TEXTUL NARATIV

Textul narativ este un text în care sunt prezentate fapte, întâmplări, evenimente, într-o
succesiune de momente.
Se consideră că un text este narativ atunci când: evenimentele prezentate implică acţiunea
unor personaje, aceste evenimente au o legătură între ele şi urmează o succesiune
cronologică. Discursul narativ este organizat secvenţial, prin succesiune şi temporalitate şi
prezintă acţiuni şi evenimente corelate cronologic, adică prin relaţii temporale, cauzale,
finale.
Elementele fundamentale ale unui text narativ sunt:
-          naratorul
-           subiectul (înlănţuirea cronologică, logică şi cauzală a întâmplărilor
narate)
-           Personajele
-           timpul şi spaţiul evenimentelor.

Mic dicţionar de termeni naratologici

auctorial: referitor la autor
diegeză: povestire, naraţiune
intradiegetic: care face parte din povestire
extradiegetic: care nu face parte din povestire
autodiegetic: care spune el însuşi povestea la persoana I şi este personaj, protagonistul
întâmplărilor
homodiegetic: care spune el însuşi povestea la persoana I, dar este doar martor sau
ascultător
heterodiegetic: care povesteşte la persoana a III-a şi nu este personaj
 INSTANŢELE COMUNICĂRII NARATIVE
AUTOR – NARATOR – PERSONAJ – CITITOR

3. În textul narativ comunicarea se realizează prin intermediul instanțelor

comunicării narative:AUTOR, NARATOR, PERSONAJ.
4. Ce sunt instanțele comunicării? Sunt principalele componente care contribuie la:
-elaborarea (AUTORUL) -comunicarea (NARATORUL, PERSONAJUL) -receptarea
(CITITORUL) unei narațiuni

AUTORUL
Conceptul denumeşte persoana reală care creează o operă, fiind posesorul experienţelor
necesare actului creative; imaginează universul ficţional al operei literare şi mânuieşte,
asemenea unui păpuşar, naratorul şi personajele.
Autorul concret, creatorul operei literare, adreseaza, ca expeditor, un mesaj literar
cititorului concret, care functioneaza ca destinatar/receptor. Autorul concret
si cititorul concret sunt personalitati istorice si biografice, ce nu apartin operei literare, şi se
situeaza in lumea reala unde  duc, independent de textul literar, o viata autonomă. Uneori,
un cititor fictiv, abstract este introdus în discursul operei literare,  naratorul adresându-i-se
sau invocându-l. El poartă numele de naratar.
Autorul are viziunea de ansamblu (concepe mesajul), alege tehnicile narative şi le
asociază, aflându-se în operele tradiţionale „dincolo” de text.
Autorul nu trebuie confundat cu vocea narativă (care spune povestea), acesta fiind
reprezentat în opera literară epică prin termenul de narator.
autorul concret  =  real, cu numele scris pe copertă
● autorul abstract = creat de opera literară   
cititorul concret = cel care citeşte
 ● cititorul abstract/naratarul = ideea abstractă de cititor.
NARATORUL
Naratorul (lat. narrator = „povestitor”). Desemnează vocea care spune povestea; se
înterpune între autor şi acţiunea pe care o creează în operă.
Reflexul (oglindirea) autorului intr-un text narativ este naratorul, voce a autorului, “fiinţă
de hârtie”, ca şi personajele, delegat sa relateze faptele/întâmplările universului fictional.
Naratorul înregistrează întâmplările într-un discurs narativ (povestirea propriu-zisă).
Naratorul îşi asumă o perspectivă, o atitudine faţă de evenimentele în desfăşurare; îşi
schimbă atitudinea în funcţie de intenţia auctorială. Este o proiecţie a conştiinţei
scriitorului.
În funcţie de gradul implicării în evenimentele povestite, naratorul este:
a) obiectiv, neimplicat în evenimente; omniscient şi omniprezent; povesteşte, în mod
obişnuit, la persoana a III-a; prezent, de obicei, în operele literare tradiţionale sau în
romanul modern obiectiv
b) subiectiv, fiind, în acelaşi timp şi personaj; povesteşte evenimentele la persoana I
(naratorul din romanul modern).
*
naratorul extradiegetic (viziune auctorială) - instanţă narativă anonimă; de ex., în
romanul tradiţional
● naratorul intradiegetic – narator-personaj  - instanţă narativă numită (Ex.: Ştefan
Gheorghidiu, personaj care îşi spune povestea)
● naratorul autodiegetic povesteşte la persoana I şi este personajul întâmplărilor narate
(Nică, Ştefan Gheorghidiu)
● naratorul homodiegetic – povesteşte la persoana I, este un martor neutru, un martor-
actant sau ascultător.
● naratorul heterodiegetic – povesteşte la persoana a III-a şi nu este personaj 
● naratorul omniscient/demiurg – ex. în romanul tradiţional
● naratorul uniscient sau colportor
 ● naratorul creditabil (personaj sigur, ale cărui spuse contează ca sigure)
● naratorul necreditabil

