Lichiditatea se refera la propietatea elementelor patrimoniale de a se transforma in bani,

aceasta putand fi si un criteriu de grupare a posturilor in bilant. Astfel in teorie si practica

economica terminul de lichiditate se refera la bilantul contabil, la active. Lichiditatea bilantului
contabil reprezinta capacitatea intreprinderii de a-si achita datoriile pe termen scurt. Deci,
lichiditatea reprezinta raportul intre elementele de activ, in sensul ca se poate stabili cat din
valoarea activului se afla sub forma lichida in conturile de disponibilitati banesti, si cat pot sa
devina lichide imediat.

Solvabilitatea este o notiune mai vasta si reprezinta capacitatea intreprinderii de a face fata
datoriilor pe o perioada mai lunga de timp. Aici, intervine comparatia dintre elementele de activ
si pasiv, respectiv disponibilitatile si obligatiile. Este evident faptul ca intreprinderea este
solvabila daca are disponibilitati de mijloace de plata. Pornind de aici, s-au construit diferiti
indicatori, care includ ambele notiuni, fiind folosite in scopuri diferite. Asa de exemplu in
momentul declararii starii de faliment se poate calcula gradul de lichiditate existent, ca raport
intre activele lichide si care pot deveni lichide catre datoriilor totale.

1.1.1. Indicatori de lichiditate

Lichiditatea este capacitatea unui agent economic de a-şi plăti obligaţiile faţă de terţi la
scadenţă. Un agent economic poate dispune de un volum mai mare de active decât valoarea
totală a obligaţiilor sale faţă de terţi, dar să fie totuşi insolvabil dacă nu reuşeşte să transforme
unele din active în bani, pentru a-şi onora obligaţiile. Lichiditatea măsoară aptitudinea
întreprinderii dea face faţă obligaţiilor pe termen scurt şi reflectă capacitatea de a transforma
rapid activele circulante în disponibilităţi. 1

Noţiunea de lichiditate poate viza bilanţul contabil şi activele acestuia, fiecare având
semnificaţie proprie: lichiditatea bilanţului se referă la faptul că activele sub un an sunt
superioare datoriilor sub un an, ceea ce fereşte întreprinderea de faliment pe termen scurt.
Datoriile firmei pe termen scurt reprezintă toate datoriile firmei a căror scadenţă de plată
nu depăşeşte un an (365 zile). Aceste datorii pot fi rezultatul diverselor tranzacţii ale firmei:
-datorii de natură salarială cu termenele lunare de plată stabilite prin contractul de
muncă;
-datorii de natură comercială, rezultate din tranzacţii cu furnizori pentru care s-au
negociat diverse termene de plată ulterioare perioadei de livrare a produselor şi serviciilor;
-datorii de natură bancară, prin utilizarea liniilor de credit şi rambursarea acestora în
termen de 1 an;
-datorii de natură bugetară, ca urmare a termenelor de plată reglementate pentru plată
obligaţiilor fiscale (ex: plată trimestrială a impozitului pe profit).
Pentru fiecare categorie de datorii menţionate anterior trebuie să existe o situaţia
detaliată cu toate sumele datorate şi termenele de plată stabilite. Pe baza acestei situaţii se
determină datoriile şi necesarul lunar de finanţare pentru plăţile curente ale firmei.
Plăţile pentru diverse datorii au termene fixe sau termene negociabile.

1
Toma, M., Brezeanu, P., Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti, 1996
 Datoriile cu termene de plată fixe (perioade reglementate) sunt: salariile, utilităţile,
dobânzile, impozitele şi taxele. Datoriile cu termene de plată negociabile sunt generate de
tranzacţiile comerciale cu furnizorii de marfă, materii prime şi diverse servicii.
Termenele de plată sunt negociabile în funcţie de condiţiile generale ale relaţiilor
comerciale dintre firmă şi partenerul de afaceri: volumul de achiziţii, preţul de livrare, bonitatea
firmei şi caracteristicile mediului şi domeniului de afaceri.
Activele pe termen scurt sau activele curente reprezintă mijloacele economice care pot fi
transformate în bani, vândute, schimbate sau consumate pentru desfăşurarea unei activităţi, de
obicei pe parcursul unui an. Aceste active circulante sunt reprezentate de stocuri, creanţe şi
disponibilităţi băneşti2:
-stocurile sunt bunuri de natură materiilor prime, produselor finite sau mărfurilor care
pot fi consumate la prima utilizare sau vândute în starea iniţială sau după prelucrarea lor într-un
proces tehnologic; ulterior operaţiunii de vânzare a stocurilor, acestea se transformă în creanţe şi
apoi în bani;
-creanţele reprezintă drepturi băneşti realizabile la diverse termene (banii - pe drum”)
sau, altfel spus, dreptul de a încasă de la clienţi valoarea produselor vândute sau a serviciilor
livrate;
-disponibilităţile băneşti reprezintă banii care există în conturile bancare ale firmei.
Pentru caracterizarea lichidităţii unui agent economic sunt utilizaţi următorii indicatori de
lichiditate:
 Lichiditate generală;
 Lichiditate curentă;
 Lichiditate imediată.

