Diabetul zaharat este cunoscut inca din antichitate, scrierile vechilor civilizatii facand

referire la furuncule, infectii, sete excesiva, pierdere in greutate şi eliminarea unor cantităţi mari
de urină dulce ca mierea. În Papyrusul Ebers (datând din 1500 î.Hr.) se vorbeste despre
simptomele de diabet zaharat iar in secolul al doilea Aretaeus din Cappadocia face o descriere
clinică detaliată şi precisă a bolii pe care o denumeşte diabet zaharat (în limba greacă "sifon"). El
a precizat că "Diabetul este o boală ciudată, o suferinţă îngrozitoare, nu foarte frecventă în
rândul bărbaţilor, care constă din carne şi oase care curg împreună în urină. Viata este scurtă,
neplăcută şi dureroasă, setea de nestins, consumul excesiv de apă este disproporţionat în raport
cu cantităţile mari de urină; pacienţii sunt afectaţi de greaţă şi de nelinişte".
Între 1877-1883, Lancereaux a susţinut pentru prima data originea pancreatică a
diabetului, introducand termenul de diabet pancreatic. El a descris diabetul ca un sindrom cu
afectare multiorganica, avand 2 forme: diabetul „slab“ apărut la vârste tinere, cu debut relativ
brusc, manifestări clinice evidente, cu pierdere ponderală și evoluţie fatală, și diabetul „gras“,
apărut la vârste mai înaintate, asociat adesea cu obezitatea, având o evoluţie, după aprecierea lui,
„indefinită“. Acest tip a fost denumit de el și diabet constituţional, datorită caracterului său
familial (1).
Oscar Minkowski şi Joseph von Mering (1889), au constatat glicozurie dupa extirparea
pancreasului la caine, sugerand că pancreasul secreta o substanţă care reglementează
metabolismul glucozei. (2).
Paul Langerhans (1847-1888), in teza sa de licenta, mentioneaza despre aglomerări
celulare distincte in ţesutul acinar majoritar al pancreasului fara a le da vreo interpretare. Ulterior
anatomistul Edouard Laguèsse (1861-1927) a considerat că aceste insule ar putea fi sediul
secreţiei interne a pancreasului, propunând ca ele să fie numite „insulele Langerhans“. (3).
În 1912, după studii minuţioase privind funcţia glicogenică hepatică și demonstrarea
rolului pe care absenţa hormonului antidiabetic pancreatic o are asupra acestuia, marele fiziolog
și clinician roman N.C. Paulescu (1869-1931) intuiește funcţia pancreasului așa cum o
cunoaștem noi în prezent: pancreasul este o glandă cu secreţie mixtă, una externă, care prin
producerea de enzime modifică digestia alimentelor glucidice, lipidice și proteice pentru a le
transforma în compuși absorbabili în intestin; și alta internă, aceea de a face ca aceste substanţe
glucidice, lipidice și proteice să poate fi utilizate în ţesuturile periferice.
Această viziune este acceptată în prezent de toată lumea, dar cu o întârziere de 80 de ani,
întrucât constatarea că diabetul nu este numai melitus, dar și lipidus și proteinus a fost acceptată
ca o realitate chimică și biochimică abia la începutul acestui mileniu.
 Joseph von Mering Nicolae Paulescu( Ionescu-Tirgoviste, 2015)

În volumul 3, capitolul VI (Pancreas, p.919-1012) al “Traité de médecine”, Lancereaux-

