Sunteți pe pagina 1din 135

1

Universitatea ”Alexandru Ioan Cuza” din Iași


Facultatea de Drept
Anul universitar 2017-2018
Anul I, Semestrul II

I. Informaţii generale despre curs

Titlul disciplinei: Retorică


Tipul disciplinei : opţională

II. Informaţii despre coordonatorul de disciplină

Nume şi titlul ştiinţific : Sălăvăstru Constantin; prof.dr.


Contact e-mail: csalav@uaic.ro
Program consultaţii: miercuri : 12-13

III. Condiţionări şi cunoştinţe pre-rechizite

Nu este cazul

IV. Obiectivele și competențele asigurate

1. Obiective:

Obiectiv general : Construcţia unui sistem conceptual adecvat pentru înţelegerea raţionalităţii
şi expresivităţii discursului oratoric pronunţat în situaţii diferite, acordând o atenţie specială
discursului judiciar
Obiective specifice : La finalizarea cu succes a acestei discipline, studenţii vor fi capabili să:
(a) Descrie formele elementare de argumentare şi regulile de utilizare corectă a lor în
construcţia unui discurs oratoric;
(b) Utilizeze resursele de limbă pentru a asigura frumuseţe unei intervenţii discursive;
(c) Identifice cele mai adecvate mijloace de expresie discursivă în funcţie de contextul în
care este pronunţat un discurs;
(d) Explice modul de construcţie al unor discursuri clasice şi participarea elementelor lor
constructive la îndepinirea scopului unui discurs oratoric ;

2. Competențe:

Competenţe profesionale :
C1 : Identificarea si utilizarea limbajului, metodologiilor si cunoştinţelor de specialitate
din domeniul retoricii;
C1.1 : Definirea principalelor concepte specifice domeniului, utilizarea lor si a terminologiei
de specialitate în situaţii multiple;
C1.2 : Explicarea conceptuală a situaţiilor de comunicare discursivă si a problemelor de
specialitate din domeniu;
Competenţe transversale :
CT1 : Rezolvarea în mod realist - cu argumentare atât teoretică, cât si practică - a unor
situaţii inedite ale practicii discursive;
CT2 : Aplicarea tehnicilor de muncă eficientă în planul discursului oratoric şi
evidenţierea relaţiilor între ceea ne învaţă retorica şi practica discursului oratoric;
2

V. Structura cursului – pe unități de învățare, cu indicarea duratei de parcurgere

Unitatea de învățare 1 : Surse antice ale retoricii (2 ore)


Unitatea de învățare 2 : Identitatea artei oratorice (2 ore)
Unitatea de învățare 3 : La ce serveşte arta oratorică ? (2 ore)
Unitatea de învăţare 4 : Argumente : definiţie şi tipologie (2 ore)
Unitatea de învăţare 5 : Criterii de selecţie a argumentelor (2 ore)
Unitatea de învăţare 6 : Genurile oratorice şi alegerea argumentelor (2 ore)
Unitatea de învăţare 7 : Ordinea ideilor în discursul oratoric (2 ore)
Unitatea de învăţare 8 : Etapele construcţiei discursive (2 ore)
Unitatea de învăţare 9 : Stil şi expresivitate discursivă (2 ore)
Unitatea de învăţare 10 : Figurativitatea discursului (2 ore)
Unitatea de învăţare 11 : Expresivitatea corpului : gestul (2 ore)
Unitatea de învăţare 12 : Categorii ale gestualităţii (2 ore)

Observaţie : Două teme incluse în fişa disciplinei, respectiv tema 11 şi tema 14, nu reclamă
suporturi de curs fiindcă ele au fost gândite şi concepute fie ca aplicaţii realizate cu studenţii pe
diferite secvenţe de discurs figurat (tema 11), fie ca discuţii critice cu studenţii pe baza
cunoştinţelor acumulate la disciplină (tema 14).

VI. Numărul și formatul lucrărilor de verificare pe parcurs

2 lucrări de verificare pe parcurs : 1 = vericarea cunoştinţelor ; 1 = aplicaţii practice pe diferite


tipuri de discurs.

VII. Metodele și instrumentele de evaluare

- Evaluare finală – examen scris: 50%


- Evaluare formativă continuă: 50%

VIII. Bibliografie obligatorie și resurse suplimentare

1. Aristotel, Retorica, Editura iri, Bucureşti, 2004;


2. Aristotel, Topica; Respingerile sofistice, în: Organon, II, Editura Iri, Buc., 1998;
3. Cicero, Despre orator, în: Opere alese, II, Editura Univers, Bucureşti, 1973;
4. Quintilian, Arta oratorică, I,II,III, Editura Minerva, Bucureşti, 1974;
5. Jacques Dubois..., Retorică generală, Editura Univers, Bucureşti, 1974;
6. Constantin Sălăvăstru, Raţionalitate şi discurs, EDP, Bucureşti, 1996;
7. Constantin Sălăvăstru, Teoria şi practica argumentării, Editura Polirom, Iaşi, 2003;
8. Constantin Sălăvăstru, Mic tratat de oratorie, Editura Universităţii „Al.I.Cuza”, Iaşi, 2006;2010;
9. Silvia Săvulescu, Retorică şi teoria argumentării, Editura SNSPA, Buc., 2001.
3

Prof.dr. Constantin Sălăvăstru

Retorică
(suport de curs) ∗

Unitatea de învăţare 1 : Surse antice ale retoricii

1. Sursa juridică a oratoriei

Care sunt originile oratoriei ? 1. Exegeze de primă mână − unele mai vechi, altele mai
recente – au subliniat cu toată forţa că una dintre sursele cele mai importante ale constituirii
oratoriei − din antichitate şi până în zilele noastre − a fost cea juridică. Pe scurt, despre ce este
vorba? Într-o societate cât de cât organizată după anumite reguli există diferenţe între indivizi.
Cum aceste diferenţe nu pot fi rezolvate în toate situaţiile de către cei implicaţi, se ajunge la un
anumit arbitraj din partea unor instituţii specializate. Acestea sunt procesele în care, în faţa celor
îndrituiţi să judece, fiecare parte îşi susţine propria cauză. Dar nu toţi cei implicaţi ştiu să o facă
în modul cel mai adecvat, motiv pentru care au apărut imediat indivizi cu mai multe calităţi şi
abilităţi, dispuşi să pledeze în numele celui angajat în proces cauza pe care acesta o susţine. Ei
sunt avocaţii.
Unele dintre cele mai strălucite discursuri oratorice la care avem acces sunt constituite din
pledoariile unor avocaţi celebri din antichitate sau din timpurile moderne. Chiar dacă această
denumire nu este prea adecvată pentru pledoariile lui Demostene sau ale lui Cicero în procesele
în care cei doi şi-au pledat cauzele, totuşi, în fapt, rolul lor acesta a fost: de a acuza sau de a
apăra, în funcţie de poziţia pe care s-au situat. Manuel Maria Carrilho o subliniază direct:

“Dacă se va gândi mai exact asupra retoricii, ea apare nu numai ca o stare de spirit, dar chiar ca o
disciplină. Ea a fost inventată poate de Empedocle la începutul secolului al V-lea, dacă îi credem pe
Diogene Laertios şi Aristotel, dar ceea ce este sigur este că ea se va impune începând cu această epocă
drept instrument prin excelenţă de soluţionare a conflictelor care survin în Sicilia. După căderea
tiraniei în 467, poporul caută să anuleze exproprierile la care a procedat aceasta şi recurge, în acest
scop, la verdictul juriilor populare. Este important să nu uităm că oralitatea joacă un rol central în
viaţa culturală, socială şi politică a Greciei...“ (Manuel Maria Carrilho, Les racines de la rhétorique:
l’Antiquité grecque et romaine, în: Michel Meyer, Histoire de la rhétorique des Grecs à nos jours,
Librairie Générale Française, Paris, 1999, p. 20)


Acest suport de curs are la bază lucrarea : Constantin Sălăvăstru, Mic tratat de oratorie, Editura
Universităţii „Al.I.Cuza”, Iaşi, 2006;2010. Unitatea de învăţare (4) se sprijină pe lucrarea : Constantin
Sălăvăstru, Teoria şi practica argumentării, Editura Polirom, Iaşi, 2003. Unele secţiuni au fost preluate
integral, altele au fost prelucrate, din altele s-au preluat idei, interpretări sau explicaţii. Conţinutul a fost
adaptat cerinţelor învăţământului de tip FR, respectându-se toate indicaţiile specifice.
1
Amintim câteva surse ale dezvoltării unor probleme ce conturează acest subiect : Quintilian, Arta
oratorică, I-III, Editura Minerva, Bucureşti, 1974; A.Ed.Chaignet, La rhétorique et son histoire,
F.Vieweg, Librairie-Éditeur, Paris, 1888; Th.Cole, The origins of Rhetoric in Ancient Greece, Baltimore,
1991; G.A.Kennedy, The art of persuasion in Greece, Princeton, 1972; A new history of classical
rhetoric, Princeton, 1994; Michel Meyer (sous la direction), Histoire de la rhétorique des Grecs à nos
jours, Librairie Générale Française, Paris, 1999; Marc Fumaroli, Histoire de la rhétorique dans l’Europe
moderne (1450-1950), PUF, Paris, 1999; Olivier Reboul, La Rhétorique, troisième édition, PUF, Paris,
1990;
4

Dar nu numai în perioada antichităţii lucrurile se petrec de o asemenea manieră. Toată


perioada modernă, ca şi cea contemporană, sunt dominate de nume celebre care s-au remarcat în
domeniul oratoriei juridice. La noi, numele lui Delavrancea (în procesul Caragiale-Caion, în
procesul Socolescu etc.) este adesea rostit cu veneraţie pentru pledoariile celebre pe care le-a
ţinut în faţa judecătorilor. Fără doar şi poate, sistemele juridice au evoluat, unele au permis mai
mult, altele mai puţin dezvoltarea oratoriei juridice, dar, oricum, aici s-au găsit ocazii
importante de manifestare a artei oratorice.
Sursa juridică a oratoriei a contribuit la dezvoltarea acestei arte pe cel puţin două direcţii:
pe de o parte, prin găsirea argumentelor celor mai convingătoare în vederea susţinerii tezei
proprii şi respingerii tezei adversarului şi, pe de altă parte, prin preocuparea permanentă a
avocaţilor de a da o expresie sclipitoare discursurilor prin care apărau anumite teze. Prima
direcţie viza dimensiunea raţional-intelectivă a celor ce trebuiau convinşi, cea de-a doua avea în
vedere dimensiunea afectiv-emoţională a auditoriului. În coparticipare, ele puteau face foarte
mult în vederea atingerii scopului. Iată câteva secvenţe dintr-o pledoarie a lui Cicero, unde se
vede limpede că discursurile juridice sunt locurile unde descoperim argumentele şi
argumentările cele mai reuşite:

“E oare cu putinţă ca nişte asasini şi nişte gladiatori să vă ceară vouă, care aţi fost aleşi dintre cetăţeni
în senat şi dintre senatori în acest consiliu datorită severităţii vieţii voastre, nu numai de a înceta să se
mai teamă de voi pentru ticăloşiile lor şi să se îngrozească, dar chiar să iasă din acest proces încărcaţi
şi îmbogăţiţi cu prăzile lor?
...................................................................................................................................................................
Şi ca să puteţi înţelege mai uşor că faptele care s-au întâmplat sunt mai ticăloase decât cum vi le
înfăţişez eu, vă voi expune cum s-au petrecut de la început lucrurile, ca prin aceasta să puteţi cunoaşte
mai uşor şi nenorocirile acestui om cu totul nevinovat, şi isprăvile îndrăzneţe ale acelora, şi nefericirea
republicii.
Sex.Roscius, tatăl clientului meu, a fost cetăţean al municipiului Ameria. Era fără îndoială şi prin
neamul lui, şi prin numele lui, şi prin averea lui, omul cel mai de frunte nu numai din oraşul său, dar şi
din împrejurimi, şi în acelaşi timp se bucura de mare trecere şi avea relaţii cu cei mai de seamă
oameni. Aşadar, din toate ale sale a lăsat fiului său numai acest lucru, căci averea, luată cu forţa, i-o
stăpânesc nişte hoţi din neamul lui [...].
Avea o veche duşmănie cu doi Roscii din Ameria. [...]... aceşti doi T.Roscii [...] sunt oameni de
aceeaşi speţă: unul e socotit vechi şi vestit gladiator, care a repurtat foarte multe victorii, iar cel de faţă
frecventează de curând şcoala de gladiatori; înainte de această luptă era, pe cât ştiu, un începător;
acum l-a întrecut lesne pe maestrul său prin crimă şi prin îndrăzneală.
Într-adevăr, pe când acest Sex.Roscius se afla în Ameria, iar acest T.Roscius la Roma, pe când fiul
era tot timpul pe moşie, căci se dedicase, după voia tatălui său, gospodăriei şi vieţii de la ţară [...], iată
că Sex. Roscius e omorât aproape de Baia Palacină, când se întorcea de la o cină. Sper că din însuşi
acest fapt e clar spre cine se îndreaptă bănuielile ticăloşiei.
...................................................................................................................................................................
A patra zi după ce s-au întâmplat acestea, faptele sunt aduse la cunoştinţa lui Chrysogonus în
lagărul de la Volaterrae; i se arată mărimea averii; i se atrage atenţia asupra calităţii pământurilor.
Roscius a lăsat 13 proprietăţi, care aproape toate dau spre Tibru, asupra lipsei de mijloace şi izolării
fiului; îşi spun că, de vreme ce tatăl lui, Sex. Roscius, un om cu atâta vază şi trecere, fusese omorât
fără nici o greutate, e foarte uşor ca omul ăsta, care nu se păzeşte, care trăieşte la ţară şi e necunoscut
la Roma, să dispară. La treaba aceasta promit că-şi vor da concursul. Ca să nu stărui prea mult,
judecători, învoiala se încheie” (Cicero, Pro Sexto Roscio Amerino, în: Sanda Ghimpu, Alexandru
Ticlea, Retorica: texte alese, Casa de editură şi presă ”ŞANSA” S.R.L., Bucureşti, 1993, pp. 50 - 53).

Constatăm lesne în aceste fragmente argumente rezultate din acţiunile celui omorât (”omul cel
mai de frunte nu numai din tot oraşul, dar şi din împrejurimi”, „se bucura de trecere”, „avea
relaţii cu cei mai de seamă oameni”), argumente bazate pe valori („avea relaţii de duşmănie cu
doi Roscii din Ameria”), argumente bazate pe caracterul şi originea socială a asasinilor („unul e
socotit vechi şi vestit gladiator”, „a obţinut foarte multe victorii”, „cel de faţă frecventează de
curând şcoala de gladiatori” „acum l-a întrecut lesne pe maestrul său prin crimă şi prin
5

îndrăzneală”), argumente bazate pe faptele celor două părţi („Sex.Roscius se află în Ameria”,
„...fiul era tot timpul pe moşie”, „Sex.Roscius e omorât aproape de Baia Palacină”), argumente
bazate pe relaţia de cauzalitate („i se arată mărimea averii”, „i se atrage atenţia asupra calităţii
pământurilor”, „lipsa de mijloace şi izolarea fiului”), argumente bazate pe analogie („de vreme
ce tatăl lui, Sex.Roscius, un om cu atâta vază şi trecere, fusese omorât fără nici o greutate, e
foarte uşor ca omul ăsta, care nu se păzeşte, care trăieşte la ţară şi e necunoscut la Roma, să
dispară”). Senzaţia celui care ar asculta această secvenţă este, fără îndoială, aceea că nici nu s-ar
mai putea găsi alte argumente căci cele care au fost invocate copleşesc şi înclină balanţa în
favoarea tezei susţinute de orator.
Aproape întotdeauna, la marii oratori din domeniul practicii juridice, o argumentare dintre
cele mai adecvate este îmbrăcată într-o formă discursivă atrăgătoare. Dacă prin argumente
satisfacem „plăcerea raţiunii” de a întemeia afirmaţiile pe care le susţinem, prin frumuseţea
discursului satisfacem „plăcerea afectivităţii” de a reacţiona la frumos. De altfel, este una din
regulile de bază ale artei oratorice aceea de a exista o concordanţă între natura argumentaţiei
unui discurs şi forma discursivă pe care o ia aceasta din urmă. Iată o mică secvenţă din pledoaria
lui Delavrancea în procesul Socolescu:

„Înainte de orice discuţiune, invoc mărturie, a inocenţei lui Socolescu, conştiinţa generaţiunii noastre.
Procesul lui este procesul nostru. Acuzându-l pe el, acuzaţi o generaţiune întreagă, o acuzaţi că a fost
capabilă, după o cultură universitară, dintr-o dată şi din senin, să producă un oribil incendiar. Şi când
mă gândesc la viaţa de acum douăzeci de ani, şi mă văd alături de Socolescu, gonind cu pasiune şi cu
dezinteresare, în direcţiuni deosebite, după acelaşi ideal al frumosului simţ că-mi apăr idealul
tinereţilor mele apărându-l pe el de pâra înfricoşată ce i se aduce”(Delavrancea, Pledoarie în faţa
Curţii de Juraţi din judeţul Ilfov, în şedinţa de noapte din 27 septembrie 1903 în procesul arhitectului
Socolescu, în: Sanda Ghimpu..., loc.cit., pp. 297 - 298).

unde descoperim destule procedee retorice utilizate („conştiinţa generaţiunii noastre”, „procesul
lui este procesul nostru”, „oribil incendiar”, „gonind cu pasiune şi cu dezinteresare”) prin
intermediul cărora se „umblă”, într-un fel, la dimensiunea afectivă a auditoriului.
Este poate important de semnalat faptul că, în discuţiile contemporane, sursa judiciară a
retoricii a fost adesea invocată. Două exemple ne stau în atenţie. Primul este cel al lui Perelman.
Autorul belgian, cu studii solide în domeniul dreptului, a pornit în încercarea sa de a reînnoi
domeniul şi a face o sistematizare a tipurilor de argumente utilizate în convingerea auditoriului
de la exemplul concludent al argumentării juridice. De altfel, nu numai clasicul Tratat asupra
argumentării (elaborat împreună cu Olbrechts-Tyteca şi apărut în 1958) constituie sursă de
dovezi pentru a susţine rolul argumentării juridice în construcţia retoricii contemporane.
Perelman s-a ocupat în mod direct de această problemă în una dintre lucrările sale2.
Cel de-al doilea exemplu îl are în vedere pe Toulmin. Într-o lucrare mult invocată, care
schiţează un model structural al argumentării 3 , Toulmin afirmă deschis că:

„Dacă vom dori să expunem argumentele în toată transparenţa lor logică şi să înţelegem în mod corect
natura lor de «proces logic», atunci trebuie în mod cert să utilizăm o schemă de argumentare la fel de
sofisticată ca şi aceea pe care o reclamă dreptul” (Toulmin, Les usages de l’argumentation, p. 18)

ceea ce ne lasă să înţelegem că unul dintre modelele de argumentare cele mai utilizate în
domeniul artei oratorice („modelul silogismului retoric”) îşi are originea în drept.

2
Charles Perelman, Logique juridique - Nouvelle rhétorique, Dalloz, Paris, 2e édition, 1999;
3
Stephen Toulmin, The Uses of Argument, Cambridge University Press, 1958; tr.fr. Les usages de
l’argumentation, PUF, Paris, 1993;
6

Intrebare :

De ce dezbaterea juridică este un loc preferat al manifestării elocinţei ?

2. Sursa politică a oratoriei

Fără a avea pretenţia că putem face o ierarhizare temporală a surselor de inspiraţie care au
contribuit din plin la înfiriparea artei oratorice − ceea ce poate nici nu ar servi prea mult analiza
structurală a ei − bănuim că legăturile dintre „ars bene dicendi” şi politică (înţeleasă, cel puţin la
început, ca o artă a organizării cetăţii în funcţie de distribuţia relaţiilor de putere) sunt dintre
cele mai vechi 4.
Omul a văzut că, în afara unei organizări ierarhice a relaţiilor de putere cu ceilalţi, viaţa
lui − şi chiar sensul lui în lume − sunt puse în pericol. Din acest motiv, organizarea relaţiilor cu
ceilalţi iau forma unor societăţi relativ bine structurate, în care deciziile se instituie pe baza
consultării membrilor comunităţii. Altfel nimic nu e posibil şi nici trainic în viaţa cetăţii.
A participa la viaţa comunităţii însemna − în societăţile antice mai întâi − a participa la
luarea deciziilor. O decizie era adoptată în funcţie de puterea argumentelor cu care ea era
susţinută. Or, acest lucru se concretiza într-o dezbatere publică în care fiecare cetăţean ţinea un
discurs în faţa celorlalţi. Pe baza forţei argumentelor aduse se tranşa o problemă în favoarea
unuia sau altuia. Prin urmare, această legătură dintre arta oratorică şi politică e susţinută, într-o
primă instanţă, de autoritatea istorică. Cum am încercat să atragem atenţia în altă parte, arta
discursurilor era legată la început mai mult de domeniul politicului. Temeiurile unor astfel de
legături sunt cât se poate de evidente: discursurile, ca şi controversele, se refereau, de cele mai
multe ori, la chestiuni de ordin politic. Mai mult decât atât, cu privire la aceste probleme
oratorul se adresa unui auditoriu foarte larg: poporul. El trebuia să se adreseze acestuia din urmă
cu o forţă de convingere deosebită, capabilă să determine o acţiune în consens cu dorinţele şi
interesele proprii.
Arta oratorică, interesată de identificarea regulilor după care se construieşte un bun
discurs, a găsit în discursurile politice, în dezbaterile pe care domeniul politic le întreţinea, cam
tot ce îi era necesar pentru a se contura ca artă: tipuri de argumente diferite utilizate în acord cu
contextul şi cu auditoriul, tehnici de argumentare eficiente prin intermediul cărora erau
organizate probele, posibile erori care ar fi trebuit evitate dacă se urmăreşte convingerea
publicului, anumite proceduri retorice care să dea culoare şi o înfăţişare plăcută discursului.
Aspectul acesta este subliniat cu insistenţă atât de Aristotel cât şi de Quintilian. În
Retorica, analizând raportul dintre arta oratorică, dialectică şi etică, Stagiritul ne atrage atenţia
că:

„De vreme ce dovezile sunt obţinute prin aceste modalităţi, este evident că ţine de cel care este capabil
de a formula silogisme să le obţină pe acestea trei, să cerceteze în ceea ce priveşte caracterele şi
virtuţile, iar în al treilea rând, să examineze relativ la pasiuni esenţa şi calitatea fiecăruia, de asemenea,
din ce elemente ia naştere şi cum, astfel încât rezultă că retorica este o ramură a dialecticii şi a ştiinţei
despre caractere, pe care este drept să o numim politică. Tocmai de aceea retorica se ascunde sub
masca politicii, iar cei care îşi arogă practica ei fac la fel...”(Aristotel, Retorica, I,2,1356a, 20-25,
Editura Iri, Bucureşti, 2004, p. 93).

De altfel, atunci când analizează genul deliberativ (Retorica, I,4, 1359a −1360b), Aristotel
subliniază că subiectele principale ale unui act de deliberare vor fi veniturile, războiul şi pacea,

4
Constantin Sălăvăstru, Rhétorique et politique: le pouvoir du discours et le discours du pouvoir,
L’Harmattan, Paris, 2004;
7

apărarea teritoriului, importul şi exportul, legislaţia, toate, în concepţia anticilor cel puţin,
domenii de interes ale politicii.
La rândul său, Quintilian, în De Institutio Oratoria 5, este nevoit şi el să recunoască
primordialitatea sferei politicului în identificarea specificităţii artei oratorice. El constată cu
surprindere că mai toţi retorii care l-au precedat au legat răspunsul la întrebarea „Ce este
retorica?” de domeniul politicului. Pentru Ariston, retorica este „ştiinţa de a înţelege şi de a trata
chestiunile politice prin discursuri care conving poporul”, pentru Theodor din Gadara, retorica
este „arta de a aduna, alege şi enunţa cu înfrumuseţarea cuvenită, conform importanţei, tot ce
poate servi să convingă în materie de politică”, pentru Cornelius Celsus, scopul retoricii este
acela „de a vorbi convingător în probleme îndoielnice şi de natură politică”. Peste tot aceeaşi
prezenţă intempestivă a politicului.
Cum am putea explica această legătură? Un punct de plecare pentru schiţarea unei
explicaţii este conceptul de putere 6. Orice societate cât de cât organizată trebuie să respecte −
pentru a putea fiinţa normal − anumite reguli instituite în baza unui „contract social”: indivizii
cedează anumite drepturi şi libertăţi în favoarea unei autorităţi cu condiţia ca alte drepturi şi
libertăţi să fie asigurate şi apărate. Funcţionarea ideală a societăţii presupune ca toţi indivizii să
respecte regulile impuse de autoritate (pe care au recunoscut-o prin voinţă liberă) şi să
beneficieze de libertăţile pe care le-au înscris în contractul cu autoritatea.
Nu întotdeauna, în practica socială, lucrurile se petrec aidoma ancadramentelor lor
teoretice. Este posibil ca, la un moment dat, unii indivizi să nu respecte regulile instituite de
autoritate. În acest caz, intervine relaţia de putere, care, prin mijloacele de care dispune, să
oblige la respectarea normelor. Dacă nu poate face acest lucru, consecinţele sunt catastrofale:
colectivitatea se poate autodistruge datorită luptelor dintre membrii săi cu interese
contradictorii. Societatea este conştientă de acest pericol şi a prevăzut mecanisme de schimbare
a puterii dacă aceasta se dovedeşte incapabilă să asigure respectarea legalităţii.
Cum se poate schimba puterea? Evident, pe căi diferite, fiecare cu consecinţe proprii
pentru funcţionarea pe termen lung a relaţiilor de putere. Puterea se poate schimba prin
exprimarea voinţei libere a tuturor membrilor comunităţii. Puterea instalată pe această cale este
considerată o putere legitimă. Există situaţii când puterea este schimbată graţie voinţei unui
grup de indivizi, prin acţiuni de forţă (războaie, lovituri de stat, asasinate etc.). Avem de-a face,
în aceste situaţii, cu o putere nelegitimă.
Totuşi, oricât ar părea de paradoxal, viaţa politică este dominată de obsesia legitimităţii
puterii. Chiar şi puterea care a fost obţinută pe căi nelegitime urmăreşte, ulterior, un act de
legitimare. Aceasta pentru că un post de putere obţinut pe căi nelegitime este resimţit
întotdeauna ca un premiu nemeritat, ca o stare psihologică de insatisfacţie cel însoţeşte mai
mereu pe purtător. Mai mult chiar, o putere nelegitimă stă totdeauna sub semnul contestării. Or,
nimănui nu-i convine să fie permanent contestat. Mai ales în politică. Iată o secvenţă pilduitoare
pentru afirmaţiile de mai sus:

„În faţa imposibilităţii, pentru Mihail Sergheevici Gorbaciov, de a-şi asuma funcţiile sale de
preşedinte al URSS din motive de sănătate [...]: pentru a evita o criză profundă şi multiplă,
confruntarea politică, interetnică şi civilă, ca şi haosul şi anarhia care ameninţă viaţa şi securitatea
cetăţenilor Uniunii Sovietice, suveranitatea, integritatea teritorială, libertatea şi independenţa Statului
nostru, declarăm starea de urgenţă”(Declaraţia Comitetului pentru starea de urgenţă din URSS dată
cu ocazia puciului împotriva lui Gorbaciov din 19 august 1991; citat după: André Gosselin, Les
attributions caussales dans la rhétorique politique, Hermès, 16, 1995, Paris, pp. 153 - 166, citat la p.
163).

5
Marcus Fabius Quintilianus, Arta oratorică, I, Editura Minerva, Bucureşti, 1974, pp. 180 - 191;
6
Pentru discuţii mai ample asupra acestui concept şi relaţiile lui cu discursul politic, a se vedea:
Constantin Sălăvăstru, Discursul puterii − încercare de retorică aplicată, Editura Institutul European,
Iaşi, 1999;
8

O putere instalată prin forţă, identificată cu acest „comitet pentru starea de urgenţă”, aduce
argumente pentru a legitima actul său de schimbare a puterii (imposibilitatea preşedintelui în
funcţie de a-şi îndeplini atribuţiile, evitarea unei crize profunde, prevenirea haosului şi anarhiei,
asigurarea suveranităţii, integrităţii, libertăţii etc.). Interesează mai puţin, în acest context al
analizei, dacă aceste argumente sunt reale şi credibile, important este gestul de a recurge la o
încercare de legitimare a actului săvârşit.
Cum este posibilă legitimarea? Nu prin evaluarea cantitativă a rezultatului voinţei liber
exprimate a indivizilor (care e doar ultimul act într-o astfel de activitate), ci prin intermediul
discursivităţii. Trebuie să recunoaştem că nu faptele actorilor politici determină în chip
fundamental votul, ci în primul rând cunoaşterea faptelor. Este posibil ca fapte foarte
importante, rămase în afara cunoaşterii publicului, să nu influenţeze aproape în nici un fel
decizia politică. De multe ori câştigă (se legitimează) acela care a făcut o propagandă mai
adecvată sau o publicitate mai agresivă.
Care sunt căile prin care discursivitatea poate asigura legitimarea puterii? Cel puţin trei
astfel de căi sunt mai importante: calea raţionalităţii, calea problematicităţii şi calea
expresivităţii. Calea raţionalităţii are în vedere tipurile de acte de gândire pe care le punem în
mişcare atunci când ne adresăm publicului printr-un discurs politic. În acord cu exigenţele
elementare ale raţionalităţii, a utiliza unul sau mai multe raţionamente în mod corect constituie o
condiţie necesară pentru a putea influenţa auditoriul în sensul dorit. Raţionalitatea ne poate
juca, de multe ori, feste în efortul de a obţine legitimarea aspiraţiilor spre putere: dacă ne
contrazicem, nu suntem credibili în ceea ce spunem, dacă nu urmăm tema anunţată iniţial
(„ignoratio elenchi”), atunci publicul nu ne mai înţelege. Ambele situaţii constituie obstacole în
calea obţinerii legitimităţii şi sunt determinate de încălcarea regulilor elementare ale
raţionalităţii.
Calea problematicităţii se referă la tipurile de probleme, la temele pe care le aducem în
faţa publicului şi în raport cu care el poate reacţiona diferit. Unele teme îl atrag mai mult, prin
ele însele sau prin posibilele lor efecte ele pot să determine votul într-un sens sau altul. Prin
intermediul problematicităţii se vizează o triplă încercare de legitimare a actelor de putere: o
legitimare cognitivă (auditoriul trebuie să cunoască temeiul pretenţiei de a rămâne sau accede la
putere), o legitimare ideologică (auditoriul trebuie să analizeze dacă opţiunile oratorului-
politician sunt în acord cu interesele sale prezente sau viitoare), o legitimare pragmatică
(auditoriul trebuie să aibă convingerea că dacă acordă credit unui aspirant la un post de putere,
consecinţele de ordin practic sunt, pentru el, favorabile). Pericolele ne pândesc la tot pasul şi în
ceea ce priveşte calea problematicităţii: dacă distanţa dintre ceea ce spunem şi rezultate este
prea mare, atunci publicul conştientizează că este minţit, iar efectul este dezastruos pentru
discursul politic.
Calea expresivităţii se referă la forma în care discursul este prezentat în faţa auditoriului.
Argumentele bine alese, raţionamentele impecabile şi constrângătoare, problemele cele mai
stringente şi mai importante pot face foarte mult pentru asigurarea legitimităţii unui post de
putere. Dar dacă toate acestea sunt îmbrăcate într-o haină care încântă, care produce plăcere şi
admiraţie, atunci efectele sunt şi mai mari. Există, în oratoria politică, o preocupare mai atentă
pentru expresivitatea discursului produs, poate şi pentru faptul că un asemenea tip de discurs
vizează mase mari de indivizi pentru care dimensiunea afectivă este foarte importantă. Să-l
urmărim la lucru pe parlamentarul Iorga:

„«Libertatea» face parte şi ea din patrimoniul veacului al XVIII- lea. Oamenii din acel veac au avut
această iluzie că libertatea este supremul bine. Odată ce o ţară îşi capătă libertatea, ea stă minunat în
toate privinţele... Şi un răsunet din această teorie, răsunet mai mult sau mai puţin sincer, l-am auzit în
cursul discuţiei de astăzi chiar; la 1864 s-a zis: ţăranul şi-a căpătat libertatea şi demnitatea personală.
Şi de atunci nu-i mai trebuie nimic. Îi este sete? Să bea libertate. Îi este foame? Să mănânce
demnitatea personală. Căci, d-lor, îndată ce are libertate personală şi demnitate, bietul român are tot
ce-i trebuie. Aşa ar fi, d-lor, dacă ţăranul ar fi un animal metafizic. Însă, din nenorocire, el este un
animal real, foarte blând în unele cazuri, şi foarte înfricoşător uneori, când te face să vii cu legi fără să
9

vrei”(Nicolae Iorga, Veacul acesta este veacul democraţiei, discurs rostit în şedinţa Camerei din 11
decembrie 1907, în: Nicolae Iorga, Discursuri parlamentare, Editura Politică, Bucureşti, 1981, p.
130).

O serie de proceduri retorice utilizate de orator (metafora: „animal metafizic”, ironia: „Îi este
sete? Să bea libertate.”) asigură expresivitate intervenţiei discursive şi un efect sporit asupra
auditoriului.
Să subliniem, în acest context, că arta oratorică a dezvoltat şi în timpurile moderne o
relaţie benefică cu viaţa politică. S-a dezvoltat, în mod cu totul special, o oratorie politică, în
care excelează aşa numita oratorie parlamentară. Modele de elocinţă politică sunt tot mai mult
invocate astăzi în dezbaterile asupra practicii oratorice: Napoleon, Churchill, Bismark, Disraeli,
de Gaulle, sau, la noi, Tache Ionescu, Delavrancea ori Iorga.

Intrebare :

Oratoria electorală face parte din oratoria politică ? Motivaţi răspunsul.

3. Sursa filosofică a oratoriei

Olivier Reboul aminteşte, în expozeul său asupra retoricii, despre această bază de pornire
a demersului oratoric în antichitatea greacă, legând-o îndeosebi de sofişti. Totuşi, ni se pare că
subiectul în cauză implică un suport mult mai amplu şi mai profund.
Ceea ce a caracterizat gândul filosofic şi situaţia acestui domeniu al cugetării în
antichitatea greacă mai ales a fost oralitatea. Filosofia era, mai mult decât orice altceva, un mod
de a fi în raport cu alteritatea. Acest mod de a fi s-a concretizat în dezbaterea cu public (de cele
mai multe ori publicul era deosebit de avizat) a celor mai importante probleme ale vieţii şi
cetăţii: virtutea, organizarea cetăţii, înţelepciunea, scrierea, binele, fericirea, iubirea etc. Nu
avem, în timpurile vechi cel puţin, exemple semnificative de gânditori solitari, care să caute
esenţa lucrurilor prin meditaţia însingurată. Aşa cum avem câteva pilde grăitoare în modernitate
şi în contemporaneitate.
Convinsă că adevărul cunoaşterii rezultă din confruntarea de opinii, filosofia antichităţii
greceşti a cultivat (în planul practicii discursive mai ales) şi a fundat (în planul construcţiilor
teoretice) dialectica în calitate de „artă de a purta bine dezbaterile”, ce are ca scop:

„a găsi o metodă, prin care putem argumenta despre orice problemă propusă, pornind de la premise
probabile, şi prin care putem evita de a cădea în contradicţie, când trebuie să apărăm o
argumentare”(Aristotel, Topica, I,1,100a, în: Aristotel, Organon, II, Editura Iri, Bucureşti, 1998, pp.
297-298).

Or, a argumenta constituie suportul oricărui demers oratoric ce are ca intenţie să convingă sau să
persuadeze auditoriul.
Filosofia a cultivat fără nici o reţinere dialectica. De ce? Pentru că domeniul reflecţiei
filosofice răspunde în cel mai înalt grad fundamentelor constructive şi constitutive ale acestei
arte de a purta bine dezbaterile. Despre ce e vorba? Încă Aristotel, în Topica (I,1,100a −101a), a
făcut distincţie între raţionamentele demonstrative (cu premise sigure), raţionamentele dialectice
(cu premise probabile) şi raţionamentele eristice (cu premise aparent probabile). Stagiritul ne
avertizează că numai de la premise probabile putem pleca cu folos în construcţia unei
argumentări, în structurarea unei dezbateri. Aceasta pentru că premisele probabile sunt singurele
10

care dau şanse egale atât argumentelor în favoarea unei idei cât şi argumentelor în defavoarea
ideii în cauză.
Or, judecăţile de valoare ale filosofiei se supun întotdeauna dialogului polemic, fiecare
participant căutând să aducă dovezi în susţinerea ideii proprii şi pentru respingerea ideii
adversarului. Dacă o afirmaţie a ştiinţei, de tipul:

Apa îngheaţă la zero grade

constituie cu destule şi insurmontabile dificultăţi o premisă de la care se poate argumenta pro şi


contra, alta de tip filosofic, precum:

Virtutea poate fi cunoscută

devine cu siguranţă punct de plecare pentru nesfârşite dispute. De altfel, disputa filosofică
permanentă, acel „bellum omnium contra omnes” constituie semnul exterior al faptului că aici
dezbaterea de idei este în mediul ei firesc. Nu e singurul domeniu în care lucrurile se petrec
astfel, dar e unul dintre cele mai interesante fără îndoială.
Anticii au afirmat, modernii au repetat adesea că meditaţia filosofică are la origini actul
mirării. Este o bună metaforă pentru a înţelege miracolul gândului filosofic. Dar credem că, mai
degrabă, originea meditaţiei filosofice trebuie căutată în actul dialogării critice cu altul.
Regăsim aici temeiul pentru a înţelege esenţa gândului filosofic. De altfel, există astăzi încercări
semnificative de a pune în legătură tematizarea filosofică cu ideile de problematicitate şi
interogativitate. Ambele semne evidente ale relaţiei discursive cu alteritatea:

„La ce serveşte filosofia astăzi? La a înţelege universul? La a da un sens vieţii? La a hrăni raţiunea sa?
La a se lamenta asupra declinului propriu şi poate asupra imposibilităţilor naturale? Regăsim aici
întrebări eterne, dar ele nu sunt cele care răspund la întrebarea filosofiei. Filosofia este o întrebare în
sine, pentru ea însăşi, pentru că ea este interogativitatea însăşi care se întreabă, care este pusă în
chestiune. […]. Filosofia ne întoarce la principiu, la sens, adică la ceva care este în interogaţie, dar ne
obligă de asemenea la a gândi în mod sistematic diferitele problematici, aşa cum se văd ele în ştiinţă
sau în artă, de exemplu, deci a le articula şi a le diferenţia în mod egal”(Michel Meyer, Qu’est-ce que
la philosophie, Librairie Générale Française, Paris, 1997, p. 151).

Departe − şi ca trimiteri şi ca terminologie − de ceea ce ne-a obişnuit discursul tradiţional, dar


aproape de intimitatea „logos”-ului socratic, în care interogativitatea şi chestionarea erau două
faţete esenţiale ale descoperirii adevărului şi esenţei lucrurilor.
Originea filosofică a „jocului oratoric” poate fi argumentată şi pe linia apetenţei
demersului filosofic spre dialog. Anticii, cum am afirmat deja, nu au fost nici pe departe nişte
meditativi însinguraţi. Ei au adus înţelepciunea în cetate, au pus-o la lucru pentru a produce
ceva durabil pentru comunitate: binele, frumosul, adevărul. De altfel, chestiunea aceasta nu este
uitată nici astăzi:

„Construcţia sensului, transmiterea de cunoştinţe sau de ştiinţe operatorii, reprezentările de sine şi


asupra lumii se realizează prin dialog. Prin, în ocurenţă, este în acelaşi timp instrumental şi operativ.
Dialogul este acela care face toate acestea, ca o realitate care ar depăşi voinţele individuale. Arta
cuvântului la mulţi, de la retorica greacă la micul nostru ecran, este aproape întotdeauna revelată ca
manifestarea primă a capacităţilor noastre individuale, ca un principiu de putere şi de plăcere, cu
opacitatea sa intertextuală, uneori complicitate polifonică şi uneori stereotipă”(Daniel Luzzati e talii
(éds), Le Dialogique, Peter Lang, Bern, Berlin, Frankfurt/M., New-York, Paris, Wien, 1997, p. 4)

Meditaţia filosofică nu se poate în nici un chip dispensa de dialog. Exemplul cel mai instructiv
este cel platonician: filosoful grec şi-a construit demersul ideatic în această formă, chiar dacă
avem de-a face cu un dialog imaginar, atât de bine pus în pagină de un talent literar precum cel
11

al lui Platon. Forma aceasta i s-a părut autorului Dialogurilor singura capabilă să redea cu
acurateţe esenţa meditaţiei filosofice.
În dialog este prezent ceva care, de obicei, nu se regăseşte în alte forme ale discursivităţii:
spiritul critic. A dialoga înseamnă a avea o atitudine opinabilă faţă de aserţiunile celuilalt, lucru
evident în toate dialogurile platoniciene. Nici o afirmaţie produsă nu rămâne fără replică (fie că
este de aprobare sau respingere) pentru că replica este temeiul continuităţii travaliului discursiv.
De altfel, Kant va sublinia mai târziu că filosofia nu se poate constitui decât ca o critică.
Sublinierea caracterului dialogic al filosofiei e regăsită adesea:

„Chestiunea dialogicului este una filosofică pentru că, dincolo de definiţia şi analiza tehnică a
obiectului, ea pune în cauză raporturile proprii cu ceea ce este mai specific în om. Dar, mai
fundamental, dialogicul este la inima filosofiei însăşi prin aceea că, în modul nostru grec de a filosofa,
filosofia, reflexie asupra omului, este esenţialmente exerciţiu al logos-ului, capacitate de a gândi şi de
a spune care se încarnează în dialog”(Denis Vernant, Dialectique, forme dialogale, et dialogique, în:
Daniel Luzzati…, loc.cit., pp. 11-26; citatul la p. 12).

Fără îndoială, în analiza originii filosofice a oratoriei, trebuie adusă în discuţie şi


atitudinea sofistică, invocată adesea de aceia care s-au ocupat de acest aspect al investigaţiei
artei oratorice. Această artă de a dovedi orice − chiar cu preţul utilizării formelor eronate de
raţionare − a fost blamată fără nici o reţinere de-a lungul istoriei filosofiei. Cu toate neajunsurile
pe care ea le-a adus cu sine − şi sunt destule − ea a avut şi ceva bun: a stimulat capacitatea
individului de a-şi pune în valoare aptitudinile şi inteligenţa în a căuta şi descoperi dovezi chiar
şi acolo unde ele nu par a se întrezări. E un exerciţiu intelectiv dintre cele mai profitabile. Mai
mult decât atât, apariţia, manifestarea şi dezvoltarea sofisticii au stârnit reacţiile cunoscute ale
unor gânditori (Socrate, Platon, Aristotel) şi a dus la înstăpânirea unei adevărate „arte de a purta
bine dezbaterile”.

Intrebare :

Credeţi că filosofii ar trebui să fie buni oratori ? De ce ?

4. Sursa literară a oratoriei

Care au fost raporturile artei oratorice cu marea literatură a timpurilor? Cum a influenţat
aceasta din urmă dezvoltarea elocinţei? Răspunsurile la astfel de întrebări trasează conturul
elementelor care constituie sursa literară a oratoriei. Este clar că literatura, ca şi construcţie a
realului, constituie domeniul predilect al expresivităţii desăvârşite şi al întruchipării frumuseţii
discursive. Or, mai ales în antichitate, una dintre preocupările cele mai evidente în privinţa
construcţiei discursului ţinea de expresivitate, de utilizarea adecvată şi eficientă a figurilor de
stil. De aici, împrumuturile semnificative din marea literatură la care arta oratoriei a recurs din
abundenţă.
Să invocăm, pentru început, o poziţie deja clasică în domeniul artei elocinţei, cea a
grupului µ. În primele pagini din Retorica generală 7, autorii atrag atenţia că întotdeauna
literatura a fost pusă în legătură cu funcţionarea „într-un mod special” a limbajului („literatura
ca transformare a limbajului”) şi că „scriitorul nu se serveşte de o figură ci o serveşte” (p. 21).
Chiar din încercarea de definire a domeniului, suntem puşi în gardă în legătură cu relaţionările
de care am pomenit:

7
Jacques Dubois et alii, Retorica generală, tr.rom., Editura Univers, Bucureşti, 1974, p. 20 şi urm. ;
12

„Ţinând seama de ceea ce am spus mai înainte şi anume că teoria figurilor era departe de a epuiza
obiectul vechii retorici − ceea ce justifică utilizarea expresiei «noua retorică» de către Perelman pentru
a desemna o teorie a argumentaţiei − retorica este cunoaşterea procedeelor de limbaj caracteristice
literaturii. Prin «poetică» înţelegem cunoaşterea exhaustivă a principiilor generale ale poeziei,
înţelegând poezia stricto sensu ca model al literaturii. Astfel circumscrisă, problema care ne
interesează se reduce la a examina aportul retoricii, care nu poate pretinde că epuizează obiectul
literar, la constituirea unei ştiinţe obiective a acestui obiect” (Retorica generală, p. 30).

Fără îndoială, arta oratorică nu este literatură (în sensul strict al acestui termen), dar nici
nu poate fiinţa fără împrumuturile sau influenţele care vin din domeniul literaturii. Oratoria a
luat din domeniul literaturii, în primul rând poate, preocuparea pentru înfrumuseţarea
discursului, pentru expresiile cele mai alese care să încânte auzul, pentru ornamente şi figuri de
stil dintre cele mai penetrante. În acest fel, anumite discursuri oratorice au devenit, în timp,
adevărate texte literare, adesea invocate pentru frumuseţea lor. Secvenţa:

„În sânul unui munte uriaş urlă un torent de apă vie, care aleargă pe sub pământ şi vine din cine ştie ce
depărtată înălţime. Aici s-a oprit, şi torentul bate cu furie în zidurile neclintite care îi închid drumul, el
vrea să treacă înainte, să spargă tot şi să reiasă la lumină. Se încinge o adevărată luptă. Muntele uscat
bea mereu, prin porii săi însetaţi, din torentul răcoritor, pare că ar vrea să-l mistuie, dar alte unde vin şi
bat mereu cu putere, cu stăruinţă în acelaşi loc, sfredelesc piatra, îşi fac drum şi, după sute de ani de
luptă, înaintând zi cu zi, clipă cu clipă, iată că sus, în coapsa unei stânci aride, un punct umezeşte, e
semnul unui izvor care pipăie locul şi caută ieşire… Mai întâi o lacrimă − simbol sfânt de luptă, de
suferinţă şi de dor îndelungat − prima picătură de apă se iveşte în soare, limpede şi strălucitoare ca un
diamant, ea vine de departe, sunt mii de ani de când călătoreşte, şi, cât se pare de curată şi de
transparentă, ea poartă într-însa câte ceva din fiecare piatră pe care a alunecat, din fiecare pătură de
pământ prin care a trecut; şi este primul vestitor al unui torent mare, care o urmează; el vine, sparge
stânca şi, croindu-şi matcă largă în luminiş, se duce să adape lanurile, să scalde pământul însetat, şi
creşte, creşte mereu… iată-l fluviu falnic între maluri înflorite, izvor veşnic de viaţă şi de fertilitate”
(Alexandru Vlahuţă, Onestitatea în artă, Conferinţă la Ateneul Român, 7 martie 1893, în: Cultură şi
civilizaţie. Conferinţe ţinute la tribuna Ateneului Român, Editura Eminescu, Bucureşti, 1989, pp. 182-
193, citatul la p. 185)

aduce cu sine o imagine dintre cele mai expresive şi impresionante în privinţa creaţiei artistice.
Şi utilizează o metaforă de-a dreptul surprinzătoare pentru a capta auditoriul. Are toate calităţile
unui bun text literar, iar oratorul − el însuşi un poet şi un scriitor recunoscut în epocă − uzează
din plin de efectul literarităţii discursului său.
Arta oratorică a preluat din domeniul literaturii − atunci când oratorul a fost, cu adevărat,
un maestru în domeniul său − un model al construcţiei pe care marea literatură l-a cultivat, cel
puţin prin unele dintre formele sale, încă din antichitate. Există discursuri oratorice construite, în
parte sau în totalitate, după regulile marilor tragedii ale antichităţii 8 (Eschil, Sofocle, Euripide):
o dozare a tensiunii psihologice, o „punere în scenă” a faptelor, o exacerbare a paroxismului etc.
După cum nu sunt puţine discursuri oratorice construite în „linia melodică” a marilor poeme ale
antichităţii (Homer, Virgiliu, Horaţiu).
Chiar dacă arta oratorică de tip tradiţional a propus anumite exigenţe în ceea ce priveşte
etapele ce trebuie parcurse pentru construcţia discursului oratoric (clasicele inventio, dispositio,

8
Există cercetări care subliniază şi drumul invers în raport cu cel susţinut în rândurile de faţă: „Într-o
societate în care retorica e la loc de cinste, tragedia clasică trebuie studiată şi analizată în lumina celor trei
mari genuri oratorice (judiciar, deliberativ, epidictic). A.Kibedi Varga distinge macrostructura tragediei
(exordiuu, naraţiune, confirmare, peroraţie) în raport cu microstructurile retorice. Discursurile prezentate
în a treia parte sunt, de o manieră dominantă, deliberative sau judiciare, în timp ce celelalte trei sunt, în
general, dominate de epidictic. În alţi termeni, o tragedie nu este construită dintr-un singur discurs:
genurile se succed sau se îmbină după situaţie” (Le grand atlas des littératures, Encyclopædia Universalis
France S.A., Paris, 1990, p.39);
13

elocutio, memoria şi actio), totuşi, ele erau urmate ad litteram mai degrabă de către aceia care
nu puteau mai mult, care aspirau doar să ajungă la nivelul mediei şi nu de creatorii domeniului,
pentru care orice încorsetare în reguli şi norme înseamnă moartea creaţiei autentice. Or, aceştia
din urmă aspirau la forma desăvârşită a marii literaturi a timpului, pe care toţi o preţuiau şi la
care toţi apelau pentru a alege elementele cele mai potrivite.
Arta oratorică a luat din domeniul literaturii forţa acesteia din urmă de a determina emoţii
şi sentimente la cotele cele mai înalte. Dacă vom compara secvenţa relativ redusă din Cicero:

„E oare cu putinţă ca nişte asasini şi nişte gladiatori să vă ceară vouă, care aţi fost aleşi dintre cetăţeni
în senat şi dintre senatori în acest consiliu datorită severităţii vieţii voastre, nu numai de a înceta să se
mai teamă de voi pentru ticăloşiile lor şi să se îngrozească, dar chiar să iasă din acest proces încărcaţi
şi îmbogăţiţi de prăzile lor?” (Cicero, Pro Sexto Roscio Amerino, în: Sandală Ghimpu, Al. Ţiplea,
Retorica: texte alese, Casa de editură şi presă „ŞANSA” S.R.L., Bucureşti, 1993, p. 50)

care, aparţine, fireşte, domeniului oratoriei, cu secvenţa:

„Când, dintr-o dată, înţelese câtă fericire însemna pentru el acest scâncet, îl podidiră lacrimile şi,
sprijinindu-se în coate de pervazul ferestrei, plânse cu sughiţuri, cum plâng copiii. Uşa se deschise.
Doctorul, cu mânecile cămăşii suflecate, fără haină, palid, cu bărbia tremurând, ieşi din odaie. Prinţul
Andrei îi vorbi, dar doctorul se uită la el cu priviri rătăcite şi, fără să scoată un cuvânt, trecu mai
departe. O femeie ieşi pe urma lui în fugă şi dând cu ochii de prinţul Andrei, încremeni în prag. Prinţul
intră în odaia soţiei sale. Moartă, ea zăcea în aceeaşi poziţie în care o văzuse el cu cinci minute înainte
şi drăgălaşul ei chip copilăresc, cu buza de sus umbrită de un puf negricios, avea aceeaşi expresie, cu
toate că ochii îi rămăseseră ficşi şi sângele-i fugise din obraz” (Tolstoi, Război şi pace, II, EPLU,
Bucureşti, 1969, p. 49)

ce aparţine unei pagini clasice a literaturii universale, vom constata cu uşurinţă că fiecare dintre
secvenţe are ca intenţie să determine emoţiile cele mai puternice la receptori şi să le influenţeze
sentimentele. De altfel, despre rolul pasiunilor în planul construcţiei discursului oratoric s-a
vorbit întotdeauna, iar unele dintre încercările recente revin asupra acestui subiect9.
Nu găsim că e nevoie să stăruim prea mult asupra sursei literare a artei oratorice, din
moment ce, pentru unii, legătura era atât de evidentă încât au făcut din oratorie studiul marilor
clasici ai literaturii 10. E, fără discuţie, o exagerare aici, dar ea sugerează ceva despre contingenţa
dintre literatură şi oratorie.

9
Joëlle Gardes-Tamine, La rhétorique, Armand Colin, Paris, 2002, pp. 48-58 ;
10
„Retorica, sau lectura adevăraţilor scriitori, este o ştiinţă sterilă şi mută şi, aici ca şi peste tot,
exemplele au în mod indubitabil mai multă forţă decât preceptele teoretice… Scopul care se propune la
lecţiile de retorică este acela de a-i învăţa pe elevi să pună ei înşişi în practică regulile pe care această
ştiinţă le dă şi de a imita modelele pe care le au în faţa ochilor” (Charles Rollin, Traité des études sur la
manière d’enseigner et d’étudier les Belles-Lettres, Paris, II, 1805, prima ediţie, 1726, citat după : Michel
Meyer (sous la direction), Histoire de la rhétorique des Grecs à nos jours, Librairie Générale Française,
Paris, 1999, p. 202) ;
14

Teme reflecţie şi autoevaluare :

 Faceţi o lectură atentă a discurilor lui Cicero : Catilinarele. Identificaţi :

 în ce constau influenţele sursei literare ;


 reţineţi câteva expresii pe care le consideraţi mai deosebite ;

 Construiţi secvenţe de discurs în care să predomine :

 sursa juridică ;
 sursa literară ;
 sursa filosofică.
15

Unitatea de învățare 2 : Identitatea artei oratorice

1. Oratoria ca formă a artei

Încercăm să evidenţiem, în continuare, câteva aspecte care definesc arta oratorică. O


primă subliniere este următoarea: oratoria este o formă a artei care se supune tuturor regulilor
şi exigenţelor artei, dar care trece dincolo de ceea ce nu poate să facă arta pentru simplul motiv
că iese din domeniul său de jurisdicţie. Un fapt semnificativ din acest punct de vedere este şi
acela că oratoria nu poate fi practicată cu succes, cu rezultate care să depăşească nivelul comun,
decât de către acei indivizi care au aptitudini pentru această artă a cuvântului bine rostit. Fără
îndoială, educaţia în spiritul artei oratorice poate să-l introducă pe individ în tainele practicării
acestei arte, să-i arate exigenţele şi regulile după care ea se conduce, dar în nici un caz nu poate
să-l facă un orator desăvârşit dacă el nu are aptitudini în acest domeniu. Sunt mulţi care studiază
arta interpretării muzicale, pictura, sculptura, dansul, dar sunt puţini aceia care vor ajunge
interpreţi, pictori, sculptori sau balerini desăvârşiţi! De ce? Pentru că, pe lângă o muncă de
introducere în necunoscutele acestor arte, mai trebuie şi aptitudini, talent. La fel se întâmplă şi
cu arta oratoriei: mulţi o studiază dar numai unii ajung să o practice la nivel superlativ. Mulţi
studiază arta actorului, dar actori mari sunt puţini!
Aici se instituie, după opinia noastră, distincţia dintre artă şi ştiinţă. Chiar dacă nici în
ştiinţă nu toţi cei care se instruiesc ajung mari oameni de ştiinţă, aceasta nu se datorează în
primul rând faptului că nu ar avea calităţi şi aptitudini individuale ci, de multe ori, unor
conjuncturi cu totul străine calităţilor personale. Pe de altă parte, dacă în ştiinţă acumulările
trecute pot fi utilizate ca un dat de cei care vin după aceea, în arta oratorică acest lucru este
imposibil: fiecare dintre cei care se iniţiază în oratorie reia de la zero travaliul pentru a se forma
ca un bun orator. În ştiinţă nimic nu scapă întemeierii, la fiecare nivel al demersului ştiinţific se
poate explica fiecare pas, în timp ce demersul oratoric scapă acestui imperativ categoric al
întemeierii permanente a rezultatului, a drumului parcurs, a succesului obţinut. Este motivul
pentru care, în antichitate mai ales, multe dintre rezultatele remarcabile ale artei oratorice au fost
puse pe seama divinităţii, a geniului sau chiar a demonului. De altfel, aspectul acesta a fost
subliniat recent:

„Acest patrimoniu uitat presupune «ceva» esenţial care ne marchează şi are importanţă pentru a-l
restitui nouă înşine: convingerea că nimic nu este mai relevant şi esenţial decât maniera de a vorbi,
raportarea la cuvânt, că ele nu sunt în ultimă analiză nici obiectul ştiinţei nici al tehnicii, dar că se pot
învăţa. Artă, cu tot ceea ce acest cuvânt presupune ca puncte de trecere întinse spre ceea ce prin
definiţie sunt ştiinţa şi tehnica: experienţa: experienţa fericită sau nefericită a formelor de a te adresa
altuia, tactul şi gustul pe care această experienţă poate să le facă să se manifeste“(Marc Fumaroli,
Préface à Histoire de la rhétorique dans l’Europe moderne: 1450-1950, PUF, Paris, 1999, p. 4).

Intrebare :

Ce asemănare credeţi că există între oratorie şi pictură ca forme ale artei ?


16

2. Oratorie şi cuvânt

O a doua subliniere: oratoria are ca mijloc al exerciţiului ei cuvântul. Anticii au subliniat


şi au insistat cu obstinaţie asupra acestui aspect. În termenii modernităţii târzii, am putea să
spunem că mijlocul prin care se realizează această artă este discursul, înţeles ca o organizare a
ideilor prin intermediul cuvântului şi al legăturilor dintre cuvinte. De altfel, specificitatea
fiecăreia dintre artele liberale se determină şi în funcţie de mijlocul ei de realizare: muzica se
realizează prin intermediul sunetului, sculptura sau pictura prin intermediul imaginii, dansul
prin intermediul mişcării şi aşa mai departe.
E de făcut aici observaţia că întotdeauna, la nivelul artei, mijlocul prin intermediul căruia
se obţine un anumit rezultat la un receptor oarecare pune în act ideea de armonie, de
proporţionalitate, de perfecţiune. Un orator desăvârşit trebuie să asigure discursului său o
armonie şi o proporţionalitate în ceea ce priveşte ponderea şi rolul fiecărui element structural în
parte. Un muzician desăvârşit trebuie să asigure armonia sunetelor într-un întreg în bucata sa
muzicală, un sculptor sau un pictor trebuie să regăsească în imaginile pe care le redă simţul
proporţiilor şi armonia elementelor care să apropie opera de artă de ideea de perfecţiune. Prin
aceasta o operă de artă, arta în general, a putut să impresioneze în toate timpurile istorice şi în
toate spaţiile geografice:

„Poetul dramatic se încumetă să facă ceva nemaiauzit până atunci. Personajele şi întâmplările
străvechilor legende şi basme, care nu li se revelaseră cititorilor şi ascultătorilor decât ca năluciri
efemere ale unei imaginaţii limitate, apar deodată în carne şi oase în faţa spectatorilor. Ceea ce înainte
i se dezvăluia fanteziei ca o imagine de vis, făurită de ea însăşi, se întruchipează deodată într-o formă
vie, percepută de simţuri, şi scapă puterii de închipuire a spectatorului, căci este neschimbat şi
independent de dânsul“(Erwin Rohde, Psyche, în: De la Apollo la Faust, Editura Meridiane,
Bucureşti, 1978, p. 308).

Intrebare :

Care ar fi virtuţile cuvântului ca mijloc de comunicare ?

3. Frumosul ca finalitate a discursului

O a treia subliniere: arta oratorică se manifestă în numele ideii de frumos. În acest punct,
demersul oratoric se apropie poate mai mult de toate celelalte arte. Un discurs oratoric nu poate
fi imaginat ca purtând cu temei acest nume dacă nu sprijină, dacă nu participă − în sensul
platonician al termenului − la ideea de frumos. De ce acest efort fără tăgadă al acelora care vor
să se iniţieze în arta oratorică? Pentru simplul motiv că fiecare ar vrea, prin discursul pe care îl
ţine, să placă ascultătorilor, să fie apreciat de aceştia şi, de ce nu, să smulgă ropote de aplauze.
Când ar putea ajunge la un asemenea rezultat? Evident, când discursul răspunde tuturor
exigenţelor unei construcţii care susţine ideea de frumos.
Există, fireşte, o ambiguitate în ceea ce priveşte determinarea subtilităţilor acestui
concept, discuţii au fost, sunt şi probabil nu se vor sfârşi niciodată. Ne raliem însă acelei opinii
de bun simţ a lui Cicero din Brutus sau despre oratorii renumiţi, în care celebrul orator roman
ne atrage atenţia că publicul nu se înşeală niciodată în privinţa a ceea ce este frumos şi ce nu. El
singur este în măsură să sancţioneze prin reacţiile imediate devierile de la norma frumosului
sau, dimpotrivă, acordul cu ideea de frumos. Regăsim aici un înţeles al termenului de frumos
care ne trimite la armonia cu celelalte valori la care anticii ţineau atât de mult: adevărul, binele,
dreptatea. Există puţine şanse ca un discurs să fie apreciat ca întruchipare a ideii de frumuseţe în
măsura în care nu se situează în perimetrul adevărului, binelui sau dreptăţii.
17

Intrebare :

In ce ar consta diferenţa între frumosul discursiv şi frumosul pictural ?

