BIOCHIMIE MEDICALA

CURS 2
 II. Anemii prin intensificarea hemolizei
Durata de viaţă a hematiilor este de circa 120 de zile. În condiţii normale,
procesul de eritrocitopoieză este perfect echilibrat cu procesul de eritrodiereză.
Anemiile hemolitice se instalează la scăderea duratei de viaţă a hematiilor sub
30 zile, cu distrugere crescută extravasculară şi/sau inravasculară.
După etiologie şi patogenie deosebim:
- anemii hemolitice intrinseci (ereditare)
- anemii hemolitice extrinseci (dobândite)
 II. Anemii prin intensificarea hemolizei
Anemiile hemolitice intrinseci- sunt determinate de un defect genetic cu afectarea:
- membranei eritrocitare (membranopatii- sferocitoza, acantocitoza, stomatocitoza);
-structurii hemoglobinei (hemoglobinopatii calitative sau cantitative- talasemia,
siclemia);
- metabolismului eritrocitar (enzimopatii- defici de glucoză- 6- fosfatdehidrogenază,
piruvatkinază, glutationperoxidază).
Anemiile hemolitice extrinseci- se produc sub acţiune asupra hematiilor a factorilor
hemolizanţi (agenţi infecţioşi, chimici, fizici, anticorpi). Mecanismele patogenetice ale
hemolizei în aceste sutuaţii pot fi:
• mecanice (proteze valvulare, hipertensiune arterială malignă);
• toxice (benzel, toluen, cloroform, tetraclorură de carbon, veninuri de şerpi);
• imunologice (transfuzii de sânge incompatibil, autoanticorpi antieritrocitari).
 II. Anemii prin intensificarea hemolizei
Talasemia = boala ereditara
caracterizata de productia scazuta
de hemoglobina.
Exista doua tipuri de talasemie:
alfa si beta-talasemie, denumite in
functie de lantul de polipeptidic
afectat. Hemoglobina contine 4
lanturi polipeptidice, 2 alfa si 2
beta.
 Beta-talasemii
• Beta-talasemiile = grup de afectiuni cu transmitere genetica autozomal-
recesiva caracterizate printr-o rata scazuta de sinteza a lanturilor β ale
globinei.
Clusterul genelor β este localizat pe cromozomul 11, se intinde pe o lungime de
50 kb si contine in urmatoarea ordine: o gena epsilon (ε), 2 gene gamma
(denumite Gγ si Aγ), o pseudogena β (ψβ), o gena delta (δ) si o gena β (denumita
HBB) care codifica β-globina. Fiecare gena prezinta 3 secvente care codifica
proteine (exoni) si 2 regiuni care aparent nu au nici un rol in sinteza proteinelor
(introni), flancate de secvente 5’ si 3’, care de asemenea nu intervin in procesul
de translatie.
 Beta-talasemii
Beta talasemia apare mai frecvent la populatiile din bazinul mediteranean insa pot fi
afectate si alte grupuri etnice. Severitatea defectului este variabila. Persoanele
normale prezinta 2 alele pentru β-globina, astfel ca β-talasemia poate sa apara intr-o
stare heterozigota sau homozigota. Deoarece exista un numar mare de mutatii
asociate cu β-talasemia sunt posibile si cazuri de heterozigotie compusa, care apar
atunci cand o persoana poseda 2 gene mutante.
Sunt descrise doua categorii mari de β-talasemie:
–βo talasemia (beta zero talasemia): caracterizata prin absenta expresiei unei gene β
anormale sau mai rar, deletia acesteia; atunci cand defectul apare in stare homozigota
(βo/βo) este afectata complet sinteza lanturilor β si implicit a hemoglobinei A;
–β+ talasemie (beta plus talasemie): caracterizata printr-o expresie redusa (dar nu
absenta) a unei gene β anormale; atunci cand defectul apare in stare homozigota
exista o oarecare productie de hemoglobina A
Heterozigotii compusi pentru β-talasemie pot avea 2 gene βo sau β+ diferite sau atat o
gena β+cat si una β0 (β+/βo).
