1.

Planul White

White a elaborat un plan ce avea în vedere introducerea unui sistem gold standard modificat şi a
unui fond de stabilizare, al cărui capital era format prin subscrierile ţărilor membre, şi la care
ţările membre puteau recurge pentru ajutor. Americanii doreau să construiasca Planul Keynes un
sistem în care comerţul să se poată dezvolta fără limite, pentru a elimina obstacolele care puteau
împiedica o expansiune a Statelor Unite ca şi putere comercială. Monedele tuturor ţărilor
membre trebuiau să fie definite în unitas, moneda fondului de stabilizare, care avea un rol limitat,
putând fi vândută şi cumpărată contra aur în cadrul operaţiunilor cu fondul.

2.Planul Keynes

De cealaltă parte Keynes dovedea o ostilitate feroce la adresa etalonului aur (prin care monedele
pot fi convertite in cantitati de metal galben) care dominase economia mondiala din sec 19. Chiar
daca ii recunostea meritul de a stabiliza cursurile de schimb, etalonul aur era privit de catre
Keynes ca un factor care antrenase puternice presiuni deflationiste care au saracit si mai tare pe
saraci, imbogatindu-i peste masura pe cei bogati. De aceea el dorea să instituie o bancă centrală
mondială Uniunea de cliring al cărei rol era să controleze emisiunea unei monede internaţionale
bancorul. Astfel, ţările membre trebuiau să primească o cotă de monedă scripturală proporţională
cu volumul comerţului lor exterior în ultimii ani dinaintea războiului. Uniunea de cliring urma să
asigure compensarea multilaterală a creanţelor băncilor centrale, soldurile debitoare ale unor ţări
membre reprezentând soldurile creditoare ale altor ţări. Keynes punea accent pe rolul central pe
care moneda de credit şi sistemul bancar îl au în general într-o economie capitalistă. În final a
avut câştig de cauză planul american ca o confirmare a supremaţiei politice şi economice
americane. Keynes a fost obligat să accepte schimbări importante în planul său, bancorul a fost
dat deoparte şi dolarul a devenit monedă internaţională. Pentru promovarea cooperării
internaţionale în domeniul monetar-financiar au fost create două instituţii: Fondul Monetar
Internaţional şi Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare ca organisme
specializate ale Organizaţiei Naţiunilor Unite.

3.Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare a fost înfiinţată în 1960, cu scopul de a ajuta

financiar ţările foarte sărace. Creditele pe termen lung, în condiţii favorabile, acordate de A.I.D.
apar sub formă de ajutor bilateral sau ajutoare acordate de unele bănci regionale de dezvoltare.
Accesul la fondurile AID este permis numai ţărilor cu PNB/loc mai mic de 940$, dar în realitate
ele sau acordat în proporţie de 90% ţărilor cu nivelul acestui indicator sub 400$. Termenul pentru
care se acordă este de maxim 40 de ani, iar perioada de graţie este de 10 ani. Aceste împrumuturi
se acordă fără dobândă, existând numai o mică taxă de administraţie. Asociaţia Internaţională
pentru Dezvoltare nu are un capital propriu, dar primeşte donaţii pentru a finanţa împrumuturile,
din partea ţărilor industrializate, precum şi o parte din venitul net al BIRD.

4.Corporaţia Financiară Internaţională a fost înfiinţată în anul 1956 cu scopul de a dezvolta

sectorul privat în ţările în curs de dezvoltare, completând activităţile BIRD care se desfăşoară cu
precădere la nivel guvernamental. Astfel, CFI rezolvă problema investiţiilor fară garanţia
guvernelor şi stimulează creşterea economică în ţările în curs de dezvoltare. Prin împrumuturile
pe care le acordă corporaţia dobândeşte o participaţie directă la capitalul firmelor din ţările în
curs de dezvoltare, dar nu poate prelua majoritatea acţiunilor. Ea se limiteză la a asigura
finanţarea a 25% din costul proiectului, iar uneori 35% (este cazul proiectelor prin care se
urmăreşte sprijinirea ţărilor sărace din Africa Subsahariană). Condiţiile de finanţare impuse de
CFI sunt corelate cu condiţiile pieţei şi de aceea sunt mult mai dure decât cele ale Băncii
Mondiale. Datorită activităţii sale aparte, CFI are un înalt grad de autonomie organizatorică şi
tehnică, iar din punct de vedere juridic şi financiar este separată de BIRD.

