1

Elemente de teorie literară. Elemente de versificație. Figurile de stil

– schiţă sinoptică –

Elemente de versificaţie (prozodie)

I. Versul (un rând dintr-o poezie)
II. Strofa (grupul de unul, două sau mai multe versuri):
1. Monostihul (monoversul) – un vers; (stih=vers)
2. Distihul – două versuri în strofă;
3. Terţina – trei versuri în strofă;
4. Catrenul – patru versuri în strofă.
Unele poezii nu au versurile grupate în strofe şi se numesc astrofice sau continuative.

III.Refrenul (repetiţia identică sau aproximativ asemănătoare a aceluiaşi (aceloraşi) vers (versuri) după
fiecare strofă pentru a accentua o anumită idee):
“Cunosc o fântână pe calea umbrită;
……………………………………
Pe valea umbrită cunosc o fântână;
……………………………………
Pe valea umbrită cunosc o fântână.”
IV. Măsura (numărul silabelor dintr-un vers): poate fi fixă sau poate varia de la un cers la altul.
“Doi-nă, doi-nă, cân-tec dul-ce” – măsura este de 8 silabe.

V. Ritmul (succesiunea regulată a silabelor accentuate şi neaccentuate dintr-un vers): muzicalitatea

versurilor
1. Troheul – picior metric bisilabic (format din două silabe) – în care prima silabă este accentuată;
ritmul se numeşte trohaic ( / ):
“Doi-nă doi-nă cân-tec dul-ce”
/ ; / _ ; / _ ; / _.
2. Iambul – picior metric bisilabic (format din două silabe) – în care accentul cade pe a doua silabă;
ritmul se numeşte iambic ( _ / ):
“Când tre-mu-rân-du-şi ja-lea şi sfi-a-la”
_ / ; _ / ; _ / ; _ / ; _ /;_.
VI. Rima (potrivirea sunetelor de la sfârşitul a două sau mai multe versuri începând cu o vocală accentuată).
Felul rimei:
1. După versurile care rimează:
a. Monorimă: 1 – 2 – 3 – 4
b. Rimă împerecheată: 1 – 2, 3 – 4
c. Rimă încrucişată: 1 – 3, 2 – 4
d. Rimă îmbrăţişată: 1 – 4, 2 – 3
2. După numărul de silabe din rimă:
a. Masculină (formată din sunetele ultimei silabe): drum / parfum;
b. Feminină (formată din sunetele ultimelor două silabe): zburătoare / floare.
3. După gradul de potrivire a sunetelor din rimă:
a. Perfectă (toate sunetele sunt identice): oţele / Pepele;
b. Imperfectă sau asonanţă (diferă ultima vocală sau sunetele de după ultima vocală):
omăt / tămâiet
argint / licurind

VII. Versurile libere sau albe sunt lipsite de ritm, rimă şi măsură; nu respectă reguli de prozodie
(=versificație).
 2

Procedee artistice – procedee prin care se modifică înţelesul propriu al unui cuvânt sau al unei
construcţii gramaticale sau prin care se asociază cuvintele, în aşa fel încât, înţelesurile lor capătă un spor de
expresivitate; orice schimbare de înţeles făcută cu bună ştiinţă care scoate în relief un gând, o impresie, o
dorinţă etc.; constă în combinaţii neobişnuite între cuvinte cu sens propriu sau cu sens figurat prin care se
creează imagini artistice, se sugerează idei, gânduri, sentimente; funcţia lor este aceea de a conferi originalitate,
frumuseţe şi expresivitate comunicării, impresionând cititorul, şi de a provoca plăcerea lecturii prin surprinderea
imaginaţiei, prin solicitarea intelectului şi a sensibilităţii cititorului.