4. Elocinţă şi public

A patra subliniere: arta oratorică se exersează în faţa unui public. Chiar în încercările de
definire a acestui demers s-a atras atenţia că ea este „arta de a vorbi în public“. Ideea de public
are, în acest context, un înţeles special, trimiţând la un auditoriu de dimensiuni apreciabile.
Oratorul antichităţii vorbea în faţa mulţimii, dacă mulţimea nu era prezentă, atunci arta lui se
exersa în gol, iar el devenea bătaia de joc a celorlalţi. De ce nu îi este caracteristică oratoriei
faptul de a vorbi în faţa unui singur auditor? Pentru că mecanismele, principiile şi regulile ei
vizează logica şi psihologia mulţimii, deosebite, cum s-a subliniat adesea, de logica şi
psihologia individului.
Să explicăm această subliniere. Dacă vom lua toate situaţiile relaţionale posibil de
imaginat, atunci va trebui, mai întâi, să subliniem că oratorul nu-şi vorbeşte niciodată sieşi, ci
întotdeauna celuilalt. Din moment ce îşi ordonează şi organizează argumentarea în vederea
susţinerii unei idei, înseamnă că el este deja în posesia rezultatului vizat prin discurs
(persuasiunea în marginea unei idei). Meditaţiile unui însingurat, spovedania unui învins, ca şi
alte situaţii de acest gen, nu instanţiază, la rigoare, ipostaze ale artei oratorice, pentru simplul
motiv că le lipseşte o dimensiune esenţială a relaţiei discursive oratorice: orientarea către
celălalt. Oratoria se adresează alterităţii, toate eforturile ei au ca obiectiv impresionarea acesteia
din urmă.
Pe de altă parte, este de remarcat şi faptul că oratoria nu vizează o relaţie discursivă de tip
„unul la unul“ (relaţie dialogică) De ce? Pentru faptul că în relaţia de la individ la individ
mecanismele explicaţiei, ale argumentării, ale întemeierii sunt mai eficiente şi ating mai lesne
scopul în raport cu discursul oratoric. O astfel de relaţie este acoperită de ceea ce antichitatea a
înţeles prin dialectică („techné dialectiké“: „arta de a purta bine dezbaterile“). Unui individ,
într-o relaţie dialogică, i se propune un argument, i se arată că argumentul este adevărat sau fals,
i se invocă o autoritate, i se aduce în atenţie o analogie, i se prezintă rigorile unei deducţii.
Raţionalitatea individuală este astfel construită încât reacţionează favorabil la aceste
constrângeri ale întemeierii.
Poate că nu ar fi inutil să atragem atenţia că imperativitatea contactului direct cu publicul,
cu spiritul său critic şi capacitatea sa de evaluare constituie suportul (sau unul dintre suporturile)
pentru care oratoria se exersează în marginea ideii de frumuseţe, este o ipostază a acestei idei.
Nu poţi ieşi în public oricum, ci în hainele cele mai frumoase! Numai prin aceasta poţi
impresiona pe ceilalţi.

Intrebare :

Cum poate influenţa publicul pronunţarea unui discurs ?


18

5. Oralitate şi discurs

A cincea subliniere: relaţionarea directă a artei oratorice cu aderenţa la un public oarecare


trimite la o altă observaţie de natură să ajute la trasarea conturului acestui domeniu al practicii
discursive: oratoria se exersează în planul oralităţii. Vrem să spunem că arta oratorică îşi
dezvăluie toate posibilităţile, toate capacităţile, toate mijloacele şi, de ce nu, toate riscurile în
situaţia în care discursul se produce direct, prin cuvântul vorbit în faţa auditoriului. Chiar dacă
discursurile, cuvântările pot fi pregătite în cele mai mici detalii în prealabil, oralitatea îl pune pe
orator adesea în situaţii imposibil de prevăzut, de anticipat, în care el trebuie să se descurce,
cărora trebuie să le facă faţă. Arta sublimă a oratoriei constă, în ultimă instanţă, în acest fapt: a
ieşi din situaţii neprevăzute ca şi cum ele ar fi fost anticipate şi pregătite cu cea mai mare
atenţie.
Oralitatea se impune ca mediul cel mai propice al oratoriei graţie avantajelor pe care ea le
oferă celui care vrea să exceleze în acest domeniu. Mai întâi, oralitatea, contactul direct cu
publicul îi arată unui orator desăvârşit raportul de concordanţă sau de discordanţă dintre ceea ce
i se propune publicului şi ceea ce el aşteaptă de la orator. A intui „efectul de atmosferă“11 este o
calitate pe care nu o au mulţi, dar care dă posibilitatea oratorului să se adapteze rapid la reacţiile
(latente sau manifeste) ale publicului. Dacă aşteptările sunt satisfăcute, atunci discursul are toate
şansele să fie un succes, dacă nu, atunci oratorul trebuie să caute din mers alte căi pentru a ieşi
din situaţia delicată în care se află.
Nu e mai puţin adevărat că oralitatea este terenul propice al improvizaţiilor de efect. În
general, retorica s-a constituit ca o artă care să pună la dispoziţia celor ce voiau să se manifeste
plenar în viaţa publică reguli prin care să se mai înlăture ceva din improvizaţiile simţului
comun. Pe de altă parte, majoritatea oratorilor de faimă au subliniat cu tărie că fără improvizaţie
arta oratorică şi-ar pierde una dintre dimensiunile fundamentale iar discursul un mijloc de a-şi
asigura succesul. Este vorba, fireşte, de improvizaţia ce vine dintr-o cunoaştere perfectă a
regulilor elocinţei şi care amplifică efectul de surpriză al unui discurs de succes. Improvizaţia de
efect vine dintr-o inteligenţă spectaculară în arta discursului, dintr-o stăpânire perfectă a temei şi
a reacţiilor publicului, dintr-o înţelegere adecvată a situaţiei contextuale în care se produce
discursul. Avem şi o ilustrare care ne susţine: arta actorului (care este şi rămâne până la urmă o
formă a oratoriei) ar fi de neconceput fără virtuţile improvizaţiei. De altfel, diferenţele dintre
oratori, dincolo de fondul comun de reguli pe care îl stăpâneşte fiecare, vine din această artă a
improvizaţiei.
Nu e mai puţin adevărat că oralitatea asigură cadrul adecvat al verificării imediate a
eficienţei unui discurs. Reacţia publicului este măsura succesului! Spre deosebire de alte
domenii ale artei (muzica, pictura, dansul), unde specialiştii pot schimba, prin explicaţiile şi
argumentele lor, o apreciere a publicului, în arta oratorică acest lucru este de-a dreptul
imposibil: dacă publicul te huiduie la sfârşitul discursului, înseamnă că, în calitate de orator, ai
suferit un eşec, indiferent de ceea ce spun specialiştii în arta oratorică12.

11
Mariana Neţ, O poetică a atmosferei, Editura Univers, Bucureşti, 1989;
12
Cicero a subliniat cu tărie acest lucru: „Desigur, Atticus, discuţia asta despre succesul sau insuccesul
unui orator aş prefera cu mult mai mult să-ţi placă ţie şi lui Brutus; dar discursurile mele aş vrea să fie pe
placul publicului. Căci cel care vorbeşte aşa încât e preţuit de public, este în mod necesar preţuit şi de
cunoscători. Într-adevăr, voi aprecia ce-i bun şi ce-i rău într-o cuvântare, dacă am priceperea şi pregătirea
s-o fac ; dar cât valorează un orator, asta poţi s-o înţelegi după ceea ce reuşeşte prin cuvântarea
sa“(Cicero, Brutus sau despre oratorii renumiţi, în : Cicero, Opere alese, II, Editura Univers, Bucureşti,
1973, pp. 272-273);
19

6. Oratorie şi persuasiune

A şasea subliniere reia o observaţie venită încă din antichitate: arta oratorică vizează
persuasiunea publicului. Conceptul de persuasiune este adus în atenţie atunci când se încearcă
identificarea artei elocinţei tocmai pentru a mai îmblânzi cumva constrângerile convingerii dar
şi pentru a da o oarecare determinare conturului nesigur al adeziunii. Chaignet o asociază unei
stări de posesiune prin care sufletul unei persoane se lasă în posesia sufletului altei persoane fără
a şti cu exactitate în virtutea cărui temei. Din acest motiv, nu o dată, starea de posesiune a fost
asociată cu o anumită putere divină. Acela care este în stare să producă persuasiunea prin
intermediul unui discurs, acela este atins de aripa geniului. Prin intermediul persuasiunii, forţa şi
capacitatea individuală a oratorului se transmit publicului care, în urma acestei influenţe, este
înstăpânit de aceleaşi idei. De altfel, definiţia dată de Aristotel artei oratorice, atât de mult
invocată de exegeţi, este centrată pe ideea de persuasiune:

„Să admitem deci că retorica este facultatea de a descoperi prin intermediul speculaţiei ceea ce, în
fiecare caz, poate să fie propriu persuadării. Nici o altă artă n-are această funcţie; toate celelalte au un
obiect propriu destinat învăţământului şi persuasiunii; de exemplu, medicina asupra stărilor de
sănătate şi de boală; geometria pentru variaţiile de mărime; aritmetica pentru numere şi aşa mai
departe celelalte arte şi ştiinţe; dar, se poate spune, retorica pare a fi facultatea de a descoperi în mod
speculativ în tot ceea ce este dat persuasivul; aceasta ne permite a afirma că tehnica în discuţie nu
aparţine unui gen propriu şi distinct“(Aristote, La rhétorique, I, 2, 135b, Société d’Edition «Les Belles
Lettres», Paris, 1967, p. 76).

Nu e deloc superfluu a atrage atenţia asupra termenului speculativ, care intervine aici, fără
îndoială cu un rol bine determinat. A descoperi speculativ în fiecare subiect ceea ce foloseşte
actului de persuadare înseamnă a găsi numai prin mijloacele gândirii pure (nu prin experiment,
de exemplu, ca în ştiinţă). Aspectul este semnificativ deoarece definiţia şi insistenţa asupra
sursei speculative a descoperirii elementelor proprii persuasiunii deschide calea tuturor în ceea
ce priveşte posibilitatea practicării unei astfel de arte (pentru că fiecare se poate bizui pe
gândirea proprie).
Cu toate reticenţele pe care ni le procură peste două milenii de încercări în a defini cât
mai exact şi cât mai mulţumitor arta oratorică, riscăm să considerăm că oratoria este arta de a
practica discursul după regulile retorice ale frumosului în vederea persuasiunii unui public
oarecare. Menţionăm că, chiar în tratatele serioase asupra domeniului, cei doi termeni − retorică
şi oratorie − se confundă adesea. O analiză mai atentă ne-ar arăta că, în ciuda interferenţelor
indiscutabile, există şi unele deosebiri. Retorica pare să se asocieze mai mult cu demersul
ştiinţific sau teoretic asupra discursului, în timp ce oratoria sau elocinţa vizează cu precădere
latura practică, acţională a dezvoltării unui discurs. Retorica este legată mai mult de posibilele
explicaţii ale unui discurs construit care a avut succes, în timp ce oratoria vizează un răspuns la
întrebarea: Cum să facem ca un discurs să aibă succes, să persuadeze? Evident, pentru a pune în
act un asemenea răspuns, ea se foloseşte de principiile retoricii, principii conturate ca răspuns la
întrebarea: Cum a fost construit un discurs care a avut succes? Un discurs ştiinţific care a recurs
la argumente, la deducţii şi a avut succes la un public specializat constituie în mod cert o
preocupare a retoricii (cel puţin a aceleia sugerată de termenul „neoretorică“), dar e greu de
presupus că el poate fi socotit un demers de domeniul oratoriei. Pentru simplul motiv că
frumosul, cu care oratoria se asociază, nu este adus aici la rang de esenţă a construcţiei
discursive.
20

Teme de reflecţie şi autoevaluare :

 Construiţi un discurs de aproximativ zece minute. Identificaţi :

 elementele constructive care ţin de persuasiune ;


 explicaţi mecanismul lor de acţiune discursivă ;
 elementele care vizează convingerea ;
 explicaţi diferenţa între mecanismele celor două instanţe performative.

 Analizaţi dacă :

 oratoria este legată şi de scriitură ;


 frumosul discursiv vizează scriitura ;
 publicul poate fi declarat un criteriu al succesului discursiv.
21

Unitatea de învăţare 3 : La ce serveşte arta oratorică ?

1. Funcţia de soluţionare a conflictelor de opinie

(a) Natura conflictuală a fiinţei umane. Experienţa istorică a umanităţii, situaţiile


diverse din viaţa cotidiană, încercările de psihologie aplicată pun în evidenţă − fiecare în parte şi
toate deopotrivă − natura conflictuală a fiinţei umane. Omul trăieşte, încă din timpurile
ancestrale, în vecinătatea diferendelor, dacă nu chiar în prea plinul lor: popoarele au diferende
între ele, indivizii obişnuiţi au păreri opuse în ceea ce priveşte una şi aceeaşi problemă,
comunităţile se concurează între ele pentru obţinerea unui loc mai bun în ierarhia socială.
Aşadar, se pare că starea de diferenţă este una normală în relaţiile interumane, chiar dacă
dezideratul consensului este propovăduit adesea:

„Conflictele pot sări gardul grădinii, după cum pot trece şi graniţele ţării; ele pot surveni şi după ce am
făcut curat în bucătărie sau am depoluat mediul înconjurător. Ele pot implica relaţiile noastre cele mai
intime sau interacţiunile cele mai superficiale. Când oamenii nu pot tolera diferenţele morale,
culturale, religioase sau politice, conflictul este inevitabil şi adeseori costisitor“ (Helena Cornelius,
Shoshana Faire, Ştiinţa rezolvării conflictelor, Ştiinţă & Tehnică, Bucureşti, 1996, p. 21)

Pe de altă parte, este interesant de observat că explicaţiile asupra unor domenii întregi ale
existenţei umane se fundează mai mult pe ideea conflictului, chiar pe o agonistică explicită,
văzută ca impuls al dezvoltării şi progresului: Darwin (lupta pentru existenţă este motorul
devenirii speciilor), Marx (lupta de clasă este izvorul dezvoltării sociale), Freud (lupta dintre
sinele individual şi supraeul social este temeiul devenirii individuale)13.
Nu e mai puţin adevărat că dacă starea potenţială a fiinţei umane este una conflictuală,
aspiraţia spre viaţa comunitară presupune rezolvarea conflictelor, de orice natură ar fi ele. În
istoria umanităţii este vizibil efortul permanent de soluţionare a conflictelor dintre indivizi,
comunităţi, popoare întregi. Uneori rezolvarea conflictelor a luat formele cele mai detestabile: în
numele soluţionării conflictelor s-au declanşat războaiele cele mai sângeroase, s-au înfăptuit
crimele cele mai abominabile, s-au pus în scenă conjuraţiile cele mai detestabile. Fără îndoială,
chiar dacă nu toţi au recunoscut-o deschis, s-a văzut că o astfel de „rezolvare“ a conflictelor nu
este raţională, aşa cum ar fi de dorit în cazul fiinţei umane unde, cum ne place să spunem în
permanenţă, domină raţionalitatea. Este motivul pentru care, cel puţin în epoca modernă, au
apărut instituţii specializate în soluţionarea conflictelor dintre indivizi în situaţia când aceştia nu
sunt capabili să şi le rezolve singuri: organisme internaţionale pentru medierea conflictelor
dintre ţări, tribunale pentru judecarea conflictelor dintre indivizi.
(b) Ce este un conflict de opinie? Sfera conflictelor posibile dintre indivizi este destul de
largă şi, evident, se lărgeşte mereu. Pot exista conflicte economice, conflicte de natură
psihologică, conflicte sociale. Nu toate acestea ne interesează când vrem să stabilim rolul artei
oratorice în efortul de soluţionare a unor astfel de situaţii, ci numai ceea ce fiinţează sub
denumirea de conflict de opinie. Prin urmare, ce este un conflict de opinie? Un conflict de
opinie se instalează între doi indivizi, două comunităţi în legătură cu o anumită idee, cu o
anumită problemă supusă discuţiei. Conflictul de opinie apare în mod real atunci când între
participanţii la relaţia discursivă există opţiuni opuse în legătură cu adevărul tezei supusă
discuţiei. Concluzia este că un conflict de opinie este determinat numai de diferenţele de
caracterizare alethică a tezei de către cei care participă la dezbaterea ei.

13
Morton Deutsch, Şaizeci de ani de studio sociopsihologic al conflictului, în : Ana Stoica-Constantin,
Adrian Neculau (coord.), Psihosociologia rezolvării conflictului, Polirom, Iaşi, 1998, pp. 15-44 ;
22

Conflictele de opinie sunt omniprezente în viaţa cotidiană: unii consideră că fenomenul


corupţiei în România este scăpat de sub control, alţii, dimpotrivă, că el s-a diminuat simţitor, un
critic literar crede că romanele scriitorului X sunt excelente, altul că ele se scaldă în
mediocritate, avocatul este de părere că clientul său este nevinovat, procurorul afirmă cu toată
tăria că vinovăţia este evidentă. În toate aceste cazuri, ca şi în altele care ar putea fi invocate,
avem de-a face cu poziţii diferite cu privire la tezele supuse discuţiei: „Corupţia este un
fenomen generalizat“, „Romanele scriitorului X sunt interesante“, „Inculpatul este vinovat“
(unii interlocutori le consideră adevărate, alţii false). Fie secvenţa discursivă:

„Hermogenes: Iată Socrate, după Cratylos, ar exista în chip firesc, pentru fiecare dintre realităţi, o
dreaptă potrivire a numelui, iar numele nu ar fi ceea ce unii denumesc aşa prin convenţie, invocând o
parte din vorbirea lor, ci s-ar fi produs în chip firesc o dreaptă potrivire a numelor, atât la eleni cât şi la
barbari: aceeaşi la toţi. […]
Socrate: […] Sunt însă gata să fac cercetarea împreună cu tine şi cu Cratylos […]
Hermogenes: La drept vorbind eu însumi şi încă adesea, Socrate, am stat de vorbă cu el şi cu mulţi
alţii, dar nu mă pot lăsa convins că dreapta potrivire a numelui ar fi altceva decât convenţie şi acord“
(Platon, Cratylos, 383a-b; 384c; în: Platon, Opere, III, ESE, Bucureşti, 1978, pp. 251-252)

Această secvenţă din Platon pune o problemă („Cum se instituie numele?“) şi fiecare dintre cei
doi interlocutori (Cratylos şi Hermogenes) susţine poziţii diferite (sau are răspunsuri diferite) la
întrebarea care circumscrie tema în discuţie (Cratylos: „Numele sunt determinate de esenţa
lucrului“; Hermogenes: „Numele sunt date prin convenţie şi acord“). Cum cele două propoziţii
invocate sunt în relaţie de contrarietate, ele nu pot fi adevărate împreună. Aceasta înseamnă că
fiecare dintre interlocutori, susţinând răspunsul său ca adevărat, susţine, implicit, răspunsul
preopinentului ca fals. Avem de-a face cu un conflict de opinie. Un conflict de opinie
presupune: teza supusă discuţiei, un interlocutor care o consideră adevărată şi un interlocutor
care o consideră falsă.
(c) Natura conflictului în judecăţile de opinie. Dacă un conflict de opinie se instalează
între interlocutori atunci când ei au atitudini alethice opuse cu privire la conţinutul informaţional
al unei teze supuse discuţiei, atunci ar fi interesant să identificăm în legătură cu ce anume se
instalează această stare de discrepanţă opinabilă între interlocutori. În identificarea unui răspuns
la această problemă ne asumăm sugestiile modelului triadic al dialogicii intenţionale, conturat
de Gilbert Dispaux 14.
Ideea de la care se pleacă este aceea că, într-o relaţie dialogică prin care se urmăreşte un
act de tranzacţionare („les transactions dialogiques“), distincţia dintre judecăţile utilizate trebuie
să aibă drept criteriu intenţia cu care se pune în act o construcţie discursivă. Un individ care
intră într-o formă de „dialogică tranzacţională“ cu un altul este dominat de o anumită intenţie:
intenţia de a comunica anumite observaţii (concretizată în formularea judecăţilor de observaţie),
intenţia de a comunica o evaluare (concretizată în formularea judecăţilor de valoare), intenţia de
a comunica o prescripţie (concretizată în judecăţile prescriptive). Atenţi la geneza istorică a
ideilor, vom putea să remarcăm că regăsim aici aceeaşi intenţionalitate care fundează tripartiţia
genurilor oratorice la Aristotel.
Conflictul de opinie, disputa critică care e un rezultat al acesteia, iau naştere tocmai
datorită faptului că interlocutorii au atitudini opinabile opuse faţă de conţinutul acestor tipuri de
judecăţi: de observaţie, de valoare, de prescripţie. O întrebare este aici esenţială pentru analiza
judecăţilor care constituie obiectul unui conflict de opinie: de ce, în legătură cu cele trei
categorii de judecăţi, interlocutorii se împart în două tabere distincte: unii care le consideră
adevărate, motiv pentru care le susţin, alţii care le consideră false, motiv pentru care le resping?
Ne formăm opinii diferite cu privire la adevărul sau falsitatea judecăţilor de observaţie pentru
simplul fapt că este posibil ca observaţiile noastre cu privire la realitate (fapte, relaţii, situaţii,

14
Gilbert Dispaux, La logique et le quotidian. Une analyse dialogique des mécanismes de
l’argumentation, Les Editions de Minuit, Paris, 1984, pp. 13-61;
23

stări sufleteşti etc.) să ne furnizeze informaţii diferite, chiar opuse. Avem argumente destule
pentru susţinerea acestei aserţiuni, cel puţin pe aliniamente teoretice (scepticii, Platon în
Republica, Kant în Critica raţiunii pure, Wittgenstein în Tractatus) sau practic-observaţionale
(cercetările de fenomenologia percepţiei). Nu suntem de acord în ceea ce priveşte judecăţile de
valoare deoarece, în marea lor majoritate, ele sunt judecăţi de gust: de gustibus non
disputandum est! Mai mult, judecăţile de valoare sunt rezultatul punerii în funcţiune a unor
criterii diferite. În sfârşit, avem divergenţe în ceea ce priveşte judecăţile prescriptive deoarece,
în baza observaţiilor şi a evaluărilor proprii, facem recomandări pentru ceilalţi în vederea
îndeplinirii unor scopuri. Cum observaţiile şi evaluările proprii e posibil să nu coincidă cu ale
celorlalţi, rezultă atitudini diferite faţă de prescripţiile pe care le facem. Cel care propune astfel
de propoziţii în intenţia rezolvării conflictului de opinie cu interlocutorul are o atitudine
opinabilă faţă de aceste judecăţi: este convins că observaţia sa este corectă, că evaluarea este
pertinentă şi, evident, că prescripţia pe care o face este profitabilă în raport cu îndeplinirea
scopului acţiunii. Interlocutorul cu care a intrat într-un conflict de opinie pe această temă are
atitudini opinabile opuse: este convins că observaţiile adversarului său sunt false, că evaluările
sunt neconcordante cu realitatea, că prescripţiile nu sunt eficiente. De aici conflictul de opinie.
(d) Cum se soluţionează un conflict de opinie? Instalarea unui conflict de opinie este un
semn că există, în legătură cu teza supusă discuţiei, o „problemă“ între interlocutori. Cum
persistenţa conflictului este sursă de disconfort intelectual dar şi psihologic pentru ambii
participanţi la relaţia discursivă (tensiune interioară, preocupare permanentă, neîncredere în
celălalt), tendinţa firească este aceea de a încerca stingerea conflictului de opinie. A soluţiona un
conflict de opinie înseamnă a găsi dovezi sau argumente prin care (sau în baza cărora)
adversarul să renunţe la opinia sa în legătură cu teza şi să o îmbrăţişeze pe aceea a
preopinentului. Prin urmare, un conflict de opinie se consideră rezolvat în două situaţii: când
adversarul renunţă la propria opinie în favoarea aceleia care i se prezintă graţie forţei
argumentelor aduse sau când cel care propune teza renunţa la ea în favoarea tezei adversarului
pentru că argumentele acestuia din urmă sunt mai puternice. Avem aici clauza de închidere a
oricărui conflict de opinie.
Cel puţin două lucruri trebuie subliniate aici. Primul: soluţionarea conflictului de opinie
constituie un demers de ordinul raţionalităţii. A produce argumente (dovezi, probe) în
susţinerea sau respingerea unei teze înseamnă a căuta şi a găsi temeiul suficient pentru care un
fapt, o situaţie, o relaţie, în general o stare de lucruri este aşa cum este şi nu altfel. Şi, evident, a
găsi temeiul suficient pentru a considera adevărate enunţurile care exprimă astfel de stări de
lucruri. De exemplu, dacă vrem să susţinem, într-o relaţie discursivă cu celălalt, teza „Inculpatul
a săvârşit fapta de care este învinuit“, atunci trebuie să căutăm temeiul (sau unul dintre
temeiurile) suficient al adevărului ei: „Pe corpul victimei s-au descoperit amprentele
inculpatului“. Relaţionarea dintre temei şi teză este următoarea:

Inculpatul a săvârşit fapta (fiindcă) Pe corpul victimei s-au descoperit


de care este învinuit amprentele inculpatului

(şi)
Dacă pe corpul victimei se descoperă amprentele
celui acuzat, atunci el este autorul faptei

Parcursul întemeierii în termenii relaţiei de adevăr este următorul: „Este adevărat că «Inculpatul
a săvârşit fapta de care este învinuit» fiindcă este adevărat că «Pe corpul victimei s-au
descoperit amprentele inculpatului» şi este adevărat că «Dacă pe corpul victimei se descoperă
amprentele inculpatului, atunci el este autorul faptei»“. În mod normal, pe fundamentele stricte
ale raţionalităţii, interlocutorul care susţine teza «Inculpatul nu a săvârşit fapta de care este
24

învinuit» (şi, deci, consideră falsă teza: «Inculpatul a săvârşit fapta de care este învinuit») ar
trebui să-şi schimbe opinia sub constrângerea probei administrate («Pe corpul victimei s-au
descoperit amprentele inculpatului»).
Al doilea lucru care trebuie subliniat: armătura raţională a confruntărilor de argumente în
vederea soluţionării conflictelor de opinie este pusă în scenă cu ajutorul discursivităţii. Am mai
subliniat şi cu alte prilejuri, o facem şi acum: raţionamentele noastre sunt cunoscute de către
ceilalţi numai dacă un sistem adecvat de semne mediază între noi şi interlocutorii noştri. Altfel,
întemeierea ar rămâne numai pentru cel care o face, fără nici o valoare în planul soluţionării
conflictelor de opinie. Prin urmare, discursul este acela care ne poate duce la soluţionarea
conflictelor de opinie chiar dacă mecanismul (fundamentul) soluţionării este unul de ordin
raţional.
Există diverse forme ale discursivităţii prin care putem contribui la soluţionarea
conflictelor de opinie. Una dintre ele este argumentarea dialogală: se instituie „face to face“ o
relaţie discursivă între doi interlocutori în care unul susţine o teză şi aduce argumente în
favoarea ei, celălalt respinge teza în cauză şi produce argumente în contra ei. Clauza de
închidere funcţionează aici la parametri standard. O alta ţine de ceea ce se numeşte argumentare
polilogală: în grupuri relativ restrânse se pune în discuţie o teză, susţinută de unii participanţi,
respinsă de alţii în baza jocului de forţe dintre argumentele prezentate. În sfârşit, putem să
imaginăm argumentarea oratorică: un individ susţine pe bază de argumente o teză în faţa unui
public mai numeros care, explicit, nu produce dovezi contra tezei susţinute.
Această din urmă situaţie interesează cel mai mult arta oratorică şi relaţia ei cu
soluţionarea conflictelor de opinie. Deşi, la suprafaţă, într-un demers de tip oratoric, publicul nu
contrazice teza, în realitate fiecare participant la o astfel de relaţie caută şi găseşte un
contraargument la fiecare dintre argumentele oratorului. E adevărat că reacţia nu se produce în
timpul derulării discursului. Dar acest fapt nu înseamnă că ea nu se produce! Suntem adeseori
spectatorii acestor dispute retorice „la distanţă“ în timp şi spaţiu între cei care au opinii diferite
cu privire la o anumită problemă: răspunsurile preşedintelui Chirac la discursurile preşedintelui
Bush în legătură cu unele aspecte ale războiului din Irak, răspunsurile guvernului la atacurile
opoziţiei etc. Probabil acesta este unul dintre motivele care l-au determinat pe Michel Meyer să
susţină că retorica este arta negocierii de la distanţă între indivizi în legătură cu o anumită
problemă 15.
(e) Blocaje raţional-discursive în soluţionarea conflictelor de opinie. Cum am afirmat
deja, a soluţiona un conflict de opinie înseamnă a aduce argumente prin care să susţii ca
adevărată teza în discuţie şi să respingi ca falsă teza opusă a adversarului. În realitate, lucrurile
nu se petrec întotdeauna în acest fel. De ce? Pentru că, de multe ori, ne putem afla în faţa unor
erori care constituie adevărate blocaje în actul de soluţionare a conflictelor de opinie. De unde
pot veni astfel de erori? Evident, din cele două surse care şi contribuie la soluţionarea unui
conflict de opinie: raţionalitatea şi discursivitatea.
Dacă nu utilizăm, în disputele noastre cu ceilalţi, o formă de raţionare corectă, atunci nu putem
să-l convingem pe interlocutor că teza pe care o susţinem este un enunţ adevărat. Pentru care
motiv? Fiindcă, descoperind eroarea de raţionament, el va putea respinge teza pe acest temei.
Regăsim aici clasa sofismelor de logică, în sistematizarea propusă de Van Eemeren şi
Grootendorst 16. O multitudine de astfel de erori constituie obstacole serioase în soluţionarea
conflictelor de opinie: sofismul falsului antecedent, sofismul celui de-al patrulea termen,
sofismul falsei dileme, sofismul falsei analogii, sofismul generalizării pripite, post hoc ergo
propter hoc. Alte erori, care ţin tot de domeniul raţionalităţii, incriminează situaţia în care ceva
este prezentat drept argument dar, în realitate, nu îndeplineşte nici pe departe acest rol:
argumentum ad baculum (argumentul forţei), argumentum ad hominem (argumentul cu referire

15
Michel Meyer, Questions de rhétorique: langage, raison, séduction, Livre de Poche, Librairie
Générale Française, Paris, 1993, p. 22 ;
16
Frans van Eemeren, Rob Grootendorst, La nouvelle dialectique, Editions Kimé, Paris, 1996, pp. 107-
237 ;
25

la persoană), argumentum ad populum (argumentul referitor la mulţime), argumentum ad


verecundiam (argumentul referitor la autoritate). În opinia autorilor invocaţi, astfel de
argumente formează clasa sofismelor schemelor argumentative.
Cum a subliniat încă Aristotel, blocajele pot surveni şi graţie limbajului pe care îl utilizăm
pentru evidenţierea argumentelor şi a schemelor de argumentare prin care rezolvăm un conflict
de opinie. Sunt cunoscute clasicele erori ale ambiguităţii sau ale echivocaţiei prin intermediul
cărora individul este pus în imposibilitatea determinării exacte a obiectului asupra căruia se
poartă conflictul de opinie. În aceste condiţii este dificil să mai întrezărim şansele soluţionării
lui 17.

Intrebare :

Prin ce se deosebeşte un conflict de opinie de un conflic de interese ?

2. Funcţia manipulatorie a artei oratorice

(a) Sugestiile antichităţii. Manipularea este o temă de reflecţie dintre cele mai vechi. Încă
Platon, în dialogul Phaidros, face o distincţie între vorbirea frumoasă (domeniu de investigaţie
al retoricii) şi vorbirea adevărată (domeniu de investigaţie al analiticii). Filosoful grec constată
că există o discrepanţă vizibilă între ceea ce este frumos şi ceea ce este adevărat în vorbire. Dacă
arta oratorică a fost adeseori blamată, motivul esenţial al acestei atitudini era acela că ea asumă
o substituţie imorală: adevărul este înlocuit − în această „ars bene dicendi“ − cu frumuseţea
discursului 18. Prin această substituţie suntem în faţa unei înşelătorii: receptorul, auditoriul în
ansamblul său, este indus în eroare 19. Platon a subliniat că:

„…viitorul orator nu are nevoie să fi deprins ceea ce este cu adevărat drept, ci mai degrabă opiniile
mulţimii care hotărăşte; şi nici cele care sunt în realitate adevărate sau frumoase, ci cele care sunt doar
socotite astfel. Din cunoaşterea acestora de pe urmă se obţine darul convingerii, şi nu din aceea a
adevărului“(Platon, Phaidros, 260a, in: Platon, Opere, IV, ESE, Bucureşti, 1983, p. 462).

De altfel, investigaţii recente asupra înţelegerii artei oratorice în antichitatea greacă insistă
asupra sensului peiorativ al acestei arte20.

17
Asupra unei discuţii mai ample privind aceste aspecte ale discursivităţii, a se vedea : Constantin
Sălăvăstru, Discursul puterii : încercare de retorică aplicată, Editura Institutul European, Iaşi, 1999, pp.
264-289 ; Teoria şi practica argumentării, Editura Polirom, Iaşi, 2003, pp. 303-365 ;
18
Asumpţiile anticilor se întâlnesc cu cele ale contemporanilor : „Această utilizare ambivalentă a
retoricii există dintotdeauna şi nu o putem evita. Întrebarea este simplă : serveşte retorica la a demasca
artificiile de limbaj, gândurile false sau, din contră, este instrumentul demonic care le instaurează pentru a
captiva pe aceia pe care ea îi înşeală ? Se regăseşte aici critica cea mai radicală care fusese formulată
contra retoricii, aceea a lui Platon, care vede în ea adversarul adevărului, conceput ca un discurs univoc,
de unde orice alternativă este exclusă : pentru el, într-adevăr, există adevărul de care se ocupă ştiinţa şi
opinia comună, schimbătoare şi contradictorie, de unde se hrăneşte retorica“(Michel Meyer, Questions de
rhétorique : langage, raison, séduction, Librairie Générale Française, Paris, 1993, p. 8) ;
19
„…la Antici, retorica se prezenta ca un studiu al unei tehnici destinate uzului vulgului, nerăbdător să
ajungă rapid la concluzie, să-şi formeze o opinie fără efortul prealabil al unei investigaţii
serioase“(Ch.Perelman, L.Olbrechts-Tyteca, La nouvelle rhétorique. Traité de l’argumentation, PUF,
Paris, 1958, p. 9) ;
20
Avem în vedere poziţia lui Olivier Reboul: „Retorica : termen peiorativ.[…]. De ce această
discreditare ? Mai întâi, pentru că retorica apare ca artă, dacă nu de a minţi, cel puţin de a manipula
26

(b) Ce este manipularea? Într-un sens foarte larg, manipularea semnifică o acţiune a
unui individ prin intermediul căreia el poate produce modificări asupra lucrurilor, acţiunilor,
sentimentelor, atitudinilor, credinţelor altor indivizi, fără acordul acestora din urmă şi, de multe
ori, fără ca aceştia să ştie acest lucru, să fie conştienţi de influenţa pe care o suferă. Spre o astfel
de înţelegere de amplitudine maximală se orientează şi definiţiile de dicţionar:

„acţiune sau manieră de a manipula un obiect, un aparat; specialitate a prestidigitatorului care, numai
prin dexteritatea sa, face să apară şi să dispară obiecte; manevră destinată înşelării: manipulare
electorală − manipularea mulţimilor; influenţă exercitată asupra grupurilor numeroase, asupra opiniei,
în special prin intermediul unei propagande masive…“(Le Petit Larousse: Dictionnaire
Encyclopédique, Larousse, 1995, p. 628)

În The Encyclopedia of Language and Linguistics, manipularea e conturată de o manieră mai


puţin precisă:

„Strategiile pe care oamenii le utilizează pentru a-i determina pe ceilalţi să facă ceea ce ei doresc ţin
parţial de limbaj, implicând utilizarea manipulatorie a acestuia din urmă“(The Encyclopedia of
Language and Linguistics, volume 5, Pergamon Press, Oxford, New-York, Seoul, Tokyo, 1994, p.
2360)

subliniindu-se rolul manipulării lingvistice („linguistic manipulation“) şi, în special, cel al


actelor de vorbire indirecte („indirect speech acts“) în manipularea prin intermediul discursului.
În sfârşit, o enciclopedie de filozofie ne atrage atenţia că manipularea este:

„o influenţă ocultă exercitată asupra unui individ sau a unui grup. Specificitatea acestui tip de
influenţă poate fi cercetată în condiţiile receptării mesajelor produse de emitenţi. Se vorbeşte astfel de
manipularea pentru a descrie o formă de comunicare în care destinatarii nu cunosc sau nu înţeleg
strategiile utilizate de cel care influenţează“(Encyclopédie Philosophique Universelle: Les Notions
Philosophiques, II, PUF, Paris, 1990, p. 1538).

Se poate concluziona că o situaţie de manipulare trebuie să îndeplinească câteva condiţii:


(a) ea trebuie să fie un act intenţionat de influenţă asupra altuia prin intermediul instrumentelor
şi mecanismelor care sunt în afara regulilor de corectitudine raţională sau discursivă (dacă
aceste acte ar respecta regulile la care facem trimitere, atunci influenţa ar avea ca rezultat o
convingere sau o persuasiune); (b) acest act intenţionat de influenţă trebuie să aibă ca rezultat o
schimbare în starea existenţială a celuilalt (o modificare fizică, de acţiune, de comportament, de
atitudine, de stare afectivă; dacă această schimbare nu se produce, atunci suntem doar în faţa
unei intenţii de manipulare); (c) această schimbare se obţine fără acordul liber şi conştient al
interlocutorului, îndeosebi prin inducerea în eroare a acestuia din urmă, care crede că se află pe
calea adevărului dar, în realitate, el se află în eroare (acordul liber la o idee graţie argumentelor
invocate este semnul prezenţei unei convingeri); (d) în special când e vorba de manipularea prin
intermediul discursului, indivizii nu sunt conştienţi că instrumentele, tehnicile sau mecanismele
de ordin raţional sau discursiv care sunt utilizate pentru a-i influenţa sunt eronate, nu respectă
principiile raţionalităţii sau ale discursivităţii (dacă ar exista conştiinţa acestui fapt, atunci
influenţa ar fi anulată în consecinţele ei).
(c) Pentru o sistematizare a formelor de manipulare: comentarii. Exigenţele puse în
evidenţă de încercarea de identificare a conceptului de manipulare ne arată cu destulă claritate
cei doi poli ai oricărei manipulări: acţiunea prin care se exercită influenţa ce se poate transforma
în manipulare (A: un demers întreprins de cineva cu intenţia de a influenţa pe altcineva) şi
obiectul asupra căruia se exercită influenţa în intenţia manipulării (D: cineva care suportă
acţiunea de influenţare din partea celuilalt). Pornind de la aceste două elemente, Herman Parret

oamenii prin discurs, un discurs tendenţios şi deschizător de capcane, precum o pledoarie, un manifest
electoral, o apologie…“(Olivier Reboul, La Rhétorique, PUF, Paris, 1990, p. 5) ;
27

propune un tip de ordine în analitica structurală a acestor componente ale unei situaţii de
manipulare în cadrul mai larg al investigării manipulării şi minciunii, cadru concretizat într-un
„model al semioticii discursurilor“ şi, în mod egal, într-o „teorie a enunţării“ 21. Urmăm în
continuare acest model de interpretare.
Care este natura acţiunii manipulatorii şi, implicit, care sunt formele pe care le îmbracă
această acţiune? În primul rând, se poate manipula un individ oarecare prin intermediul unei
acţiuni fizice. De exemplu, pedeapsa corporală pentru schimbarea unui comportament sau a unei
credinţe. În alte cazuri, se poate manipula un individ prin intermediul unei acţiuni discursive.
De exemplu, o explicaţie adecvată care determină o acţiune viitoare. În concluzie, având drept
criteriu natura acţiunii manipulatorii, putem să identificăm două forme ale ei: acţiunea fizică şi
acţiunea discursivă.
Această acţiune de manipulare are un domeniu vizat prin influenţă. El poate să fie foarte
diferit. Putem să acţionăm asupra obiectelor fizice (acţiunea de manipulare a cărţilor într-o
bibliotecă), asupra credinţelor sau ideilor (acţiunea de influenţare a credinţelor religioase),
asupra acţiunilor sau faptelor (acţiunea de a determina un individ să facă o donaţie caritabilă).
Prin urmare, există cel puţin trei domenii asupra cărora se poate exercita acţiunea de
manipulare: domeniul obiectelor, domeniul credinţelor, domeniul acţiunilor.
Cele două criterii (natura şi domeniul acţiunii manipulatorii) se pot combina. Obţinem, astfel, o
sistematizare a formelor de manipulare:

Acţiunea manipulatorie (→)


Acţiune fizică (A1) Acţiune discursivă (A2)
Domeniul acţiunii (↓)
Domeniul obiectelor (D1) (A1 → D1) (A2 → D1)
Domeniul credinţelor (D2) (A1 → D2) (A2 → D2)
Domeniul acţiunilor (D3) (A1 → D3) (A2 → D3)

În legătură cu această sistematizare, câteva comentarii sunt necesare:


(a) Cele două criterii (care au fost formulate de Parret) identifică şase forme primare de
manipulare: A1 → D1 (acţiunea fizică asupra unui obiect oarecare: manipularea banilor într-o
casierie), A1 → D2 (acţiunea fizică prin care sunt schimbate credinţele: pedeapsa pentru
schimbarea credinţelor religioase), A1 → D3 (acţiunea fizică pentru determinarea unei acţiuni:
exilul lui Napoleon în urma înfrângerii în război), A2 → D1 (acţiunea discursivă ce vizează
transformarea unui obiect oarecare: sub influenţa unor explicaţii adecvate, picturile lui Picasso
devin mai interesante pentru receptor), A2 → D2 (acţiunea discursivă pentru influenţarea
credinţelor: asumarea unei convingeri asupra rolului democraţiei sub influenţa unei argumentări
bine făcute), A2 → D3 (acţiunea discursivă pentru a determina o acţiune a receptorului: a da
votul candidatului sub influenţa discursului său electoral).
(b) Prezentarea sintetică a formelor de manipulare − loc în care ne deosebim de Parret, care
consideră că numai ultimele două forme sunt cu adevărat manipulări şi care nu a văzut toate
posibilităţile combinatorii ale celor două criterii pentru epuizarea formelor posibile de
manipulare − dă indicaţii semnificative pentru instituirea unei distincţii între manipulările
imediate (directe) şi manipulările mediate (indirecte). Primele sunt acelea în care transformarea
obiectelor, credinţelor sau acţiunilor îşi are originea în acţiunea fizică a agentului, în timp ce
cele din urmă vizează transformarea obiectelor, credinţelor sau acţiunilor sub influenţa unei
anumite construcţii discursive.
(c) Cele şase forme primare ale manipulării, pe care le-am identificat, nu pot acţiona izolat
într-un discurs oarecare. Ele se combină în permanenţă şi determină formele secundare de
manipulare. Este plauzibil ca un individ să determine schimbarea unei credinţe la interlocutorul

21
Herman Parret, Prolégomenes à la théorie de l’énonciation. De Husserl à la pragmatique, Peter
Lang, Berne, Francfort-s.Main, New-York, Paris, 1987, pp. 230-278 ;
28

cu care intră în contact prin intermediul unui discurs şi ca acesta din urmă, cu această nouă
credinţă, să obţină prin argumentare un angajament în acţiune al unui alt individ care, la rândul
său, poate constrânge pe altul să-şi schimbe credinţele proprii! Schematizarea acestei activităţi
complexe de influenţă (care este o formă de manipulare secundară) este următoarea:

[A1 → D2] → [A2 → D3] → [A1 → D2]

Fără îndoială, posibilităţile combinatorii sunt multiple, astfel că putem obţine diverse forme
secundare de manipulare. În dezbaterile politice, juridice, ştiinţifice curente se pot descoperi în
mod facil astfel de forme de manipulare.
(d) În mod cert, pentru scopurile noastre care vizează arta oratorică, un interes special au
formele de manipulare care angajează discursivitatea. Rămânând la acest nivel, avem în atenţie
o problemă de toată însemnătatea: intenţionalitatea acţiunii manipulatorii. Este posibil ca un
anumit agent al acţiunii manipulatorii să nu ştie că discursul său nu respectă cerinţele de
corectitudine raţională sau discursivă. În acest caz, el nu are intenţia de a induce în eroare
interlocutorul. Avem de-a face, în acest caz, cu un act de manipulare? Răspunsul este negativ.
Suntem aici în faţa ignoranţei discursive şi raţionale a agentului acţiunii. Dar, de multe ori,
agentul acţiunii utilizează în cunoştinţă de cauză raţionamente sau forme discursive care au doar
aparenţa corectitudinii, şi care nu sunt corecte în realitate. În acest caz, suntem în faţa unei
situaţii de manipulare.
(c) Căile discursive ale manipulării. Ar trebui, în acest punct, să răspundem la
întrebarea: Cum este posibil a manipula un interlocutor sau un auditoriu prin intermediul
acţiunii discursive a unui agent? Un prim răspuns la această întrebare pune în discuţie
elementele constitutive ale unei investigaţii cu privire la căile prin intermediul cărora se
instalează un act de manipulare. O acţiune discursivă de manipulare are mai multe componente
şi fiecare dintre ele poate constitui un mijloc important pentru a influenţa indivizii care îl
receptează. În mod cert, o manipulare totală şi completă are loc numai în condiţiile în care toate
mijloacele intră în acţiune în construcţia unui discurs. Dar o analiză sectorială poate arăta care
sunt funcţiile acestor mijloace ce intervin în asigurarea performanţei unei intervenţii discursive.
Este posibil a induce în eroare receptorul prin intermediul formei expresive a unui discurs.
Receptorul nu poate să realizeze imediat „decodajul“ tuturor figurilor retorice care populează un
anumit discurs. În aceste condiţii, sensurile sunt alterate, semnificaţiile sunt deformate şi
receptarea discursului este denaturată. Fără îndoială, receptorul este în eroare. Avem, deci, o
formă de manipulare unde instrumentul discursiv are rolul principal şi se concretizează în forma
discursului, în limbajul utilizat de autor. Câţi receptori pot vedea în secvenţa discursivă:

„Îmi închipui că aţi citit în ziare că, printr-o proclamaţie specială, dictatorul italian a felicitat armata
italiană din Albania pentru laurii de glorie câştigaţi prin victoria lor asupra grecilor. Aceasta constituie
desigur recordul mondial în materie de ridicol şi batjocură“(Winston Churchill, Mesaj radiodifuzat la
27 aprilie 1941)

o ironie a lui Churchill la adresa lui Mussolini? Dacă secvenţa discursivă este luată în sensul său
direct (gradul zero al scriiturii, în terminologia lui Barthes), atunci este cât se poate de evident
că receptorul se află în eroare. Manipularea este prezentă. Există o multitudine de mijloace de
ordin discursiv care pot facilita o situaţie de manipulare (figuri de stil, retorica frazei, semnele
de punctuaţie, intonaţia, ambiguitatea enunţurilor) 22.
(d) Mecanismele raţionale ale manipulării. Discursul nu este doar o punere în scenă a
unei forme expresive a limbajului. El este, în mod egal, o construcţie a raţionalităţii. În
consecinţă, el conţine raţionamente prin intermediul cărora oratorul aduce în atenţie argumente,

O interesantă analiză asupra prezenţei şi efectului figurilor retorice în discursul politic la: Alexandre
22

Dorna, Les effets langagiers du discours politique, în : Argumentation et rhétorique, II, Hermès, 16, Paris,
1995, pp. 131-146 ;
29

dovezi, probe pentru a susţine sau a respinge o teză, un punct de vedere. O problemă de o
importanţă aparte în acest punct este corectitudinea (în termeni pur logici, validitatea) acestor
raţionamente. Cum este posibil să obţinem în mod necesar o concluzie adevărată utilizând o
formă de raţionament? Două condiţii trebuie să fie îndeplinite: o condiţie a adecvării materiale
(premisele, adică propoziţiile date care susţin o anumită concluzie ca teză, trebuie să fie
adevărate) şi o condiţie a adecvării formale (schema de raţionament trebuie să fie corectă). Dacă
aceste două condiţii sunt îndeplinite simultan, atunci corectitudinea şi conclusivitatea
raţionamentului sunt asigurate.
Dacă, în situaţiile practicii discursive, una dintre aceste exigenţe nu este respectată, atunci
raţionamentul are doar aparenţa de corectitudine şi conclusivitate. Într-o asemenea situaţie, cel
care utilizează un astfel de raţionament sau cel căruia i se propune sunt, fiecare dintre ei, în
situaţia unei erori de raţionament. Aceste erori de raţionament − şi, într-un sens mai larg, erorile
de argumentare − poartă numele de sofisme. Ele au fost prezentate şi ca obstacole în calea
soluţionării conflictelor de opinie. În consecinţă, putem influenţa auditoriul prezentând
raţionamente sau argumentări care sunt doar în aparenţă corecte (dar pe care receptorul le
consideră corecte). Suntem în prezenţa unei situaţii de manipulare prin mijloace de ordin
raţional. Dacă avem argumentarea:

T (teză) (indicator lingvistic al argumentării) R (temei)

Plouă (fiindcă) Străzile sunt ude

vom constata cu uşurinţă că ea este o argumentare sofistică (sofismul în cauză este cunoscut sub
numele „falsul antecedent“) datorită faptului că propoziţia „Străzile sunt ude“, care este
prezentată ca dovadă (probă) pentru a susţine teza argumentării (concretizată în propoziţia:
„Plouă“), nu este, în realitate, o condiţie suficientă a tezei, aşa cum ar trebui să fie într-o
argumentare corectă (este posibil ca străzile să fie ude pentru că municipalitatea a hotărât
derularea unei acţiuni de curăţenie a străzilor). Argumentarea completă ia forma
raţionamentului:

Dacă străzile sunt ude, atunci plouă


Străzile sunt ude
Deci: Plouă

Unde propoziţia compusă („Dacă străzile sunt ude, atunci plouă“) este prezentată ca o implicaţie
logică („implicaţie materială“ în terminologia lui Russell), având ca antecedent propoziţia
„Străzile sunt ude“ şi ca secvent propoziţia „Plouă“ (în realitate, această propoziţie compusă nu
este o implicaţie logică iar raţionamentul este un modus ponendo-ponens nevalid). În acest caz,
nu este îndeplinită condiţia adecvării formale. Receptorul care nu sesizează eroarea − datorită
asemănării raţionamentului dat cu unul valid − este supus unui act de manipulare.

Intrebare :

Orice inducere în eroare a auditoriului este o manipulare ? Justificaţi răspunsul.

3. Funcţia persuasivă a artei oratorice

(a) Mecanismele persuasiunii. Arta oratorică a fost legată, încă de Aristotel în perioada
antichităţii greceşti, de persuasiune. Aceasta pentru că, s-a văzut cu destulă uşurinţă, prin
30

discursul oratoric individul trebuie să exercite o influenţă asupra celorlalţi. De cele mai multe
ori, această influenţă ia forma persuasiunii. Termenul de persuasiune este dominat de
ambiguitate. Uneori accepţiunea lui este atât de largă încât încape în el aproape tot ceea ce este
influenţă de ordin discursiv asupra fiinţei umane 23, alteori delimitarea este atât de strictă încât
produce neîncredere, cel puţin în ceea ce priveşte posibilitatea operaţionalizării unui asemenea
concept.
Lăsând la o parte discuţiile interminabile asupra definirii acestui concept şi asumând
ideea de sorginte kantiană conform căreia persuasiunea este o formă de influenţă prin care ne
asumăm o idee în baza unor criterii subiective, atunci vom putea să ne concentrăm mai mult
atenţia asupra unui aspect mai important din punctul de vedere al practicii discursive oratorice:
Care sunt mecanismele prin care putem să obţinem persuadarea auditoriului?
Analizând cu atenţie relaţia de persuasiune, vom constata că ea este unidirecţională, cel puţin în
situaţia discursului oratoric: oratorul urmăreşte să-l influenţeze pe receptor în sensul acceptării
ideilor proprii. În nici un caz, receptorul, auditoriul în genere nu se bucură nemaipomenit atunci
când este persuadat, nu găseşte în acest act o situaţie de confort intelectual sau afectiv. Din acest
motiv, atunci când vorbim de persuasiune trebuie să avem în vedere faptul că există întotdeauna
cineva care o urmăreşte şi depune eforturi pentru a obţine acest rezultat, iar altcineva care o
suportă. Din acest punct de vedere, analiza mecanismele persuasiunii înseamnă a ne orienta
atenţia către acela care pune în scenă o construcţie discursivă cu intenţia persuadării
auditoriului.
Am atras atenţia cândva că, încă de la Aristotel, relaţia de influenţare discursivă de tip
oratoric se organizează pe tripticul: ethos, logos, pathos. Prima dimensiune ţine de orator, de
calităţile lui, de autoritatea de care se bucură în raport cu auditoriul, ce-a de-a doua vizează
modul de construcţie a discursului, în timp ce a treia instanţă are în atenţie auditoriul cu
ansamblul său de trăiri psihologice. Cum persuasiunea este direct legată de orator, înseamnă că
două vor fi căile prin care el poate acţiona astfel încât să ajungă la un asemenea rezultat: calea
ethosului şi calea logosului. Putem să persuadăm pe cineva prin calităţile noastre personale
(prestigiu, autoritate, disponibilitate pentru altul, chiar calităţi fizice), după cum putem să
persuadăm pe cineva prin modul nostru de a vorbi, de a construi discursul.
Câteva ilustraţii ar constitui, desigur, temeiuri semnificative pentru susţinerea celor
afirmate. Un sportiv de mare performanţă, cunoscut în ţară şi peste hotare, este adesea urmat în
ceea ce spune, în luările de poziţie pe care le are vis à vis de o problemă sau alta nu pentru forţa
argumentelor sau calitatea raţionamentelor sale, ci mai degrabă datorită prestigiului de care se
bucură în rândul populaţiei pentru ceea ce a realizat în sport. Un actor cunoscut a câştigat
alegerile prezidenţiale din Statele Unite nu atât pentru că a dovedit aptitudini în organizarea
vieţii publice sau în conducere, ci mai mult pentru că e cunoscut, pentru că e un bărbat agreabil,
prezent mereu în conştiinţa publicului prin filmele sale. Pe această linie avem multe, poate chiar
prea multe exemple la îndemână. Toate aceste elemente ţin de ethosul relaţiei oratorice, de
calităţile aceluia care se adresează publicului.
Alte situaţii ţin de logos, de organizarea discursului. Fiecare individ care se adresează
publicului are anumite abilităţi în a utiliza expresiile cele mai alese, în a produce argumentele
cele mai adecvate, în a combina cât mai eficient aceste mijloace discursive. Din punerea în
valoare a acestor abilităţi rezultă un discurs care, în funcţie de atracţia la public, influenţează
mai mult sau mai puţin. Dacă persuasiunea se produce în aceste condiţii, ea are la bază numai
elemente care ţin de organizarea discursului, de logos.

23
„Ne confruntăm cu fenomenul persuasiunii mai mult ca oricând. Oamenii sunt sensibili în continuare
la apelurile persuasive ale creatorilor de reclame, ale politicienilor şi ideologiilor ; respectăm încă
instituţiile şi valorile tradiţionale, precum familia, succesul şi educaţia. Încă ne jucăm de-a politica în
campus, la locul de muncă, în cadrul organizaţiilor, chiar şi în familie. Din păcate, ne confruntăm cu o
criză energetică, poluăm mediul, iar pacea lumii ne alunecă printre degete. Într-un fel sau altul, orice
lucru amintit anterior are legătură cu persuasiunea“(Charles U.Larson, Persuasiunea. Receptare şi
responsabilitate, tr.rom., Editura Polirom, Iaşi, 2003, p.18) ;
31

Întrebarea firească ce s-ar putea pune în acest punct este următoarea: De ce avem de-a
face, în aceste situaţii, cu dimensiunea persuasiunii şi nu cu un alt tip de influenţă. Răspunsul
este relativ simplu dacă ţinem cont de distincţia dintre convingere şi persuasiune făcută chiar în
debutul acestor încercări asupra artei oratorice. Un orator oarecare influenţează prin prestigiul,
prin autoritatea, prin alte calităţi un interlocutor în mod probabil: este posibil ca un interlocutor
să reacţioneze favorabil la personalitatea oratorului şi să se lase influenţat, este posibil ca altul
să nu fie deloc mişcat de autoritatea şi prestigiul oratorului, motiv pentru care influenţa este
limitată dacă nu chiar anulată. Ideea e că influenţa prin intermediul unor astfel de calităţi nu are
un caracter necesar, se realizează adică pe principii subiective. Motiv pentru care avem de-a
face cu persuasiunea. La fel se întâmplă şi în cazul logosului: este posibil ca un receptor să fie,
într-adevăr, copleşit de o vorbire aleasă, de un discurs bine construit, cât se poate de expresiv şi
să reacţioneze favorabil la astfel de contexte, în timp ce un alt receptor să nu reacţioneze
favorabil decât la ordinea logică a argumentelor. Situaţiile acestea sunt în afara cadrului
necesităţii, motiv pentru care ele se integrează unui act de persuasiune.
(b) Ethosul persuasiv şi „liderul charismatic“. Aşadar, persuasiunea care ţine de ethos
are în vedere oratorul. Ne reţin atenţia în acest punct anumite rezultate şi reflecţii ale lui
Alexandre Dorna, specialist recunoscut în psihologie politică, privind liderul carismatic 24 .
Chiar dacă observaţiile şi sugestiile autorului invocat au în vedere liderul politic cu deosebire,
anumite extrapolări se pot face cu profit explicativ la analiza a ceea ce am putea numi oratorul
carismatic.
Aşadar, întrebarea la care trebuie să răspundă acela ce se apropie de o explicaţie privind
virtuţile carismatice ale oratorului este următoarea: În ce mod şi prin ce calităţi un lider
carismatic care se adresează publicului printr-un discurs poate să-l influenţeze cu uşurinţă, astfel
încât să asigure persuasiunea auditoriului la cel mai înalt nivel? Încercând un răspuns la această
întrebare, va trebui să observăm că un orator desăvârşit poate influenţa graţie carismei pe care o
are în virtutea unei mari autorităţi. Cum s-a subliniat 25, distingem între autoritatea epistemică
(autoritatea celui care ştie) şi autoritatea deontică (autoritatea celui care deţine o funcţie).
Ambele acţionează malefic asupra succesului unui orator oarecare. Una e să vorbeşti publicului
de pe poziţiile savantului (a celui recunoscut ca o mare autoritate epistemică) şi alta e să
vorbeşti de pe poziţiile omului de rând, chiar dacă, să zicem, spui acelaşi lucru. Într-un fel eşti
perceput şi ascultat dacă ţii un discurs de pe poziţiile şefului (acela înzestrat cu o anumită
autoritate deontică) şi cu totul altfel dacă ţii discursul din perspectiva omului fără vreun rol
important în ierarhia instituţională a societăţii. Prin urmare, autoritatea (epistemică sau deontică)
asigură o anumită carismă oratorului şi contribuie la succesul discursului său, deşi, în absolut,
lucrurile nu ar trebui să se petreacă astfel (doi indivizi care spun acelaşi lucru ar trebui să
influenţeze în acelaşi grad, dincolo de diferenţa lor de autoritate).
Dar autoritatea nu e singurul atu al oratorului carismatic. Dorna distinge şi alte calităţi,
unele dintre ele de-a dreptul inedite în peisajul explicaţiilor asupra mecanismelor de impunere a
individului asupra celorlalţi. În viziunea autorului la care am făcut aluzie, omul carismatic este
acela care „este un revelator formidabil al adevărurilor ascunse cu ajutorul unei «inteligenţe
emoţionale»“. Ce înseamnă aceasta? Că omul carismatic, în toate activităţile pe care le
desfăşoară, vede ceea ce ceilalţi nu văd şi, pe deasupra, le arată şi celorlalţi ceea ce ei nu văd.
Or, prin aceasta, el poate influenţa uşor publicul care, adesea, este de-a dreptul entuziasmat de
aceste calităţi.
Pe de altă parte, nu e mai puţin adevărat că discursul omului carismatic este văzut
aproape mai totdeauna ca o „sărbătoare verbală colectivă“. Prin calităţile sale, prin abilitatea de
a pune viaţa sa afectivă în slujba discursului pe care îl ţine reuşeşte să antreneze, cel puţin din
punct de vedere afectiv, mase mari de oameni care îl urmează fără crâcnire. Nu spunem nici că e
bine, nici că e rău ci numai că uneori o asemenea forţă este descătuşată încât pericolele sunt
dintre cele mai mari. În mijlocul acestei beatitudini generale pe care o determină un orator

24
Alexandre Dorna, Le leader charismatique, „Provocations“, Desclée de Brouwer, Paris, 1998 ;
25
J.M.Bochenski, Ce este autoritatea?, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992, pp. 49-108 ;
32

carismatic, simţul critic este diminuat până la anulare, atitudinea de opoziţie este, de multe ori,
repudiată, astfel că nu rămâne nimic altceva decât ideea oratorului carismatic şi mulţimea care o
îmbrăţişează fără rezerve. În condiţiile acestei „sărbători discursive“, pe care de altfel oratorul
carismatic o creează intenţionat şi cu inteligenţă, el apare adesea ca omul providenţial capabil
să schimbe lumea, singurul în stare să o facă.
Dorna ne atrage atenţia şi asupra unui alt aspect important al omului carismatic: el este
acela de care se leagă speranţele mulţimii în momentele ei de cumpănă. Prin aceasta, el îşi
croieşte drum spre locurile cele mai înalte ale ierarhiei societăţii dacă anumite contexte îl
avantajează. Hitler, din păcate, a fost considerat omul providenţial pentru Germania într-o
anumită perioadă pentru că de el s-au legat speranţele naţiunii într-un moment de mare criză
economică şi morală. Ioana d’Arc a fost un personaj carismatic al Franţei revoluţionare pentru
că speranţele poporului francez au stat, la un moment dat, în acest personaj de legendă al
Franţei.
Prin toate acestea, ca şi prin alte trăsături care ar putea fi invocate, omul carismatic
întreţine, la aceia care îi sunt în preajmă, o anumită fascinaţie dar şi o anumită stare enigmatică.
Raporturile sale cu ceilalţi se dezvoltă în marginea acestor dimensiuni. Autorul invocat ne
atrage atenţia că:

„trăsăturile nu sunt statice ci dinamice, ceea ce conduce la concluzia că statutul de lider nu este, în
mod simplu, produsul unei mulţimi de trăsături de personalitate, ci convergenţa anumitor calităţi cu o
situaţie socială particulară“(Dorna, Le leader charismatique, pp. 32)

De aici o concluzie importantă: pot fi indivizi excepţional dotaţi cu aceste calităţi dar care,
datorită faptului că nu au găsit, nu au nimerit contextul favorabil, rămân în afara anvergurii
omului carismatic. Carisma este un factor de persuasiune. Aceasta pentru că publicul
reacţionează diferit la o astfel de dimensiune a personalităţii oratorului. Unii pot rămâne
insensibili la astfel de trucuri oratorice ale celui care pune în circulaţie discursul, alţii pot
suporta influenţe dintre cele mai puternice din care nu-şi mai revin niciodată. În primul caz,
carisma nu îl ajută în nici un fel pe orator în a-şi atinge scopurile, în cel de-al doilea ea este
determinantă.
(c) Logosul ca sursă a persuasiunii. Cum am afirmat deja, expresivitatea construcţiei
discursive poate să influenţeze într-un grad mai mare sau mai mic publicul care ascultă. Dar o
construcţie discursivă este expresivă dacă se abate de la ceea ce Roland Barthes numeşte
„gradul zero al scriiturii“, adică de la sensurile originale ale cuvintelor care intră într-un astfel
de discurs. În secvenţele discursive:

„Ironia este grăuntele de sare, datorită căruia mâncarea capătă gust“ (Thomas Mann)
„Viaţa este un cuptor care cere să fie alimentat necontenit cu energii noi; totul este
modificare, transformare, în bine sau în rău. Cine se opreşte în loc, piere“ (Panait Istrati)

regăsim o distanţă sensibilă între gradul zero al conceptelor puse în discuţie şi sensurile figurate
la care trimit secvenţele în ansamblul lor. Un discurs care utilizează asemenea proceduri va
influenţa puternic pe aceia care sunt capabili să recepteze adevăratul sens şi adevăratele intenţii
discursive ale oratorului şi va lăsa în afara influenţei pe ceilalţi. Distanţa dintre gradul zero al
discursului şi sensul figurat este de observat şi în rostirile înălţătoare, adesea căutate, bine
reliefate în arta actorului, care, fireşte, este o formă specială a oratoriei:

„Oh! Pădure tânără!... Unde sunt moşii voştri? Presăraţi…la Orbic, la Chilia, la Baia, la Lipnic, la
Soci, pe Teleajen, la Racova, la Războieni… Unde sunt părinţii voştri? La Cetatea-Albă, la Cătlăbugi,
la Scheia, la Cosmin, la Lenţeşti…Unde sunt bătrânul Manuil şi Goian, şi Ştibor, şi Cânde, şi Dobrul,
şi Juga, şi Gangur, şi Gotcă, şi Mihai Spătarul, şi Ilea Huru comisul, şi Dajbog pârcălabul, şi Oană, şi
Gherman, şi fiara paloşului…Boldur?...Pământ!...Şi pe oasele lor s-a aşezat şi stă tot pământul
Moldovei ca pe umerii unor uriaşi! […]. Ţineţi minte cuvintele lui Ştefan, care v-a fost baci până la
adânci bătrâneţe… că Moldova n-a fost a strămoşilor mei, n-a fost a mea şi nu e a voastră, ci a
33

urmaşilor voştri ş-a urmaşilor urmaşilor voştri în veacul vecilor…“(Delavrancea, Apus de soare, în:
Delavrancea, Teatru, Editura Minerva, Bucureşti, 1983, pp. 52-53).

