Influentele altor limbi asupra limbii romane

Datorita stapanirii romane din anul 106 i. Hr, cand imparatul traian a cucerit sarmisegesusa,
dacii au fost nevoiti sa asimileze noua limba, care a avut influente semnificative asupra formarii
limbii romane vorbita astazi. Structura gramaticala este conturata pana in secolul 6, lexicul fiind
predominant latin, limba romana provenind din limba latina colocviala.
Limba este un fenomen în mişcare, modificându-se de-a lungul timpului atât prin
evoluţia cât şi prin influenţele exercitate de contactele cu alte limbi. Când s-au înregistrat
numeroase modificări (fonetice, gramaticale şi lexicale) astfel încât varianta de origine nu mai
este înţeleasă de vorbitori, se poate vorbi de o limbă nouă. Totuşi, transformările se petrec
continuu şi gradual, astfel încât nu se pot fixa nişte praguri precise. Se admite că procesul de
constituire a limbilor romanice s-ar fi încheiat prin sec al IX-lea. Pentru limba română s-au
propus mai multe date – sec. VI, VII, VIII sau IX – admiţându-se însă că transformări mai au loc şi
astăzi.
Influenta limbii slave si slavone asupra romanei
Deoarece din secolul al X lea romanii au fost in pare parte inconjurati de popoare ce vorbeau
limbi slave, turcice, etc, acestia au pierdut legatura culturala cu reperul latinei culte, ceea ce a
avut ca rezultat conservarea structurii gramaticale si lexicului mostenit din limba latina. O alta
consecinta a acestei izolari fata de limbile romanice o reprezinta puternicele influente slave,
maghiare greci sau turci.
Limba slava este pe de departe cea care si a pus amprenta cel mai mult asupra limbii romane,
dupa latina. Al. Rosetti susţine că primi termeni slavi în limba română au apărut în sec. VII-IX,
perioadă cecorespunde formării primelor state feudale slave din peninsula Balcanică.12 Tot el
este cel care aducecâteva argumente în vederea susţinerii bilingvismului la nordul Dunării. De
exemplu, românii auadoptat unele forme de pronunţie slavă, cum ar fi iotacizarea lui „e“ iniţial
(„el“ pronunţat „iel“) şiintroducerea consoanelor „h“ şi „j“. De asemenea, acesta afirmă că în
cazul în care românii ar fiînvăţat limba slavilor, ei nu ar fi putut introduce aceste inovaţii în
pronunţia cotidiană, ci din contră, arfi pronunţat sunetele slave după regulile românei de a
articula sunetele. Apoi, slavii au învăţatromâneşte, pentru că limba română participa la
prestigiul civilizaţiei romane.
Ilie Bărbulescu, în lucrarea „Individualitatea limbii române şi elemente slave vechi“, aduce şiel
propriile dovezi în susţinerea faptului că de-abia din sec. al X-lea limba română a început
săprimească influenţă slavă: „elementele slave (bulgare) [...] au intrat în limba română nu între
secoleleIV sau Vşi VII inclusiv, cum s-a susţinut de Miklosich [...] ci cu începere din veacul X;
acesteelemente au intrat în română, prin convieţuirea Bulgarilor slavi cu Românii, anume nu în
stadiulpaleoslovenic al limbii bulgare, adică n-au intrat nu numai între sec. IV-VII inclusiv, dar
nici chiar însecolele VIII şi IX, ci numai cu începerea stadiului postpaleoslovenic (secolul X) al
acestei limbi.“
Al. Rosetti face o distincţie între slavonă şi vechea slavă, astfel: vechea slavă (paleoslavă,vechea
slavă bisericească) este o limbă scrisă, care are la bază un dialect bulgar vorbit în sec. IX înjurul
Salonicului. Aceasta este numai limba folosită în textele canonice din sec. IX-XI, iar din punct
devedere geografic, noţiunea aceasta este mai largă decât vechea bulgară. Slavona, în schimb,
este limbaredacţiilor târzii ale vechii slave.
Pentru a putea vorbi în continuare de influenţele slave asupra limbii române este necesar să
neoprim asupra limbii vechi slave. În statul bulgar creat în interiorul imperiului Bizantin,
creştinismuldevine religie oficială de stat (în timpul lui Boris, între anii 852-889), iar alfabetul
slav (azbukaslavianska) îi impune pe bulgari şi pe plan cultural în lumea slavă.19 O dovadă în