Paulesco, 1912, Paulescu abordează întreaga problematică a fiziologiei și patologiei
pancreasului si descrie totodata manifestările clinice și biochimice ale diabetului uman, pe care
le compară cu simptomele diabetului indus prin extirparea pancreasului la câine(4). In 1901
savantul roman preia conducerea recent înfiinţatei Catedre de Fiziologie de la Facultatea de
Medicină din București. Intre 1911-1913 publică mai multe date experimentale legate de
glicogenul hepatic si întocmeste un protocol de experimentare privind obţinerea unui extract
pancreatic conţinând presupusul hormon antidiabetic care să corecteze atât tulburările glucidice,
cât şi pe cele lipidice şi proteice(5).
La începutul anului 1916, Paulescu demarează experimentele sale, prin care
demonstrează că injectarea intravenoasă a extractului pancreatic scade atât glucoza din sânge, cât
şi din urină, mentionand totodata efectul doză-răspuns. Este prima dată cand se fac referiri la
farmacodinamica insulinei. În studii ulterioare savantul demonstrează scaderea ureei sanguine si
urinare sub actiunea extractului pancreatic, indicând astfel efectul anabolic al hormonului
antidiabetic asupra metabolismului proteic. Intrarea Romaniei in Primul Război Mondial (august
1916) si inchiderea Facultăţii de Medicină nu a mai permis derularea ultimei etape a proiectului
său de cercetare, cea de evaluare a efectului de scădere a extractului pancreatic asupra corpilor
cetonici sangvini şi urinari, precum şi specificitatea de răspuns a extractului său asupra
metabolismelor. În această conjunctură, datele obţinute de Paulescu până în 1916 au fost
publicate în volumul II al Traité de Physiologie Médicale, tipărit în 1920, apoi în 4 scurte
prezentări publicate în reputata revistă pariziană Compte Rendues de la Sociétè de Biologie din
Paris (23 iulie 1921) şi într-o amplă lucrare de sinteză, pe 31 august 1921 în Archives
Internationale de Physiologie, Liège/Paris. Acesta poate fi considerat actul de naştere al
insulinei. Concluziile finale sunt identice cu experimentele efectuate până în 1916, unde, în final,
Paulescu menţionase deja: „Aceste date aruncă o nouă lumină asupra patogeniei acestui sindrom
şi oferă cheia tratamentului său“.
Pe 22 aprilie 1922, depune un brevet de invenţie intitulat: „PANCREINA şi procedeul fabricaţiei
ei“, validat de profesorul Rudolf Korec, dar şi de Romania în anul 1987. Trebuie menţionat că,
după anul 1921, Paulescu a mai publicat 2 lucrări în care a utilizat mai multe procedee de
purificare a extractului pancreatic, unul dintre ele fiind atât de purificat încât, administrat unui
câine diabetic, a scăzut valoarea glucozei până la un nivel nedeterminabil. Paulescu nu cunoştea
la acea dată nimic din activitatea grupului din Toronto, întrucât aceştia începuseră în primăvara
acelui an, probabil la sfârşitul lunii mai, un proiect de cercetare legat de problema secreţiei
endocrine panceatice. Profesorul MacLeod, o somitate în domeniul metabolismului glucidic, dar
fără preocupări în privinţa posibilei secreţii endocrine pancreatice, era un cercetător bine
informat, fiind la zi cu cercetările publicate în Europa. El a citit, în vara anului 1921, lucrările
lui Paulescu şi astfel au ajuns rezultatele experimentelor la ceilalţi membri ai grupului de
cercetare ad-hoc constituit la Toronto (format din MacLeod, Banting şi Best)(6). Acest moment
coincide cu abandonarea bruscă a complicatului protocol experimental conceput de Banting în
primăvara aceluiaşi an şi adoptarea mult mai simplei proceduri publicate de Paulescu în lucrările
sale. Banting nu a fost niciodată un cercetător, dar cu siguranţă a fost un „personaj interesant“,
nu lipsit de o inteligenţă nativă, din păcate dublată de un comportament paranoid (Michael Bliss,
“The discovery of insulin”). Banting era lipsit de o educaţie medicală chiar medie, explicabilă
datorită întreruperii studiilor medicale în timpul Primului Război Mondial, dar care, în 1921 a
intuit bine că cel care va introduce în practica terapeutică noul hormon descoperit, dar încă
incomplet purificat, va fi câştigătorul unei lungi curse în care au fost angajaţi mulţi cercetători
de-a lungul timpului. Aşa se explică presiunile pe care el le-a făcut asupra lui MacLeod, şeful
Departamentului de Fiziologie, unde Banting şi Best desfăşuraseră alambicatele lor
experimente, de a accepta injectarea extractului muco-vâscos maroniu produs de ei (evident slab
purificat) tânărului pacient diabetic, Leonard Thomson pe 11 ianuarie 1922. Dupa administrare
au aparut două abcese, fapt ce a impus oprirea unei noi administrări. Între timp, biochimistul
Collip a reuşit purificarea extractului (posibil la nivelul purificării extractului obţinut de
Paulescu, după metoda prezentată de el în brevetul său de invenţie, pregătit cam în aceeaşi
perioadă) care a putut fi administrat aceluiaşi pacient incepand cu 23 ianuarie fără incidente.
Acesta este primul pacient care a beneficiat de marea descoperire. Conform afirmaţiei lui Collip,