Pe de altă parte, secvenţele discursive pe care le-am evocat sugerează şi altceva, anume
că persuasiunea indusă de expresivitatea limbajului se regăseşte şi în folosirea cu abilitate a
figurilor retorice. Ele sunt acelea care asigură o anumită demnitate prezenţei discursive a
oratorului, pot scoate discursul din cotidianitate şi amatorism, constituie semnul respectului şi
preţuirii pe care oratorul le acordă publicului său. Limbajul presărat cu figuri retorice atrage prin
enigmaticul său:

„E o zi posomorâtă de primăvară; dar e zi de sărbătoare, mare repaus dominecal… Ai observat şi


dumneata, cititorule, câte progrese a făcut opinia noastră publică de când avem legea repausului
dominecal?...E zi de sărbătoare. Pe stradele principale este o mişcare febrilă neobişnuită. Mulţimea
circulă cu mare greutate; grupuri se aglomerează la răspântii, unde discută fierbinte; toată lumea e
cuprinsă de nervozitate. Miroase în aer, nu, după expresia clasică, a iarbă de puşcă − din nenorocire,
moravurile poporului nostru sunt mai blânde decât ale altor popoare, unele civilizate chiar − miroase
a…ghionteală. Dar de ce? De ce fierbe lumea? Se face o manifestaţie populară în contra guvernului,
care vrea să treacă prin camere à la vapeur legea pentru înfiinţarea monopolului băuturilor spirtoase!
De când ne bucurăm de binefacerile regimului parlamentar, n-a trecut această ţară printr-o agitaţie mai
grozavă“ (Caragiale, Atmosferă încărcată, în: Caragiale, Momente şi schiţe, Editura Ion Creangă,
Bucureşti, 1972, p. 92)

unde cititorul rafinat descoperă o secvenţă ironică propusă de autor tocmai cu intenţia de a
ascunde primului venit adevărata intenţie a textului. Ironia trebuie cu grijă descifrată pentru a
avea efect asupra cititorului. Dar nu toţi pot face acest lucru, motiv pentru care unii dintre
receptorii textului vor rămâne în afara influenţei discursive.

Intrebare :

Orice discurs oratoric trebuie să fie produs de un personaj charismatic ? Argumentaţi


răspunsul.

Teme de reflecţie şi autoevaluare :

 Fie enunţul : “Intelectualul ar trebui să fie în prima linie a iniţiativelor publice”.

 Explicaţi sursele conflictului între interlocutori cu privire la acest enunţ ;


 Analizaţi, pe scurt, trăsăturile unui conflic de opinie pornind de la acest enunţ.
34

 Să se construiască o secvenţă discursivă de cel mult zece propoziţii care să


exprime un conflict de opinie ce îşi are sursa în ideea de valoare.

 Să se explice temeiul conflictului de opinie exprimat de secvenţa discursivă


construită ;
 Să se identifice două modalităţi de rezolvare a conflictului de opinie exprimat.
35

Unitatea de învăţare 4 : Argumentele : definiţie şi tipologie

1. Argumentele bazate pe fapte

Ce este un fapt? Asumpţiile în legătură cu răspunsul la această întrebare sunt atât de


diversificate încât ar fi poate de-a dreptul imposibil de identificat o definiţie care să
mulţumească pe toţi aceia care utilizează conceptul de fapt în investigaţiile lor asupra
cognitivităţii. În general, faptul este asociat cu un decupaj al realităţii, indiferent dacă această
realitate ţine de concretitudinea nudă sau e un rezultat al ficţiunii. Scufundarea unei bucăţi de
plumb în apa pe care o avem în vasul de dinaintea noastră este un fapt care ţine de realitatea
concretă, în timp ce toate întâmplările prin care trece Harap Alb sunt „fapte” care ţin de o lume
ficţională construită în imaginaţia autorului. Aduse într-o relaţie dialogică, astfel de fapte
îndeplinesc acelaşi rol argumentativ pentru că argumentarea, în aceste cazuri, se desfăşoară în
două registre diferite: în registrul ştiinţei, unde exactitatea şi posibilitatea controlului
intersubiectiv reprezintă cerinţe ale credibilităţii unui rezultat, şi în registrul literaturii, unde
astfel de cerinţe sunt dispensabile, dar unde intervin altele, cum ar fi, de exemplu, coerenţa
acestei lumi ficţionale construită de autor.
Dincolo de acest înţeles al conceptului de fapt, pe care l-am vrea un transcensus în raport
cu domeniile concrete în care se utilizează, nu putem să nu remarcăm că acest concept are un
înţeles specific pentru fiecare dintre aceste domenii. Înţelesuri mai bine precizate pentru
domeniile mai stricte ale ştiinţificităţii, înţelesuri mai mult implicite şi la îndemâna simţului
comun pentru domenii mai laxe ale investigaţiei ştiinţifice. În domeniul ştiinţei, de exemplu, e
de reţinut termenul de fapt ştiinţific, căruia epistemologia şi filosofia ştiinţei îi acordă o
importanţă aparte ca element al construcţiei ştiinţei: orice demers ştiinţific trebuie să-şi
precizeze cât mai bine faptele sale ştiinţifice! Aici însă, faptul brut este diferenţiat de faptul
ştiinţific, acesta din urmă fiind cel care are, în desfăşurarea sa, reflexul a ceea ce este esenţial şi
repetabil pentru un ansamblu de fenomene şi de relaţii în care el intră. În domeniul juridic, pe de
altă parte, faptul are o semnificaţie probatorie aparte, în fond acuzarea şi apărarea, cele două
laturi ale unui discurs juridic în sens clasic, organizându-se în vederea susţinerii sau
contracarării unor fapte.
Uneori faptul este conceput şi prezentat drept ansamblul „datelor susceptibile de a fi
observate, fie că ele sunt prezentate direct sau pe bază de documente, ori prin intermediul
martorilor” 26, subliniindu-se atât rolul faptului ca mijloc de probă, cât şi funcţiile sale de a
provoca emoţii sau de a mobiliza la acţiune. Definiţia aceasta ne atrage atenţia asupra unei
chestiuni interesante: într-o argumentare nu putem aduce ca probă faptul brut, ci descripţia
(mărturia) faptului. Dar nu e greu de observat că între faptul brut şi mărturia cu privire la el
există uneori deosebiri semnificative, care pot chiar influenţa actul de argumentare. Pentru Jean
Bélanger, „un fapt este un eveniment, o condiţie, o calitate... a căror realitate a fost verificată
printr-un mijloc oarecare de control” 27. Autorul se întreabă, pe bună dreptate, dacă o mărturie
directă este un fapt şi poate îndeplini funcţiile întemeietoare ale acestuia din urmă. Fiindcă
asupra unuia şi aceluiaşi fapt se pot depune mărturii dintre cele mai diferite în funcţie de :
calităţile senzoriale (exactitatea observaţiilor, spiritul de observaţie, gruparea observaţiilor etc.),
calităţi fizice (acuitatea simţurilor, de exemplu), calităţi intelectuale (compararea datelor
observate, distingerea între elementele esenţiale şi cele neesenţiale, precizia limbajului utilizat),
calităţi morale (sinceritatea mărturiei, caracterul interesat sau dezinteresat al mărturiei) (27 : 80).

26
Pierre Oléron, L'argumentation, PUF, Paris, 1983, p. 74;
Jean Bélanger, Technique et pratique de l'argumentation. Comment discuter, convaincre, réfuter,
27

persuader, Dunod, Paris, 1970, p. 79;


36

Dincolo de discuţiile destul de diferite cu privire la natura faptului în argumentare şi la


mecanismele prin care el este adus în atenţie, e important de subliniat câteva dintre trăsăturile
acestei categorii de argumente. Cum a rezultat probabil şi din prezentările de până acum, e de
remarcat universalitatea utilizării faptelor în mai toate domeniile în care se înfiripă o
argumentare. Cel puţin în timpul din urmă, individul pare a urma cu toată încrederea îndemnul
lui Francis Bacon: „Omul trebuie să fie obligat pentru un anumit timp să lase deoparte ideile
sale şi să se familiarizeze cu faptele”. În contextul metodei experimentale pe care o preconizau,
atitudinea lui Bacon, ca şi mai târziu cea a lui Mill, sunt explicabile fiindcă faptul devine, în
experiment, elementul esenţial al cunoaşterii. Chaïm Perelman şi Lucie Olbrechts-Tyteca au
făcut din fapt obiect al reflecţiilor în domeniul argumentării în clasicul La nouvelle rhétorique.
Traité de l'argumentation (1958).
Argumentarea bazată pe fapte este prezentă în ştiinţele experimentale. Aici observarea
repetată a faptului constituie suportul enunţurilor care exprimă regularităţi empirice şi, în final,
dacă lucrul îngăduie, al legilor. Iată o secvenţă discursivă dintr-un astfel de domeniu
experimental:

„Într-o capsulă se pun oxid de mercur şi bucăţele de cupru, apoi se încălzeşte amestecul la flacăra unui
bec de gaz. Se observă apariţia picăturilor de mercur. (...). Activitate independentă. Într-un pahar cu
soluţie de sulfat de cupru se introduce un cui de fier. Se observă că pe cui se depune cupru metalic, iar
soluţia se decolorează” (Luminiţa Vlădescu, Olga Petrescu, Ileana Cosma, Chimie, manual pentru
clasa a IXa, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1998, p. 96)

Faptele descrise şi observate (apariţia picăturilor de mercur, depunerea cuprului metalic pe cui,
decolorarea soluţiei de sulfat de cupru) constituie suportul pentru următoarea generalizare, care
e, de fapt, teza argumentării: „Metalele pot reacţiona cu nemetalele, cu apă, cu acizi şi cu
compuşi ai altor metale mai puţin active, formându-se o mare diversitate de substanţe”.
Să atragem atenţia că argumentarea prin fapte în domeniul ştiinţelor experimentale
beneficiază de o serie de metode sau proceduri prin intermediul cărora faptul devine mai
productiv din punct de vedere cognitiv şi întemeietor: observaţia dirijată (spre deosebire de
observaţia spontană, observaţia dirijată urmăreşte faptul pe întreaga lui desfăşurare, din
perspectivele care îl interesează pe experimentator şi un timp îndelungat), experimentul (care
poate produce faptul ori de câte ori este necesară studierea lui, pot fi introduse modificări ale
condiţiilor de producere pentru a constata modificările faptului), mijloace tehnice (care
amplifică performanţele senzoriale în legătură cu cunoaşterea faptului: microscopul, de
exemplu).
Dincolo de ştiinţele experimentale clasice (fizică, chimie etc.), argumentarea pe baza
faptelor se utilizează şi în medicină (simptomele devin „fapte” care se „citesc” şi pe baza cărora
se determină o maladie sau alta), în psihologie (se poate determina şi argumenta temperamentul
şi caracterul unui individ pe baza reacţiilor pe care el le are în contexte diferite), în sociologie
(observarea „faptelor” unor colectivităţi constituie baza generalizărilor cu privire la posibilităţile
de ameliorare a desfăşurării vieţii în comun).
Faptul stă la loc de cinste în întemeierea unei decizii în domeniul juridic. Acuzăm un
individ pe baza faptelor pe care le-a săvârşit, îl apărăm încercând să arătăm (şi să dovedim) că
faptele nu sunt atât de grave cum pretinde acuzarea sau, poate, nici nu au fost săvârşite de
acuzat. Iată o secvenţă dintr-un discurs juridic acuzator:

„De altfel, oricât de mari greşeli ar fi săvârşit lacedemonienii în cei treizeci de ani ai hegemoniei lor şi
străbunii noştri în cei şaptezeci de ani de hegemonie, acestea sunt puţin lucru, atenieni, sau mai
degrabă nu reprezintă nimic faţă de nedreptăţile pe care le-a săvârşit Filip împotriva grecilor în cei
aproape treisprezece ani de când se ridică mereu.Uşor pot arăta acest lucru în câteva cuvinte. Trec
peste Olint, Methona, Apollonia şi cele treizeci şi două de cetăţi din Tracia, pe care Filip le-a distrus
în întregime cu atâta cruzime încât, trecând pe acolo, ţi-ar fi greu să spui că au fost cândva locuite; nu
mai vorbesc că neamul atât de numeros al foceenilor a fost nimicit. Dar în Tesalia cum stau lucrurile?
37

N-a înlăturat el din aceste cetăţi constituţiile lor şi le-a impus tetrarhii pentru a înrobi nu numai cetăţi,
ci ţinuturi întregi?
Cetăţile din Eubeea nu sunt ele conduse de tirani şi toate acestea nu se petrec într-o insulă vecină cu
Teba şi Atena? În sfârşit, nu stă scris în chip precis în scrisorile lui: «Sunt în legături de pace cu cei
care voiesc să-mi dea ascultare?». Şi el, Filip, nu scrie acestea fără a le înfăptui! Astfel el se află în
drum spre Helespont, mai înainte s-a năpustit asupra Ambraciei şi este stăpân în Elida, cetate populară
din Pelopones. Nu de mult plănuia să pună mâna prin surprindere pe Megara; pe scurt, nici Grecia,
nici ţinuturile barbare nu mai pot satisface ambiţia acestui om” (Demostene, Filipica a treia, în: Sanda
Ghimpu, Alex. Ţiclea, Retorica: texte alese, Bucureşti, 1993, p. 17)

unde o aglomerare de fapte, uşor de desprins din text, constituie probele pentru susţinerea
condamnării lui Filip, pe care o urmăreşte Demostene prin acuzarea sa. Să subliniem un aspect
interesant în legătură cu prezenţa faptelor ca argumente în discursul juridic: asistăm adesea la
denaturarea faptelor în funcţie de poziţia pe care se află acela care argumentează. Acuzarea
procedează adesea la exagerarea faptelor (ca importanţă, ca pericol, ca şi cruzime), în timp ce
apărarea va proceda la diminuarea faptelor. Oricum, discursul juridic apare ca o confruntare
între apărare şi acuzare, pentru ca din această confruntare să rezulte cât mai clar posibil
realitatea faptelor!
Argumentarea bazată pe fapte este des întâlnită în domeniul politic. Argumentarea
politică, întemeiere discursivă a puterii sau aspiraţiei la putere, este o confruntare critică în care
prezenţa faptelor, reale sau ficţionale, este imperativă. Sunt prezentate faptele reale de către
acela care se află pe poziţia puterii în funcţiune (care sunt faptele puterii care justifică
menţinerea ei în această postură?) sunt prezentate faptele posibile de către aceia care aspiră la
poziţia puterii (care sunt faptele preconizate de aspirantul la putere care să justifice schimbarea
puterii?). Să urmărim acest fragment:

„Vă este cunoscut, domnilor, că principele Carol de Lotaringia a reuşit să cucerească Schweidnitz, să
bată ducele de Bavaria, să se facă stăpân pe Breslau, pe când eu eram nevoit să ţin piept progreselor
făcute de Francezi şi de popoarele imperiului. O parte din Silezia, capitala mea şi toate trebuinciosele
războiului ce se găseau acolo s-ar fi nimicit şi peste fire s-ar fi îngrămădit nevoile dacă n-aş fi avut
încredere nemărginită în iubirea d-voastră de patrie, în curajul, în energia de care mi-aţi dat dovadă în
aşa multe ocaziuni. Recunosc din tot sufletul aceste servicii aduse patriei şi mie. Nu e apropape nici
unul dintre d-voastră care să nu se fi distins printr-o faptă vrednică şi mă măgulesc cu credinţa că la
vreun alt prilej nici unul nu s-ar da în lături de la ceea ce statul are drept să ceară de la bravura d-
vostră. Acest moment este aproape. Aş crede că n-am făcut nimic dacă aş lăsa Silezia în posesiunea
Austriecilor. Acest lucru să se ştie: fie şi împotriva obiceiurilor milităreşti, voi ataca armata prinţului
Carol, care este de trei ori mai puternică, oriunde o voi găsi.(...). Trebuie să fac acest pas îndrăzneţ,
căci altfel totul e pierdut; trebuie să batem pe inamic sau să fim toţi îngropaţi de bateriile lui”
(Frederic cel Mare, Discurs înaintea bătăliei de la Leuthen, în: Gh.Adamescu, Elocuenţa străină.
Discursuri celebre din antichitate şi din timpurile moderne, Editura Carol Müler, Bucureşti, 1896, pp.
155 - 156);

care ne aduce în faţa mai multor fapte în măsură să justifice o decizie politică şi, consecinţă a ei,
o acţiune militară. O anumită particularitate se desprinde şi în legătură cu utilizarea faptelor ca
argumente în domeniul politic: dacă un lider politic sau un grup de putere nu dispun de fapte
care să justifice o decizie sau o acţiune, ele sunt pe loc inventate. De aici ideea că în politică se
argumentează adesea cu ficţiuni: promisiunile electorale sunt, de multe ori, faptele ficţionale ale
argumentării politice!
De ce este productivă folosirea faptelor ca argumente în susţinerea sau respingerea unei
idei? Există mai mulţi factori care influenţează recurgerea la fapte în argumentare. În primul
rând, domeniul argumentării îşi pune amprenta asupra tipului de argumente: există domenii în
care sunt mai eficiente argumentele bazate pe fapte, există altele în care argumentele bazate pe
valori sunt mai productive, după cum, nu de puţine ori, exemplele sau autorităţile au o forţă de
influenţare mult mai puternică. Cum am lăsat a se înţelege, în domeniul argumentării juridice
folosirea faptelor este imperativă şi la fel se întâmplă de multe ori şi în domeniul politic.
38

În al doilea rând, natura auditoriului determină tipul de argument utilizat. În general,


auditoriul de mai mare amplitudine reacţionează favorabil la argumente preluate din lumea
faptelor: masele sunt atrase de ceea ce este concret şi la îndemâna observaţiilor curente. Şi
pentru acest motiv, în discursul politic (care, de obicei, se adresează maselor largi de populaţie)
sunt utilizate argumente bazate pe fapte. În al treilea rând, canalele prin care se pune în scenă
(sau se transmite) argumentarea sunt astăzi tot mai perfecţionate, astfel încât pot aduce în atenţia
interlocutorilor faptele cele mai diverse. Publicitatea este un mijloc de actualizare a unui fapt
sau altul, televiziunea ne face părtaşi la fapte şi acţiuni care, altfel, ar rămâne în afara
cunoaşterii noastre. Aceste mijloace moderne de comunicare nu numai că ne aduc la cunoştinţă
fapte altfel inaccesibile, dar au şi posibilitatea de a le prezenta de o manieră penetrabilă în raport
cu receptorii posibili. În al patrulea rând, faptul determină nu numai probarea unei teze în faţa
interlocutorului, dar şi trăirea afectivă a acestuia din urmă în legătură cu ceea ce se întâmplă în
realitatea înconjurătoare sau în imaginaţia celui care construieşte o lume ficţională a faptelor.
Prin aceasta, faptul are şi un efect persuasiv nu numai convingător.
Finalitatea unei intervenţii argumentative bazate pe fapte are toate şansele să fie
îndeplinită dacă se respectă anumite principii de eficienţă argumentativă. Primul principiu:
faptele trebuie să se adapteze tipului de auditoriu pe care îl vizează argumentarea. Anumite
categorii de auditoriu, cum am afirmat deja, reacţionează favorabil la anumite fapte şi
nefavorabil la altele. Pentru acest motiv, trebuie aduse ca argumente, pe cât posibil, doar faptele
la care auditoriul (interlocutorul) reacţionează favorabil. Dacă este vorba să argumentăm prin
intermediul faptelor pentru un auditoriu specializat, atunci categoria de fapte adusă în atenţie
trebuie să fie din domeniul specialităţii şi să descrie cât mai adecvat fenomene, procese sau
relaţii din această specialitate. Ca în exemplul:

„Aproximativ cu 600 de ani mai târziu (în raport cu contribuţiile lui Petrus Hispanus, n.n., C.S.),
logicianul de origine germană G.Frege va institui o distincţie similară între ansamblul referenţilor unui
semn (Bedeutung, deseori tradus prin semnificaţie sau denotaţie) şi semnificatul său (Sinn, adesea
tradus prin sens). Una dintre motivaţiile lui Frege este următoarea. Să presupunem că o frază P spune
ceva adevărat despre anume obiecte, desemnate prin expresia E1 a frazei P. Dacă, în interiorul lui P,
înlocuim E1 prin E2, care referă la aceleaşi obiecte, ne aşteptăm ca noua frază astfel obţinută să fie în
egală măsură adevărată. Este ceea ce se întâmplă dacă P = «Molière este autorului Vicleniilor lui
Scapin», şi înlocuim expresia E1 («autorul Vicleniilor lui Scapin») cu alta, E2, desemnând aceeaşi
persoană, de pildă, «autorul Mizantropului». Fraza obţinută, «Molière este autorul Mizantropului», are
aceeaşi valoare de adevăr ca şi cea iniţială” (Oswald Ducrot, Jean-Marie Schaeffer, Noul dicţionar
enciclopedic al ştiinţelor limbajului, Editura Babel, Bucureşti, 1996, pp. 235 - 236)

unde constatăm că prin aducerea în atenţia receptorului a anumitor fapte se argumentează


distincţia dintre sens şi semnificaţie la Frege, evident pentru un auditoriu specializat. Pentru
publicul larg, aceste fapte, ca şi terminologia cu care ele sunt prezentate în argumentare, rămân
în afara înţelegerii şi fără prea mare valoare argumentativă. În secvenţa discursivă:

„Duminică dimineaţa mă uitam pe fereastra camerei mele la un pom înflorit şi mă gândeam cu


compătimire la conducătorii noştri care n-au timp nici măcar să-şi dea seama că a venit primăvara. Îmi
închipuiam că stau cu toţii într-o sală plină de fum de ţigară şi discută programul de guvernare,
copleşiţi de sentimentul că ţara se află într-o situaţie disperată. În seara aceleiaşi zile am aflat însă de
la televizor că Radu Vasile, Petre Roman şi Radu Berceanu şi-au petrecut după-amiaza la meciul de
fotbal România-Grecia. I-am şi văzut, îmbrăcaţi sportiv, surâzători, imitându-l, în felul de a fi, pe Bill
Clinton. Se comportau ca şi cum ar fi fost liderii lipsiţi de griji ai unei ţări civilizate şi prospere. În
plus, au mai făcut şi comentarii în legătură cu meciul. Din comentariile lor reieşea că sunt la curent cu
noile achiziţii de fotbalişti, cu modul de desfăşurare a antrenamentelor, cu planificarea următoarelor
meciuri. Era evident că importanţii oameni politici îşi folosesc cu largheţe, de multă vreme, o mare
parte din neuroni pentru a urmări evoluţia celor care dau cu piciorul în minge” (Al.Ştefănescu,
Neuronii unor oameni politici, „România liberă”, 15 aprilie 1998)
39

tipul de argumente faptice utilizat vizează un auditoriu universal, un public larg în măsură să
asume fără nici o pregătire specială şi înţelesul termenilor şi forţa probatorie a faptelor, pentru
că acestea din urmă fac parte din viaţa cotidiană. O astfel de argumentare prin intermediul
faptelor este profitabilă în faţa unei mulţimi nemulţumite de prestaţia oamenilor politici, care, în
timp ce situaţia social-politică a ţării este tot mai gravă, găsesc că e potrivit să se afişeze ca
lipsiţi de orice preocupare pentru soarta omului de rând. În acelaşi timp, astfel de fapte, ca şi
argumentarea bazată pe ele, pot rămâne fără urmări pentru un auditoriu specializat care, deşi
înţelege situaţia, e puţin interesat de aceste domenii ale existenţei.
Al doilea principiu de eficienţă argumentativă: faptele aduse ca probe trebuie să
coopereze între ele. Cerinţa aceasta rezultă, într-un fel, din imperativul coerenţei oricărei
construcţii discursive înţeleasă ca rezultat al unui act de raţionalitate. O construcţie discursivă,
indiferent că e argumentare sau altceva, fiind un produs al raţionalităţii, trebuie să respecte
principiile generale ale acesteia din urmă. Unul dintre aceste principii de maximă generalitate
este şi cel al noncontradicţiei: nici o construcţie discursivă nu trebuie să conţină judecăţi care se
contrazic reciproc şi să aparţină unuia şi aceluiaşi locutor (altfel, lucrul este posibil, în
argumentare chiar necesar). Această cerinţă rămâne valabilă şi în legătură cu argumentarea prin
intermediul faptelor: faptele aduse ca probe de un locutor într-o argumentare nu trebuie să se
contrazică între ele. Dacă locutorul susţine o teză şi aduce fapte în acest sens, atunci toate
faptele aduse ca probe trebuie să susţină teza (şi nu unele să o susţină, iar altele să o respingă),
dacă locutorul se află pe poziţia respingerii unei teze, atunci faptele care sunt aduse trebuie,
toate, să respingă teza.
Totuşi, cum se procedează, în fapt, în argumentarea concretă? Este cât se poate de clar că
nu toate faptele care au legătură de determinare cu teza sunt fie toate în favoarea ei (în acest caz
ipotetic aducerea probelor în vederea susţinerii ar fi inutilă), fie toate împotriva ei (în acest caz,
aducerea probelor pentru respingere ar fi inutilă). Unele fapte sunt favorabile tezei, altele sunt
defavorabile. Această situaţie asigură posibilitatea argumentării contradictorii în legătură cu una
şi aceeaşi teză. Calea urmată de cei care se confruntă cu o astfel de situaţie este aceea a selecţiei
faptelor favorabile sau defavorabile tezei. Acela care susţine teza va alege faptele favorabile,
acela care respinge teza va selecta doar faptele defavorabile. În funcţie de ponderea cantitativă,
dar mai ales calitativă, a faptelor favorabile sau a celor defavorabile teza va putea fi susţinută
sau respinsă. Aşa se procedează, de obicei, în practica argumentativă: în argumentarea juridică,
acuzarea selectează acele fapte care îl încriminează pe inculpat (prezenţa la locul crimei,
amprentele de pe obiectele găsite, mărturiile acuzatoare ale terţilor etc.), în timp ce apărarea
selectează acele fapte care îl dezincriminează (circumstanţe atenuante, neconcordanţe între
mărturii etc.); în disputele politice, fiecare parte angajată scoate în evidenţă faptele favorabile şi
le trece sub tăcere pe cele nefavorabile, în timp ce preopinentul subliniază faptele nefavorabile
şi păstrează tăcerea în legătură cu cele favorabile! În acest fel, discursul fiecăreia dintre părţi
este coerent din punct de vedere argumentativ, iar argumentele sunt coroborate între ele.
Practica argumentativă din diferite domenii pune la îndemână destule situaţii în care
există o slabă cooperare a faptelor prezentate ca probe (de unde şi lipsa de credibilitate a unor
astfel de argumentări), cât şi situaţii în care coroborarea asigură o performanţă deosebită
intervenţiei argumentative. Secvenţa discursivă:

„Era târziu, în toamnă. Colegii s-au înscris la Universitate. Doamne, ce mă fac eu, ce mă fac? De
căsătorit nu m-am căsătorit; de preoţit, nu m-am preoţit. În sat n-am nici un rost să rămân; ar râde
lumea de mine că am învăţat atât amar de ani ca să mă întorc să tai câinilor frunză. Aşteptând la voia
întâmplării, aş simţi că putrezesc de viu. Ce mi-ar rămâne de făcut? Să bat câmpii în căutarea unei
tovarăşe, fără care uşile altarului îmi sunt închise? Nu. Mă voi înscrie şi eu la Universitate. A fost o
mare nătângie că, umblând după potcoave de cai morţi, am pierdut examenul de la Institutul Teologic,
unde aş fi putut avea un adăpost şi o bucată de pâine ca bursier. Examenul s-a încheiat demult, bursele
s-au ocupat. Din ce voi trăi la Bucureşti unde nu cunosc pe nimeni şi n-am nici un ocrotitor?”
(Nichifor Crainic, Zile albe, zile negre, Casa editorială „Gândirea”, Bucureşti, 1991, pp. 85 - 86);
40

este o bună ilustrare a modului în care faptele pot fi coroborate unele cu altele pentru
argumentarea unei anumite idei sau a unei stări sufleteşti.
Al treilea principiu: faptele aduse ca probe în argumentare trebuie să fie relevante. Două
accepţiuni ale noţiunii de relevanţă faptică vrem să aducem în atenţie aici. Prima vizează
relevanţa faptelor în raport cu structura relaţiei de argumentare: faptele sunt şi devin relevante
dacă între ele şi teza argumentării există o relaţie de condiţionare suficient-necesară (fiind date
faptele printr-o propoziţie adevărată, adevărul tezei rezultă cu necesitate). Faptul exprimat prin
propoziţia:

Maşina verde a circulat prin oraş cu peste 80 km/h

este relevant pentru susţinerea unei teze concretizată în propoziţia:

Şoferul maşinii verzi ar putea primi o sancţiune

deoarece între propoziţia ce exprimă faptul („Maşina verde a circulat prin oraş cu peste
80km/h”) şi propoziţia care exprimă teza susţinută („Şoferul maşinii verzi ar putea primi o
sancţiune”) există o relaţie de întemeiere de la condiţie la consecinţă, exprimată în propoziţia
compusă implicativă:

Dacă o maşină circulă prin oraş cu peste 80 km/h, atunci


este posibil ca şoferul să fie sancţionat

Dacă un enunţ care exprimă un fapt nu se află într-o relaţie de întemeiere cu teza argumentării,
atunci se spune că faptul nu este relevant pentru susţinerea sau respingerea tezei. În secvenţa
discursivă:

„Aseară, în faţa hotelului, mică scenă cu femei, străini, miliţie, parlamentări. Noapte rea. Dimineaţă,
umezeală, burniţă. Brusc, iarna pare să se fi întors. Piaţa Palatului, pustie, doar miliţie din zece în zece
metri. La «Athénée Palace», cel puţin 20 de savaci lipiţi de uşa mare de la intrare. Aflu abia la amiază
că la ora aceea avea loc ceremonia felicitărilor” (Mircea Zaciu, Jurnal, 3, Editura Albatros, Bucureşti,
1996, p. 377)

faptele descrise nu au, practic, nici o legătură de întemeiere cu teza pe care o susţine autorul
(„...la ora aceea avea loc ceremonia felicitărilor”).
Dacă această primă accepţiune a relevanţei argumentative a faptului ţine de legătura sa cu
teza, cea de-a doua are în vedere impactul asupra interlocutorului sau auditoriului: un fapt este
relevant dacă el este în acord cu interesele, aspiraţiile şi opţiunile acestuia din urmă. Este
posibil ca un fapt invocat într-o argumentare să aibă legătură de determinare cu teza, dar să nu
poată contribui la convingerea auditoriului pentru că nu e în acord cu interesele, aspiraţiile şi
opţiunile acestuia. De exemplu, propoziţia:

România urmăreşte integrarea în structurile europene

ca expresie a unui fapt dezirabil, este un temei pentru teza concretizată în propoziţia:

Este posibil ca în România să crească nivelul de trai şi de civilizaţie

Propoziţia este relevantă din punctul de vedere al legăturii de condiţionare cu teza. Dar este greu
de crezut că invocarea faptului integrării României în structurile europene va fi relevant pentru
interlocutorul simplu căruia i se cere să-şi asume convingerea că în România va creşte nivelul
de trai şi de civilizaţie. Faptul acesta, de maximă abstracţiune şi destul de îndepărtat de
preocupările cotidiene ale omului de rând, nu e în acord direct cu aspiraţiile şi interesele sale
curente. Într-un discurs politic în faţa alegătorilor, de exemplu, politicianul va trebui să facă apel
41

la fapte care ţin de traiul zilnic, de asigurarea condiţiilor de sănătate, de facilitatea accesului la
şcoli etc. pentru că acestea sunt faptele relevante pentru cea mai mare parte a populaţiei şi de
acestea se lovesc în fiecare zi. În secvenţa discursivă:

„Un servitor al lui Ludovic al XV-lea îmi povestea că într-o zi, în timp ce regele cina la Trianon într-o
companie restrânsă, conversaţia s-a oprit mai întâi asupra vânătorii, iar apoi asupra prafului de puşcă.
Cineva spuse că praful cel mai bun se face din salpetru, sulf şi cărbune, în părţi egale. Ducele de La
Vallière, mai priceput, susţinu că pentru a face un praf bun de puşcă este nevoie de o singură parte de
sulf şi una de cărbune la cinci părţi de salpetru bine filtrat, bine evaporat şi bine cristalizat.
- E ciudat, spuse ducele de Nivernois, că ne amuzăm zilnic omorând potârnici în parcul de la
Versailles, şi câteodată ucigând şi oameni sau lăsându-ne ucişi la graniţă, fără a şti exact ce folosim
pentru a ucide.
- Din păcate, acelaşi lucru se întâmplă cu toate celelalte lucruri, răspunse doamna de Pompadour;
eu nu ştiu din ce este alcătuit roşul pe care îl pun pe obraji, şi aş fi în mare încurcătură dacă m-ar
întreba cineva în ce fel sunt făcuţi ciorapii de mătase pe care îi am în picioare” (Voltaire, Dialoguri şi
anecdote filosofice, Editura Univers, Bucureşti, 1985, p. 421)

se constată uşor că fiecare categorie de participanţi la relaţia dialogică aduce în atenţie faptele
care sunt relevante pentru aceste categorii (pentru bărbaţi sunt relevante aspectele legate de
instrumentele de vânătoare, pentru madame de Pompadour, roşul de pe obraji şi ciorapii de
mătase).
Relevanţa faptelor în primul sens al termenului e de regăsit mai lesne în argumentarea din
domeniul ştiinţei. Aici subiectivitatea şi tot ceea ce e legat de ea (interese, sentimente, aspiraţii
etc.) sunt repudiate. Argumentarea în domeniul ştiinţei se fundează pe relaţia de întemeiere
dintre faptul pus în evidenţă şi teza pentru care el este adus ca temei. Relevanţa faptului în cel
de-al doilea sens al termenului este resimţită într-un grad mai mare în domenii precum politicul,
dreptul, morala. Aici faptul trebuie să fie în acord cu interesul şi să atingă credibilitatea.
În general vorbind, argumentarea prin intermediul faptelor se concretizează în propoziţii
de observaţie (descriptive). Nu putem aduce la cunoştinţa interlocutorului un fapt decât prin
intermediul unei descripţii adecvate pentru că realitatea nu poate fi decât descrisă.

Intrebare :

Ar putea fi transformate unele argumente bazate pe fapte în argumente bazate


pe autorităţi ? Daţi un exemplu şi motivaţi răspunsul.

2. Argumente bazate pe autoritate

Ce este o autoritate? Dacă avem o problemă de sănătate, mergem numaidecât la medic


pentru a ne prescrie un tratament, fiindcă îl considerăm o autoritate în acest domeniu. Dacă
suntem angajaţi într-un proces, apelăm la consilierea unui avocat, deoarece considerăm avocatul
ca fiind o autoritate în domeniul în care se desfăşoară procesul. Dacă propriul copil, ajuns la o
vârstă critică, are probleme de adaptare în grup, apelăm cu încredere la un psiholog, pe care îl
considerăm o autoritate în domeniul consilierii psihologice. Mai mult decât atât, dacă suntem
interpelaţi de ce urmăm un anumit tratament, atunci răspunsul va fi dat cu promptitudine:
„Pentru că mi-a fost prescris de medicul X”, dacă suntem chestionaţi cu privire la documentele
prezentate în proces, vom răspunde: „Aşa mi-a recomandat avocatul pe care l-am angajat”, în
timp ce dacă ne întreabă cineva de ce contactele interpersonale ale copilului sunt mai dese în
42

ultimul timp, vom răspunde: „Aşa i-a recomandat psihologul”. Se vede deci că utilizăm adesea
autoritatea ca mijloc de întemeiere a unei acţiuni, a unei judecăţi, a unui comportament etc.
Prin urmare, autoritatea ar putea fi privită ca o persoană cu o competenţă recunoscută
într-un anumit domeniu al cunoaşterii omeneşti. Pentru ca cineva (sau ceva) să aibă calitatea de
autoritate trebuie să fie îndeplinite simultan două condiţii: să aibă competenţă în domeniul vizat
(dacă nu există competenţă, atunci nu avem pentru ce să apelăm la ea în vederea consilierii într-
un domeniu) şi competenţa să fie recunoscută de către celălalt (dacă această competenţă nu este
recunoscută, atunci, pentru cel care nu recunoaşte competenţa, nimeni nu este autoritate).
Medicul, avocatul sau psihologul trebuie să fie competenţi în domeniile lor (altfel n-au ce să
recomande celorlalţi) şi să fie recunoscuţi drept competenţe de către ceilalţi (altfel, chiar
autorităţi fiind, nu-i consideră nimeni astfel). Să subliniem că, în postura de autorităţi la care se
apelează în argumentare stau în primul rând persoane, dar pot sta şi valori, legi etc.
Care sunt temeiurile pentru care utilizăm argumente bazate pe autoritate? Un prim temei
ţine de limitele cunoaşterii individuale. Oricât de dotată ar fi o persoană, oricâte eforturi ar face,
nu poate să-şi asume prin eforturi proprii şi activitate directă decât un volum redus de cunoştinţe
din acest evantai impresionant de domenii ale cunoaşterii. Nimeni nu poate fi competent în toate
domeniile şi nici nu e necesar să aibă această ambiţie utopică. Soluţia pentru depăşirea acestor
obstacole este aceea de a apela la competenţele celorlalţi, de la care să luăm anumite cunoştinţe
ca fiind adevărate în baza autorităţii pe care o acordăm acestora. Aşa s-a procedat în cazurile
anterior invocate: medicul, avocatul, psihologul. Fie secvenţa discursivă:

„Domnul Bowen afirmă pe bună dreptate că în nici un loc de pe lume amintirea antichităţii clasice nu
s-a menţinut atât de vie şi de pură ca pe insula Itaca. Îndată după epoca marelui ei erou mitologic,
insula s-a pierdut din amintire pentru un interval de timp de aproape trei mii de ani. (...). După Strabo
(...), leucadienii aveau obiceiul ca în fiecare an, de sărbătoarea lui Apollo, să azvârle în mare de pe
această stâncă un răufăcător, ca sacrificiu de ispăşire pentru toate fărădelegile poporului. Se legau de
el pene de păsări vii, ca să-i uşureze căderea, iar jos se ţineau pregătite bărci pescăreşti înşirate una
lângă alta, ca să-l salveze, de se va putea” (Heinrich Schliemann, Pe urmele lui Homer, Editura
Meridiane, Bucureşti, 1979, pp. 47; 54)

Din ea se vede că Schliemann apelează la autoritatea istorică a lui Strabo pentru a argumenta
anumite obiceiuri ale popoarelor antice de pe insula Itaca.
În mod cert, între autoritate şi încrederea în autoritate există întotdeauna o distanţă, dar
aceasta nu trebuie să împiedice apelul la autoritate: „Ideea că autoritatea şi raţiunea sunt în
anumite privinţe modalităţi opuse de a ajunge la cunoaşterea lucrurilor este o eroare răspândită
care trebuie corectată. (...). Când ne sprijinim pe o autoritate, nu suntem în mod automat creduli
sau naivi. Este posibil ca încrederea pe care o acordăm unei autorităţi să fie justificată. Este rolul
raţiunii de a încerca să determine persoanele şi instituţiile care merită mai mult încrederea
noastră” 28.
Un al doilea temei al renunţării la spiritul critic şi la probare prin recurgerea la autoritate
vine din discrepanţa dintre real şi ideal. Nemulţumit adesea de ceea ce găseşte în realitate,
individul face apel la ceea ce trebuie să fie, adică la modelele în care îşi proiectează idealurile
proprii. Modelul reprezintă elementul dinamizator al progresului: aspiraţia spre mai bine, mai
adevărat, mai frumos, mai drept este determinată de faptul proiecţiei ideale a acestora. În
discursul religios (dar nu numai în el), individul face apel deseori la autoritatea divină pentru că
vede în ea modelul perfecţiunii supreme la care aspiră în permanenţă, dar la care nu va ajunge
niciodată. În aspiraţia spre perfecţiune, modelul fiinţei perfecte este singurul argument în care
individul mai crede şi pe care îl vede ca având şanse reale de a fi convingător şi, în consecinţă,
urmat.

28
David Elton Trueblood, The Logic of Belief, Harper and Brothers, New-York, 1942, p. 72 (Cf.
Blackburn, Logique de l’argumentation, Éditions de Renouveau Pédagogique, Saint Laurent (Québec),
1994, p. 217);
43

Există o anumită ierarhizare a autorităţilor la care se apelează pentru a fi aduse drept


argumente într-o dezbatere critică. Fiinţa supremă este treapta cea mai de sus a ierarhiei. La
fiecare nivel însă situaţia argumentativă se petrece în aceleaşi cadre ca şi la nivelul suprem. Nu
orice (şi nu oricine) poate cădea sub incidenţa unei autorităţi cu rol în relaţia argumentativă, ci
numai indivizi, valori sau situaţii care întruchipează (în ochii participanţilor la relaţia de
argumentare) ideea de perfecţiune pentru un domeniu al cunoaşterii sau acţiunii umane (gradele
diferă şi de aici forţa diferită a argumentelor autorităţii).
Fiecare domeniu posibil al argumentării are autorităţile sale recunoscute, care pot deveni
oricând, într-o dispută în domeniu, obiect al argumentului autorităţii. Machiavelli, Talleyrand,
Churchill sunt consideraţi autorităţi în domeniul organizării şi practicii politice, Einstein, Bohr,
Pasteur sunt consideraţi autorităţi în ştiinţă, Aristotel, Descartes, Kant în domeniul filosofiei şi
aşa mai departe. Fiecare dintre aceste autorităţi întruchipează ideea de perfecţiune în domeniul
în care s-a manifestat, un model de urmat pentru toţi aceia care s-au dedicat domeniului
respectiv. Chiar şi numai invocarea numelui unor astfel de autorităţi în domenii diferite
determină grade de convingere şi adeziune din partea auditoriului. Uneori în mai mare măsură
decât faptele sau exemplele pentru simplul motiv că individul este sedus de aceia care
întruchipează perfecţiunea într-un domeniu.
A utiliza un argument bazat pe autoritate înseamnă a considera enunţurile cuiva drept
argumente (temeiuri) care pot justifica, prin ele însele şi prin faptul că sunt cunoscute, susţinerea
sau respingerea unei teze 29. Din acest motiv, apelul la argumentul autorităţii este pus în legătură
cu necesitatea întemeierii credinţelor noastre. Întrebarea care se pune este următoarea: În ce
măsură poate fi raţional justificat să fundăm o parte dintre credinţele noastre în baza apelului la
autoritate? 30. Nu suntem aici în faţa unei derobări de la spiritul critic, care ar trebui să însoţească
orice act de argumentare? Discuţiile sunt, în acest punct, destul de contradictorii şi, nu o dată,
apelul la autoritate a fost trecut în categoria sofismelor argumentării şi tratat ca atare.
Să concedem totuşi că, deşi, judecând în absolut, nu există nici un temei pentru a avea
încredere într-un asemenea mod de argumentare, utilizarea argumentului autorităţii este
cvasigenerală. Îl regăsim acolo unde, logic, ne-am aştepta mai puţin: în argumentarea ştiinţifică.
Ştiinţa este, prin chiar menirea ei, un domeniu al descoperirii adevărului şi nimic nu ar justifica
o înlocuire a cercetărilor proprii cu o invocare a unei autorităţi. Totuşi, deşi nu regăsim aici
autoritatea în stare pură (e de presupus că dacă se invocă un nume, o direcţie de cercetare, un
grup de reflecţie etc., toţi aceştia au competenţă în domeniile respective), argumentul autorităţii
se regăseşte adesea, pentru că nu putem reface în mod individual parcursul întregii cunoaşteri
umane. Uneori apelul la autoritate e determinat în mod obiectiv. În discursul politic, de
exemplu, nu putem experimenta permanent pe comunităţi umane modalităţi de organizare
politică sau schimbări ale acesteia, motiv pentru care apelăm cu încredere la experienţele altora
care devin, pentru noi, autorităţi posibil de a fi urmate.
Cine poate constitui obiect al autorităţii? Entităţi diverse, fără nici o îndoială. Putem
invoca, într-o primă instanţă, autoritatea persoanei. Situaţii, domenii sau împrejurări diferite fac
ca o persoană să aibă o influenţă atât de puternică, datorită autorităţii ei în raport cu ceilalţi,
încât fie şi numai invocarea ei constituie mobilul pentru a asuma o idee, pentru a schimba un
comportament sau o atitudine, pentru a declanşa o acţiune. A invoca numele lui Copernic sau
Galilei în astronomie, ale lui Napoleon, Bismark, Churchill sau Washington în domeniul
politico-militar, ale lui Socrate, Augustin sau Budha în domeniul moral, ale lui Aristotel sau
Kant în filosofie constituie tot atâtea ocazii de a ne întâlni cu argumentul autorităţii persoanei ca
modalitate de întemeiere a unei idei. Iată un exemplu din domeniul argumentării ştiinţifice:

„Deşi toate cărţile de logică conţin discuţii asupra sofismelor, modul în care ele tratează subiectul nu
este peste tot la fel. Nu există nici o clasificare universal acceptată a sofismelor. Situaţia nu este

29
Barbara Warnick, Edward S. Inch, Critical Thinking and Communication. The Use of Reason in
Argument, Macmillan Publishing Company, New York, 1989, 112;
30
Ludwig Wittgenstein, Tractatus Logico-Philosophicus, Editura Humanitas, Bucureşti, 2001, p.214;
44

surprinzătoare, deoarece De Morgan, unul dintre primii logicieni moderni, a spus: «Nu există o
clasificare a căilor prin care omul poate să facă un raţionament greşit: şi este îndoielnic că va putea
exista vreodată»” (Irving M.Copi, Introduction to Logic, The Macmillan Company, New-York, 1953,
p. 50)

în care găsim invocată autoritatea logicianului Augustus de Morgan într-o problemă privind
erorile de logică. Descoperim, pe de altă parte, apelul la autoritatea persoanei în acest discurs
comemorativ:

„Sufletul omenesc este îndeobşte aşa de greoi la îndeplinirea datoriei, încât chiar un filosof de
austeritatea lui Kant a făcut din datorie legea altei lumi, decât aceea pământească, unde imperativul
etic e stăvilit atât de puternic de interese personale şi calcule egoiste. Maiorescu a arătat totuşi o
admirabilă sprinteneală la îndeplinirea celor mai severe datorii, exercitându-şi dârza linie etică, nici cu
stângăcia şovăielii, nici cu scrâşnirea efortului, ba parcă mai degrabă cu graţia unui zbor. Omul acesta
simţea că orice alunecare poate lesne să se prelungească într-un lanţ de alunecări, şi a fost unul din
puţinii oameni care părea pătruns de ideea acestui vers al lui Corneille: «Un pas hors du devoir nous
peut mener bien loin»” (Ion Petrovici, La comemorarea Junimei, Cuvântare rostită la Iaşi, 3 Mai,
1936, în: Vasile V.Haneş, Antologia oratorilor români, Socec & Co SAR, Bucureşti, f.a., p. 243).

unde numele lui Kant, ca şi acela al lui Corneille, sunt aduse în atenţie pentru a susţine anumite
teze ce privesc activitatea culturală a lui Maiorescu. Modelul suprem al persoanei-autoritate
este, fără nici o îndoială, divinitatea. Ea este invocată des, atât în discursurile antice, cât şi în
cele moderne:

„Dacă cei ce veghează Olimpul au adus cinstire unui muritor, acesta Tantalos a fost. Dar el nu s-a
arătat demn să facă faţă imensei fericiri; neînfrânarea îi aduse cea mai cumplită pedeapsă: tatăl (zeilor)
îi aruncă deasupra capului o stâncă uriaşă, iar el, în străduinţa neîncetată de a o azvârli, lipsit e de
orice bucurie. Demnă de milă e o viaţă veşnic chinuită ca a lui (...).; pentru că a furat de la zei nectarul
şi ambrozia, prin care el însuşi devenise nemuritor, spre a le dărui celor asemenea lui, convivilor săi.
Dar dacă un om speră să ascundă divinităţii faptele sale, greşeşte; astfel că nemuritorii i-au trimis fiul
înapoi, în neamul iute pieritor al oamenilor” (Pindar, Olympice, I, 52-56, în: Filosofia greacă până la
Platon, II, 1, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984, p. 266)

Să atragem atenţia că, în textele antice mai ales, apelul la autoritatea persoanei este foarte des
utilizat, în special sub forma invocării înţelepţilor, filosofilor, poeţilor. Textele lui Platon, dar şi
cele ale lui Aristotel sunt pline de astfel de argumentări.
Există încercări de determinare a unor condiţii de eficienţă a argumentelor bazate pe
autoritatea persoanei. Trudy Govier 31 şi Pierre Blackburn (28 : 214-230) au în vedere
sistematizarea unor astfel de cerinţe. O primă exigenţă ţine de imperativul de a evita atitudinile
extreme în apelul la autoritate: orice individ care argumentează trebuie să recunoască „limitele
domeniului propriu de competenţă dar şi limitele domeniului de competenţă al celuilalt şi, pe
această bază, să utilizeze spiritul critic pentru a identifica cazurile în care este raţional să se
facă apel la autoritate”(28 : 216). Rezultă de aici că, în actul practic al argumentării, apelul la
autoritate este rezultatul unui examen critic, unei evaluări prin care să apreciem dacă acordăm
credit unei persoane pentru a fi invocată ca autoritate sau nu. Nici nu vom repeta mecanic în faţa
interlocutorului ceea ce au spus ceilalţi, dar nici nu vom eluda tot ceea ce au susţinut aceştia.
O a doua exigenţă: apelul la autoritatea persoanei este eficient dacă persoana este
invocată când argumentarea are lor în domeniul în care persoanei i se recunoaşte competenţa.
Această exigenţă ne atrage atenţia că n-ar trebui să avem nici un profit argumentativ dacă, de
exemplu, este invocat Napoleon într-o argumentare din domeniul filosofic, Kant într-o
argumentare din domeniul politic sau Galilei într-o argumentare care ţine de domeniul religiei.
Succesul în argumentare este posibil dacă o persoană este invocată la locul potrivit în care ea

31
Trudy Govier, A Practical Study of Argument, Wadsworth Publishing Company, Belmont,
California, 1985, p. 352;
45

este recunoscută drept un model pentru ceilalţi. O a treia exigenţă: apelul la autoritatea
persoanei trebuie să ţină seama de dinamismul condiţiilor în care autoritatea s-a manifestat în
această calitate. Fără îndoială, Machiavelli a fost o autoritate în domeniul teoriei organizării
vieţii politice şi a relaţiilor dintre state. Pentru condiţiile din timpul său este posibil ca
principiile pe care le-a teoretizat să fi dat rezultate excelente. Dar astăzi, când condiţiile s-au
schimbat complet, a-l invoca pe Machiavelli ca autoritate pentru a susţine un principiu de
organizare a vieţii politice este, în cel mai fericit caz, o acţiune neinspirată pentru construcţia
discursului argumentativ. La fel, în domeniul matematicii, Pitagora a fost o autoritate a timpului
său, dar astăzi rămâne irelevant pentru o discuţie critică în domeniu. O a patra cerinţă:
autoritatea invocată trebuie să satisfacă cerinţele unui consens minimal în legătură cu
afirmaţiile sale. Chiar dacă o persoană este o autoritate într-un domeniu, nu există nici un temei
necesar ca toate afirmaţiile sale să fie inatacabile. Din acest motiv, dacă în legătură cu una sau
alta dintre afirmaţiile sale s-au exprimat îndoieli (de către alte autorităţi ale domeniului), atunci
este preferabil cel puţin pentru moment să suspendăm invocarea acelor afirmaţii drept
argumente ale autorităţii. În acest fel, disputa critică va putea tranşa dilema şi sarcina
argumentării va fi, după aceasta, mult mai facilă. Apelul la autoritatea persoanei a devenit, cel
puţin în ultimul timp, instituţionalizată şi ea atestă gradul de onorabilitate al celui care propune
astfel de argumentări: instituţii publice de bază au experţi, persoane private îşi asigură serviciile
unor experţi în anumite domenii (expertiză contabilă, relaţii publice, imagine etc.).
Alături de autoritatea persoanei este invocată adesea autoritatea valorii. Fiecare domeniu
al cunoaşterii omeneşti este populat cu valori proprii. Unele sunt constitutive domeniului, altele
sunt generale. Argumentarea în astfel de domenii nu poate să nu ţină seama de astfel de valori,
fie şi numai pentru faptul că ele orientează întregul sistem al cunoaşterii în domeniul respectiv.
Există valori care definesc dominanta discursului ştiinţific (adevăr, eroare, deductibilitate,
verificare), valori care definesc domeniul moral (bine, rău, cinste, omenie), valori care sunt
insemne ale domeniului juridic (dreptate, lege, pedeapsă), valori prin care se individualizează
domeniul religios (credinţă, smerenie, iertare, mărturisire), valori care angajează domeniul
politic (egalitate, democraţie, drepturile omului). Astfel de valori sunt adesea invocate şi devin,
prin prestigiul lor, argumente bazate pe autoritate:

„Independent de dogmele pe care religia sau morala unei epoci ni le recomandă, suntem cu toţii
animaţi de dorinţa de a face bine. Dorim cu toţii să fim mai buni. Cine nu simte această nevoie,
omeneşte vorbind, este anormal: este un început de patologie” (R. Huyghe, în: Reflecţii şi maxime, I,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989, p. 206)

Valoarea se impune ca autoritate (şi este folosită ca un astfel de argument) datorită unor
calităţi de care beneficiază în raport cu alte elemente probatorii. Valoarea se fixează în timp şi,
în general, dacă ea se află într-o astfel de situaţie, înseamnă că a trecut testul timpului! Ceva se
impune ca valoare nu instanataneu, ci prin funcţionarea temporală şi evidenţierea beneficiilor
pentru domeniu şi pentru comunitate. Timpul a arătat că adevărul este preferabil erorii (ca
valoare ştiinţifică), că binele este preferabil răului (ca valoare morală), că dreptatea este
preferabilă nedreptăţii (ca valoare juridică), că democraţia este preferabilă tiraniei (ca valoare
politică). Fiecare dintre aceste valori şi-a dovedit efectul pozitiv în timp: cercetarea adevărului a
determinat progresul cunoaşterii ştiinţifice, acţiunea în conformitate cu binele a dus la relaţii
profitabile între oameni, acţiunea conformă cu principiul dreptăţii a determinat o evoluţie
echitabilă a relaţiilor sociale, regimurile democratice au dus la dezvoltarea înfloritoare a unor
societăţi.
Pe de altă parte, valoarea este rezultatul consensului general. Cel puţin ca tonalitate
dominantă. Niciodată şi niciunde valoarea nu se impune ca valoare prin voinţa unui individ sau
altul, ci prin voinţa tuturor sau măcar a unei majorităţi. Temeiul acestui consens majoritar este
diferit. În domeniul valorilor ştiinţei, adeziunea (consensul) se bazează pe raţionalitatea
constrângătoare care obligă, în baza întemeierii, la susţinere şi asumare. În domeniul valorilor
morale, politice sau religioase temeiul consensului este unul de ordin pragmatic: aderi la o
46

valoare dacă există şanse ca ea să aibă consecinţe favorabile pentru tine ca individ, dar şi pentru
societate în general. În domeniul valorilor ştiinţei, consensul este absolut, în celelalte domenii el
este majoritar.
În mod cert, valoarea este rezultatul experienţei cognitive şi acţionale a generaţiilor, care
i-au stabilit şi utilitatea şi consecinţele favorabile pentru comunitate. Consensul nu se stabileşte
numai între indivizi aparţinând unuia şi aceluiaşi timp istoric, ci şi între indivizi aparţinând de
timpuri istorice diferite. Există valori pe care toate timpurile istorice le-au consacrat ca atare:
binele, frumosul, adevărul. Valoarea, ca valoare, înfruntă generaţiile. Există însă şi valori care
aparţin numai unor timpuri istorice: jertfa în numele zeilor era considerată o valoare în
antichitate. Astăzi ea nu mai este considerată la fel. Fie că sunt generale, fie că sunt specifice,
valorile populează construcţiile argumentative şi sunt văzute adesea ca autorităţi.

Intrebare :

Am putea discuta, pentru argumentare, de o “autoritate negativă” ? In sensul că dacă


cineva care este recunoscut ca un expert este utilizat ca autoritate pozitivă, cineva care e
recunoscut ca o mediocritate, ar putea fi utilizat ca o autoritate negativă ? Analizaţi
răspunsurile posibile.

Teme de reflecţie şi autoevaluare :

 Fie secvenţa discursivă:

“IRINA: Sunt douăzeci şi şapte de ani încheiaţi de când pieri floarea Moldovei la Războieni.
Trosnea cetatea ridicată-n pripă de slăvitul nostru voievod... Flăcările se-nălţau până la cer... Şi el
ţipa: «Nu vă lăsaţi!»... Şi pârcălabul Dajbog, bietul tata, i-a zis: «Nu ne-m lăsa, dar du-te»... Şi
comisul Huru, şi postelnicul Hrâncu îl târâră afară din luptă, rupându-i veşmintele de pe el, şi i-au
zis: «Du-te, că Moldova nu piere, d-om pieri noi»... Şi s-au stins şi Hrâncu, şi Huru, şi Dajbog, cu
toţi boierii mari şi mici, bătrâni şi tineri, până la unul, că Mahomed, văzându-i a şoptit lăcrămând:
«Oh! ţara aceasta nu va fi a mea!»... Şi sfântul s-a dus ş-a adunat plăieşii, şi-a adulmecat pe
Mahomed lovindu-l de dinapoi şi din lături pân' l-a trecut Dunărea... Şi-a pus piatra săpată unde a
stat bătălia, mărturisind lumei: «Aci, eu am fost frânt, să cunoască şi să ştie toată suflarea din ţară
că a fost cu voinţa lui Dumnezeu ca să mă pedepsească pentru păcatele mele, şi lăudat să fie numele
lui în veacul vecilor»” (Barbu Ştefănescu-Delavrancea, Apus de soare, în: Teatru, Editura Minerva,
Bucureşti, 1983, p. 10);

 Să se identifice tipurile de argumente utilizate pentru fiecare argumentare în parte;


 Să se explice, pentru fiecare argument folosit, dacă sunt sau nu sunt respectate
regulile de eficienţă argumentativă;
 Să se pună în evidenţă “efectul retoric” al fiecărui argument în parte, determinat de
capacitatea lui de a impresiona receptorul.
47

 Urmăriţi, pe o perioadă de o săptămână, o emisiune de dezbatere la o televiziune


oarecare sau diferite tipuri de articole dintr-un jurnal pe care-l citiţi.

Cerinţe:

 Identificaţi ponderea tipurilor de argumente în argumentările pe care le promovează


emisiunile urmărite sau articolele citite;
 Determinaţi factorii care influenţează utilizarea acestor tipuri de argumente;
 Construiţi argumentări proprii pe anumite teme utilizând tipurile de argumente
discutate.

 Fie secvenţa discursivă:

„Însă necazul nu dovedeşte numai statornicia celor cucernici, ci aduce şi altora mare mângâiere.
Căci ce zice hristos: «Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî pe noi şi vă vor prigoni, şi vor zice tot
cuvântul rău împotriva voastră minţind pentru mine bucuraţi-vă şi vă veseliţi că plata voastră multă
este în ceruri» (Matei, V,11-12). Aşadar patimile celor cucernici precum însuşi Hristos voieşte
trebuie să servească creştinilor spre încurajare. Tot aşa mângâie Pavel pe Macedonieni arătându-le
patimile altor creştini şi zice: «voi fraţilor următori v-aţi făcut ai Bisericilor lui Dumnezeu care sunt
în Iudeea pentru că aţi suferit şi voi aceleaşi de la cei de un neam cu voi, după cum şi ele de la
Iudei» (I Tes, II,14). Cu aceeaşi mângâiere întăreşte Pavel pe Evrei, numindu-i pe toţi drepţi, care
au fost aruncaţi în cuptor sau în groapă, care au fost alungaţi în pustii, în peşteri, au trăit în foame şi
mare lipsă (Evrei, XI,36-40). Pentru cei nenorociţi este mare mângâiere, pătimirea altora” (Sf.Ioan
Gură de aur, Predici la duminici şi sărbători, Editura Bunavestire, Bacău, 1997, p. 279);

 Arătaţi ce tipuri de argumente sunt utilizate cu precădere în această secvenţă


discursivă;
 Explicaţi necesitatea unor astfel de tipuri de argumente;
 Argumentaţi forţa argumentativă a unor astfel de argumente.

