• Fungii sunt organisme eucariote, heterotrofe,

înzestrate cu un bogat aparat enzimatic care le permite

prelucrarea unui număr mare de substanţe preluate din mediul
exterior.
• Fungii pot fi: unicelulari (levuri) sau pluricelulari
(dermatofiţi). La fungii pluricelulari, celulele sunt legate între
ele şi alcătuiesc structuri filamentoase numite hife. Totalitatea
hifelor formează miceliul (thalul).
• Dezvoltarea fungilor este favorizată de prezenţa unui mediu
aerob, umed, cu pH neutru şi temperatură de 20-37° C.
Creşterea lor este inhibată de uscăciune şi lumină.
Reproducerea fungilor se realizează prin intermediul
sporilor, care pot lua naştere:
a) asexuat, prin dezintegrarea hifelor în condiţii
nefavorabile de mediu ( clamidospori, artrospori ) sau ca
rezultat al unor mitoze succesive în structuri specializate
(sporofori) ;
b) sexuat, prin fuziunea a doi gameţi, urmată de o
diviziune meiotică.
• Levurile se multiplică şi prin înmugurire, proces prin care din
celula mamă rezultă două celule fiice identice. Acestea nu se
separă şi, prin repetarea procesului, se formează pseudohife şi
pseudomicelii.
• În raport cu nivelul invaziei, infecţiile fungice se împart în două
mari grupe: micoze superficiale şi micoze profunde.
• În decursul timpului s-au propus mai multe clasificări, luându-se
drept criteriu speciile de paraziţi, substratul anatomic parazitat
(epiderm, foliculi piloşi, unghii), intensitatea reacţiilor inflamatorii
sau zona topografică afectată.
• Pentru o mai uşoară înţelegere a acestui capitol am reţinut
clasificarea lui Arievici (1952) care foloseşte drept criteriu specia
parazitului. Acesta clasifică micozele astfel:
Clasificarea dermatomicozelor (Arievici):
• 1. Pilomicoze (micozele pielii păroase a capului):
a) tricofiţia uscată
• Tr. violaceum
• Tr. tonsurans
• Tr. soudanese
b) tricofiţia supurată
• Tr. mentagrophytes
• Tr. verucosum
• M. canis (foarte rar)
• M. gypseum
c) microsporia
• M. audouinii
• M. canis
• M. ferrugineum
d) favus
• Tr. schoenleinii
• Tr. quinckeanum
2. Epidermomicoze:
a)epidermofiţia inghinală
• Tr. rubrum
• Ep. flocosum
• Tr. Interdigitale
b)epidermofiţia picioarelor şi
mâinilor:
• Tr. rubrum
• Tr. interdigitale
• Ep. flocosum
c)rubrofiţia
• Tr. Rubrum
d)blastomicoza superficială —
Candida albicans
3. Keratomicoze:
• pitiriazis versicolor — Malassezia furfur
• eritrasma — Corynebacterium minutissimum
• tricomicoza axilară – Corynebacterium minutissimum
Tinea versicolor
 Având în vedere modificările în timp ale speciilor de paraziţi ce intervin în producerea diverselor
micoze, preferăm, însă, clasificarea propusă de Goetz (1965), după criteriul topografic, care este mai
practică şi mai uşor de reţinut:

Clasificarea topografică a dermatomicozelor (Goetz):

I. Tinea capitis (pilomicoze):
a) uscate
• microsporia
• tricofiţia
• favus
b) inflamatorii
• tricofiţia supurată
II. Tinea faciei et barbae
a) foliculare
• sicozis parazitar
b) nefoliculare (tip herpes circinat)
III. Tinea corporis (tip herpes circinat)
IV.Tinea cruris
V. Tinea manum
VI. Tinea pedum
VII. Tinea unghium
VIII. Otomicoze
IX. Pitiriazis versicolor
X. Eritrasma
XI. Candidoze cutaneo-mucoase:
 infecţioase
 alergice
XII. Micozele profunde
MICOZELE SUPERFICIALE
• Sunt micoze în care parazitul
fungic atacă pielea, mucoasele
şi anexele pielii (în particular
părul).
• După preferinţa localizării ele
se subîmpart în:
• epidermofiţii (pielea glabră)
• onicomicoze (unghii)
• pilomicoze(foliculul
pilosebaceu şi păr)
• candidoze (pliuri cutanate
mari, mucoasa bucală şi
genitală)
 Epidermofiţiile
• Sunt cele mai răspândite, afectând toate vârstele, în special adolescenţii şi adulţii tineri.
• Mulţi bolnavi le ignoră, neprezentându-se la medic decât atunci când se agravează sau
se complică: eczematizare, suprainfectare cu piococi, erizipel (de obicei recidivant) sau
erupţii veziculoase dishidroziforme.
A. TINEA CORPORIS ET FACIAE (HERPESUL CIRCINAT)
• Herpesul circinat poate fi cauzat de dermatofiţi antropofili, zoofili sau geofili.
Afecţiunea este frecventă atingând în aceeaşi măsură ambele sexe, apărând la orice
vârstă.
• Se transmite de la animal (pisică, vite, câini) la om sau de la om la om (direct sau prin
obiecte contaminate).
• Clinic debutează printr-o pată eritematoasă, pruriginoasă care în
zilele următoare devine scuamoasă la centru şi cu margine
veziculoasă, având tendinţa la extindere centrifugă.
• Confluarea mai multor leziuni dă naştere la placarde policiclice.
• În cursul evoluţiei, centrul leziunii are tendinţă la vindecare
spontană, în timp ce marginile rămân permanent active.
• Diagnosticul herpesului circinat se pune, în general, uşor, pe
baza aspectului clinic caracteristic cu evoluţie excentrică şi
tendinţă la circinare.
• Diagnostic diferenţial se face cu:
• eczema numulară,
• eczematidele figurate psoriaziforme,
• granulomul inelar,
• eritemul polimorf.
• Examenul micologic tranşează diagnosticul
B. TINEA CRURIS (ECZEMA MARGINATUM HEBRA)
• Este o micoză cu localizare în plicile inghinale, ocupând ca
frecvenţă locul 3, după Tinea pedis şi Tinea unghium. Cel mai
frecvent e cauzată de Tr. rubrum, Ep. floccosum şi Tr.
interdigitale. Afectează de regulă bărbaţii şi în măsură mai
mică femeile şi copii.
• Contaminarea se poate face, de obicei, indirect, prin lenjeria
intimă sau echipamentul sportiv folosit în comun, dar poate fi
şi directă prin contact sexual. Cel mai adesea este, însă
rezultatul unei autoinoculări de la o micoză interdigitală,
transpiraţia excesivă fiind un factor favorizant în apariţia bolii.
 TINEA CRURIS
(ECZEMA MARGINATUM HEBRA)
• Clinic, leziunile debutează unilateral sau bilateral, adesea simetric, pe
faţa internă a coapselor, prin una sau mai multe plăci eritemato-
scuamoase cu margini veziculoase, ce confluează într-un placard
policiclic, care cuprinde prin evoluţie excentrică plica inghinală şi
interfesieră.
• În infestările cu Tr. rubrum (peste 60%), leziunile se extind mult mai
rapid depăşind plicile şi cuprinzând organele genitale, fesele şi feţele
interne ale coapselor.
• Tinea cruris poate fi uneori cantonată strict în plica inghinală, cu
leziuni de tip eritemato-eroziv, fără contur activ, ridicând probleme de
diagnostic diferenţial cu intertrigourile de altă etiologie.
• Diagnosticul diferenţial se face cu alte afecţiuni localizate
la acest nivel:
• eritrasma,
• intertrigo-urile candidozice sau microbiene
• intertrigo artificial
• Examenul micologic tranşează diagnosticul
C. TINEA PEDIS (EPIDERMOFIŢIA PICIOARELOR)

