Sunteți pe pagina 1din 12

Facultatea de Drept a ULBS

Încetarea existenței instituțiilor de credit


Disciplină: Drept instituțional bancar
Studenți: Toader Elena-Cătălina
Toader Maria-Cristina
Anul IV, grupa 1

Sibiu

2021

1
CUPRINS

I. Noțiuni introductive...............................................................................................3
II. Dizolvarea instituțiilor de credit...........................................................................3
III. Lichidarea instituțiilor de credit..........................................................................8

2
I. Noțiuni introductive

Încetarea existenţei societăţii comerciale impune parcurgerea a două faze: dizolvarea societăţii
şi lichidarea societăţii. Aceste faze sunt succesive, astfel că numai după ce are loc dizolvarea se
poate trece la lichidarea societății.

1. Dizolvarea este prima fază a procesului de încetare a existenței societății. Cuprinde anumite
operațiuni care declanșează și pregătesc încetarea existenței societății. În cadrul acestei faze,
personalitatea juridică nu este afectată, însă dizolvarea pune capăt activității normale a societății.
Întrucât operaţiunile menţionate au numai rolul de a declanşa procesul de încetare a existenţei
societăţii comerciale, înseamnă că dizolvarea nu afectează personalitatea juridică a societăţii.
Calitatea de persoană juridică este indispensabilă societăţii pentru îndeplinirea celorlalte
operaţiuni care privesc lichidarea patrimoniului social.

2. Lichidarea reprezintă a doua fază a procesului de încetare a existenței societății. Aceasta


presupune anumite operațiuni de lichidare a patrimoniului societății, care vizează plata
creditorilor și împărțirea soldului între asociați. În această fază, societatea continuă să își păstreze
personalitatea juridică, fiind subordonată cerințelor lichidării. Lichidatorii sunt persoanele care
realizează operațiunile din cadrul acestei faze.1

II. Dizolvarea instituțiilor de credit

Dizolvarea instituțiilor de credit poate fi declanșată fie de una dintre cauzele generale de
dizolvare stabilite de Legea nr. 31/1990 (trecerea timpului stabilit pentru durata societății;
imposibilitatea realizării obiectului de activitate al societății sau realizarea acestuia; declararea
nulității societății; hotărârea adunării generale, hotărârea tribunalului, la cererea oricărui asociat,
pentru motive temeinice, precum neînțelegerile grave dintre asociați, care împiedică funcționarea
societății; falimentul societății; alte cauze prevăzute de lege sau de actul constitutiv), fie de
încetarea valabilității sau retragerea autorizației din partea BNR.

1. Cauzele generale de dizolvare a societăților - art. 227-229 din Legea nr. 31/1990

A. Trecerea timpului stabilit pentru durata societăţii

1
Stanciu D. Cărpenaru, Tratat de drept comercial român, Ediția a VI-a, actualizată, Ed. Universul Juridic,
București, 2019, p. 255.

3
Dizolvarea societății comerciale are loc, potrivit art. 227 lit. a) din Legea nr. 31/1990 republicată
la expirarea termenului stabilit pentru durata societăţii. Conform dispozițiilor legii, în
contractul de societate trebuie să fie prevăzută „durata societăţii”. Durata existenței societății este
stabilită prin actul constitutiv, de unde rezultă că la expirarea termenului contractual, societatea
se dizolvă. Acest efect nu reprezintă altceva decât expresia voinţei asociaţilor privind soarta
societăţii. Important de menționat este faptul că, în acest caz, dizolvarea societăţii operează în
temeiul legii, fără a fi necesară vreo formalitate.

B. Imposibilitatea realizării obiectului societăţii sau realizarea acestuia

Societatea comercială se dizolvă ca urmare a unei imposibilităţi de realizare a obiectului


societăţii, ca şi în cazul când obiectul societăţii s-a realizat [art. 227 lit. b) din Legea nr.31/1990
republicată]. Orice societate comercială are un obiect de activitate, care trebuie arătat în actul
constitutiv. Acest obiect se realizează în cursul duratei societăţii.

Atunci când realizarea obiectului de activitate propus este imposibilă, societatea îşi pierde
raţiunea de a exista, dizolvându-se. Acest efect se produce, atât în cazul când imposibilitatea s-a
ivit în cursul duratei societăţii (de exemplu, a fost retrasă concesiunea), cât şi în cazul când
obiectul nu s-a realizat deloc (de exemplu, nu s-a obţinut concesiunea).

Dizolvarea societății în ipoteza analizată se realizează prin voința asociaților sau pe cale
judecătorească.