acest extract pancreatic a fost singurul preparat folosit la Toronto în anul 1922, înainte ca
producţia să fie preluată de firma Eli Lilly la Indiannapolis. Documentele existente demonstreaza
implicarea majoră a firmei Lilly în pregătirea nominalizării lui Banting pentru premiul Nobel si
relateaza disputele care au avut loc în „coșul cu crabi“ din Toronto, așa cum era cunoscut în
mediile academice grupul celor implicaţi în acest studiu; din cele trei relatări solicitate de
conducerea Universităţii din Toronto care să clarifice „cine și ce a făcut în descoperirea
insulinei“ în anii 1921-1922, rezultă că fiecare membru (MacLeod, Banting și Best) a oferit o
versiune diferită de a celorlalţi doi, fiecare încercând să fructifice cât mai mult din informaţiile
preluate din lucrările lui Paulescu. Toate aceste date pot fi regăsite cu lux de amănunte în
lucrarea publicată în 1982 (după moartea tuturor celor implicaţi în descoperirea insulinei), de
către Bliss.
Ce efect a avut asupra lui Paulescu nedreptatea în atribuirea premiului Nobel pentru
descoperirea insulinei lui Banting și MacLeod, a fost descris cu amănunte în mai multe lucrări
publicate ulterior (7). Nimeni însă nu a evaluat până în prezent așa-zisele „efecte colaterale“
legate de atribuirea premiului Nobel unor puţin cunoscători ai domeniului, care au contribuit la
întărirea teoriei glucocentrice a diabetului, interpretat prin prisma unui hormon care
controleaza doar glicemia. Singura lor investigaţie biochimică a fost masurarea glucozei în
sânge și urină după administrarea produsului lor, denumit iniţiat „Isletin“. In mai 1922, la
Congresul de Fiziologie din Washington DC, MacLeod a prezentat efectele tratamentului cu
hormonul antidiabetic, folosind termenul de Insulină propus de europeanul Jean de Meyer în
1909. Acest fapt demonstrează că nu doar descoperirea insulinei aparţine Europei, ci și însuși
numele acestui hormon. Cu siguranţă altfel ar fi arătat gândirea diabetologică astăzi, dacă încă
din 1921 diabetul ar fi fost interpretat prin prisma unui hormon care controlează întregul
metabolism energetic așa cum a fost dovedit de studiile biochimice clasice si, mai recent, de
studiile de metabolomică. Inainte de apariţia decompensării glicemice, s-au identificat în serul
sau plasma potenţialilor diabetici modificări aminoacidice sau a unor compuși de natură lipidică,
alături de alţi markeri ai alterării precoce a metabolismului glucidelor.
În 1936 au fost stabilite diferenţe biochimice importante între sensibilitatea la insulină la
pacienţii cu diabet zaharat tip 1 şi rezistenţa la insulină la cei cu diabet zaharat tip 2(8).
Thomas Addison a introdus in 1853 conceptul de sindrom poliglandular descriiind
caracteristicile clinice şi patologice ale insuficienţei corticosuprarenalelor, la pacienţii cu anemie
pernicioasă iar Claude şi Gougerot (1908) sugerau o patogenie comuna ("Pluriglandulaire
endocrinnienne Insufficance"). În 1926, Schmidt a documentat asocierea dintre insuficienţa
corticosuprarenaliană şi tiroidită şi în 1964, Carpenter a extins sindromul, descris de către
Schmidt, prin includerea diabetului zaharat insulino-dependent. În 1981, Neufeld şi Blizzard au
realizat prima clasificare a deficienţelor poliglandulare. (9).
Terapia diabetului zaharat a cunoscut numeroase progrese de-a lungul anilor, trecandu-se
treptat de la insulinele animale (bovina si porcina), cu risc de alergie, la insulinele umane si,
ulterior la analogii de insulin obtinuti prin inginerie genetica.
In 1996, (FDA) a aprobat Lispro (Humalog), prima insulină umană sintetică. Sunt insuline
cu structură schimbată față de insulina umană, în scopul de a-i menține acțiunile metabolice, dar
conferindu-le proprietăți farmacologice noi(10).
In anul 2000 a fost introdus primul analog de insulină cu acţiune prelungită. Insulina
glargin este un analog de insulină umană conceput pentru a avea solubilitate mică la pH neutru.
Este complet solubilă la pH-ul acid al soluţiei injectabile de Lantus (pH 4). După injectarea în
ţesutul subcutanat, soluţia acidă este neutralizată ducând la formarea de microprecipitate, din
care mici cantităţi de insulină glargin sunt eliberate continuu, asigurând o curbă
concentraţie/timp aplatizată, fără vârfuri, previzibilă şi o durată prelungită de acţiune(12).
Se cunosc astazi o multitudine de analogi rapizi de insulina (NovoRapid, Humalog, Apidra) ca si
analogi cu actiune prelungita (Levemir, Lantus, Abasaglar) ce pot fi utilizati in tratamentul diabetului
zaharat la copii, cu rezultate net superioare fata de preparatele de origine animala.
Tip de insulina Denumire Debutul actiunii Varful de actiune Durata
Analogi rapizi Novorapid 5 – 20 minute 1 – 2 ore 3 – 4 ore
Humalog
Apidra
Insulina umana cu Regular (R) 15 – 30 minute 2 – 2,5 ore 5 – 6 ore
actiune scurta Humulin R
Insuman Rapid
Analogi cu actiune Levemir 1 – 2 ore - 12 – 14 ore
lenta Lantus 1 – 2 ore 18 – 24 ore
Abasaglar 1 – 2 ore 18 – 24 ore