• Este cea mai răspândită dermatomicoză, atingând mai ales

bărbaţii adulţi şi sportivii (athlet's foot), fiind favorizată de
tulburări circulatorii, hiperhidroza plantară, încălţăminte
impermeabilă. Paraziţii cei mai frecvent implicaţi sunt Tr.
rubrum, Tr. interdigitale, Ep. floccosum şi Tr. mentagrophytes
asteroides.
• Contaminarea se produce, cel mai adesea, prin mersul desculţ
pe sol contaminat şi prin folosirea comună a ciorapilor şi
încălţămintei.
 TINEA PEDIS
(EPIDERMOFIŢIA PICIOARELOR)
Afecţiunea se manifestă sub trei forme clinice:

• intertrigo interdigito-plantar - cu descuamaţie, maceraţie, prurit

şi fisuri interdigitale cu predilecţie în spaţiul IV. Foarte frecvent,
datorită infecţiei bacteriene supraadăugate, bolnavul acuză jenă la
mers. Această formă poate constitui poarta de intrare pentru
erizipelul recidivant de gambă.
• forma veziculoasă, dishidroziformă — coexistă, adesea, cu
forma interdigitală. Veziculele pot cuprinde aici toată suprafaţa
plantară. Această formă se complică frecvent prin suprainfecţie şi
limfangită acută.
• forma hiperkeratozică plantară — este mai rar întâlnită şi mai
puţin supărătoare pentru pacient, motiv pentru care se descoperă,
adesea, întâmplător.

Din punct de vedere morfoclinic se prezintă sub 2 aspecte:

• a) cu tegumente discret eritematoase acoperite cu scuame albe
fine, care poate cuprinde şi faţa dorsală a piciorului însoţindu-se
de prurit.
• b) cu placarde hiperkeratozice neregulate şi prost delimitate
localizate, mai ales în jumătatea anterioară a plantei, brăzdate
adesea de numeroase fisuri.
• Această formă, mai ales dacă este simetrică, pune probleme de
diagnostic diferenţial cu psoriazisul plantar, keratodermiile
precum şi eczemele keratozice, impunându-se confirmarea prin
examen micologic.
• În forma dishidrozică a epidermofiţiei se impune diagnosticul
diferenţial cu pustuloza amicrobiană, psoriazisul pustulos,
dishidroza idiopatică etc, iar forma interdigito-plantară ridică
probleme de diagnostic diferenţial cu eritrasma sau intertrigourile
de altă natură: microbiene, candidozice etc
D. TINEA MANUM (EPIDERMOFIŢIA MÂINILOR)

• Este mai puţin frecventă decât cea a picioarelor, infestarea

făcându-se fie dintr-o sursă exogenă, fie prin autoinoculare de
la un focar preexistent. Sunt incriminaţi aici Tr. rubrum, Tr.
mentagrophytes interdigitale şi E. floccosum.
 TINEA MANUM
(EPIDERMOFIŢIA MÂINILOR)
• Leziunile se localizează pe palme, uneori pe marginile laterale şi
foarte rar pe dosul mâinilor, cu aspect morfoclinic foarte
asemănător leziunilor plantare, cu sublinierea că intertrigoul
interdigital este mult mai rar.
• Clinic, întâlnim uneori o formă eritemato-descuamativă şi cel mai
adesea forma veziculo-dishidroziformă simulând o eczemă,
punându-se aceleaşi probleme de diagnostic diferenţial cu cele
evocate la epidermofiţia plantară.
 Tratamentul micozelor pielii glabre:

• În general este suficient un tratament local bine condus, cu

antimicotice clasice (soluţii iodo-salicilice, tinctura Castellani,
pomada Dubreuillh) sau moderne cu spray-uri sau pomezi
conţinând derivaţi imidazolici. Aceste topice trebuie aplicate
de 2-3 ori pe zi pentru o perioadă de cel puţin 2-4 săptămâni.
• Subliniem necesitatea asocierii tratamentului local cu
antimicotice orale (Griseofulvină, Ketoconazol, Itraconazol,
Terbinafină) ori de câte ori este incriminat Tr. rubrum. De
regulă în tinea cruris, se impune tratamentul mixt.
Pilomicozele

• Pilomicozele sunt afecţiuni fungice ale pielii păroase a capului şi bărbii.