 Beta-talasemii
Tabloul clinic este extrem de variabil. Statusul heterozigot pentru β-talasemie,
denumit si β-talasemie minora, este in majoritatea cazurilor o conditie clinic
asimptomatica.
Statusul homozigot sau heterozigotia compusa pentru β-talasemie conduc de
obicei la un fenotip clinic sever, denumit β-talasemie majora, in care
persoanele afectate sunt dependente de transfuziile de sange. Termenul de β-
talasemie intermedia include conditii clinice de severitate intermediara intre
formele minora si majora; persoanele afectate sunt simptomatice si pot necesita
ocazional transfuzii de sange, fara ca acestea sa fie insa esentiale pentru
mentinerea vietii.
Sunt cunoscute la ora actuala peste 200 de mutatii asociate cu β-talasemia, care
pot fi detectate prin diverse tehnici PCR, hibridizare cu oligonucleotide sintetice
sau secventiere
 Beta-talasemii
β-talasemia minora
-persoanele sunt de obicei asimptomatice; este posibil insa ca in conditii de stres hematopoietic
(sarcina, infectii intercurente) sa apara manifestari legate de anemie. Unii pacienti pot sa aiba
splenomegalie.
Hemograma prezinta modificari caracteristice ale seriei eritrocitare: scadere usoara a valorii
hemoglobinei, numar crescut de eritrocite, valori scazute ale indicilor eritrocitari VEM si HEM,
largime a distributiei eritrocitare de obicei normala. In medie, variabilele hematologice difera la
tarele β0 si β+, desi poate exista o suprapunere considerabila. In cazurile in care coexista α-talasemia
anomaliile hematologice sunt mai putin marcate.
Pe frotiul de sange periferic, alaturi de microcitoza, se pot observa hipocromie, poikilocitoza,
hematii “in tinta”, punctatii bazofile. La examenul maduvei osoase se constata o celularitate crescuta
ca urmare a hiperplaziei eritroide.
Diagnosticul se bazeaza pe detectarea unui procent crescut de HbA2 la electroforeza hemoglobinei
sau prin tehnica cromatografica (HPLC). Aproximativ o treime-o jumatate din pacienti asociaza si un
procent crescut de HbF.
Proportia de hemoglobina A2 se coreleaza cu tipul mutatiei beta-talasemice. Astfel, in majoritatea
cazurilor de heterozigotie pentru β0 sau de β +-talasemie severa se inregistreaza un procent de 4-5%
HbA2, in timp ce in formele usoare de β+-talasemie procentul este de obicei de 3.6-4.2%. Procente
mai mari se constata in cazul tarelor asociate cu deletia portiunii 5’ a genei HBB, precum si in cazurile
de mutatii ale promotorului sau ale codonului de initiere
Beta-talasemii
 Beta-talasemii
Beta-talasemia majora
Pacientii homozigoti sau heterozigoti compusi pentru mutatii β-talasemice care sunt
dependenti de transfuzii de sange prezinta conditia clinica numita β-talasemie majora.
Boala este recunoscuta adesea in primul an de viata, incepand cu varsta de 3 luni; se
caracterizeaza printr-o anemie severa insotita de o eritropoieza accelerata, atat in
sectorul medular cat si in cel extramedular. Expansiunea hematopoietica conduce la
deformari osoase severe, in special ale oaselor craniului si fetei; hematopoieza
extramedulara conduce la hepatosplenomegalie masiva.
Seria eritrocitara prezinta urmatoarele valori: Hb=3-7 g/dL, VEM=50-60 fL, HEM=12-18
pg. Frotiul de sange include microcitoza, hipocromie, anizocitoza si poikilocitoza
marcate, punctatii bazofile, eritroblasti circulanti cu defect de hemoglobinizare si
trasaturi diseritropoietice.
In cazurile de homozigotie sau heterozigotie compusa pentru β0-talasemia (β0/β0)
electroforeza hemoglobinei sau tehnica HPLC indica prezenta numai de HbA2 si HbF;
atunci cand pacientii prezinta homozigotie pentru β+-talasemie (β+/β+) sau
heterozigotie compusa pentru β0 si β+-talasemie (β+/β0) este prezenta si HbA intr-un
procent de pana la 35%.