 Urmăriţi cu atenţie secvenţa discursivă:

„Resursele cărturarului depind de încrederea pe care o are în atributele intelectului. Resursele


cărturarului sunt coextensive cu natura şi adevărul, dar nu pot fi niciodată ale sale, afară de cazul
când le pretinde cu o egală măreţie a intelectului. El nu le poate cunoaşte până când nu a văzut cu
un sentiment de veneraţie infinitul şi impersonalitatea puterii intelectuale şi până când nu s-a
închinat acestei mari lumini. După ce va fi constatat că nu e a lui şi a nimănui, că sufletul e acel ce
a făcut lumea şi că această lume îi este accesibilă în întregime, îşi va da seama că el, slujitorul său,
poate, pe drept, să considere toate lucrurile subordonate şi răspunzătoare faţă de el. Când îşi face
apariţia în lume, se simte regele ei prin drept de naştere” (Ralph Waldo Emerson, Eseuri, Editura
pentru literatură, Bucureşti, 1968, p. 51);

 Avem, în acest fragment, o argumentare bazată pe autoritatea valorii?


 Dacă răspunsul este afirmativ, descrieţi mecanismul de acţiune al acestui argument;
 Construiţi, pornind de la acest tip de argument, alte trei argumentări elementare.
48

Unitatea de învăţare 5 : Criterii de selecţie a argumentelor

1. Criteriul veridicităţii

O analiză a posibilităţii criteriului veridicităţii de a ne ajuta în identificarea şi, mai ales, în


selectarea argumentelor celor mai puternice într-o încercare de argumentare presupune, ab
initio, instituirea unei distincţii între, argumente reale, argumente aparente, argumente false. O
probă este considerată un argument real dacă: (a) este exprimată printr-o propoziţie adevărată 32;
(b) este într-o relaţie de condiţionare cu teza.
În argumentarea:

Elevul a întârziat fiindcă tramvaiul cu care a plecat s-a blocat

avem de-a face cu o relaţie de întemeiere a unei teze („Elevul a întârziat”) prin intermediul unui
argument (concretizat în propoziţia: „Tramvaiul cu care a plecat elevul s-a blocat”). Argumentul
„Tramvaiul cu care a plecat elevul s-a blocat” este un argument real fiindcă dacă el este în
concordanţă cu starea de fapt, propoziţia care-l exprimă este adevărată şi, în al doilea rând, el
are o legătură de condiţionare cu teza (este condiţia suficientă a tezei: dacă este adevărat că
tramvaiul cu care elevul a plecat s-a blocat, atunci este în mod necesar adevărat că elevul a
întârziat). Dacă această argumentare este propusă, de exemplu, în faţa dirigintelui, atunci ea este
oricând credibilă pentru că se fundează pe un argument real. Argumentările care se sprijină pe
argumente reale poartă numele de argumentări reale.
O probă este considerată un argument aparent dacă îndeplineşte doar prima dintre
condiţiile invocate, anume aceea de a se concretiza într-o propoziţie adevărată. Deşi propoziţia
prin care argumentul este adus în discuţie este adevărată (exprimă deci un fapt în concordanţă
cu realitatea), ea nu are nici o legătură de condiţionare cu teza. În argumentarea:

Elevul a întârziat fiindcă face parte dintr-o familie de intelectuali

argumentul care este adus pentru a susţine teza („Elevul face parte dintr-o familie de
intelectuali”) poate fi determinat ca fiind o propoziţie adevărată, dar el nu îndeplineşte cu
adevărat funcţia de temei al tezei pentru că nu are nici o legătură de condiţionare cu teza
(adevărul propoziţiei–teză „Elevul a întârziat” nu depinde în nici un fel de adevărul propoziţiei-
argument „Elevul face parte dintr-o familie de intelectuali”). Pentru acest motiv, propoziţia în
cauză este considerată purtătoare a unui argument aparent, iar argumentările fundate pe astfel de
dovezi se numesc argumentări aparente.
În sfârşit, o probă este considerată un argument fals dacă îndeplineşte doar cea de-a doua
dintre condiţiile invocate, aceea de a fi o propoziţie în legătură de condiţionare cu teza. Deşi
propoziţia care este adusă drept argument are o legătură de condiţionare cu teza, investigaţiile
pot stabili că ea nu este adevărată. În acest caz, ea este purtătoarea unui argument fals, iar
argumentarea care îl conţine nu este credibilă. În argumentarea:

Elevul a întârziat fiindcă tramvaiul cu care a plecat s-a blocat

între propoziţia argument („Tramvaiul cu care a plecat elevul s-a blocat”) şi propoziţia teză
(„Elevul a întârziat”) există o relaţie de condiţionare suficient-necesară (argumentul este
condiţia suficientă a tezei iar teza este consecinţa necesară a argumentului). Dar dacă dirigintele
face investigaţii şi descoperă fie că tramvaiul nu s-a blocat, fie că elevul nu era în tramvaiul care

John Eric Nolt, Truth or Falsity of Basic Premisses, in: John Eric Nolt, Informal Logic. Possible
32

Worlds and Imagination, McGraw-Hill Book Company, New-York, 1983, pp. 52-54;
49

s-a blocat etc., el trage concluzia că propoziţia pe care elevul a adus-o ca argument este falsă.
Dacă e falsă, ea nu mai poate susţine teza. Suntem în prezenţa unui argument fals şi, în
consecinţă, în faţa unei argumentări false.
Distincţia prousă între aceste tipuri de argumentări induce anumite concluzii. Prima
concluzie: trebuie să descoperim, să identificăm, să alegem şi să utilizăm în construcţia unui
discurs numai argumente reale: cele care sunt exprimate prin propoziţii adevărate şi au o
legătură de condiţionare cu teza. O primă regulă care rezultă din acest imperativ este
următoarea: este necesar să cunoaştem valoarea de adevăr a propoziţiilor care exprimă
argumentele în favoarea sau împotriva unei teze. Dacă un argument este produs printr-o
propoziţie adevărată, atunci avem mari şanse să convingem interlocutorul cu privire la
veridicitatea tezei pe care o susţinem. În situaţia în care descoperim la interlocutor un argument
concretizat într-o propoziţie adevărată, avem un semnal puternic că suntem în faţa unor
obstacole serioase în privinţa succesului nostru în argumentare. Dacă interlocutorul descoperă în
argumentarea noastră un fals argument, atunci îi va veni foarte uşor să respingă teza pe care o
susţinem, dacă descoperim noi în argumentarea interlocutorului un argument fals, atunci,
arătându-i acest fapt, vom putea să-i respingem argumentarea mai lesne.
O a doua regulă este următoarea: nu putem să supralicităm, într-un demers argumentativ,
utilizarea valorii de adevăr a unui argument determinată la un moment dat. Regula aceasta ne
atrage atenţia că nu putem cere mai mult decât îngăduie valoarea de adevăr a unei propoziţii
argument. Dacă un temei identificat ca fiind o propoziţie falsă nu poate susţine o anumită teză,
nu înseamnă că, prin aceasta, teza a fost respinsă, ci doar că teza nu poate fi susţinută în baza
acestui temei, dar că e posibil să găsim altul care s-o susţină. În acelaşi mod, dacă vom
descoperi printre temeiurile utilizate de adversar propoziţii false, nu înseamnă prin aceasta că
am reuşit să respingem teza pe care o susţine adversarul, ci doar că el nu a reuşit s-o susţină cu
temeiurile pe care le-a invocat (dar se pot găsi altele care să-i fie de mai mare folos).
A doua concluzie: determinarea valorii de adevăr a propoziţiilor care exprimă
argumentele (temeiurile) unei teze se face pe două căi: calea adecvării materiale şi calea
adecvării formale. În literatura de specialitate funcţionează cu destul succes explicativ distincţia
între adevărurile materiale şi adevărurile formale 33.
Calea adecvării materiale înseamnă stabilirea concordanţei dintre o anumită informaţie şi
o anumită stare de lucruri prin intermediul observaţiilor empirice proprii sau ale altora. În
secvenţa discursivă:

„Din nou la Schitul Maicilor. Plecat târziu. Drumul acasă pe jos, prin nămeţi. Nici un tramvai, nici un
autobuz. Oraşul ca pustiu. Impresie dezolantă de părăsire, de regres: câtă deosebire faţă de Bucureştii
dinainte” (N.Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1992, p. 333)

avem de-a face, în fapt, cu o intenţie argumentativă care, reorganizată, arată astfel:

Oraşul lasă impresia dezolantă, fiindcă (1) Drumul se face pe jos, prin nămeţi
de părăsire, de regres şi e (2) Nu e nici un tramvai, nici autobuz
deosebit de Bucureştii dinainte (3) Oraşul e pustiu

Această întemeiere se realizează prin intermediul mai multor argumente („Drumul se face pe
jos, prin nămeţi”, „Nu e nici un tramvai, nici un autobuz”, „Oraşul e pustiu”) a căror valoare de
adevăr se stabileşte prin observaţie (ceea ce afirmă autorul este exact ceea ce el vede
petrecându-se în Bucureşti într-un anumit timp şi loc). Pe baza observaţiilor empirice directe se
constată adecvarea materială a faptelor descrise şi se concluzionează că propoziţiile puse în
circulaţie ca argumente sunt adevărate.

33
A se vedea în acest sens: Morris Raphael Cohen, Formal and Material Truths, in: Morris Raphael
Cohen, A Preface to Logic, Meridian Books, New-York, 1957, pp. 17-20; Pentru discuţii mai ample şi
ancorate la rezultatele cele mai recente în problema adevărului trimitem la: Michael Luntley,
Contemporary Philosophy of Thought: Truth, World, Content, Blackwell Publishers, Oxford, 1999;
50

Există însă destule situaţii când observaţia directă este imposibilă (motivele sunt
nenumărate: depărtarea în timp, în spaţiu, limitele fizice şi psihice ale fiinţei umane etc.). În
acest caz, se recurge la observaţiile directe ale altora, care sunt aduse în atenţie pentru a susţine
sau respinge o teză. Secvenţa discursivă:

„Gândiţi-vă că în Franţa, de unde luăm uneori îndreptări în lucruri bune, iar alteori în cele mai puţin
bune, în Franţa s-a izbutit că un popor întreg, uitând toate ocupaţiunile sale, s-a luptat un an de zile
pentru a hotărî dacă cutare ofiţer evreu condamnat pentru trădare era vinovat sau nu, s-a văzut acest
lucru că, după ce un tribunal militar, care a condamnat pe un ofiţer ce avea toate aparenţele că şi-a
trădat ţara, îndată ce au ieşit la iveală alte acte şi alte dovezi şi s-a crezut că acel ofiţer a fost
condamnat pe nedrept, o ţară întreagă şi un mare popor întreg s-au pus în mişcare, şi-a părăsit toată
viaţa sa, pentru a se da pedeapsa vinovaţilor. Şi până nu s-a mântuit chestiunea Dreyfus, Franţa nu a
trăit viaţa sa normală” (Nicolae Iorga, Discursuri parlamentare, Editura Politică, Bucureşti, 1981, p.
98)

exprimă o argumentare prin analogie:

Pedepsele aplicate ţăranilor fiindcă Franţa, care este un model


răsculaţi la 1907 ar trebui pentru România, a procedat
revizuite de o asemenea manieră în
cazul Dreyfus

şi

Există destule asemănări între cazul răsculaţilor şi


cazul Dreyfus care ar susţine această opţiune

A asistat Iorga la dezbaterea procesului Dreyfus în Franţa pentru a constata prin observaţie
directă că argumentele pe care le aduce sunt adevărate? Evident că nu. Ele sunt preluate pe calea
mărturiilor celor care au asistat la proces: declaraţii de presă, informaţii apărute în presă,
documentele procesului etc. Avem aici o argumentare care utilizează calea adecvării materiale
pentru determinarea caracterului adevărat sau fals al temeiurilor prin intermediari. În special în
dezbaterile juridice, recurgerea la martori este una dintre procedurile cele mai uzitate pentru
colectarea de argumente în favoarea sau în defavoarea unei teze.
Calea adecvării formale înseamnă a stabili caracterul adevărat sau fals al unei propoziţii
care exprimă un argument prin intermediul unei forme corecte de raţionare. Să analizăm un
fragment dintr-un discurs al lui Titulescu:

„Legislaţia care cârmuieşte astăzi statele se poate împărţi în două sfere distincte dar unite totuşi între
ele: dreptul intern, ca expresie a puterii statului faţă de supuşii săi; dreptul internaţional, ca expresie a
unei înţelegeri între puteri libere şi egale.[…]. Nu cunosc o eroare mai primejdioasă sau o influenţă
mai nefastă decât supraestimarea puterii magice a eficacităţii legislaţiei interne, şi transpunerea ei în
domeniul legislaţiei internaţionale, pentru a justifica cele mai înşelătoare concluzii” (Nicolae
Titulescu, Dinamica păcii, în: Sanda Ghimpu, Al.Ţiclea, loc.cit., pp. 360 ; 362)

concretizat într-o formă de raţionare ce poate fi structurată astfel:

Relaţiile sunt reglate sau de dreptul intern sau de dreptul internaţional


Relaţiile internaţionale nu pot fi reglate de dreptul intern
Deci: Relaţiile internaţionale trebuie să fie reglate după dreptul internaţional

Ea este o formă de raţionare validă de tip tollendo-ponens:

pwq
−p
__________
51

Caracterul adevărat al propoziţiei „Relaţiile internaţionale trebuie să fie reglate după dreptul
internaţional” este determinat printr-o analiză formală a gândirii. Suntem, în acest caz, în
perimetrul de acţiune al metodei adecvării formale. În special argumentarea ştiinţifică recurge
de multe ori la o asemenea cale pentru a-şi proba adevărurile.
A treia concluzie: argumentele aparente ca şi falsele argumente reprezintă, ambele,
sofisme ale discursului oratoric. De ele trebuie să ne ferim în propunerile noastre discursive
dacă vrem să nu fim atacaţi de adversari, ele trebuie căutate în întâmpinările discursive ale
adversarilor dacă vrem să le respingem mai facil ideile pe care le susţin. Argumentele aparente
sunt acelea care nu au o legătură de determinare cu teza, deşi ele sunt propuse cu acest scop
(pentru a arăta că legătura lor cu teza influenţează susţinerea sau respingerea acesteia din urmă).
Fie următoarea interpelare parlamentară:

„D-le Filipescu, ce vei zice când îţi voi dovedi că tot ce ai zis, dar tot, este fals? Întâi ai zis:
«D.Carada nu are censul cerut de lege, cu toate că d.Carada conduce partidul liberal, cel puţin în mod
ocult, şi este un om cunoscut. M-aş fi gândit la dispensă, dar ce să fac dacă d-sa nu are nici patru clase
gimnaziale?». Dar, d-le Filipescu, mi se pare că aşi fost foarte crud, nu cu d. Carada, ci cu d. prim-
ministru, fiindcă aţi vorbit în faţa majorităţii de patru clase gimnaziale, când regimul are în fruntea sa,
în vârful piramidei, pe d. Lascăr Catargiu” (Delavrancea, Discursuri, Editura Minerva, Bucureşti,
1977, p. 22).

Avem de-a face, în această secvenţă, cu încercarea de respingere a argumentării numitului


Filipescu:

D.Carada nu poate primi dispensă fiindcă D.Carada nu are nici măcar


de la censul cerul de lege patru clase gimnaziale

şi
Numai cei care au patru clase gimnaziale
pot primi dispensă de la censul cerut de lege

prin argumentarea următoare:

D.Carada ar trebui să primească fiindcă Nici primul ministru nu


dispensă de la censul cerut de lege are patru clase gimnaziale

care se fundează pe un sofism ad hominem (atac la persoană). Chiar dacă primul ministru nu are
patru clase gimnaziale, acest fapt nu-i conferă personajului Carada dreptul la dispensă, chiar
dacă primul ministru nu are patru clase gimnaziale şi a primit dispensă, nici acest fapt nu-i dă
dreptul personajului incriminat să primească şi el dispensă (ci, în cel mai fericit caz, să i se
retragă dispensa primului ministru) etc. Argumentarea corectă este următoarea:

D.Carada are dreptul de fiindcă D.Carada îndeplineşte condiţia


a primi dispensă de la cens minimă a celor patru clase gimnaziale

şi

Toţi cei care îndeplinesc această condiţie


au dreptul la dispensă de la censul cerut
52

Dacă propoziţia argument („D.Carada îndeplineşte condiţia minimă a celor patru clase
gimnaziale”) ar fi putut să fie determinată ca adevărată, atunci susţinerea tezei era fără cusur.
Dar pentru că acest lucru e imposibil, s-a recurs la un sofism ad hominem.
Sunt multe situaţii de construcţii discursive care recurg la argumente aparente
prezentându-le ca reale. Ele au fost marcate în literatura de analiză a sofismelor prin denumiri
speciale, unele dintre aceste denumiri indicând şi natura erorii care se face în argumentare.
Secvenţa discursivă următoare pune în act o situaţie de post hoc ergo propter hoc (după aceasta,
deci din cauza aceasta), care e un sofism analizat încă de exegezele clasice:

„Nu pot uita că prilejul acestei manifestaţiuni este declararea oficială a rupturii din partidul
conservator. Ruptură intervenită în momentele cele mai grele pentru ţară, când forţele tuturor
românilor, chiar din partide adverse, ar trebui să fie laolaltă. În loc de această uniune între adversari,
este dezbinare între prieteni. […]. Prin această dezbinare care loveşte în interesele vitale ale ţării s-a
dat o lovitură teribilă partidului conservator. El, care trebuia să joace rolul de arbitru, de salvator al
ţării, în aceste momente supreme stă rupt în două trunchiuri, care se sfâşie între ele”
(Gr.C.Cantacuzino, Discurs cu ocazia inaugurării noului sediu al partidului conservator, Bucureşti,
1915, pp. 14-15).

Argumentarea are următoarea formă:

Popularitatea Partidului Conservator fiindcă Partidul Conservator s-a


a scăzut mult în ultimul timp scindat

deoarece
S-a constat după scindare o bruscă scădere
a popularităţii Partidului Conservator

în care o situaţie de succesiune temporală (scindarea partidului în cauză a fost urmată de


scăderea popularităţii sale) este pusă să explice o ordine cauzală (scindarea este considerată
cauza scăderii popularităţii). Or, nu este întotdeauna aşa şi, mai ales, nu pare să fi fost cazul în
această situaţie de aşa ceva. Există alte multiple situaţii de utilizare a argumentelor aparente care
au generat sofisme corespunzătoare: ad baculum (argumentul bazat pe invocarea forţei, pe
ameninţare), ad verecundiam (argumentul bazat pe invocarea autorităţii ca temei), ad populum
(argumentul bazat pe invocarea opiniei mulţimii), ad misericordiam (argumentul bazat pe
invocarea milei).
Argumentele false sunt, cum am afirmat, probe care au legătură de condiţionare cu teza,
ele ar putea fi argumente reale dacă ar fi adevărate, sunt prezentate, într-adevăr, de purtătorii lor
ca adevărate dar, la o analiză atentă, se constată că sunt propoziţii false. Să atragem atenţia, în
acest context, asupra unui fapt important în orice încercare de argumentare discursivă: e greu de
crezut că un interlocutor ar putea aduce ca temeiuri în sprijinul tezei sale argumente concretizate
în propoziţii care sunt neadevăruri vizibile, falsităţi grosolane, ce pot fi lesne descoperite chiar şi
de către aceia neiniţiaţi în subtilităţile demersului argumentativ. De obicei, când sunt utilizate
astfel de argumente, ele sunt îmbrăcate într-o haină discursivă care ascunde, mai abil sau mai
puţin abil, falsitatea. Altfel ar fi descoperite uşor şi, pe această bază, teza ar fi respinsă. O
cunoscută situaţie care se încadrează în acest gen de erori de argumentare este sofismul
ambiguităţii. De altfel, s-a arătat că atunci când „ambiguitatea unui cuvânt sau a unei fraze duce
la o concluzie greşită suntem în faţa unui sofism al ambiguităţii”34.

Howard Kahane, Logic and Contemporary Rhetoric. The Use of Reason in Everyday Life,
34

Wadsworth Publishing Company, Belmont, California, 1976, p. 15;


53

O situaţie ce se încadrează în sfera argumentelor false, invocată încă de Aristotel, este


echivocaţia, sofism determinat de schimbarea înţelesului unui cuvânt pe parcursul
argumentării 35. Un exemplu banal dar instructiv în acest sens se regăseşte la Engel:

Nici o femei nu e raţională fiindcă Nici o femeie nu e om

şi
Numai omul este raţional

Argumentare în care termenul „om” este luat o dată cu sensul de „fiinţă umană”, iar altă dată cu
sensul de „bărbat”. Este clar că argumentul „Nici o femeie nu e om” este o propoziţie falsă dacă
termenul „om” îşi păstrează pe tot parcursul argumentării sensul de „fiinţă umană”. În
argumentarea dată însă suntem în faţa sofismului echivocaţiei. Şi alte tipuri de sofisme pot fi
încadrate în sfera argumentelor false: sofismul determinat de accent, sofismul discrepanţei
dintre ceea ce se spune şi ceea ce se face (Blackburn), sofismul compoziţiei, sofismul diviziunii.

Intrebare :

Care sunt tipurile de argumente pe care nu le putem determina cu ajutorul criteriului


veridicităţii ? De ce ?

2. Criteriul suficienţei

Pentru Blackburn, „argumentarea respectă criteriul suficienţei atunci când premisele sale
antrenează concluzia” 36. Cum se poate constata cu uşurinţă, criteriul suficienţei implică un
înţeles relaţional: ceva este suficient pentru altceva. Pentru identificarea criteriilor după care
alegem argumentele într-o construcţie discursivă, ne asumăm înţelesul logic al conceptului de
suficienţă: suficienţa este o condiţie esenţială a actelor de raţionare şi a activităţii de
argumentare. Putem considera că raţionăm corect, că argumentăm plauzibil numai dacă ne
asigurăm că premisele (pentru raţionare) sau argumentele (pentru argumentare) constituie
condiţia suficientă a concluziei (tezei). Aceasta înseamnă un lucru foarte simplu şi cunoscut în
domeniul logicii: dacă sunt date premisele (argumentele), atunci este dată şi concluzia (teza),
fără a mai trebui nimic altceva pentru a justifica adevărul concluziei (tezei). Argumentarea:

Acuzatul va primi o pedeapsă fiindcă Există dovezi suficiente că el ar


între 15 şi 20 de ani fi săvârşit o crimă abominabilă

şi
Toţi cei dovediţi că au săvârşit crime
primesc o pedeapsă între 15 şi 20 de ani

35
S.Morris Engel, With Good Reason: An Introduction to Informal Fallacies, St. Martin’s Press, New-
York, 1976, p. 59;
36
Pierre Blackburn, Logique de l’argumentation, Editions du Renouveau Pedagogique Inc., Saint-
Laurent (Québec), 1994, p. 168 ;
54

este corectă din punctul de vedere al criteriului suficienţei, deoarece ea este expresia
următorului raţionament:

Toţi cei care săvârşesc crime primesc între 15 şi 20 de ani (normă de drept)
Acuzat a fost dovedit că a săvârşit o crimă (fapt)
Deci: Acuzatul va primi o pedeapsă cuprinsă între 15 şi 20 de ani (concluzie)

care exprimă un raţionament silogistic corect (modul Barbara al figurii I) şi deci respectă
condiţia suficienţei. Argumentarea:

Acuzatul este vinovat de crimă fiindcă Acuzatul a fost la locul faptei


în timpul când s-a săvârşit crima

şi
Toţi acei care sunt la locul faptei când se
săvârşeşte o crimă sunt vinovaţi de crimă

nu este o argumentare corectă din punctul de vedere al criteriului suficienţei, deoarece nu e


suficient să fii la locul faptei când se petrece o crimă pentru a o şi săvârşi. Pentru a fi corectă, o
astfel de argumentare mai are nevoie şi de altceva, dincolo de argumentul care este prezentat
(„Acuzatul era la locul faptei când s-a petrecut crima”). Argumentarea devine corectă în
condiţiile în care se produc argumente noi care susţin teza:

Acuzatul este vinovat fiindcă (1) Acuzatul a fost la locul faptei


de crimă în timpul când s-a săvârşit crima
(2) Urmele încălţămintei acuzatu-
lui au fost găsite la locul crimei
(3) Amprentele acuzatului au fost
identificate pe corpul victimei
(4) Acuzatul a recunoscut crima

şi
Toţi acei care sunt dovediţi de o asemenea
manieră sunt consideraţi vinovaţi de crimă

Constatăm că trei argumente au fost propuse în plus în raport cu argumentarea iniţială pentru a
se îndeplini la cote mai înalte criteriul suficienţei.
Criteriul suficienţei ne arată dacă, numai cu argumentele propuse într-o argumentare,
putem să susţinem în faţa interlocutorului teza ca adevărată. În cazul unei argumentări
anterioare, am constatat că numai cu argumentul: „Acuzatul a fost la locul faptei atunci când s-a
săvârşit crima” nu se poate susţine ca adevărată teza: „Acuzatul este vinovat de crimă”. Este
motivul pentru care s-au căutat alte argumente mai puternice, concretizate în propoziţiile:
„Urmele încălţămintei acuzatului au fost găsite la locul crimei”, „Amprentele acuzatului au fost
identificate pe corpul victimei”, „Acuzatul a recunoscut crima”.
Prin urmare, dacă o argumentare nu respectă criteriul suficienţei, suntem obligaţi să
producem noi argumente. Funcţionalitatea criteriului suficienţei are două consecinţe importante.
Prima: dacă vom propune noi argumente şi acestea se dovedesc suficient de puternice pentru ca,
în baza lor, interlocutorul să accepte teza ca adevărată, atunci avem de-a face cu manifestarea
dimensiunii constructive a criteriului în cauză. El este cel care a generat o argumentare corectă
prin multiplicarea argumentelor probatorii. A doua: dacă, deşi aducem noi argumente, nu reuşim
să convingem interlocutorul că teza este adevărată, atunci trebuie să renunţăm la a mai susţine
teza şi să o acceptăm pe a adversarului. Avem de-a face, în acest caz, cu manifestarea
55

dimensiunii negative a criteriului în cauză, nu în accepţiunea etică a termenului, ci mai degrabă


în aceea că imposibilitatea probării trebuie să ne determine să renunţăm la susţinere.
O subliniere se impune aici şi ea vine să facă distincţia între funcţia criteriului veridicităţii
în selecţia argumentelor şi funcţia criteriului suficienţei. Dacă criteriului veridicităţii nu este
îndeplinit de un anumit argument, argumentarea nu mai poate continua cu argumentul în cauză.
Cu altul sau altele da, dar cu argumentul care s-a dovedit a fi fals nu. În consecinţă,
neîndeplinirea criteriului veridicităţii de către un argument blochează argumentarea. Dacă
criteriul suficienţei nu este îndeplinit de un anumit argument, argumentarea nu este nicidecum
blocată: argumentul care s-a dovedit insuficient pentru a susţine o teză ca adevărată poate
participa (şi, de obicei, participă), coroborat cu alte argumente, la construcţia argumentării care
s-ar putea dovedi suficientă şi, în consecinţă, ar putea convinge interlocutorul cu privire la
caracterul adevărat al tezei. Aspectul acesta este bine reliefat în argumentarea anterioară.
Argumentul „Acuzatul a fost la locul faptei când s-a săvârşit crima” s-a dovedit insuficient
pentru a susţine teza „Acuzatul este vinovat de crimă”. Criteriul suficienţei a fost satisfăcut prin
producerea altor trei argumente, care, numai în coroborare cu cel ce s-a dovedit insuficient,
asigură susţinerea tezei (ca să poţi fi acuzat de crimă trebuie să fii la locul faptei când ea se
săvârşeşte: argumentul se dovedeşte a fi condiţia necesară a tezei).
Criteriul suficienţei ne reţine atenţia în mod special: efectul pe care îl au argumentele într-
un demers probator este cumulativ. Fiecare argument adus, dacă este adevărat, participă cu ceva
la determinarea şi întărirea convingerii că teza este adevărată. Chestiunea aceasta este cât se
poate de evidentă în argumentarea juridică: fiecare parte este interesată să aducă tot mai multe
probe pentru ca, împreună, să fie mai puternice decât cele ale părţii adverse şi să încline decizia
în favoarea sa. Sigur, putem să ne întrebăm, fireşte, până unde poate merge această putere de
acţiune a criteriului suficienţei, acest imperativ categoric al multiplicării probelor? Dacă aducem
probe tot mai multe, putem considera că suntem mai eficienţi într-o argumentare? Regăsim aici,
poate, o interesantă îmbinare şi echilibrare a raportului dintre principiul cantităţii şi cel al
calităţii în producerea argumentărilor performante şi a construcţiilor discursive de mare
influenţă la public. Probabil că determinantă este calitatea unui argument, forţa lui în raport cu
teza. Nu sunt puţine cazurile în care un singur argument puternic a fost suficient pentru o
convingere trainică. În alte situaţii, o mulţime de argumente nu reuşesc să mişte din loc o
convingere înrădăcinată în conştiinţa interlocutorului.
Totuşi, nici numărul argumentelor nu este chiar de neglijat: dacă argumentele sunt relativ
puternice dar şi în număr apreciabil, sunt şanse mari ca efectul să fie acela urmărit de
propunător. Oricum, criteriul suficienţei indică limitele minimale până la care putem coborî cu o
argumentare pentru a nu cădea în eroare: trebuie să aducem atâtea argumente câte sunt
suficiente pentru ca argumentarea să asigure asumarea tezei ca adevărată iar interlocutorului să
nu-i mai trebuiască altceva pentru a ajunge la această asumpţie.
Neîndeplinirea criteriului suficienţei în evaluarea argumentelor prin care susţinem sau
respingem o teză se poate realiza în ambele situaţii: şi când argumentele sunt prea puţine şi când
argumentele sunt prea multe. În legătură cu primul aspect, credem că majoritatea exemplelor pe
care le-am administrat până acum se încadrează în această categorie: dacă un argument nu are
forţa de a convinge interlocutorul cu privire la adevărul sau falsitatea tezei, trebuie să mai
aducem şi alte argumente.
Cum poate să nu fie îndeplinit criteriul suficienţei dacă argumentele sunt prea multe? Prin
faptul că, în acest caz, argumentarea are mai mult decât îi trebuie pentru a-şi îndeplini scopul!
Dacă, în prima situaţie, argumentarea are mai puţin decât îi trebuie pentru a convinge, în cea de-
a doua lucrurile se petrec invers. În aceste condiţii, nu se respectă un principiu elementar de
activitate a gândirii: principiul minimului efort şi maximului de rezultat!
56

Intrebare :

Consideraţi că argumentul exprimat prin propoziţia : “Stefan cel Mare a apărat cu toate
forţele credinţa strămoşească” est suficient pentru a susţine teza : “Stefan cel Mare ar
trebui canonizat de Biserica Ortodoxă Română” ? Justificaţi răspunsul.

3. Criteriul acceptabilităţii

Primele două criterii care ghidează alegerea argumentelor (criteriul veridicităţii şi criteriul
suficienţei) pun în evidenţă dimensiunea logică a oricărui proces de argumentare, în sensul că
ele sunt impuse de imperative ale raţionalităţii. Trebuie să plecăm într-o argumentare de la
probe adevărate (fiindcă numai de la adevăr ajungem cu necesitate la adevăr dacă raţionăm
corect) şi trebuie să aducem atâtea argumente astfel încât să nu mai fie necesar altceva pentru a
asigura convingerea interlocutorului cu privire la caracterul adevărat sau fals al tezei (fiindcă
numai dacă un act de argumentare este întemeiat suficient poate asigura o trecere necesară la
susţinerea sau respingerea tezei).
Criteriul acceptabilităţii ţine mai mult de dimensiunea psihologică a argumentării. El ne
atrage atenţia că argumentarea nu este şi nu poate fi o „logică pură”, că ea este o relaţie între
două realităţi „individuale” care vin, ambele, în relaţie cu toată încărcătura de trăiri, sentimente,
interese, pasiuni şi care, fără îndoială, îşi pun amprenta asupra manifestării relaţiei de întemeiere
şi chiar asupra rezultatului ei. De fapt, în practica discursivă, ordinea de raţionalitate a unui
demers argumentativ se „aşează”, se manifestă pe fundalul unei ordini de afectivitate prin
intermediul căreia cea dintâi se poate propaga de la un interlocutor la altul. Într-o stare de
tensiune reciprocă, argumentarea se derulează cu destulă dificultate, neîncrederea este un
obstacol în calea îndeplinirii scopului unei argumentări, suspiciunea reciprocă constituie temeiul
reacţiilor permanente de dezaprobare şi aşa mai departe.
În mod normal, dacă n-ar mai interveni alţi factori semnificativi, ar trebui ca dacă
argumentele sunt adevărate, dacă ele sunt şi suficiente, garanţia reuşitei unei argumentări să fie
asigurată. Or, în practica argumentativă, se constată că uneori argumentarea se derulează după
acest tipic, adică reuşeşte dacă argumentele sunt şi adevărate şi suficiente, alteori, chiar dacă
aceste două condiţii sunt îndeplinite, argumentarea nu îşi atinge scopul. De ce? Pentru că
intervin şi alţi factori care, în astfel de cazuri, au o acţiune mai puternică decât satisfacerea
criteriului veridicităţii şi a criteriului suficienţei.
Un astfel de factor este acceptabilitatea argumentelor, de care au vorbit unii dintre cei
care s-au ocupat de argumentare 37. O subliniere trebuie făcută aici: acceptabilitatea are în
vedere, în cadrul derulării unei argumentări, argumentele. Fireşte, există şi alte posibilităţi, dar
ele par a fi cazuri izolate, situaţii atipice, accidente ale derulării unui traiect argumentativ. De
exemplu, este posibil să nu se accepte tema aleasă. În aceste condiţii, argumentarea nu este în
derulare (nici o argumentare nu se poate actualiza dacă nu convenim asupra unei teme). Este
posibil, pe de altă parte, să nu se accepte, la un moment dat, tehnica de argumentare asumată de
unul dintre parteneri. Reacţia de neacceptare, în acest caz, poate fi ţinută în frâu de o exigenţă
minimală a oricărei argumentări: orice tehnică de argumentare (orice formă de raţionament)
trebuie să fie permisă şi acceptată de către preopinent dacă este corectă.

37
Jerry Cederblom, David W.Paulsen, When Are the Premises True or Acceptable?, in: Critical
Reasoning. Understanding and Criticizing Arguments and Theories, Wadsworth Publishing Company,
Belmont, California, 1991, pp. 78-81;
57

Care sunt criteriile după care acceptăm sau nu acceptăm un argument? Ne asumăm aici un
recensământ, poate nu determinat chiar pe aliniamente stricte, al lui Trudy Govier 38. Un
argument are şanse mai mari să fie acceptat dacă el este un adevăr necesar. Termenul în cauză
nu are înţelesul consacrat şi strict determinat din filosofia analitică, ci unul mai adaptat la
practica discursivă curentă. De exemplu, enunţul:

Suma unghiurilor unui triunghi este de 180º

exprimă un adevăr necesar. Dacă un astfel de enunţ intervine într-o argumentare:

Fiecare unghi al unui fiindcă Suma unghiurilor unui


triunghi echilateral are 60º triunghi este de 180º

şi
Cele trei unghiuri ale unui
triunghi echilateral sunt egale

atunci el trebuie să fie acceptat de către interlocutor pentru că face parte din clasa adevărurilor
necesare. Pe această bază, dacă sunt îndeplinite şi celelalte criterii, argumentarea este declarată
corectă.
Poate că e locul să facem aici o anumită nuanţare. Acceptarea unui argument pe
considerentul că el este un adevăr necesar e limitată în funcţionarea ei. Există domenii în care
aşa numitele „adevăruri necesare” sunt greu de descoperit şi de adus ca probe în argumentare.
De exemplu, în domeniul politic, în domeniul filosofic şi în alte asemenea domenii ale
cunoaşterii ne va fi destul de greu să probăm şi să fim acceptaţii în baza faptului că un argument
exprimă un adevăr necesar. Dar există şi domenii în care lucrul acesta este mai facil, de exemplu
domeniul ştiinţei. Să analizăm secvenţa discursivă:

„Fiul Iuliei, Caius Iulius Cesar, fiul adoptiv al bunicului său August, care a devenit la vârsta de
nouăsprezece ani guvernator al Asiei, va fi vizitat de asemenea Ilionul, îi va fi arătat un viu interes şi-l
va fi copleşit cu manifestări de favoare, deoarece într-o inscripţie găsită la faţa locului este numit
«ruda, binefăcătorului şi protectorul Ilionului»” (Heinrich Schliemann, Pe urmele lui Homer, Editura
Meridiane, Bucureşti, 1979, p. 205)

unde intrăm în contact cu următoarea argumentare:

Caius Iulius Cesar a vizitat fiindcă Într-o inscripţie găsită la faţa


Ilionul, i-a arătat interes, l-a locului este numit «ruda,
copleşit cu dovezi de favoare binefăcătorului şi protectorul Ilionului»

care ar putea fi acceptată pe baza faptului că argumentul este pus în evidenţă printr-o propoziţie
ce exprimă un adevăr necesar.
În legătură cu acest criteriu, subliniem că el funcţionează la întreaga sa capacitate dacă
interlocutorul (publicul în general) îşi dă seama că avem de-a face cu un adevăr necesar în
calitate de argument. Dacă lucrul acesta nu se întâmplă, efectul asupra auditoriului este diminuat
iar problema acceptabilităţii rămâne în continuare o problemă pentru argumentare.
Un al doilea criteriu după care poate fi determinat gradul de acceptabilitate a
argumentelor ţine de răspunsul la întrebarea: argumentul propus face parte din spaţiul
cunoaşterii comune? Mai întâi, ce este cunoaşterea comună? Acea zonă a cunoaşterii umane
împărtăşită (asumată) de un număr mai mare de indivizi. Un argument care face parte din
cunoaşterea comună este mai uşor de acceptat de către interlocutor fiindcă, în general,

38
Trudy Govier, Premises: What to Accept and Why, in: A Practical Study of Argument, Wadsworth
Publishing Company, Belmont, California, 1985, pp. 79-100;
58

cunoaşterea comună constituie fondul de cunoştinţe pe care le acceptă tacit şi cu care lucrează
toţi indivizii angajaţi într-un astfel de câmp. În textul care urmează:

„Cetăţeni, vreau să vă spun în această seară că niciodată nu am fost, că niciodată de patruzeci de ani,
Europa n-a fost într-o situaţie mai ameninţătoare şi mai tragică decât aceasta în care suntem la ora
când am responsabilitatea de a vă vorbi. Ah! cetăţeni, nu vreau să forţez culorile sumbre ale acestui
tablou, nu vreau să spun că ruptura diplomatică de care am luat cunoştinţă acum o jumătate de oră
între Austria şi Serbia semnifică în mod necesar că un război între Austria şi Serbia se va declanşa, nu
zic decât că dacă războiul va izbucni între Serbia şi Austria, conflictul se va întinde fără îndoială în
restul Europei…” (Jaurès, Discours de Vaise: contre la guerre, citat după: Joëlle Gardes-Tamine, La
rhétorique, Armand Colin, Paris, 2002, pp. 158-159)

avem următoarea argumentare:

Niciodată Europa n-a fost într-o fiindcă Ruptura diplomatică dintre Austria şi
situaţie atât de ameninţătoare Serbia şi conflictul dintre ele se va extinde
în tot restul Europei

argumentare în care temeiul (concretizat în propoziţia: „Ruptura diplomatică dintre Austria şi


Serbia şi conflictul dintre ele se va extinde în tot restul Europei”) constituie un element al
cunoaşterii comune. Este motivul pentru care argumentarea este acceptabilă şi credibilă în
contextul în care ea este produsă.
Funcţionalitatea universală a acestui criteriu care vizează fondul cunoaşterii comune este
pusă în discuţie: nu putem, în cazul unui discurs ştiinţific, să aducem în atenţie opiniile comune
şi să pretindem să fim acceptaţi cu argumente numai pe această bază. De ce? Pentru că, nu o
dată, opinia comună poate să fie rezultatul unei eroi de interpretare sau de cunoaştere. Sunt şi
alte domenii ale cunoaşterii unde opiniile comune sunt privite cu reticenţă.
Un al treilea criteriu, invocat de Govier, este următorul: un argument este acceptabil dacă
el este concretizat într-o mărturie credibilă. Dacă, într-o argumentare, nu putem beneficia de
rezultatele experienţei proprii pentru a justifica o teză, recurgem cu folos la experienţele altora,
de care luăm cunoştinţă prin intermediul mărturiilor. Exemplul următor:

„Am avut deja ocazia să observăm un exemplu − nevoia crescândă de vindecare magică datorită
căreia, în interiorul uneia sau a două generaţii, Asclepios s-a transformat dintr-un erou minor într-un
zeu major, iar templul său de la Epidaurus a devenit un loc de pelerinaj la fel de renumit cum este
astăzi Lourdes. Faima lui la Atena (şi poate şi în alte părţi) pare, pe bună dreptate, să dateze de la
marea ciumă din 430. Această grea încercare i-a convins pe unii, după cum spune Tucidide, că religia
este inutilă, deoarece credinţa s-a dovedit a nu fi o protecţie împotriva bacililor…” (E.R.Dodds,
Dialectica spiritului grec, Editura Meridiane, Bucureşti, 1983, p. 221)

este ilustrativ în această privinţă. Întemeierea arată astfel:

Ciuma din 430 i-a convins pe fiindcă Credinţa s-a dovedit a nu fi o


unii că religia este inutilă protecţie împotriva bacililor

dar, din text, se deduce cu uşurinţă că atât teza cât şi argumentul ei susţinător sunt preluate din
mărturiile istoricului grec.
Există domenii ale construcţiei discursive în care mărturiile constituie probe
fundamentale în susţinere, de exemplu în domeniul juridic. Putem să subliniem rolul important
al mărturiilor în argumentarea religioasă sau argumentarea din domeniul politic. Evident că,
atunci când se apelează la mărturii pentru a asigura acceptabilitatea unui argument, trebuie să
avem în vedere câteva precauţii. Prima: dacă persoana care depune mărturie este credibilă. De
exemplu, dacă într-o dezbatere juridică mărturia aparţine unui prieten al acuzatului, atunci ea
trebuie asumată cu multe precauţii. A doua: argumentele obţinute ca rezultat al mărturiilor
59

trebuie coroborate cu alte tipuri de probe. Dacă ele nu se contrazic, atunci e posibil ca mărturiile
să asigure un grad înalt de acceptabilitate.
Un ultim criteriu care ne îngăduie să determinăm dacă un argument este acceptabil sau nu
ţine de conceptul de autoritate. Un argument este acceptabil dacă sursa lui originară este o
autoritate în domeniul în care se produce argumentarea. Govier consideră că satisfacerea
criteriului acceptabilităţii unui argument prin invocarea unei autorităţii e determinată de
parcurgerea şi îndeplinirea simultană a următoarelor condiţii (38:84):

(a) un individ oarecare, X, asertează o premisă P;


(b) premisa (argumentul) P face parte din domeniul de cunoaştere K;
(c) individul X este recunoscut ca o autoritate în domeniul de cunoaştere K;

Dacă aceste trei condiţii sunt satisfăcute, atunci se poate afirma că argumentul exprimat prin
premisa P este acceptabil.
Se pune aici o condiţie, de care am mai amintit de altfel: aceste trei exigenţe trebuie să fie
îndeplinite simultan. Dacă una sau alta dintre ele nu este îndeplinită (chiar dacă sunt îndeplinite
celelalte), atunci argumentarea intră în zona sofisticii (ad verecundiam). Argumentarea:

Cea mai bună organizare statală fiindcă Platon a afirmat acest lucru în
ar fi aceea în care filosofii ar dialogul Republica
conduce treburile cetăţii

este un sofism ad verecundiam dacă se constată că Platon nu afirmă acest lucru în dialogul
amintit (nu se respectă prima dintre cele trei exigenţe amintite). Argumentarea:

Cea mai eficace metodă de ducere fiindcă Platon face această afirmaţie
a războiului este atacul pe flancuri într-una din scrierile sale

este un sofism ad verecundiam pentru că nu se respectă condiţia a treia (Platon nu este un expert
în arta războiului) şi nici a doua (Afirmaţia „Cea mai eficace metodă de ducere a războiului este
atacul pe flancuri” nu face parte din sfera de cunoaştere în care Platon este considerat o
autoritate).

Intrebare :

Care sunt consecinţele utilizării unor argumente în care autoritatea invocată est
îndoielnică ?
60

Teme de reflecţie şi autoevaluare :

 Fie următorul fragment:

„În marea ei durere, devotamentul pentru alţii îi rămăsese totuşi neatins; se interesa de tot ce se
mişca în familie, alerga de la unii la alţii, atentă la creşterea dinţilor copiilor, la orice pojar, la orice
vaccinare, la orice alarmă. Se necăjea acum de enervările Bârzulicăi şi le punea pe seama
divorţului. Tanti Dora, se gândea fata, a avut şi ea un destin; existenţa i s-a desfăşurat pe axa jertfei,
a dragostei pentru familie, a alinării suferinţei altora” (Eugen Lovinescu, Acord final, Editura
Dacia, Cluj, 1974, p. 198);

 Să se determine tipurile de argumente şi criteriile după care ele ar putea fi evaluate;


 Să se arate dacă aceste criterii au aceeaşi pondere în fiecare dintre argumente.

 Fie următoarea propoziţie, pe care o considerăm o teză a argumentării:

“Ştefan cel Mare a fost un domnitor care şi-a iubit ţara şi neamul său”

Cerinţe:

 Construiţi câte o argumentare care să susţină această teză, utilizând un argument


bazat pe fapte şi un argument bazat pe valoare. Arătaţi care sunt criteriile prin care
puteţi evalua mai bine dacă argumentele sunt valabile sau nu ;
 Justificaţi dacă adecvarea materială poate fi utilizată pentru a determina dacă
argumentele folosite sunt adevărate sau nu.

 Fie următorul enunţ :

“Stima de sine este începutul unei vieţi fericite”.

Construiţi o argumentare în care acest enunţ îndeplineşte rolul de teză iar


temeiul este alcătuit din :

 un argument bazat pe fapte;


 un argument bazat pe autoritate;
 aplicaţi criteriile de evaluare evidenţiate pentru argumentele utilizate.
61

Unitatea de învăţare 6 : Genurile oratorice şi alegerea argumentelor

1. Genurile oratorice : criterii de delimitare

Problema genurilor oratorice este una dintre cele mai frecventate şi disputate în analizele
asupra artei elocinţei deoarece a investiga o asemenea problemă înseamnă a identifica domeniile
în care arta oratorică se poate practic manifesta. Punctul de plecare al discuţiilor este, în
cvasimajoritatea cazurilor, poziţia aristotelică din Retorica. Iată secvenţa care apare cel mai
adesea în paginile de analiză:

„Genurile retoricii sunt în număr de trei, atâtea câte sunt, de altfel, şi clasele de auditori ai
discursurilor. Căci discursul este format din trei elemente, şi anume: cel care vorbeşte, subiectul
despre care el vorbeşte şi cel căruia el îi vorbeşte, iar scopul se referă la acesta din urmă, vreau să spun
auditoriul. Or, trebuie că auditoriul este sau un spectator sau un judecător şi că judecătorul se pronunţă
fie asupra faptelor petrecute fie asupra faptelor viitoare. Pe de o parte, cel care se pronunţă asupra
faptelor viitoare este, de exemplu, membrul Adunării, pe de altă parte, cel care se pronunţă asupra
faptelor petrecute este, de exemplu, judecătorul, în sfârşit, cel care se pronunţă asupra valorii unui fapt
sau a unei persoane este spectatorul, încât reiese cu necesitate că sunt trei genuri de discursuri
oratorice: deliberativ, judiciar, demonstrativ” (Aristotel, Retorica, I,3, 1358a-1358b, Editura Iri,
Bucureşti, 2004, pp. 101-103).

Întrebarea este următoarea: Pe ce temeiuri a ajuns Stagiritul la această tripartiţie? Mai multe
criterii îşi dau concursul pentru a face distincţia între genul deliberativ, genul judiciar şi genul
demonstrativ (epidictic). Primul este timpul în care se petrec faptele vizate prin intervenţia
oratorică. A delibera înseamnă a da sfaturi cu privire la oportunitatea sau inoportunitatea
desfăşurării unei acţiuni viitoare. Nu putem să-l consiliem pe interlocutor (auditoriu) decât în
legătură cu ceea ce el urmează să facă în viitor. A judeca înseamnă a face o evaluare
(concretizată în acuzare sau apărare) cu privire la faptele care s-au săvârşit deja până în
momentul ţinerii discursului şi care şi-au produs consecinţele (favorabile sau defavorabile)
asupra celorlalţi. Prin urmare, genul judiciar are în vedere acţiunile trecute. A demonstra (în
sensul acordat acestui termen în discuţiile retoricii clasice) înseamnă a arăta, a prezenta prin
laudă sau blam calităţile prezente ale indivizilor, faptelor sau acţiunilor pentru a le permanentiza
(dacă sunt dezirabile) sau pentru a le anihila (dacă sunt indezirabile).
Al doilea criteriu al distincţiei de care vorbim este instituţia angajată în contextul
pronunţării discursului. A delibera înseamnă, din acest punct de vedere, a da sfaturi în legătură
cu ceea este util sau inutil pentru cetate în faţa unei adunări. Cicero, de exemplu, a preferat în
numeroase ocazii să vorbească în faţa Senatului. A acuza sau a apăra înseamnă a te pronunţa în
legătură cu o cauză în faţa unui judecător, singura instituţie îndrituită să ia o decizie într-o cauză
oarecare (în sensul generic al termenului „judecător”, instanţiat diferit în funcţie de sistemele de
drept constituite). Un elogiu sau un blam erau prezentate, de obicei, în faţa publicului, acesta
fiind singurul capabil să sancţioneze social un individ, o faptă, o situaţie.
Al treilea criteriu pus în mişcare pentru a distinge între cele trei genuri oratorice este
atitudinea auditoriului. În actul de deliberare, auditoriul este un evaluator al actelor viitoare
care se vor derula în cetate, în actul de judecată el este un judecător al actelor trecute, înfăptuite
deja, în timp ce în cazul elogiului sau blamului auditoriul este un simplu spectator. De ce
această atitudine diferită a auditoriului? Pentru că de actele viitoare va depinde bunul mers al
cetăţii, de actele trecute a depins bunul mers al cetăţii, pe când elogiul şi blamul sancţionează
anumite fapte ale unor indivizi care nu se răsfrâng atât de direct şi de dur asupra comunităţii.
În sfârşit, al patrulea criteriu care ne poate ajuta să înţelegem fundamentele acestei
distincţii între cele trei genuri oratorice este finalitatea urmărită printr-o intervenţie discursivă
de tip oratoric. A delibera înseamnă, în cele mai multe cazuri, a da sfaturi pentru a înfăptui în
62

viitor ceea ce este util cetăţii şi pentru a ne feri de ceea ce nu este util. A judeca înseamnă a
înfăptui, prin intermediul discursului, ceea ce este drept şi a pedepsi ceea ce nu e drept (pentru a
nu mai fi înfăptuit). A face un elogiu sau a adresa un blam înseamnă a acţiona în favoarea a
ceea ce este frumos, plăcut, bine sau onorabil şi în defavoarea a ceea ce nu îndeplineşte aceste
calităţi.
Să urmărim această secvenţă discursivă dintr-un discurs politic, discurs ce se suprapune
genului deliberativ:

„Ţin însă să se ştie în acest ceas, că înainte de război, acum şase sau şapte luni, în comitetul partidului
conservator, am examinat cu toţii […] profundele transformări la care creaţiunea României Mari
trebuie să se supuie, transformări mult mai numeroase decât reformele agrare şi cele electorale. Toţi
am fost de părere că şi o largă reformă agrară trebuie să iasă din crearea României Mari, şi o
democratică introducere a dreptului la vot” (Tache Ionescu, Discurs ţinut în Cameră la 14 decembrie
1916, în: Vistian Goia, Oratori şi elocinţă românească, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1985, pp.212-
213).

Din punctul de vedere al criteriului temporal, discursul are în vedere ceea ce trebuie făcut
în viitor (reforma agrară şi reforma electorală), din punctul de vedere al instituţiilor cărora se
adresează, aici este vorba de Parlamentul României, din punctul de vedere al atitudinii
auditoriului, acesta este unul activ, care trebuie să se pronunţe în legătură cu aceste măsuri ce
trebuie luate pentru viitorul societăţii româneşti, în sfârşit, din punctul de vedere al finalităţii
urmărite, discursul propune ceea ce oratorul şi partidul său găsesc a fi util pentru bunul mers al
României spre un stat modern, european. Evident, astfel de ilustrări pot fi aduse şi pentru
celelalte două genuri oratorice.

Intrebare :

Consideraţi că există genuri oratorice pure în practica discursivă ? Justificaţi răspunsul.

2. Aplicaţii la genurile oratorice

(a) Aplicaţia 1: genul deliberativ. Pentru o analiză practică a modului în care se distribuie
argumentele în genul deliberativ, avem în atenţie un discurs politic pronunţat de preşedintele
George W.Bush, în primul său mandat, în contextul evenimentelor tragice de la 11 septembrie
2001. Este vorba de discursul preşedintelui ocazionat de Proclamarea Zilei naţionale de
rugăciune şi aducere aminte:

„Ne aflăm aici în plină oră a amărăciunii noastre. Mulţi au suferit o pierdere extraordinar de mare,
iar azi exprimăm suferinţa naţiunii noastre. Venim în faţa lui Dumnezeu pentru a ne ruga pentru cei
dispăruţi şi pentru cei morţi, dar şi pentru cei care îi iubesc. Marţi, ţara noastră a fost atacată cu o
cruzime deliberată şi teribilă. Am văzut imagini de foc, cenuşă şi oţel contorsionat.
Acum apar numele, lista victimelor pe care de-abia începem s-o citim. Sunt nume ale bărbaţilor şi
femeilor care şi-au început ziua la un birou sau într-un aeroport, ocupaţi cu propriile probleme. Sunt
numele oamenilor care au înfruntat moartea iar în ultimele lor momente au sunat acasă pentru a spune
«fiţi curajoşi şi vă iubesc». Sunt numele pasagerilor care şi-au sfidat ucigaşii şi au prevenit asasinarea
altora la sol. Sunt nume de bărbaţi şi femei care au purtat uniforma Statelor Unite şi au murit la
posturile lor. Sunt numele salvatorilor, cei pe care moartea i-a surprins alergând pe scări şi în foc
pentru a-i ajuta pe ceilalţi. Vom citi toate aceste nume. Vom zăbovi asupra lor, le vom învăţa
povestea, şi mulţi americani vor plânge.
63

Copiilor, părinţilor, soţilor, familiilor şi prietenilor celor dispăruţi le oferim puternica simpatie a
naţiunii. Şi, vă garantez, nu sunteţi singuri. Doar cu trei zile înaintea acestui eveniment, americanii
încă nu aveau percepţia istoriei. Dar responsabilitatea noastră faţă de istorie este deja clară : să
răspundem acestor atacuri şi să scăpăm lumea de rău.
Războiul a fost purtat împotriva noastră din umbră, prin înşelăciune şi crimă. Această naţiune este
paşnică, dar teribilă atunci când îi este stârnită mânia. Acest conflict a fost declanşat la timpul şi în
termenii stabiliţi de alţii. Se va sfârşi însă într-un mod şi la un moment alese de noi. Scopul nostru ca
naţiune este neclintit. Totuşi, rănile sunt recente şi nevindecate şi ne conduc către rugăciune. În multe
dintre rugăciunile noastre din această săptămână este căutare dar şi onestitate. La catedrala St.Patrick
din New York, marţi, o femeie a spus «M-am rugat lui Dumnezeu să ne dea un semn că El este încă
aici». Alţii s-au rugat pentru acelaşi lucru, mergând din spital în spital, cu fotografii ale celor încă
dispăruţi.
Semnele Domnului nu sunt întotdeauna cele pe care le căutăm. Învăţăm din tragedii că scopurile
Sale nu coincid întotdeauna cu ale noastre. Totuşi, rugăciunile determinate de propria suferinţă, fie în
casele noastre ori în această catedrală, sunt cunoscute, auzite şi înţelese. Sunt rugăciuni care ne ajută
să rezistăm pe timp de zi sau de noapte. Sunt rugăciuni ale prietenilor sau străinilor, care ne dau putere
pentru călătorie. Şi sunt rugăciuni care predau voinţa noastră unei voinţe mai presus de cea proprie.
Această lume pe care a creat-o este una morală. Amărăciunea, tragedia, ura sunt numai pentru un
timp. Bunătatea, amintirea şi dragostea în schimb nu au sfârşit. Iar Domnul vieţii îi are în grijă pe toţi
cei care mor şi pe toţi cei care plâng. Se spune că adversitatea ne ajută să ne descoperim pe noi înşine.
Acest lucru e adevărat şi pentru o naţiune. În cadrul acestui proces ni s-a adus aminte, iar lumea
întreagă a putut să vadă, că americanii sunt generoşi şi buni, plini de resurse şi curajoşi. Ne-am văzut
caracteristicile naţionale în salvatorii muncind până la epuizare ; în lungile cozi ale donatorilor de
sânge ; în miile de cetăţeni care au cerut să fie de folos în orice mod posibil.
Şi ne-am văzut caracterul naţional în elocvente acte de sacrificiu. În interiorul World Trade Center,
un om care s-ar fi putut salva a rămas până la sfârşit alături de prietenul său paraplegic. Un preot a
murit dându-i ultima împărtaşanie unui pompier. Doi lucrători la birou, găsind o străină handicapată,
au transportat-o până jos, 68 de etaje, pentru a o pune în siguranţă. Un grup de oameni a condus toată
noaptea, de la Dallas la Washington, spre a aduce mostre de piele pentru victimele cu arsuri.
În toate aceste acte, precum şi în multe altele, americanii au arătat un profund devotament unul
faţă de celălalt şi o dragoste plină de respect faţă de ţară noastră. Astăzi, simţim ceea ce Franklin
Roosevelt a numit «curajul fierbinte al unităţii naţionale». Aceasta este o unitate a fiecărei credinţe şi
a fiecărui mediu social. A adus împreună ambele partide în ambele camere ale Congresului. Este
evident în rugăciuni şi în veghea la lumina lumânărilor, în imaginea steagurilor americane, arătate cu
mândrie şi fluturate cu sfidare.
Unitatea noastră este o înrudire a amărăciunii şi o neclintită hotărâre de a triumfa asupra inamicilor
noştri. Iar această unitate împotriva terorii se extinde acum în întreaga lume. America este o naţiune
norocoasă, cu atât de multe lucruri pentru care trebuie să fim recunoscători. Dar, cu toate acestea, nu
suntem la adăpost de suferinţă. Fiecare generaţie a produs proprii ei inamici ai libertăţii. Au atacat
America deoarece noi suntem casa libertăţii, precum şi apărătorii ei. Iar angajamentul părinţilor noştri
reprezintă acum chemarea propriului nostru timp.
În această zi naţională de rugăciune şi de aducere aminte, îl rugăm pe Dumnezeu să aibă grijă de
naţiunea noastră şi să ne dăruiască răbdare şi hotărâre în tot ceea ce urmează să vină. Ne rugăm ca El
să le ofere consolare celor care acum sunt plini de tristeţe. Îi mulţumim pentru fiecare viaţă pe care
acum o plângem şi pentru promisiunea vieţii ce urmează. După cum am fost asiguraţi, nici moartea
sau viaţa, nici îngeri sau puteri, nici lucrurile prezente sau cele care urmează să vină, nici înălţimea
sau adâncimea nu ne poate separa de dragostea lui Dumnezeu. Fie ca El să binecuvânteze sufletele
celor dispăruţi. Fie ca El să le ofere consolare alor noastre. Şi fie ca El să ghideze întotdeauna ţara
noastră” (Prezident’s Remarks at National Day of Player and Rememberbrance, The National
Cathedral, Washington, D.C., 14 September 2001;
http://www.whitehouse.gov/news/releases/2001/09/20010914-2. html)

O prezentare a cadrului în care se produce acest discurs este necesară pentru înţelegerea
conţinutului său dar şi a intenţiilor practice de viitor ale oratorului. În 11 septembrie 2001 au
avut loc atacurile teroriste asupra World Trade Center (turnurile gemene), asupra clădirii
Pentagonului şi, probabil, erau vizate şi alte instituţii. Într-o asemenea situaţie fără precedent
pentru Statele Unite (atacuri semnificative chiar pe teritoriul american şi asupra unor simboluri
64

ale naţiunii), preşedintele Bush proclamă o „zi naţională a rugăciunii şi aducerii aminte”, prilej
cu care ţine acest discurs.
Vom analiza discursul din punctul de vedere al distribuţiei argumentelor într-un gen
deliberativ, pentru a vedea în ce măsură ele confirmă supoziţiile teoretice pe care le-am
prezentat. Vom încerca să descifrăm toate „dedesupturile” posibile ale acesti discurs, ştiut fiind
faptul că, în genere, discursurile politice se folosesc în mare măsură de arma disimulării (una
spun în mod direct şi alta lasă să se înţeleagă). Care ar fi teza pe care o suţine preşedintele în
discursul său? Fără a fi exprimată în mod direct ci doar sugerată, teza este următoarea:

Naţiunea americană va trece de acest moment dificil din istoria sa datorită


devotamentului, spiritului de sacrificiu, curajului şi solidarităţii cetăţenilor americani.

Cum încearcă să susţină preşedintele o asemenea idee? Printr-o analogie interesantă şi


instructivă cu un alt moment dificil din istoria ţării: momentul Roosevelt. De-abia pe parcursul
derulări discursului ni se dă cheia relaţiei de argumentare. Ea constă în invocarea cuvintelor lui
Roosevelt:

„curajul fierbinte al unităţii naţionale”.