6.Cele mai importante resurse ale FMI provin din cotele-părţi care reprezintă participarea
financiară a ţării membre la fond şi care pot fi modificate periodic. De aceste cote–părţi depind
puterea de vot a fiecărei ţări, accesul la facilităţile creditelor FMI, precum şi partea alocărilor de
DST pentru fiecare membru. Numărul de cote-părţi ce trebuie subscris nu este acelaşi pentru
toate ţările, ci este diferenţiat, cele mai puternice ţări din punct de vedere economic şi financiar
având cele mai mari cote. Nivelul cotelor este în funcţie de anumite mărimi ca : venitul
naţional, volumul comerţului internaţional al ţării, al plăţilor externe, rezervele de aur şi
rezervele ei valutare.

7. Creditele acordate de Fondul Monetar Internaţional ţărilor membre se deosebesc de cele

acordate de alte instituţii financiare prin faptul că sunt condiţionate de aplicarea de către ţările
împrumutate a unor măsuri corective care să asigure redresarea lor economică pe termen scurt
sau mediu. Instrumentul tradiţional prin care FMI asigură ţărilor membre accesul la resurele sale
pe o bază condiţionată este Acordul de confirmare, numit şi Acord stand-by ce îmbracă forma
unei linii de credit deschisă ţării solicitante. Prin intermediul acestui Ajutoare financiare
suplimentare Rolul FMI în asigurarea lichidității internaționale Asistența tehnică oferită de FMI
acord FMI a legat utilizarea resurselor sale de adoptarea de către ţara beneficiară a unui program
concret de acţiuni economice şi financiare. Cuantumul total al creditului aprobat este plătit ţării
de către FMI eşalonat, sub forma unor tranşe legate de realizarea periodică a obiectivelor din
programul de acţiuni. Dacă obiectivele nu se realizează este un semnal că programul trebuie
revizuit, iar până atunci se suspendă dreptul ţării de a mai primi restul tranşelor ce nu au fost
aprobate.

8.Prin decizia FMI, din anul 1969, de a aloca DST-uri, Fondul Monetar Internaţional a devenit şi
instituţie de emisiune de monedă pe lângă celelalte funcţii pe care le îndeplineşte. Unitatea
monetară proprie, emisă de FMI, poartă denumirea specifică : Drept Special de Tragere şi are
doar forma monedei de cont. Deşi sunt anterioare actualului sistem monetar internaţional (au fost
create în cadrul sistemului de la Bretton Woods), în prezent rolul şi natura lor s-a modificat
devenind principala monedă a sistemului. Prima operaţiune care a avut loc în legătură cu DST a
fost aceea de alocare de DST-uri. Ea constă în operaţiunea de înregistrare a unei sume în contul
fiecărei ţări membre fără ca ţara să fie obligată la o contraprestaţie, deci prin creditarea conturilor
deschise participanţilor. În acest sens, FMI se comportă ca o bancă de emisiune. Deşi sunt emise
de FMI, DST-urile nu constituie pentru deţinătorii lor creanţe asupra fondului, care să-l oblige să
le furnizeze alte active, cu excepţia cazurilor de încetare a participării, sau în cazul lichidării
fondului.

9. Aprecieri pro-DST

 DST este mai stabil decât orice altă monedă naţională a unui stat.
 Este emis de un organism internaţional şi de aceea DST nu circulă decât între autorităţile
este independent de situaţia economică şi financiară a unei ţări.
 Serveşte mai bine la menţinerea rezervelor monetare internaţionale echilibrate, deoarece
emisiunea de DST esterealizată în funcţie de nevoile efective de rezerve ale economiei
mondiale.
 Sunt alocate în mod gratuit de FMI, deci nu mobilizează nici un activ financiar al ţărilor.