Comparaţia - figura de stil prin care se alătură doi termeni pe baza unei asemănări, cu scopul de a-l
evidenţia pe primul în raport cu celălalt. Aceştia pot denumi obiecte, fiinţe, persoane, acţiuni sau noţiuni
abstracte. Între cei doi termeni ai comparaţiei se stabileşte o relaţie de asemănare pe baya unor trăsături comune,
marcată prin construcţii de tipul: ca, precum, cât, asemenea, la fel ca etc. Comparaţia creează un sistem de
referinţă la îndemâna oricui, adică uşor de imaginat, particularizează, concretizează, obiectivizează, detaliază,
limitează obiectul liric.
 „Şi eu eram vesel ca vremea cea bună şi şturlubatic şi copilăros ca vântul în tulburarea sa.” (I.
Creangă)
 „Să nu zică leahul c-a intrat într-o cetate românească ca într-o ţarină pustie.” (C. Negruzzi)
 „Nalt cât casa / Verde ca mătasea” (folclor)
 „Fulgii zbor, plutesc în aer, ca un roi de fluturi albi” (V. Alecsandri)
 „Căci pretutindeni murmurul l-auzi / Asemeni unui tainic călăuz” (D. Anghel)
 „Şi ca nouri de aramă şi ca ropotul de grindeni, / Orizontu-ntunecându-l, vin săgeţi de pretutindeni”
(M. Eminescu)
 „În zadar striga împăratul ca şi leul în turbare” (M. Eminescu)

Epitetul - figura de stil care exprimă însuşiri deosebite, neaşteptate ale obiectelor sau ale acţiunilor. El
se realizează prin adjective care determină un substantiv sau prin adverbe care determină un verb.
Clasificarea epitetelor:
După partea de vorbire determinată:
 epitet al substantivului: „ Lungi troiene călătoare adunate-n cer grămadă” (V. Alecsandri)
„Văl de brumă argintie mi-a împodobit grădina” (O. Goga)
 epitet al verbului: „Codru-şi bate frunza lin”
„ Melancolic cornul sună” ( M. Eminescu)
„ Cu frâul pe coamă el fuge nebun”. (G. Coşbuc)
După numărul de termeni din care este alcătuit:
 simplu: „ Sub palida lumină apar misterios” (V. Alecsandri)
 multiplu: „Gerul aspru şi sălbatic strânge-n braţe cu jălire” (V. Alecsandri)
„Pe câmpia înălbită, netedă, strălucitoare” (V. Alecsandri)
„În păduri trăsnesc stejarii! E un ger amar, cumplit” (V. Alecsandri)
După valoarea stilistică:
 cromatic: „Luminile biruite, decolorate, palide, albe, ofilesc, descresc şi dispar”(D. Anghel)
„ Pe câmpi un val de argintie ceaţă” (M. Eminescu)
 personificator: „Codrii se zvârcoleau neputincioşi” (C. Hogaş)
„În văzduh voios răsună clinchete de zurgălăi”. (V. Alecsandri)
 metaforic: „ Cu ochii de sânge, cu barba vâlvoi” (M. Eminescu)
„ De treci codrii de aramă, de departe vezi albind” (M. Eminescu)
„La pământ mai că ajunge al ei păr de aur moale” (M. Eminescu)
 hiperbolizator: „Sălbatecul vodă e-n zale si-n fier / Şi zalele-i zuruie crunte / Gigantică poart-o cupolă
pe frunte…” (G. Coşbuc)
După poziţie:
 3
 postpus: „Căci vodă ghiaurul în toţi a băgat / O groază nebună” (G. Coşbuc)
„Valuri străvezii de aburi sclipitori se ridicau în unde creţe” (C. Hogaş)
 antepus (epitet în inversiune): „Privesc focul, scump tovarăş, care vesel pâlpâieşte” (V. Alecsandri)
„ Blând îngânat de-al valurilor glas.” ( M. Eminescu)
„Căci pretutindeni murmurul l-auzi / Asemenea unui tainic călăuz” (D.. Anghel)