 Alfa-talasemii
Alfa-talasemiile reprezinta un grup de afectiuni cu transmitere genetica
autozomal-recesiva caracterizate printr-o rata scazuta de sinteza a lanturilor α
ale globinei.
Clusterul genelor α este localizat in apropierea telomerului cromozomului 16, se
intinde pe o lungime de 28 kb si contine in urmatoarea ordine: o gena zeta (ζ), o
pseudogena ζ (ψζ), o pseudogena α (ψα) si doua gene α, care codifica α2-
globina si α1-globina, denumite HBA2 si respectiv HBA1.
 Alfa-talasemii
• Alfa-talasemiile se produc atunci cand una sau mai multe gene care codifica
lanturile α ale globinei lipsesc sau sunt afectate. Severitatea defectului este
variabila:
- forma asimptomatica ce rezulta din deletia sau disfunctia uneia din cele 4 gene
α;
- sindromul Hemoglobinei Bart, produs prin deletia celor 4 gene α, caracterizat
prin hidrops fetal, de obicei incompatibil cu viata (edeme generalizate, efuziuni
pleurale si pericardice, hepatosplenomegalie, anemie hipocroma severa in
absenta unei incompatibilitati de grup sangvin si Rh).
• Unele din manifestarile clinico-patologice ale sindroamelor alfa-talasemice
rezulta ca urmare a absentei lantului α, in timp ce altele se produc prin
afectarea precursorilor eritropoietici de catre lanturile non-α aflate in exces.
Astfel, lanturile β si γ sintetizate in exces formeaza tetrameri, rezultand
hemoglobinele H (β4) si Bart (γ4).
 Alfa-talasemii
Atunci cand ambele gene α de pe un singur cromozom sufera o deletie sau o
inactivare completa a transcriptiei conditia rezultata este
denumita α0 talasemie (alfa-zero talasemie); atunci cand se mentine o functie
reziduala a genei si o anume productie a lantului α, de exemplu in cazul deletiei
unei singure gene α de pe un cromozom, se utilizeaza termenul de α+
talasemie (alfa-plus talasemie). Deletia sau disfunctia a trei gene α
genereaza boala HbH.
Alfa plus-talasemia
- α+ talasemie este cea mai frecventa afectiune monogenica din lume.
- aproximativ un sfert din persoanele de origine africana sunt heterozigote
pentru α+ talasemie
- Alte grupuri etnice: grecii, cipriotii, turcii, sarzii, libanezii, sauditii, indienii,
tailandezii, filipinezii, indonezienii, melanezienii si polinezienii.
 Alfa-talasemii
Anumite variante de lant α pot da nastere fenotipului de α+ talasemie. Acestea
includ: Hb Constant Spring, Hb Q, Hb Icaria, Hb Seal Rock si Hb Koya Dora. Cea
mai obisnuita forma de α-talasemie nedeletionala este hemoglobina Constant
Spring, cu o frecventa de 1-8% in Tailanda. Aceasta varianta este datorata unei
mutatii a codonului de terminalizare al genei α2, in urma careia se adauga la
lantul α o secventa de 31 aminoacizi; ARN-ul mesager este foarte instabil, iar
rata sintezei lantului α este redusa la aproximativ 1%.
Heterozigotii pentru α+ talasemie (-α/αα) pot prezenta fie un tablou
hematologic normal, fie o anemie discreta, cu reducerea usoara a VEM si HEM.
In medie, valoarea Hb este cu 1g/dL mai mica decat la persoanele cu cele 4 gene
α intacte. Electroforeza Hb este normala, la fel ca si separarea fractiunilor prin
cromatografie lichida sub inalta presiune (HPLC).
 Alfa-talasemii
Alfa 0-talasemia
Aceasta conditie rezulta de obicei prin deletia ambelor gene α; rareori se
produce numai prin deletia genei α1 si a secventelor in amonte cu inactivarea
genei α2 restante. Este relativ comuna in sud-estul Chinei, precum si in Tailanda,
Vietnam, Laos, Cambodgia, Malaezia si Filipine. Este intalnita cu o frecventa mai
mica in zona mediteraneana (Grecia, Cipru, Turcia, Israel, Sardinia).