Funcţiile instanţei narative:

- funcţia narativă sau de reprezentare: aceea de a povesti;
- funcţia de control sau de regie: introduce vorbirea personajelor, prin verbe
dicendi (spuse, făcu, adăugă, întrebă etc.), indică intonaţia şi alte detalii scenice;
- funcţia de interpretare (facultativă): de exprimare a opiniei/atitudinii faţă de cele
narate: discretă (la Rebreanu, romancier obiectiv, care nu îşi exprimă direct atitudinea
faţă de personaje) ori mai mult sau mai puţin accentuată  (de pildă, accentuată la
Nicolae Filimon, care nu-şi ascunde aversiunea faţă de personajul său, Dinu Păturică,
în romanul Ciocoii vechi

   Personajul este principalul element al unei opere epice sau dramatice (niciodata lirice),
care determină acţiunea, se află în centrul evenimentelor şi întâmplărilor, de obicei
personalitate umană.
    Personajele sunt  persona dramatis, alter- egouri ale unei instanţe auctoriale,
disimulate în spatele unor măşti fictive.
 Este principalul element al unei opere epice sau dramatice(niciodata lirice),care
determină acțiunea,se află in centrul evenimentelor și întâmplărilor ori poate fi o
puternică personalitate umană in jurul căreia se construiește esența ideatică a creației
literare. Personajele pot fi nu numai ființe umane,ci și animale,păsări,plante,făpturi
închipuite sau obiecte.
Personajul ia naştere prin portret, făcut de narator sau de către alte personaje şi prin
evoluţia sa de-a lungul operei.
 Portretul– reprezintă concretizarea unui personaj, defineşte trăsăturile care permit
identificarea şi analizarea acestuia. Tipuri de portret: -exterior- trasaturile fetei,
imbracamintea, vocea; -interior (psihologic, moral) - trasaturile de caracter ale
personajului, calitatile §i defectele, aptitudinile, gesturile; -mixt (flzico-psihologic).
Tipuri de personaje *după gradul de implicare şi locul ocupat în economia
operei:principal, secundar, episodic, central, periferic, titular (eponim); *dupăînsuşirile
evidente: pozitiv/negativ, erou central (protagonist)/antagonist;
*după complexitatea caracterului: • Personaj linear, previzibil, sângeros, inflexibil, îşi
acceptă cu demnitatedestinul, vertical, solar, apolinic (seninatateă): LeonidaPascolopol
(G. Călinescu, Enigma Otiliei), • Personaj odiseic(Ulise) - complex, labirintic,
imprevizibil, dionisiac: Dan-Dionis (M. Eminescu, SarmanulDionis).
*în funcţie de apartenenţa la o clasa socialăanumită(asupra căreia se
puneamprentaepocii) sau la o categorie general umană (indiferent de piramida socială
specificăvremii): • personaj tip: ciocoiul, micul burghez; • personaj caracter: avar,
demagog, arivist, slugarnic.
*după felul în care acţionează: • personaj individual (Alexandru Lăpuşneanul); •
personajcolectiv(mulţimea, armata etc.).
* din punct de vedere naratologic: • personajul-reflector - purtătorul de cuvant al
autorului, acţionează ca un liant între planurile naraţiunii,
filtreazăşiinterpreteazăaspectelerealităţii, poateocupa o poziţie centrală (personaj
principal) sau marginală (personaj secundar, episodic). Ex: Mini si Nory in “Concert din
muzica de Bach”, H. Papadat-Bengescu; • personajul-narator(narează) este în acelaşi timp
şi narrator şi personaj-actor, joacă un rol essential în evenimentele narate, fiind de obicei
protagonistul acţiunii. Ex: Fred Vasilescu, ŞtefanGheorghidiu.
Modalităţi de caracterizare *caracterizarea directă: - realizată de narator (portretfizic,
moral, comentariiexplicite, aluzii); - autocaracterizare (mărturisiri, autoanalize); -
realizată de altepersonaje (mărturii, descrieri). *caracterizare indirectă: - rezultă din
acţiuni, atitudini, opinii; - mediulîn care trăieşte, familia, casa, grupul social; -
limbajulfolosit (registru, particularităţi).
 PERSPECTIVA NARATIVĂ
Perspectiva narativă — unghiul din care sunt percepute şi înţelese situaţiile şi
evenimentele narate.
Cu alte cuvinte, perspectiva — denumită adesea şi punct de vedere,
viziune sau focalizare — se referă la cine, de pe ce poziţie şi în ce fel percepe şi
interpretează faptele povestite.
 Important este în primul rând raportul dintre narator şi personaj privind
capacitatea acestora de a cunoaşte şi de a înţelege faptele relatate.
       