10. Aprecieri anti- DST

 Nu îndeplineşte decât parţial funcţiile unei monede internaţionale

 DST nu circulă decât între autorităţile monetare
 Infaţia şi deflaţia de DST nu sunt excluse, deoarece FMI poate greşi în determinarea
necesarului de emisiune.
 Ca urmare a repartizărilor emisiunilor de DST proporţional cu cota subscrisă de fiecare
ţară membră a FMI, majoritatea alocărilor revin ţărilor dezvoltate, astfel că ţările în curs
de dezvoltare, care au cele mai mari nevoi, primesc alocările cele mai mici.

11. Instrumentele pieței de capital cu venit fix

1. Obligaţiunile guvernamentale sunt instrumente financiare pe termen mediu şi lung emise de

guverne. În prezent se face o distincţie clară între obligaţiunile guvernamentale şi hârtiile (notele)
guvernamentale, în funcţie de scadenţa acestora. Obligaţiunile guvernamentale sunt emise pe o
perioadă mai mare de 10 ani, rambursabile în tranşă finală. Spre deosebire de acestea, hârtiile
guvernamentale sunt emise pe o perioada mai mică de 10 ani, guvernul având dreptul de a le
răscumpăra înainte de scadenţă.

2. Obligaţiunile municipale / instituţionale sunt instrumente financiare emise de diferite

entităţi publice sau instituţii de interes general pentru finanţarea nevoilor proprii. Sunt mai
riscante decât obligaţiunile guvernamentale; din această cauză multe dinte ele beneficiază de
scutiri de impozite / taxe pentru a fi mai atractive pentru investitori. Scutirea de impozit vizează
doar dobânda încasată şi mai puţin câştigul de capital.

3. Obligaţiunile corporative sunt obligaţiuni emise de companii private, fiind cele mai riscante
dintre obligaţiuni. În prezent există agenţii internaţionale de rating care analizează şi clasifică
emitenţii în funcţie de riscul lor pe mai multe clase de risc. Aceste obligaţiuni există în patru
forme: • "simple": nu sunt garantate de către emitent; "garantate": emitentul garantează plata
cuponului Instrumentele pieei de capital cu venit variabil şi rambursarea principalului;
"subordonate": au prioritate în cazul intrării în incapacitate de plată de emitentului;
"convertibile": permit convertirea lor în acţiuni (de regulă) la o dată prestabilită.

12. Instrumente cu venit variabil Spre deosebire de instrumentele cu venit fix, aceste
instrumente generează pentru investitor plăţi probabile şi variabile în timp. . Din această categorie
fac parte: acţiunile preferenţiale, acţiunile de gaj şi acţiunile obişnuite. 1. Acţiunile preferenţiale sunt
asemănătoare obligaţiunilor emise pe o perioadă nedeterminată ("perpetue bonds" sau "infinite
bonds"). Aceste acţiuni dau dreptul deţinătorului să încaseze periodic un dividend.

2. Acţiunile de gaj sunt emise asupra unui fond de gaj constituit de emitent şi care poate să
îmbrace diverse forme. De regulă aceste instrumente sun mai puţin riscante, fiind garantate de
guvern.

3. Acţiunile obişnuite sunt utilizate pe scară largă de companiile private pentru a-şi finanţa
nevoile proprii. Principalele drepturi ale deţinătorilor de acţiuni sunt dreptul de proprietate
asupra unei părţi din patrimoniul emitentului, dreptul de vot şi dreptul la plata dividendelor.
Venitul obţinut de pe urma acestor acţiuni nu este un venit cert, variind în funcţie de rezultatele
obţinute de companie pe o perioadă de timp determinate

13.Obligaţiunile convertibile Aceste titluri au apărut pe piaţa internaţională în trimestrul al