α0 talasemie conduce la o anemie foarte usoara insotita de un numar crescut de
eritrocite si de reducerea indicilor VEM si HEM. Diagnosticul este suspectat in
prezenta acestor modificari aparute la persoane cu origine etnica sugestiva si
avand o electroforeza a Hb normala. Confirmarea se efectueaza prin testare
genetica.
 Alfa-talasemii
Boala hemoglobinei H
Este un sindrom clinic rezultat dintr-o varietate mare de anomalii genetice.
Boala HbH este caracterizata printr-o reducere semnificativa a ratei de sinteza a
lanturilor α, avand drept rezultat o anemie microcitara hipocroma moderat-severa (Hb
7-10 g/dL, VEM 50-65 fL, HEM 15-20 pg, CHEM 25-30 g/dL) insotita de reticulocitoza.
Electroforeza Hb sau HPLC indica prezenta hemoglobinei H cu migrare rapida, intr-un
procent de 2-40% (de regula 8-10%). Procentul de HbA2 este redus, iar cel de HbF
poate fi usor crescut (1-3%). Pe frotiul de sange colorat supravital pot fi observate
incluziile HbH (precipitatele de lanturi β), intr-un procent ridicat de eritrocite (35-
90%), cu aspect caracteristic de „minge de golf”. Atunci cand boala HbH este cauzata
de α-talasemii nedeletionale, hemoglobina H nu este detectata intotdeauna pe
electroforeza Hb, iar incluziile HbH sunt inconstante; aceasta se datoreaza probabil
faptului ca lanturile β formeaza impreuna cu un lant α anormal dimeri tranzitorii si
instabili care sunt distrusi rapid.
 Alfa-talasemii
Sindromul hemoglobinei Bart
Homozigotia pentru α0 talasemie
conduce la imposibilitatea
sintezei lanturilor α, cu absenta
producerii hemoglobinelor F, A
sau A2. Aceasta conditie este de
obicei incompatibila cu viata
extrauterina.
 III. Anemii prin pierderi de eritrocite
Hemoragia reprezintă extravazarea unei cantităţi mari de sânge, apărută în
urma lezării integrităţii pereţilor vaselor sanguine şi care se caracterizează, pe
de o parte, printr-un complex de reacţii patologice şi prin reacţii compensatorii
ale organismului, pe de altă parte.
Cauzele care pot provoca hemoragia, sunt diverse:
a) lezarea vaselor sanguine ca rezultat al traumelor, intervenţiilor chirurgicale
etc ;
b) mărirea permeabilităţii vaselor microcirculatorii, de ex., în hipoavitaminoza C,
boala actinică ;
c) micşorarea cogulabilităţii sângelui etc.
 III. Anemii prin pierderi de eritrocite
• Compensarea cardiovasculară începe chiar în primele secunde după
hemoragie prin includerea reacţiilor compensatorii cardiovasculare orientate
spre intensificarea activităţii cardiace şi modificarea tonusului şi calibrului
arteriolelor. Stimularea activităţii cardiace este declanşată de hipoxia mixtă,
care conduce la activarea sistemului simpatoadrenal, fapt ce determină apariţia
tahicardiei, creşterea volumului sistolic şi debitului cardiac. Scăderea
presiunii oxigenului în sânge excită centrul respirator, provocând respiraţia
profundă şi accelerată. Acumularea în surplus a metaboliţilor vasoactivi, cum
ar fi adenozina, prostaciclina, kininele, conduc la dilatarea vaselor
microcirculatorii (arteriolelor) în organele de importanţă vitală – creier şi cord,
astfel mărind în aceste organe afluxul de sânge.
 III. Anemii prin pierderi de eritrocite
Concomitent, are loc şi constricţia vaselor arteriale din ţesutul subcutanat,
rinichi, organelle cavităţii peritoniale şi muşchi, fapt ce determină o concordanţă
adecvată dintre volumul sângelui circulant şi volumul patului vascular, menţinând
astfel nivelul necesar al hemodimamicii centrale în faza incipientă a hemoragiei.