Personificarea – figura de stil prin care se conferă o gamă largă de atribute tipic omeneşti unor obiecte
(realității inanimate), fenomenelor ale naturii sau fiinţelor necuvântătoare. Personificarea umanizează, animă,
individualizează, reclădeşte în ordine umană.
 „Pâraiele umflate curg iute şopotind / Şi mugurii pe creangă se văd îmbobocind” (V. Alecsandri)
 „ Văzduhul bubuieşte!... pământul dezmorţit / Cu mii şi mii de glasuri semnalului răspunde” (V..
Alecsandri)
 „ Gerul vine de la munte, la fereastră se opreşte / Şi privind la focul vesel care-n sobe străluceşte” (V..
Alecsandri)
 „ El depune flori de iarnă pe cristalul îngheţat / Crini şi roze de zăpadă ce cu drag le-a sărutat.” (V..
Alecsandri)
 „Pare că şi trunchii vecinici poartă suflete sub coajă / Ce suspină printre ramuri cu a glasului lor vrajă”
(M. Eminescu)
 „Timpul îşi întinde leneş clipele/şi aţipeşte între flori de mac” („Vară” de Lucian Blaga)

Metafora – figura de stil prin care se trece de la sensul obişnuit al unui cuvânt la alt sens în scopul
plasticizării imaginii sau al revelării unui aspect esenţial al existenţei; figura de stil prin care se înlocuieşte un
termen obişnuit (propriu) prin altul neobişnuit (figurat) în afara oricărei asemănări între cei doi termeni; este o
comparaţie prescurtată, o comparaţie subînţeleasă, deoarece lipseşte termenul cu care se face comparaţia.
Exemple:
 „Mircea însuşi mâna-n luptă vijelia-ngrozitoare” ( M. Eminescu)
 „Numele Măriei Tale e destul tun” (C. Negruzzi)
 „Toată floarea cea vestită a întregului Apus” ( M. Eminescu)
 „Un fulger se aprinde în ochii lui pe loc.” (V. Alecsandri)
 „Căci vorba-i e tunet, răsufletul ger / Şi vodă-i un munte.” (G. Coşbuc)
 „Curg în râuri sclipitoare peste flori de miere pline.” (M. Eminescu)
 „Să dea piept cu uraganul ridicat de Semilună.” (M. Eminescu)
 „Umbra morţii se întinde tot mai mare şi mai mare” (M. Eminescu)

 Metafora asociază două sfere semantice ale căror trăsături sunt cuprinse într-o imagine hibridă şi
concentrată; sintetizează, transfigurează, sublimează, conotează.
Notă: Există numeroase opinii despre varietăţile de metaforă; Tudor Vianu aduce noţiunea de metaforă infinită
pentru acea metaforă care oferă posibilităţi multiple de interpretare; Dumitru Irimia consideră că există
metafore implicite, explicite, de calificare, de identificare, libere, condiţionate etc.

Enumeraţia – figura de stil care constă în însuşirea unor termeni de acelaşi fel sau cu sensuri apropiate în
context, sau aparţinând aceluiaşi câmp lexical în scopul amplificării, accentuării sau al scoaterii în evidenţă a
ideii exprimate.
 „În sfârşit, venea duiumul oştii: trăsături, bagaje, pedestraşi, şleahtă pospolită…”(C. Negruzzi)
 „Codrul clocoti de zgomot şi de arme şi de bucium.” (M. Eminescu)
 „Munţii sloboziră…ploile, trăsnetele şi şuvoaiele.” (G. Galaction)
 „Zbierăt, raget, ţipet, vaiet, mii de glasuri spăimântate / Se ridică de prin codri, de pe dealuri, de prin
sate.” (V. Alecsandri)
 „Feţişoara lui/ Spuma laptelui; / Mustăcioara lui / Spicul grâului; / Perişorul lui / Pana corbului; /
Ochişorii lui / Mura câmpului” (Mioriţa)
 „Codrul clocoti de zgomot şi de arme şi de bucium” (M. Eminescu)
 4
 Iar în patru părţi a lumii vede şiruri munţii mari./ Atlasul, Caucazul, Taurul şi Balcanii seculari/Vede
Eufratul şi Tigris, Nilul, Dunărea bătrână”. (M. Eminescu)