Argumentarea este relativ simplă: naţiunea americană a trecut cu brio dificultăţile din timpul
mandatului lui Roosevelt (probabil este vorba de situaţia din al doilea război mondial) graţie la
ceea ce Roosevelt a numit „curajul fierbinte al unităţii naţionale”; dar, subliniază discursul
preşedintelui Bush, tot ce s-a întâmplat la 11 septembrie 2001 (oameni care au înfruntat
moartea, pasageri care au sfidat ucigaşii şi au prevenit asasinarea altora la sol, bărbaţi şi femei
care au murit la posturile lor, preotul care s-a sacrificat dând ultima împărtăşanie unui pompier,
etc.) exprimă prezenţa, şi de această dată, a „curajului fierbinte al unităţii naţionale”. Concluzia
este cât se poate de limpede: naţiunea americană va trece şi de această dată peste primejdii
pentru că acest moment este asemănător cu cel din timpul lui Roosevelt. Dincolo de subtilităţile
de limbaj, de formulele retorice mai mult sau mai puţin penetrante, structura argumentativă este
următoarea:

Naţiunea americană va trece de acest fiindcă Momentele dificile din


moment dificil din istoria sa datorită mandatul lui Roosevelt au
devotamentului, spiritului de sacrificiu, fost trecute prin „curajul
curajului şi solidarităţii cetăţenilor fierbinte al unităţii naţionale”
americani

şi
Există destule asemănări între situaţia din timpul
lui Roosevelt şi cea de la 11 septembrie 2001

Nu discutăm aici justeţea acestei analogii, dacă ea se justifică sau nu, dacă nu cumva sunt cam
forţate apropierile. Important este, pentru noi, că o asemenea analogie a fost utilizată în cadrul
discursului pentru a induce o anumită stare de spirit auditoriului.
De ce se recurge la un argument bazat pe analogie în acest caz? Motivele sunt mai multe.
Pe de o parte, pentru a arăta că în alte cazuri similare rezultatele au fost favorabile pentru
naţiunea americană (nimeni nu a beneficiat mai mult de al doilea război mondial decât America)
şi, prin urmare, există şanse serioase ca ele să fie favorabile şi de această dată. Pe de altă parte,
analogia este în favoarea persoanelor implicate în discurs, în speţă preşedintelui Bush: a te
compara cu preşedintele Roosevelt (apreciat ca unul dintre cei mai buni din întrega istorie a
Statelor Unite) în privinţa părerii pe care o ai despre rolul cetăţenilor americani înseamnă, cel
puţin într-o primă instanţă, un mare capital de autoritate. Şi, poate nu e lipsit de importanţă să
arătăm − chestiune valabilă numai pentru acest caz individual − că analogia este profitabilă şi
65

datorită sensibilităţii cetăţeanului american la istoria mai veche sau mai recentă a ţării sale: tot
timpul noi am trecut cu bine de momentele dificile ale istoriei!
Această analogie de situaţii este susţinută în baza argumentelor fundate pe valori. Este
adevărat că şi contextul evenimenţial şi problematic avantajează şi favorizează o astfel de
opţiune. Cum va birui naţiunea americană şi va trece peste pericole? Prin valorile pe care le
slujesc cetăţenii şi în numele cărora sunt capabili de gesturi supreme: spiritul de sacrificu
(„numele oamenilor care au înfruntat moartea iar în ultimele lor momente au sunat acasă pentru
a spune «fiţi curajoşi şi vă iubesc»”; un om care s-ar fi putut salva a rămas până la sfârşit alături
de prietenul său paraplegic”; „doi lucrători la birou, găsind o străină handicapată, au transportat-
o până jos, 68 de etaje, pentru a o adăposti în siguranţă”), curajul („cei pe care moartea i-a
surprins alergând pe scări şi prin foc pentru a-i ajuta pe ceilalţi”; „pasagerilor care şi-au sfidat
ucigaşii şi au prevenit asasinarea altora la sol”), solidaritatea („salvatorii muncind până la
epuizare”; „lungile cozi ale donatorilor de sânge”; „miile de cetăţeni care au cerut să fie de folos
în orice mod posibil”; „un grup de oameni a condus toată noaptea, de la Dallas la Washington,
pentru a aduce mostre de piele celor cu arsuri”), credinţa („un preot a murit dându-i ultima
împărtăşanie unui pompier”; „o femeie a spus: «M-am rugat lui Dumnezeu să ne dea un semn că
El este încă aici”; „alţii s-au rugat pentru acelaşi lucru, mergând din spital în spital, cu fotografii
ale celor încă dispăruţi”).
Pentru a încheia acest punt, să spunem că faptele sunt acelea care „leagă” toată această
argumentare pentru a-i da autenticitate şi consistenţă. E ceva care trebuie subliniat aici: nu
faptele în sine sunt acelea care susţin teza (ce contează câteva fapte, chiar ieşite din comun, la
scara unei naţiuni într-un moment de cumpănă), ci valorile pe care ele le induc în conştiinţa
celorlalţi. Nu faptul că preotul a murit împărtăsându-l pe pompier contează aici în primul rând,
ci valoarea pe care acest fapt o susţine: sacrificiul suprem pentru credinţa în Dumnezeu. Dacă
suntem atenţi la text, vom constata că fiecare valoare creionată e susţinută cu fapte
reprezentative nu în sine ci în raport cu valoarea.
(b) Aplicaţia 2: genul judiciar. Ilustrarea genului judiciar are în atenţie două secvenţe
care aparţin poate celei mai semnificative acţiuni juridice din secolul al XX-lea: procesul de la
Nürnberg. Este vorba de un fragment din Pledoaria finală a acuzatorului britanic principal, Sir
Hartley Shawcross şi de un altul din Ultimul cuvânt, pronunţat de acuzatul Hermann Göring:

„La ei asasinatul se practica pe scară largă, asemenea oricărei producţii industriale de masă, în
camerele de gazare şi în cuptoarele de la Auschwitz, Dachau, Treblinka, Buchenwald, Mauthausen,
Maidanek şi Oranienburg. Cum ar fi putut omenirea să treacă sub tăcere renaşterea sclavagismului în
Europa, a unui sclavagism de asemenea proporţii, încât şapte milioane de bărbaţi, femei şi copii au
fost izgoniţi din căminele lor, trataţi mai rău ca anumalele, înfometaţi, bătuţi şi ucişi? [...].
În toate războaiele, şi evident că şi în acesta, s-au comis întotdeauna şi acte de violenţă, şi grozăvii
− şi fără îndoială că de ambele părţi. Fireşte că cei împotriva cărora au fost îndreptate le-au considerat
mai mult decât cumplite, şi nu am intenţia să le înfrumuseţez, şi nici să le justific. Au fost însă acte
întâmplătoare, neorganizate, izolate. În cazul nostru însă este vorba despre grozăvii de cu totul alt gen:
de fărădelegi sistematice, organizate la scară mare şi în strânsă conexiune unele cu altele, de acte bine
gândite şi comise în deplină cunoştinţă de cauză.
Şi a existat o anumită categorie de oameni asupra cărora metoda exterminării a fost aplicată într-o
proporţie înspăimântătoare. Mă refer la exterminarea evreilor. Să nu fi comis acuzaţii nici o altă crimă
în afara acesteia, în care au fost implicaţi cu toţii şi tot ar fi fost de ajuns. Căci istoria n-a mai cunoscut
asemenea grozăvii ca acelea comise de ei. [...].
Se prea poate ca unii dintre ei să fie mai puţin vinovaţi decât alţii. Dar atunci când este vorba de
crime de genul celor cu care ne-am întâlnit aici, când consecinţele crimelor lor înseamnă moartea a
peste douăzeci de milioane de semeni de-ai noştri, devastarea unui continent, tragedie de nespus şi
suferinţă în lumea întreagă, ce alinare poate constitui faptul că unii au fost implicaţi în măsură mai
mică decât alţii, că unii au deţinut rolul principal, iar alţii n-au fost decât complici?” (Sir Hartley
Shawcross, Pledoarie finală în procesul de la Nürnberg, citat după: Joe Heydecker, Johannes Leeb,
Procesul de la Nürnberg, Editura Politică, Bucureşti, 1983, pp. 469-470)

*
66

„Un lucru este cert: condam şi eu cu străşnicie toate aceste cumplite asasinate în masă şi n-am nici o
înţelegere pentru ele. Declar însă încă o dată în faţa Înaltei instanţe: nicicând, în nici o etapă, eu nu am
ordonat asasinarea vreunui om şi cu atât mai puţin declanşarea altor grozăvii, şi nici nu le-am tolerat
atunci când am ştiut de ele, având puterea să le împiedic.
Poporul german s-a încrezut în führer şi, în condiţiile conducerii sale autoritare, n-a putut influenţa
cu nimic mersul evenimentelor. Fără a avea în vreun fel cunoştinţă de crimele comise, care astăzi abia
au devenit cunoscute, poporul a luptat cu credinţă, eroism şi abnegaţie şi a dus greul războiului
dezlănţuit nu din dorinţa sa. Poporul german este nevinovat.
Eu nu am dorit războiul şi n-am contribuit la dezlănţuirea lui, ba chiar am făcut totul ca, pe calea
tratativelor, să-l putem evita. Atunci când a izbucnit însă, am depus toate eforturile posibile pentru a
asigura victoria. Dar împotriva noastră au luptat cele trei mari puteri ale lumii, împreună cu multe alte
naţiuni şi, până la urmă, superioritatea lor zdrobitoare ne-a înfrânt. Îmi asum răspunderea pentru toate
faptele mele. Resping însă categoric afirmaţia că la baza lor ar fi stat intenţia de a subjuga pe calea
armelor, de a ucide şi a prăda, sau de a înrobi comite tot felul de grozăvii ori de crime. Pe calea pe
care am mers m-am lăsat condus doar de dragostea fierbinte pentru poporul meu, am luptat pentru
fericirea, libertatea şi viaţa acestuia. Martori îmi sunt atotputernicul Dumnezeu şi poporul meu
german” (Göring, Ultimul cuvânt, citat după: Joe Heydecker, Johannes Leeb, loc.cit., pp. 471-472).

Ambele texte validează destul de bine sublinierile pe care le-am făcut în legătură cu
repartiţia tipurilor de argumente în funcţie de genurile oratorice. O mică observaţie înainte de a
trece la analiza pe text. Atât Pledoaria finală cât şi Ultimul cuvânt au fost precedate de
numeroase dezbateri, interogatorii, confruntări de poziţii între diferiţi participanţi la proces
(acuzatori, acuzaţi, apărători, martori etc.). Aşa încât, dacă în textele pe care le analizăm apar
uneori afirmaţii care fac trimiteri la altceva care nu e dat în textul propriu-zis, corelări cu
aspecte care sunt mai puţin cunoscute sau acuze care nu par suficient probate, trebuie să luăm în
calcul că toate acestea au o întemeiere în ceea ce s-a dezbătut anterior în proces.
Pledoaria acuzatorului principal britanic, Sir Hartley Shawcross, exprimă o sinteză a
tuturor acuzaţiilor care s-au adus în proces pe toată durata desfăşurării lui. Fără a relua „pas cu
pas” lista acestora din urmă, oratorul punctează totuşi faptele esenţiale pentru care acuzaţii sunt
aduşi în faţa justiţiei. Prin urmare, primul loc în construcţia acuzării îl ocupă faptele care
incriminează („asasinatul se practica pe scară largă, asemenea oricărei producţii industriale de
masă”; „camerele de gazare şi cuptoarele de la Auschwitz, Dachau...”; „renaşterea
sclavagismului în Europa”; „şapte milioane de bărbaţi, femei şi copii au fost izgoniţi din
căminele lor, trataţi mai rău ca animalele, înfometaţi, bătuţi, ucişi”; „exterminarea evreilor”).
Interesant de arătat că, în ultimul său cuvânt, încercarea de dezvinovăţire a lui Göring recurge
tot la invocarea faptelor. În acest caz, utilizarea faptelor în respingere urmează trei căi:
exprimarea regretului şi condamnării unor asemenea fapte („condam şi eu cu străşnicie toate
acele cumplite asasinate în masă şi n-am nici o înţelegere pentru ele”), invocarea necunoaşterii
faptelor („fără a avea în vreun fel cunoştinţă despre crimele comise, care astăzi abia au devenit
cunoscute, poporul a luptat cu credinţă...”), negarea cu vehemenţă a faptelor („nicicând, în nici o
etapă, eu nu am ordonat asasinarea vreunui om şi cu atât mai puţin declanşarea altor grozăvii...”;
„eu nu am dorit războiul şi n-am contribuit la dezlănţuirea lui”). Oratorul uzează nu numai de
respingerea unora dintre fapte, dar recurge la altele pentru a proba anumite versiuni proprii („ba
chiar am făcut totul ca, pe calea tratativelor, să-l putem evita”; „împotriva noastră au luptat cele
trei mari puteri ale lumii, împreună cu multe alte naţiuni şi, până la urmă, superioritatea lor
zdrobitoare ne-a înfrânt”).
Faptele sunt incriminante şi constituie probe ale acuzării în virtutea unor valori. În
numele căror valori faptele celor acuzaţi constituie probe în favoarea condamnării lor? Din
Pledoarie se desprind câteva: dreptul la viaţă („la ei asasinatul se practica pe scară largă...”;
„fădelegi sistematice, organizate la scară mare...”; „metoda exterminării a fost aplicată într-o
proporţie înspăimântătoare”; „moartea a peste douăzeci de milioane de semeni de-ai noştri...”),
demnitatea umană („trataţi mai rău ca animalele, înfometaţi, bătuţi, ucişi”; „s-au comis
întotdeauna şi acte de violenţă, şi grozăvii...”), egalitatea între oameni („Cum ar fi putut
67

omenirea să treacă sub tăcere renaşterea sclavagismului în Europa?”), ura de rasă („...a existat o
anumită categorie de oameni asupra cărora metoda exterminării a fost aplicată într-o proporţie
înspăimântătoare. Mă refer la exterminarea evreilor”). Surprinzător, în apărare, discursul lui
Göring se sprijină şi el pe anumite valori pentru a justifica faptele: patriotismul („Pe calea pe
care am mers m-am lăsat condus doar de dragostea fierbinte pentru poporul meu, am luptat
pentru fericirea, libertatea şi viaţa acestuia”; „Martor mie atotputernicul Dumnezeu şi poporul
meu german”), onoarea militară („Eu nu am dorit războiul şi nu am contribuit la dezlănţuirea
lui... Atunci când a izbucnit însă, am depus toate eforturile posibile pentru a asigura victoria”),
căinţa („condamn şi eu cu străşnicie toate acele cumplite asasinate în masă şi n-am nici o
înţelegere pentru ele”).
Alături de tipurile de argumente pe care le-am evidenţiat − şi care constituie armătura
argumentativă a celor două secvenţe de discurs − întâlnim şi altele care fie amplifică ceva din
grozăvia faptelor, fie mai atenuează din duritatea unor afirmaţii. În Pledoarie facem cunoştinţă
cu o argumentare bazată pe analogie prin care se încearcă a se marca distanţa dintre natura
fărădelegilor săvârşite în alte războaie şi în cel pe care l-au pus la cale acuzaţii. Secvenţa în
cauză este următoarea:

„În toate războaiele, şi evident că şi în acesta, s-au comis întotdeauna şi acte de violenţă, şi grozăvii −
şi fără îndoială că de ambele părţi. Fireşte că cei împotriva cărora au fost îndreptate le-au considerat
mai mult decât cumplite, şi nu am intenţia să le înfrumuseţez, şi nici să le justific. Au fost însă acte
întâmplătoare, neorganizate, izolate. În cazul nostru însă este vorba despre grozăvii de cu totul alt gen:
de fărădelegi sistematice, organizate la scară mare şi în strânsă conexiune unele cu altele, de acte bine
gândite şi comise în deplină cunoştinţă de cauză”.

Întâlnim, de asemenea, argumente bazate pe exemple („cuptoarele de la Auschwitz, Dachau...”),


interogaţii retorice de efect („...când consecinţele crimelor lor înseamnă moartea a peste
douăzeci de milioane de semeni de-ai noştri, devastarea unui continent, tragedie de nespus şi
suferinţe în lumea întreagă, ce alinare poate constitui faptul că unii au fost implicaţi în măsură
mai mică decât alţii, că unii au deţinut rolul principal, iar alţii n-au fost decât complici?”). În
Ultimul cuvânt suntem părtaşi la invocarea unui argument bazat pe autoritatea persoanei
(„Poporul german s-a încrezut în führer şi, în condiţiile conducerii sale autoritare, n-a putut
influenţa cu nimic mersul evenimentelor”).
(c) Aplicaţia 3: genul epidictic. Pentru ilustrarea genului epidictic am ales un fragment
din oratoria românească. Este vorba despre discursul rostit de Ion Petrovici la moartea marelui
om politic (dar şi mare orator) Take Ionescu:

„A fost un om cu însuşiri excepţionale. Desigur unul dintre acele exemplare ce nu apar în fiecare zi,
pe care natura le pregăteşte îndelung şi după zămislirea cărora se odihneşte multă vreme.
Cu ce-am putea măsura pierderea pe care o încearcă astăzi ţara, decât numai cu norocul de a-l fi
avut!
Take Ionescu n-a fost omul unei singure calităţi, fie ea oricât de puternică şi scânteietoare. Într-
însul se îmbinau fericit şi armonic însuşiri care de cele mai multe ori se duşmănesc şi se exclud. Pe el,
repeziciunea cu care inteligenţa lui prindea înţelesul lucrurilor şi raporturilor lor, cu care pe urmă îşi
turna gândirea în fraze limpezi şi captivante, nu l-a împiedicat să fie şi un aprig muncitor, un neobosit
cercetător al cărţilor în nopţi de veghe prelungită. La dânsul idealurile umanitare n-au înlăturat calda
dragoste de ţară, iar egoismul patriotic nu l-a stânjenit să fie şi un cetăţean al lumii civilizate, ceea ce
face astăzi ca drapelele de doliu să nu se mărginească la graniţele ţării, ci să fluture triste şi-n ţinutul
altor popoare. În sfârşit, la el inteligenţa şi talentul, care fiind aşa de bogate, s-ar fi putut pierde, ca la
atâţia alţii, în jocul fosforescent al unor construcţii imaginative, n-au încetat un moment să fie aceea ce
le-a fost menirea lor originară: instrumente de acţiune, mijloace de înfăptuire practică. [...].
...................................................................................................................................................................
Nu este nimeni, cât de puţin în curent cu viaţa noastră publică, să nu ştie că Take Ionescu a avut o
rodnică şi frumoasă activitate. Ajuns foarte tânăr, prin afirmarea sa la tribuna parlamentului, pe cele
mai înalte trepte ale politicii noastre, s-a distins din primul moment ca ministru de resort asimilându-şi
îndată problemele departamentului şi găsindu-le soluţii practice şi precise. Însă nici o clipă n-a rămas
68

numai ministru de resort, reuşind să îmbrăţişeze de la început în chip luminos toate chestiunile
momentului, având în toate discuţiile propuneri fericite, făcute fără consideraţii savante şi pedante, ci
simplu şi neted ca realitatea însăşi.
...................................................................................................................................................................
Toată lumea cunoaşte propaganda sa neobosită pentru participarea noastră la război, propagandă
întemeiată pe două lucruri: pe o dorinţă arzătoare de a vedea înfăptuită România tuturor Românilor,
ceea ce moartea care-l pândea în umbră i-a îngăduit s-o vadă măcar un moment; al doilea, pe o
uimitoare prevedere a rezultatelor încăierării mondiale, prevedere atât de exactă până în multe din
detaliile sale, încât ţi-ar veni s-o declari apocrifă, dacă n-ai avea despre ea atâtea dovezi neîndoioase.
În sfârşit, un alt moment de mare înălţare politică îl reprezintă opera ce a executat-o după război,
pe vremea cât a fost ministru de externe în guvernul Averescu. Take Ionescu, prin iscusinţa spiritului
său ager, şi-a dat seama că pe locul unde vieţuise în Europa Centrală organismul absurd al monarhiei
Austro-Ungare, astăzi la pământ, nu poate rămâne un gol, unde să sufle slobode vânturile întâmplării,
ci trebuieşte pus ceva: un organism viguros şi logic, o forţă coerentă, o cooperare sănătoasă între
state...
...................................................................................................................................................................
Cel puţin dacă din simţământul acestei clipe în care ne depersonalizăm, ne ridicăm deasupra
noastră înşine, am păstra ceva şi pe urmă, când despărţându-ne de cel mort ne vom întoarece între cei
vii. Cel puţin dacă ne-ar rămânea în permanenţă ceva din dispoziţia acestui moment, când nu ignorăm
calităţile unui om din cauza defectelor, ci le uităm bucuros pe acestea din pricina calităţilor! De ne-am
întoarce cel puţin la treburile şi rosturile noastre, de unde, fireşte, lupta nu va lipsi niciodată, cu inima
mai bună, cu înţelegerea mai largă, cu sufletul mai puţin pătimaş, încorporând în conştiinţa noastră
constantă măcar o urmă din ceea ce resimţim acum şi ceea ce a fost încă o trăsătură frumoasă a aceluia
care pleacă dintre noi: anume ignorarea urii şi a răutăţii” (Ion Petrovici, Take Ionescu. Discurs
funebru rostit la înmormântarea lui în ziua de 30 iunie 1922, în: Ion Petrovici, Momente solemne,
Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1943, pp. 24-27).

Elogiul făcut lui Take Ionescu are toate datele discursurilor de gen: un limbaj dintre cele
mai alese, presărat peste tot cu expresii care ne apropie de sublim, o argumentare echilibrată
care să nu cadă nici în patima laudei nefondate dar nici în păcatul afirmaţiilor gratuite, o
solemnitate a momentului în acord cu rolul pe care l-a jucat cel dispărut în viaţa publică a
României moderne. Ne interesează modul de susţinere a argumentării. Întregul elogiu se
circumscrie unei idei pe care oratorul o anunţă chiar din primele acorduri ale discursului:

„A fost un om cu însuşiri excepţionale. Desigur unul dintre acele exemplare ce nu apar


în fiecare zi, pe care natura le pregăteşte îndelung şi după zămislirea cărora se odihneşte
multă vreme”.

Pentru aceste calităţi, atât de multe cum ne lasă oratorul să înţelegem, cel dispărut merită
omagiat şi elogiat. Dar această teză, numai enunţată, e fără susţinere, motiv pentru care trebuie
aduse argumente în sprijinul ei. Iată câteva dintre ele: dispărutul a fost un om foarte inteligent
(„„...repeziciunea cu care inteligenţa lui prindea înţelesul lucrurilor şi raporturile lor...”), a fost
un orator desăvârşit („...pe urmă îşi turna gândirea în fraze limpezi şi captivante...”), un patriot
adevărat dar şi un iubitor al celorlalte popoare („......la dânsul idealurile umanitare n-au înlăturat
calda dragoste de ţară, iar egoismul patriotic nu l-a stânjenit să fie şi un cetăţean al lumii
civilizate”), un om cu spirit practic, întreprinzător („...la el inteligenţa şi talentul, care fiind aşa
de bogate, s-ar fi putut pierde, ca la atâţia alţii, în jocul fosforescent al unor construcţii
imaginative, n-au încetat un moment să fie aceea ce le-a fost menirea lor originară: instrumente
de acţiune, mijloace de înfăptuire practică”), un om politic cu realizări de excepţie („Ajuns
foarte de tânăr, prin afirmarea sa la tribuna parlamentului, pe cele mai înalte trepte ale politicii
noastre, s-a distins din primul moment ca ministru de resort asimilându-şi îndată problemele
departamentului şi găsindu-le soluţii practice şi precise. Însă nici o clipă n-a rămas numai
ministru de resort, reuşind să îmbrăţişeze de la început în chip luminos toate chestiunile
momentului...”). Suntem în faţa argumentelor bazate pe valori.
Ele sunt urmate de invocarea unor argumente bazate pe fapte sau exemple. În secvenţa:
69

„Toată lumea cunoaşte propaganda sa neobosită pentru participarea noastră la război, propagandă
întemeiată pe două lucruri: pe o dorinţă arzătoare de a vedea înfăptuită România tuturor Românilor,
ceea ce moartea care-l pândea în umbră i-a îngăduit s-o vadă măcar un moment; al doilea, pe o
uimitoare prevedere a rezultatelor încăierării mondiale, prevedere atât de exactă până în multe din
detaliile sale, încât ţi-ar veni s-o declari apocrifă, dacă n-ai avea despre ea atâtea dovezi neîndoioase”

avem de-a face cu argumente bazate pe fapte, în timp ce în fragmentul:

„...un alt moment de mare înălţare politică îl reprezintă opera ce a executat-o după război, pe
vremea cât a fost ministru de externe în guvernul Averescu. Take Ionescu, prin iscusinţa soiritului său
ager, şi-a dat seama că pe locul unde vieţuise în Europa Centrală organismul absurd al monarhiei
Austro-Ungare, astăzi la pământ, nu poate rămâne un gol, unde să sufle slobode vânturile întâmplării,
ci trebuieşte pus ceva: un organism viguros şi logic, o forţă coerentă, o cooperare sănătoasă între
state...”

suntem în prezenţa unei argumentări pe bază de exemplificare. În finalul elogiului descoperim


un argument al autorităţii: autoritatea celui dispărut, dată de valorile pe care le-a slujit şi de
faptele pe care le-a împlinit, este adusă ca un argument pentru acţiunile viitoare ale generaţiilor
mai tinere:

„Cel puţin dacă din simţământul acestei clipe în care ne depersonalizăm, ne ridicăm deasupra noastră
înşine, am păstra ceva şi pe urmă, când despărţându-ne de cel mort ne vom întoarece între cei vii. Cel
puţin dacă ne-ar rămânea în permanenţă ceva din dispoziţia acestui moment, când nu ignorăm
calităţile unui om din cauza defectelor, ci le uităm bucuror pe acestea din pricina calităţilor! De ne-am
întoarce cel puţin la treburile şi rosturile noastre, de unde, fireşte, lupta nu va lipsi niciodată, cu inima
mai bună, cu înţelegerea mai largă, cu sufletul mai puţin pătimaş, încorporând în conştiinţa noastră
constantă măcar o urmă din ceea ce resimţim acum şi ceea ce a fost încă o trăsătură frumoasă a aceluia
care pleacă dintre noi: anume ignorarea urii şi a răutăţii”.

Teme de reflecţie şi autoevaluare :

 Alegeţi un discurs electoral. Identificaţi şi analizaţi:

 distincţia dintre argumentele reale, aparente şi false;


 gradul de suficienţă al argumentelor folosite;
 cum sunt prezente criteriile acceptabilităţii.

 Luaţi ca element de analiză un discurs al lui Demostene.


Identificaţi şi argumentaţi:

 genul oratoric căruia îi aparţine;


 argumentele specifice genului oratoric;
 forţa argumentelor în funcţie de rolul lor în discurs.
70

 Să presupunem că analizăm un discurs politic:

 cărui gen oratoric îi aparţine;


 care sunt tipurile de argumente care ar trebui să predomine;
 care dintre cele trei criterii de alegere are ponderea cea mai însemnată ?
71

Unitatea de învăţare 7 : Ordinea ideilor în discursul oratoric

1. Ordinea raţională a ideilor

La rigoare, dacă un discurs urmăreşte să probeze o anumită teză, actul ţine exclusiv de
relaţiile logice dintre argumentele aduse şi teza susţinută. Suntem convinşi de adevărul unui
enunţ numai în virtutea unor operaţii raţionale care se desfăşoară în mintea noastră, operaţii care
ne arată că ceea ce ni se cere să admitem ca adevărat se sprijină pe alte idei adevărate de care
sunt determinate. Nu ne putem imagina că am fi capabili să admitem un enunţ ca adevărat sau
ca fals pentru că ne roagă cineva, pentru că ţinem mai mult la cineva decât la altcineva, pentru
că preferăm pe cineva altcuiva, pentru că ne e frică de cineva, pentru că vrem să flatăm pe
cineva… Când interlocutorul argumentează pentru noi o anumită teză, el ne arată doar calea
raţională prin care se poate înţelege că ceva este determinat de altceva şi trebuie acceptat ca
atare.
Sigur că discursul oratoric nu este numai atât, nu se reduce doar la punerea în pagină a
acestui traiect al raţionalităţii. El vine şi cu altceva, dincolo de întemeierea raţională, dar primul
pas în construcţia unui discurs trebuie să fie această organizare raţională a argumentelor. Dacă
ea nu se realizează, discursul este imposibil: să ne imaginăm, dar numai ca o ilustrare mai
provocatoare, discursurile celor din spitalele de psihiatrie, care se chinuie să susţină că sunt
Napoleon, Iisus (regăsim aici o încălcare a principiul identităţii) şi deci că nu sunt ceea ce sunt
(încălcarea principiul noncontradicţiei), că sunt ţinuţi cu forţa în spital de forţe oculte (o
încălcare a principiului raţiunii suficiente).

2. Ordinea suficient-necesară

Ce înseamnă a arăta calea raţională prin care ceva este o probă pentru dovedirea a
altceva? Înseamnă a arăta relaţiile de determinare dintre valoarea de adevăr a argumentului şi
valoarea de adevăr a tezei. Spre exemplu, dacă valoarea de adevăr a unui argument dat se
concretizează într-o propoziţie adevărată iar această valoare de adevăr atrage după sine valoarea
adevărat pentru o altă propoziţie, pe care vrem s-o susţinem în faţa interlocutorului, atunci
putem să afirmăm fără a greşi că prima este un argument pentru susţinerea celei de-a doua în
calitate de teză. Organizarea relaţiei dintre argument şi teză are la bază, în acest caz, raportul de
condiţionare suficient-necesară dintre două propoziţii.
Aşa se întâmplă în cazul propoziţiilor „12 este divizibil cu 2” şi „12 este un număr par”:
caracterul adevărat al propoziţiei „12 este divizibil cu 2” atrage după sine caracterul adevărat al
propoziţiei „12 este un număr par”. Argumentarea are forma următoare:

12 este un număr par fiindcă 12 este divizibil cu 2

şi
Dacă un număr este divizibil cu 2, el este par

Propoziţia „12 este divizibil cu 2” este un argument pentru susţinerea tezei „12 este un număr
par” pentru că ea este condiţia suficientă a tezei în cauză. Care ar fi regula ce ar trebui urmată în
argumentare atunci când vrem să susţinem o teză în baza relaţiei ei de condiţionare suficient-
necesară cu un argument ce ar putea fi utilizat? Să căutăm, pentru teza dată, un antecedent (o
condiţie) adevărate. Dacă am găsit un antecedent, dacă am verificat cu atenţie şi el este
adevărat, atunci cu siguranţă şi teza poate fi susţinută ca adevărată în baza relaţiei de adevăr
dintre condiţie şi consecinţă. Asemenea susţineri sunt frecvente în discursurile publice:
72

„Al patrulea şef, şef-aspirant, al amicilor fevruarişti s-a însărcinat cu formularea acestei pretinse
tactici, d.general Jacques Lahovary. O fi fost domnul general ce o fi fost când se ocupa de cele
militare; dar de când s-a lăsat de militărie şi a început să se civilizeze prin colorile capitalei, a apucat o
cale foarte curioasă; şi dacă îşi închipuieşte d-sa şi vrea să propovăduiască şi altora că teoria
sacrificiilor este o utopie şi că numai prin interese se ţin «ai noştri», conform tradiţiei istoriei şi
politicii româneşti, atunci comite o mare erezie. Toată istoria noastră naţională îi dă o dezminţire, şi
istoria este politica trecutului, precum politica este istoria prezentului. Să mă încerc a vă dovedi din
exemplul evenimentelor noastre contemporane, că din toate firele cu care se ţese pânza istoriei
naţionale, din toate aceste fire străbate un anume fir cu o anume culoare, străbate jertfa acelora care au
înfăptuit ceva în orice epocă însemnată din istoria ţării” (Titu Maiorescu, Discurs la Congresul politic
din 1902, în: Vasile V. Haneş, Antologia oratorilor români, Socec & Co S.A.R., Bucureşti, f.a., p.
107)

secvenţă care exprimă următorul traiect argumentativ:

D.general Lahovary se înşală fiindcă Toată istoria noastră naţională


dacă crede că teoria sacrificiilor este un exemplu că sacrificiile
este o utopie au fost permanent prezente

în care, cel puţin pentru autor, argumentul concretizat în propoziţia „Toată istoria noastră
naţională este un exemplu că sacrificiile au fost permanent prezente” este o condiţie suficientă
pentru a susţine adevărul tezei („D.general Lahovary se înşală dacă crede că teoria sacrificiului
este o utopie”).
Constatăm că organizarea argumentelor are la bază, în acest caz, relaţia de la condiţie la
consecinţă: adevărul condiţiei susţine adevărul consecinţei. Suntem în prezenţa susţinerii unei
teze. Dar aceeaşi relaţie ordonatoare poate fi convocată şi pentru organizarea argumentelor în
vederea respingerii tezei. Dacă un enunţ este condiţia suficientă pentru altul, înseamnă că acesta
din urmă este consecinţa lui necesară. Dacă vom putea să dovedim că această consecinţă
necesară este o propoziţie falsă, atunci înseamnă că şi condiţia ei suficientă este falsă (pentru că,
dacă ar fi adevărată, ar atrage după sine o consecinţă adevărată). Aşa se întâmplă între
propoziţiile: „13 este divizibil cu 2” şi 13 este un număr par”. Se constată că propoziţia „13 este
divizibil cu 2” este falsă şi se întemeiază astfel falsitatea propoziţiei „13 este un număr par”,
conform schemei:

Este fals că „13 este un număr par” fiindcă Este fals că „13 este divizibil cu 2”

şi
Dacă un număr este divizibil cu 2, el este par

Care ar fi calea de urmat în vederea respingerii unei teze? Să-i găsim o consecinţă falsă. Dacă i-
am găsit o consecinţă falsă, atunci şi teza este falsă, conform principiului că adevărul rezultă
numai din adevăr. Dacă am putut arăta, pe această cale, că teza este falsă, înseamnă că,
argumentativ, am procedat la respingerea tezei. Ca în următorul fragment:

„Ci, judecaţi, fraţilor! Oare dacă presimţesc rândunelele şi animalele furtuna cea grea şi dacă unii îşi
spun mai înainte chiar şi ora morţii, o gintă întreagă să nu presimtă pericolul ce o ameninţă, un popor
întreg să stea nemişcat ca piatra când îi bate ceasul fericirii şi să tacă asemenea unui surdomut când i
se trage clopotul de moarte? Aceasta ar fi un lucru în contra naturii şi cu neputinţă; inima românilor a
bătut întotdeauna pentru libertate, şi iată că-i vedem şi acum cu multă bucurie cum s-au deşteptat şi
prin ce unire minunată s-au legat că nu vor mai suferi să-i calce în picioare alte naţiuni” (Simion
Bărnuţiu, Discurs ţinut în Câmpia Libertăţii la Blaj, 2/14 mai 1848, în: Vistian Goia, Oratori şi
elocinţă românească, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1985, p. 67)

cu următoarea schemă de argumentare (de la negarea consecinţei la negarea condiţiei) :


73

Este fals că un popor întreg nu presimte fiindcă Este fals că un popor întreg
când îi bate ceasul fericirii stă nemişcat („vedem acum
cu mare bucurie cum s-au
deşteptat…”)

Intrebare :

Care este explicaţia faptului că dacă vrem să respingem o teză în baza ordinii suficient-
necesare, atunci teza trebuie să aibă calitatea de antecedent în raport cu argumentul său ?
Explicaţi pe scurt relaţia de determinare.

3. Relaţia de opoziţie contrară

Relaţia de condiţionare suficient-necesară dintre argumente şi teză nu constituie singurul


cadru de ordonare şi organizare a argumentelor pentru susţinerea sau respingerea unei teze. O
altă relaţie este cea de opoziţie contrară. Dacă vom descoperi două enunţuri care sunt în relaţie
de opoziţie contrară din punctul de vedere al valorilor lor de adevăr (ceea ce înseamnă că
propoziţiile nu pot fi adevărate împreună în acelaşi timp şi sub acelaşi raport) şi dacă vom putea
dovedi că unul dintre aceste enunţuri este adevărat, atunci vom trage concluzia că celălalt enunţ
este fals. Dacă acesta din urmă se află, într-o relaţie de argumentare, în postura de teză, atunci
aceasta este calea cea mai sigură pentru respingerea tezei. Aşa se întâmplă în cazul enunţurilor
„Ionescu este un temperament coleric” şi „Ionescu este un temperament melancolic”. Ştim cu
siguranţă că nici un individ nu poate fi şi coleric şi melancolic (din punctul de vedere al
criteriilor care diferenţiază temperamentele), s-au făcut observaţii îndelungate asupra
echilibrului, forţei şi mobilităţii proceselor cerebrale la individul Ionescu şi s-a constatat că ele
se încadrează în tipul melancolic (am dovedit, deci, că enunţul „Ionescu are un temperament
melancolic” este adevărat) şi, pe această bază, respingem teza „Ionescu este un temperament
coleric”. Argumentarea este următoarea:

Este fals că „Ionescu are un fiindcă Este adevărat că „Ionescu are un


temperament coleric“ temperament melancolic“
şi
Nici un individ nu poate să aibă şi un temperament
melancolic şi un temperament coleric

ceea ce înseamnă respingerea tezei „Ionescu are un temperament coleric”. Dacă enunţul
„Ionescu are un temperament melancolic” se află, într-o argumentare, în postura de teză şi se
urmăreşte respingerea enunţului în cauză, atunci se va proceda de o manieră asemănătoare cu
cea dinainte, numai că de această dată se va arăta că este adevărat enunţul „Ionescu are un
temperament coleric”. În baza aceleiaşi relaţii de opoziţie contrară, având enunţul „Ionescu are
un temperament coleric” ca adevărat se va reuşi respingerea tezei „Ionescu are un temperament
melancolic”.
După cum se poate lesne observa, relaţia de opoziţie contrară poate ordona argumentele
numai în vederea respingerii unei teze: ea nu poate decât să decidă că o teză este falsă fiindcă
contrara ei este adevărată. Regula care ar trebui urmată aici este următoarea: oricine urmăreşte
să respingă o teză o va putea face dacă îi găseşte o propoziţie contrară care să poată fi dovedită
adevărată. Dacă va putea să convingă interlocutorul că propoziţia contrară tezei este adevărată,
atunci va rezulta cu siguranţă că teza este falsă (fiindcă ele nu pot fi adevărate împreună). Ceea
ce înseamnă, desigur, respingerea tezei.
74

Intrebare :

De ce relaţia de opoziţie contrară poate fi un temei doar pentru respingerea une teze ?
Motivaţi răspunsul.

4. Relaţia de opoziţie subcontrară

Dacă relaţia de opoziţie contrară este de folos în organizarea argumentelor pentru


respingerea unei teze, relaţia de opoziţie subcontrară îşi asumă acelaşi rol pe direcţia susţinerii
unei teze. Două enunţuri sunt într-o relaţie de opoziţie subcontrară atunci când ele nu pot fi false
împreună în acelaşi timp şi sub acelaşi raport: dacă putem dovedi că unul dintre aceste enunţuri
este fals, atunci în mod necesar celălalt trebuie să fie adevărat (fiindcă ele nu pot fi ambele
false). Este situaţia enunţurilor: „Ionescu merge în excursie pe jos” şi „Ionescu merge în
excursie cu un mijloc de transport”. Dacă într-o relaţie de argumentare se pune ca teză enunţul
„Ionescu merge în excursie pe jos” şi interlocutorul urmăreşte să susţină această teză, atunci el
poate face acest lucru arătând că enunţul „Ionescu merge în excursie cu un mijloc de transport”
este fals. Dacă va convinge pe ceilalţi de falsitatea acestui din urmă enunţ, atunci procedura de
susţinere va lua următoarea formă:

Este adevărat că „Ionescu merge fiindcă Este fals că „Ionescu merge în


în excursie pe jos” excursie cu un mijloc de transport”
şi
Este imposibil ca cineva să nu meargă în excursie
nici pe jos nici cu un mijloc de transport

ceea ce înseamnă susţinerea tezei în discuţie. Dacă urmărim să susţinem ca teză enunţul
„Ionescu merge în excursie cu un mijloc de transport”, atunci procedăm prin identificarea
caracterului fals al enunţului „Ionescu merge în excursie pe jos”. Regula de urmat în practica
discursivă este următoarea: oricine urmăreşte să susţină o teză va putea să o facă dacă îi găseşte
o propoziţie subcontrară falsă. În acest fel are loc susţinerea tezei. Aşa se procedează în
următorul fragment:

„Dascălul ardelean n-a fost desigur o flacără orbitoare ivită pe orizont, nici energie eruptivă care să
uimească cu dezlănţuirea ei. El a reprezentat însă în economia spirituală a neamului, într-o vreme de
oscilări agitate şi adesea dezordonate, principiul continuităţii de muncă persistentă şi metodică”
(Octavian Goga, Cuvântare la moartea lui Ion Bianu, martie 1935, în: V.V.Haneş, loc.cit.,p.219)

care, ca organizare a argumentelor în raport cu teza, arată astfel:

Dascălul ardelean a reprezentat fiindcă (1) El n-a fost o flacără orbitoare


principiul continuităţii de muncă ivită pe orizont;
persistentă şi metodică (2) El n-a fost energie eruptivă
care să uimească…

şi
Un mare cărturar trebuie să fie sau o flacără orbitoare
sau o energie eruptivă sau să reprezinte principiul
continuităţii de muncă persistentă şi metodică
75

schemă din care se văd mai uşor mecanismele de susţinere a tezei în discuţie.
Ce am putut constata din analizele de până acum? Un aspect semnificativ pentru munca,
trudnică adesea, de organizare a argumentelor astfel încât ele să fie cât mai eficiente în
susţinerea sau respingerea unei teze: organizarea argumentelor se realizează pe baza relaţiilor de
determinare alethică dintre propoziţiile-argument şi propoziţia-teză. Există trei astfel de relaţii,
pe care le putem numi, pentru întrebuinţările noastre, relaţii de ordonare primară: relaţia de
condiţionare suficient-necesară, relaţia de opoziţie contrară şi relaţia de opoziţie subcontrară.
Relaţia de condiţionare suficient-necesară îndeplineşte funcţii ordonatoare atât în susţinerea cât
şi în respingerea unei teze, relaţia de opoziţie contrară îndeplineşte funcţii ordonatoare numai în
situaţia respingerii, în timp ce relaţia de opoziţie subcontrară ia în stăpânire organizarea
argumentelor în vederea susţinerii.
Dacă vrem să susţinem o teză în faţa adversarului, avem la îndemână două posibilităţi:
sau îi găsim un antecedent adevărat (utilizăm, în acest caz, cadrul ordonator al relaţiei de
condiţionare suficient-necesară), sau îi găsim o propoziţie subcontrară falsă (cadrul ordonator
este, de această dată, relaţia de opoziţie subcontrară). Vom opta pentru una sau alta dintre cele
două căi în funcţie de argumentul pe care-l considerăm mai puternic în raport cu interlocutorul:
sau antecedentul adevărat sau contrariul fals. Dacă vrem să respingem teza adversarului, atunci
beneficiem tot de două posibilităţi: sau căutăm o consecinţă falsă a tezei susţinute (ne folosim,
deci, de relaţia de condiţionare suficient-necesară) sau căutăm o propoziţie contrară adevărată în
raport cu teza susţinută (utilizăm aici relaţia de opoziţie contrară).

Intrebare :

De ce relaţia de subcontrarietate poate fi un temei doar pentru susţinerea unei teze ?


Justificaţi răspunsul.

5. Ordinea indusă de relaţia de analogie

Un ultim popas asupra relaţiilor prin care ordonăm argumentele într-un demers
întemeietor vizează relaţia de analogie. De altfel, atunci când am analizat problema alegerii
argumentelor în funcţie de genul oratoric am vorbit despre argumentul bazat pe analogie, care,
ne putem da lesne seama, nu este unul la fel de simplu şi primar precum faptul sau valoarea.
Situaţia mai complicată a acestui argument vine din faptul că el se bazează pe o relaţie de
asemănare care îl mediază.
Despre ce este vorba în acest punct, când încercăm o sistematizare a metodelor de
organizare a argumentelor în vederea unei mai bune susţineri sau respingeri a unei teze? Despre
faptul că noi putem să organizăm argumentele nu numai din punctul de vedere al condiţionării
sau opoziţiei lor, ci şi din punctul de vedere al asemănării situaţiilor descrise de argument cu
situaţiile descrise de teză. Dacă asemănările sunt esenţiale, atunci putem extrapola, cu o anumită
probabilitate fireşte, ceea ce e valabil pentru argument la teză. Întemeierea este, în această
situaţie, probabilă. Dacă gradul de probabilitate va fi suficient de mare, atunci argumentarea este
credibilă şi poate avea efecte benefice asupra auditoriului.
Organizarea argumentelor prin intermediul relaţiilor de analogie se realizează şi în
vederea susţinerii şi în vederea respingerii. În următorul fragment:

„Destinul meu se învârteşte neîncetat pe roata schimbătoare a zeului, transformându-mi natura, la fel
cum imaginea Lunii nu poate rămâne vreodată două nopţi încremenită în aceeaşi înfăţişare; ci mai
întâi din neguri îşi iveşte chipul cel nou, luminându-se şi crescând, iar după ce a atins strălucirea cea
mai pură din nou se stinge, pierzându-se-n neant” (Sofocle, Fr.871, în: Filosofia greacă până la
Platon, II,1, ESE, Bucureşti, 1974, p. 216)
76

căruia îi putem da următoarea înfăţişare argumentativă:

Destinul meu se învârteşte fiindcă Imaginea Lunii nu poate rămâne


neîncetat pe roata schimbătoare vreodată două nopţi încremenită
a zeului în aceeaşi înfăţişare
şi
Există asemănări între mişcarea permanentă
a Lunii şi destinul meu

unde identificăm că susţinerea tezei se realizează în baza unei analogii. Că ea este îndreptăţită
sau nu, aceasta este o altă discuţie, intenţia textului este aceea de a o utiliza pentru a proba.
Fragmentul:

„Se prescrie în proiect, şi inteligentul raportor al Camerei o reclamă ca una dintre măsurile pedagogice
şi igienice cele mai importante, ca să nu fie în nici o clasă secundară numărul şcolarilor mai mare de
50. Precum ştiu pe actualul ministru un exact aplicator de lege, nici nu putem presupune altfel decât ca
atunci când d-sa cere ca de la 1 septembrie a acestui an să se aplice legea, d-sa la 1 septembrie va şi
aplica măsura ca în fiecare clasă secundară să nu fie mai mult de 50 de şcolari. Ia să vedem momentul
acesta de la 1 septembrie 1898. Şi să ne dăm de pe acum seamă, cu toată preciziunea, de cele ce vor
trebui să se întâmple atunci. Îmi aduc aminte din trecutul actualului ministru de culte, de pe vremea
când d-sa era director al ministerului şi titular era d. Dimitrie Sturdza, cum se încercase tot pe la 1
septembrie o pripită aplicare a unei măsuri pentru examenele şcolarilor privaţi şi cum atunci părinţii
umblau zăpăciţi cu copiii lor pe uliţele Bucureştilor de la o şcoală la alta şi se formase o revoltă
întreagă contra d-lui Sturdza” (Titu Maiorescu, Asupra legii învăţământului secundar şi superior
prezentată de ministrul Spiru Haret, 17 martie 1898, în:Vistian Goia, loc.cit., pp. 145-146)

acoperă o respingere în baza unei analogii:

Nu ar trebui aplicată noua lege fiindcă Măsura privind examenele


de la 1 septembrie şcolarilor privaţi a produs
haos şi revoltă
şi
Există asemănări în privinţa condiţiilor
de aplicare între cele două legi

În concluzie, la întrebarea: Cum organizăm argumentele din punctul de vedere al


capacităţii lor probatorii? putem răspunde invocând câteva modalităţi semnificative: prin
intermediul relaţiei de condiţionare suficient-necesară, relaţiei de opoziţie contrară, relaţiei de
opoziţie subcontrară şi relaţiei de analogie. Fireşte, mai sunt şi alte posibilităţi, dar cele invocate
ni s-au părut a fi mai adecvate pentru îndeplinirea scopului şi mai la îndemâna publicului larg în
dezbaterile colocviale.

Intrebare :

Dacă analogia dintre două entităţi are drept criteriu un aspect accidental al entităţilor, ce se
întâmplă cu teza din punct de vedere al justificării ei ?
77

Teme de reflecţie şi autoevaluare :

 Fie următoarea secvenţă discursivă:

„Acela pe care nu l-a cuprins vreodată, fie şi în vis, gândul unei acţiuni pe care este liber să o
abandoneze, aventura unei construcţii încheiate când ceilalţi văd că e la început şi care nu a
cunoscut entuziasmul incendiindu-i una din clipele vieţii lui, nici otrava concepţiei, scrupulul,
răceala obiecţiilor lăuntrice şi acea luptă de idei alternative din care cea mai tare şi mai
universală s-ar cuveni să izbândească, în ciuda şi a obişnuinţei şi a noutăţii - acela care n-a
privit în albul hârtiei lui o imagine tulburătoare de posibil şi de regretul după toate semnele ce
nu vor fi alese, nici n-a văzut, în limpedele cer, o construcţie ce nu este acolo, acela pe care nu
l-a bântuit ameţeala îndepărtării de un ţel, neliniştea de mijloace, previziunea întârzierilor şi a
deznădejdilor, calculul fazelor progresive, raţionamentul proiectat în viitor şi desenând acolo
şi ceea ce nu va trebui raţional atunci, acela nu cunoaşte, oricare ar fi, de altfel, ştiinţa lui, nici
bogăţia, nici posibilitatea, nici aria spirituală pe care le luminează faptul conştient de a
construi” (Paul Valéry, în: Reflecţii şi maxime, I, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1989, p.471);

Cerinţe :

 Să se identifice tipurile de ordine utilizate în acest fragment;


 Să se determine dacă ele sunt utilizate pentru susţinere sau pentru respingere;
 Care sunt temeiurile şi care este teza, pentru fiecare tehnică de
argumentare în parte ?

 Urmăriţi acest fragment :

„Episcopul nu era atât de mişcat cum s-ar fi putut crede. I se părea că nu simte prezenţa lui
Dumnezeu în felul acesta de a muri. La drept vorbind – pentru că micile contradicţii ale
sufletelor mari se cer deopotrivă scoase la iveală – el, care cu alt prilej râdea cu atâta poftă
când i se spunea «înălţimea sa», era oarecum jignit că nu i se spusese «monseniore» şi era cât
pe ce să spună şi el «cetăţene». Avea o poftă de familiaritate ursuză, destul de obişnuită la
medici şi la preoţi, dar cu care el nu era deprins. La urma urmei, omul acesta, convenţionalul
acesta, reprezentantul poporului, fusese pe vremuri atotputernic ; pentru întâia dată, poate, în
viaţa lui, episcopul se simţi pornit să fie aspru” (Victor Hugo, Mizerabilii, I, Editura pentru
literatură, Bucureşti, 1969, p. 55).

 Stabiliţi argumentările pe care le conţine acest fragment;


 Determinaţi tipul de ordine indus de fiecare argumentare.
78

 Să fim atenţi la următorul fragment :

„Când în Moldova Unirea era chestiunea arzătoare a zilei, agenţii separatismului, care se serveau
de toate armele pentru a combate marea şi eterna noastră dorinţă naţională, asupra soartei Iaşilor,
împrospătând un cântec căzăcesc din timpul lui Vasile-vodă, ei se boceau în gura mare asupra
frumuseţii Iaşilor pierdută, asupra palaturilor sale prefăcute în ruine, asupra sărăciei locuitorilor
ei, asupra stingerii unui centru de lumină, în sfârşit gazetele lor, broşurile lor, memoarele,
propaganda lor erau pline de îngrijiri, de suspine şi de lăcrimi pentru viitorul bieţilor Iaşi, şi cu
toate acestea nimenea nu s-a uitat la ele ! Pentru mine, domnilor, ca şi pentru toţi acei din
Moldova care s-au luptat pentru Unire, care şi astăzi profesează această sacră religiune
sinceramente şi nu cu restricţiuni mentale (...), Unirea nu poate să fie aducătoare de pagube, nu
unui oraş, dar unei singure familii, dar unui singur individ. Ce poate face fericirea, întărirea şi
îmbogăţirea unei ţări şi a unei naţiuni nu poate să facă nenorocirea, slăbirea şi sărăcia nimănui în
parte...” (Mihail Kogălniceanu, Discurs în Comisia Centrală pentru fixarea capitalei
Principatelor Unite la Bucureşti, în : Sanda Ghimpu, Alex. Ticlea, loc.cit., p. 211).

Cerinţe :

 Identificaţi suportul raţional prin care oratorul respinge teza „Mutarea


capitalei la Bucureşti ar însemna o distrugere a Iaşilor”;
 Analizaţi tipurile de raţionamente prin care se realizează această respingere.

 Avem următorul fragment :

„Din modul cum satul îşi înţelege existenţa, mai rezultă şi un al doilea aspect şi alte
consecinţe, care merită să fie reţinute. Satul, situat în inima unei lumi, îşi e oarecum sieşi
suficient. El n-are nevoie de altceva decât de pământul şi de sufletul său şi de un pic de ajutor
de sus, pentru a-şi suporta cu răbdare destinul. Această naivă suficienţă a făcut bunăoară ca
satul românesc să nu se lase impresionat, tulburat sau antrenat de marile procese ale «istoriei».
Satul e atemporal. Conştiinţa surdă, mocnind sub spuza grijilor şi a încercărilor de tot soiul,
conştiinţa de a fi o lume pentru sine a dat satului românesc în cursul multelor secole foarte
mişcate acea tărie fără pereche de a boicota istoria, dacă nu altfel, cel puţin cu imperturbabila
sa indiferenţă” (Lucian Blaga, Elogiul satului românesc, în: Discursuri de recepţie la
Academia Română, Editura Albatros, Bucureşti, 1980, pp. 257-258).

Cerinţe :

 Găsiţi tipurile de relaţii prin intermediul cărora Blaga face acest elogiu satului
românesc;
 Delimitaţi forma logică a acestor tipuri de relaţii.
79

 Textul :

„Unii elevi obţin note bune fără să muncească prea mult. Unii elevi muncesc foarte mult, dar nu
obţin note bune. Deci notele nu reflectă munca depusă de elev. Prin urmare, sistemul actual de a
acorda note nu este cel mai fericit pentru aprecierea elevilor” (Adaptare după : Wayne Grennan,
Argument Evaluation, Lanham, University Press of America, 1984, p. 325).

este o argumentare. Să se arate:

 Care este forma acestei argumentări.


 Care sunt temeiurile şi care sunt tezele.
 Este argumentarea corectă ?
80

Unitatea de învăţare 8 : Etapele construcţiei discursive

1. Precizări preliminare

A construi un discurs înseamnă a alege argumentele necesare susţinerii sau respingerii


unei teze după criterii diferite (veridicitate, suficienţă, acceptabilitate), a organiza argumentele
astfel alese încât ele să producă maximum de efect în funcţie de forţa probatorie, de legătura
ideatică dintre ele, de punerea în valoare a trăirilor afective ale publicului. Dar toate acestea se
pot realiza prin parcurgerea anumitor etape în construcţia unui discurs, numite încă din
antichitate părţile discursului şi, cu oarecari diferenţieri de la un autor la altul, concretizate în:
exordiu, naraţiune, dovedire, respingere şi peroraţie 39. Fiecare cu un rol bine determinat, cel
puţin în accepţiunea antichităţii, în îndeplinirea scopului pentru care discursul este produs.
Sunt valabile aceste etape în cazul tuturor tipurilor de discurs oratoric? Acoperă ele toate
cele trei genuri oratorice? În tradiţia antică a artei oratorice părerile sunt împărţite. Aristotel
consideră că aceste părţi ale discursului sunt universale şi, chiar dacă în privinţa ponderii sau
ordinii ele pot fi diferite de la un gen oratoric la altul, n-ar trebui să lipsească din nici un discurs.
Motiv pentru care Stagiritul vorbeşte despre exordiile genului epidictic, ale genului judiciar, ale
genului deliberativ, încercând să stabilească locurile comune de la care ele pornesc40. Cicero,
dimpotrivă, pare a lega aceste etape mai mult de genul judiciar, întreaga sa discuţie asupra
părţilor discursului fiind asociată relaţiei cu judecătorul şi legată de ceea ce se cheamă
pledoarie 41, în timp ce Quintilian este foarte direct şi precis: părţile discursului sunt proprii
genului judiciar, motiv pentru care el tratează acest subiect în secţiunea destinată acestui gen
oratoric 42. Autorii moderni nu mai pot consimţi la restrângerea etapelor construcţiei discursive
doar la genul judiciar, considerând că ele sunt necesare în orice tip de discurs43.
Evident, idealul de ordine promovat de antichitate s-a străduit să propună reguli şi etape
necesare de urmat pentru a obţine succesul în faţa publicului. Este posibil ca încadrarea în reguli
ca şi în etape să fi dus în practica discursivă la succes. Astăzi însă ne este dificil să ne imaginăm
că lipsa uneia dintre etapele invocate sau inversarea ordinii lor ar constitui motive principale
pentru insuccesul oratorului, pentru a declara lipsa de talent şi aptitudini a celui care produce
discursul. Totuşi, evidenţierea etapelor de care am amintit e un semnal cu privire la imperativul
ordonării într-un domeniu în care, pentru mulţi, inspiraţia este singurul criteriu după care se
conduc când vorbesc în public.

2. Exordiul

Constituie începutul unui discurs, elementul prin intermediul căruia oratorul ia primul
contact cu auditoriul său. Ce rol are, în general, exordiul? Aşa cum a subliniat retorica
tradiţională, cu ajutorul exordiului oratorul încearcă captarea bunăvoinţei publicului. Acel
captatio benevolentiae este întotdeauna prezent în conştiinţa oratorului şi necesar pentru ca toate

39
Quintilian, Arta oratorică, I, Editura Minerva, Bucureşti, 1974, p. 309;
40
Aristotel, Retorica, 14, 1414b – 1416a, Editura Iri, Bucureşti, 2004, pp. 345-351;
41
“Exordiile care caută să câştige sau să emoţioneze judecătorul îşi au originea aproape întotdeauna în
«locurile» cauzei cele mai în măsură să trezească pasiunile. Dar nu trebuie, de la început, să le dezvoltăm
în întregime: ne mulţumim să dăm judecătorului un prim impuls uşor; o dată declanşat, restul pledoariei
va cântări asupra lui într-o măsură decisivă” (Cicéron, De l’Orateur, livre II, LXXIX, 324, Société
d’Edition «Les belles Lettres», Paris, 1927, p. 141);
42
“Să vorbim despre genul judiciar, care este cel mai variat dintre toate, dar care îndeplineşte două
roluri: acuzare şi apărare. După cei mai mulţi autori, părţile unui discurs judiciar sunt cinci: exordiul,
naraţiunea, dovedirea, respingerea, peroraţia” (Quintilian, Arta oratorică, I, p. 309);
43
Joëlle Gardes-Tamine, La rhétorique, Armand Colin, Paris, 2002, pp. 100-111 ;
81

celelalte elemente să-şi facă efectul la nivel maxim, indiferent de natura auditoriului: adunare
(genul deliberativ), judecător (genul judiciar), mulţime (genul epidictic).
Dacă analizăm exegezele clasice ale domeniului (Aristotel Cicero, Quintilian), constatăm la toţi
o preocupare constantă privind un răspuns la întrebarea: De unde îşi trage seva exordiul? Deşi e
dificil, dacă nu chiar imposibil, de făcut ordine şi de epuizat sursele, efortul exegeţilor s-a oprit
pe rând la orator, cauză, auditoriu, adversar etc. Astăzi însă, în condiţiile în care are loc o
diversificare aproape fără limite a instanţierilor discursive, a încerca stabilirea modalităţilor prin
care se poate contura exordiul pare un travaliu fără şanse de izbândă. Câteva ilustrări ar putea să
ne dea o imagine asupra dificultăţii de a stăpâni această chestiune. Uneori, exordiul îşi are
originea chiar în cauza care este supusă dezbaterii pe parcursul derulării discursului. Aşa îşi
începe Cicero discursul din Catilinara I:

„Până când, în sfârşit, Catilina, vei abuza de răbdarea noastră? Cât timp nebunia asta a ta îşi va mai
bate joc de noi? Până unde se va dezlănţui îndrăzneala ta neînfrânată? Nu te-au mişcat oare nici garda
de noapte a Palatinului, nici străjile oraşului, nici teama poporului, nici adunarea grabnică a tuturor
oamenilor de bine, nici acest loc foarte apărat destinat şedinţei senatului, nici chipurile şi privirile
senatorilor?”

secvenţă prin care marele orator roman ne aduce în prim plan chiar problematica pe care o va
susţine şi argumenta pe parcursul întregului discurs: condamnarea conspiraţiei lui Catilina.
Intenţia este cât se poate de evidentă: a puncta clar ce doreşte înseamnă a atrage cât mai mulţi
senatori de partea sa.
Alteori exordiul n-are nimic în comun cu tema care se dezbate dar, deşi e departe de
temă, ingenios ales el e capabil să influenţeze orgoliul auditoriului şi să-l facă, ab initio, destul
de binevoitor cu oratorul chiar înainte de a şti despre ce este vorba. Aşa procedează, de
exemplu, Titulescu, într-o introducere mai largă la o Conferinţă ţinută la Universitatea din
Cambridge (19 noiembrie 1930):

„Cum aş putea să vă exprim mai bine, domnule Rector, recunoştinţa mea pentru cuvintele prea
binevoitoare cu care m-aţi prezentat acestei distinse adunări şi cum aş putea să vă mulţumesc mai
bine, doamnelor şi domnilor, pentru călduroasa dv. primire decât începând conferinţa mea printr-un
act de sinceritate, printr-o adevărată mărturisire?
Mărturisesc că am avut ezitări să primesc amabila invitaţiune de a vorbi azi în faţa dv. Vă voi
spune numai două din raţiunile care m-au făcut să ezit.
Prima derivă din faptul că sunt chemat să fac, timp de o oră în limba engleză o conferinţă în stil
universitar. Grea încercare pentru cineva care acum câţiva ani nu cunoştea o vorbă din limba lui
Shakespeare şi risca să moară de sete pentru că nu ştia cum se cere, pe englezeşte, un pahar cu apă!
[…].
A doua raţiune de ezitare este de ordin mai substanţial. Am vorbit în multe ţări, îndeosebi în ţara
dvs., am vorbit în multe mediuri, dar n-am vorbit niciodată la Cambridge. Cum trebuie să vorbească
cineva la Cambridge? […]. Ei bine, voi vorbi la Cambridge aşa cum aş vorbi studenţilor mei de la
Bucureşti. Cer iertare eminenţilor profesori aici prezenţi, dacă le spun că ei îmi inspiră mai puţină
teamă decât studenţii! Profesorii au experienţa vieţii: ei sunt indulgenţi! Studenţii, dimpotrivă, în
aspiraţia lor către absolut, sunt în toate ţările cei mai teribili judecători!”