Compensare hidrică. Micşorarea volumului sângelui circulant conduce la
hidropenie, iar aceasta, la rândul său, determină excitarea volumreceptorilor
soldată cu hipersecreţia de aldosteron şi reţinerea ionilor de Na. Hiperosmoza
determină excitarea osmoreceptorilor hipotalamici şi stimularea secreţiei de
ADH, urmată de efecte antidiuretice compensatoare, în vederea restabilirii
volemiei.
 Procesele patologice şi schimbările reactive
în sistemul leucocitar
• Leucocitele sunt elemente figurate cu morfologie diferită, implicate în
procesele de apărare a organismului (fagocitoză şi imunitate specifică). Cele
două funcţii majore ale leucocitelor sunt realizate în grade diferite de toate
cele 5 tipuri de leucocite:
• granulocite (polimorfonucleare) neutrofile;
• granulocite (polimorfonucleare) eozinofile;
• granulocite (polimorfonucleare) bazofile;
• monocite;
• limfocite.
• Modificările cantitative ale leucocitelor sunt exprimate prin leucocitoze şi
leucopenii.
 Leucocitozele
Leucocitozele reprezintâ creşterea numărului de leucocite într-o unitate
volumetrică de sânge peste limita maximă normală ( N- 4.000- 9.000
leucocite/μL).
Leucocitoza apare ca o reacţie temporară a sistemului hematopoietic la acţiunea
diverşilor factori etiologici: fizici, chimici, biologici. Deosebim leococitoze
fiziologice şi patologice.
Leucocitozele fiziologice se constată în condiţii fiziologice, de exemplu, la nou-
născuţi, gravide, după efort fizic mare, îngerarea alimentelor etc.
Leucocitozele patologice pot fi de origine inflamatorie (de exemplu, apărută în
meningită, scarlatină, pneumonie etc.), toxică exogenă - în intoxicaţii cu benzol,
anilină), toxică endogenă – în uremie, coma diabetică etc., posthemoragică –
apărută după sângerările acute.
 Leucocitozele
Leucocitozele neutrofile (neutrofilia) – creşterea numărului de neutrofile în
sângele periferic în cifre absolute peste limita valorilor normale (6000 – 6500 /
μL), constituind în hemogramă peste 75% din numărul total al leucocitelor.
Neutrofilele constituie majoritatea leucocitelor sanguine circulante (65%- 75%).
Granulele neutrofilelor conţin enzime bactericide (mieloperoxidază şi lizozim),
enzime proteolitice (elastaza, proteaza), hidrolaze acide (catepsine, β-
glicuronidază).
Neutrofilia se constată în intoxicaţii de origine endogenă, procese inflamatorii
acute, hipoxie, infarct miocardic, pneumonie, scarlatină, difterie etc.
 Leucocitozele
Neutropenia – micşorarea numărului absolut de neutrofile în sângele periferic mai jos
de 2000 neutrofile/ μL sânge.
Neutropenia poate surveni ca rezultat al:
-reprimării granulocitopoiezei;
- lizei neutrofilelor în patul vascular;
- redistribuţiei neutrofilelor în diferite sectoare ale organismului cu stocarea lor în
depozite.
Agranulocitoza reprezintă un sindrom hematologic caracterizat prin micşorarea
considerabilă sau lipsa leucocitelor granulate în sângele periferic. Agranulocitoza poate
fi primară, de exemplu, în anemia aplazică sau poate apărea secundar, la acţiunea
mielotoxică a unor preparate medicamentoase – citostatice antimetabolice şi
antibioticele, care oprimă activitatea proliferativă în seria granulocitară cu apariţia unei
granulocitopenii grave, uneori asociate cu trombocitopenie şi anemie. În apariţia
agranulocitozei pot interveni şi unele mecanisme imune cu formarea de anticorpi
antileucocitari (aglutinine, lizine). Unele medicamente (sulfamidele) formează complexe
antigen-anticorp pe membrana leucocitelor cu distrugerea ulterioară a acestora.