• Localizarea de elecţie la copii este în pielea păroasă a capului (Tinea
capitis), iar la adulţi, la barbă (Tinea barbae).
• În funcţie de aspectul morfoclinic şi de agentul patogen se subîmpart în
pilomicoze uscate şi pilomicoze supurate.
a)Pilomicoze uscate
♦ Microsporia
• Este cea mai frecventă micoză a copilului între 5 şi 15 ani, determinând,
uneori, microepidemii în colectivităţi. În ţara noastră, microsporia reprezintă
75 - 80 % din micozele uscate ale pielii capului, având ca agenţi etiologici
M. Audouinii, M. canis, şi Microsporum ferrugineum.
• Transmiterea se face direct sau prin intermediul obiectelor contaminate:
căciulite, faţă de pernă, instrumente de frizerie, etc. Este cea mai contagioasă
pilomicoză uscată.
• Bolnavul prezintă pe pielea capului plăci scuamoase, rotunde, cu
firele de păr rupte de la aceiaşi înălţime (la câţiva mm de la
emergenţă), realizând aspectul de "tondantă ". De cele mai multe
ori, numărul plăcilor este mic, iar diametrul nu depăşeşte 6 cm.
• Microsporia nu dă alopecie definitivă şi se vindecă spontan la
pubertate.
• Examinarea cu lampa Wood relevă o fluorescentă verzuie.
• Examenul microscopic al firului de păr arată că parazitarea este în
exterior (ectotrix), de unde asemănarea cu un fir de păr uns, trecut
prin nisip.
♦ Tricofiţia uscată

• Este produsă îndeosebi de fungii antropofili: Tr. violaceum, Tr.

Tonsurans, Tr.soudanese. Boala este mai puţin contagioasă decât
microsporia.
• Clinic se observă plăci eritemato - scuamoase, de obicei în număr
mare, de dimensiuni reduse (0, 5 - 2 cm), rotunde, cu firele de păr
rupte de la diferite înălţimi. În locul firelor de păr rupte de la
suprafaţa pielii, rămân "puncte negre", care sunt fragmente de peri
parazitaţi.
• Tricofiţia nu lasă alopecie definitivă şi are tendinţă de
vindecare spontană la pubertate. Excepţional se întâlneşte
tricofiţia cronică a adultului, cu importanţă deosebită din punct
de vedere epidemiologic.
• La examinarea cu lampa Wood lipseşte fluorescenţa, iar
examenul microscopic al firului de păr arată numeroşi spori în
interiorul acestuia (parazitare endotrix), de unde asemănarea
cu " un sac plin cu nuci "
♦ Favusul

• Este produs în special de Tr. schoenleinii (antropofil) şi de Tr.

quinckeanum (gazda fiind şoarecele). Contaminarea se produce cel
mai frecvent în copilărie, în condiţii de igienă precară.
• Contagiozitatea este mai scăzută comparativ cu microsporia şi
tricofiţia. Trebuie să existe un contact prelungit cu bolnavul, fiind
vorba de regulă de focare familiale.
• Bolnavii prezintă godeuri favice (depresiuni cupuliforme,
perifoliculare, gălbuie) şi păr fără luciu, cenuşiu, asemănător
părului de porc. Leziunile au miros neplăcut, comparat cu cel al
urinii de şoarece.
• Aspectul microscopic al părului favic relevă filamente miceliene
paralele cu axul firului de păr, endotrix, cu artrospori
dreptunghiulari, artrospori cu aspect de oase tarsiene şi bule de aer.
Netratată, boala persistă toată viaţa, ducând la alopecie cicatricială
subtotală, cu respectarea bordurii periferice (aspect de tunsoare de
călugăr catolic).
b)Pilomicoze supurate

♦ Kerion Celsi
• Este un granulom inflamator de etiologie fungică, care afectează
ariile păroase ale scalpului şi bărbii.
• Denumirea de kerion provine din limba greacă (kerion - fagure).
• Agenţii etiologici sunt de regulă zoofili (Tr. mentagrophytes, Tr.
verrucosum), fapt ce explică incidenţa mai crescută în mediul rural,
îndeosebi la îngrijitorii de animale. Transmiterea poate fi şi prin
obiecte contaminate (prosoape, obiecte de bărbierit). Inocularea se
face în urma unui mic traumatism local.
• Aspectul clinic este de placard (mai rar placarde), rotund sau
ovalar, cu infiltraţie profundă, proeminent faţă de zonele din jur,
cu suprafaţa acoperită de puroi şi cruste ce aglutinează firele de
păr. Acestea sunt parazitate ecto - endotrix şi se smulg cu uşurinţă,
lăsând orificii prin care se elimină puroi.
• La copii, leziunile sunt localizate în pielea capului, în timp ce la
adulţii bărbaţi, se întâlnesc mai frecvent în barbă şi mustaţă.
• Tabloul clinic asociază o adenopatie inflamatorie regională.
• Examenul microscopic arată că dermatofiţii zoofili parazitează
firul de păr în exterior (ectotrix).
• Vindecarea se face cu alopecie definitivă.
♦ Sicozis micotic

• Afectează bărbatul adult, iar speciile de dermatofiţi implicate sunt

Tr. verrucosum, Tr. mentagrophytes asteroides, Tr. violaceum, etc.
• Se manifestă prin noduli inflamatori, acoperiţi sau nu de leziuni
exudative. Perii se smulg cu uşurinţă, iar manifestările subiective
sunt discrete şi discordante cu severitatea semnelor clinice,
elemente ce ajută la diferenţierea de sicozisul stafilococic.
Tinea unghium (Onicomicozele)