Repetiţia – figura de stil care constă în reluarea unui cuvânt sau a unui grup de cuvinte, pentru a întări o
anumită idee sau a evidenţia anumite aspecte ale obiectelor şi ale acţiunilor prezentate, pentru a accentua o stare
emoţională, un moment deosebit etc.
 „Ziua ninge, noaptea ninge, dimineaţa ninge iar.” (V. Alecsandri)
 „Ard satele române! ard holdele-n câmpii! Ard codrii…”(V. Alecsandri)
 "Stai, paşă, o vorba de aproape să-ţi spun … / Stai, paşă! Să piară azi unul dintre noi “ (G. Coşbuc)
 “Cine-i ? strigă Tudor […] / Cine-i ? rânji bătrânul […] / Cine-i ? strigă înăbuşit Şoimaru” (M.
Sadoveanu)
 “Amurg de toamnă violet… / Doi plopi, în fund, apar în siluete / Apostoli în odăjdii violete – / Oraşul tot
e violet” (G. Bacovia)
 „Mii de fluturi mici albaştri, mii de roiuri de albine” (M. Eminescu)

Aliteraţia – o figură de stil sonoră, o repetiţie de tip special ce constă în repetarea unor consoane sau a unor
grupuri de consoane sau silabe iniţiale pentru obţinerea unui efect muzical sau onomatopeic (armonie imitativă).
Aliteraţia creează sugestii auditive, completează fonic imaginea poetică.
 „Frunzele-i cad, zbor în aer şi de crengi redezlipesc / Ca frumoasele iluzii dintr-un suflet omenesc “ (V.
Alecsandri)
 „Crivăţul din miazănoapte vâjâie prin vijelie” (V. Alecsandri)
 „Prin vulturi vântul viu vuia” – (G. Coşbuc)
 „Şi zalele-i zuruie crunte” – (G. Coşbuc)
 „Vâjâind ca vijelia şi ca plesnetul de ploaie” (M. Eminescu)

Asonanţa – o figură de stil sonoră, un procedeu artistic ce constă în repetarea aceleiaşi vocale accentuate ce
creează impresia de multiplicare şi acumulare.
 „Iată craiul socru mare “(M. Eminescu)
 „O, dulce–al nopţii mele domn / De ce nu vii tu ? Vină ! “ (M. Eminescu)
 Meşterii grăbea,/ Sforile întindea/Locul măsura/Şanţuri largi săpa,/Şi mereu lucra/ Zidul rădica”
(Literatura populară)

Inversiunea – este un procedeu artistic care constă în schimbarea topicii (ordinii) obişnuite a cuvintelor
într-o propoziţie cu scopul de a scoate în evidenţă un obiect, o însuşire, o idee.
 „În văzduh voios răsună clinchete de zugălăi” ( V. Alecsandri)
 „Cu mustaţă răsucită şede-n ea un mire flutur”(M. Eminescu)
 „Pe vodă-l zăreşte călare trecând ” (G. Coşbuc)
 „El ca pe-o mireasă moartă o-încunună dinspre ziori” (M. Eminescu)
 „Lacul codrilor albastru / Nuferi galbeni îl încarcă (M. Eminescu)
 „Astfel ades eu mopti întregi am mas / Blând îngânat de-al valurilor glas” (M. Eminescu)

Hiperbola - figură de stil care-şi are originea în termenii greceşti “hyper” tradus prin “peste, deasupra” şi
“ballein” care înseamnă “a arunca”, prin care se măresc sau se micşorează în mod intenţionat dimensiunile unui
obiect, proporţiile unor obiecte, fiinţe, acţiuni, în scopul de a scoate în evidenţă anumite trăsături ale obiectelor,
fiinţelor sau fenomenelor naturii și de a accentua expresivitatea artistică.
 „Crapii-n ele-s cât berbecii, / În pom piersici cât dovlecii, / Pepenii de zahăr roşu. / În grâu spicu cât
cocoşu.” (G. Coşbuc)
 „Căci vorba-i e tunet, răsufletul ger / Şi vodă-i un munte.” (G. Coşbuc)
 Pentru-a crucii biruinţă se mişcară râuri-râuri, / Ori din codri răscolite, ori stârnite din pustiuri /
Zguduind din pace-adâncă ale lumii începuturi, / Înnegrind tot orizontul cu-a lor zeci de mii de scuturi”
(M. Eminescu)
 5
 “Sălbatecul vodă e-n zale şi fier/Şi zalele-i zuruie crunte,/Gigantică poart-o cupolă pe frunte,/Şi vorba-i
e tunet, răsufletul ger/Iar barda din stânga-i ajunge la cer/Şi vodă-i un munte.” (George Coşbuc)