treilea al anului 1965. Posibilitatea convertibilităţii, care e la discreţia investitorului, debutează în
general la 6 luni sau la 1 an după emisiune. Obligaţiunile emise pot fi convertite în orice moment
sau convertibile Obligaţiuni cu warant sau cu bon de subscripţie de acţiuni sau la o dată stabilită
în acţiuni ale societăţii emitente sau ale societăţii mamă. Paritatea convertirii fixată în perioada
emisiunii este stabilită pe baza valorii bursiere a acţiunilor la data emisiunii mărită cu o primă al
cărei cuantum reprezintă între 5-15% din valoarea obligaţiunii. Obligaţiunile convertibile sunt
emise în cantităţi mari când perspectivele bursiere sunt bune mai ales acelea ale NYSE. Acest
lucru explică faptul că emisiunea de obligaţiuni convertibile este frecvent întâlnită la marile
întreprinderi private din SUA şi sunt aproape toate exprimate în USD. Variaţia volumului
emisiunilor de obligaţiunise explică şi prin fluctuaţiile ratei dobânzii. Pentru că sunt emise cu un
cupon inferior celui care ar fi fost oferit printr-o obligaţiune obişnuită, obligaţiunile convertibile
permit emitentului să-şi scadă costul îndatoririi, acesta este principalul avantaj al acestor titluri,
şi de a nu fi nevoit să rambursezi obligaţiunile emise dacă, aşa cum se speră sau aşa cum se
întâmplă adesea, conversia este un succes. Investitorul acceptă un cupon mai mic în speranţa că
va beneficia de o plus-valoare în perioada conversiei.

14.Obligaţiunile cu warant sau cu bon de subscripţie de acţiuni sau obligaţiuni

Acestea au fost introduse pe piaţa internaţională la sfârşitul anilor ʹ90. Obligaţiunea cu warant
este o obligaţiune clasică, reieşită dintr-unul sau mai multe drepturi de opţiune (warant) care
permit să se subscrie timp de o perioadă dată, într-o proporţie şi la un preţ fixat în avans,
acţiunile societăţii emitente, ale unei filiale sau ale societăţii mamă. Forme diferite şi mai
complexe au fost propuse de anumiţi emitenţi, dar principiul rămâne acelaşi warantul reprezintă
bonuri de subscriere şi nu bonuri de conversie. Waranturile acţiunilor s-au dezvoltat mai ales
obligaţiuni Obligaţiuni mondiale începând din 1980, odată cu creşterea piţelor bursiere în
importanţă. Waranturi de acţiune cu posibilitatea schimbării lor au fost emise de unele
întreprinderi. Pe lângă waranturile acţiunilor au apărut şi cele ale obligaţiunilor care permit
cumpărarea ulterioară a unor titluri financiare cu venit fix. Aceste instrumente dau dreptul
obţinerii unei obligaţiuni cu preţ fix în timpul emisiuniii warantului. Au apărut la mijlocul anilor
ʹ80 şi vizează aproape în exclusivitate cumpărarea de obligaţiuni cu rată fixă exprimate în USD..
Prezenţa warantului uşurează subscrierea unor emisiuni al căror plasament ar fi fost mai dificil în
absenţa unor avantaje oferite investitorilor. Warantul poate fi folosit separat şi să facă obiectul
unei cereri şi al unei oferte specifice. Există deci şi o piaţă secundară a warantului. Pentru alte
emisiuni warantul nu poate fi însă folosit separat de obligaţiune. Potrivit condiţiilor prevăzute în
contractul de emisiune, warantul poate fi folosit la o dată fixă sau în orice moment până la
scadenţa obligaţiunii.

15.Cele mai uzuale modalități de rambursare sunt:

 Serii egale: emitentul va răscumpăra obligaţiunile egal pe perioada împrumutului. În

acest caz anuităţile plătite de emitent (dobândă plus principal) sunt mai mari în prima
parte a perioadei şi scad pe măsură ce ne apropiem de scadenţă;
 Anuităţi egale: emitentul va plăti anuităţi constante, acest lucru făcând ca numărul
obligaţiunilor răscumpărate anual să crească pe măsură ce ne apropiem de scadenţă; Ø
Tranşă finală: emitentul va plăti cupon anual sau semianual, iar răscumpărarea
obligaţiunilor se va face integral la scadenţă;
 Cupon zero: nu se plăteşte cupon şi se răscumpără obligaţiunile la sfârşitul perioadei de
emisiune. Acest tip de rambursare presupune întotdeauna o emisiune la un preţ de
emisiune mai mic decât valoarea nominală (emisiune sub pari), câştigul (cuponul) fiind
dat de diferenţa dintre valoarea nominală (la care se va face răscumpărarea obligaţiunilor)
şi preţul de emisiune.