• Onicomicozele pot fi cauzate de numeroşi dermatofiţi, pe primul loc

situându-se Tr. rubrum (81%), urmat de Tr. mentagrophytes
interdigitale, Tr. violaceum.
• La unghiile mâinii inocularea se face, fie prin gratajul unui focar
preexistent la acelaşi individ, fie de la copii bolnavi la personalul de
îngrijire.La unghiile picioarelor inocularea se face, fie de la
micozele interdigito-plantare sau direct de pe sol în cazul mersului
desculţ.
• Boala debutează de la marginea liberă sau de la marginile laterale ale
unghiilor, printr-o pată albicioasă ce se întinde progresiv. Lama
unghială îşi pierde transparenţa şi luciul, se îngroaşă, se deformează
şi devine friabilă. Subunghial se constituie un depozit alb-
sfărâmicios.
• Diagnosticul pozitiv trebuie susţinut de examenul micologic pentru
a diferenţia onicomicoza de candidoza unghială şi de modificările
întâlnite în psoriazis, peladă sau lichenul plan.
• Tratamentul este extrem de dificil prin durata acestuia, care
trebuie prelungită, uneori, până la 6 luni - 1 an.
• Având în vedere hepatotoxicitatea multor antimicotice moderne se
impune uneori un tratament mixt, medical şi chirurgical.
• În prezent, medicamentele de elecţie în tratamentul
onicomicozelor sunt Itraconazolul (Orungal) administrat în 2-4
pulsuri (400 mg/zi timp de 7 zile apoi 3 săptămâni pauză) şi
terbinafina (Lamisil) cu 250 mg/zi timp de 6-12 săptămâni,
medicamente, care, pe lângă eficienţă crescută, prezintă şi
avantajul unei hepatotoxicităţi minime.
• Îndepărtarea unghiei bolnave scurtează perioada de administrare a
antimicoticului. Aceasta se poate face prin metode sângerânde sau
prin topirea lamei unghiale cu ajutorul unor pomezi concentrate
conţinând uree, acid salicilic.
• În ultimul timp s-a reuşit obţinerea unor antimicotice topice care
pătrund prin lama unghială, tratamentul modern actual fiind
efectuat cu lacuri conţinând Amorolfină (Loceryl) sau
Ciclopiroxolamina 8% (Mycoster).
Otomicozele

• Afectarea conductului auditiv extern de către dermatofiţi este mult

mai frecventă decât se menţionează în literatură. Aceasta se
datorează faptului că peste modificările induse de dermatofiţi se
adaugă frecvent o floră bacteriană şi foarte adesea mucegaiuri şi
germeni oportunişti.
• Aspectul morfoclinic este asemănător eczemei, cu eritem
descuamativ şi uneori fisuri, prurit rebel care favorizează prin
leziunile de grataj, suprainfecţia cu germeni piogeni realizând, în
final, aspectul de otită externă.
• Diagnosticul se autentifică numai prin examen micologic întrucât,
în afară de dermatofiţi, la acest nivel se pun în evidenţă Candida
albicans sau germeni oportunişti de tip Aspergillus sau Penicilium
nigratum etc.
• Tratamentul local cu antimicotice este eficace, preferându-se
preparatele moderne care îmbină efectele antimicotice cu cele
antibacteriene: Naftifin (Exoderil), Ciclopiroxolamina (Mycoster).
Pitiriazis versicolor

• Este o afecţiune foarte frecventă atingând, în egală măsură,

ambele sexe, cu incidenţă maximă între 20-45 ani. Agentul
etiologic este Malassezia furfur care în cultură a fost identificat
cu Pityrosporum orbiculare, parazit saprofit al pielii mai ales în
zonele seboreice.
• Contagiozitatea este scăzută (cazurile conjugale fiind rare), în
apariţia afecţiunii intervenind o anume predispoziţie
constituţională şi factori favorizanţi (afecţiuni cronice debilitante,
transpiraţia, pH-ul cutanat).
• Leziunile de debut se caracterizează prin mici macule
perifoliculare acoperite de scuame fine ce se extind prin periferie
confluând între ele şi formând placarde întinse. Gratajul unghial
al petelor detaşează scuame fine, furfuracee, realizând aşa zisul
"semn al talaşului".
• Culoarea variază de la galben la brun (cafe ou lait) cu un eritem
inconstant şi discret. Pe pielea bronzată petele pot apărea albe
realizând pitiriazisul versicolor acromiant. Acest aspect este
explicat de diferiţi autori, fie prin efectul fotoprotector al
scuamelor care apoi îndepărtate evidenţiază o pată acromică, fie
prin acţiunea de inhibare a melanogenezei de către acidul azelaic
produs de germen
• Localizarea leziunilor este pe trunchi şi rădăcina membrelor
superioare, ocazional putând cuprinde pielea păroasă a capului, faţa,
ceafa, gâtul, abdomenul şi coapsele.
• Examenul cu lampa Wood evidenţiază o fluorescenţă verde, spre
deosebire de eritrasmă unde fluorescenţa este de culoare roşu aprins.
• Diagnosticul diferenţial mai trebuie făcut cu pitiriazisul rozat
Gibert, alte eczematide (seboreide) sau cu vitiligo când leziunile
sunt acromice, leucomelanodermii idiopatice, lichen scleroatrofic
etc.
• Evoluţia este în general cronică cu recidive mai ales estivale.
• Tratamentul este dificil şi de lungă durată, vindecarea obţinându-se,
de regulă, cu un tratament mixt, local şi general.
• În tratamentul local, preparatele clasice (alcool iodo-salicilic, loţiunile
eliberatoare de sulf născând) îşi păstrează utilitatea. Azi se folosesc pe
scară largă topice sub formă de spray, creme, spumante, cu
antimicotice diverse, sulfura de seleniu (Selsun), clotrimazol,
ketoconazol, naftifin, terbinafină.
• Tratamentul general constă în administrarea de ketoconazol (Nizoral)
200 mg/zi timp de 14-21 zile, fluconazol (Diflucan) 400 mg doză
unică sau Itraconazol (Orungal, Sporanox) 200 mg/zi timp de 7-14
zile.
• Adăugăm aici faptul că Mallasezia furfur ar fi implicată, după părerea
unor autori, (Pierard, 1999) în etiologia dermatitei seboreice, fiind
responsabilă de reacţia inflamatorie cu alterări epidermice. Această
observaţie explică efectul favorabil al unor antimicotice
(Ketoconazol) în dermatita seboreică.
Eritrasma