 Leucocitozele
• Granulocitele eozinofile reprezintă 5% din leucocitele circulante şi posedă un bogat
echipament enzimatic (arilsulfataza, proteine cationice, peroxidaza) cu rol în
imunatatea antiparazitară. În reacţiile alergice eozinofilele sunt specializate în
inglobarea complexelor antigen- anticorp
• Leucocitoza eozinofilă = eozinofilia reprezintă o creştere a numărului de eozinofile
peste 700 /mm3.
• Cauzele leucocitozei eozinofile sunt: bolile alergice (astm bronşic, urticaria, febra de
fân, boala serului), bolile parazitare (trichineloza, echinococoza), insuficienţa
suprarenalelor, infarctul miocardic, leucoza mieloidă cronică, policitemia vera.
• Eozinopenia- micşorarea numărului absolut de eozinofile în sângele periferic mai jos
de valorile minime 80–100/ μL. Eozinopenia poate fi constată în stările de
hipercorticism, stres, la eforturi fizice mari şi după administrarea terapeutică a
corticosteroizilor care au capacitatea de a inhiba maturizarea eozinofilelor în
măduva osoasă.
 Leucocitozele
• Granulocitele bazofile sunt cele mai puţine granulocite, constituind doar 0,5% -
1,5% în formula leucocitară a sângelui periferic. Bazofilele mature din ţesuturi
se numesc mastocite. Granulaţiile bazofile conţin histamină şi heparină.
• Leucocitoza bazofilă reprezintă creşterea numărului de bazofile din sânge
peste 150/μL. Bazofilia însoţeşte de obicei leucoza mieloidă cronică,
policitemiea vera, anemia pernicioasă, hipotireoză, diabetul zaharat, hepatita
acută (perioada icterică) etc.
• Scăderea numărului de bazofile nu are nici o semnificaţie diagnostică.
 Leucocitozele
Limfocitele sunt elementele cheie ale imunităţii. Din punct de vedere funcţional
imunitatea se clasifică:
- imunitatea celulară: realizată de limfocitele T
- imunitatea umorală: asigurată de limfocitele B
În formula leucocitară se determină 25%- 35% de limfocite.
Limfocitoza reprezintă creşterea numărului de limfocite peste limitele valorilor
maxime – 3000/ μL , fiind denumită şi limfocitoză absolută.
• Limfocitoza absolută primară cu valori maxime a numărului de limfocite este
întâlnită constant în leziunile neoplazice ale seriei limfoide - leucoza limfoidă
cronică, leucemii, limfoamele Hodgkin si non-Hodgkin, în care paralel cu
modificările cantitative ale limfocitelor se constată şi atipismul celular al
acestora.
 Leucocitozele
Limfocitoza absolută secundară (reactivă) se poate constata în infecţii virale (de ex.,
în mononucleoza infecţioasă, tusea convulsivă), în care limfocitoza este asociată cu
monocitoza. O limfocitoză reactivă moderată se observă şi în alte boli infecţioase
virale acute (de ex., în parotidita epidemică, varicelă, rubeolă, rujeolă etc.), în bolile
infecţioase cronice (tuberculoză, toxoplasmoză, bruceloză, sifilis), în unele tulburări de
metabolism (rahitism, hipertiroidie).
Limfocitoza relativă sau falsă o numim în cazul în care numărul total de leucocite este
micşorat în timp ce valoarea procentuală a limfocitelor în formula leucocitară creşte pe
seama micşorării valorii procentuale a altor leucocite, de exemplu, a neutrofilelor.
Numărul absolut de limfocite nu depăşeşte 3000 limfocite/ μL. Limfocitoza relativă se
constată în afecţiunile însoţite de neutropenie, agranulocitoză, în bolile virotice, febra
tifoidă.
Limfocitopenia reprezintă scăderea numărului absolut de limfocite mai puţin de 1500/
μL. Cauzele limfopeniei sunt: stările stresorii, tuberculoza miliară, uremia cronică,
hipotiroidism, după tratament cu corticoizi sau raze X.
 Leucocitozele
Monocitele sunt cele mai mari celule sanguine şi constituie 3%-8% din totalul
leucocitelor circulante. Monocitele au o mare capacitate de fagocitoză.
Monocitoza reprezintă creşterea numărului absolut de monocite peste 800/ μL.