acest sens esteapariţia şi răspândirea alfabetului glagolitic, iar apoi a celui chirilic. Alfabetul
chirilic a apărut caurmare a eforturilor misionarilor Constantin (Chiril) şi Metodiu, trimişi din
Salonic de către bizanţ, lacererea principelui Rostislav al Moraviei. Acesta a cerut împăratului
bizantin oameni ai bisericii caresă cunoască limba slavă, pentru a-l ajuta în misiunea de a-şi
creştina poporul. Sosesc, aşadar, în 863,cei doi fraţi care cunoşteau foarte bine limba slavă şi
aveau o bogată cultură greacă şi traducEvangheliile, iar Constantin alcătuieşte alfabetul
glagolitic, bazat pe scrierea uncială greacă. Alfabetulchirilic va fi alcătuit mai târziu, în Bulgaria.
Limba slavonă, prin urmare, este o variantă literară a limbii vechi slave scrise, limba de
cultbisericească şi de cancelarie, notată cu acest alfabet nou. Aceasta este folosită în Ucraina,
Rusia,Bulgaria, Serbia şi în Ţările Române (între secolele X-XVI, iar apoi în paralel cu româna). În
ŢărileRomâne existau două modalităţi de redactare a acesteia: una specifică Moldovei
(ucraineano-rusă), iaralta Ţării Româneşti (bulgară şi sârba). Fiind limba liturgică pe teritoriul de
la nord de Dunăre, foartemulţi termeni au intrat în limba română pe această cale. Dintre
aceştia, puţini se găsesc şi în dialectelesud-dunărene, deoarece acolo greaca a fost limba
folosită în biserică.
Influenţa slavă acoperă aproape toate sferele semantice ale vocabularului general:
‣ stare socială: boier, rob, slugă, voievod, zaveră, răzmeriţă.
‣ familie: babă, ibovnic, maică, maşteră, nevastă, rudă.
‣ părţi ale corpului: cârcă, crac, gât, gleznă, obraz, stomac, trup.
‣ particularităţi fizice şi morale: becisnic, blajin, bogat, calic, cârn, dârz, destoinic, drag,
gângav, gârbov, gol, grozav, lacom, milostiv, mândru, mârşav, nătâng, năuc, nerod, pestriţ,
pribeag, prost, sărac, sărman, scump, slab, ştirb, treaz, vesel, veşnic, vinovat, voinic,
vrednic, zdravăn.
‣ îmbrăcăminte: cojoc, cuşmă, izmană, rufă.
‣ armată: izbândă, puşcă, război, sabie, steag, suliţă.
‣ comerţ: târg, precupeţ, ucenic.
‣ cultură: buche, ceaslov, a citi, grămătic, slovă.
‣ terminologia administrativă: comis, logofăt, hatman, stolnic, postelnic, staroste, spătar,
vistiernic, voievod, vornic.
‣ terminologia crestină si bisericească: candelă, cădelniţă, cristelniţă, icoană, chilie, strană,
troiţă, schit, spovedanie, vecernie, utrenie, arhiereu, călugăr, diacon, mitropolit, patriarh,
popă, protopop.
‣ locuinţă, obiecte casnice: blană, ciocan, colibă, cleşte, clopot, coasă, coş, coteţ, grajd,
grădină, greblă, grindă, iesle, lanţ, laviţă, lopată, nicovală, ogradă, perie, pernă, pilă,
pivniţă, pod, prag, prispă, rogojină, sanie, sfoară, sită, sticlă, tocilă, topor, ţeavă, uliţă,
vadră, zăvor.
‣ hrană: colac, hrană, icre, oţet, pită, poftă, smântână, ulei.
‣ agricultură: brazdă, claie, ogor, pleavă, plug, pogon, prisacă, snop.
‣ timp: ceas, veac, vârstă, vreme.
‣ boli: boală, ciumă, gâlcă, pojar, rană.
‣ superstiţii: basm, diavol, iad, idol, paparudă, rai, vârcolac, vrajă, zmeu.
‣ natură: crivăţ, crâng, deal, dumbravă, gârlă, iaz, izvor, lapoviţă, livadă, luncă, nisip, omăt,
ostrov, peşteră, podgorie, potop, praf, prăpastie, sălişte, val, văzduh, vifor, vârf, zare,
zăpadă.
‣ faună: bivol, dihor, dobitoc, gâscă, lebădă, molie, ogar, păianjen, păstrăv, prepeliţă, rac,
râs, sobol, ştiucă, veveriţă, vidră, vrabie.
‣ plante: bob, cocean, gulie, hamei, hrean, jir, lobodă, mac, măslin, morcov, ovăz, praz,
rapiţă, răchită, rogoz, sfeclă, ştir.
‣ acţiuni: clădi, clăti, coborî, croi, dărui, dobândi, dovedi, goni, grăi, hohoti, huli, iscăli, isprăvi,
iubi, izbi, izgoni, îndrăzni, înveli, învârti, logodi, lovi, năvăli, nimeri, obosi, odihni, omorî,
opri, osteni, otrăvi, păzi, pipăi, pândi, pârli, plăti, pofti, porni, porunci, primeni, primi, privi,
risipi, săvârşi, sfârşi, spoi, târî, tocmi, topi, trăi, trudi, voi, zări, zdrobi, zâmbi.
‣ adverbe: aievea, da, iute, împotriva, prea, razna.
‣ interjecţii: iată, iacă.