Preparate premixate Mixtard 20, 30, 40, 50 10 – 60 minute 1 – 4 ore 12 – 18 ore

Humulin M3, M4 (in functie de tipul
(analog rapid/insulin Insuman Comb 25, 50 de insulin rapida)
umana rapida + HumaMix 25
insulina NovoMix 30
intermediara)

Actiune intermediara NPH (Humulin N) 60- 90 minute 6 ore 12 ore

 Deasemeni, recent, au fost introduse in terapie preparate noi de insulina cu actiune
ultrarapida (ex Fiasp, utilizat doar peste 18 ani) sau cu actiune de mai lunga durata (ex Tresiba,
utilizat si la copiii, nu a fost adus inca in Romania sau Tujeo, aprobat peste varsta de 18 ani dar
exista un studiu in derulare pentru copii, inclusiv in Romania).
Pompele de insulina reprezinta “gold standard-ul” in insulinoterapie. Ele functioneaza doar
cu insulina rapida sau analog rapid de insulina, asigurand injectarea continua si in cantitati mici a
insulinei combinat cu bolusuri de insulina calculate de pacient in functie de aportul glucidic.
Aceste dispozitive sunt destinate sa imite cat mai fidel secretia fiziologica a pancreasului.
Sunt doua tipuri de pompe de insulina:
a. pompe portabile (cele mai folosite)
b. pompe implantabile → calea fiziologica a insulinei