• Afecţiune mai puţin frecventă decât pitiriazisul versicolor, de natură

bacteriană (Corynebacterium minutissimum), eritrasma continuă să fie
plasată între dermatomicoze datorită implicaţiilor diagnostice şi
terapeutice.
• Clinic, leziunile sunt caracteristice, sub formă de plăci şi placarde
brun-eritematoase, bine delimitate, acoperite de scuame fine,
inconstant pruriginoase, localizate predilect în plicile inghinale, faţa
internă a coapselor, axile, submamar şi interdigito-plantar. Aspectul
clinic este sugestiv, iar fluorescenţa la lampa Wood este roşu-coraille.
• La diagnosticul diferenţial trebuie avut în vedere: pitiriazisul
versicolor, tinea cruris şi pedis, intertrigo candidozic. La lampa Wood
fluorescenţa este caracteristică.
• Tratamentul este local cu creme şi pomezi cu eritromicină 3%. Tot
atât de eficace sunt preparatele antimicotice clasice şi derivaţii
imidazolici.
Candidozele

• Sunt infecţii cutaneo-mucoase provocate de levuri din genul

Candida, pe primul loc situându-se Candida albicans. Acestea
sunt fungi unicelulari (monilii) care se multiplică prin
înmugurire cu producerea de lanţuri celulare (pseudohife). În
forma unicelulară Candida este germen saprofit fără
semnificaţie patologică.

• În cazul apariţiei filamentelor moniliazice (pseudohife) avem

de-a face cu forma patogenă. Candida albicans este un saprofit
exclusiv al mucoaselor tubului digestiv şi vaginului, între
gazdă şi parazit realizându-se un echilibru imunobiologic, dar
ea nu se întâlneşte niciodată pe pielea sănătoasă. Prin
intervenţia unor factori destabilizatori fiziologici, patologici
sau iatrogeni acest echilibru se rupe creându-se condiţiile
favorabile apariţiei bolii:
• Între factorii fiziologici menţionăm: sarcina şi vârstele extreme (nou-
născuţii şi bătrânii) datorită unor modificări ale mucoaselor care devin
susceptibile infecţiei cu Candida;
• Factori patologici:
• tulburări metabolice: diabet, sindrom de malabsorbţie, hipovitaminoze
avansate, obezitate etc;
• tulburări digestive: hepatite cronice, gastrite, colite;
• tulburări endocrine: boala Addison, hipotiroidii, insuficienţe gonadice
etc;
• deficite imunitare: hemopatii maligne, neoplazii, SIDA, boli cronice
debilitante, pemfigusuri etc.
• Factori iatrogeni: tratamente îndelungate cu citostatice, hormoni,
cortizonice, antibiotice, imunosupresoare, anticoncepţionale,
antitrichomoniazice etc.
• Factori de mediu şi ocupaţionali— căldură excesivă, umiditate,
maceraţie la lucrători din industria alimentară (cofetari, bucătari,
menajere etc).
• Punerea în evidenţă a levurilor în materialul patologic devine
obligatorie pentru stabilirea diagnosticului de candidoză şi aceasta
numai dacă la examenul direct găsim pseudohife, iar pe mediile
selective (Sabouraud) numărul coloniilor este mai mare de 20.
• În clasificarea candidozelor cutaneo-mucoase s-a avut în vedere
criteriul localizării şi evoluţiei.
• candidoze buco-digestive;
• candidoze genitale;
• intertrigo candidozic;
• candidoze unghiale;
• candidoze muco-cutanate cronice
1. Candidozele buco-digestive pot atinge toate segmentele
tubului digestiv.
• Perleşul (zăbăluţa sau cheilita angulară) este localizat la
comisurile labiale debutând prin mici fisuri dureroase, uneori
uşor hemoragice, situate pe o suprafaţă roşie, aprinsă şi
acoperită de scuamo-cruste şi depozite albicioase. Aceste
leziuni sunt însoţite de senzaţie de usturime şi jenă în timpul
masticaţiei.
• Înlăturarea scuamo-crustelor evidenţiază o suprafaţă roşie,
uşor hemoragică, cu ragade dureroase. Aceste leziuni se pot
asocia cu o cheilită sau stomatită fiind însoţite de o uşoară
durere la vorbire şi masticaţie. Boala este întâlnită mai
frecvent la adulţii diabetici sau cu proteze dentare neadecvate.
• Evoluţia bolii este capricioasă cu frecvente recidive, datorită mai ales
tratamentului insuficient.
• Diagnosticul cheilitei angulare este facil dar întotdeauna se impune
diagnostic diferenţial cu perleşul streptococic (mai frecvent la copii)
sau, mai rar, cu cel de natură sifilitică.
• Examenele micologice, bacteriologice şi serologice tranşează
diagnosticul.
• Cheilita candidozică este caracterizată prin eritem marcat, edem şi
descuamaţie ale buzelor, însoţite de senzaţie de arsură şi înţepături,
iar pe semimucoasă apar ragade dureroase.
Stomatita candidozică prezintă două forme clinice:

• Forma acută (mărgăritărelul) se întâlneşte, de regulă, la sugari,

cuprinzând mucoasa jugală, limba şi palatul. Boala debutează
printr-un eritem difuz al mucoasei care devine uscată, lucioasă şi
dureroasă. Ulterior, pe suprafaţa acesteia se formează mici depozite
alb-cremoase, aderente, care prin îndepărtare lasă o mucoasă roşie,
erodată sau sângerândă. Leziunile determină tulburări de supt, de
masticaţie şi de deglutiţie, făcând uneori imposibilă alimentaţia
copilului.
• Forma cronică debutează din copilărie evoluând prin pusee acute
întrerupte de perioade veritabile de remisiune totală sau parţială şi
însoţeşte aproape întotdeauna o candidoză intestinală.
• Clinic, se constată placarde eritematoase neregulate, izolate sau
confluente acoperite de un depozit albicios ce se îndepărtează cu
uşurinţă. Aceste leziuni sunt cel mai frecvent localizate pe limbă,
fiind însoţite de plăci depapilate realizându-se, astfel, un aspect
plicaturat. Subiectiv, bolnavul acuză senzaţii de arsură, înţepături,
gust metalic, asemănătoare cu cele din forma acută.
• O altă afecţiune a mucoasei bucale în care este implicată Candida
albicans este limba neagră viloasă caracterizată prin papile
alungite, keratinizate, filiforme cu aspect de lan de grâu. Deşi
parazitul este totdeauna decelat, rolul său este pus la îndoială de
numărul redus de colonii dezvoltate pe mediile de cultură, în
patogenia bolii fiind implicată o disbacterioză intestinală.
2. Candidozele mucoaselor genitale

• Se întâlnesc mai ales la adulţi, în timp ce la copii apar mai rar ca

urmare a extinderii leziunilor de la o dermită fesieră.
• Vulvo-vaginita candidozică se produce prin exacerbarea candidei
saprofite vaginale (70% din femei prezintă Candida vaginală fără a
face boala) sau prin infestarea de la o sursă străină (act sexual).
• Clinic, se manifestă printr-o inflamaţie acută a vaginului şi vulvei
extinsă frecvent pe faţa cutanată a labiilor mari, pe pliurile
inghinale, perineu şi pliul interfesier. Mucoasa este de culoare roşu
aprins, macerată şi presărată cu veziculo-pustule, care prin rupere
formează eroziuni mici acoperite de depozite albe, cremoase. Pe
piele leziunile au contur neregulat fiind mărginite de un guleraş alb.
Bolnavele prezintă leucoree abundentă, acuză prurit şi senzaţie de
arsură locală.
 Balano-postita candidozică este mai rară, fiind produsă prin
însămânţare de la o femeie infectată (raport sexual), fie plecând de
la o candidoză uretrală sau digestivă la indivizi care prezintă factori
favorizanţi.

• Debutează prin apariţia pe gland sau în şanţul balano-prepuţial a

unor leziuni eritemato-veziculo-pustuloase care se rup lăsând
eroziuni ce confluează în placarde acoperite uneori de scuame.
Frecvent este afectată şi faţa internă a prepuţului ce devine roşu,
edemaţiat şi dureros. Ulterior, leziunile se acoperă de un depozit alb
cremos.
• Afecţiunea se poate croniciza, manifestându-se prin mici placarde
roşii, netede acoperite de scuame fine şi mărginite de un guleraş.
Senzaţia de prurit şi arsură este constantă şi variabilă în intensitate.
Leziunile se pot extinde şi pe pielea penisului, scrotului, perineului
şi plicilor.
• Examenul micologic confirmă diagnosticul de balano-postită
candidozică diferenţiind-o, astfel, de balanita erozivă din sifilisul
secundar, de un herpes genital sau de o dermită de contact.
3. Intertrigourile candidozice
• Intertrigourile candidozice sunt infecţii cutanate produse, cel mai frecvent,
prin autoinoculare de la un rezervor digestiv sau vaginal, favorizate de
anumiţi factori: diabet, obezitate, maceraţie şi lipsă de igienă.
• Localizarea este frecventă în axile, pliurile submamare, inghinale, inter şi
subfesiere, interdigital la mâini şi picioare.
• La început erupţia este eritemato-veziculoasă, apoi devine rapid zemuindă
formând un placard roşu-viu, puţin infiltrat, cu margini festonate bine
delimitate de un guleraş alb scuamos. De obicei în fundul pliului se dezvoltă
ragade acoperite de un depozit alb cu miros fetid. Pruritul şi senzaţia de arsură
au intensitate variabilă.
• În intertrigoul inghinal extensia la organele genitale este
frecventă.
• Intertrigoul submamar apare, mai ales, la femeile obeze sau
diabetice.
• La nivelul mâinii, intertrigoul candidozic este localizat în
spaţiul III interdigital şi apare la gospodine, bucătărese,
cofetărese.
• Intertrigoul perianal şi interfesier (dermita de scutece) este
apanajul sugarului complicând de obicei o candidoză
digestivă.

• Cu toate că aspectul clinic al intertrigoului candidozic este

evocator, totuşi pentru diferenţiere trebuie avute în vedere
intertrigourile de altă natură: microbiene, cu dermatofiţi, de
contact la deodorante şi mai rar psoriazisul inversat.
4. Candidozele unghiale