‣ noţiuni diverse: ceată, cireadă, ciudă, comoară, dar, duh, dungă, glas, gloată, grămadă,
horă, ispită, leac, lene, milă, muncă, nădejde, năduf, nărav, necaz, nevoie, noroc, norod,
obicei, obşte, pacoste, pagubă, pâlc, plocon, poveste, prieten, primejdie, scârbă, sfadă, sfat,
sfert, soroc, sprijin, stâlp, stârv, taină, temei, treabă, veste, vorbă, vrajbă, zvon.
 Influența slavă își face simțită prezența și în ceea ce privește antroponimele (Aldea,
Bogdan, Cârstea, Cristea, Dan, Dodu, Dobre, Dragomir, Dumitru, Ivan, Mihu, Mihnea, Milea,
Mircea, Nedelcu, Neagoe, Preda, Pârvu, Radu, Staicu, Stan, Vlad, Vlaicu, Vâlcu, Voinea),
hidronimele și troponimele (Topolniţa, Cerna, Slănic, Prahova, Vâlcea, Zlatna, Doftana, Crasna,
Râmnic, Vorona, Voroneţ, Snagov, Sohodol, Bistriţa, Bârzava, Topliţa, Ialomiţa, Craiova).
Unii termeni au dublat cuvinte moştenite din latină: arină -nisip, ucide - omorî, vipt -
hrană, aer - văzduh, fântână - izvor, pulbere - praf.
În lexic, se atribuie influențelor slave derivarea cuvintelor cu unele prefixe și sufixe:
 ne-: nemernic, netrebnic, nebun, nelinistit;
 po-: a popri, a poticni, a ponegri;
 pre-: a preda, a preface, a prelua;
 prea-: preaiubit, preasfânt, preafericit;
 răs-/răz-: a răzbi, a răscumpăra, a răstălmăci, a răsciti, a răzbate, a se răzgândi;
 -ar: zlătar, aurar, fugar;
 -ac: prostănac, scundac;
 -aci: stângaci, trăgaci;
 -an: beţivan, golan, roscovan;
 -anie: păţanie, petrecanie;
 -as: codas, pătimas, trufas; (diminutival) fluieras;
 -eală: spoială, pripeală, zugrăveală;
 -ean: craiovean, moldovean;
 -eţ: măreţ, lunguieţ, glumeţ;
 -ice: pădurice, găurice;
 -iste: cânepiste, porumbiste;
 -is: păpuris, tufis;
 -iţă: fetiţă, rochiţă, fundiţă;
 -iv: costeliv, guraliv.
Prin influenţa slavă, sunt explicate de către unii cercetători şi câteva particularităţi
morfologice:
 genul neutru care „s-ar fi întărit” în română prin interferenţă cu slava.
 vocativul în -o al femininelor: soro, ţaţo, Anico ar reproduce vocativul în -o al femininelor
slave cu tema în -a: zĕno (la nominativ: zĕna).
 numeralul de la 11 la 19 constituit prin adiţiune: unsprezece, sl. jedinŭ na desente lit. „unu
peste zece”.
 diateza reflexivă s-a dezvoltat în română datorită influenţei slave: a se căi, de exemplu,
reproduce forma slavă kajati se, iar a se ruga (un verb latin) calchiază echivalentul slav
moliti se.
 întrebuinţarea auxiliarului după verb: auzit-am, văzut-au
Aceste transformări au avut loc în limbile slave sudice (ca şi îngrupa ceho-slovacă) după
aşezarea purtătorilor lor în peninsula Balcanică. Să luăm ca exemplu, pentrua ilustra mai bine
acest fenomen, numele lui Carol cel Mare. În v. germ. sup. Karl a fost redat în v. sl.prin kral’ь, cf.
rom. din slavonă, crai.
Influenta limbii grecesti asupra limbii romane
Anterior si, apoi, paralel cu influenta turca osmanlie, s-a exercitat asupra limbii romane
influenta greceasca, ale carei urme se mai vad si astazi tot in domeniul vocabularului. Faptul ca
aceasta influenta a crescut odata cu stapanirea turceasca se explica prin aceea ca, alaturi de
comandantii turci, veneau, in Muntenia si in Moldova, o serie de functionari greci, care
indeplineau diverse slujbe si, in primul rand, pe aceea de interpreti. Mai tarziu, Poarta otomana
a inceput sa numeasca, in principatele romane, domnitori greci, cunoscuti sub numele de
„fanarioti'.
          Denumirea aceasta provine de la cartierul Fanar din Constantinopol, unde locuiau
reprezentantii nobilimii grecesti intrate in slujba sultanilor turci, dupa caderea Imperiului
bizantin in anul 1453.
Printre cuvintele romanesti de origine greceasca (adica intrate in limba noastra dupa ce
aceasta era in linii mari constituita), deosebim doua straturi mai importante, corespunzand
celor doua perioade si deci aspecte fundamentale pe care le cunoaste aceasta influenta asupra
limbii romane. E vorba, mai intai, de influenta greaca bizantina (care s-a exercitat asupra
romanei aproximativ intre secolele al VII-lea si al XV-lea) si, apoi, de influenta greaca moderna,