C. Declararea nulităţii societăţii

Conform art. 227 lit. c) din Legea nr. 31/1990 republicată, dizolvarea societății comerciale se
produce în cazul declarării nulităţii ei. Nerespectarea cerinţelor legale privind constituirea
societăţii, prevăzute de art. 56 din Legea nr. 31/1990 republicată, atrage nulitatea societăţii.
Societatea încetează fără efect retroactiv şi intră în lichidare la data la care hotărârea
judecătorească de declarare a nulităţii a devenit irevocabilă. O atare încetare a existenţei
societăţii echivalează cu dizolvarea societăţii.

D. Hotărârea adunării asociaţilor

Societatea comercială se dizolvă în baza hotărârii adunării asociaţilor [art. 227 lit. d) din Legea
nr. 31/1990 republicată]. Întrucât constituirea societăţii comerciale se bazează pe voinţa
asociaţilor, manifestată prin actul constitutiv, asociaţii pot decide şi dizolvarea societăţii. Voinţa
asociaţilor privind dizolvarea societăţii se manifestă în cadrul adunării asociaţilor care exprimă
voinţa socială.

4
E. Hotărârea tribunalului

Societatea comercială se dizolvă prin hotărârea tribunalului, în condiţiile legii [art. 227 lit. e)
din Legea nr. 31/1990 republicată], atunci când dizolvarea nu se poate realiza prin hotărârea
adunării generale. Potrivit legii, tribunalul poate hotărî dizolvarea societăţii pentru „motive
temeinice”, cum ar fi neînţelegerile grave dintre asociaţi, care împiedică funcţionarea societăţii.

F. Falimentul societăţii

Dizolvarea societății comerciale are loc atunci când societatea a fost supusă procedurii
falimentului [art. 227 lit. f) din Legea nr. 31/1990 republicată]. Potrivit Legii nr. 64/1995
republicată, societatea comercială care a încetat plăţile pentru datoriile sale comerciale poate fi
supusă procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului.

G. Alte cauze prevăzute de lege sau actul constitutiv al societăţii

Societatea comercială se dizolvă şi în alte cazuri reglementate de lege sau stabilite prin actul
constitutiv [art. 227 lit. g) din Legea nr. 31/1990 republicată]. Art. 237 din Legea nr. 31/1990
republicată prevede că societatea comercială se dizolvă în următoarele cazuri:

a) societatea nu mai are organe statutare sau acestea nu se mai pot întruni;

b) societatea nu a depus în cel mult 6 luni de la expirarea termenelor legale, situaţiile


financiare anuale sau alte acte care potrivit legii se depun la oficiul registrului comerţului;

c) societatea şi-a încetat activitatea, nu are sediul social cunoscut ori nu îndeplineşte condiţiile
referitoare la sediul social sau asociaţii au dispărut ori nu au domiciliul cunoscut sau reşedinţa
cunoscută;

d) societatea nu şi-a completat capitalul social în condiţiile legii.

Inactivitatea temporară nu duce la dizolvarea societăţii. Ea trebuie însă anunţată organului fiscal
şi înscrisă în registrul comerţului. Durata inactivităţii nu poate depăşi 3 ani [art. 237 alin. (2) din
Legea nr. 31/1990 republicată].2

2. Cauzele de dizolvare aplicabile diferitelor tipuri de societăți comerciale

Fiind societăți pe acțiuni, instituțiilor de credit le este aplicabilă ipoteza prevăzută la art. 228
alin. (1) lit a), b) din Legea nr. 31/1990, respectiv diminuarea activului net al societății și
reducerea numărului acționarilor sub limita prevăzută de lege, adică sub 2.

2
Idem, p. 257-259.

5
3. Autorizația unei instituții de credit își încetează de drept valabilitatea dacă a avut loc o
fuziune sau o divizare a instituției de credit în urma căreia aceasta își încetează activitatea ori a
avut loc o transformare a instituției de credit în altă categorie de instituție de credit ori în urma
pronunțării unei hotărâri de declanșare a procedurii falimentului instituției de credit.

Încetarea valabilității autorizației unei instituții de credit se publică de către Banca Națională a
României în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, și în cel puțin două cotidiene de
circulație națională.