Cu un elogiu subtil al Universităţii Cambridge („Cum trebuie să vorbească cineva la


Cambridge?”), chiar a spiritului englez („Grea misiune pentru cineva care acum câţiva ani nu
cunoştea o vorbă din limba lui Shakespeare…”), a publicului majoritar format din studenţi
(„Studenţii, dimpotrivă, în aspiraţia lor către absolut, sunt în toate ţările cei mai teribili
judecători”), bunăvoinţa auditoriului este ca şi asigurată.
Există situaţii în care exordiul se concretizează în consideraţii de ordin mai general, în
care se încadrează şi cazul care constituie subiectul de dezbatere al discursului propriu-zis. Aşa
procedează, de exemplu, Delavrancea, în pledoaria la procesul Caragiale-Caion:
82

„Cazul pe care îl judecaţi dovedeşte, din nenorocire, că o natură rea nu se îndreaptă din învăţătură, că
învăţământul umanitar şi universitar uneori înmulţeşte naturilor perverse îndeletnicirile dezonorante”

în care acela care l-a acuzat pe Caragiale de plagiat este prezentat ca o natură esenţialmente rea,
pe care învăţătura nu numai că n-a putut s-o amelioreze, dar chiar a accentuat-o în răutatea sa.
Există cazuri în care ceea ce se prezintă a fi un exerciţiu în cadrul exordiului se
instanţiază într-o formulă retorică de efect, prin care se atrage atenţia auditoriului căruia
discursul îi este adresat. O astfel de procedură regăsim la Charles de Gaulle, în cunoscuta
Proclamaţie către francezi (Londra, iulie 1940):

„A tous les Français. La France a perdu une bataille! Mais la France n’a pas perdu la guerre!”

Exordiul se poate întruchipa într-o meditaţie asupra condiţiei umane prin care ni se atrage
atenţia asupra fragilităţii omului în condiţiile unei situaţii de criză fundamentală. Prezentăm
începutul Proclamaţiei preşedintelui Bush, prilejuită de aniversarea a şaizeci de ani de la
eliberarea lagărului de la Auschwitz:

„În câmpul de concentrare de la Auschwitz, răul a găsit servitori zeloşi şi victime inocente. Timp de
aproape cinci ani, Auschwitz a fost o uzină de exterminare în care mai mult de un milion de persoane
au pierit. Aceasta ne determină să reflectăm la puterea răului şi la necesitatea de a-l combate
pretutindeni acolo unde el există”.

Sunt contexte în care elogiul oratorului la adresa unei persoane care a făcut un gest suprem se
constituie într-o încercare de captare a bunăvoinţei auditoriului şi îndeplineşte funcţia
exordiului. Cicero face un astfel de serviciu în Pro Marcello (unde Cicero începe cu un elogiu
pentru Cezar):

„Ziua de astăzi, senatori, a pus capăt îndelungatei tăceri pe care o păstrasem în vremea din urmă, nu
din teamă, ci, pe de o parte, din cauza durerii, pe de alta din sfială, şi tot ea mă îndeamnă să încep a
spune, cum obişnuisem altădată, ce vreau şi ce simt. Căci nu pot trece nicidecum sub tăcere o bunătate
atât de mare, o blândeţe atât de neobişnuită şi de nemaiauzită, o măsură în toate atât de desăvârşită în
exercitarea puterii supreme, în sfârşit, o înţelepciune atât de greu de închipuit şi, aş zice, divină”.

Alte ilustrări posibile ar spori, fireşte, încrederea în ideea pe care deja am enunţat-o:
există astăzi o diversitate de modalităţi de a intra în pielea publicului, fiecare dintre aceia care se
produc discursiv caută mereu ceva nou prin care să surprindă. Să atragem atenţia că sunt şi
domenii ale discursivităţii care nu reclamă în mod necesar prezenţa exordiului: o prelegere
ştiinţifică nu pare a avea nevoie prea mult de bunăvoinţa publicului, mai ales dacă acesta din
urmă este unul specializat. Aceasta pentru că aici raţionalitatea este hotărâtoare, iar „atmosfera”
îşi diminuează rolul până la anulare. Dar nu e mai puţin adevărat că există domenii în care
exordiul (şi, implicit, funcţia de captare a bunăvoinţei auditoriului) sunt imperative: domeniul
politicului, domeniul juridicului, domeniul educaţional.

Intrebare :

Poate lipsi exordiul dintr-un discurs oratoric ? Motivaţi răspunsul.


83

3. Naraţiunea

Este acea parte a unui discurs prin care interlocutorul, auditoriul în general, ia cunoştinţă
cu cauza printr-o descriere sumară a ei. Evident, naraţiunea se acomodează genului oratoric
căruia îi aparţine discursul: deliberativ, judiciar, epidictic. În acest cadru de înţelegere,
naraţiunea va însemna o descriere a proiectului politic sau civic pe care-l propune oratorul (în
cazul genului deliberativ), o descriere a faptei pentru care este acuzat un individ (în cazul
genului judiciar), o descriere a calităţilor sau defectelor celui care este elogiat sau blamat (în
cazul genului epidictic).
În legătură cu naraţiunea se pun câteva probleme care constituie „locurile comune” ale
retoricii tradiţionale şi care au fost, cel puţin în parte, reluate de investigaţiile moderne. Prima
chestiune este aceea dacă naraţiunea este necesară întotdeauna în economia construcţiei unui
discurs. Aristotel dar şi Quintilian consideră că răspunsul este negativ. Dacă de multe ori
naraţiunea, adică descrierea cauzei, este necesară, există totuşi situaţii în care prezenţa ei nu este
imperativă.
Când toată lumea cunoaşte cauza, nu e necesar să o mai descrii. Aristotel ne atrage atenţia
că dacă cineva vrea să-l elogieze pe Ahile, nu trebuie nicidecum să descrie acţiunile lui Ahile
fiindcă toţi grecii le cunosc. Trebuie să se folosească de ele ca argumente pentru a-şi susţine
elogiul. Dacă, într-o dezbatere juridică, o parte a descris cauza, atunci cealaltă parte nu mai
trebuie să uzeze de naraţiune fiindcă judecătorul cunoaşte deja cauza. Numai în eventualitatea
că urmăreşte să dea o altă imagine cauzei şi pentru aceasta are nevoie de o altă construcţie a
naraţiunii, poate s-o facă, altfel e de prisos.
Aşa cum am subliniat, atunci când este necesară, naraţiunea pune în contact auditoriul cu
subiectul discursului. Ea vine să prezinte teza care va susţinută sau respinsă în timpul expunerii.
Iată o scurtă secvenţă din discursul lui Cicero În apărarea lui Roscius din Ameria:

„Într-adevăr, pe când acest Sex. Roscius se afla la Ameria, iar acest T. Roscius la Roma, pe când fiul
era tot timpul pe moşie, căci se dedicase, după voia tatălui său, gospodăriei şi vieţii de ţară, iar acesta
era adesea la Roma, iată că Sex. Roscius e omorât aproape de Baia Palacină, când se întorcea de la o
cină. Sper că din însuşi acest fapt e clar spre cine se îndreaptă bănuiala ticăloşiei. Dar dacă faptele
înseşi nu vor face să fie clar ceea ce până acum e doar o bănuială, socotiţi-l la sfârşit pe clientul meu
vinovat”

în care, scurt, clar şi la obiect Cicero expune cauza pe care este îndreptăţit s-o apere în proces.
Judecătorii vor şti cu toată precizia, fie şi numai din acest mic fragment, pentru ce pledează
Cicero şi care sunt motivaţiile cauzei.
A doua problemă care se ridică în legătură cu naraţiunea este următoarea: trebuie ea să
urmeze neapărat după exordiu şi să preceadă dovedirea? În general, ordinea tradiţională stabilită
de tratate indică această succesiune. Dacă exordiul înseamnă un prim contact cu publicul prin
intermediul căruia captăm bunăvoinţa acestuia din urmă, odată îndeplinit acest scop trebuie să
intrăm, propriu-zis, în prezentarea cauzei. Prin urmare, ar fi normal ca după exordiu să urmeze
naraţiunea. Discursurile lui Cicero, de exemplu, par să urmeze cu stricteţe această regulă de
succesiune. Analizele asupra lor stabilesc deja cu destulă precizie de unde până unde ţine
exordiul, de unde până unde se întinde naraţiunea şi aşa mai departe. Dar chiar în tradiţia clasică
există şi excepţii. Ni se atrage atenţia că este posibil ca exordiul să se concretizeze într-o
prezentare scurtă a problemei supusă dezbaterii. Prin acest scurt rezumat se poate obţine
bunăvoinţa publicului. În aceste condiţii nu mai este necesară naraţiunea şi se trece direct la
dovedire. Ca în acest fragment care constituie începutul Declaraţiei de independenţă,
pronunţată de Kogălniceanu la 9 mai 1877:

„D-lor, şi Camera, şi Senatul, la interpelările d-lor Stolojan şi Fălcoianu, au recunoscut că suntem în


stare de rezbel, au recunoscut că suntem dezlegaţi de legăturile noastre cu Înalta Poartă. […]. În stare
de rezbel cu legăturile rupte ce suntem? Suntem independenţi: suntem naţiune de sine stătătoare”.
84

Pentru discursul modern şi contemporan, e greu de susţinut că naraţiunea trebuie să urmeze


exordiul, după cum e greu de susţinut că el trebuie să parcurgă în mod necesar aceste etape.
Totuşi, chiar şi azi, a respecta aceste exigenţe minimale înseamnă a da mai multă ordine,
claritate şi distincţie unei intervenţii discursive şi a o face, prin aceasta, mai accesibilă
auditoriului. Cel puţin pentru cei care sunt la începutul carierei de vorbitori în public, efortul
este un exerciţiu de disciplinare a gândirii şi vorbirii care nu poate decât să facă bine.
Trebuie naraţiunea să preceadă dovedirea? Se pare că în acest punct argumente pentru
sunt mai puternice. A descrie pe scurt cauza înseamnă a prezenta teza pe care oratorul o susţine
sau o respinge. Or, dovedirea înseamnă prezentarea probelor în vederea susţinerii sau
respingerii. E greu de înţeles cum se poate dovedi ceva dacă obiectul dovedirii nu e încă bine
delimitat în conştiinţa auditoriului. Poţi să cauţi argumente, să reţii pe cele mai eficiente, să le
organizezi în modul cel mai profitabil numai atunci când ştii pentru ce le utilizezi, când ştii care
este teza pe care o susţii sau o respingi.
Cum trebuie organizată naraţiunea pentru ca ea să-şi îndeplinească scopul? Cel puţin
două condiţii trebuie să fie îndeplinite: o condiţie de coerenţă internă şi o condiţie de
expresivitate. Dacă aceste două condiţii sunt îndeplinite simultan, atunci există toate şansele ca
succesul discursului, cel puţin din această perspectivă, să fie asigurat.
Condiţia coerenţei interne exprimă cerinţa ca naraţiunea să exprime ideile de bază ce vor
fi dezbătute în discurs în ordinea firească a înţelegerii lor, rezultată din natura condiţionării
ideilor într-o construcţie discursivă. Cerinţa coerenţei interne este impusă în mod necesar de
imperativul înţelegerii: prin naraţiune nu urmărim altceva decât ca auditoriul să înţeleagă cauza
pe care o supunem dezbaterii. Toate celelalte finalităţi spre care discursul se poate orienta
(convingere, trăire afectivă, persuasiune, manipulare etc.) sunt estompate la nivelul naraţiunii. În
general, ele se produc în alte etape ale construcţiei discursive, cum ar fi dovedirea (pentru
asigurarea convingerii) sau peroraţia (pentru determinarea trăirilor afective).
Sunt multe situaţiile care, intercalându-se pe parcursul naraţiunii, pot afecta cerinţa
coerenţei interne şi, o dată cu aceasta, înţelegerea. Ce să înţeleagă auditoriul din cunoscuta frază
a şi mai cunoscutului personaj caragialian: „Industria română e admirabilă, e sublimă, putem
zice, dar lipseşte cu desăvârşire”? Că avem o industrie admirabilă? Că nu avem? Dacă în
prezentarea cauzei schimbăm în permanenţă ideea pentru care milităm, îi va fi dificil
auditoriului să „descopere” ideile pe care le promovăm sau le respingem. Nici în acest caz nu
stăm prea bine cu coerenţa internă deoarece se încalcă un principiu elementar al raţionalităţii.
Dacă această condiţie a coerenţei interne ţine de fondul naraţiunii, de ideile pe care ea le
înstăpâneşte, condiţia expresivităţii ţine de forma în care se prezintă naraţiunea. Condiţia
expresivităţii formulează cerinţa ca naraţiunea să exprime ideile în forma cea mai adecvată, cea
mai plăcută, cea mai capabilă să atragă publicul. Forma cea mai adecvată înseamnă cel puţin
două exigenţe. Una de tip cartezian: ideile care sunt puse în evidenţă prin intermediul naraţiunii
să fie clare şi distincte. Clare în sensul că receptorul să poată sesiza rapid şi corect sensul şi
semnificaţia ideilor expuse. Distincte în sensul că receptorul, prin descripţiile generate de
naraţiune, trebuie să fie capabil să deosebească o idee de alta, să evite posibilitatea confuziei lor.
Avem ca exemplu din Demostene, discursul Pentru coroană:

„…Când Filip, cutreierând pretutindeni, subjuga pe iliri, triballi şi chiar pe unii dintre greci şi strângea
în mâna sa forţe numeroase şi importante, când din cetăţile greceşti porneau spre Macedonia, datorită
libertăţii oferite de pace, soli care erau corupţi cu bani – Eschine era unul dintre aceştia – atunci toţi
aceia împotriva cărora Filip făcuse aceste pregătiri fură atacaţi”

în care două idei sunt expuse cât se poate de clar pentru ca oricine să înţeleagă: Filip este un
uzurpator iar Eschine este aliatul, sprijinitorul său.
A doua exigenţă este de tip estetic: ideile să fie exprimate cât mai frumos posibil.
Frumuseţea sensibilizează auditoriul, îl scoate din platitudine şi banalitate şi îl înalţă în sfera
trăirilor unice. Este motivul pentru care tratatele recomandă, în general, o preocupare deosebită
şi contantă pentru a da frumuseţe discursului. Fără îndoială, naraţiunea are drept scop principal
85

înţelegerea. Dar dacă această înţelegere se realizează şi cu inima prin intermediul unor expresii
sublime, prin utilizarea unui limbaj metaforic, atunci arta elocinţei e servită cu şi mai multă
forţă:

„E dureros să fii alungat din întreaga ta agoniseală; şi mai dureros să fii alungat pe nedrept; e
supărător să fii înşelat de un oarecare, mai supărător de un aproape de-al tău; e o nenorocire să-ţi
pierzi toate bunurile, mai mare nenorocire să le pierzi odată cu cinstea; e crud să fii sugrumat de un
om brav şi cinstit, mai crud de acela care şi-a prostituat vocea strigând la licitaţii; e greu de suportat să
fii învins de cineva egal sau superior ţie, mai greu de unul inferior şi decăzut; e de plâns să fii dat pe
mâna altuia cu toate bunurile tale, mai de plâns pe mâna duşmanului tău; e groaznic să vorbeşti la
judecată în apărarea vieţii tale, mai groaznic să fii silit s-o faci înaintea cuvântului acuzatorului tău”

Cicero ne pune în gardă, aici într-o descriere sumară din discursul Pro Quinctio printr-o
scriitură în care figurile şi expresivitatea sunt prezente la fiecare pas, cu privire la tema pe care o
susţine.
O ultimă problemă pe care vrem s-o atingem în legătură cu naraţiunea este aceea a
raportului dintre adevăr, verosimilitudine şi interes în organizarea descrierii faptelor prin
intermediul acestei părţi a discursului oratoric. Naraţiunea trebuie să descrie faptele aşa cum s-
au petrecut ele, în acord cu realitatea? Naraţiunea trebuie să descrie faptele astfel încât ele să
pară credibile, verosimile pentru public? Naraţiunea trebuie să descrie faptele de o asemenea
manieră încât ele să satisfacă interesul sau scopul pe care oratorul le urmăreşte prin discursul
său, chiar dacă prin aceasta el se îndepărtează de la adevăr?
Într-o oarecare măsură, o parte dintre aceste probleme sunt atinse de Quintilian, dar ele
sunt puse cu toată gravitatea lor de către Platon în dialogul Phaidros 44. În fapt, întregul blam al
lui Platon – şi al tuturor celor care l-au urmat în interpretări – la adresa artei de a construi
cuvântări are la origini acest transcensus ilegitim. Să luăm însă întrebările pe rând şi să vedem
dacă răspunsurile pot fi angajate în ambele sensuri.
În general, naraţiunea trebuie să prezinte cauza în mod real, aşa cum s-a derulat, aşa cum
faptele s-au petrecut în realitate. Aceasta pentru că, se ştie, adevărul este singura cale care ne
ghidează spre o cunoaştere obiectivă a lumii. Din fals rezultă orice, au proclamat logicienii. Din
adevăr nu. Există, desigur, situaţii când a descrie faptele aşa cum sau petrecut nu este în
favoarea celui care vorbeşte. Dar nimeni nu spune că este un imperativ ca acela care propune un
discurs să iasă întotdeauna învingător! De obicei, fiecare orator, analizând cu atenţie şi cu simţ
critic cauza, ar trebui să-şi evalueze şansele de câştig şi să se angajeze în dispută doar atunci
când ele sunt cel puţin egale cu ale adversarului. Prin urmare, dacă iniţiativa aparţine oratorului,
dacă el este liber să intre sau să nu intre în polemica discursivă, atitudinea cea mai adecvată ar fi
aceea de a merge în direcţia adevărului sau a renunţa dacă aceasta nu este posibil.
Dar nu o dată individul este obligat să intre în lupta discursivă: eşti acuzat, prin urmare
trebuie să te aperi, eşti conducătorul cetăţii, trebuie să vii în faţa cetăţenilor şi să le explici
anumite lucruri, eşti la guvernare şi ai o interpelare în Parlament, trebuie să dai detalii în
legătură cu problema pusă în discuţie, eşti şeful unui institut de seismologie şi s-a produs un
cutremur, eşti obligat să ieşi în faţa populaţiei panicate cu explicaţii. În aceste situaţii, ca şi în
altele asemănătoare, chiar dacă evaluarea argumentelor îţi spune că nu ai şanse să câştigi
mergând numai cu adevărurile, trebuie totuşi să te prezinţi în faţa publicului.
În acest punct se pun cu toată duritatea cele două întrebări: dacă te poţi îndepărta de
adevăr cu condiţia să fii credibil în faţa auditoriului, dacă te poţi îndepărta de adevăr cu scopul
de a-ţi promova mai bine interesul. Ambele situaţii sunt posibile. Faptele pot fi prezentate de o
asemenea manieră încât ele să pară verosimile pentru populaţie, aceasta să le accepte şi, în

44
Iată ce citim în dialogul pomenit: “În privinţa aceasta, iată ce am auzit eu, iubite Socrate: că viitorul
orator nu are nevoie să fi deprins ceea ce este adevărat şi drept, ci mai degrabă opiniile mulţimii care
hotărăşte; şi nici cele care sunt în realitate adevărate sau frumoase, ci cele care sunt doar socotite astfel.
Din cunoaşterea acestora de pe urmă se obţine darul convingerii, şi nu din aceea a adevărului” (Platon,
Phaidros, 259e – 260a, în: Platon, Opere, IV, ESE, Bucureşti, 1983, p. 462);
86

anumite puncte, chiar să fie convinşi de justeţea lor. De exemplu, valurile uriaşe tsunami din
Asia de sud-est au fost explicate de autorităţi ca şi de specialişti printr-un puternic cutremur în
largul Oceanului Indian şi toate tragediile umane care s-au petrecut sunt puse pe seama acestui
fapt. Explicaţie verosimilă, credibilă, faţă de care nimeni n-a reacţionat critic. O fi şi adevărată?
Avem o ilustrare cât se poate de convingătoare că o explicaţie verosimilă, credibilă a făcut mai
mult bine decât orice alt adevăr.
Uneori adevărul faptelor nu e convenabil pentru ceea ce urmărim prin intermediul
discursului. Dacă suntem nevoiţi să intervenim, atunci suntem obligaţi să prezentăm faptele
astfel încât ele să ne susţină în demersul nostru acţional, chiar dacă ştim că nu sunt adevărate.
Irakul a fost atacat, printre altele, şi pentru că s-a spus că deţine arme de distrugere în masă şi ar
sprijini atacuri teroriste. Războiul s-a terminat, armele de distrugere în masă se mai caută încă
(„le vom căuta până le vom găsi”!), dar, probabil, sunt şanse puţine pentru a fi găsite vreodată.
O descriere a faptelor denaturată în funcţie de interesul urmărit: justificarea intervenţiei militare.
În general, discursul politic uzează din plin şi cu folos de această tehnică.

Intrebare :

Naraţiunea trebuie să prezinte toate detaliile problemei pe care discursul o devoaleze ?


Incercaţi alternative de răspuns.

4. Dovedirea

Exprimă exigenţa ca, odată pornit un discurs oratoric prin intermediul căruia susţinem sau
respingem o cauză, să producem probe concludente în favoarea susţinerii sau respingerii. Este la
îndemâna simţului comun constatarea că fără administrarea de probe, în speţă fără dovedire, nici
o încercare argumentativă nu este şi nu poate fi ceea ce vrea să fie, prin urmare nu poate să-şi
atingă scopul. De altfel, Van Eemeren şi Rob Grootendorst au făcut din sustragerea de la
dovedirea tezei condiţia fundamentală pentru instaurarea unei clase de sofisme ale discuţiei
critice („sofismele de roluri”) 45.
Nu avem prea multe lucruri de spus în legătură cu dovedirea pentru simplul motiv că o
secţiune aparte din acest capitol privind organizarea argumentelor a fost dedicată modului de
structurare a argumentelor în funcţie de forţa lor probatorie, chestiuni care fac obiectul
dovedirii. Ne vom opri, totuşi, la câteva exigenţe de ordin general pe care trebuie să le satisfacă
dovedirea pentru a-şi atinge scopul: convingerea interlocutorului cu privire la caracterul
adevărat sau fals al unei teze, în speţă susţinerea sau respingerea ei.
E de subliniat că dovedirea înseamnă producerea de probe (argumente) pentru public,
pentru interlocutor şi nu pentru oratorul însuşi. Producem probe pentru a-l convinge pe celălalt
nu pentru a ne convinge pe noi înşine. De aceea, faptul că, prin probele administrate noi suntem
convinşi de adevărul sau falsitatea tezei nu este nici pe departe un semn concludent că
interlocutorul a fost convins. Faptul că noi suntem convinşi este condiţia necesară pentru a-l
convinge pe celălalt, nu însă şi condiţia suficientă! Culmea, uneori nu este nici chiar condiţia
necesară: sunt cazuri în care oratorul numai mimează, numai dă impresia că este convins dar
reuşeşte totuşi să-l convingă pe interlocutor! Ideea care se desprinde de aici este următoarea: în
dovedire, atenţia trebuie aţintită spre interlocutor, spre public în general. Spunem aceasta pentru
că, nu o dată, indivizii se „îndrăgostesc” de argumentele pe care le consideră importante dar

45
Frans van Eemeren, Rob Grootendorst, La nouvelle dialectique, Editions Kimé, Paris, 1996, pp. 132
– 140;
87

care, în realitate, au un impact nesemnificativ la public! Iar oratorul nu-şi dă seama de acest
lucru, ceea ce este o eroare fundamentală în arta dialecticii.
În general vorbind, nu trebuie să se uite că dovedirea înseamnă mânuirea în faţa
publicului a două categorii de instrumente: argumentele (probele) şi tehnicile de argumentare
(mijloacele prin care vehiculăm argumentele). Fiecare în parte (şi argumentele luate separat şi
tehnicile de argumentare luate separat) şi toate la un loc ele trebuie să satisfacă anumite
exigenţe.
În legătură cu argumentele, am formulat deja cerinţe sau criterii ale alegerii lor
(veridicitate, suficienţă, acceptabilitate) dar şi reguli de utilizare eficientă pentru fiecare
categorie de argumente (argumente bazate pe fapte, argumente bazate pe exemple, argumente
bazate pe autoritate, argumente bazate pe analogie). Pentru tehnicile de argumentare, cerinţa cea
mai importantă este aceea a corectitudinii: tehnicile de argumentare trebuie să fie corecte, adică
să respecte normele elementare ale raţionalităţii.
În mod normal, în legătură cu fiecare dintre aceste elemente care alcătuiesc substanţa
dovedirii se pot face erori. În acest caz, suntem în situaţia unei argumentări sofistice iar
dovedirea nu-şi mai atinge scopul pentru care este produsă. Putem avea de-a face cu argumente
aparente sau cu argumente false în condiţiile în care o dovedire ar trebui să recurgă numai la
argumente reale. Uneori, ignoranţa stă la originea acestei substituţii ilegitime: argumentele
aparente şi argumentele false sunt prezentate ca argumente reale. Dar nu de puţine ori avem de-a
face cu o utilizare intenţionată a argumentelor aparente sau a celor false. Scopul? Inducerea în
eroare a interlocutorului şi atragerea lui de partea susţinerilor oratorului. Suntem, în acest caz, în
faţa unei grosolane acţiuni de manipulare.
În privinţa tehnicilor de vehiculare a argumentelor, posibilitatea de a greşi este aici şi mai
mare deoarece ele sunt mai complicate, distincţia dintre corectitudine şi incorectitudine raţională
nefiind chiar la îndemâna simţului comun. Platon a subliniat, în acelaşi dialog Phaidros, un
lucru important: erorile se fac mai mult din cauza imposibilităţii unei distincţii nete între
asemănător şi neasemănător: tehnicile corecte de susţinere sau respingere seamănă cu tehnicile
incorecte, motiv pentru care ele pot fi uşor confundate. Este facil ca oratorul să prezinte o
argumentare printr-o tehnică incorectă dar care seamănă foarte mult cu una corectă iar publicul
nu-şi dă seama că se află în faţa unei erori.
Observaţii sunt şi în legătură cu ceea ce pot face împreună aceste două ingrediente ale
dovedirii: argumentele şi tehnicile de argumentare. Cel mai important lucru poate, în acest
punct, este necesitatea de a adapta tehnicile de argumentare la natura argumentelor care sunt
vehiculate. Am afirmat cu alte prilejuri că nu orice tip de tehnică de argumentare e potrivită
pentru orice clasă de argumente. De aici imperativul adaptabilităţii. Arta oratorului constă şi în
această capacitate de a realiza acea coroborare între raţionamentele utilizate şi argumentele pe
care ele le pun în valoare. Pentru ilustrare, un argument bazat pe exemple se asociază mai bine
cu o tehnică inductivă decât cu o tehnică deductivă, neadecvată pentru manipularea exemplelor.
Este adevărat că, aici, reguli restrictive maximale nu se pot propune, pentru că intervin şi alţi
factori care impun alegerea argumentelor şi a tehnicilor: domeniul în care se produce discursul,
publicul pentru care se dezbate, circumstanţele în care se vorbeşte.

5. Respingerea

Este, poate, o rămăşiţă a faptului că, de obicei, aceste părţi ale discursului oratoric au fost
asociate cu precădere genului judiciar, acela care presupune în mod necesar acuzarea şi
apărarea. Oratorul prezintă publicului teza şi probele prin care susţine sau respinge punctul de
vedere enunţat. În cvasimajoritatea cazurilor, publicul este un element activ, dinamic, care
reacţionează la tot ceea ce i se propune şi, în mare parte dintre cazuri, nu este de acord. În
general vorbind, interlocutorul nu acceptă dintr-o dată şi ad litteram tot ceea ce i se prezintă de
către orator, ci face o evaluare a probelor şi a modului cum au fost ele administrate pentru a
decide dacă ele sunt adecvate şi convingătoare.
88

A evalua o argumentare înseamnă două lucruri: (a) a determina dacă probele utilizate
respectă cerinţele de adecvare (dacă sunt exprimate prin propoziţii adevărate, dacă sunt
suficiente, dacă sunt acceptabile) şi (b) a determina dacă tehnicile de argumentare sunt corecte
(dacă respectă cerinţele elementare ale raţionalităţii). Dacă aceste două cerinţe sunt îndeplinite
simultan, atunci conduita normală, raţională a celui care face evaluarea ar trebui să fie aceea de
a accepta şi asuma teza ca adevărată, de a o utiliza, dacă este cazul, în susţinerea sau respingerea
altor teze. Aceasta este situaţia dezirabilă pentru orator, pentru acela care supune dezbaterii teza
ce este evaluată din punctul de vedere al întemeierii.
Problema se complică iar demersul discursiv capătă înfăţişări mai complexe atunci când
aceste condiţii nu sunt îndeplinite. Două situaţii pot fi detectate aici, ambele fiind, în grade
diferite, forme de respingere a dovedirii. Oratorul propune o teză. Aduce probe în favoarea ei
astfel ca interlocutorul său să o accepte ca adevărată. Interlocutorul face o evaluare a acestei
argumentări şi constată că probele nu sunt suficiente, că unele argumente sunt aparente, că unele
tehnici de argumentare sunt incorecte. El constată, pe de altă parte, că, deşi teza nu este
susţinută de argumentele invocate şi de tehnicile utilizate, totuşi ea pare a fi un adevăr şi ar
putea fi susţinută dar cu alte argumente (sau şi cu alte argumente).
Ce ne spune această situaţie? Că interlocutorul a respins argumentele (sau unele dintre
ele), a respins tehnicile utilizate (dacă el constată că sunt incorecte), dar nu a respins teza
susţinută de orator pentru că i se pare a fi un adevăr. De aici începe munca proprie de dovedire a
tezei pe care o consideră adevărată: el va căuta alte argumente mai puternice, care să respecte
criteriile de adecvare, alte tehnici de argumentare corecte prin care să poată susţine teza ca
adevărată. Ceea ce rezultă în urma travaliului său este, în fapt, o alternativă la argumentarea
propusă de orator. Fie, de exemplu, următoarea argumentare propusă iniţial de orator:

Acuzatul a săvârşit crima fiindcă (1) Acuzatul era la locul crimei


de care este învinuit în momentul săvârşirii;
(2) Acuzatul era în relaţii
conflictuale cu victima;
(3) Acuzatul este un temperament
coleric ce nu se poate stăpâni;

Acela pentru care se propune această argumentare o va evalua şi va constata următoarele: (a)
argumentul (1) exprimă o condiţie necesară (dar nu suficientă) a tezei care se susţine (nu e
posibil să săvârşeşti o crimă fără să fii la locul crimei în momentul săvârşirii); (b) argumentul
(2) nu se încadrează în nici una dintre aceste relaţii de condiţionare (poţi să fii în relaţii
conflictuale şi să nu săvârşeşti crima, după cum poţi să fii în relaţii conflictuale şi să o
săvârşeşti); (c) argumentul (3) se încadrează în acelaşi caz cu cel anterior. Evaluatorul constată
că nici unul dintre argumente nu constituie condiţia suficientă a tezei, astfel încât din adevărul
argumentului să poată fi susţinut adevărul tezei. Totuşi, pentru evaluator, teza pare a fi o
propoziţie adevărată (lui i se pare că acuzatul este cel care a săvârşit crima). În urma
investigaţiilor proprii, el ajunge la următoarea argumentare:

Acuzatul a săvârşit crima fiindcă (1) Acuzatul era la locul crimei


de care este învinuit în momentul săvârşirii;
(2) Pe hainele acuzatului s-au
descoperit pete de sânge de la
victimă;
(3) Amprentele acuzatului au fost
descoperite pe corpul victimei;
(4) Arma crimei a fost găsită
la acuzat;

Avem aici o alternativă la argumentarea iniţială: teza a fost păstrată dar au fost aduse alte
argumente în sprijinul ei. Fiecare dintre aceste argumente (cu excepţia primului), dacă se
89

dovedeşte o propoziţie adevărată, constituie o condiţie suficientă a tezei. E de remarcat că, chiar
dacă fiecare dintre argumente în parte mai poate lăsa loc la anumite reţineri în legătură cu
trecerea necesară de la adevărul lui la adevărul tezei, coroborarea lor dă senzaţia că totul este
întemeiat indubitabil: dacă şi sângele victimei e pe hainele acuzatului, şi amprentele lui au fost
identificate pe corpul victimei, şi arma crimei a fost descoperită la el şi a mai şi fost prezent la
locul crimei în momentul săvârşirii, atunci se pare că nimic nu ne mai împiedică să declarăm că
acuzatul este vinovat.
O a doua situaţie este următoarea. Evaluatorul constată că argumentele propuse de orator
nu sunt concludente, mai mult, nici chiar tehnicile nu sunt cele mai potrivite. Prin urmare,
probarea trebuie respinsă. El este convins însă că nici teza propusă nu poate fi susţinută pentru
că, în opinia sa, ea este o propoziţie falsă. Din acest punct va porni munca proprie de
argumentare prin intermediul căreia interlocutorul încearcă respingerea tezei. În aceste condiţii,
suntem în prezenţa unei contraargumentări: argumentele şi tehnicile iniţiale sunt respinse şi,
odată cu ele, şi teza susţinută de orator. Argumentarea este următoarea:

Acuzatul nu a săvârşit crima fiindcă (1) Acuzatul nu era la locul crimei


de care este învinuit în momentul săvârşirii;
(2) Acuzatul nu avea vreun interes
să săvârşească crima;
(3) În ziua săvârşirii crimei
acuzatul avea întâlnire cu
Ionescu;
(4) Martorul Ionescu confirmă că
s-a întâlnit cu acuzatul;

şi ea ne indică destul de clar că avem de-a face cu o contraargumentare: se susţine o teză opusă
aceleia susţinută de orator; argumentele aduse ca probe sunt reale şi destul de puternice pentru a
susţine teza în cauză.

Intrebare :

Ce diferenţe puteţi identifica între o alternativă la o argumentare şi o contra-argumentare ?

6. Peroraţia

Este, sau ar trebuie să fie, întruchiparea acelui finis coronat opus: după ce a captat
bunăvoinţa publicului cu ajutorul exordiului, după ce a prezentat cauza în cadrul naraţiunii,
după ce a adus probele în favoarea ei, după ce a rezistat respingerilor interlocutorului, oratorul
trebuie să încheie apoteotic, atunci când situaţia o cere, să lase o impresie de neşters auditoriului
său. Aceasta se realizează, de obicei, prin intermediul peroraţiei.
Quintilian ne atrage atenţia că două sunt scopurile peroraţiei, fiecare discurs construindu-
şi peroraţia pentru înfăptuirea unuia sau altuia dintre ele, mai rar reuşind să le atingă pe
amândouă: sau face un rezumat al întregului discurs, sugestiv şi atrăgător pentru public sau
încearcă să inducă trăiri afective puternice, înălţătoare. Există cazuri în care peroraţia se
concretizează într-un scurt rezumat:

„Paris! Paris batjocorit! Paris distrus! Paris martirizat! Dar Paris eliberat! Eliberat prin el însuşi,
eliberat prin propriul popor cu concursul armatelor Franţei, cu sprijinul şi concursul întregii Franţe, al
Franţei care se bate, al singurei Franţe, al Franţei adevărate, al Franţei eterne” (Charles de Gaulle,
90

Discours de l’Hotel de Ville de Paris, 25 août 1944, à l’occasion de la libération de Paris,


http://www.charles de gaulle.org/article.php3?id_article=54&page=2).

De obicei, peroraţia, concretizată într-un scurt rezumat de efect prin care se reiau punctele
esenţiale ale problematicii discursului, e preferată în situaţiile în care domeniul nu este propice
pentru inducerea de trăiri afective (domeniul ştiinţei, domeniul filosofiei) sau scopul discursului
nu e acela de a determina sentimente (de exemplu, prelegerea universitară). În astfel de situaţii,
peroraţia rezumativă este de mare efect şi rămâne în conştiinţa auditoriului multă vreme:

„…într-un anumit fel, făceam şi eu parte din categoria pe care o reprezenta atât de strălucit Nae
Ionescu: aceea a profesorilor care nu repetă un text deja pregătit de acasă, ci «gândesc problema»
acolo, pe catedră, în faţa studenţilor. Cu deosebirea – enormă – că eu nu aveam darul unic al lui Nae
Ionescu de a se face înţeles, chiar când expunea aspecte extrem de tehnice; şi nu aveam nici geniul lui
de a construi o lecţie ca o simfonie, fără nimic de prisos, reluând în ultimele cinci minute toate temele
dezbătute în timpul orei şi aducându-le laolaltă, lămurindu-le pe fiecare în lumina întregului” (Mircea
Eliade, Memorii, I, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 305)

Acesta este rostul peroraţiei, atunci când ea este de tip conclusiv, de a lămuri fiecare parte care
„participă”(în sensul platonician al termenului) la subiect prin lumina întregului, prin stabilirea
rolului şi locului în raport cu celelalte.
În cele mai multe dintre cazuri însă, peroraţia are rolul de a determina trăiri afective
puternice care să încline balanţa în favoarea oratorului. Aceste trăiri afective sunt de o mare
diversitate şi, în funcţie de scopul urmărit prin discurs, se vizează altceva în planul afectivităţii.
Într-un proces juridic, apărarea va încerca să recurgă la sentimente de milă pentru a atenua
pedeapsa dată inculpatului sau la sentimentul de dreptate, dacă este evident că dreptatea este de
partea sa:

„Şi cu o ură care n-a servit nici justiţia nici societatea, v-aţi năpustit asupra lui cu desfrâu în
expresiuni, cu ferocitate în accent, pe când desăvârşita lipsă de probe vă impunea rezerva,
moderaţiunea şi cuviinţa… Ca pe o pradă, nu ca pe un inculpat, l-aţi maltratat înainte de a-l sfâşia…
Şi furiei d-voastră n-a lipsit nici ridicula expertiză a unei ştiinţe de dibuieli şi de pedantism! La tortura
lui nemeritată s-a adăugat râsul mulţimii, imposibil de stăpânit… Dar destul… Puterile mă părăsesc şi
răbdarea juraţilor e pe sfârşite… Toţi suntem cuprinşi de acelaşi sentiment de dreptate. În conştiinţa
tuturor s-a coborât aceeaşi lumină, acelaşi adevăr…ca şi când toţi am forma o singură fiinţă enormă cu
aceeaşi convingere, cu aceeaşi dorinţă ca să se redea amicilor şi societăţii, curat ca mai înainte, pe
martirul unei funeste erori judecătoreşti…Sfârşesc, d-lor juraţi, încredinţat că în unanimitate veţi zice:
inocent!” (Delavrancea, Pledoarie în procesul Socolescu, în: S.Ghimpu, A.Ţiclea, loc.cit.,p. 340).

Acuzarea, dimpotrivă, va apela la sentimente de ură şi dispreţ pentru acela care a săvârşit fapte
reprobabile:

„Cu aceste auspicii, Catilina, pleacă la războiul nelegiuit şi criminal, pentru suprema salvare a
republicii, spre nenorocirea şi pieirea ta şi spre nimicirea celor ce s-au unit cu tine prin tot felul de
crime şi prin paricid. Iar tu, Iupiter, care ai fost statornicit de Romulus sub aceleaşi auspicii ca şi acest
oraş, pe care te numim, pe drept cuvânt, străjuitorul Romei şi al imperiului, îl vei îndepărta pe acest
om şi pe complicii lui de templele tale şi ale celorlalţi zei, de casele şi de zidurile oraşului, de viaţa şi
de bunurile tuturor cetăţenilor, şi îi vei pedepsi cu chinuri veşnice, în viaţă şi după moarte, pe
duşmanii oamenilor buni, pe inamicii patriei, pe tâlharii Italiei, uniţi între ei printr-un pact criminal şi
printr-o alianţă nelegiuită” (Cicero, Catilinara I, în: Opere alese, I, Univers, Bucureşti, 1974, p. 290).

În mod cert, inducerea de sentimente puternice prin intermediul peroraţiei nu se regăseşte


numai în discursul care vizează acuzarea şi apărarea, ci şi în alte domenii ale artei oratorice:
politică, religie, filozofie, literatură. O precauţie e bine de luat întotdeauna: limbajul prin
intermediul căruia urmărim să determinăm sentimente la nivelul publicului să nu fie în
discordanţă flagrantă cu faptele pe care le prezentăm. Nu putem să vorbim înălţător despre
91

lucruri vecine cu banalitatea, după cum nu avem dreptul să vorbim fără trăire despre fapte care
sunt cruciale pentru auditoriu, pentru comunitate în genere.

Teme de reflecţie şi autoevaluare :

 Alegeţi un discurs politic contemporan. Supuneţi unei analize pertinente


următoarele aspecte:

 tipurile de tehnici de probare utilizate;


 distincţia dintre tehnicile de susţinere şi cele de respingere;
 gradul de convingere indus de actul probatoriu analizat.

 Alegeţi un discurs din repertoriul clasic al oratoriei. Analizaţi:

 exordiul şi maniera lui de construcţie;


 cum ar putea asigura el acel „captatio benevolentiae“ ?
 construiţi un exordiu care să-l înlocuiască pe cel identificat.

 Într-un discurs la libera alegere, identificaţi:

 cum este construită dovedirea ?


 care sunt elementele care o susţin ?
 care sunt părţile ei slabe ?

 Analizaţi tipurile de peroraţii în câteva discursuri clasice din punctul de vedere al:

 dimensiunii lor;
 tematicii abordate;
 construcţiei expresive.
92

Unitatea de învăţare 9 : Stil şi expresivitate discursivă

1. Limbajul figurat: grad zero şi abatere

Termenul de abatere este o achiziţie a cercetărilor semiologice ale secolului care abia s-a
sfârşit, deşi, la o privire atentă în istoria retoricii, descoperim urme evidente ale conceptului în
cauză în tradiţia antichităţii. De exemplu, figurile retorice − care, în totalitate, se fundează pe
funcţionarea conceptului de abatere − constituie părţi semnificative din Retorica aristotelică
(referirile la metaforă sunt o probă puternică în acest sens), iar mecanismele lor sunt investigate
pe spaţii largi în lucrarea lui Quintilian De Institutio Oratoria. Mult mai clar şi direct exprimată
este, în acest sens, opţiunea lui Du Marsais şi Pierre Fontanier, care, fiecare în parte, primul în
Despre tropi iar cel de-al doilea în Figurile limbajului, au arătat că tropii sunt cuvinte care se
îndepărtează de la sensul de bază pentru a întruchipa un alt sens în interiorul formulărilor în care
se inserează ca tropi.
Totuşi, orientarea care s-a aplecat cu folos în contemporaneitate asupra conceptului de
abatere, propunându-l drept criteriu de sistematizare a figurilor retorice este cea reprezentată de
Centrul de Poetică de pe lângă Universitatea din Liège 46. Propulsarea conceptului de abatere în
centrul cercetărilor de retorică, semiotică, lingvistică a fost facilitată şi de impunerea celuilalt
termen cu care abaterea formează un cuplu conceptual şi în raport cu care se poate înţelege mai
bine: gradul zero al discursivităţii.
A defini un concept originar pentru un domeniu, precum cel de grad zero, nu este o
întreprindere facilă şi lipsită de riscuri. Autorii la care facem aluzie sunt conştienţi de acest lucru
şi trimit, într-o primă aproximare, la o înţelegere intuitivă a conceptului în discuţie: un discurs
produs în gradul zero este un discurs „naiv”, care renunţă la artificii şi la subînţelesuri (p.35).
Angajat în cuplu categorial cu conceptul de grad zero, conceptul de abatere ar trimite la
diferenţa între ceea ce înseamnă gradul zero al discursivităţii şi ceea ce se propune de către autor
prin intermediul limbajului figurat. Specificitatea abaterii este, deci, îndepărtarea de sensul
originar, literal cu care un termen sau o combinaţie de termeni au fost înzestrate, îndepărtare
care creează un alt efect de receptare în raport cu cel de origine. Abaterea este o alterare a
gradului zero, o trecere dincolo de sensul literal. Dar nu orice eludare a gradului zero este o
abatere în sensul retorico-figurativ al termenului. În secvenţa:

„Gigantică poart-o cupolă pe frunte,


Şi vorba-i e tunet, răsufletul ger,
Iar barda-i din stânga ajunge la cer,
Şi vodă-i un munte”
(Coşbuc)

avem de-a face, în fiecare vers aproape, cu funcţionarea în act a conceptului de abatere, în
cadrul unei figuri retorice care poartă numele de hiperbolă, cu alterări evidente ale sensului
originar al unor sintagme („vorba-i e tunet”, „răsufletul ger”, „barda ajunge la cer”, „vodă-i un
munte”). Efectele retorice ale procedurii numită abatere sunt mai mult decât evidente în acest
context. Dar în expresia:

Conferenţiarul a făcut un expozeu extraordinar

46
Groupe μ, Rhétorique générale, Collection «Points», Editions du Seuil, Paris, 1982;
93

chiar dacă termenul „expunere” a fost înlocuit cu franţuzitul „expozeu”, nu avem nici pe departe
o abatere în sensul retoric al termenului, ci avem de-a face cu expresia unui împrumut lingvistic,
atât de uzual astăzi în condiţiile circulaţiei produselor culturale.
Chestiunea este pusă cu toată acuitatea de către reprezentanţii grupului μ, care fac
distincţie între abaterea retorică (aceea impusă de necesităţile expresivităţii şi care are drept
scop înfrumuseţarea intervenţiei discursive) şi alterările voluntare, determinate în mod obiectiv
şi care nu sunt impuse în mod direct de ideea de frumuseţe discursivă (introducerea de cuvinte
noi în vocabular dacă nu existe resurse lingvistice pentru a exprima anumite idei sau dacă sunt
mai adecvat exprimate ideile prin noile cuvinte introduse). Dacă în abaterea retorică deturnarea
sensului originar se realizează cu intenţia obţinerii unor efecte emoţionale în conştiinţa
receptorului, în cazul alterările voluntare scopul este unul impus de necesitatea comunicării
adecvate şi asigurării unei înţelegeri exacte a ceea ce se comunică. Într-un caz este importantă
frumuseţea comunicării, în celălalt acurateţea comunicării. Abaterile sunt de tip retoric numai în
condiţiile în care îndepărtările de la sensurile de bază produc efecte poetice. Abaterile se produc
ca rezultat al unor mecanisme discursive dintre cele mai diferite, fiindcă, la rigoare, fiecare
figură retorică aduce cu sine o abatere cu efect poetic.
Abaterea creează comunicarea „altfel”, efectul de surpriză, pe care numai textul poetic
este capabil să-l producă. Dar nu putem să extindem în mod exagerat efectul distincţiei dintre
normă şi abatere: nu există discursuri absolut normale (care să respecte în totalitate toate
normele discursivităţii), după cum nu există discursuri care să taie orice punte de contact cu
ceea ce înseamnă normă a discursivităţii (probabil că receptarea ar fi imposibilă în acest caz).
Putem să întrezărim că există grade de echilibrare a raportului dintre normă şi abatere şi, în
funcţie de spargerea echilibrului, vom putea identifica discursuri dominant poetice (în care e
supralicitată abaterea) şi discursuri dominant ştiinţifice (în care norma este atotstăpânitoare).
Fiecare dintre extreme (norma şi abaterea) se temperează reciproc iar echilibrul şi
armonia care se instalează între gradul zero al discursivităţii şi abaterile care se produc la nivelul
ei asigură posibilitatea receptării unei secvenţe discursive şi, implicit, ceea ce se numeşte
performanţă discursivă. Reprezentanţii grupului μ sunt de acord că am putea descoperi o
anumită marcă a receptabilităţii unei abateri care ar facilita accesul receptorului la descifrarea
adevăratelor intenţii pe care oratorul sau creatorul de text le are. Această marcă e denumită
invariantă şi ea este înţeleasă ca partea unui enunţ de ordinul retoricului care rămâne neatinsă în
prezenţa abaterii şi în baza căreia percepem şi analizăm − în calitate de auditori sau cititori −
abaterea şi efectele ei.

Intrebare :

Care este diferenţa între abaterea retorică şi cea voluntară ? Daţi exemple.

2. Funcţiile limbajului figurat

După cum ne putem da lesne seama, limbajul figurat este acela care se manifestă ca
abatere, ceea ce înseamnă o trecere dincolo de sensul literal al termenilor sau al enunţurilor în
integralitatea lor. Problema limbajului figurat, a rolului acestuia în persuadarea şi chiar în
manipularea publicului nu este nouă, ea apare şi în perioada clasică a dezvoltării artei oratorice.
Aici, mai mult ca în alte timpuri, tema ornamentelor discursive este esenţială. Cicero va afirma
cu toată puterea acest lucru:
94

„Aşadar adevăratul orator − căci, plecând de la vorba lui Antonius, pe acesta îl căutăm − va fi cel care,
în for şi în cauzele civile, va vorbi astfel încât să convingă, să încânte şi să emoţioneze. Să convingă,
fiindcă este necesar, să încânte spre a plăcea, să emoţioneze pentru a obţine victoria…” (Cicero,
Oratorul, în: Cicero, Opere alese, II, pp. 336-337).

De altfel, şi în De oratore, marele orator roman subliniază cu insistenţă că în arta oratorică, la


fel ca în literatură, criteriul succesului trebuie căutat în reacţia publicului, a ascultătorilor,
exteriorizată în chipuri diferite: entuziasm, apreciere, elogii, aplauze. Pentru acest motiv,
limbajul utilizat de orator − ca şi acela al poetului sau tragedianului − trebuie să fie unul ales şi
expresiv, care să răscolească sufletul.
Spiritul acesta de preţuire a cuvântului ales va dăinui, de altfel, secole de-a rândul, până
în perioada modernă şi după aceea, neodihna spiritelor cu adevărat mari fiind cauzată de această
obsesivă căutare în a descoperi expresia potrivită, cea mai potrivită, singura potrivită pentru o
idee. Iată ce descoperim într-un pasaj din La Bruyère:

„Se pare că logica este arta de a convinge pe cineva de un adevăr, iar elocvenţa − un dar al sufletului,
care ne ajută să punem stăpânire pe inima şi pe mintea altora şi ne face să-i convingem sau să le
inspirăm tot ce dorim” (La Bruyère, Caracterele sau moravurile acestui veac, EPL, Bucureşti, 1968,
p. 123).

Care ar fi caracteristicile limbajului figurat? Observaţia curentă ne arată, nu o dată, că


limbajul figurat produce un şoc cognitiv care se transferă rapid şi în domeniul afectivităţii. El
determină trăiri afective şi emoţii puternice care îşi au originea nu în perceperea unei realităţi (o
privelişte încântătoare de munte şochează, un accident cumplit pe care îl observi poate să
şocheze etc.), aşa cum se întâmplă adesea, ci într-un act de raţionare care încearcă să soluţioneze
ceea ce stă, din punct de vedere cognitiv cel puţin, sub semnul antinomicului.
Şocul cognitiv determinat de utilizarea şi receptarea limbajului figurat îşi poate face loc
pe căi diferite. Uneori amplificarea unor trăsături ale unor indivizi, realităţi sau relaţii la
dimensiuni neobişnuite, incredibile aproape, poate genera o stare de şoc cognitiv. Aşa se
întâmplă în cazul utilizării hiperbolei:

„Seceta a ucis orice boare de vânt.


Soarele s-a topit şi a curs pe pământ.”
(Labiş)

secvenţă care creează, într-adevăr, senzaţia de insuportabilitate, de neverosimil. Alteori, şocul


cognitiv şi emoţional este dat de discrepanţa dintre ceea ce receptorul ştie despre un anumit
lucru, o anumită realitate şi ceea ce i se sugerează prin intermediul limbajului figurat utilizat.
Avem aici cazul cel mai atractiv între figurile retorice, cel al metaforei. Dacă avem enunţul,
preluat din Meyer:

„Hugo este un mare condei”

vom constata că receptorul este pus în dificultate: el ştie că Hugo este un romancier şi i se
sugerează să accepte că este un obiect. Sigur, relaţia, în acest caz, este mai uşor vizibilă chiar
pentru cititorul mai puţin familiarizat cu secretele şi subtilităţile figurativităţii, dar discrepanţa
rămâne şi ea generează acel şoc cognitiv care nu poate lăsa indiferent nici un receptor.
Caracterul şocant al limbajului figurat poate surveni şi din sonoritatea lui. Sunt destule figuri
retorice care îşi datorează efectul asupra receptorului graţie sonorităţii. Formula:

„I like Ike”
95

un slogan electoral aruncat în lupta politică în timpul campaniei prezidenţiale a candidatului


Dwight Eisenhower, îşi bazează efectul pe o figură retorică numită paronomază (asociere de
cuvinte cu pronunţie identică dar cu sensuri total diferite).
Poate nu e lipsit de interes să facem aici o mică observaţie: şocul cognitiv pe care îl
produce limbajul figurat asupra receptorului este gradual şi această gradualitate e determinată de
natura figurilor retorice folosite de orator. Dacă figura retorică este o hiperbolă, să zicem, atunci
e posibil ca şocul cognitiv să fie puternic pentru că şi discrepanţa este mare. Dacă, dimpotrivă,
suntem în faţa unui epitet sau a unei comparaţii banale, e clar că şocul cognitiv se va diminua
până la anulare, iar efectul persuasiv asupra publicului va fi nul. Acesta este unul dintre
motivele pentru care, în general, figurile retorice nu sunt puse la întâmplare într-un discurs, ci
sunt alese cu grijă pentru ca efectul să fie cât mai puternic asupra celorlalţi.
Limbajul figurat este acela care, prin şocul cognitiv pe care îl determină şi prin emoţiile
pe care le creează, îl scoate pe receptor din platitudine şi banalitate şi îl plasează într-o stare de
intelecţie activă, într-o interogaţie permanentă. Aşa cum au subliniat şi exegezele retoricii
tradiţionale, unele dintre pericolele cele mai mari care pândesc discursul ţin de platitudine şi
banalitate. Oricine poate ţine un discurs plat, oricine se poate complace în banalităţi. Oratorul
adevărat trebuie să se ridice deasupra acestor mediocrităţi.
Să reţinem, în contul particularităţilor limbajului figurat, faptul că el asigură o anumită
nobleţe oricărui discurs dar şi celui care îl prezintă publicului. Să medităm puţin la ceea ce s-a
petrecut în gândirea clasică a retoricii. Acest demers a intrat în elita artelor liberale pentru că
individul dar şi comunitatea şi-au dat seama că nu poţi ieşi în faţa publicului oricum: trebuie să
ieşi în hainele de sărbătoare. Iar pentru discurs, hainele de sărbătoare constau într-un limbaj ales
cu grijă, în care ceea ce s-au numit ornamente ocupă un loc central.
Pentru orator, rostirea unui discurs în faţa publicului era un moment unic. El avea o
încărcătură ieşită din comun şi ducea adeseori la întâmplări dintre cele mai neprevăzute. Iată ce
putem citi în Despre orator al lui Cicero, fragment care îl are ca personaj principal pe Crassus,
unul dintre influenţii retori dinaintea lui Cicero:

„Într-adevăr, observ de obicei la voi ceea ce încerc foarte deseori eu însumi: la începutul cuvântării
mă fac alb, mintea mi se întunecă complet, tremur din tot trupul, ba chiar, pe când eram foarte tânăr, la
începutul unui discurs de acuzare, mi s-a tăiat în aşa fel respiraţia încât îi datorez lui Q.Maximus
nepreţuitul serviciu de a fi ridicat şedinţa îndată ce m-a văzut copleşit şi paralizat de frică” (Cicero,
Opere alese, II, pp. 49-50).

Limbajul figurat înseamnă, pe de altă parte, respectul suprem pentru public. Printr-un
discurs bine rostit, oratorul îşi înalţă auditoriul pe culmile cele mai înalte ale ideaţiei dar şi în
intimitatea celor mai nobile sentimente umane. Iată ce spunea marele actor Constantin Moruzan,
pătruns de responsabilitatea enormă pentru cuvântul adresat spectatorului:

„…în dulcele târg al Ieşilor, unde-mi făceam ucenicia ca actor la Teatrul Naţional, cuvântul, valoarea
lui, puterea extraordinară de a influenţa şi emoţiona era la loc de mare cinste. […]. Actorul trebuie să
realizeze acea simfonie sonoră, de o înaltă ţinută artistică, de o putere de sugestie unică, vorbirea
desăvârşită. Cuvântul, armă de neegalat, poate căpăta viaţă, poate exprima frumuseţea limbii, poate
impresiona şi emoţiona” (Citat după: Cella Dima, De la vorbire la elocinţă, Editura Albatros,
Bucureşti, 1982, p. 21).

În al treilea rând, e bine să remarcăm că limbajul figurat este un discurs al limitei, care
trebuie mânuit cu toată dibăcia şi cu tot meşteşugul pentru a nu-l scăpa din mână şi pentru a nu
ajunge la efecte contrare acelora pentru care s-a produs. În spiritul discuţiilor anterioare,
subliniem că orice figură retorică prezentă în discurs (semnul minimal al figurativităţii) este şi
trebuie receptată ca abatere, ca o trecere dincolo de sensul literal. Numai în această asumpţie o
secvenţă de limbaj figurat îşi poate atinge ţinta, îşi îndeplineşte scopul pentru care el a fost
construit. Secvenţa:
96

„Dumnezeu să-l ierte de toate versurile şi de toată proza cu care


a înavuţit tânăra noastră literatură”
(Caragiale)

este „punerea în act” a unei interesante figuri retorice (antifraza) prin intermediul căreia autorul
îşi exprimă intenţia ironică la adresa unui confrate prin utilizarea unor termeni într-un sens
contrar sensului real (de exemplu, „Dumnezeu să-l ierte” este o expresie care se utilizează, în
mod normal, pentru cineva care face o greşeală; or, a scrie versuri şi proză e asociat, în textul lui
Caragiale, cu o greşeală de neiertat a impricinatului!).
Numai dacă receptorul asumă textul ca o abatere şi descoperă adevărata intenţie a
autorului, utilizarea acestui procedeu retoric îşi atinge scopul. De ce este limbajul figurat un
discurs al limitei? Pentru că, dacă echilibrul se sparge şi receptorul nu mai are temeiul de a
percepe adevărata intenţie a textului, atunci tot efortul şi toată truda sunt zadarnice. Sunt figuri
retorice care trebuie mânuite cu cea mai mare grijă, precum pianul pe scări, pentru că orice
exagerare într-un sens sau altul le transformă în contrariul lor: ironia, metafora, comicul,
alegoria, hiperbola.
În sfârşit, dar nu în ultimul rând, limbajul figurat acaparează auditoriul, în sensul că îl
captează ca intelectivitate dar şi ca afectivitate. Există, cum sugera Barthes, o „plăcere a
textului” de la care nu ne putem sustrage. Ea este diferită de la autor la autor, în funcţie de
măiestria şi talentul aceluia care construieşte discursul. Întâlnim adesea maeştri ai oralităţii,
aceia care au acaparat publicul în special prin cuvântul vorbit: Iorga, Nae Ionescu, Petru Ţuţea
în spaţiul românesc. Dincolo de tumultozitatea oralităţii, dacă vom citi textele sau conferinţele
lor ca texte scrise, impresia nu mai este nici pe departe aceeaşi. Există maeştri ai scriiturii, care
pot transmite prin cuvântul scris o vibraţie şi o putere de atracţie care nu se întâlneşte nici chiar
în discursul oral. De ce cititorul nu poate lăsa din mână romanele lui Proust, Mann, Balzac sau
Dostoievski? Fiindcă prin limbajul utilizat în prezentarea situaţiilor, intrigilor, relaţiilor ori
pasiunilor ele acaparează pe cititor. Situaţiile prezentate pot fi similare cu ale altor autori, dar
modalitatea în care ele sunt aduse în faţa cititorului este diferită. În sfârşit, regăsim şi situaţii de
incompatibilitate: scriitori remarcabili (Preda, de exemplu) care nu excelau în domeniul
oralităţii, vorbitori excepţionali (Nae Ionescu) care aveau destule dificultăţi în faţa textului scris.

Intrebare :

De ce acaparează auditoriul un limbaj figurat mai mult decât unul normal ?

3. Calităţile stilului discursiv

Analiza calităţilor stilului discursiv este o problemă de tradiţie a artei oratorice dar, prin
aplicaţiile ei în practica discursivă, rămâne mereu în actualitate47. Calităţile sunt acelea care fac

47
În prezentarea calităţilor stilului – de altfel, aşa cum am lăsat a se înţelege, un loc comun al
discuţiilor asupra elocinţei – am urmat, dincolo de consideraţii care ne aparţin, sugestiile pertinente ale
unor importante lucrări tradiţionale, moderne sau contemporane: Aristotel, Retorica, Editura Iri,
Bucureşti, 2004, pp. 301-343; Cicero, De l’Orateur, Livre III, Société d’Edition «Les Belles Lettres»,
Paris, 1930, pp. 16-58; Quintilian, Arta oratorică, vol.2, pp. 308-345;; vol. 3, 92-138, Editura Minerva,
Bucureşti, 1974; A.Ed.Chaignet, La Rhétorique et son histoire, F.Vieweg Editeur, Paris, 1888, pp. 413-
539; Stephen E.Lucas, The Art of Public Speaking, third edition, Random House, New-York, 1989, pp.
205-251; Ion Murăreţ, Maria Murăreţ, Pétit traité de rhétorique: l’élocution et les figures de style,
97

din stilul discursiv ceva atractiv şi cu influenţă la public. Invocarea şi, mai ales, cunoaşterea lor
este o bază de pornire pentru perfecţionarea permanentă a stilului, pentru utilizarea adecvată a
limbii în relaţiile cu ceilalţi.
Acurateţea stilului este una dintre calităţile care au însoţit investigaţiile asupra forţei de
persuasiune a discursului încă din antichitate. Acurateţea exprimă cerinţa ca discursul să
utilizeze pe cât posibil o limbă strălucitoare, să aleagă cuvintele cele mai potrivite pentru a
exprima ideile şi să nu forţeze noutatea sau creativitatea dacă resursele limbii sunt suficiente
pentru a exprima idei, sentimente, emoţii, pasiuni sau intrigi cu la fel de multă forţă şi
prospeţime. Din acest punct de vedere, se cunoaşte cu destulă exactitate că atât grecii cât şi
latinii au avut un adevărat cult al limbii: pentru Aristotel, puritatea stilului însemna nici mai
mult nici mai puţin decât a vorbi corect greceşte, în timp ce, pentru Cicero, aceeaşi exigenţă este
satisfăcută numai dacă se vorbeşte „o latină corectă”.
Mai mult decât atât, în De Institutio Oratoria, Quintilian pune în evidenţă imensul
travaliu pe care trebuie să-l înfăptuiască acela care urmăreşte să devină un bun orator. Iată
câteva din temele pe care el le tratează şi care ţin, direct sau indirect, de acurateţea stilului:
„despre bogăţia de cuvinte”, „despre imitare”, „cum trebuie să scriem”, „modul de a corecta”,
„despre cele mai utile exerciţii scrise”, „cum se obţine şi se consolidează abilitatea de a
improviza”, „cum vorbim adecvat”, teme care, toate, exprimă imperativul unor exerciţii de-a
dreptul istovitoare pentru a vorbi cât mai curat în limba latină, limba în care, în acele vremuri, se
ţineau discursurile în for. Nu trebuie să uităm că lupta pentru acurateţea stilului a dus adesea la
eforturi de-a dreptul incredibile. E de amintit aici cazul lui Demostene care, deşi avea din
naştere serioase defecte de vorbire, a reuşit să se manifeste, în urma exerciţiului îndelungat, ca
unul dintre cei mai mari oratori de limbă greacă din toate timpurile.
Acurateţea discursului înseamnă preocuparea pentru a găsi cuvântul potrivit şi a-l pune la
locul potrivit în construcţia discursivă. O natură mereu prezentă care ne are în pază, ne spune că
fiecărei idei îi corespunde, pentru exteriorizare, o singură exprimare, care e cea mai potrivită în
contextul dat. Orice alterare distruge armonia unică la care suntem părtaşi atunci când un orator
de geniu pronunţă un discurs. Lucrul e mai mult decât vizibil în arta poetică: în poezie, dacă
schimbi un cuvânt, schimbi tot echilibrul armonic şi e posibil ca, prin aceasta, toată frumuseţea
să se transforme în contrariul ei. Să invocăm un argument al autorităţii:

„Dintre toate feluritele expresii care pot reda o singură cugetare a noastră, numai una este potrivită. N-
o întâlnim mereu, când grăim sau când scriem; este totuşi adevărat că există şi că oricare alta e slabă şi
nu-l mulţumeşte câtuşi de puţin pe un om de duh, care vrea să fie înţeles. Un scriitor de valoare şi care
scrie cu migală îşi dă adeseori seama că expresia pe care o căuta de vreme îndelungată, fără s-o
cunoască, şi pe care a găsit-o în cele din urmă, era cea mai simplă, cea mai firească şi care părea c-ar
fi trebuit să i se înfăţişeze din capul locului şi fără strădanie” (La Bruyère, Caracterele sau moravurile
acestui veac, EPL, Bucureşti, 1968, p. 93).