numita inca si neogreaca. intrucat nu dispunem de texte scrise in limba romana mai devreme
de secolul al XVI-lea, in multe cazuri e greu de stiut daca un cuvant grecesc apartine perioadei
bizantine sau neogrecesti. Tot asa, nu stim intotdeauna exact daca elementele lexicale grecesti
ne-au venit direct din aceasta limba sau prin filiera slava (ca in cazul lui: argat, camata, camin,
coliba, crin, drum, hartie, orez, sfecla si multe altele).
Pana la contactul direct si mai strans cu grecii, o serie de termeni bizantini au patruns, in
limba romana, prin intermediul slavilor meridionali. Pe aceasta  cale am primit
indeosebi  termeni religiosi de origine greceasca, deoarece atat slavii din sudul Dunarii, cit
si bulgarii asimilati de acestia au adoptat crestinismul de rit bizantin. Introducerea liturghiei la
slavi si apoi (prin intermediul acestora la romani), precum si constituirea unei ierarhii
bisericesti  dupa  modelul  celei bulgare s-ausoldat cu crearea unei bogate terminologii
ecleziastice (in sensul cel mai larg al cuvantului): acatist, arhiepiscop, arhiereu, arhimandrit,
catapeteasma, ctitor, egumen, evanghelie, fariseu, icoana, , manastire, matanie, mitoc, mitra,
mitropolit, mitropolie, osana, paraclis, parastas, patrafir, patriarh, protopop, psalm, psaltire,
satana, smirna si altele. Desi cartile de ritual foloseau limba slavona, unii ierarhi erau greci de
origine, deci prin ei influenta bizantina s-a putut manifesta si direct, nu numai prin mijlocire
slava. Iata de ce, pentru unii dintre termenii citati mai sus, nu este gresit   daca admitem o
dubla provenienta:  slava si bizantina.
In ceea ce priveste elementele de origine neogreaca, acestea sunt mult mai numeroase
si au intrat, in limba romana, odata cu raspandirea culturii grecesti in Muntenia si in Moldova.
 Aceasta cultura (la care aveau acces aproape exclusiv clerul si clasa boiereasca) a
patruns la noi prin biserica, prin scoala, prin cancelariile domnesti (care se foloseau de carturari
greci) si prin numeroasele traduceri care s-au facut din greceste in romaneste. intrucat perioada
de influenta maxima a limbii neogrecesti corespunde indiscutabil epocii fanariote, se
obisnuieste ca imprumuturile din neogreaca sa fie impartite in doua categorii, care nu pot fi
intotdeauna strict delimitate. E vorba de imprumuturile anterioare epocii fanariote si de cele
efectuate chiar in decursul acestei perioade (ultimele se mai numesc si fanariotisme). In aceste
conditii, nu e de mirare ca au patruns, in limba romana, foarte multe cuvinte grecesti, iar
protipendada celor doua principate a adoptat chiar un fel de jargon grecizant care va fi
ridiculizat, mai tarziu, de catre unii 'dintre poetii si scriitorii nostri din secolul al XIX-lea.
Asemenea imprumuturilor de origine turca, si cele grecesti se pot recunoaste, uneori,
tot dupa partea lor finala (de exemplu-icos in: plicticos, politicos, simandicos, tacticos,
nevricos si economicos (provenit din mai vechiul iconomicos) sau -isi in: aerisi, agonisi,
chivernisi, hirilisi „a felicita', molipsi, plictisi,  sinchisi,   zaharisi  etc.
Elementele de origine neogreaca pot fi clasificate, pe de o parte, in functie de domeniul
in care s-au folosit,iar, pe de alta parte, in functie de caracterul lor cult (diata „testament', riga,
plastograf, efor, epitrop, partida, caligraf ie, tipografie, catagrafie etc.) sau popular
si familiar (taifas, sindrofie, ifos(e), lefter, fandosi si altele). Cateva „neogrecisme'
ramase in limba se folosesc numai in expresii nai mult ori mai putin cunoscute: a da cu tifla, a fi
(a se afla) la ananghie, a-si da ifose etc.
Comparand intre ele ultimele doua influente, vom spune ca majoritatea imprumuturilor
neogrecesti au avut un caracter livresc si oficial. Cu timpul, cele mai multe si-au pierdut
viabilitatea si au disparut definitiv din limba, spre deosebire de cele turcesti care au fost, in mai
mare masura asimilate de limba populara.