Unii cercetători disting trei tipuri esenţiale de perspectivă/viziune narativă:
 
1. „din spate" (par derrière), focalizare zero (naratorul cunoaşte  mai  mult decât 
personajul);

- Perspectiva obiectivă, „dindărăt/ par derriere" (N>P), presupune un narator ce

ştie mai multe decât personajele şi redă evenimentele fără să se implice. Acest gen de
perspectivă este specifică prozei realiste din secolul al-XIX-lea.
- este caracteristică pentru naraţiunile la persoana a III-a cu naratori omniscienţi şi
omniprezenţi — care ştiu tot şi se află mereu la faţa locului

2.  „împreună cu” (avec), focalizare internă (naratorul cunoaşte tot atât cât personajul);

Perspectiva narativă subiectivă (impreuna cu/avec ;N=P), a naratorului implicat
afectiv în evenimentele prezentate. Naratorul joacă şi rolul unui personaj, iar
faptele nu sunt prezentate cronologic, ci într-o ordine personală dictată de propria
conştiinţă. Naratorul comunică la persoana I şi se concentrează asupra propriului
univers sufletesc, iar, din acest motiv, lumea prezentată se înfăţişează cititorului
 dintr-un singur unghi. Această perspectivă e specifică prozei psihologice şi
memorialistice.

3.  „din afară" (du dehors), focalizare externă (naratorul cunoaşte mai puţin decât

personajul).
- este specifică pentru naraţiunile relatate de martori care povestesc doar ce au putut
vedea, auzi şi înţelege ei înşişi, fără a putea cunoaşte nemijlocit, de exemplu, gân-
durile şi sentimentele personajelor principale.

Narațiunea este cel mai adesea la persoana a III-a sau persoana I, naraţiunile la persoana
a II-a fiind extrem de rare.
În naraţiunile la persoana I se foloseşte de regulă perspectiva „împreună cu", deşi aceasta
poate apărea şi în naraţiunile la persoana a III-a, atunci când naratorul se transpune în
situaţia personajului şi priveşte evenimentele narate prin ochii acestuia (asociat frecvent cu
stilul indirect liber).
Totodată, datorită distanţei în timp dintre momentul relatării şi momentul în care s-au
desfăşurat întâmplările relatate, se poate ca şi în cazul naraţiunii la persoana I perspectiva
naratorului să difere de cea a personajului. Este, de exemplu, cazul evocării unor experienţe
trăite în copilărie, pe care povestitorul adult le vede într-o altă lumină faţă de cum le-a
perceput, ca personaj, pe când era copil
(ex. Ion Creangă, Amintiri…).