Lichiditate generală exprimă capacitatea întreprinderii de a-şi onora datoriile pe termen

scurt din creanţe şi disponibilităţi. Insuficienţa de lichidităţi are consecinţe atât asupra firmei
(limitarea dezvoltării), cât şi pentru creditori (întârzieri de plată a dobânzilor, de rambursări,
pierderi de creanţe), precum şi pentru clienţi (modificarea condiţiilor de credit). Valorile de
referinţă sunt minim 0,65 şi maxim 1.
Lichiditate generală = active circulante / datorii curente

Lichiditate curentă reflectă posibilitatea activelor curente de a se transforma într-un

termen scurt în lichidităţi pentru a satisface datoriile curente exigibile. Lichiditatea generală este
considerată favorabilă atunci când rata lichidităţii generale este supraunitară (cuprinsă între 2-
2,5).
Lichiditate curentă = active curente / datorii curente

Lichiditate imediată apreciază măsura în care datoriile exigibile pe termen scurt pot fi
acoperite pe seama disponibilităţilor băneşti; pune în corespondenţă elementele cele mai lichide
ale activului cu datoriile pe termen scurt. Valorile de referinţă sunt 0,35 minim şi 0,65 maxim.
2
Toma, M., Brezeanu, P., Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti, 1996
 Lichiditate imediată = (active circulante - stocuri) / datorii curente

1.1.2. Indicatori de solvabilitate. Insolvabilitatea sau riscul de faliment

Solvabilitatea constituie aptitudinea întreprinderii de a face faţă scadenţelor pe termen

lung şi mediu şi depinde de mărimea datoriilor cu asemenea scadenţe şi de cheltuieli financiare
(costul îndatorării). Ea constituie un obiectiv prioritar al întreprinzătorului care doreşte să-şi
păstreze autonomia financiară şi flexibilitatea gestiunii şi rezultă din echilibrul dintre fluxurile de
încasări şi fluxurile de plăţi, dar dintr-un fond de rulment net pozitiv, adică dintr-o bună adecvare
între necesarul de finanţare pe termen lung (în active corporale şi financiare) şi resursele de
finanţare cu caracter permanent (capitaluri proprii şi îndatorarea la termen)3.

Capacitatea de plată a agentului economic este posibilitatea de a-şi stinge integral şi la

termen obligaţiile de plată devenite exigibile faţă de furnizori, salariaţi, bugetul de stat, bănci sau
alţi creditori cu mijloace băneşti de care dispune ( proprii, atrase, împrumutate ). Capacitatea de
plată este corespunzătoare atunci când totalitatea mijloacelor băneşti sunt egale sau mai mari
decât cuantumul plăţilor exigibile. Ea se poate obţine prin corelarea termenelor de plată cu
termenele de încasare a mărfurilor, deîincasare a debitelor şi a altor creanţe.

Din punct de vedere static capacitatea de plată reprezintă o stare de echilibru între
mijloacele de plată disponibile şi obligaţiile de plată exigibile.

Din punct de vedere dinamic capacitatea de plată reprezintă starea de echilibru între
fluxurile monetare de intrare şi iesire, adică între încasările agentului economic.

Solvabilitatea este capacitatea firmei de a plăti la scadenţă datoriile faţă de creditorii săi.
Un agent economic este solvabil când suma activelor sale investite în mijloace fixe, active
circulante, creanţe certe, resurse băneşti este mai mare sau cel puţin egală cu totalul pasivului
reprezentând obligaţii faţă de parteneri, salariaţi, bugetul statului, bancă.

Un agent economic poate fi solvabil chiar dacă la un moment dat nu are capacitate de
plată. Lipsa capacităţii de plată şi a lichidităţilor financiare pot fi temporare dacă se bazeaza pe o
solvabilitate certă a agentului economic. Pentru agentul economic solvabilitatea se asigură numai
prin desfăşurarea unei activiăţi eficiente din care se obţine profit. Daca activitatea nu este
profitabilă pierderile din patrimoniu duc la starea de insolvabilitate.

Solvabilitatea patrimonială este un indicator care se determină prin raportarea capitalului

social la totatul elementelor patrimoniale, inclusiv capitalul social.