Influenta limbii maghiare asupra limbii romane

Cercetarile cu privire la raporturile lingvistice romano-maghiare au stabilit ca relatiile dintre

populatia romaneasca de la nordul Dunarii si maghiarii dateaza din primele decenii ale sec. al X-
lea.
Influenta maghiara asupra limbii romane se limiteaza la lexic. Convietuirea cu maghiarii
in Transilvania si partial in Moldova a facut ca limba romana sa imprumute o serie de termeni
din maghiara. Valorile functionale alea acestor imprumuturi sunt diferite. Unele dintre ele
cunosc o mare circulatie, avand un caracter general, dar cele mai multe imprumuturi sunt
cunoscute doar la nivelul graiurilor regionale.
Conform dicţionarului etimologic şi istoric al elementelor maghiare din română al lui
Lajos Tamas, circa 200 de cuvinte împrumutate sunt de circulaţie generală în limba română
comună, restul de aproximativ 2600 de cuvinte sunt regionalisme. Influenţa maghiară se
datorează în mod principal relaţiilor directe dintre români şi maghiari, deci este vorba de o
influenţă predominant populară şi în al doilea rând cultă.
 Primele atestari ale interferentei lingvistice romano-maghiar dateaza din sec. al XIV-lea.
In documente, cei mai vechi termeni atestati sunt :hotar, mester, nemes, vama, oras, dijma
etc. in documentele slavo-romane din sec al XV-lea si in textele romanesti din sec XVI-lea,
atestarile elementare de origine maghiara se inmultesc. Cuvinte din viata orasaneasca si
sateasca : birau, dijma, hotar, ilis, lacui, megias, oras, pargar, salas, talhar ;  viata de
curte : aprod, herteg, hitlean, nemes, uric, viteaz, comert ; industrie : ban, chelciug, cheltui,
maja, marfa, mester, tar, vama,drept ; aldamas, chezas, paras ; diverse : banui, belsug,
chibzui, chip, chin, fagadui, gand.
Unele imprumuturi lexicale din limba romana au azi la noi, alt sens decat in limba
maghiara. Astfel marfa provine din mag. marha  « vita », soba<szoba « camera » ,
viclean<hitlen « necredincios », mereu<merõ « absolut », tulai<tolvaj « hot » etc.
Maghiarii, o populaţie de origine fino-ugrică, în jurul anului 895 părăsesc regiunea din
sud-vestul Munţilor Urali şi se deplasează spre Câmpia Panonică prin Carpaţii de nord-est. Din
secolul al X-lea şi până în secolele al XII-lea şi XIII-lea maghiarii au pătruns pe teritoriul
Transilvaniei, găsind aici formaţii statale româneşti cu caracter feudal. Organizarea politico-
administrativă a Transilvaniei a creat condiţiile favorabile pătrunderii unor elemente de origine
maghiară în limba română.
Printre cuvintele împrumutate care sunt răspândite pe tot teritoriul dacoromân putem
menţiona aldămaş, aprod, a bănui, belşug, a cheltui, a chibzui, chin, chip, dijmă, fel, a făgădui, a
gândi, hotar, iliş, a îngădui, a întâlni, marfă, a mântui, mereu, meşter, neam, nemeş, oraş, sălaş,
seamă, talpă, tâlhar, vamă ş.a. Termenii de genul acesta s-au răspândit odată cu relaţiile social-
economice dintre Transilvania şi Ţările Române, colonizarea ceangăilor în Moldova şi
deplasările de populaţie românească din Transilvania – dar şi populaţii de secui şi saşi – în
Muntenia şi Oltenia. Aceste deplasări este dovedit documentar că datează din secolul al XIII-lea.
În nord-vestul ţării (Transilvania, Maramureş, Banat, Crişana) împrumuturile din maghiară sunt
mult mai numeroase.