Pompa de insulina portabila include: pompa propriu-zisa (motor electric cu baterie +

sistemul de programare), rezervorul pentru insulina (in interiorul pompei), un set de infuzie
(canula pentru insertia subcutana + cateter). In SUA si unele tari din vestul Europei se gasesc si
pompe fara fir (ex. Omnipod) in care rezervorul si cateterul sunt integrate in aceeasi structura si
comunica wireless cu o telecomanda (mult mai scumpe comparative cu pompele clasice).
Recent au fost introduse in Romania pompele de insulina augmentate cu senzor de
monitorizare continua a glicemiei MiniMed 640G (decontate prin program national de sanatate)
care combina efectul de administrare continua a insulinei cu cel de monitorizare continua a
glicemiei, avand capacitatea de a opri temporar administrarea insulinei in cazul unei
hipoglicemii. Modele mai performante sunt pompa MiniMed 670G care pe langa monitorizarea
glicemiei are posibilitatea ajustarii automate a dozei de insulina in functie de indicatiile
senzorului si pompa MiniMed 530 care, pe langa ajustarea dozei de insulina, permite
calcularea dozei de insulina necesare in timpul mesei cu ajutorul calculatorului Bolus
Wizard, monitorizand permanent glicemia. Toate pompele augmentate cu senzor de
monitorizare continua a glicemiei emit alertă în cazul unei hipoglicemii.
Avantajul major al tuturor pompelor de insulina il reprezinta asigurarea dozelor
diferentiate de insulină, care se pot regla în funcție de necesități. Rata bazala de insulina asigura
o insulinemie constanta în decursul a 24 de ore dar in doze variate in functie de nevoile
fiziologice ale organismului. Bolusurile de insulina reprezintă dozele suplimentare de insulină,
eliberate de pompă în timpul meselor, prin acționarea unui buton al pompei. Aceste doze pot fi
reglate în funcție de cantitatea de alimente, de numărul de calorii și de carbohidrații consumați.
Dozele de corecție sunt tot doze suplimentare, care sunt eliberate la comandă, atunci când
nivelul glicemiei este foarte ridicat.
O mare realizare terapeutica o reprezinta senzorii de monitorizare continua a glicemiei
care permit aprecierea fidela a profilului glicemic pe 24 ore, avand in vedere ca un astfel de
dispozitiv masoara glicemia din 5 in 5 minute. Se poate urmări atât glicemia, cât mai ales trendul
glicemic, foarte important pentru decizia terapeutică ulterioară.
Exista 3 tipuri de senzori: profesional (utilizat de personalul medical) , real time (folosit
la copii) si intermitent.
Dintre senzorii real time, in Romania se gasesc senzorii Medtronic (ce se deconteaza prin
program national de sanatate) si Dexcom G4-G5-G6 (deocamdata doar prin investitor privat in
tara noastra). Ambele tipuri se pot folosi la copiii cu varsta intre 0-18 ani. La copii peste varsta
de 4 ani se poate utiliza si senzorul FreeStyle Libre Flash Glucose Monitoring System (Abbot)
care permite vizualizarea glicemiei in timp real doar in momentul in care receptorul este adus in
imediata vecinatate a senzorului. Deocamdata acest tip nu se gaseste official in Romania dar
prezinta avantajul unui pret mai accesibil de piata.
Senzorul se implanteaza pe partea dorsala a bratului si este activ timp de 14 zile. Nu
necesita calibrare. Masoara glicemia la fiecare minut dar o afiseaza pe receptor doar in momentul
scanarii . Citirea (scanarea) senzorului poate fi facuta si prin haine. La scanare se obtine valoarea
actuala a glicemiei, trendul glicemic pentru urmatoarea perioada si graficul valorilor glicemice in
cele 8 ore anterior citirii actuale.