4. Retragerea autorizației instituției de credit de către Banca Națională a României se


realizează în situațiile prevăzute în cuprinsul art. 39 din Ordonanța de urgență nr. 99/2006,
respectiv:

a) instituţia de credit nu şi-a început activitatea pentru care a fost autorizată în termen de 1 an de
la data acordării autorizaţiei sau a încetat să mai desfăşoare activitate de mai mult de 6 luni;

b) autorizaţia a fost obţinută pe baza unor informaţii false sau prin orice alt mijloc ilegal;

c) instituţia de credit nu mai îndeplineşte condiţiile care au stat la baza acordării autorizaţiei;

d) instituţia de credit nu mai îndeplineşte cerinţele prudenţiale prevăzute în părţile a III-a, a IV-a
şi a VI-a din Regulamentul (UE) nr. 575/2013 sau dispuse potrivit art. 226 alin. (3) şi (6) din
prezenta ordonanţă de urgenţă sau există elemente care conduc la concluzia că într-un termen
scurt instituţia de credit nu îşi va mai putea îndeplini obligaţiile faţă de creditorii săi şi, în
special, nu mai poate garanta siguranţa activelor care i-au fost încredinţate de către deponenţii
săi;

e) instituţia de credit săvârşeşte una dintre faptele prevăzute la art. 228.

De asemenea, conform art. 296 din Ordonanța de urgență nr. 99/2006, Banca Naţională a
României poate retrage autorizaţia acordată unei bănci de economisire şi creditare în domeniul
locativ, conform dispoziţiilor art. 39, inclusiv în situaţiile în care consideră că interesele
clienţilor nu pot fi suficient protejate prin adoptarea altor măsuri în conformitate cu prezenta
ordonanţă de urgenţă sau constată existenţa unor situaţii de natura celor prevăzute la art. 295,
care justifică retragerea autorizaţiei. Mai mult, retragerea autorizaţiei unei bănci de economisire
şi creditare în domeniul locativ are ca efect declanşarea procedurii de derulare simplificată a
contractelor de economisire-creditare.

6
În cazul în care instituția de credit se află în vreuna dintre situațiile de insolvență prevăzută de
legislația specială privind falimentul instituțiilor de credit, BNR sesizează instanța competentă în
vederea deschiderii procedurii falimentului.3

Efectele dizolvării sunt următoarele:

1. Deschiderea procedurii lichidării - există și situații în care dizolvarea nu este urmată de


lichidare (de pildă, fuziunea sau divizarea totală a societății) sau poate fi urmată direct de
procedura falimentului.

2. Instituția își păstrează personalitatea juridică pentru operațiunile de lichidare din


momentul expirării duratei societății, de la data hotărârii de dizolvare a acționarilor ori de la data
declarării dizolvării prin hotărâre judecătorească și de la data încetării de drept a valabilității
autorizației ori de la intrarea în vigoare a hotărârii de retragere a autorizației.

3. Directorii, administratorii și directoratul nu mai pot efectua alte operațiuni din acel
moment, răspunzând personal și solidar pentru acțiunile întreprinse.

4. Dacă pe parcursul funcționării societății, un asociat răspunde pentru obligațiile acesteia în


limitele aportului la capitalul social, răspunderea sa va fi limitată la acest aport și în cazul
dizolvării sau al lichidării. Cu toate acestea, asociatul în cauză va răspunde nelimitat pentru
obligațiile neachitate ale societății dizolvate / lichidate, în ipoteza în care acționează în frauda
creditorilor săi, abuzează de caracterul limitat al răspunderii sale și de personalitatea juridică
distinctă a societății, dispune de bunurile societății ca și cum ar fi bunurile proprii ori produce o
diminuare a activului societății în beneficiul personal ori al unor terți, cunoscând sau trebuind să
cunoască faptul că în acest mod societatea nu va mai putea să își execute obligațiile.

5. Dizolvarea societății înainte de expirarea termenului stabilit pentru durata sa este


opozabilă terților numai după 30 de zile de la publicarea în Monitorul Oficial al României,
Partea a IV-a.4

3
Alexandra Rusu, „Drept bancar: Curs universitar”, editura Universității Lucian Blaga din Sibiu, 2015, p. 241.
4
Idem, p. 242.

7
III. Lichidarea instituțiilor de credit

În cazul lichidării societăților comerciale, sunt aplicabile art. 252-270 din Legea nr. 31/1990 și
regulile stabilite prin actul constitutiv, dacă acestea nu sunt incompatibile cu lichidarea.5

Lichidarea este guvernată de anumite principii ce definesc statutul juridic al societății aflate în
lichidare. Acestea sunt:

1. Personalitatea juridică a societății subzistă pentru nevoile lichidării.

Potrivit art. 233 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, societatea își păstrează personalitatea juridică
pentru operațiunile lichidării, până la terminarea acesteia. Consecințele acestui fapt sunt
următoarele:

a) Societatea își conservă atributele de identificare, își păstrează firma, sediul social și
naționalitatea, însă toate actele care emană de la societate trebuie să arate că aceasta este în
lichidare.

b) Patrimoniul societății continuă să apară societății, ca subiect de drept distinct. Patrimoniul


social reprezintă gajul general al creditorilor sociali, chiar și după dizolvarea societății.

c) Organele societății nu își încetează activitatea.