Influenta limbii franceze asupra limbii romane

Odată cu secolul al XVIII-lea, structura şi originile limbii literare, asemănătoare romanităţii
occidentale, dar şi caracterul latin al acesteia, au determinat o vastă deschidere înspre
preluarea unor termeni neologici din limbile romanice, cu precădere din limba franceză.
Putem vorbi, de asemenea, şi despre o „relatinizare” a limbii române întrucât foarte
multe dintre cuvintele existente din latina savantă au fost preluate în primă fază de către limba
franceză, ca mai apoi să fie introduse şi în limba română, prin intermediul francezei, contrar
celorlalte limbi romanice care le-au preluat pe filieră directă şi nu prin intermediul altor
idiomuri.
Cercetătorii şi specialiştii în domeniu susţin, în unanimitate, că influenţa limbii franceze a fost
una foarte benefică pentru româna literară deoarece aceasta (influenţa) demonstrează încă o
dată originea neolatină a limbii române şi chiar o oarecare modernizare a culturii române.
Pompiliu Eliade constată şi susţine că „această influenţă s-a făcut cel mai mult simţită şi a adus
schimbările cele mai adânci ale vechilor stări de lucruri în Principatele Dunărene. Ea a modelat
pentru o bună bucată de vreme gândirea şi sensibilitatea românească şi poate fi identificată în
toate manifestările spiritualităţii româneşti atât în politică, cât şi în legislaţie, atât în literatură
cât şi în administraţie sau în viaţa socială.”
In încercarea de a accentua ceea ce am exemplificat mai devreme, considerăm importantă şi
constatarea lui Theodor Hristea şi anume faptul că „cea mai puternică dintre toate influenţele
moderne exercitate asupra limbii noastre (începând, mai ales, cu secolul al XIX-lea) rămâne,
indiscutabil, influenţa franceză. Graţie ei, în primul rând, româna s-a îmbogăţit cu câteva mii de
cuvinte, modernizându-şi vocabularul în toate domeniile vieţii materiale şi spirituale.”
Limba franceză a fost învăţată şi utilizată mai ales la curţile domneşti, de către copiii boierilor,
prin intermediul domniilor şi al regimului fanariot. Astfel, fanarioţii îşi aduceau preceptori şi
secretari francezi care erau responsabili de educaţia copiilor domnitorilor. Această situaţie
reprezintă o oportunitate pentru domnitorii români deoarece aceştia începeau să manifeste un
interes tot mai mare pentru cultura şi limba franceză şi, mai apoi, aceasta degenera într-un
fenomen de mare amploare pentru că predarea limbii franceze a fost acceptată şi admisă oficial
în şcolile greceşti, alături de greacă, latină, slavonă şi română.
Un alt fapt istoric demn de a fi menţionat este cel petrecut în Franţa şi anume Revoluţia
franceză din 1789. Aşadar, după căderea lui Napoleon Bonaparte, un număr considerabil de
nobili francezi emigrează în ţara noastră. O bună parte dintre aceştia sunt angajaţi ca profesori
în casele boierilor şi, aşa cum am menţionat deja, fac cunoscută limba şi cultura franceză, dar şi
ideile filozofice şi politice care au solidificat revoluţia mai sus amintită.
Primele cuvinte împrumutate din limba franceză, fac parte din domeniul militar şi administrativ.
Astfel, în limbajul intelectualilor români întâlnim cuvinte ca: aliat, adjutant, artilerie, avangardă,
cavalerie, gardă, general, glorie, infanterie, invalid, a înrola, a raporta, voluntar etc., dar şi
neologisme ca: administraţie, asociaţie, autorizaţie, cabinet, cancelarie, comerţ, comisie,
consul, departament, economie, industrie, naţie, parlament, proprietate, rezidenţă, tratat etc.
Trebuie menţionat faptul că aceste structuri neologice nu aveau forma acutală. Fiecare dintre
cuvinte putea avea mai multe variante.

Influenta limbii italiana asupra limbii romane

Pentru a înțelege mai bine istoria cuvintelor italienești din română este util să vedem și ce s-a
întâmplat în celelalte limbi romanice. Influența italiană s-a putut manifesta datorită unor factori
diverși, care au variat în timp și spațiu. Au intervenit factori politici (supremația „republicilor
maritime” în bazinul meditaraneean în secolele al X-lea – al XV-lea și campaniile militare),
factori religioși (aflux de pelerini la Roma, Assisi, Padova, înființarea unor ordine călugărești) și
factori culturali (succesul operelor scriitorilor din secolul al XIV-lea – Dante, Petrarca, Boccaccio
– , specii literare originale, arhitectura și artele plastice din epoca Renașterii și a barocului,
muzica din secolele al XVII-lea – al XIX-lea).
Italiana a ajuns să fie, până la începutul secolului al XIX-lea, limba diplomației, a corespondenței
științifice și artistice, a tratatelor și documentelor oficiale, mai ales în relațiile cu Levantul și cu
țările din nordul Africii. Influența s-a manifestat pe două căi principale: una cultă, asupra
limbilor romanice și neromanice, și alta preponderent orală, asupra limbilor din Italia și din
bazinul mediteraneean. Cea mai puternică este influența italiană asupra lexicului francez, dar și
asupra altor limbi romanice occidentale.