• Sunt boli favorizate de o circulaţie periferică deficitară, umiditate şi

mediul bogat în glucide, fiind mult mai frecvente la persoanele cu
anumite profesii (menajeră, cofetăreasă, spălătoreasă, muncitori la
fabricile de conserve).
• Contaminarea se face, de obicei, prin autoinoculare dintr-un focar
propriu.
• La mâini boala debutează, cel mai adesea, prin perionixis: repliurile
periunghiale şi subunghiale se tumefiază, pielea devine roşie
strălucitoare, întinsă, apoi se descuamează. Apăsarea pe bureletul
inflamator duce la eliminarea unei picături de puroi bogat în levuri.
Durerea este continuă sau intermitentă, exacerbată de presiune sau
contactul cu apa. Onixisul este în majoritatea cazurilor secundar
unui perionixis debutând de la baza unghiei (invers decât în
onixisul cu dermatofiţi) şi mai rar prin marginile laterale. Se
manifestă prin pete mici galben-verzui, şanţuri transversale şi
uneori mici depresiuni. Lama unghială se opacifiază progresiv,
devine moale şi friabilă, uşor detaşabilă de patul unghiei.
• La picioare onixisul este de obicei primitiv debutând de la marginea
liberă sau marginile laterale ale unghiei, având acelaşi aspect cu cel
de la mâini; lama unghială friabilă se fărâmiţează rapid.
• Examenul micologic confirmă diagnosticul deosebind onixisul
candidozic de alte atingeri unghiale (infecţii cu dermatofiţi,
mucegaiuri, psoriazis, sifilis secundar etc).
5. Candidozele muco-cutanate cronice

• Candidozele muco-cutanate cronice sunt infecţii rare, rebele la

tratamentul topic obişnuit, survenind la pacienţii cu disfuncţii
imunitare.
• Se pot întâlni două situaţii distincte:
• Cazul în care infecţia cu Candida este asociată altor infecţii cu
germeni oportunişti, pe fondul unui deficit primitiv sau
secundar al imunităţii celulare şi se manifestă sub formă de
candidoză orală persistentă sau candidoză cutanată de tip
intertrigo.
Granulomul candidozic: se manifestă, clinic, prin leziuni hipertrofice şi
papilomatoase localizate la nivelul mucoaselor (labiale, bucale),
tegumentului şi unghiilor. Aceste leziuni sunt rezultatul unei puternice
reacţii epiteliale datorate penetraţiei levurilor în epiderm şi derm. Această
afecţiune este considerată o boală cu transmitere genetică autosomal
recesivă, caracterizată prin anomalii ale populaţiilor limfocitare şi
complementului seric. Pe lângă deficitul imunitar adesea sunt asociate
endocrinopatii (hipoparatiroidism, insuficienţă suprarenală), timoame şi
hiposideremie.
• Boala are evoluţie îndelungată, debutând din primii ani de viaţă sub
forma unei stomatite candidozice banale (mărgăritărelul). Ulterior
leziunile cuprind treptat toată suprafaţa cutanată manifestându-se
prin placarde papilomatoase, uşor vegetante acoperite cu scuame
sau cruste groase, galben-brune. Perii din pielea capului sunt
aglutinaţi în mici smocuri, evoluţia îndelungată a bolii putând duce
la alopecie parţială sau totală. Unghiile sunt îngroşate, pigmentate
cu depozite subunghiale specifice şi prezintă perionixis asociat.
6. Levuride (Micide)

• Sunt manifestări alergice cutanate, mucoase sau viscerale care apar

printr-un mecanism de sensibilizare la distanţă şi sunt datorate
prezenţei unui focar infecţios candidozic în organism. Aspectele
morfo-clinice sunt extrem de variate manifestându-se sub forma unor
erupţii localizate sau generalizate, constituite în majoritatea cazurilor
din leziuni de tip eczematide sau psoriaziforme. Pe lângă acestea, se
mai pot întâlni şi alte manifestări clinice cutanate: dishidroza palmo-
plantară, urticarii acute sau cronice, edem Quincke, papule lichenoide.
• În afara manifestărilor cutanate, sensibilizarea levurică poate fi
evocată şi prin unele manifestări viscerale (astm bronşic, rinosinuzita,
tulburări dispeptice, colon iritabil) şi articulare.
• Leziunile cutanate nu conţin levuri, sensibilizarea la Candida fiind
evidenţiată prin apariţia unei reacţii locale la I.D.R. cu candidină.
Tratamentul candidozelor