Antiteza este figura de stil prin care se pun în opoziţie două sau mai multe obiecte, fiinţe, situaţii, trări, idei
în scopul de a-l scoate în evidenţă pe unul dintre ele prin celălalt.
 „Iar lebede albe din negrele trestii”(M. Eminescu)
 „Mi-e prieten numai mie, iar ţie duşman este” (M. Eminescu)
 „Bucuroşi le-om duce toate de e pace, de-i război” (M. Eminescu)
 „Căci voi murind în sânge, ei pot să fie mari.” (M. Eminescu)
 Voi credeaţi în scrisul vostru, noi nu credem în nimic! (M. Eminescu)

Invocaţia retorică – procedeul artistic și retoric care constă în adresarea directă către o persoană absentă
sau imaginară (o rugă către o divinitate, o muză, o personalitate, către iubită, pentru a putea să îndeplinească o
acţiune, un vis, ş.a.m.d.) de la care nu se aşteaptă, de fapt, niciun răspuns şi nicio intervenţie. Impresia de
adresare directă se realizează prin: construcţii în vocativ, pronume şi verbe la persoana a-II-a, interjecţii, verbe
la imperativ. Invocația retorică introduce o instanţă credibilă, motivează indirect, accentuează formula
confesivă. Poate fi adresată unor personalităţi istorice, fiinţei iubite, unor elemente din natură etc. Creează
impresia de dialog imaginar cu interlocutorul.
 „Priviţi, măreţe umbre, Mihai, Ştefan, Corvine...” (Gr. Alexandrescu)
 „Cobori în jos, luceafăr blând/Alunecând pe-o rază/Pătrunde-n casă şi în gând/Şi viaţa-mi luminează”.
(Mihai Eminescu)
 „Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punînd mîna pe ei,/ Să-i împărţi în două cete: în smintiţi şi în mişei"
(Mihai Eminescu)
 Cântă, zeiţă, mânia ce-aprinse pe-Ahil Peleanul; (Homer)
 Când deodată tu răsărişi în cale-mi,/ Suferinţă, tu, dureros de dulce...(M. Eminescu)

Exclamaţia retorică – procedeul artistic care pune în evidenţă diferite stări emoţionale, sentimente
puternice ale vorbitorului sau se subliniază importanţa unui gând, a unei idei prin intermediul unor interjecţii, al
adresării directe şi printr-o intonaţie exclamativă; ea subliniază idei şi sentimente, conferă vioiciune/energie
dialogului şi dă relief personajelor (le conturează); se marchează grafic prin folosirea semnului exclamării.
 „Aoleo! Mă arde focul / Ca să-mi cerc şi eu norocul. / Aoleo! De rău, de bine Ţipă sufletul în mine!”
 „Voi sunteţi urmaşii Romei ? Nişte răi şi nişte fameni! / I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni!”
(M. Eminescu)
 ,,Cum nu vii tu, Ţepeş-Doamne, ca punând mâna pe ei, / Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei”
(M. Eminescu)
 „Murim mai bine-n luptă, cu glorie deplină/Decât să fim sclavi iarăşi în vechiul nost’pământ!” (A.
Mureşanu)

Interogaţia retorică - este o figură de stil prezentă în speciile tuturor celor trei genuri literare şi constă în
lansarea unei întrebări (sau serii de întrebări) unei ființe imaginare sau absente de la care nu se aşteaptă un
răspuns, întrucât răspunsul este cuprins în întrebare; implică receptorul, îl dirijează subtil; conferă oralitate
textului.
 „Iară noi? Noi, epigonii?” (M.Eminescu)
 „Ce e cugetarea sacră?” (M.Eminescu)
 „Au nu ai fost jună, n-ai fost tu frumoasă ?/ Te-ai dus spre a stinge o stea radioasă ?" (M.Eminescu)
 „...când propria ta viaţă singur n-o ştii pe de rost,/ O să-şi bată alţii capul s-o pătrunză cum a fost?”
(M.Eminescu)