La început, în epoca renascentistă, cuvintele italiene au pătruns sporadic în terminologia

maritimă (fr. accoster, port. acostar; fr. pilote, sp., port. pilota). Ele devin foarte numeroase, în
secolul al XVI-lea, în terminologia artistică (fr. balcon, sp. balcón, cat. balcò; fr. fresque, port.
afresco; fr. filigrame, sp., port. filigrane; fr. grotesque, sp., port. grotesco; fr., sp., port.
madrigal), în terminologia comercială (fr. bilan, risque) sau militară (fr., sp. caporal; fr.
casemate, sp., port. casamata; fr. sentinelle, sp. centinella, port. sentinela).

Primele cuvinte italienești din dacoromână se datorează relațiilor comerciale de la gurile

Dunării ale venețienilor și genovezilor cu țările române (secolul al XIV-lea). Primele cuvinte apar
în documentele slavoromâne (secolul al XIV-lea – al XVlea) și pot avea etimologie multiplă
(ducat „monedă”, scală „schelă, taxă vamală”, som „greutatea sau valoarea argintului din care
erau lucrate obiectele de cult”, solomitru „salpetru”).

Din această epocă este, după unii lingviști (B. P. Hasdeu), acioaie „bronz (sau alt aliaj)” din it.
acciaio „oțel”, unul din puținele cuvinte italiene intrate din vechime în limba populară, probabil
prin filieră comercială.

Cuvintele italiene din secolul al XVIII-lea (de la cronicari, Dosoftei, N. Milescu) au pătruns și prin
filieră străină (polonă – pavăză, maghiară – lancea, căpitan, greacă – franzelă, monedă, sardelă,
stambă).

Ulterior, au intervenit relațiile culturale determinate de faptul că majoritatea scriitorilor din

perioada formării limbii române literare cunoșteau limba italiană. Aceasta a dus la folosirea
limbii italiene ca termen de referință în discuțiile din secolele al XVIII-lea – al XIX-lea cu privire la
unificarea, normarea și îmbogățirea limbii române.

Școala Ardeleană, în propunerea de înlocuire a alfabetului chirilic și în stabilirea ortografiei

române ia ca model italiana (chi, ghi). Primele cuvinte italienești luate direct din italiană sunt
cele care apar la cronicarii munteni (Stolnicul C. Cantacuzino, Radu Popescu), cele din
terminologia gramaticală propusă de I. Văcărescu (1787) și Iordache Golescu (1840) sau cele din
poezia lui G. Asachi și I. Heliade Rădulescu (ultimul fiind inițiatorul unui curent italienizat), ca și
cele din operele reprezentanților Școlii Ardelene (G. Șincai, P. Maior, I. Budai Deleanu).

Contacte culturale intense au continuat și în secolul al XX-lea. Au existat și contacte directe, pe

cale orală, datorită meseriașilor italieni proveniți din regiunile nordice ale peninsulei italice
stabiliți în România, începând din secolul al XIX-lea. Au venit atunci constructori și meseriași
specializați în exploatarea pădurilor.
Spre deosebire de alte influențe, cea italiană s-a manifestat și în aromână și istroromână, cu
precădere pe cale orală: în aromână, prin relații comerciale cu venețienii și, indirect, prin
greacă, iar în istroromână au pătruns cuvinte italiene sau venețiene (uneori prin intermediul
croatei) datorită bilingvismului.

Nu există o cercetare de ansamblu asupra cuvintelor italienești din română. În stabilirea

inventarului acestor cuvinte există o serie de dificultăți. Unele cuvinte considerate împrumuturi
italienești pot fi interpretate și drept creații pe teren românesc (a concluziona) sau împrumuturi
din franceză (insatisfacție), după cum și invers, unele cuvinte considerate creații românești
sunt, de fapt, împrumuturi italienești (antebelic, postbelic).

Multe cuvinte au etimologie multiplă. Din cauza apropierii fonetice, adesea este greu de făcut
distincția între împrumuturile directe și cele făcute prin intermediul francezei (faianță, favorit,
model, modern, operă).