Acurateţea stilului înseamnă, pe de altă parte, o compatibilizare a limbii utilizate cu


genurile oratorice cărora li se asociază discursul pronunţat. Fiecare gen oratoric reclamă un
anumit spectru al limbii: genul deliberativ presupune o limbă sobră, alegerea cuvintelor astfel
încât ele să exprime exactitatea lucrurilor, ornamentele de limbaj, chiar dacă nu sunt interzise,
trebuie să fie folosite cu temperanţă; genul judiciar reclamă forme de limbaj prin care să se
exprime cât mai adecvat relaţiile de întemeiere dintre argumentele invocate şi cauza susţinută;
în sfârşit, genul epidictic este acela în care frumuseţea limbii este absolut necesară, în care
figurile retorice îşi fac resimţită din plin prezenţa şi efectele asupra receptorului. Acurateţea
presupune o adaptare a limbii la genul de cauză pe care îl tratează discursul. De altfel, s-a
afirmat că:

Bucureşti, 1989, pp. 13-83; Joëlle Gardes-Tamine, La rhétorique, Armand Colin, Paris, 1996, pp. 115-
116;
98

„Stilul poate avea uscăciunea descrierii obiective sau ajunge la elan liric; poate fi, rând pe rând,
eufonic şi graţios, pedant şi uscat, cultivând după nevoie, tonul aparent afectat, întorsătura aparent
preţioasă sau preciziunea” (Ion Biberi, Arta de a scrie şi de a vorbi în public, Editura Enciclopedică
Română, Bucureşti, 1972, p. 113)

cea ce spune ceva, poate chiar destul de mult, despre acurateţea stilului în raport cu ideile pe
care discursul le dezvoltă.
Nu e mai puţin adevărat şi faptul că alegerea cuvintelor care pot fi utilizate în construcţia
discursului depinde în mare măsură de tipul de stil spre care oratorul se orientează în producerea
discursului: stilul sublim, stilul temperat sau stilul simplu. Stilul sublim, o dată asumat, cere un
limbaj pe măsură, care să exprime cât mai bine ideile sublime pe care oratorul urmăreşte să le
dezvăluie:

„Tu, Erou Necunoscut, tu ai privit, sub piatra veşniciei tale, ani întregi de decădere; şi ai aşteptat ca,
din uitarea popasului nostru de dezonoare, să toarcem iarăşi ceasul acesta sfinţit al învierii naţionale.
În faţa ta am adus sărbătoarea cugetelor noastre unite şi ţi-am făgăduit să cinstim legea
Sarmisegetuzei, care cere să mori, pentru ca Patria să trăiască; în faţa ta, acum un an, am spovedit
păcatul dispreţuirii strămoşeşti şi mărturia sufletelor noastre frânte, atunci când graniţele se
prăbuşiseră în faţa flăcării tale dojenitoare. Din remuşcarea pe care acum nu am târât-o în faţa
mormântului tău, am ridicat o culme de credinţă nouă şi ţi-am făgăduit, Erou Necunoscut, auzindu-ţi
dojana aspră a tăcerii, ca să durăm din puterea statorniciei tale, statornicia îndatoririlor noastre; ca să
aprindem, din făclia ta, lumini de credinţă înnoitoare şi veşnică, veşnică cum numai flacăra ta poate să
fie” (Ion Antonescu, La mormântul eroului necunoscut, Discurs rostit la 14 mai 1942, în: Vasile
V.Haneş, Antologia oratorilor români, Socec & Co SAR, Bucureşti, f.a., p. 281).

O idee măreaţă, aceea de datorie, un imperativ care impune oricărui individ acţiune în momente
de cumpănă, cel de jertfă, sunt puse în lumină printr-un stil sublim în care expresiile limbii sunt
alese cu talent şi bine construite: figuri retorice, precum personificarea („Tu, Erou Necunoscut,
tu ai privit…”), metafora („uitarea popasului nostru de dezonoare”, „păcatul dispreţuirii
datinilor strămoşeşti”), antiteza („care cere să mori, pentru ca Patria să trăiască”), oximoronul
(„dojana aspră a tăcerii”) constituie un tot expresiv în acord cu ceea ce urmăreşte oratorul să
imprime în conştiinţa publicului.
Legată de acurateţea stilului este claritatea, fie şi numai pentru faptul că se realizează
prin intermediul aceloraşi ingrediente: resursele verbale ale unei limbi 48. Ce înseamnă un stil
clar? O astfel de concepere a unui discurs, încât cauza să fie receptată cu exactitate din ceea ce
se spune. La o analiză atentă, se constată că această cerinţă a clarităţii este proprie oricărei
înscenări discursive şi indispensabilă pentru a-şi atinge scopul:

„Stilul clar depinde mai întâi de acea calitate care a fost numită proprietatea stilului sau proprietatea
termenilor şi expresiilor. Deci el depinde mai întâi de limbaj, de vocabularul întrebuinţat. Trebuie să
existe o perfectă concordanţă între gândirea clară şi exprimarea clară, adică între conţinut şi formă.
Trebuie să existe o adecvare atât a gândirii, a conţinutului, cât şi a exprimării, adică a formei, cu
posibilitatea concretă şi momentană de înţelegere, de percepţie şi de apercepţie, de receptivitate şi de
acceptare din partea acelora care ascultă” (Mircea I.Manolescu, Arta avocatului, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1998, p. 181).

Claritatea este necesară şi în discursul ştiinţific, şi în discursul politic, şi în discursul filosofic, şi


în discursul educaţional, peste tot acolo unde un dram de înţelegere garantează obţinerea
performativităţii. La Quintilian, claritatea stilului este legată în mod direct de imperativul
utilizării termenilor proprii, în timp ce frumuseţea se asociază mai degrabă cu expresiile
metaforice.
Să atragem atenţia asupra unei prime chestiuni care e sugerată chiar de secvenţa
discursivă ce se referă la arta avocatului: un orator se poate exprima în faţa celorlalţi în mod clar

48
Joseph M.Williams, Style: Ten Lessons in Clarity and Grace, HarperCollins Publishers, 1989;
99

dacă el însuşi are clare în minte ideile despre care urmăreşte să vorbească. Altfel claritatea este
imposibilă pentru că ar trebui să punem în vorbire mai multă claritate decât este în gândire!
Ceea ce este un paradox în măsura în care suntem de acord că vorbirea are ca funcţie importantă
exprimarea gândirii şi a operaţiilor pe care ea le desfăşoară asupra ideilor noastre. În secvenţa
antologică din Caragiale:

„Farfuridi: Atunci, iată ce zic eu, şi împreună cu mine (…) trebuie să se (…) zică asemenea toţi aceia
care nu vor să cază în extremitate (…) adică, vreau să zic, da, ca să fie moderaţi… adică nu
exageraţiuni!... Într-o chestiune politică… şi care, de la care atârnă viitorul, prezentul şi trecutul
ţării… să fie ori prea-prea, ori foarte-foarte… (…) încât vine aici ocazia să ne întrebăm pentru ce?...
da… pentru ce?... Dacă Europa… să fie cu ochii aţintiţi asupra noastră, dacă mă pot pronunţa astfel,
care lovesc soţietatea, adică fiindcă din cauza zguduirilor… şi … idei subversive (…) şi mă-nţelegi,
mai în sfârşit, pentru care în orice ocaziuni solemne a dat probe de tact… vreau să zic într-o privinţă
poporul, naţiunea, România…”

Claritatea este o „rara avis”, dar nu în primul rând din cauza limbajului utilizat, ci pentru că
oratorul nu are nici o idee clară despre ceea ce el însuşi ar vrea să vorbească. În maniera sa
inconfundabilă, Caragiale vrea să ne arate, prin construcţia limbajului, tocmai inconsistenţa
gândirii personajului său.
A fi clar în exprimare înseamnă, cum sugeram, a fi clar în gândire. Ce înseamnă claritatea
gândirii? Înseamnă a stăpâni cognitiv o ordine, o sistematizare a ideilor pe care urmăreşti să le
dezvolţi în discurs. Din punctul de vedere al exigenţelor de claritate, aceasta înseamnă să nu
dezvoltăm prea multe idei (aceasta poate duce la ambiguitate) dar nici prea puţine (aceasta poate
duce la obscuritate şi opacitate). Înseamnă, în al doilea rând, a identifica cu exactitate relaţiile de
determinare dintre ideile pe care le dezvoltăm. A prezenta ideile în ordinea raţională a
determinării lor presupune a arăta geneza ideilor pe care le vehiculăm şi influenţarea lor
reciprocă. Înseamnă, în al treilea rând, a identifica argumentele care susţin o idee, o cauză în
raport cu cele care resping ideea supusă discuţiei. Dacă aceste lucruri sunt îndeplinite simultan,
atunci ne aflăm în faţa unei situaţii de claritate în gândire.
Dar claritatea în gândire, o dată asigurată, nu înseamnă decât parcurgerea doar a unei
jumătăţi de drum spre îndeplinirea idealului clarităţii exprimării ideilor pentru celălalt.
Claritatea gândirii este o condiţie necesară a clarităţii exprimării discursive. Nu însă şi
suficientă. E posibil ca gândirea să fie clară, ideile să fie bine ordonate după criteriul clarităţii,
dar exprimarea lor în vorbire să lase de dorit. Sunt cazuri notorii de buni rezolvitori ai
problemelor de matematică dar care, din păcate pentru ei şi pentru ceilalţi, nu au capacitatea de
a-i face pe auditori să înţeleagă.
Prin urmare, este necesar un transfer de claritate: o trecere de la claritatea în gândire la
claritatea în exprimare. Discursul pe care oratorul îl pune în act trebuie să fie în măsură să
exprime astfel ideile şi legăturile dintre ele, încât publicul să înţeleagă cu uşurinţă cauza şi
întemeierea ei. Lucrurile nu sunt atât de simple cum ar putea părea la prima vedere, fiindcă nu e
vorba aici numai de voinţă. Există şi factori obiectivi care intervin pe traiectul trecerii ideilor de
la gândirea autorului, cu ajutorul limbajului, la conştiinţa receptorului. Aici, pe acest traiect, se
produc alterările de sens şi se instalează obstacole serioase în privinţa clarităţii discursului.
Claritatea stilului este intim legată de fixarea exactităţii unui înţeles în exprimare.
Receptorul poate să înţeleagă o idee atunci când contururile înţelesului ei sunt bine fixate pe
linia exactităţii. Ce înseamnă aceasta? Că o noţiune, o expresie introdusă în circuitul
comunicaţional trebuie să împartă lumea obiectelor în două şi numai două zone: zona lucrurilor
care intră sub incidenţa noţiunii în cauză şi zona lucrurilor care nu intră sub incidenţa ei. Mai
exact poate, exactitatea expresiilor înseamnă distincţia între un lucru şi tot ce rămâne în afara
lui.
Două exemple ne vor ajuta să înţelegem mai exact această „fenomenologie” a exactităţii
şi rolul ei în asigurarea clarităţii discursului. Expresia „om” împarte cu destulă precizie lumea în
două clase diferite: tot ce aparţine clasei oamenilor, pe de o parte, şi tot ce nu aparţine clasei
100

oamenilor, pe de altă parte. Nu este posibil ca ceva care nu aparţine clasei oamenilor să fie
introdus în această clasă, după cum nu este posibil ca un dat care aparţine acestei clase să fie
scos în afara ei. Distincţia aceasta are la bază criterii discriminatorii: limbaj articulat, mers
biped, prezenţa gândirii profunde etc. Ştim cu exactitate – cel puţin aceasta este opinia comună
– să spunem cine intră în clasa oamenilor şi cine nu intră în această clasă. Dacă luăm în
considerare expresia „om inteligent”, atunci vom constata că lucrurile nu mai sunt chiar aşa de
sigure. Putem noi delimita cu precizie cine face parte din clasa oamenilor inteligenţi şi cine nu
face parte din ea? Un răspuns afirmativ este cât se poate de riscant. Suntem în prezenţa
vaguităţii expresiilor, trăsătură care se opune exactităţii şi care constituie un obstacol serios în
obţinerea clarităţii stilului discursiv: cine utilizează termeni vagi are toate şansele să nu ajungă
prea uşor la claritate.
Vaguitatea este imposibilitatea de a delimita cu exactitate conturul unei realităţi
desemnate printr-o anumită expresie. Nu este singurul obstacol în calea clarităţii unui discurs.
Un altul este generat de ceea ce se numeşte ambiguitate. Sensul termenului în discuţie este, el
însuşi, lovit de ambiguitate, dar, din punctul de vedere al retoricităţii, ambiguitatea s-ar asocia
cu suprasaturaţia de sens a unei expresii: o expresie are mai multe sensuri, ea le dezvăluie pe
toate, receptorul le stăpâneşte dar este în imposibilitatea unei opţiuni inspirate pentru contextul
în care este folosită expresia.
Opusă ambiguităţii – dar tot în detrimentul clarităţii – este obscuritatea. Expresiile sunt
obscure atunci când ele nu lasă să scape receptorului nici un sens sau foarte puţin din ceea ce ar
fi sensul expresiilor. În aceste condiţii, receptorul nu se mai află în faţa situaţiei (încă fericită!)
de a alege neinspirat, ci în faţa imposibilităţii de a descifra expresiile în cauză şi de a înţelege
semnificaţiile lor, adică de a identifica realităţile la care ele trimit. Când ne aflăm în faţa
obscurităţii? În cel puţin trei cazuri: când utilizăm expresii de maximă generalitate, de maximă
abstractizare sau de maximă problematicitate.
Expresiile de maximă generalitate se asociază, de obicei, categoriilor filosofice. Ele
acoperă o sferă atât de largă de fenomene încât simţului comun îi este imposibil să le desprindă
sensurile. Ca în următorul fragment:

„Spiritul este astfel esenţa absolută, reală, suportul ei înseşi. Toate formele de până acum ale
conştiinţei sunt abstracţii ale sale; ele constau în aceea că spiritul se analizează, că el deosebeşte
momentele sale şi zăboveşte în momentele singulare. Această izolare a unor atari momente ale
spiritului însuşi ca presupoziţie şi ca subzistenţă, adică există numai în el, care este existenţa” (Hegel,
Fenomenologia spiritului, Editura Iri, Bucureşti, 1995, p. 254).

Textul este, pentru spiritul comun cel puţin, de maximă obscuritate şi opacitate datorită gradului
înalt de generalitate al termenilor utilizaţi. Maxima abstractizare este legată de cea dintâi pentru
că aceste categorii (noţiunile de maximă generalitate) se obţin în urma operaţiei abstractizării.
În sfârşit, problematicitatea maximă vine din profunzimea ideatică a unei probleme pe care
discursul o prezintă:

„Dacă orice raportare la ceva de ordinul fiinţării este caracterizată drept intenţională, atunci
intenţionalitatea este posibilă doar pe temeiul transcendenţei, dar nu este nicidecum identică cu
aceasta şi cu atât mai puţin nu este ea cea care face cu putinţă transcendenţa” (Heidegger).

Se vede cu ochiul liber că profunzimea de gând („esenţa temeiului”) împiedică înţelegerea


secvenţei discursive date.
În legătură cu cerinţa clarităţii, trebuie să atragem atenţia asupra unei chestiuni. Anume
faptul că uneori claritatea se manifestă ca o piedică în calea realizării scopului unei intervenţii
discursive: cazul manipulării pare a fi unul dintre cele mai interesante. Cu un discurs clar e
destul de greu să manipulezi indivizii. Claritatea nu este un atu atunci când urmărim să inducem
în eroare publicul, motiv pentru care, în astfel de situaţii, un discurs vag, ambiguu, obscur este
mult mai util.
101

Pe de altă parte, la o analiză atentă ne dăm seama că figurile retorice utilizate în discurs
mizează, în efectul lor asupra celorlalţi, pe o anumită ambiguitate, pe înfiriparea unor legături ce
par a fi atipice între diferite idei asumate de orator. Or, din punctul de vedere al clarităţii,
discursul metaforic, limbajul figurat constituie permanent abateri care trebuie decodate.
Eleganţa stilului este o altă calitate la care trebuie să luăm aminte dacă intenţionăm să
vorbim în faţa auditoriului. Este extrem de dificil de definit acest termen, ca de altfel toţi
termenii cu circulaţie cvasiuniversală şi pe care majoritatea îi folosesc fără să se întrebe dacă
înţelesurile sunt aceleaşi. Ce înţelegem prin eleganţă? Ceva în domeniul modei, altceva în
domeniul acţiunilor umane, cu totul altceva atunci când vorbim de eleganţa modului cum un
sportiv a terminat o partidă de box, în fine nu acelaşi lucru când vorbim despre eleganţa în
gesturi.
Oricum, dincolo de diferenţele specifice cu care este utilizat acest termen în contexte
diferite, ceva comun tot se desprinde atunci când vorbim despre eleganţă în genere: o situaţie în
care un individ, o relaţie atrag atenţia, încântă prin echilibrul dintre conţinut şi forma în care se
exprimă, prin armonia dintre componentele sale. De aici şi aproximările pentru eleganţa stilului
discursiv: un stil discursiv este elegant atunci când există un echilibru armonic între ceea ce se
spune, modul cum spune ceea ce spune şi impactul a ceea ce spune asupra publicului.
Un stil elegant se „face” prin natura ideilor puse în circulaţie în actul discursiv. Ideile
trebuie să se asocieze binelui şi adevărului. Probabil că nu am putea să vorbim despre un stil
elegant atunci când prin discurs se induce o idee care se asociază cu ceea ce e rău. În general,
eleganţa este umbrită de toate formele sub care răul şi-a făcut simţită prezenţa în intimitatea
omului: cruzimea, invidia, avariţia, laşitatea, duşmănia şi atâtea altele. Oricâte cuvinte
meşteşugite ar pune un avocat pentru a apăra un criminal, oricât ar încerca el să găsească
limbajul cel mai adecvat pentru a prezenta faptele, totuşi e puţin probabil că discursul său ar
putea fi caracterizat ca elegant. Chiar opere de artă care au mizat pe o asemenea ordine a ideilor
(Othello al lui Shakespeare, Avarul lui Molière, Hagi-Tudose, al lui Delavrancea) sunt apreciate
mult din punctul de vedere al densităţii trăirilor, al complexităţii situaţiilor dar cu greu am putea
susţine că ele sunt modele ale eleganţei stilului discursiv. Iată un exemplu sugestiv:

„Ştefan: O! Cine vrea pe Ştefăniţă, nepotul răposatului domn al Moldovei?... Cine a zis că sunt bătrân
şi bolnav?... Pe Ulea l-am măsurat cu privirea. Murize înainte de-al izbi!... Picăturile astea sunt
calde… În fiece ostaş e o fiară!... Iată-l… Pândeşte călare… Calul îi tremură şi joacă… Bagă pintenii
pân’ la rădădină… Chiuie de-nfioară valea Racovăţului… Unde e mai greu, acolo cade… Un leu în
mijlocul dihorilor… Zboară capetele până nu mai simte mâna din umăr… Când mă văzu, îşi cuprinse
faţa cu amândouă mânele, şi cu amândouă o învârtii, şi trecu prin el ca printr-un aluat ce se
dospeşte…” (Delavrancea, Apus de soare, în: Teatru, Editura Minerva, Bucureşti, 1983, p. 68).

exemplu care, cu toată atmosfera pe care o degajă, nu e nici pe departe un stil ce se


caracterizează prin eleganţă.
Este interesant de subliniat că incompatibilitatea dintre eleganţa stilului şi încadrarea
faptelor descrise în sfera indezirabilului a fost conştientizată şi chiar s-a încercat depăşirea
acestui inconvenient. O serie de figuri retorice au apărut şi îşi justifică prezenţa în limbaj tocmai
prin necesitatea de a mai atenua ceva din asprimea sau duritatea ideilor exprimate. Un exemplu
este cel al eufemismului, figura retorică prin care un cuvânt dur, de o mare violenţă este înlocuit
printr-o expresie mai blândă, care, pe ocolite şi fără a răni direct, spune acelaşi lucru. Expresia:

A plecat în lumea celor drepţi

constituie un alt mod de a spune „a murit”, mod care înseamnă, în ochii receptorului, o atenuare
a forţei unei idei dezagreabile („moartea”), care, în mintea celor mai mulţi, este asociată răului.
Un alt exemplu inspirat este cel al aluziei, figură de stil prin care evocăm o situaţie, o relaţie, o
calitate nu direct ci prin intermediul altei sau altor expresii:
102

„Aseară am prânzit acolo. Era o seamă de oameni mari. Toată vremea la masă s-a vorbit rău de
profesori, cari, după ce că nu sunt buni de nimic, apoi sunt şi brutali şi mojici, mai ales cu copiii de
familii bune. La plecare, cucoana a spus că dacă cumva persecuţi pe mititelul, n-are să-şi meargă
comod. Eu am garantat pentru tine. Ia seama, în interesul tău. Amic N.N.” (Caragiale, Dascăl prost,
în: Momente şi schiţe, Editura Ion Creangă, Bucureşti, 1972, p. 221).

unde descoperim o suită de aluzii prin care „amicul” îl face să înţeleagă pe profesor că trebuie
să-l treacă pe protejat chiar dacă nu ştie! Dar nu o spune direct!
Nu e mai puţin adevărat că un stil elegant se „face” şi cu ajutorul expresiilor prin care
ideile sunt puse în circulaţie. Cuvintele trebuie să fie pe măsura ideilor, să fie în concordanţă cu
acestea şi să le servească cât mai bine. Anticii au acordat o atenţie specială acestui aspect,
insistând pe faptul că, de dragul eleganţei stilului, trebuie să evităm anumite cuvinte, chiar dacă
acestea exprimă poate mai adecvat ideile. Iată ce spune Quintilian în acest sens:

„Cuvintele nobile trebuie întotdeauna preferate celor urâte şi într-o vorbire îngrijită niciodată nu este
loc pentru cuvântul grosolan. Cuvintele strălucitoare şi sublime trebuie alese după măsura subiectului.
Cuvântul care este maiestuos într-un caz, pare emfatic în altul, iar cel ce pare umil pentru o idee
grandioasă va fi potrivit pentru o idee neimportantă. După cum într-un discurs strălucit cuvântul umil
impresionează neplăcut şi pare ca o pată, tot aşa, într-un stil simplu, cuvântul sublim şi strălucitor face
notă discordantă şi pare de prost gust, fiindcă apare ca o umflătură pe o întindere netedă” (Quintilian,
Arta oratorică, II, Editura Minerva, Bucureşti, 1974, p. 313).

Tot el ne atrage atenţia, în acelaşi capitol, ce trebuie să evităm pentru a nu impieta eleganţa
discursului: cuvintele obscene trebuie evitate pentru că ele creează o impresie dezagreabilă (în
pofida afirmaţiei acelora care spun că nu există cuvinte urâte de la natură), degradarea lucrurilor
prin cuvinte, de asemenea, trebuie evitată fiindcă nu dă bine eleganţei, vorbirea uniformă este
un defect dintre cele mai des întâlnite, fraza prea lungă care este imposibil de urmărit,
defectuoasa aşezare sau orânduire a cuvintelor se asociază lipsei de eleganţă a stilului.
Cuvintele sunt instrumente indispensabile prin care putem interveni pentru a transforma
realitatea, lucrurile, cel puţin pentru receptorul căruia ne adresăm. Mai mult decât atât, opera
literară este aceea care, prin intermediul cuvintelor, creează o realitate virtuală, ficţională care
poate satisface infinit mai mult pe linia binelui, adevărului sau frumosului, apropiindu-ne
sensibil de idealul eleganţei desăvârşite a stilului discursiv. Procedee şi figuri retorice cunoscute
ne transferă în realităţi virtuale tocmai pentru a da mai multă eleganţă discursului, fie prin
amplificarea ideilor şi calităţilor, fie prin aducerea lor în planul mai apropiat al omenescului, fie
prin sfidarea unor locuri comune. Un exemplu semnificativ este hiperbola, despre care, de
altfel, am mai vorbit, şi care înseamnă amplificarea până la limita suportabilului a unor calităţi
tocmai pentru a sugera identitatea inconfundabilă a unui individ, a unei situaţii, a unei stări
sufleteşti, ceea ce conferă desigur eleganţă discursului:

„O, calul meu! Tu, fala mea,


De-acum eu nu te voi vedea
Cum ţii tu nările-n pământ
Şi coada ta fuior de vânt,
În zbor de rândunea!

Cum mesteci spuma albă-n frâu,


Cum joci al coamei galben râu,
Cum iei pământul în galop
Şi cum te-aşterni ca un potop
De trăsnete-n pustiu”
(Coşbuc)
103

La fel se comportă personificarea, acea figură retorică prin care lucruri sau situaţii sunt puse să
se comporte după tipicul uman pentru a degaja o atmosferă mai agreabilă cadrului de dezbatere
al discursului:

„O, Muza mea cu nasul mic


Şi coapse fine
Abia sculptată din nimic,
De ce te-ai dus de lângă mine?...”
(Topîrceanu)

Eleganţa stilului este intim legată de armonia părţilor unui discurs. Un stil elegant cere un
echilibru între exordiu, naraţiune, dovedire, respingere şi peroraţie. Orice exces sau lipsă în
cazul fiecăreia dintre aceste părţi afectează eleganţa întregului discurs.

Intrebare :

Care sunt determinările reciproce dintre acurateţea şi claritatea stilului discursiv ?

Teme de reflecţie şi autoevaluare :

 Dezvoltaţi răspunsuri la următoarele chestiuni :

 Dacă sunteţi pus în situaţia de a dezvolta un discurs cu tema : “Curajul ca impuls


al acţiunii eficace” în faţa unui public format din oameni politici, ar fi productiv
să insistaţi : (a) asupra acurateţei limbajului ; (b) asupra eleganţei discursului ;
(c) asupra clarităţii expresiilor utilizate; (d) asupra tuturor acestor aspecte.
Explicaţi şi argumentaţi răspunsul;
 Dacă ar trebui să pregătiţi un discurs în genul epidictic, ar trebui să utilizaţi : (a)
cât mai multe metafore; (b) cuvinte proprii; (c) argumente de ordin logic; (d)
întrebări retorice; (e) o ordine ascendentă a afectelor; (f) numai enunţuri
adevărate; (g) un limbaj clar şi concis; (h) toate acestea la un loc; (i) nimic din
toate acestea. Explicaţi şi argumentaţi răspunsul.
104

 Fie următoarea secvență discursivă :

“Când pentru întâia oară te-am auzit vorbind în public, ti-am rezervat în mintea mea un loc
de frunte printre însemnații dar puținii oratori ce s-au produs la noi în generația mai nouă.
Adevăratul orator trebuie să aibă vocea sonoră și accentuată, gestul sobru dar potrivit, limba
curată și curgătoare, înșirarea ideilor trebuie să fie firească, argumentarea gradată, puternică și
mai ales logică, căci scopul cuvântării nu este de a impune ci de a convinge. Aceste calități le ai
toate, ne-ai dat despre ele dovezi numeroase” (Iacob Negruzzi, Răspuns la Discursul de recepție
la Academie al Lui Delavrancea, 1913).

 Analizaţi cum este satisfăcută cerinţa eleganţei în această secvenţă discursivă;


 Explicați cărui gen oratoric aparține discursul din care este selectată această
secvență;
 Identificaţi cel puţin o expresie care ar produce un “şoc cognitiv” receptorului.
105

Unitatea de învăţare 10 : Figurativitatea discursului

1. Ce sunt figurile retorice?

Partea dedicată figurilor retorice, elemente care intră sub incidenţa a ceea ce antichitatea
a numit ornamentele discursului, a ocupat un spaţiu destul de consistent în retorica tradiţională.
De multe ori, reproşurile la adresa disciplinei au avut în atenţie poate excesul de ornamente. Ce
sunt figurile retorice? Să vedem ce spune, la acest capitol, tradiţia. Cicero are, în cartea a III-a
din Despre orator, intervenţii importante cu privire la ornamentele discursului.Analizând
cuvintele luate izolat, marele orator roman face distincţia între cuvintele utilizate în sens propriu
şi cuvintele utilizate în sens figurat:

„Aceste cuvinte de care ne servim sunt sau termeni proprii, determinaţi prin natura obiectului şi
aproape născute cu el, sau cele care sunt transportate de la sensul propriu spre un sens figurat şi care
se găseşte ca într-un loc de împrumut” (Cicéron, De l’Orateur, livre III, Société d’Edition «Les Belles
Lettres», Paris, 1930, p. 59).

Subiectul este atacat, fireşte, şi de Quintilian în Arta oratorică (VIII,6;IX,1,2,3), unde


autorul încearcă să facă o distincţie între figuri şi tropi, deşi recunoaşte că este dificil dacă nu
chiar imposibil de făcut o diferenţiere netă:

„Ca să spun adevărul, asemănarea e atât de mare, încât nu uşor se face distincţia. Căci, dacă există
între figuri şi tropi unele deosebiri nete, rămâne, totuşi, caracterul general, comun anume că atât tropii,
cât şi figurile se abat de la exprimarea simplă şi directă pentru a da frumuseţe stilului” (Quintilian,
Arta oratorică, vol.3, Editura Minerva, Bucureşti, 1974, p. 5).

Distincţia aceasta suscită şi astăzi încă destule discuţii contradictorii, dar e interesant de urmărit
cum este soluţionată de Quintilian. Pentru el,

„tropul este mutarea iscusită a unui cuvânt sau a unei expresii din înţelesul său propriu într-un alt
înţeles” (Arta oratorică, vol.2, p. 356),

în timp ce figura :

„este o înlănţuire de cuvinte diferită de felul de exprimare obişnuit şi de acela care ne vine primul în
minte” (Arta oratorică, vol.3, p.6).

Constatăm că, la Quintilian, diferenţa între tropi şi figuri este dată de „conţinutul” a ceea ce e
diferit în raport cu utilizarea naturală: în cazul tropilor se schimbă sensul, în cazul figurilor se
schimbă ordinea expresiilor.
În epoca modernă, problema figurilor retorice este cercetată mai ales din punctul de
vedere al construcţiei limbii, în speţă al gramaticii. Pierre Fontanier, acela al cărui încercare
asupra figurilor a devenit manual oficial pentru o lungă perioadă de timp în Franţa, consideră că:

„Figurile discursului sunt aspectele, formele, întorsăturile mai mult sau mai puţin deosebite şi de un
efect mai mult sau mai puţin izbutit, prin care discursul în exprimarea ideilor, gândurilor şi
sentimentelor, ne îndepărtează mai mult sau mai puţin de ceea ce ar fi exprimarea simplă şi banală”
(Pierre Fontanier, Figurile limbajului, Editura Univers, Bucureşti, 1977, p. 46).

El ne atrage atenţia că figurile sunt întorsături ale cuvintelor sau frazelor care îşi au origina în
deplina libertate a celui care le întrebuinţează, ceea ce înseamnă că oratorul nu e constrâns la
folosirea unei figuri sau alta de exigenţele limbii, de ignoranţa sa sau de mai ştiu ce alte
106

imperative exterioare. Pe urmele lui Du Marsais, Fontanier atrage şi el atenţia că figurile


retorice sunt proprii vorbirii obişnuite, uneori ele vin dintr-o nevoie interioară de a exprima
altfel o idee pentru a atrage atenţia asupra ei. În sfârşit, întâlnim la Fontanier o idee care,
probabil, a fost pusă în discuţie de mulţi:

„S-a remarcat de asemenea că limbile cele mai sărace sunt şi cele mai figurate, adică mai tropologice;
că popoarele mai puţin civilizate, mai ales cele sălbatice, nu se exprimă decât prin tropi…” (Fontanier,
loc.cit., p. 136).

Să faci o astfel de afirmaţie când vorbeşti limba lui Molière şi Voltaire, atât de mult dispusă la
figurativ, nu este un gest riscant şi, chiar, fără acoperire?
Analize asupra conceptului în discuţie regăsim şi în exerciţiile contemporane asupra artei
oratorice. O propunere subtilă aparţine lui Olivier Reboul 49. Autorul pomenit crede că figurile
retorice pot fi asociate procedurilor stilistice. Ele trebuie să îndeplinească două condiţii: să fie
libere, în sensul că nu există nici o constrângere pentru ca ele să fie utilizate într-un anumit fel
în exprimare, şi să fie codate, în sensul că ele constituie o structură care se poate repera şi
transfera la alte conţinuturi. Reboul remarcă faptul că aceste exigenţe sunt imperative:

„Cele două caracteristici sunt antagoniste şi totuşi necesare. Fără cod, figura ar fi de neînţeles. Fără
libertate, ea nu ar mai fi un fapt de stil ci un fapt de limbaj” (Reboul, loc.cit., p. 36)

Pentru Michel Meyer 50, analiza figurilor ţine de modalitatea în care stăpânim relaţia cu
alteritatea:

„Oamenii negociază la distanţă între ei, evaluând ceea ce îi separă sau îi apropie în legătură cu un
subiect dat. Acest subiect, care constituie materia asupra căreia ei dezbat, poate fi prezentat direct,
literal, dar aceasta nu lasă loc alternativei brutale a dezacordului sau adeziunii pur şi simplu. Mai
subtilă este expresia deturnată a soluţiei; deturnată, în greceşte, se spunea tropologică. Un trop, sau
figură de stil, este o deturnare a sensului, o întorsătură neobişnuită în raport cu sensul literal” (Meyer,
loc.cit., p. 97).

Intrebare :

In ce constă diferenţa între o figură retorică şi un trop ? Dati exemple.

2. Figuri morfologice

Vom purcede la ilustrarea acţiunii figurilor retorice asupra expresivităţii unei construcţii
discursive urmând intenţia de ordine a lui Marc Bonhomme, mai accesibilă unui public larg, aşa
cum este acela vizat de încercarea de faţă51.

49
Olivier Reboul, La rhétorique, troisième édition revue et corrigée, PUF, Paris, 1990, pp. 35-63 ;
50
Michel Meyer, Questions de rhétorique : langage, raison et séduction, Librairie Générale Française,
Paris, 1993, pp. 97-119 ;
51
Pentru multe dintre definiţiile figurilor retorice, pentru o serie de ilustrări care au părut interesante,
am utilizat lucrări deja clasice ale domeniului (Du Marsais, Despre tropi, Editura Univers, Bucureşti,
1981 ; Pierre Fontanier, Figurile limbajului, Editura Univers, Bucureşti, 1977 ; Jacques Dubois et alii,
Retorica generală, Editura Univers, Bucureşti, 1974), precum şi destule lucrări de dată recentă (Olivier
Reboul, La Rhétorique, PUF, Paris, 1990 ; Langage et ideologie, PUF, Paris, 1980, pp. 119-140 ; Michel
Meyer, Questions de rhétorique : langage, raison, séduction, Librairie Générale Française, Paris, 1993 ;
107

În spectrul figurilor morfologice vom regăsi acele ornamente retorice care îşi au originea
în schimbările ce se produc la nivelul materialului sonor sau grafic din care este alcătuit
cuvântul. Prin urmare, efectul asupra receptorului, atât cât este, se explică pe această direcţie.
Spre deosebire de grupul μ, care limitează transformările la nivelul cuvântului, la Bonhomme
restricţia nu este atât de dură, figurile morfologice manifestându-se şi la nivelul frazei dacă
modificările au în vedere materia sonoră sau grafică a cuvintelor şi nu organizarea acestora în
frază.
Denumiri dintre cele mai neaşteptate stau la un loc cu altele care sunt relativ mai
cunoscute şi mai uzitate. Să atragem atenţia aici, pe de o parte, că nu toţi cei care s-au ocupat de
problema figurilor sunt unanimi în legătură cu ce trebuie inclus în această clasă: unii exegeţi
deschid destul de mult spaţiul figurilor morfologice, alţii, dimpotrivă, sunt foarte atenţi ca nimic
să nu pătrundă dacă nu răspunde în totalitate patului procustian al exigenţelor acestei clase. Pe
de altă parte, nu toate figurile din această clasă au acelaşi impact asupra celui care le receptează:
unele sunt, într-adevăr, percutante, altele sunt percepute mai degrabă ca sforţări chinuitoare ale
limbii de a ieşi din ceea ce este comun în actul comunicării.
Destul de rar întâlnite în dicţionare sau enciclopedii dedicate domeniului, unele dintre
figurile morfologice apar cu insistenţă în cercetările mai atente ale acestui spaţiu al
discursivităţii: anagrama, polindromul, contrapetul. Prezente la Bonhomme şi grupul μ, figurile
amintite se bazează pe operaţia permutării. Anagrama înseamnă schimbarea literelor sau
sunetelor într-un cuvânt şi obţinerea unui cuvânt nou, care se aseamănă, evident, cu cel vechi:

Coşbuc = Boşcu

un pseudonim cu care a semnat o bucată de vreme poetul ardelean. Deşi am putea crede că are
mai puţină importanţă în jocul discursiv, nu sunt puţine situaţiile în care efectul este
semnificativ tocmai prin „exerciţiul ludic” pe care îl dezvoltă în faţa receptorului.
Palindromul înseamnă a crea un cuvânt sau o secvenţă care să rămână identică cu sine şi
atunci când este lecturată în sens invers. Pentru Bonhomme, „palindromul constă în a înlănţui
un enunţ de o asemenea manieră încât să fie citit la fel şi de la stânga la dreapta şi de la dreapta
la stânga”(p.18). Figura este destul de dificil de realizat, ea presupune un anumit meşteşug al
lucrului cu elementele ultime ale unităţii discursive şi, mai mult, ea e şi dificil de receptat ca
figură retorică. Iată exemplul lui Bonhomme:

„Etna, lave dévalante” (M.Laclos)

Marc Bonhomme, Les figures clés du discours, Editions du Seuil, Paris, 1998 ; Jean-Michel Adan, Marc
Bonhomme, L’argumentation publicitaire : rhétorique de l’éloge et de la persuasion, Editions Nathan,
Paris, 1997 ; Blanche Grunig, Les mots de la publicité : l’architecture du slogan, Presses du CNRS, Paris,
1990 ; Ion Murăreţ, Maria Murăreţ, Petit traité de rhétorique : l’élocution et les figures de style,
Bucureşti, 1989 ; Joëlle Gardes Tarmine, La rhétorique, Armand Colin, Paris, 2002), dicţionare sau
enciclopedii dedicate domeniului (Alex. Preminger, Encyclopedie of Poetry and Poetics, Princeton
University Press, 1965 ; Georges Molinié, Dictionnaire de rhétorique, Paris, Librairie Générale
Française, 1992; Gh.N.Dragomirescu, Mică enciclopedie a figurilor de stil, ESE, Bucureşti, 1975 ; Henri
Morier, Dictionnaire de poétique et de rhétorique, PUF, Paris, 1989 ; Irina Petraş, Figuri de stil : mic
dicţionar : antologie pentru elevi, Editura Demiurg, Bucureşti, 1992 ; Val Panaitescu (coord.),
Terminologie poetică şi retorică, Editura Universităţii « Al.I.Cuza », Iaşi, 1994), precum şi pagini de
internet construite pe această temă (http://sychcom.frec.fr/rhetoriques.htm (trimitere în text = (w1);
http://www.toutelapoesie.com/dossiers/rhetorique (w2);
http://membres.lycos.fr/simonnet/sitfen/grtex/rhetoric.htm? (w3);
http://www.alyon.org/litterature/regles/figures_de−rhetorique.html (w4);
http://michel.balmont.free.fr/pedago/elogeblame/figures.html (w5);
http://users.skynet.be/fralica/refer/theorie/annex/figstyl.htm (w6);
http://www.ac-versailles.fr/etabliss/lyc-descartes-montigny/action%20pedagogique/Fr... (w7);
http://ourworld.compuserve.com/homepages/echolalie/112.htm (w8);
108

unde descoperim posibilitatea citirii inverse a textului.


Se pot inversa silabe întregi şi atunci suntem în faţa contrapetului: „În loc să jongleze cu
simple foneme, permutarea poate afecta silabe întregi, şi aceasta chiar în cazul în care ele
aparţin unor cuvinte diferite: aici stă toată arta contrepet-ului” (Dubois, p. 87). Ca în următorul
exemplu din Dubois (p.87):

„Alerte de loërte
Ophélie
est folie
et faux lys;
aime-la
Hamlet”
(Michel Leiris)

Nu sunt puţine situaţiile în care figurile morfologice se instanţiază prin acţiunea operaţiei
suprimării unor sunete într-un cuvânt. Dacă suprimarea acţionează la începutul cuvântului,
avem de-a face cu afereza, ca în următorul exemplu:

„Între logică şi … Ogică”

titlul unei intervenţii a lui Bogdan Ulmu în „Ziarul de Iaşi” (22 martie 2005). Dacă suprimarea
sunetelor se produce la mijlocul cuvântului, suntem în prezenţa unei sincope:

„Am o întâlnire cu proful de retorică”

iar dacă suprimarea vizează sunetele de la sfârşitul cuvântului, atunci figura poartă numele de
apocopă:

„Merg la prof pentru consultaţii”

Există şi posibilitatea ca suprimarea să aibă în vedere cuvinte întregi (dintr-un cuvânt se


păstrează doar prima literă), ajungându-se la un cuvânt format din prescurtarea celorlalte:

„Sans publicité, svp!”

figura retorică astfel obţinută fiind siglesonul. Ea este destul de des utilizată în publicitate, în
politică, în relaţiile publice.
Să subliniem că spiritul de economicitate, parcimonia timpului din urmă îşi face simţită
prezenţa şi în domeniul limbii, practica acesteia din urmă recurgând tot mai des la suprimări de
sunete, chiar cuvinte, care să scurteze cât mai mult mijloacele pe care le utilizăm pentru a
înfăptui scopurile comunicării. Aşa încât, suntem adesea în faţa unor calchieri ale limbii care
supără destul de mult pe aceia pentru care vorbirea corectă şi aleasă este semnul distinctiv al
culturii şi nobleţei omului de azi. Va putea fi împiedicată cumva această tendinţă? Sau figurile
prin suprimare îşi vor face jocul în continuare cu şi mai multă putere?
Există figuri morfologice care apar prin adăugare de sunete. Nu intrăm în detalii pentru
că, în general, utilizarea lor este redusă. Amintim doar ceea ce este reţinut sub numele de
cuvânt-valiză (Dubois, Bonhomme): din două cuvinte se construieşte unul singur utilizând
anumite sunete de la unul, altele de la celălalt pentru a da un sens cu totul special cuvântului
care rezultă din această combinaţie selectivă a celor originare. De exemplu, în discursul politic
de la alegerile parlamentare şi prezidenţiale (noiembrie-decembrie 2004) s-a vehiculat, ca
stindard de luptă împotriva corupţiei, formula:

„Jafo-Oneşti”
109

rezultat al combinării:

„Jaf + Rafo = Jafo”

un cuvânt-valiză construit să spună totul despre o anumită realitate vizată prin discursul politic.
Dacă se repetă mai multe consoane într-un cuvânt sau în mai multe cuvinte, suntem în
prezenţa aliteraţiei. Ea este luată în discuţie în multe tratate de retorică: „repetarea unei
consoane sau a unui grup de consoane la începutul sau în interiorul cuvintelor dintr-o frază ori
dintr-un vers, în intenţii stilistice, pentru efectul muzical” (Petraş, pp. 36-37); „repetarea unui
fonem sau a unui grup de foneme în scopul obţinerii unei valori conotative datorită
virtualităţilor de semnificaţie intrinsece” (Panaitescu, p. 8); „repetiţia aceloraşi foneme,
aceloraşi silabe pentru a produce un anumit efect, de exemplu un efect de armonie imitativă”
(w3). Să urmărim un exemplu care confirmă cele de mai sus:

„Celălalt vine după un om lăudat, aplaudat, admirat, ale cărui versuri zboară pretutindeni şi devin
zicale, care are întâietate, care domneşte pe scenă, care a pus stăpânire pe tot teatrul” (La Bruyère,
Discurs rostit la Academia Franceză, 15 iunie 1693, în: La Bruyère, Caracterele, II, EPL, Bucureşti,
1968, p. 360).

Aliteraţia ca procedeu retoric este mult utilizată în poezie pentru a crea o anumită atmosferă:

„Tălăngile,trist,
Tot sună dogit…
Şi tare-i târziu
Şi n-am mai murit…”
(Bacovia)

dar o regăsim adesea şi în textul publicitar:

„Himalaya herbal healthcare”

reclamă la un produs farmaceutic.

Intrebare :

Orice modificare a materialului sonor sau grafic al unei expresii este o figură retorică
ce poate fi încadrată în clasa figurilor morfologice. Explicaţi răspunsul.

3. Figuri sintactice

Figurile sintactice sunt cele care iau naştere prin transformări ce se produc la nivelul
propoziţiilor sau chiar frazelor şi care au în vedere nu atât modificări de sunete sau litere în
interiorul cuvintelor ci schimbarea ordinii şi organizării cuvintelor în construcţia propoziţiilor
sau frazelor. E relativ simplu de observat că, cu ajutorul aceloraşi cuvinte, se pot construi fraze
destul de diferite dar cu acelaşi înţeles. Unele din aceste construcţii diferite pot ieşi în evidenţă
printr-o dispunere specială a cuvintelor şi ele capătă statutul de figuri retorice.
În comparaţie cu figurile morfologice, se pare că figurile sintactice beneficiază de
posibilităţi mai numeroase de a influenţa receptorul dar şi de a se manifesta ca atare datorită
110

faptului că „materia” asupra căreia se intervine cu ajutorul operaţiilor retorice este mult mai
amplă. Fără a minimaliza rolul celor dintâi, cele din urmă sunt, pentru motivul arătat mai sus, şi
mult mai cunoscute şi mult mai utilizate în practica discursivă.
Unele dintre aceste figuri se constituie prin acţiunea operaţiei deplasării: un cuvânt este
mutat dintr-o parte în alta a frazei, în esenţă din locul lui normal în funcţionalitatea limbii, într-o
postură mai neobişnuită. Câteva exemple ne vor lămuri mai bine asupra modului de construcţie
şi de acţiune al unor asemenea figuri retorice. Hipalaga este înţeleasă ca „un transfer de
adjective; constă în a atribui unor cuvinte dintr-o frază ceea ce convine altor cuvinte din aceeaşi
frază” (w3), ca „transferarea însuşirii unui obiect asupra altui obiect aflat, de obicei, în
vecinătatea celuilalt” (Petraş, p. 66). S-a sugerat că „…în expresiile de acest fel cuvintele nu
sunt nici construite, nici combinate între ele aşa cum ar trebui să fie potrivit destinaţiei
terminaţiilor şi a construcţiei obişnuite. Tocmai această transpunere sau schimbare de
construcţie este numită hipalagă“ (Du Marsais, p. 140). Ca în exemplul:

„Ce linişte binefăcătoare respiră acest palat rustic! Desigur, înăuntru locuitorii trebuie să fie fericiţi.
Viaţa lor senină, ca cerul albastru care-i scaldă într-o atmosferă de pace, este mai fericită decât viaţa
regilor… Desigur, paianjenii, aceşti oaspeţi ai singurătăţii, îşi torc reţelele de fire ca nişte gânduri de
artist” (Anton Bacalbaşa, Artă pentru artă, conferinţă ţinută la Ateneul Român, 17 februarie 1894, în:
Cultură şi civilizaţie. Conferinţe ţinute la tribuna Ateneului Român, Editura Eminescu, Bucureşti,
1989, p. 200).

Din aceeaşi categorie face parte şi hiperbatul, figură retorică mai lesne de reţinut, fiindcă ea
trimite la o continuare a frazei, cu un număr relativ restrâns de cuvinte, acolo unde se părea că
fraza era încheiată deja: „figură care constă în a scoate în afara cadrului normal al frazei unul
dintre constituienţii ei ficşi” (Dubois, p. 121); „figură microstructurală de construcţie. Se
desemnează prin acelaşi cuvânt două fapte diferite, capabile de a fi reunite de fiecare dată într-o
organizare frastică neaşteptată“ (Molinié, p. 165); „figură constând în a interveni în ordinea
obişnuită a cuvintelor ce produce o alungire a frazei” (w4). Ca în secvenţa:

„În sfârşit, se isprăveşte comedia. Ne sculăm să plecăm; coate-goale se scoală şi dumnealui. Plecăm
noi, pleacă şi dumnealui după noi. Eu îl vedeam cu coada ochiului; dar nu vreau să le spui cocoanelor,
ca să nu le ruşinez. Ştii cu e Veta mea…ruşinoasă” (Caragiale, O noapte furtunoasă, în: Teatru,
Editura Albatros, Bucureşti, 1985, p. 5).

O poziţie aparte în această diversitate de posibilităţi de distribuire a cuvintelor în


interiorul unei fraze este deţinută de chiasm, figură retorică cu un efect deosebit asupra stilului
şi expresivităţii discursive. Chiasmul înseamnă o dispunere a două cuvinte astfel încât ele apar o
dată într-o ordine, a doua oară în ordinea inversă, ca în versul eminescian preluat din Petraş:

„Când prin această lume să trecem ne e scris


Ca visul unei umbre şi umbra unui vis”

Chiasmul este considerat „figura care, renuntând la ordinea paralelă, produce intersectarea a
două serii de fenomene gramaticale. Altfel spus, chiasmul e o figură sintactică, în care se
combină inversiunea şi repetiţia” (Panaitescu, p. 30) sau o figură care „desemnează în mod
tradiţional o simetrie în cruce, care se poate pune în valoare când semantic, când gramatical”
(Dubois, p. 118). Un exemplu din Molière:

„Il faut manger pour vivre et non pas vivre pour manger”

unde cuvintele în cauză sunt „vivre” şi „manger”. Dar putem descoperi această figură retorică în
alte situaţii obişnuite de comunicare:

„Farmacia Longavit: «Numai prin noi: Un plus de viaţă zilelor, un plus de zile vieţii…»“.
111

Există figuri sintactice care se construiesc cu ajutorul operaţiei rupturii: în interiorul unei
fraze anumite elemente lipsesc. Anacolutul trimite la o anumită discontinuitate în construcţia
unei fraze ce apare cu scopul de a-l lăsa pe receptor (cititor) să descopere singur înţelesul
enunţului. Anacolutul este asociat cu o „ruptură de construcţie sintactică” (Reboul, 1990, p.54),
după cum alţii văd aici o „ruptură sau discontinuitate în construcţia unei fraze. Fraza începută
este uitată şi astfel se face loc alteia pentru că spiritul autorului este acaparat de altceva dincolo
de urmarea riguroasă a gândirii sau a elementelor gramaticale ale frazei” (w6). Avem o bună
ilustraţie de utilizare a anacolutului în această secvenţă dintr-o pledoarie a lui Delavrancea:

„Dar astăzi când s-a ridicat acea vijelie care a durat trei ore şi jumătate, am avut impresia provocată de
cruzimea şi plăcerea «Daciei», că suntem în timpul de decadenţă al Imperiului Roman… lumea se
adunase la circ, lacomă de spectacol… în mijlocul arenei stă despuiat martirul creştin… asupra lui se
repede fiara furibundă… Iacă martirul… asupra lui s-a dat drumul fiarei cuvântului… trei ore l-a
sfârtecat… şi el a suferit fără geamăt, întărit de credinţa în justiţie şi de tăria unei conştiinţe curate”
(Delavrancea, Pledoarie în procesul Socolescu, în Sanda Ghimpu, Alex. Ţiplea, Retorica:texte alese,
Şansa SRL, Bucureşti, 1993, p. 334).

Din nevoia concentrării materialului sonor sau conţinutului ideatic ia naştere elipsa: „eliminarea
unui element sintactic perceput ca obligatoriu” (Bonhomme, p. 40); „omiterea unui cuvânt ori a
unei propoziţii fie din nevoia de concizie, fie în intenţii expresive” (Petraş, p. 54); „suprimarea
de termeni care ar fi, din punct de vedere gramatical, necesari” (w3). În următorul fragment din
Cicero întâlnim această concentrare care dă naştere elipsei:

„Dar − se va spune − în propunerea sa, Pompei a judecat şi fapta, şi cauza, căci a făcut o propunere
referitoare la încăierarea sângeroasă care a avut loc pe Calea Appia, în care a fost ucis Publius
Clodius. Dar de fapt ce-a propus? Negreşit, să se facă o anchetă. Dar ce anume să se cerceteze? Dacă
faptul a avut loc? Dar asta e ştiut. De către cine? Dar e vădit” (Cicero, În apărarea lui Milo, în: Opere
alese, II, Editura Univers, Bucureşti, 1973, p. 109).

Asupra ordinii cuvintelor într-o frază se poate acţiona şi prin intermediul amplificării:
aglomerarea de cuvinte dă, uneori, un efect deosebit discursului. Nu este vorba de o aglomerare
fără măsură, ci de una încadrată în cerinţele armoniei şi ale eficacităţii discursive. O primă
figură pe care o putem identifica aici este repetiţia: reluarea unui cuvânt sau a mai multor
cuvinte în interiorul unei unităţi discursive:

„Ce lucru ciudat! […]. S-au sculat pe rând, reprezentantul unei părţi a majorităţii, anarhistul d.Carp,
aşa numit de D. preşedinte al consiliului; s-a sculat D.Panu, un alt anarhist în numele radicalilor; s-a
sculat D.general Manu în numele unei facţiuni a majorităţii, un probabil anarhist al viitorului,
deoarece va combate guvernul” (Al.Marghiloman, Discursuri politice, Institutul de Arte Grafice
«Carmen Sylva», Bucureşti, 1916, p. 350).

Deşi ar putea fi privit ca o eroare de limbaj, pleonasmul este trecut adesea şi în rândul figurilor
retorice: el înseamnă adăugarea unui cuvânt sau a unui grup de cuvinte spunând acelaşi lucru ca
şi cuvintele pe lângă care sunt adăugate. Cunoscutul vers eminescian este invocat cu varii
prilejuri:

„Cobori în jos luceafăr blând”

dar situaţia este întâlnită chiar în vorbirea curentă: „Am văzut cu ochii mei”, „Te-am întâlnit eu
însumi”. Totuşi, nu întotdeauna această reluare a unui cuvânt care spune acelaşi lucru este o
eroare. Uneori această reluare e o problemă de accent, mai ales când se reia acelaşi cuvânt:

„Iorga este Iorga”


112

De o atenţie specială se bucură gradaţia: a ordona de o asemenea manieră cuvintele într-o


secvenţă discursivă încât ele să prezinte faptele într-o ordine crescătoare care să asigure un
impact deosebit la nivelul auditoriului. Iată un exemplu:

„Acestei uri neîmpăcate, cum şi uneltirilor duşmane pe lângă Basta, căzu victimă Mihai, ucis în cortul
său din tabăra de lângă Turda, de asasinii trimişi de Basta, în revărsatul zilei de 9/19 august 1601. Nu
ne vom opri asupra prea dureroaselor amănunte ale acestui omor, crimă comisă asupra unui întreg
popor. Nu ne vom opri, căci nu am găsi cuvinte pentru durerea ce sfâşie orice inimă românească”
(Dimitrie Onciul, La centenarul al II-lea al morţii lui Mihai Viteazul, Conferinţă la Ateneul Român, 8
noiembrie 1901, în: Cultură şi civilizaţie, pp. 82-83).

unde putem descoperi cu uşurinţă mersul ascendent al faptelor: crimă → extensia la întregul
popor → trăirea afectivă sfâşietoare a autorului.
Unele dintre figuri pot fi specii ale altora: de exemplu, dacă ultimul cuvânt dintre unitate
discursivă se reia la începutul unei alte unităţi discursive care urmează celei dintâi, avem de-a
face cu o specie de repetiţie ce poartă numele de anadiploză:

„Eminescu n-a existat.


A existat o ţară frumoasă…”
(Sorescu)

iar dacă un cuvânt se repetă în mod regulat la începutul unei unităţi discursive cu scopul de a
întări o anumită idee, suntem din nou în prezenţa unei forme de repetiţie numită anaforă:

„Ştia care este forţa şi rolul elocinţei, puterea cuvântului rostit, care ajută raţiunea şi o pune în
evidenţă, care le insuflă oamenilor dreptatea şi cinstea, care încolţeşte în inima ostaşului curajul şi
îndrăzneala, care potoleşte frământările populare, care îndeamnă grupări întregi de oameni şi
mulţimea să-şi facă datoria” (La Bruyère, Discurs rostit la Academia Franceză, în: Caracterele, p.
358).

A schimba ordinea normală a cuvintelor într-o frază dă naştere unei figuri retorice denumită
anastofă. Această schimbare a ordinii poate lua forme dintre cele mai diferite, de la simple
inversiuni până la construcţii care pun în evidenţă ingeniozitatea oratorului:

„Mai întâi de toate, d-lor, să ne facem întrebare: ce am fost înainte de declararea rezbelului? Fost-am
noi independenţi către turci? Fost-am noi provincie turcească? Fost-am noi vasali Turciei? Avut-am
noi pe sultanul ca suzeran?” (Kogălniceanu, Declaraţia privind Proclamarea Independenţei României,
în: S.Ghimpu…, loc.cit.,p. 238).

Intrebare :

Ce schimbări vizează figurile sintactice ?

4. Figuri semantice

Figurile semantice sunt, aşa cum am arătat, acelea care iau naştere prin acţiunea
operaţiilor retorice asupra sensului cuvântului, sintagmei sau chiar frazei. Oricum, în raport cu
opţiunile lui Bonhomme, operăm aici o serie de mici modificări, în sensul că introducem
anumite figuri pe care el le-a asociat altor clase pentru că, în opinia noastră, ele se bazează pe
113

transformări ale sensului. Figurile semantice sunt asociate tropilor din retorica tradiţională, iar
unele dintre ele sunt printre cele mai cunoscute figuri ale discursivităţii, fiind considerate chiar
modele pentru toate celelalte. Este cazul metaforei sau metonimiei.
Unele dintre figurile retorice din această categorie îşi au originea într-o anumită
continuitate de sens dintre cuvântul sau gruparea de cuvinte care înlocuieşte o alta. De exemplu,
metonimia este figura retorică „în care se înlocuieşte un cuvânt prin altul care întreţine cu
primul un raport de proximitate, de contiguitate” (w7), este un trop „în care un concept este
denumit cu ajutorul unui termen desemnând un alt concept, care întreţine cu primul o relaţie de
echivalenţă sau de contiguitate” (w8) prin ea asigurându-se „indicarea unui obiect prin numele
altui obiect, complet diferit, dar de care el însuşi depinde în ceea ce priveşte existenţa sau
modalitatea de a fi“ (Fontanier, p. 56). Analizele dau şi posibilităţile pe care metonimia le are la
îndemână: înlocuirea conţinutului prin conţinător:

„A bea un pahar”

înlocuirea persoanei printr-un loc cu care este asociată:

„Lucrurile se fac şi se desfac la Cotroceni”

înlocuirea unui individ printr-un instrument:

„Violoncelul a greşit intrarea”

înlocuirea operei prin autor:

„Citesc cu interes din Dostoievski”.

Pe o linie de continuitate a observaţiilor, am putea considera că sinecdoca este o specie de


metonimie, deoarece şi ea înseamnă înlocuirea a ceva cu altceva (totul cu partea, genul cu
specia) în baza unei continuităţi de sens între ele. Să urmărim următorul fragment:

„Şi iar nu înţeleg cu d-voastre, care aveţi în grad superior sentimentul demnităţii personale, cum puteţi
permite rapoarte franţuzeşti scrise într-un stil care nu este nici al lui Corneille, nici al lui Racine, ci al
bulevardelor din 1913? […]. Pe acest ton se putea face impresie la Sofia?” (Nicolae Iorga, Discursuri
parlamentare, Editura Politică, Bucureşti, 1981, p. 283)

care ne arată că, într-adevăr, partea (Sofia) este adusă în atenţie pentru a face trimitere la întreg.
Credem că putem introduce aici două figuri pe care Bonhomme le-a plasat în categoria
figurilor sintactice: antiteza şi oximoronul. Antiteza este figura retorică prin intermediul căreia
se pun în contrast două situaţii, două fapte, două relaţii. Această punere în contrast rezultă însă
nu din modul cum sunt ordonate cuvintele în secvenţa discursivă, ci din înţelesurile opuse ale
acestora:

„Ţara are să scape numai prin unirea tuturor celor de bună credinţă, oameni care se interesează de
soarta şi viitorul acestei ţări. Numai aşa putem scăpa ţara, iar nu prin vreo câteva articole cele mai
draconice” (I.C.Brătianu, Discursuri, scrieri, acte şi documente, II, 2, Imprimeriile «Independenţa»,
Bucureşti, 1912, p. 479).

Acelaşi mecanism de originare e de regăsit şi în cazul oximoronului, fiindcă asocierea a doi


termeni opuşi într-o aceeaşi unitate discursivă este detectabilă din analiza sensurilor celor doi
termeni, considerat o „specie de antiteză în care se raportează două cuvinte contradictorii, unul
părând a-l exclude logic pe celălalt“ (Morier, p. 834):

„Moda de post 2005”


114

sau:

„Dulce ca mierea e glonţul patriei”

un titlu de roman al lui Petru Popescu (1971), sau:

„- Unde să mă duc, nu vezi că stau în braţele tale, orbule"


(Nichita Stănescu)

După cum, figura e întâlnită şi în limbajul curent: „chinuitoarea iubire”, „tristeţea fericirii”,
„libertate încarcerată”.
Am putea introduce în aceeaşi clasă şi perifraza deoarece ea înseamnă a exprima printr-
un grup de cuvinte ceea ce se poate exprima printr-un cuvânt, printr-un nume:

„A bate şaua să priceapă calul”.