2. Lichidarea societății se face în interesul asociaților.

Lichidarea se realizează, în principal, în interesul asociaților, care au dreptul să primească


contravaloarea aporturilor lor. Sunt avute în vedere și interesele creditorilor societății. Asociații
nu pot primi nicio sumă de bani în contul părților ce li s-ar cuveni din lichidare, înaintea
achitării creanțelor creditorilor societății.

3. Lichidarea societății este obligatorie.

Conform art. 233 din Legea nr. 31/1990, dizolvarea societății are ca efect deschiderea
procedurii lichidării. Însă, dacă societatea este supusă fuziunii sau divizării, dizolvarea se
realizează fără lichidare.6

În O.U.G. nr. 99/2006, nu sunt oferite detalii legate de lichidarea instituțiilor de credit ce nu se
află în insolvență. Se menționează, însă, că lichidarea se face conform legislației române
5
Carmen Adriana Gheorghe, „Drept bancar”, editura C.H. Beck, București, 2014, p. 281.
6
Stanciu D. Cărpenaru, op. cit., p. 265-267.

8
aplicabile societăților pe acțiuni și că Fondul de Garantare a Depozitelor în Sistemul Bancar
are calitatea de lichidator, îndeplinind atribuțiile privind lichidarea societății, în situațiile de
încetare a existenței instituției de credit din alte motive decât insolvența (dizolvarea și
falimentul instituției de credit).

Lichidatorul îi informează periodic pe creditori cu privire la progresele înregistrate în


valorificarea activelor instituției de credit, având, în același timp, obligația de a păstra secretul
profesional.

Odată cu trecerea la faza de lichidare a societății, se produc anumite modificări. Astfel,


obiectul și scopul societății sunt modificate, ținându-se cont de finalitatea lichidării. De
asemenea, lichidatorii îi înlocuiesc pe administratorii societății, devenind organul de
administrare a societății. Totodată, gestiunea societății este predată lichidatorilor, care
urmează să administreze societatea aflată în lichidare.7

Cheltuielile pe care Fondul de Garantare a Depozitelor în Sistemul Bancar le efectuează ca


urmare a activității de lichidare sunt considerate cheltuieli legate de lichidare și presupun
restituirea sumelor de bani către deponenți în limita plafonului de garantare, atunci când
depozitul a fost garantat.

În cadrul procesului de lichidare, Fondul îndeplinește două funcții, cea de lichidator și cea de
creditor.

Lichidatorii trebuie să efectueze anumite măsuri de publicitate în cazul lichidării inițiate ca


urmare a retragerii autorizației unei instituții de credit, persoană juridică română care își
desfășoară activitatea și pe teritoriul unuia sau mai multor state membre. Astfel, se solicită
publicarea unui extras din hotărârea BNR privind lichidarea instituției de credit în Jurnalul
Oficial al Uniunii Europene și în două ziare de circulație națională pe teritoriul fiecărui stat
membru gazdă în limba oficială a acestuia sau, după caz, în una din limbile oficiale ale acestuia.
Totodată, există și posibilitatea ca lichidatorul să solicite înregistrarea hotărârii BNR în registrul
imobiliar, registrul comerțului sau orice alt registru public ținut în statele membre gazdă.8

Important de menționat este faptul că orice creditor al băncii are dreptul de a înainta o declarație
de creanțe sau de a formula observații scrise referitoare la creanțele sale, care se adresează
lichidatorului. Atât declarația de creanțe, cât și observațiile pot fi înaintate în limba oficială ori în
limbile oficiale ale statului membru de domiciliu/reședință sau unde are sediul social și trebuie să

7
Idem, p. 267.
8
Alexandra Rusu, op. cit., p. 245.

9
poarte mențiunea „declarație de creanțe”, respectiv „observații privind creanțele” în limba
română.

Potrivit art. 267 alin. (1) din O.U.G 99/2006, există anumite drepturi care nu pot fi afectate
de procedura lichidării, cum ar fi drepturile reale ale creditorilor sau ale terțelor părți asupra
bunurilor - corporale sau necorporale, mobile sau imobile, individual determinate sau
determinate generic - aflate în proprietatea băncii, care sunt situate pe teritoriul altor state
membre la data intrării în vigoare a hotărârii de lichidare.9

De asemenea, conform art. 267 alin. (2) din O.U.G. nr. 99/2006, drepturile prevăzute la alin.
(1) al aceluiași articol, se referă în special la:

a) dreptul de a vinde sau de a dispune în alt mod de un bun și dreptul de a-i culege fructele,
decurgând în special dintr-un contract de gaj sau ipotecă;

b) dreptul de preferință la executarea bunurilor afectate unei garanții, înaintea altor titulari de
drepturi asupra bunului;

c) dreptul de urmărire a bunului în mâinile oricui s-ar găsi acesta;

d) dreptul de uzufruct asupra bunului.