Pentru a oferi o imagine asupra cuvintelor italienești din română le-am reținut pe cele care
încep cu a din DEX: acioaie, acurat, acuratețe, acvaforte, acvatină, adagio, (a) afurca, agenție,
agogică, altercație, ancie, anticameră, arie, arioso, armată, arpegiu, autohtonitate. Nu am
menționat italienismele neadaptate, de tipul allegro, amábile.

Influentele germane asupra limbii romane

Idiomurile vorbite de populațiile germanice migratoare au intrat în con tact cu limba populației
romanizate din Dacia începând din secolele al II-lea – al V-lea. Spre deosebire de Occidentul
romanic, unde contactele dintre romanici și germanici au durat mai multe secole, ceea ce a dus la
împrumuturi lingvistice reciproce, în Dacia contactul dintre populațiile germanice (goții, gepizii)
și romanici a durat puțin și a avut loc într-o regiune cu o romanizare mai puțin intensă (curbura
exterioară a munților Carpați, unde a fost descoperit tezaurul de la Pietroasa). Există un singur
cuvânt vechi germanic intrat timpuriu în latină și moștenit de toate limbile romanice: sapo
„săpun”.

Învățații care au scris despre influența veche germanică din română nu au ajuns la un consens:
unii cred că în română se păstrează un număr mare de împrumuturi vechi germanice (R. Löwe,
C. Diculescu, G. Giuglea, E. Gamillscheg), în timp ce alții sunt mai rezervați (S. Pușcariu) sau le
contestă aproape în totalitate (O. Densusianu, P. Skok, W. Meyer-Lübke, Al. Rosetti). Ultimii le
reproșează primilor că explicațiile date de ei nu respectă cu rigurozitate cronologia fonetică, ci
fac apropieri care nu rezistă la un examen critic. Au fost înglobate adesea în influența veche
germanică atât cuvinte latinești (tufă, care este atestat în latină la Vegetius: tufa), cât și unele
cuvinte explicate ulterior prin traco-dacă (gard) sau prin neogreacă (stimă).

Altele sunt împrumuturi mai târzii, săsești sau germane (după cum arată V. Arvinte). De reținut
că nu există în română niciun cuvânt vechi germanic acceptat de toți lingviștii. Se poate
presupune că sunt vechi germanice rapăn, strănut „(cal) cu un semn alb pe buză”, nasture, targă.
Nu pot fi acceptate ca nume vechi germanice toponimele (ca Gotea) sau antroponimele (ca
Aldea, Bodea, Marcea, Manea).

A doua fază a raporturilor lingvistice germano-române începe în Evul Mediu, în urma

contactului direct cu germanii stabiliți pe teritoriul țării noastre. Factorii care au determinat
influența germanică au fost variați, de la o epocă istorică la alta: factori politici (stăpânirea unor
teritorii, ca urmare a ex tinderii Imperiului Habsburgic), sociali (coloniști germani, muncitori sau
meseriași germani stabiliți la noi), militari (angajarea în armata habsburgică a românilor
transilvăneni și bucovineni), culturali și științifici (dezvoltarea științelor exacte în țările
germanice) și lingvistici (fenomenul de bilingvism din regiunile de contact dintre graiurile
românești și cele germane, cel săsesc și cel șvab).

Influența germană s-a manifestat asupra românei literare. Între diversele cuvinte germane se pot
distinge două tipuri de cuvinte: unele cu o răspândire geografică mai mare (prezente uneori chiar
în limba comună) și altele răspândite regional. Primele sunt cuvinte care provin, de cele mai
multe ori, din germana literară (dar nu lipsesc nici cuvinte care, la origine, au fost termeni
dialectali); acestea sunt termeni militari (maior), din minerit (granic, ort, ștaigăr), din
alimentație (cartof, chiflă, griș, halbă, șnițel, șvaițer), din domeniul vestimentației (pantof, stofă,
șnur), al comerțului (chelner, rabat, taler), al construcțiilor (șanț, turn, țiglă). Există și unele
calcuri frazeologice: grădiniță de copii, picior plat.

Bibliografie
Rosetti, Al., Istoria limbii române. De la origini până la începutul sec. al XVII-lea, Ed. Ştiinţifică şi
enciclopedică, Bucureşti, 1986
Bărbulescu, I. Individualitatea limbii române şi elemente slave vechi, Ed. Casa Şcoalelor,
Bucureşti, 1929, p III-IV
Dumitrescu, F., Istoria limbii române, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978
Ciachir, N., Istoria slavilor, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1998, p. 11
Mihăilă, G., Contribuţii la etimologia limbii române, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2002
Vîrtosu, E., Paleografia româno-chirilică, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968
Th. Hristea, Sinteze de limbă română, București, Albatros, 1984, p. 59.
www.historia.ro