Monocitoza este întâlnită frecvent în diverse neoplazii specifice (leucemiile monocitare
şi mielomonocitare), în bolile mieloproliferative cronice (trombocitemia esenţială,
policitemia vera, metaplazia mieloidă etc.).
Monocitoza se constată în infecţiile granulomatoase (tuberculoza şi bruceloza),
listerioza, febră tifoidă şi paratifoidă, lues = sifilis, infestarea cu protozoare etc.
O monocitoză moderată se constată la pacienţii cu lupus eritematos diseminat, precum
şi în unele boli ale tractului gasrointestinal şi ficatului (colita ulceroasă, enterita
regională, colita granulomatoasă, ciroza etc.).
Monocitopenia reprezintă micşorarea numărului de monocite mai jos de valorile
minime 270 /μL. Se întâlneşte în aplazia medulară, în unele leucemii, precum şi la
pacienţii trataţi cu glucocorticoizi.
 Leucozele
• Leucozele reprezintă afecţiuni de origine tumorală a sistemului hematopoietic, caracterizate
prin:
- proliferarea abundentă a ţesutului hematopoietic (hiperplazie),
- pierderea capacităţii de diferenţiere şi maturizare a celulelor hematopoietice (anaplazie)
- invadarea organelor nehematopoietice cu celule tumorale (metaplazie).
Etiologia
Rolul radiaţiei ionizante. Persoanele expuse timp îndelungat la doze mici de radiaţie (medici
radiologi, persoanele expuse la accidente nucleare) se înbolnăvesc de leucoze mai frecvent
decât restul populaţiei.
Rolul factorilor chimici. Dintre agenţii chimici, este demonstrat efectul cancerigen al
compuşilor organici din gudron (benzopiren); aminelor aromatice, hidrocarburilor.
Rolul virusurilor. Factorii infecţioşi virali au rol etiologic dovedit în producerea leucozelor la
păsări şi şoareci.
Rolul eredităţii. S-a constatat o incidenţă mult mai mare de îmbolnăviri de leucoză cu la
persoanele cu anomalii cromozomiale (boala Down, sindromul Klinefelter, Turner), şi cu
defecte ereditare ale sistemului imun etc.
 Procese patologice tipice în sistemul trombocitar
• Modificările reactive în sistemul trombocitar sunt reprezentate fie prin
trombocitoză, fie prin trombocitopenie sau prin schimbarea particularităţilor
funcţionale ale plachetelor (trombocitopatii) şi însoţite de multiple perturbări
ale activităţii vitale ale organismului. În unele cazuri, toate aceste variante
patologice tipice pot fi asociate.
• Trombocitoza reprezintă o stare caracterizată prin creşterea numărului de
trombocite în sânge peste limita normală ( 150 000-350 000 / μL ).
• Trombocitozele pot fi divizate în reactive şi sistemice.
• Trombocitozele reactive pot fi atestate în perioada premenstruală,
postoperatorie (de exemplu, după extirparea splinei), în sângerări etc.
• Trombocitozele sistemice pot să apară ca urmare a leziunilor sistemice ale
organelor hematopoietice. Mai frecvent pot fi constatate în
osteomieloscleroze, eritremie, leucoza mieloidă cronică şi mielofibroză.
 Procese patologice tipice în sistemul trombocitar
Trombocitopenia reprezintă micşorarea numărului de trombocite.
Etologia şi patogenia. Trombocitopenia poate să apară ca rezultat al următoarelor
procese:
a) reprimării trombocitopoiezei (acţiunea radiaţiei ionizante, hipo/aplazie medulară) ;
b) distrugerii intense (lizei) a trombocitelor (acţiunea sulfamidelor, citostaticelor,
chinidinei, anticorpilor antitrombocitari, viruşurilor);
c) consumului exagerat de plachete (trombogeneza exagerată, sindromul coagulării
intravasculare diseminate);
d) depozitării abundente a plachetelor în splină (splenomegalie).
Trombocitopatia reprezintă o stare caracterizată prin dereglarea capacităţilor de
adeziune, agregare şi coagulare ale plachetelor. La baza trombocitopatiilor stau
defectele stabile structurale şi biochimice ale plachetelor.