Efectele lichidării instituțiilor de credit:

1. Potrivit art. 266 din O.U.G. nr. 99/2006, contractele și relațiile de muncă sunt guvernate de
legislația statului membru aplicabilă în cazul fiecărui contract de muncă.

2. Același articol prevede legea care guvernează contractele prin care se dobândește dreptul de
folosință sau dreptul de achiziționare a unor bunuri imobile, aceasta fiind legea statului membru
pe teritoriul căruia este situat imobilul, potrivit căreia se determină și natura bunului: mobil sau
imobil.

3. În conformitate cu articolul anterior menționat, drepturile asupra bunurilor imobile, a navelor


și a aeronavelor, care sunt supuse obligației de înregistrare într-un registru public, sunt guvernate
de legea statului membru sub autoritatea căruia este ținut registrul respectiv.

4. Conform art. 267 din O.U.G. nr. 99/2006, deschiderea procedurii de lichidare a instituției
de credit nu afectează drepturile reale ale creditorilor sau terțelor părți asupra bunurilor -
corporale sau necorporale, mobile sau imobile, individual determinate sau determinate generic -
aflate în proprietatea instituției de credit, care, la data intrării în vigoare a hotărârii de lichidare,
9
Carmen Adriana Gheorghe, op. cit., p. 285-286.

10
sunt situate pe teritoriul altor state membre. Printre aceste drepturi se numără dreptul de a vinde
sau de a dispune în alt mod de un bun și dreptul de a-i culege fructele, decurgând în special dintr-
un contract de gaj sau ipotecă, dreptul de preferință la executarea bunurilor afectate unei garanții,
înaintea altor titulari de drepturi asupra bunului, dreptul de urmărire a bunului în mâinile oricui
s-ar găsi acesta și dreptul de uzufruct asupra bunului.

5. Art. 268 alin. (1) din O.U.G. nr. 99/2006 reglementează faptul că deschiderea procedurii de
lichidare, în situația în care instituția de credit este parte într-un contract de vânzare-
cumpărare a unui bun, în calitate de cumpărător, nu afectează dreptul vânzătorului decurgând
dintr-o clauză prin care acesta și-a rezervat dreptul de proprietate până la un anumit termen sau
până la îndeplinirea unei condiții, dacă, la data intrării în vigoare a hotărârii de lichidare, bunul
este situat pe teritoriul altui stat membru.

6. Art. 268 alin. (2) din O.U.G. nr. 99/2006 prevede că deschiderea procedurii de lichidare, în
cazul în care instituția de credit este parte într-un contract de vânzare-cumpărare, în calitate
de vânzător, nu poate constitui motiv pentru anularea sau desființarea contractului și nu
afectează drepturile cumpărătorului, dacă data intrării în vigoare a hotărârii de lichidare este
ulterioară livrării bunului și dacă, la acea dată, bunul era situat pe teritoriul altui stat membru.

7. Creditorii au, potrivit art. 269 din O.U.G. nr. 99/2006, dreptul de a invoca compensarea
legală în cazul începerii procedurii de lichidare, atunci când legea aplicabilă contractului permite
o asemenea compensare.

8. Dispozițiile art. 267, 268 și 269 alin. (1) din O.U.G. nr. 99/2006 nu împiedică exercitarea
de acțiuni în constatarea sau declararea nulității ori în constatarea inopozabilității actelor juridice,
potrivit legii române.10

10
Idem.

11
Bibliografie

 Stanciu D. Cărpenaru, Tratat de drept comercial român, Ediția a VI-a, actualizată, Ed.
Universul Juridic, București, 2019, p. 255-259, 265-267.

 Alexandra Rusu, „Drept bancar: Curs universitar”, editura Universității Lucian Blaga din
Sibiu, 2015, p. 241, 242, 245.

 Carmen Adriana Gheorghe, „Drept bancar”, editura C.H. Beck, București, 2014, p. 281,
285, 286.

 Art. 227-229, 233, 237, 252-270 din Legea societăților nr. 31/1990

 Art. 39, 266-269, 296 din Ordonanța de urgență nr. 99/2006

12