16.În esenţă ADR sunt certificate emise în dolari, în contrapartidă cu acţiunile societăţilor
străine depuse pe lângă o bancă americană. Valoarea în dolari a unui ADR reprezintă o fracţiune
sau un multiplu a valorii acţiunii în deviza ţării de origine. Certificatele nu sunt acţiuni propriu-
zise, dar ele permit investitorului să primească dividendele sale în dolari şi, mai ales, facilitează
problemele legate de transfer şi plată a titlurilor. Investitorul rămâne expus riscului de schimb şi
cursul ADR depinde întotdeauna de valoarea titlurilor de pe piaţa locală. Ele minimizează
costurile de tranzacţionare şi măresc panoplia investiţiilor eventuale ale investitorilor
instituţionali

17.Plasamentul privat de acţiuni Este din ce în ce mai frecvent pentru firme săşi crească
fondurile proprii prin mijlocul indirect constând în plasamente private, recurgând pentru aceasta
la un mecanism simplificat, ceea ce reduce costul emisiunii. Mai multe operaţiuni de privatizare
au recurs la plasamente private. În acest caz, acţiunile emise sunt direct livrate investitorilor
instituţionali fără ofertă publică şi fără publicitate. Dezvoltarea acestor plasamente private a fost
facilitată de avântul fondurilor de plasament colectiv de foarte mari dimensiuni.

18. Principalele caracteristici ale unui credit rollover sunt următoarele: - Scadenţa creditelor
roll-over este foarte rar sub ani, la începuturile pieţei eurocreditelor scadenţa maximală era de 7
ani, dar ulterior ea a fost extinsă la 10 sau chiar 15 ani. În prezent ea este cuprinsă între 7 şi 10
ani. - Creditele roll-over se materializează prin bilete la ordin reînoibile, cu scadenţă de 3,6 sau
12 luni. - Rata dobânzii nu este stabilită într-o formă definitivă în momentul semnării
angajamentului, ea stabilindu-se cu ocazia fiecărei reînoiri în funcţie de ratele dobânzii de pe
piaţă. Rata dobânzii de referinţă este cel mai adesea rata dobânzii de pe piaţa monetară
interbancară de la Londra - LIBOR. - La rata LIBOR se adaugă o marjă, a cărei mărime este
variabilă, în funcţie de o serie de factori: riscul de insolvabilitate al debitorului, concurenţa mai
mult sau mai puţin intensă, situaţia pieţei, mărimea creditului.

19.Creditului cu termen presupune: - programarea tragerilor la început (fie după necesitate, fie
în anumite rate anuale sau semianuale); - programarea rambursărilor în ultimii ani (de obicei în
rate anuale sau semianuale);- acordarea unei perioade de graţie, în care întreaga sumă se află la
dispoziţia debitorului, nefiind programate restituiri.

20.Creditele paralele sunt o consecinţă a intensificării tranzacţiilor comerciale şi internaţionale

din ultimele decenii. Mecanismul unor asemenea credite este relativ simplu: să presupunem
cazul unei companii americane A cu o filială în Marea Britanie şi o companie britanică B cu o
filială în Statele Unite. Filiala companiei britanice are de achiziţionat un echipament de pe piaţa
americană pentru care are de plătit o sumă în dolari, filiala companiei americane are de plătit o
sumă echivalentă în lire furnizorilor săi. Între companiile A şi B se va încheia un contract de
credit paralel, prin care firma americană va credita în dolari filiala firmei britanice şi firma
britanică va credita în lire filiala firmei americane. Ambele credite vor rula în paralel în aceleaşi
condiţii şi pentru sume echivalente, fiind purtătoare de dobânzi. Dobânzile la cele două credite se
vor negocia direct între cei doi parteneri, rolul acestora fiind de a acoperi modificarea în timp a
cursului de schimb dolar / liră. Limite ale finanţării prin împrumuturi paralele: -operaţiunea se
înregistrează în bilanţul ambelor companii având impact asupra situaţiei financiare (ex. gradul de
îndatorare va creşte)

-dobânzile se negociază direct între părţi (este fundamentală în acest caz puterea de negociere
între cei doi parteneri precum şi capacitatea acestora de a aprecia corect evoluţia viitoare a
cursului de schimb şi a ratelor de dobândă pe piaţa financiară internaţională).