• Tratamentul sistemic, per os, cu ketoconazol (200 mg/zi) sau

fluconazol (50-100 mg/zi) este activ în toate formele de candidoză,
dar indicaţiile lui principale rămân candidozele unghiale şi cutaneo-
mucoase cronice.
• În cazurile rebele la tratament, în SIDA şi în cazurile grave ce prezintă
septicemie cu Candida, administrarea i.v. a anticandidozicelor este
mult mai eficientă. Durata tratamentului variază în funcţie de forma
clinică a bolii, iar aprecierea eficacităţii se face prin examen clinic şi
micologic.
• În cazurile de candidoze cutaneo-mucoase recidivante, pe lângă
corectarea factorilor favorizanţi, pentru succesul terapeutic trebuie
urmărită asanarea sau reducerea rezervorului intestinal de candida.
Acest lucru se realizează prin administrarea Nistatinului per os, având
în vedere faptul că acesta este un antibiotic de contact util care nu se
resoarbe din tubul digestiv, fiind indicat numai în tratamentul
candidozelor digestive. De aceea, utilizarea lui per os cu scopul de a
steriliza alte focare candidozice (cutanate, urinare, genitale) este
iluzorie.
• Aplicaţiile locale de antimicotice (stamicin, clotrimazol,
miconazol, ketoconazol, econazol etc.) sunt, de obicei,
suficiente pentru tratamentul formelor obişnuite de candidoze
cutaneo-mucoase. Local, se aplică pomezi, creme, loţiuni,
soluţii, comprimate vaginale conţinând nistatin (stamicin)
100.000-200.000 U.l./g vehicul sau derivaţi imidazolici
(clotrimazol, miconazol, ketoconazol).
• Formele galenice utilizate (pomezi, creme, loţiuni, colutorii,
comprimate vaginale) trebuie adaptate în funcţie de localizare
şi de forma clinică a bolii.
 MICOZELE PROFUNDE
• Sunt afecţiuni foarte rar întâlnite în ţara noastră.
• Clinic, micozele profunde se traduc prin leziuni fistulo-
gomoase prin care se scurge o serozitate cu grăunţi de diverse
culori în funcţie de agentul cauzal.
• Sunt determinate de fungi dimorfi de cele mai diverse genuri,
afectarea cutanată fiind primitivă prin contaminare exogenă
(plante, sol) sau secundară, prin diseminare de la un focar
visceral (aparat respirator).
• Cele mai numeroase cazuri se datorează infectării exogene
printr-o soluţie de continuitate cutanată, leziunile dezvoltându-
se în derm şi hipoderm
1. Micetomul poate fi produs de mai mulţi agenţi etiologici: fungi
(Madurella Mycetomi, Madurella Griseum, Cephalosporidium) sau
actinomicete (Nocardia Asteroides, Nocardia Brasiliensis,
Streptomices Madurae, Actynomices etc.)
• Leziunea se localizează, de regulă, la membrele inferioare,
articulaţia genunchiului şi cea tibio-tarsiană, inocularea făcându-se
în urma unui traumatism.
• La început apar noduli fermi, nedureroşi ce confluează, realizând
aspectul unei tumori boselate care, în scurt timp, se ramoleşte şi
fistulizează. Prin aceste fistule se elimină puroi cu aspect
caracteristic care conţine grăunţi coloraţi (gălbui, negri, albi sau
roşii). Infecţia poate afecta ţesuturile profunde, oasele şi articulaţiile,
piciorul respectiv luând un aspect monstruos (piciorul de Madura).
• Diagnosticul pozitiv nu este întotdeauna facil, mai ales în fazele
incipiente, când poate fi confundat cu o tuberculoză cutanată,
dermatofibrosarcom Darier-Ferand, boala Kaposi, tumori
granulomatoase. Examenul micologic direct poate diferenţia uşor
agenţii fungici, iar culturile pe medii selective pot izola diferite
specii.
• Afecţiunea fiind nedureroasă, bolnavul apelează tardiv la medic
când mijloacele terapeutice sunt practic paleative.
• Tratamentul trebuie adaptat stadiului evolutiv şi agentului fungic
cauzal. Metodele chirurgicale sunt de preferat mai ales în leziunile
incipiente, care se recomandă a fi extirpate în totalitate, obţinându-
se vindecarea. În stadiile tardive, cu leziuni extinse şi deformări
anatomice este indicată amputarea. Dacă agentul cauzal este
reprezentat de actinomicete se recomandă administrarea de
Penicilină, Sulfamide sau Tetraciclină, în timp ce celelalte specii de
fungi răspund bine la tratament cu Amfotericină B, Griseofulvină,
Ketoconazol.
2. Sporotricoza este frecvent întâlnită în ţările calde şi cu totul
sporadic în zonele temperate. Boala este cauzată de
Sporotrichum Schenckii care este, de fapt, un fung dimorf
saprofit pe sol şi plante. Calea de pătrundere este cea cutanată
(prin plăgi) şi foarte rar digestivă.
• După o perioadă de incubaţie de 7-30 zile, la locul de
inoculare apare o papulo-pustulă sau un nodul care poate
ulcera. De aici agentul fungic migrează pe căile limfatice
formând adevărate nodozităţi (gome), uneori aşezate în lanţ.
Acestea evoluează spre ramolire şi fistulizare realizând un
aspect caracteristic. Agentul patogen poate difuza cu totul
excepţional la articulaţii, muşchi, viscere.
• Diagnosticul este dificil şi pretează la confuzii, mai ales, datorită
faptului că leziunile ulcerative pot îmbrăca aspect tuberculoid, sifiloid
sau ectimatos. De aceea examenul micologic direct sau în culturi pe
medii selective este obligatoriu.
• Evoluţia: leziunea primară se poate vindeca spontan, în timp ce
nodulii situaţi de-a lungul căilor limfatice pot evolua independent. De
obicei, starea generală a bolnavului nu este afectată cu excepţia
cazurilor de diseminare hematogenă.
• Tratamentul: pentru leziunile cutanate, administrarea per os de iodură
de potasiu (în doze progresive de la 2 până la 6 g/zi) îşi păstrează
actualitatea. Cura trebuie continuată încă aproximativ o lună după
vindecarea clinică. În caz de intoleranţă digestivă la iod se poate
administra i.m. Lipiodol. La ora actuală sunt recomandate cu rezultate
bune Amfotericina B, Itraconazolul, Fluconazolul..
 3. Actinomicoza este o afecţiune cronică produsă de Actynomices
Israelli care se manifestă clinic, fie sub forma unor nodozităţi, fie a
unui proces inflamator - infiltrativ de tip celulită cu tendinţă marcată
la supuraţie şi fistulizare. Boala se întâlneşte la om şi animale
(bovine), agentul patogen fiind considerat astăzi o bacterie întâlnită în
mod obişnuit la plante.
• Leziunile cutanate se localizează cervico-facial, toracico-abdominal,
şi mai rar la nivelul membrelor. Se manifestă, din punct de vedere
clinic, sub forma unor noduli roşii-violacei, nedureroşi, cu tendinţă la
confluare şi supuraţie. După ramolire se fistulizează evacuându-se un
lichid purulent, sanghinolent conţinând grăunţi galbeni. De cele mai
multe ori focarul infecţios primitiv se găseşte la nivelul cavităţii
bucale (abcese amigdaliene, peridentare) şi la nivelul sinusurilor
maxilare.
• Localizarea la membre se poate însoţi de osteită actinomicotică ce
poate evolua îmbrăcând aspectul piciorului de Madura.
• Diagnosticul pozitiv, de certitudine, îl oferă examenul bacteriologic
direct sau pe cultură. Altfel, boala poate fi confundată cu
scrofuloderma, fistulele dentare, abcesele amigdaliene etc.
• Tratamentul se face cu antibiotice: penicilină, tetraciclină,
eritromicină, sulfamide. Chiar şi în situaţia exciziei chirurgicale a
leziunii, tratamentul cu penicilină trebuie continuat 3-4 luni.
Va multumesc!