Pe de lată parte, o serie de figuri retorice care au fost asociate clasei figurilor morfologice
(paronomaza, calamburul, antanaclaza) cad mai bine, după opinia noastră, pe ideea
transformărilor de sens. Paronomaza este figura retorică ce utilizează cuvinte care se aseamănă
ca pronunţie (paronime) dar care diferă esenţial ca sens. Elementul important aici − care-l atrage
pe receptor − este diferenţa de sens ce se instalează între termenii cu pronunţie asemănătoare:

„Stanca stan-n castan ca Stan”.

Înrudit cu paronomaza este calamburul: joc de cuvinte rezultat dintr-o pronunţie asemănătoare
dar sensuri diferite:

„Peşteră absorbitoare
cerc absorbitor de punct,
corn de melc care nu doare
suntul resorbit în sunt”
(Nichita Stănescu).

Procedura aceasta presupune o bună stăpânire a limbii, a ascunzişurilor ei, abilităţi combinatorii
de cuvinte neobişnuite. Se cuvine să amintim şi rolul antanaclazei: utilizarea aceluiaşi cuvânt cu
sensuri diferite, ca în clasicul exemplu pascalian:

„Inima are raţiunile sale pe care raţiunea nu le cunoaşte”

unde termenul „raţiune” este luat în două sensuri diferite. O semnificaţie aparte are catahreza:
„figură care constă în a extinde semnificaţia unui cuvânt dincolo de sensul ei propriu” (w4).
Exemplu:

„Şi începea să aiureze despre nişte papi viitori, doi buni, primul şi ultimul, doi răi, al doilea şi al
treilea. Primul este Celestin, al doilea Bonifaciu al VIII-lea, despre care profeţii spun «trufia sufletului
tău te-a făcut netrebnic, o, tu, care locuieşti în crăpăturile stâncilor»” (Umberto Eco, Numele
trandafirului, Dacia, Cluj-Napoca, 1984, p. 228).

Mult utilizată este comparaţia: a raporta unele la altele două fapte, situaţii sau relaţii cu
scopul de a scoate în relief anumite particularităţi ale acestora:

„Curajul n-are nici o legătură cu obrăznicia, după cum n-are nici piedica cu pasul înainte” (Tudor
Muşatescu);
115

„Omul se apără de invidia nemernicilor, după cum vulturul ocoleşte capcanele, zburând foarte sus.
Proştii n-au decât să clevetească; vorbele rele sunt ca animalul lacom, care sfârşeşte totdeauna prin a
se mânca pe el însuşi” (E.De Marchi)

Am afirmat deja, în mai multe rânduri, că metafora ocupă o poziţie specială în cadrul
figurilor retorice. Ea îşi are originea în comparaţie, dar o depăşeşte cu mult în ceea ce priveşte
puterea de sugestie şi forţa de persuasiune. Metafora este o comparaţie subînţeleasă, în care cele
două elemente care se compară nu au, din punctul de vedere al esenţialităţii lor, mai nimic în
comun: de exemplu, între „Hugo” şi „condei” nu există nici o legătură din punctul de vedere al
notelor esenţiale care caracterizează şi determină cele două noţiuni. Punem în pagină un
exemplu:

„Iată-i într-un cadru întunecos. Ici şi acolo, suliţi de lumină arătau trunchiurile alburii ale fagilor.
Columne de templu, ele sprijineau uşor bolta de frunziş proaspăt. Copitele cailor sunau pe pământul
uscat ca sandalele călugărilor pe lespezile unei catedrale uitate de vreme… Se stingea soarele în
depărtări. O simfonie de culori îmbujora cerul…” (N.I.Apostolescu, Poezia munţilor, Conferinţă la
Ateneul Român, 27 ianuarie 1916, în: Cultură şi civilizaţie, p. 233).

în care descoperim o cascadă de metafore, începând chiar cu titlul.

Intrebare :

Care este diferenţa dintre o metaforă şi o metonimie ? Daţi exemple.

5. Figuri referenţiale

În sfârşit, aducem în discuţie categoria figurilor referenţiale, acelea în care se acţionează


asupra referinţei unei unităţi de discurs. Dacă realitatea la care se referă discursul este
amplificată peste limitele normalităţii, inducând ideea că situaţia astfel prezentată iese din
comun, atunci suntem în faţa hiperbolei:

„Şi ca nouri de aramă şi ca ropotul de grindeni,


Orizontu-ntunecându-l vin săgeţi de pretutindeni,
Vâjâind ca vijelia şi ca plesnetul de ploaie…
Urlă câmpul şi de tropot şi de strigăt de bătaie.
…………………………………………………………
În genunchi cădeau pedeştrii, colo caii se răstoarnă,
Cad săgeţile în valuri, care şuieră, se toarnă
Şi, lovind în faţă,-n spate, ca şi crivăţul şi gerul
Pe pământ lor li se pare că se năruie tot cerul”
(Eminescu)

Dacă realitatea este diminuată în raport cu ceea ce există cu adevărat, atunci suntem în prezenţa
unei figuri retorice opusă hiberbolei, anume eufemismul. Când spunem:

„Dumnezeu nu a fost prea darnic cu el”

uzăm de eufemism pentru a nu spune individului în mod direct că e prost. E interesant de


meditat la modul cum e utilizat eufemismul în discursul oratoric: într-o dezbatere politică între
116

adversari e clar că reţinerile şi „politeţurile” nu prea îşi găsesc locul, fiecare izbind cu toată
puterea în contracandidat. Aici eufemismul este, poate, mai puţin utilizat. În alte tipuri de
discurs (discursul educaţional, relaţiile publice, relaţiile internaţionale), o astfel de intenţie este
mult mai prezentă.
Există şi alte mecanisme prin intermediul cărora acţionează figurile referenţiale. De
exemplu, paradoxul şi ironia se fundează pe sublinierea distanţelor dintre ceea ce se spune în
mod direct şi ceea ce ar trebui să se înţeleagă de către receptor. Paradoxul este înţeles drept o
figură retorică prin intermediul căreia „se ia peste picior o opinie comună în desemnarea unei
realităţi”(Bonhomme, p. 81), în timp ce alţi autori ne atrag atenţia că paradoxul „elimină dintr-
un semn lingvistic câteva seme, pentru a-i adăuga altele şi a compune astfel un nou semnificat”,
insistându-se pe faptul că avem de-a face nu cu o substituţie oarecare, ci cu o „suprimare prin
intermediul limbajului a unor elemente ale realului care nu trebuie văzute” (Dubois, pp. 213-
214). Următoarele secvenţe discursive, preluate dintr-o culegere de reflecţii şi maxime,
constituie bune exemple de paradoxuri:

„Imaginaţia dumneavoastră valorează mai mult decât vă imaginaţi” (L.Aragon);


„Pasărea a fost ideea oului de a obţine mai multe ouă” (S.Butler);
„În pictură trebuie să te foloseşti de fals pentru a da ideea adevărului” (E.Degas);
„Suma totală a nenorocirilor care încă nu ni s-au întâmplat se numeşte fericire”(R.Dianu);
„Nimic nu este destul pentru cel căruia destulul i se pare prea puţin“ (Epicur);
„Întreaga gândire modernă este străbătută de ideea de a gândi ceea ce nu poate fi gândit”
(M.Foucault)
„Arta este o minciună care ne ajută să înţelegem adevărul” (Picasso).

Paradoxurile au o utilizare destul de amplă în discursurile oratorice, efectele lor sunt


semnificative şi surprinzătoare mai ales în situaţiile în care publicul este capabil să descifreze
capcanele unor asemenea formule retorice.
O situaţie asemănătoare are ironia: utilizată aproape peste tot în relaţiile cu alteritatea (în
relaţiile publice, în dezbaterile politice, în actul educaţional, în tehnica literară), ea este văzută
adesea ca un „tratament social” împotriva acelora care ies din convenienţe şi nu pot fi îndreptaţi
prin alte mijloace. Ironia poate interveni benefic doar dacă sunt trecute barierele urgenţelor
vitale! Altfel nu este loc pentru ironie. Ca în secvenţa discursivă:

“Gâtul miniştrilor, matematicienilor, inginerilor se întinse la auzul acestui început de prelegere (…).
«Pentru aceasta, continuă individul, cineva s-a gândit să vină în ajutorul ţăranilor şi a inventat acest
instrument mai ingenios decât bricegele lor. Astfel a apărut cosorul zis al lui Moceanu, fiindcă aşa îl
chema pe inventator. El este compus din două părţi, partea lemn-oasă (şi ne-o arătă) şi partea fier-
oasă! Deci, să recapitulăm pe scurt: Cosorul lui Moceanu a fost inventat de Moceanu. El se
compune… «din două părţi…» se auziră deodată vocile ascultătorilor. Încântat şi surprins, individul
surâse în sine. «Partea lemn-» zise el, -«oasă» îl completă auditoriul « şi partea fier…» «oasă» se
ridicară vocile noastre. «Domnilor, exclamă individul, (…) este o adevărată plăcere să ai de-a face cu
intelectuali»” (Marin Preda, Cel mai iubit dintre pământeni, II, Editura Cartea Românească,
Bucureşti, 1987, pp. 28-29).

Ironia ar trebui considerată, poate, mai mult decât o simplă figură retorică, un adevărat procedeu
retoric în care receptorul trebuie să descifreze din ceea ce spune autorul ceea ce el intenţionează
să spună cu adevărat. Aşa cum am subliniat cu alte ocazii 52, ironia are o influenţă considerabilă
dacă respectă anumite condiţii: existenţa unei reale situaţii de comunicare, manifestarea
discursului ca abatere în raport cu sensul literal, cunoaşterea contextului în care se dezvoltă
discursul, existenţa unui auditoriu relativ omogen, evitarea exagerărilor în privinţa supralicitării
intervenţiilor ironice.

52
Constantin Sălăvăstru, Logică şi limbaj educaţional, EDP, Bucureşti, 1995, pp. 206-210; Discursul
puterii: încercare de retorică aplicată, Editura Institutul European, Iaşi, 1999, pp. 340-343;
117

Dacă atribuim calităţi omeneşti unor lucruri, situaţii cu intenţia de a induce în conştiinţa
receptorului ideea că acestea se comportă „omeneşte”, atunci suntem în prezenţa personificării:

„L’alambic gardait une mine sobre” (Zola).

Personificarea este prezentă din abundenţă în unele specii literare (fabula). Alături de
personificare amintim şi rolul alegoriei: „o figură de stil prezentând o comunicare deplină a
unui înţeles ascuns dincolo de cel iniţial, prin intermediul unui ansamblu de echivalenţe complet
descifrabile pe cale raţională” (Panaitescu, p. 5); „o suită coerentă de metafore care, sub formă
de descriere sau de povestire, serveşte la a comunica un adevăr abstract” (Reboul, 1990, p. 56).
Reboul, care a analizat impactul acestei figuri în discursul didactic53, este de părere că alegoria
asigură o anumită transparenţă a abstractului, care-i lasă receptorului plăcerea de a descoperi
enigma unei astfel de relaţii. Scrierile antice (filosofice, literare) sunt pline de asemenea
proceduri , după cum şi unele experimente literare ale modernităţii par să pună în valoare
resursele acestei intenţii.

Intrebare :

Există vreo legătură între eufemism şi politeţea comunicării ? Justificaţi răspunsul.

Teme de reflecţie şi autoevaluare :

 Identificaţi discursuri oratorice din diferite domenii de activitate. Analizaţi tipurile


de figuri şi rolul lor în funcţie de cele patru clase:

 figuri morfologice;
 figuri sintactice;
 figuri semantice;
 figuri referenţiale.

 Fie expresia :

“Să te ferească Dumnezeu de curajul timidului !”

 Identificaţi figurile retorice din această expresie;


 Explicaţi opţiunea şi încadraţi figurile descoperite în una dintre cele patru clase.

53
Olivier Reboul, L’allégorie est-elle pédagogique?, in: Olivier Reboul, Jean-François Garcia (sous la
direction), Rhétorique et Pédagogie, Cahiers du Séminaire de Philosophie, No 10/1991, Presses
Universitaires de Strasbourg, 1991, pp. 1-25;
118

 Fie secvenţa discursivă :

“Am venit, de asemenea, în acest loc sacru pentru a-i aminti Americii de crunta urgenţă a
acestui Acum. Nu este momentul să ne angajăm în luxul tergiversării sau să luăm tranchilizantul
gradualismului. Acum este momentul să ne angajăm să transformăm în realitate promisiunile
democraţiei. Acum este momentul să ne înălţăm din întunecata şi dezolanta vale a segregaţiei spre
calea însorită a justiţiei sociale. Acum este momentul să ridicăm naţiunea noastră din nisipurile
mişcătoare ale nedreptăţii rasiale spre stânca solidă a frăţiei. Acum este momentul să facem din
justiţie o realitate pentru toţi copiii lui Dumnezeu” (Martin Luther King Jr., Eu am un vis, discurs,
Washington D.C., 28 august, 1963).

 Cărui gen oratoric aparţine discursul din care e selectată această secvenţă ?
 Analizaţi această secvenţă din punctul de vedere al prezenţei figurilor retorice;
 Incadraţi figurile identificate în una dintre clasele menţionate.

 Fie următoarea secvență discursivă :

“Fericirea nu stă în a avea bani, fericirea vine din bucuria împlinirii, din emoția efortului
creator. Bucuria și stimularea morală a muncii nu trebuie să fie uitate în goana nebună după
profituri efemere. Aceste zile negre își vor fi meritat pe deplin costul, dacă din ele vom învăța că
adevăratul nostru destin nu este să primim de-a gata, ci să muncim pentru binele nostru și al
semenilor noștri... Această națiune cere acțiune, și acțiune acum” (Franklin D. Roosevelt, Discurs
prezidențial de investitură, 4 martie 1933).

 Identificaţi figurile retorice din textul dat;


 Explicați mecanismul lor de influenţă asupra receptorului;
 Construiţi secvenţe discursive similare.
119

Unitatea de învăţare 11 : Expresivitatea corpului : gestul

1. Gestul şi cuvântul

Această conexiune de termeni, ce reproduce titlul unei cunoscute lucrări a lui André
Leroi-Gourhan 54, încearcă să atragă atenţia asupra unei limitări: cuvântul, oricât de încărcat de
semnificaţie ar fi, nu poate spune totul, în orice caz, nu poate spune destul pentru înfăptuirea
scopului pentru care este produs în faţa celuilalt. Îi mai trebuie şi altceva, dincolo de sine, pentru
a se completa fericit în încărcătura de sensuri şi semnificaţii pe care urmăreşte să o transmită.
Gestul − în sensul său de maximă amplitudine care îl extinde la întreaga sferă a nonverbalului −
este cel care vine cu un plus de forţă la conturul perfect al capacităţii de impresionare de care
beneficiază cuvântul.
Să distingem aici între a informa şi a transmite. Putem informa fără să transmitem: dacă
informăm pe cineva că a apărut noul mers al trenurilor care pleacă din Iaşi, este posibil ca
informaţia să nu transmită mare lucru celui care o recepţionează. Putem informa transmiţând:
dacă informezi pe cineva că i-a murit mama, această informaţie transmite, fără dubii, şi o stare
emoţională deosebită. Putem transmite fără să informăm: o stare de mâhnire de care suntem
dominaţi îi pune în gardă pe ceilalţi, deşi, în mod real, nu am dat nici o informaţie despre ce se
petrece în sufletul nostru. Evident, e posibilă şi cea de-a patra combinaţie: nu informăm şi nu
transmitem, de cele mai multe ori irelevantă pentru relaţia de comunicare. Gestualitatea pare a fi
asociată mai mult transmiterii: prin orice gest vrem să transmitem ceva mai mult decât spune în
mod direct cuvântul, vrem să întărim, să permanentizăm mesajul de care suntem legaţi.
Ce este gestul? Să urmărim, pentru început, punctul de vedere al unei enciclopedii a
limbajului:

„Termenul «gesturi» este folosit cu referire la numeroasele expresii faciale sau mişcări care însoţesc
sau chiar înlocuiesc vorbirea. […]. Studiul gesturilor este parte a studiului mişcărilor corpului care se
asociază discursului, distinct de studiul distanţelor dintre vorbitori, de cel al poziţiilor pe care aceştia
le adoptă; toate acestea aparţin ariei mai vaste a limbajului nonverbal“ (R.E.Asher, ed., The
Encyclopedia of Langage and Linguistics, vol.3, Pergamon Press, Oxford, New-York, Seoul, Tokyo,
1994, p. 1431).

Gestul este asociat cu mişcările corpului sau ale anumitor părţi ale lui (capul, mâna, faţa, ochii,
nasul etc.), făcute cu intenţia de a influenţa într-un sens sau altul receptorul.
Totuşi, dincolo de înţelesul termenului din vorbirea curentă, atragem atenţia că gestul are
cel puţin două înţelesuri relativ diferite, deşi nu fără o anumită legătură între ele: un înţeles
restrâns, determinat pe aliniamentele raportului dintre corp şi ceea ce receptează cei din jur din
poziţionările lui diferite şi un înţeles larg, determinat pe raportul dintre actul uman (fizic, psihic
sau moral) şi relevanţa lui pentru comunitate. În primul sens, gestul se asociază, cum am
afirmat, cu o mişcare sau o serie de mişcări ale corpului (arătătorul dus perpendicular pe buze
indică aceluia care receptează un astfel de gest cerinţa de a face linişte). În al doilea sens, gestul
rezultă mai degrabă din semnificaţia socială a diferitelor acţiuni ale noastre sau ale corpului
nostru (semnul crucii făcut de un bătrân când vede cum elevii se reped în tramvai pentru a
ocupa singurul loc liber existent are semnificaţia socială a unei totale dezaprobări a
comportamentului elevilor).
Gestualitatea care însoţeşte orice construcţie discursivă produsă în faţa publicului se
asociază ambelor sensuri pe care le-am dezvăluit. Avem de-a face cu gesturi care ne arată

54
André Leroi-Gourhan, Le geste et la parole, Editions Albin Michel, Paris, 1964 ; tr.rom., Gestul şi
cuvântul, Editura Meridiane, Bucureşti, 1983 ;
120

intenţiile imediate ale oratorului (de exemplu, în discursul parlamentar, degetul arătător orientat
spre adversarul politic în timp ce oratorul îi dezvăluie greşelile de neiertat pe care le-a făcut la
guvernare), precum şi cu gesturi care pun în evidenţă semnificaţia axiologică şi socială a unei
acţiuni (pumnul strâns cu policele în sus, semnul făcut de preşedintele Bush la Bucureşti,
semnifică: „totul e bine“).

Intrebare :

Cum putem deosebi gestul de mişcările normale ale corpului ? Motivaţi răspunsul.

2. Mişcările corpului

Există anumite părţi ale corpului care au un rol determinant în tot ceea ce se manifestă ca
şi gest, în sensul larg al termenului pe care îl asumăm în această încercare. În legătură cu aceste
părţi s-au constituit deja clase de gesturi ale căror semnificaţii sunt cunoscute mai bine şi
recunoscute mai uşor în ansamblul relaţiilor umane. Ne vor interesa, în această secţiune, câteva
posibilităţi de comunicare cu ajutorul corpului, urmând sistematizarea propusă de Brown şi
Keller 55 : mişcările corpului (studiate şi descifrate de kinezică), distanţa sau utilizarea spaţiului
(studiate de proxemică), vocea (studiată de vocalică) şi atingerea (studiată de haptică).
Mişcările corpului („body movements“) sunt de mare importanţă în descifrarea exactă a
semnificaţiilor discursului pe care oratorul îl produce în faţa publicului. În fapt, mişcările
corpului spun lucruri esenţiale despre poziţia socială a individului, despre relaţiile cu ceilalţi,
despre atitudinea persoanei la un moment dat.

Ilustraţia 1: Discursul şi mişcările corpului (Lenin


vorbind în Piaţa Roşie, 5 mai 1920)

55
Charles T. Brown, Paul W. Keller, Meaning : Nonverbal Messages, în : Monologue to Dialogue. An
Exploration of Interpersonal Communication, Prentice-Hall, Inc., Englewood Cliffs, New Jersey, 1979,
pp. 143-153;
121

Să ilustrăm importanţa mişcărilor corpului pentru „perceperea“ persoanei printr-un fragment


semnificativ:

„Cu mulţi ani în urmă, când mă aflam în statul vestafrican Burkina Faso, am avut norocul să fiu primit
în audienţă de împăratul Mossi. Am fost introdus într-o cameră de primire în care se afla împăratul,
înconjurat de curtenii săi. Împăratul era un om corpolent cu o prezenţă foarte impozantă. Ceea ce m-a
izbit a fost numărul redus de acţiuni pe care le realiza împăratul − acţiuni pe care cei mai mulţi oameni
normali le fac singuri, ca turnarea apei într-un pahar, erau făcute de curtenii şi servitorii care se
învârteau în jurul lui. Când se întorcea sau vorbea, împăratul o făcea cu o enormă economie de
mişcare. Uneori singurul lucru care părea să se mişte la el erau ochii săi. Când cineva îi adresa
cuvântul, nu îşi îndrepta atenţia spre el imediat, cum ar face majoritatea oamenilor. După un interval
de timp potrivit permitea ochilor şi capului său să alunece spre persoană, aproape ca într-un film rulat
cu încetinitorul. Acţiunile împăratului erau executate fără cea mai mică urmă de grabă. Fiecare privire,
fiecare gest erau executate într-un ritm imperial, fără nici o grabă. Mi-am amintit într-o oarecare
măsură de răspunsul dat de Nietzsche, filosoful german, la întrebarea cuiva: «Ce este aristrocratic?»
«Gestul lent şi privirea lent㻓 (Peter Collett, Cartea gesturilor: cum putem citi gândurile oamenilor
din acţiunile lor, Editura Trei, Bucureşti, 2005, pp. 59-60).

Câte lucruri pot fi deduse din simplul mod în care se mişcă un om într-o situaţie oarecare!
Fiecare parte a corpului, prin mişcările ei, poate constitui sursă importantă de gesturi
semnificative pe care cei din anturaj le percep şi îşi pot face o idee despre sentimentele,
atitudinile sau trăirile persoanei în cauză 56. Le urmărim pe rând, aşa cum sunt ele inventariate în
încercările asupra comunicării nonverbale, subliniind la fiecare în parte semnificaţiile cu care se
asociază de obicei atunci când sunt receptate.

3. Gestualitatea capului

Capul este la originea multor gesturi pe care le facem şi poate avea un rol semnificativ în
reglarea comunicării, fapt remarcat de cei care s-au ocupat de gestica comunicării. Quintilian
are însemnări importante cu privire la rolul capului în construcţia gesturilor semnificative ale
pronunţării unui discurs (Arta oratorică, XI, 3, 68-71). Pentru dascălul de oratorie al antichităţii
romane, capul are o mare expresivitate, iar diferitele mişcări ale sale spun lucruri esenţiale
despre individ: capul plecat arată umilinţă, capul dat pe spate indică aroganţă, capul înclinat în

56
O imagine copleşitoare a infinitelor posibilităţi de a „vorbi cu ajutorul trupului“ ne este pusă la
dispoziţie de Stanislavski: „Chiar acum m-am întors de la unchiul lui Şustov, unde Paşa m-a dus aproape
cu forţa. Venise la el un vechi prieten al unchiului, cunoscutul actor V., pe care, după cum spunea
nepotul, trebuia neapărat să-l văd şi să-l observ. A avut dreptate. Am cunoscut astăzi un minunat artist,
care vorbeşte cu ochii, cu gura, cu urechile, cu vârful nasului şi al degetelor, prin mişcări şi răsuciri abia
perceptibile […].
…………………………………………………………………………………….......................................
Alteori, când unchiul lui Şustov se lăuda prea tare, musafirul mişca cu perfidie vârful nasului, întâi în
drapta, apoi în stânga. Pe urmă a ridicat o sprânceană, pe cealaltă, şi-a zbârcit fruntea, a zâmbit cu buzele
lui groase şi l-a discreditat pe prietenul lui cu această mimică abia perceptibilă, mai elocvent decât cu
orice cuvinte. În altă ceartă comică, cei doi prieteni îşi disputau ceva unul altuia, fără cuvinte, numai cu
degetele. Se vedea că era vorba de o aventură de dragoste şi că se acuzau unul pe altul. La început,
musafirul cu multă gravitate a ridicat ameninţător degetul arătător, exprimând prin asta mustrare. Şustov a
răspuns la fel, numai că nu cu arătătorul, ci cu degetul mic. Dacă primul gest exprima ameninţare, celălalt
însemna ironie […].
……………………………………………………………………………………..
Discuţia a decurs mai departe cu ajutorul palmelor. Ele zugrăveau episoade întregi din trecutul lor.
Unul dintre ei se furişa şi se ascundea undeva. În acest timp, celălalt îl căuta, îl găsea şi îl bătea. După
asta, primul fugea, iar al doilea îl urmărea şi-l ajungea. Toate acestea se sfârşeau iar cu mustrările
dinainte, cu ironie şi avertismente, toate exprimate numai cu degetele“ (K.S.Stanislavski, Munca
actorului cu sine însuşi, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1956, pp.408-409);
122

lături ne duce cu gândul la lâncezeală, capul ţeapăn şi nemişcat este asociat unei anumite durităţi
de caracter.
Din observaţia curentă ne dăm seama că anumite mişcări ale capului se integrează
gesturilor reglatorii: rotirea capului într-o parte şi cealaltă înseamnă refuz, dezaprobare în
legătură cu ceea ce spune sau ce face interlocutorul, înclinarea capului în mod regulat în faţă
înseamnă aprobare, acord faţă de ceea ce spune celălalt, privirea fixă şi capul nemişcat indică o
concentrare a atenţiei faţă de subiect, capul ţinut în mâini aplecat în faţă induce în conştiinţa
receptorului o anumită stare de meditaţie, de reflexiune.
Tot aici putem să integrăm şi mişcarea sprâncenelor sau ochilor. Ridicarea sprâncenelor
în timpul discursului celuilalt înseamnă o atitudine de mirare în legătură cu ceea ce spune,
coborârea sprâncenelor ne indică, de cele mai multe ori, o stare de neîncredere în ceea ce spune
interlocutorul. Ochii mari exprimă surprinderea receptorului în legătură cu ceea ce se spune, în
timp ce ochii întredeschişi trimit mai degrabă la o atitudine de reţinere. Legătura dintre
mişcările capului şi organizarea adecvată a discursului a fost deseori semnalată:

„Mişcările ochilor, ca şi cele ale capului, sunt folosite pentru sincronizarea discursurilor. Vorbitorul
va avea tendinţa să privească în altă parte decât spre auditoriu de îndată ce începe să vorbească.
Aceasta provine din faptul că doreşte să evite stimulii suplimentari atunci când el îşi planifică şi îşi
organizează ce are de spus. De asemenea, el poate privi în altă parte şi atunci când ezită. Dar atunci
când vorbeşte repede şi fluent îşi va îndrepta privirea către ascultător, în plus, la sfârşitul discursului,
se va uita cu atenţie la acesta deoarece are nevoie să vadă cum reacţionează cealaltă persoană“ (Nicki
Stanton, Comunicarea nonverbală, în: Comunicarea, Societatea Ştiinţă & Tehnică SA, 1995, pp. 23-
44; citatul la p. 33).

Este de reţinut faptul că literatura a făcut din ochi un element esenţial al expresivităţii,
aceştia devenind nu o dată locul în care putem regăsi întreaga durere sau întreaga bucurie a
sufletului, zbuciumul interior al unei persoane într-o situaţie gravă, exaltarea succesului, vizibilă
din modul în care persoana priveşte, deznădejdea în faţa situaţiilor în care pare că nu mai există
nici o şansă. Toate acestea, ca şi alte trăiri intense ale unei persoanei exprimate cu ajutorul
ochilor, se pot regăsi, atunci când oratorul este cu adevărat un maestru al artei sale, în
pronunţarea discursului.

4. Expresivitatea feţei

Faţa este o altă sursă a expresivităţii şi un declanşator al gesturilor semnificative în raport


cu alteritatea. Este adevărat că faţa include şi elementele de care am amintit (ochi, sprâncene),
dar când vorbim de faţă ca sursă a gestualităţii, ne referim la ea în integralitatea care îi conferă o
nouă semnificaţie, dincolo de semnificaţiile părţilor. Este aici ceea ce Quintilian numea
fizionomie:

„Prin ea implorăm, prin ea ameninţăm, prin ea măgulim, prin ea ne arătăm trişti, prin ea ne arătăm
veseli, prin ea suntem mândri, prin ea umiliţi. Spre ea se îndreaptă atenţia oamenilor, la ea privesc
ochii tuturor, pe ea o urmăresc, chiar înainte de a deschide gura“ (Quintilian, Arta oratorică, III,
Minerva, Bucureşti, 1974, p. 298)

Aşa cum ne sugerează şi micul fragment din Quintilian, faţa este primul element cu care
luăm contact atunci când oratorul îşi face apariţia pentru a ţine discursul. În fapt, faţa este aceea
care creează, într-o primă fază a intervenţiei discursive, acel „efect de atmosferă“ atât de necesar
producerii discursului: în baza ei oratorul este acceptat sau respins, aplaudat sau huiduit.
123

Ilustraţia 2: Expresia feţei: Cornel Scripcaru, Andreea Bibiri,


Irina Petrescu în spectacolul „Căsătoria“ de Gogol (Teatrul
„Bulandra“, regia: Yuriy Kordonskyi, 2003)

Oricum, dincolo de ceea ce spun capul, ochii sau sprâncenele, faţa poate să spună, prin ea
însăşi, mai mult. O faţă dominată de culoarea roşie exprimă, în multe cazuri, o intensă trăire de
ruşine, poate de nesinceritate, în timp ce dacă faţa este cadaverică, cu siguranţă suntem dominaţi
de un puternic sentiment de frică, de culpabilitate. După Marc-Alain Deschamps 57, cele şase
emoţii primare pot fi deduse din expresivitatea feţei: tristeţe, mânie, veselie, dispreţ, dezgust,
uimire. De altfel, lucrări întregi au fost dedicate analizei feţei şi încercărilor de a desluşi ceea ce
poate ea să dezvăluie 58, deşi multe din aceste concluzii nu au întotdeauna o fundamentare
riguros ştiinţifică.

Ilustraţia 3: Feţele şi privirile: George W.Bush,


Jose Maria Aznar (primul-ministru al Spaniei),
Jose Manuel Durao Barroso (primul-ministru al
Portugaliei), Azore, 16 martie 2003

57
Marc-Alain Descamps, Le langage du corps et la communication corporelle, PUF, Paris, 1989, pp.
76 ;
58
Rodney Davies, Ce ne dezvăluie faţa, tr.rom., Editura Polimark, Bucureşti, 1997;
124

Intrebare :

Putem să identificăm intenţiile unei persoane după expresivitatea feţei ? Cum ?

5. “A vorbi” cu mâinile

Mâinile constituie poate unul dintre cele mai dinamice şi mai expresive elemente ale
corpului uman 59. Atunci când am analizat tipologia gesturilor, am constatat că mâinile erau
implicate în toate categoriile identificate: cu mâinile arătăm de obicei spre un obiect sau o
persoană pentru a le identifica (gest ilustrativ), cu ajutorul mâinilor putem opri pe ceilalţi să
vorbească (gest reglator), cu ajutorul mâinilor putem cere, într-o situaţie oarecare, o mică pauză
(gest adaptativ), prin intermediul mâinilor ne putem exprima uimirea sau dispreţul (gest
semnalizator), în sfârşit, cu mâna putem face oricând semnul de salut (gest emblematic).
Evident, mâinile constituie sursa unor gesturi semnificative regăsite în toate domeniile în
planul discursivităţii: politicianul care ridică mâinile în sus la aflarea rezultatului favorabil al
votului vrea să exprime, în faţa electoratului său, bucuria victoriei, avocatul care, la auzul
verdictului, îşi pune mâinile în cap, exprimă nedumerirea şi sentimentul de neputinţă în a-l fi
apărat cu succes pe clientul său, doi buni prieteni care se îmbrăţişează după o perioadă mai
lungă în care nu s-au văzut, exprimă plăcerea revederii şi o anumită atitudine de familiaritate,
preşedintele Bush care, la sfârşitul discursului de la Bucureşti (23 noiembrie 2002), a ridicat
pumnul strâns cu policele în sus, a vrut să sugereze ceva de genul „totul este bine“, şi să inducă
un sentiment de comuniune, o atitudine de înţelegere faţă de dificultăţile pe care le are România,
profesorul care arată cu degetul spre elevul care nu e niciodată bine pregătit pentru lecţie
exprimă, prin acest gest, o reacţie de reproş şi condamnare faţă de atitudinea elevului.

59
Este interesant de observat că gesturile cu mâna, atât de diferite din punctual de vedere al
posibilităţilor de transmitere a unui mesaj, s-au „specializat“ în aşa-numitele „micro-limbaje gestuale“: pe
zone geografico-culturale (gesturi specifice nord-americanilor, hispanicilor, chinezilor, japonezilor etc.),
pe anumite meserii (gesturi specifice politicienilor, operatorilor bursieri, lucrătorilor în comunicaţii etc).
A se vedea în acest sens: Guy Barrier, La communication non verbale: aspects pragmatiques et gestuels
des interactions, ESF Editeur, Paris, 1996, expose 6: La gestualité rythmique et iconique, pp. 77-87;
125

Ilustraţia 4: Gestul cu mâinile (Mitterand vorbind la deschiderea


unui colocviu internaţional, Bron, 4 decembrie 1990)

Ne interesează aici gesturile care au la origine mişcarea mâinilor sau a unor părţi ale lor şi
nu descifrarea viitorului persoanei pe baza studiului mâinii, aşa cum încearcă chiromanţia, lucru
de altfel discutabil din multe puncte de vedere. În utilizarea mâinilor pentru a exprima trăiri sau
sentimente prin intermediul discursurilor ţinute în faţa publicului, avem cazuri celebre, care ar
putea face obiectul unor investigaţii aparte. Hitler era un as al datului din mâini, ca şi al
mişcărilor permanente ale capului sau corpului. Un adept al datului din mâini în politica de azi a
fost premierul italian Silvio Berlusconi. Nici fostului preşedinte al Americii, George W. Bush,
nu pare să-i displacă datul din mâini, o serie dintre gesturile sale de această natură fiind
comentate pe larg.

Ilustraţia 5: Mâinile ca semn al relaţiei dialogale (Preşedintele


Bush adresându-se naţiunii din Biroul Oval, 18 decembrie 2005)

Intrebare :

Sunt mîinile al doilea mijloc de comunicare folosit de individ după cuvânt ?


Justificaţi răspunsul.

6. Exigenţe ale utilizării gesturilor corporale

Dincolo de alte consideraţii care ar putea fi făcute în legătură cu gesturile desprinse din
mişcările corpului, explicate pe larg în lucrările de inspiraţie psihologică în special, vrem să
atragem atenţia că o bună utilizare a unor astfel de gesturi în producerea discursului trebuie să
ţină cont de anumite exigenţe. Prima exigenţă: orice exagerare în folosirea gesturilor are un
efect contrar celui intenţionat de orator. În general, dacă nu cumva sunt rezultatul unor
obişnuinţe, mişcările corpului sunt utilizate în discurs cu rolul de gesturi pentru a amplifica
mesajul verbal transmis, pentru a facilita o mai bună înţelegere a lui, pentru a determina un
comportament acţional adecvat în raport cu ceea ce se spune. Or, a da tot timpul din cap trezeşte
126

o stare de ambiguitate în mintea receptorului: a da din cap înseamnă aprobare, dar dacă oratorul
dă tot timpul din cap, indiferent de ceea ce se spune, mai e vorba de aprobare, de acord? A arăta
tot timpul cu degetul, a indica mereu pe cineva sau ceva este un comportament inadecvat în
prezentarea unui discurs deoarece în această situaţie gestul în cauză îşi pierde înţelesul ilustrativ
care duce la identificarea lucrului sau persoanei. Mai grav e atunci când oratorul dă tot timpul
din mâini. A ridica mâna cu degetul arătător în sus semnifică, de obicei, o idee importantă în
economia discursului, asupra căreia oratorul doreşte să atragă atenţia. Or, dacă gestul se repetă
de mai multe ori, ar însemna că toate ideile sunt la fel de importante sau că gestul şi-a pierdut
semnificaţia curentă, obişnuită? Dincolo de faptul că, uneori, astfel de gesturi se suprapun cu
altele de o semnificaţie opusă, încât receptorul cu greu mai poate desluşi ceva din
comportamentul gestual al oratorului. Ideea ar fi aceea de menţinere a unui echilibru şi a unei
temperanţe între construcţia verbală şi construcţia gestuală a discursului, astfel încât aceste două
componente să se susţină, să se sprijine reciproc.
A doua exigenţă: gesturile trebuie să fie în concordanţă cu mesajul verbal al discursului.
De ce? Fiindcă ele intră în acţiune tocmai pentru a impune ascultătorilor ideile pe care le
dezvoltă comunicarea verbală. Exagerând puţin, afirmăm că nu se poate exprima prin gesturi un
sentiment de bucurie dacă ţii o cuvântare la despărţirea de cineva apropiat. Aici sentimentele
care ar trebui să se degajeze din gesturi ar fi cele de compasiune, de tristeţe. Oricâte probleme
individuale ar avea, politicianul care a câştigat alegerile şi iese să vorbească susţinătorilor săi nu
poate afişa o figură tristă, după cum nu poate prezenta o atitudine de reproş sau ameninţare. Ce
înseamnă concordanţa între mesajul verbal şi comportamentul gestual? Înseamnă că fiecare
temă dezbătută prin discurs trebuie să fie însoţită de gesturile care o susţin şi care sunt
percepute, de obicei, ca susţinând asemenea idei. Dacă vorbeşti despre idei înălţătoare, atunci
trebuie să pui în mişcare gesturi care să se ridice la înălţimea unor asemenea idei. E o greşeală,
desigur, lipsa completă a gestualităţii, acolo unde ea ar fi necesară pentru a sublinia, pentru a
amplifica, pentru a „reifica“ ideea pe care oratorul o dezvoltă. Acuzatorul care vorbeşte în faţa
completului de judecată despre crima abominabilă a acuzatului trebuie să fie dominat (sau să
lase impresia că este dominat) de sentimente puternice de repulsie şi condamnare pentru
asemenea fapte, iar gesturile sale trebuie să pună în evidenţă acest lucru.
A treia exigenţă e mai mult o constatare, dar care poate fi luată drept o cale de urmat în
comportamentul discursiv: nu toate gesturile rezultate din mişcările corpului pot fi controlate în
timpul expunerii unei teme. De exemplu, putem controla foarte puţin şi destul de greu expresia
feţei pentru a ascunde acele sentimente de care suntem dominaţi dar pe care nu am vrea să le
descopere publicul: nu am vrea ca auditoriul să ştie că suntem dominaţi de mânie, dar ne-am
înroşit cu totul la faţă! N-am vrea ca publicul să observe că ne este frică, dar suntem trădaţi de
aspectul palid al feţei. Aici nu sunt prea multe lucruri de făcut şi doar un antrenament îndelungat
şi o practică mereu prezentă în faţa publicului ar mai putea atenua ceva din „trădările“ feţelor
noastre. Deşi, marii oratori sau marii actori – care numai de lipsă de antrenament nu pot fi
suspectaţi – recunosc adesea că au emoţii dintre cele mai puternice la orice contact cu publicul
şi aceasta se vede oricât ar încerca să ascundă. Totuşi, alte mişcări şi gesturile corespunzătoare
pot fi mai lesne supuse cenzurii conştiinţei: mişcările mâinilor, privirea, mişcările capului.
Putem, în aceste cazuri, interveni prin exerciţiu pentru o corectare a ceea ce considerăm
exagerare în comportamentul nostru gestual.
127

Teme de reflecţie şi autoevaluare :

 Urmăriţi la televizor sau pe internet discursurile unui politician.

 Identificaţi care dintre părţile corpului este mai prezentă ca sursă a gesturilor sale;
 Explicaţi de ce una sau alta dintre aceste surse este mai prezentă;
 Sunt concordante gesturile politicianului cu ceea ce spune prin discurs?

 Să ne imaginăm că urmăriţi o piesă de teatru şi sunteţi atenţi la jocul actorilor.

 Ce credeţi că e mai important în jocul lor : ceea ce spun sau


gesturile pe care le fac ?
 Ce are influenţă mai mare la public : gestul sau cuvântul ?
 Gesturile exprimă ceea ce traieşte actorul sau ce trăieşte personajul
pe care îl interpretează ?

 O gestualitate abundentă poate :

 Să determine convingerea auditoriului;


 Să inflluenţeze negativ receptarea ideilor;
 Să inducă emoţii puternice receptorului;
 Să distragă atenţia publicului de la ideile esenţiale;
 Să concentreze atenţia receptorului spre acest lucru;
 Toate acestea la un loc.
Argumentaţi răspunsul.
128

Unitatea de învăţare 12 : Categorii ale gestualităţii

1. Gest şi credibilitate comunicativă

Gesturile pe care le pune în circulaţie un individ sunt de o mare diversitate şi ele se


înmulţesc continuu din tendinţa firească a insului de a se exprima cât mai creativ şi
individualizat în raport cu ceea ce este comun celorlalţi. Vrem nu vrem, suntem creatori de
gesturi prin care exprimăm stările noastre emoţionale în raport cu ceilalţi. Analiza problemei
gestualităţii pune totuşi la ordinea zilei un imperativ: cum ne descurcăm, din punctul de vedere
al necesităţii de ordine în cunoaştere, în această diversitate de posibilităţi ale corpului, în acest
păienjeniş care uneori pare mai degrabă de nestăpânit?
Răspunsul la această întrebare ne orientează spre o încercare de sistematizare a gesturilor,
pornind de la ideea că, deşi la suprafaţă par atât de diferite, totuşi gesturile ar putea fi incluse în
anumite rubricaţii, având în vedere ceea ce ele au în comun mai degrabă decât ceea ce le
individualizează în contextul comunicării. Această încercare de a face ordine prin identificarea
unor clase de gesturi nu este nici pe departe un moft, ci mai mult o necesitate a practicii
gestuale: cu cât cunoaştem mai bine categoriile de gesturi şi funcţiile comunicative ale fiecărei
categorii, cu atât putem să utilizăm mai adecvat astfel de instrumente în relaţiile dialogice
curente pentru a le face cât mai eficiente.
Probabil că ultima afirmaţie ar trebui mai bine întemeiată în contextul analizei eficienţei
comportamentului gestual. S-a afirmat, nu o dată, că gestul este un „martor al adevărului“ mult
mai credibil decât discursul vorbit în faţa publicului 60. Gestul vine dintr-o anumită spontaneitate
a trăirii, care cu greu poate fi ţinută în frâu de o anumită cenzură a conştiinţei:

„…contrar limbajului, corpul se exprimă dar nu minte. Decriptarea acestui cod ar oferi o cunoaştere
profundă a altuia, ar deschide drumul unui adevăr dezvelit de aparenţe. În această psihologie
imaginară, o viaţă profundă, disimulată de artificii retorice şi convenţii sociale, răsare dincolo de
impulsiunile corporale, care trădează astfel secretele individului“ (Pierre Feyereisen, Jacques-
Dominique Lannoy, Psychologie du geste, Pierre Mardaga Editeur, Bruxelles, 1985, p.7)

Importanţa cunoaşterii categoriilor de gesturi vine, pe de altă parte, şi din faptul că gestul
amplifică semnificaţia descriptivă al unui discurs ţinut în faţa publicului. Când Desdemona cade
în genunchi în faţa lui Othello, cerându-i îndurare, gestul acesta e unul care ne arată că spusele
eroinei sunt de maximă profunzime sufletească şi angajează întreaga personalitate.
Asumăm, în investigaţia pe care o propunem, o tipologie a gesturilor aparţinând lui
Ekman şi Friesen 61, preluată prin intermediul unei sinteze asupra limbajului corpului 62. Criteriul
pus în joc pentru construcţia acestei sistematizări, deşi nu e chiar atât de bine precizat, poate fi
totuşi asociat cu intenţia dominantă a gestului. În funcţie de această intenţie dominantă,
gesturile ar acoperi mai multe clase: gesturi ilustrative (gesturi prin care aproximăm, cu diferite
părţi ale corpului, obiectul despre care pomenim prin limbajul verbal), gesturi reglatoare
(gesturile prin care reglăm comportamentul verbal sau acţional al celorlalţi), gesturi adaptative
(mişcări ale corpului sau ale diferitelor părţi ale sale prin care individul încearcă să se
„adapteze“ la o anumită situaţie), gesturi semnalizatoare (gesturi prin care sunt trădate anumite

60
Pierre Feyereisen, Jacques-Dominique Lannoy, Psychologie du geste, Pierre Mardaga Editeur,
Bruxelles, 1985;
61
Paul Ekman, Wallace V. Friesen, The repertoire of nonverbal behavior:Categories, origins, usage
and coding, Semiotica, 1, 1969, pp.124-129;
62
Marc-Alain Descamps, Le langage du corps et la communication corporelle, PUF, Paris, 1989, pp.
168-172;
129

trăiri ale persoanei: ochii mari = surprinderea; palma ţinută în dreptul gurii = consternarea),
gesturi emblematice (gesturi instituite în urma influenţelor culturale: V = victorie).

Intrebare :

Există ceva adevăr în afirmaţia că gesturile nu mint niciodată ? Argumentaţi răspunsul.

2. Gesturile ilustrative

Pot fi descoperite din abundenţă în diferite ipostaze ale discursului oratoric. Aşa cum
subliniază cercetarea la care ne-am referit, astfel de gesturi se referă, cu precădere, fie la
indicarea unei persoane, a unui obiect cu ajutorul unei părţi a corpului (privirea dar mai ales
degetul sau mâna orientate spre obiect), fie la trasarea conturului obiectului cu ajutorul mâinilor
în special.

Ilustraţia 1: Gest ilustrativ (J.F.Kennedy la prima Conferinţă


televizată după instalarea la Casa Albă, 25 ianuarie 1961)

Dacă politicianul, aflat la tribuna Parlamentului, însoţeşte enunţul:

„Ei, cei din partea dreaptă, care au fost la guvernare, ne-au adus în această situaţie dezastruoasă“

de orientarea privirii spre acea parte a sălii şi de întinderea mâinii spre locul indicat, aceste două
mişcări ale corpului intră în categoria gesturilor ilustrative din prima categorie. Dacă profesorul
de geografie, vorbind despre înălţimea munţilor Himalaya, ridică mâinile la cer şi subliniază că
avem de-a face cu cei mai înalţi munţi de pe suprafaţa globului pământesc, în acest caz suntem
în prezenţa unui gest ilustrativ ce face parte din a doua categorie.
Discursurile utilizează din plin şi cu folos astfel de mijloace ale comunicării non-verbale.
Dacă avem privilegiul de a asista la un discurs rostit în faţa unei mulţimi, vom constata cu
130

uşurinţă prezenţa gesturilor din această categorie. Dar chiar şi discursurile publicate mai
păstrează câte ceva din „tot“-ul discursiv prezent în marginea oralităţii:

„Este ceva însă care trebuie citat aici: «Pentru a putea împlini misiunea sa istorică, rasa românească
trebuie să rămâie viguroasă şi întreagă. Feluritele porţiuni care o compun nu trebuie să uite nici o clipă
unitatea etnică şi de cultură a rasei întregi». Atunci întreb – nu îi întreb pe dumnealor [arată banca
ministerială], căci nu răspund, superioare scrupule de politică externă îi împiedică – dar întreb aşa, în
genere, întreb conştiinţa dumnealor care nu e nevoie să răspundă ca să ştiu ce se petrece în ea, întreb:
de la 1891 ce s-a făcut din partea României ca să se asigure neamului românesc din monarhia aliată
austro-ungară libertatea culturală la care, după toate legile omeneşti, are dreptul? Răspunsul îl dau eu
care pot vorbi: nimic“ (Nicolae Iorga, Discursuri parlamentare, Editura Politică, Bucureşti, 1981, p.
254).

Avem de-a face, în textul de mai sus, cu un comportament gestual care acoperă prima categorie.
Dar descoperim şi altele care ne amintesc de cea de-a doua clasă de care am vorbit:

„Profesorul: […] Nu-i castraveche, mâncăule!...e o elipsă, o curbă lunguiaţă, care are dublu ţentrum:
unul aici în punctul omicron, şi alt ţentrum togma dincoace, la cealaltă extremitache, în punctul
omega. Aceasta-i calea cometei. No, pornim, mă rog, cu comeata de dincolo de punctul omicron pe
calea ei, şi merem, merem, merem, merem cătră soare, care iaşte în primul ţentrum, omega. (Urmând,
după metoda intuitivă, cu creta linia elipsei, profesorul simulează creşterea şi descreşterea mersului
cometei) (I.L.Caragiale, Despre cometă – prelegere populară, în: Momente şi schiţe, Editura Ion
Creangă, Bucureşti, 1972, p.209).

În general, gesturile din această categorie „fixează“ mai bine semnificaţiile ideilor puse în
dezbatere în funcţie de contextul comunicării: arătând spre un individ sau un grup, spre un
obiect pentru a pune în evidenţă despre cine sau despre ce este vorba atunci când propui un
discurs, se elimină posibilitatea ambiguităţii receptării; trasând conturul obiectului despre care
vorbeşti, ilustrând situaţia pe care o analizezi, există posibilitatea unei legături reale între
sistemul de semne pus în circulaţie şi sistemul de semnificaţii pe care urmărim să-l transmitem
receptorului.

Intrebare :

Un gest ilustrativ bine ales poate ţine locul unei explicaţii credibile ? Justificaţi răspunsul.

3. Gesturile reglatoare

Sunt acelea care „reglează“, în sensul modificării în raport cu situaţia prezentă, fie
comportamentul verbal, fie comportamentul acţional ale celor cu care intrăm în contact. O
multitudine de gesturi cu acest rol poate fi depistată în situaţiile discursive cele mai neaşteptate.
131

Ilustraţia 2: Oana Pelea şi Răzvan Vasilescu în spectacolul „Scaunele“


de Eugen Ionescu (Teatrul „Bulandra“, regia: Felix Alexa, 2004)

Şefa cancelariei prezidenţiale care, atunci când vorbeşte preşedintele, face un semn cu mâna
strângând degetele la un loc într-un ritm regulat, este purtătoarea unui gest reglator care vrea să
spună preşedintelui următoarele:

„Scurtează discursul!“

Profesorul, în faţa clasei, la un moment dat destul de gălăgioasă, aduce degetul arătător
perpendicular pe buze, ceea ce vrea să însemne, în termenii unui gest reglator:

„Linişte!“

Dirijorul care, nefiind mulţumit de prestaţia orchestrei, la un moment dat ridică mâna spre
înainte cu palma orientată spre orchestră, vrea să spună:

„Opriţi-vă!“

Agentul de circulaţie, într-o intersecţie, roteşte rapid mâna dreaptă, ne indică măcar două lucruri
prin acest gest:

„Puteţi circula“
„Circulaţi mai repede!“

şi suntem obligaţi, fireşte, să ne reglăm acţiunea după comportamentul său gestual.


Cum se regăsesc gesturile reglatoare în relaţia dialogică? Trebuie remarcat, în primul
rând, că gesturile reglatoare constituie mecanisme eficiente de organizare „raţională“ a unei
dispute critice între interlocutori. Una dintre cerinţele de bază ale disputei critice, ale dialogului
polemic, este aceea ca fiecare participant să poată propune puncte de vedere noi în dezbatere şi
să poată critica punctele de vedere avansate de ceilalţi 63. Regula poate fi respectată şi aplicată cu
succes dacă fiecare se opreşte din debitul său verbal, facilitând astfel celorlalţi posibilitatea
avansării unor puncte de vedere sau criticării opiniilor celorlalţi.
Aceasta este situaţia ideală. Din păcate pentru acurateţea şi productivitatea unei dispute
critice, situaţia ideală nu se transferă în mod automat în practica discursivă. Întâlnim adesea
interlocutori de-a dreptul îndrăgostiţi de ceea ce spun şi care nu mai termină. În aceste condiţii,

63
Frans van Eemeren, Rob Grootendorst, La nouvelle dialectique, Editions Kimé, Paris, 1996, pp.123-
131;
132

posibilitatea celorlalţi de a-şi expune punctele de vedere este ameninţată. Intervin „reglajele“
disputei critice, care se pot face fie prin intermediul limbajului natural („Opriţi-vă!“), fie prin
intermediul limbajului gestual: a ridica două degete pentru a exprima intenţia de a lua cuvântul,
a ridica palma în faţă pentru a-i arăta interlocutorului că e suficient cât a vorbit, a scoate,
ostentativ, un ceas deşteptător pentru a măsura timpul. Gesturile de acest fel au menirea de a
„regla“ participarea la relaţia dialogică.

Intrebare :

Gesturile funcţionarului de la ghişeu sunt gesturi reglatoare ? De ce ?

4. Gesturile adaptative

Gesturile adaptative sunt, ele însele, de o mare diversitate şi, cum sugerează Marc-Alain
Descamps, sunt „gesturi personale care au pierdut finalitatea lor primară şi sunt, prin urmare,
ritualizate“ (p. 171). Studenţii care bat cu creionul în pupitre, în ritm sacadat, pentru ca
profesorul să le acorde pauza cuvenită se „adaptează“ la o anumită situaţie pe care vor s-o
rezolve printr-un comportament gestual inedit, deţinuţii care fac un zgomot infernal cu ajutorul
veselei din dotare încearcă să atragă atenţia asupra situaţiei lor, doi indivizi care se îmbrăţişează
când se întâlnesc se adaptează la o anumită situaţie care pune în evidenţă un tip de familiaritate
pe care vrea s-o transmită celuilalt, elevul care îşi roade unghiile în permanenţă din momentul în
care a primit o notă proastă, prin aceasta urmăreşte să facă vizibilă nervozitatea de care este
stăpânit. Toate aceste comportamente gestuale, ca şi altele de acelaşi fel care ar putea fi
invocate, intră în categoria gesturilor adaptative.
Discursul este dominat de astfel de gesturi. În unele domenii mai mult (de exemplu,
domeniul politic), în altele mai puţin (de exemplu, domeniul ştiinţific). Să urmărim această
ilustrare:

„Ştefan: N-ai dormit bine, Şmil…


Oana (nemaiputându-se stăpâni): Măria-ta…
Ştefan: Iaca bătrânul… Iaca şi copilul… Un copil parcă ar fi al meu… parcă… (Ii bagă mâna
prin păr). De mătase…învolt…ca un fum cald prin care ar trece razele soarelui“
(Delavrancea, Apus de soare, în: Teatru, Minerva, Bucureşti, 1983, p.64)

unde depistăm cu uşurinţă comportamentele gestuale din categoria amintită. La fel se întâmplă
şi în următoarea cuvântare:

„Farfuridi: După ce am vorbit dar din punctul de vedere istoric şi din punctul de vedere de drept, voi
încheia, precum am zis, cât se poate mai scurt. (bea o sorbitură, apoi, reluându-şi răsuflarea, rar ca şi
cum ar începe o poveste). La anul una-mie-opt-sute-două-zei-şi-unu…fix…(Rumoare şi protestări în
grupul lui Caţavencu: A!A!A!)
Popescu: Dacă ne-ntoarcem iar la 1821 fix, ne-am procopsit…(rumoare şi protestări)
…………………………………………………………………..
Trahanache (către Farfuridi cu dulceaţă, ridicându-se peste masă cătră tribună): Stimabile… eu
gândesc că nu ar fi rău să sărim la 48…
Caţavencu (strigând): Mai bine la 64…
Trahanache (ridicându-se ca şi când ar consulta adunarea): Adică… la plebiscit?
…………………………………………………………………….
Farfuridi (întorcându-se cu spatele spre adunare şi cu faţa la prezident): Daţi-mi voie, domnule
prezident, mi-aţi acordat cuvântul: îmi pare că un prezident odată ce acordă cuvântul…
133

Trahanache (sculându-se şi punând, peste masă, mâinile pe umerii lui Farfuridi, mângâietor): Dacă
mă iubeşti, stimabile, fă-mi hatârul…să trecem la plebiscit… dorinţa adunării“
(Caragiale, O scrisoare pierdută, în: Teatru, Albatros, Bucureşti, 1985, pp. 113-114)

unde descoperim, din nou, destule gesturi care intră în această categorie. Să amintim că, uneori,
astfel de comportamente gestuale se instituie ca modalităţi de reglare a unor cuvântări
„oficiale“: dacă laureaţii Oscar depăşesc prin cuvântul lor o anumită limită de timp, pentru toţi
aceeaşi, atunci toată asistenţa bate din picioare făcând un vacarm de nedescris!

5. Gesturile semnalizatoare

Exprimă, în mod normal, emoţiile încercate de indivizii antrenaţi într-o activitate


oarecare. Perceperea unor astfel de gesturi ne spune ceva despre ceea ce trăieşte individul, chiar
dacă el ar vrea să ascundă aceste trăiri faţă de ceilalţi.

Ilustraţia 3: Gesturi semnalizatoare (Peter Jackson, Barry


Osbourne, Fran Walsh la decernarea premiilor „Oscar“ pentru
filmul „Stăpânul inelelor“, 2004)

Prin limbajul verbal ascundem mai lesne emoţiile noastre în timp ce, prin limbajul gestual, ele
scapă cenzurii conştiinţei. Următoarea secvenţă discursivă este pilduitoare din acest punct de
vedere:

„Vasile se uită împrejur triumfător şi scuipă ascuţit tocmai între picioarele primarului. Apoi, ca şi când
şi-ar fi adus aminte de ceva, porni spre grupul fetelor trăgând pe George după dânsul şi strigând în
gura mare:
- Anuţo!... Anuţo! Unde eşti tu, fata tatii?
George roşi, parcă l-ar fi băgat într-un cuptor încins. O mânie amestecată cu ruşine îi cuprinde
sufletul. Şi deodată îi zise încet, să nu-l audă şi alţi oameni:
- Las-o pe Anuţa, că-i cu Ion a Glanetaşului în grădină, sub nuc…
Baciu tresări înţepat. Scoase un ţipăt scurt şi se îndreptă cu paşi mari spre colţul şurii, unde tocmai se
ivea Ana, tremurând de spaimă, căci îi auzise glasul. Ţăranul o văzu, se opri în mijlocul ogrăzii, unde
ajunsese, îşi răşchiră picioarele, îşi trânti mâinile în şolduri şi îşi împinse burta în afară, privind
săgetător pe Ana“
(Rebreanu, Ion, în: Romane, I, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1986, pp. 28029)

Probabil că fiecare emoţie mai puternică şi mai semnificativă are un comportament gestual prin
care se exprimă. Din perceperea acestor comportamente ar trebui să deducem, în calitate de
receptori, despre ce trăire personală este vorba.
134

Intrebare :

Sunt gesturile semnalizatoare un handicap al omului în faţa intimităţii ? Găsiţi răspunsuri


alternative şi motivaţi-le !

6. Gesturile emblematice

Gesturile emblematice sunt, în sistematizarea pe care o urmărim, acelea instituite prin


influenţe culturale. Când doi oameni se salută prin înclinarea capului sau prin ridicarea mâinii,
avem de-a face cu un gest emblematic (la autor: gest-emblemă). Gestul unui V făcut de
Churchill, care semnifică termenul „victorie“, este un gest emblemă.

Ilustraţia 4: Churchill făcând semnul victoriei

Subliniem că gesturile emblematice pot avea un caracter universal sau aproape universal
(semnul victoriei, de exemplu), după cum pot avea un caracter local, ţinând de specificul
cultural al comunităţii (gestul salutului, de exemplu).
Sunt utilizate gesturile emblematice pe parcursul derulării unui discurs pentru a întregi
semnificaţia acestuia din urmă? Răspunsul este afirmativ, cu sublinierea că gesturile
emblematice au o frecvenţă mult mai redusă în prezentarea discursurilor decât acelea din
celelalte categorii. Este posibil ca politicianul care a câştigat fotoliul de preşedinte să iasă şi să
vorbească alegătorilor cu ocazia anunţării rezultatului şi, în acest context, să facă semnul
victoriei cu mâna pentru a-şi exprima bucuria în legătură cu acest final fericit. Dar nu putem
utiliza astfel de gesturi în orice ocazie şi în orice domeniu al dezbaterii.
135

Teme de reflecţie şi autoevaluare :

 Dacă vrem să ne impunem în faţa unui interlocutor oarecare ar trebui :

 Să recurgem la gesturi ilustrative cât mai des ;


 Să folosim, din când în când, gesturi emblematice ;
 Să încercăm, pe cât posibil, a evita gesturile semnalizatoare;
 Să ne abţinem de la orice gest care ar dăuna ideilor noatre.
Justificaţi răspunsul.

 Să urmărim cu atenţie pe o perioadă mai lungă de timp un politician care vorbeşte


:
 Care sunt tipurile de gesturi care predomină ?
 Cum exlicaţi această preeminenţă a unor categorii de gesturi ?
 Analizaţi dacă gesturile îl ajută în confruntarea cu ceilalţi;
 Este el deosebit din punct de vedere al gestualităţii de alţi politicieni ? Prin ce ?
Detaliaţi răspunsurile posibile.

 Următoarele afirmaţii converg spre ideea că gesturile pot fi învăţate :

 se observă uneori la una şi aceeaşi persoană schimbări în gestualitate;


 unii indivizi au renunţat la anumite gesturi după ce au fost criticaţi;
 dacă totul se poate învăţa, atunci şi gesturile se pot învăţa.
Consideraţi că aceste afirmaţii susţin cu adevărat ideea enunţată ?
Motivaţi răspunsul.

Bibliografie minimală :

1. Aristotel, Retorica, Editura iri, Bucureşti, 2004;


2. Aristotel, Topica; Respingerile sofistice, în: Organon, II, Editura Iri, Buc., 1998;
3. Cicero, Despre orator, în: Opere alese, II, Editura Univers, Bucureşti, 1973;
4. Quintilian, Arta oratorică, I,II,III, Editura Minerva, Bucureşti, 1974;
5. Jacques Dubois..., Retorică generală, Editura Univers, Bucureşti, 1974;
6. Constantin Sălăvăstru, Raţionalitate şi discurs, EDP, Bucureşti, 1996;
7. Constantin Sălăvăstru, Teoria şi practica argumentării, Editura Polirom, Iaşi, 2003;
8. Constantin Sălăvăstru, Mic tratat de oratorie, Editura Universităţii „Al.I.Cuza”, Iaşi, 2006;2010;
9. Silvia Săvulescu, Retorică şi teoria argumentării, Editura SNSPA, Buc., 2001.

S-ar putea să vă placă și