3
Batrancea Maria, Larissa-Margareta Batrancea, Ema Masca – Analiza entitatii economice , Ed. Risoprint, Cluj
Napoca , 2008
 Solvabilitatea se defineşte mai ales în perspectiva unei lichidări a întreprinderii, dacă se
află în încetare de plată ca urmare a lipsei de lichidităţi a bilanţului. Întreprinderea este solvabilă
în măsura în care activul real este suficient pentru a-i permite plata tuturor datoriilor.

Menţinerea solvabilităţii este condiţionată de sincronizarea ritmului încasărilor de fonduri

legate de transformarea în monedă a activelor ajunse la maturitate şi ritmul plăţilor imperative
legate de lichiditatea datoriilor ajunse la scadenţă. În acest sens, o primă apreciere a solvabilităţii
se realizează prin compararea între lichiditatea activului şi exigibilitatea pasivului, respectiv a
activelor totale cu datoriile totale.

Solvabilitate generală = active totale / datorii curente

Pentru ca agentul economic să fie într-o situaţie satisfăcătoare, nu este suficient ca ea să-
şi poată achita datoriile (să fie solvabilă), ci trebuie să le poată achita la scadenţa convenită.
Societatea poate fi solvabilă, având un activ total superior datoriilor (situaţia netă pozitivă), dar
să nu posede suficiente lichidităţi pentru a respecta scadenţele, ceea ce impune analiza separată a
lichidităţii sale.

Insolvabilitatea, din punct de vedere economic şi financiar, constituie o realitate a

activităţii de antreprenoriat, iar în cadrul ei a întreprinderilor sistemului cooperaţiei de consum.
Aceasta, având un impact negativ, este condiţionată şi atrage după sine o gestionare inoportună şi
inadecvată a patrimoniului unităţilor economice. Aceasta este un mecanism inevitabil şi obiectiv
al economiei de piaţă, care reprezintă starea extrem de nefavorabilă a subiectului, ce practică
activitatea de antreprenoriat şi care nu-şi poate onora obligaţiile la scadenţă din cauza
insuficienţei de active. Insolvabilitatea reprezintă încapacitatea unei firme de a-şi mai achita
obligaţiile faţă de creditori (fie ei bănci, furnizori, salariaţi şamd). În momentul în care la
solicitarea unuia sau mai multor creditori insolvabilitatea este confirmată printr-o sentinţă
judecătorească, firma intră în faliment.

Mai concret, o firmă aflată doar într-o situaţie de insolvabilitate poate să îşi continue
activitatea, ba chiar mai sunt şanse să îşi revină. În momentul în care intră în faliment, instanţă
numeşte un lichidator care va administra firma în scopul de a achita cât mai mult posibli din
datorii, în general prin vânzarea bunurilor pe care firma le mai deţine.

În practica legislativă, sunt prevăzute două modele de insolvabilitate, cel englez, care
distinge insolvabilitatea ca rambursare a tuturor creditelor, ce aduce la lichidarea întreprinderii, şi
modelul american, ce are ca scop renovarea şi restructurarea întreprinderii şi refacerea lichidităţii
ei.

În cazul apariţiei riscului de insolvabilitate, pentru gestiunea activităţii o mare

însemnătate revine folosirii metodelor contemporane de asigurare şi utilizare a fondurilor de
rezervă, precum şi a sistemelor de distribuţie a lor. Riscul de faliment (de insolvabilitate),
reprezinta incapacitatea oricarei firme, banci de a face fata obligatiilor ajunse la scadenta.
 Insolvenţa este acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin
insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor exigibile:

a) insolvenţa este prezumată ca fiind vădită, atunci când debitorul, după 30 de zile de la
scadenţă, nu a plătit datoria sa faţă de unul sau mai mulţi creditori care au pretins plata unor
creanţe certe, lichide şi exigibile;

b) insolvenţa este iminentă atunci când se dovedeşte că debitorul nu va putea plăti, la

scadenţă, datoriile exigibile angajate, cu fondurile băneşti disponibile la data scadenţei.

Prin procedura falimentului se înţelege procedura de insolvenţă concursuală şi colectivă

care se aplică debitorului în vederea lichidării averii acestuia, pentru acoperirea pasivului, fiind
urmată de radierea debitorului din registrul în care este înmatriculat.

Astfel, conchidem că noţiunea de gestiune a riscului de insolvabilitate presupune o

procedură, în care, într-un anumit fel, se stipulează pericolul crizei, se efectuează analiza
particularităţilor ei şi se elaborează măsurile, ce ţin de diminuarea consecinţelor crizei şi
utilizarea factorilor, ce vor influenţa dezvoltarea întreprinderii.