Curs Legumicultura Generala

UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRONOMICE
ŞI MEDICINĂ VETERINARĂ BUCUREŞTI
FACULTATEA DE HORTICULTURĂ
DEPARTAMENTUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ
Prof. univ. dr. Hoza Gheorghiţa
LEGUMICULTURĂ
GENERALĂ
Bucureşti
2014
1
© Copyright 2014: Hoza Gheorghiţa
Reproducerea integrală sau parţială a textului sau a ilustraţiilor din această carte prin orice mijloace
este posibilă numai cu acordul scris al autoarei. Toate drepturile rezervate.
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

HOZA, GHEORGHIŢA
Legumicultură generală / Hoza Gheorghiţa. - Bucureşti : Ceres, 2014
Bibliogr.
ISBN 978-973-40-1075-2
635.1/.8(075.8)
Tehnoredactare şi grafică: Prof. dr. Hoza Gheorghiţa
ISBN 978-973-40-1075-2
2
CUPRINS
Unitatea de învățare nr. 1

NOȚIUNI INTRODUCTIVE....................................................................................................... 5

IMPORTANŢA TERAPEUTICĂ, COSMETICĂ, ECONOMICĂ ŞI DECORATIVĂ
A PLANTELOR LEGUMICOLE................................................................................................ 16

BAZELE BIOLOGICE ALE CULTIVĂRII PLANTELOR LEGUMICOLE....................... 26

SUBSTANŢELE BIOACTIVE ŞI CLASIFICAREA PLANTELOR LEGUMICOLE......... 36

ÎNMULŢIREA PLANTELOR LEGUMICOLE. ÎNMULŢIREA PLANTELOR
LEGUMICOLE PRIN SEMINŢE............................................................................................... 53

ÎNMULŢIREA PLANTELOR LEGUMICOLE. ÎNMULŢIREA PLANTELOR
LEGUMICOLE PE CALE VEGETATIVĂ............................................................................... 66

RELAŢIILE PLANTELOR LEGUMICOLE CU FACTORII DE MEDIU.
TEMPERATURA............................................................................................................................ 77

RELAŢIILE PLANTELOR LEGUMICOLE CU FACTORII DE MEDIU. LUMINA......... 94

RELAŢIILE PLANTELOR LEGUMICOLE CU FACTORII DE MEDIU. APA................. 106

RELAŢIILE PLANTELOR LEGUMICOLE CU FACTORII DE MEDIU. SOLUL............ 121

ELEMENTELE NUTRITIVE ŞI AERUL.................................................................................... 131

ZONAREA, CONCENTRAREA, PROFILAREA ŞI SPECIALIZAREA
PRODUCŢIEI LEGUMICOLE................................................................................................... 145

BAZA TEHNICO-MATERIALĂ................................................................................................ 159

SISTEME DE CULTURĂ............................................................................................................ 174
3
IRIGAREA CULTURILOR LEGUMICOLE............................................................................ 197

FERTILIZAREA CULTURILOR LEGUMICOLE.................................................................. 212

ERBICIDAREA CULTURILOR LEGUMICOLE.................................................................... 228

PRODUCEREA RĂSADURILOR DE LEGUME..................................................................... 236

TEHNOLOGIA GENERALĂ DE CULTURĂ A LEGUMELOR ÎN CÂMP......................... 264

TEHNOLOGIA GENERALĂ DE CULTURĂ A LEGUMELOR ÎN SOLARII.................... 293

TEHNOLOGIA GENERALĂ DE CULTURĂ A LEGUMELOR ÎN SERE.......................... 308

TEHNOLOGIA GENERALĂ DE CULTURĂ A CIUPERCILOR......................................... 325

RECOLTAREA, CONDIŢIONAREA, AMBALAREA, TRANSPORTUL ŞI
PĂSTRAREA LEGUMELOR...................................................................................................... 339
BIBLIOGRAFIE............................................................................................................................ 349
4
Unitatea de învăţare nr. 1
NOŢIUNI INTRODUCTIVE
Cuprins
1.1. Obiectivele unităţii de învăţare................................................................................... 5
1.2. Etimologia cuvântului şi legătura legumiculturii cu alte ştiinţe................................. 5
1.3. Particularităţile şi tendinţele legumiculturii................................................................ 6
1.4. Importanţa legumiculturii........................................................................................... 8
1.4.1. Importanţa alimentară a legumelor................................................................. 8
1.5. Comentarii şi răspunsuri la teste................................................................................. 13
1.6. Lucrare de verificare................................................................................................... 14
1.7. Bibliografie minimală................................................................................................. 15
1.1. Obiectivele unităţii de învăţare
La sfârşitul acestei unităţi de învăţare studenţii vor fi capabili să:

 cunoască etimologia cuvântului şi legătura legumiculturii cu alte ştiinţe;
 cunoască particularităţile şi tendinţele în cultura legumelor;
 cunoască de ce sunt importante legumele din punct de vedere alimentar.
1.2. Etimologia cuvântului şi legătura legumiculturii cu alte ştiinţe
Legumicultura reprezintă una dintre cele mai străvechi ocupaţii ale poporului român, iar
legumele cele mai utilizate la prepararea hranei zilnice.
Etimologia cuvântului legumicultură provine de la cuvintele de origine latină:
 legumen = plante ce se pot folosi în hrana omului,
 cultura = modul de cultivare şi îngrijire al plantelor.
Are diverse denumiri în limbile străine:
 engleză – Vegetables growing,
 franceză – Cultures maraîcheres,
 italiană – Orticoltura,
 germană – Gemusibau etc.
Este o ştiinţă de sine stătătoare prin sortimentul foarte bogat şi variat de specii, diversitatea
sistemelor de cultură şi perfecţionarea tehnologiilor de cultură. Se află în strânsă legătură cu multe
alte ştiinţe, ca: botanica, fiziologia, genetica, pedologia, ameliorarea, agrochimia, agrotehnica,
istoria, fitopatologia, entomologia, mecanizarea, biochimia, agrometeorologia, marketingul,
managementul, prelucrarea şi valorificarea produselor horticole etc.
5
Legumicultura este o ştiinţă care se ocupă cu studiul particularităţilor botanice şi biologice
ale speciilor legumicole, relaţiile acestora cu factorii de mediu, particularităţile tehnologice în
scopul atingerii potenţialului productiv al soiului sau hibridului, obţinerea unor producţii de înaltă
calitate şi cu profit cât mai mare.
Cuprinde două părţi distincte, şi anume:
 partea generală, care se ocupă cu studiul particularităţilor biologice, relaţiilor cu
factorii de mediu, precum şi elaborarea unor tehnologii generale pentru cultura
legumelor în câmp, solarii şi sere.
 partea specială, care tratează în detaliu fiecare specie legumicolă în parte din punct de
vedere al tehnologiei de cultură, atât în câmp cât şi în spaţii de cultură special amenajate.
1.3. Particularităţile şi tendinţele legumiculturii
Legumicultura este o ştiinţă cu caracter teoretic, dar mai ales practic şi prezintă o serie de
particularităţi, care o deosebesc de alte ramuri ale horticulturii.
 diversitatea speciilor legumicole cultivate, de la cele cunoscute

(tomate, ardei, vinete, fasole, morcov, ceapă, pătrunjel etc.), la cele
puţin cunoscute şi consumate (anghinare, batat, fenicul, broccoli,
nap, brojbă, varză de Bruxelles, cicoare);
 practicarea celor mai diverse tehnologii de cultură, ca urmare a
numărului foarte mare de specii;
 acordarea unei atenţii deosebite fiecărei plante, în funcţie de specie
şi sistemul de cultură practicat (tomate, castraveţi în special la
cultura în spaţiu protejat, unde fiecare plantă se palisează, se
copileşte, se defoliază, se ciupeşte sau se cârneşte);
 cultivarea plantelor legumicole atât în câmp, cât şi în spaţii
Particularităţi protejate, dar pe suprafeţe mult mai mici, comparativ cu alte plante
agricole;
 posibilitatea consumării părţilor comestibile, atât în stare crudă
(tomate, ardei, castraveţi, pepeni verzi, pepeni galbeni, salată,
andive, varză albă, varză chinezească etc.), cât şi conservată şi
prelucrată (majoritatea legumelor);
 dificultatea menţinerii calităţii părţilor comestibile o perioadă mai
mare de timp, datorită gradului de perisabilitate ridicat (salată,
castraveţi, ridichi, mărar, pătrunjel de frunze, mazăre verde, fasole
verde, pepeni galbeni etc.);
 investiţii mari în special pentru cultura plantelor legumicole în
spaţii protejate.
6
Tendinţele dezvoltării legumiculturii
 comasarea suprafeţelor cultivate cu legume şi specializarea producţiei legumicole;

 cultivarea speciilor legumicole în sistemul fără sol, ca o alternativă foarte
eficientă la sistemul tradiţional;
 folosirea soiurilor şi hibrizilor cu rezistenţă genetică la boli şi dăunători şi cu
potenţial productiv ridicat;
 cultivarea unui număr mare de specii care să contribuie pe de o parte la realizarea
unei surse de germoplasmă, dar şi la diversificarea sortimentului plantelor
legumicole cultivate;
 folosirea îngrăşămintelor şi a pesticidelor prietenoase cu mediul, pentru obţinerea
recoltelor mari la unitatea de suprafaţă;
 introducerea pe scară largă a mecanizării, folosind maşini specifice, complexe,
care să permită efectuarea la o singură trecere a 3 - 4 lucrări. În acest fel se
reduce tasarea accentuată a solului şi consumul de energie;
 perfecţionarea sistemului de cultură a plantelor legumicole în sere, prin înlocuirea
solului, ca suport pentru creşterea plantelor, cu substraturi de natură organică sau
anorganică şi cu soluţii nutritive;
 dezvoltarea conceptului de combatere integrată şi biologică, în special la culturile
din sere;
 utilizarea bondarilor pentru polenizarea florilor în sere, renunţându-se la
stimularea fructificării pe cale chimică;
 extinderea suprafeţelor cultivate cu legume în adăposturi acoperite cu mase
plastice, fiind mai economice decât serele, deoarece se reduc costurile aferente
energiei termice;
 aplicarea pe scară largă a irigării prin picurare, care duce la un consum scăzut de
apă comparativ cu alte metode, apa ajungând la plante la momentul optim, prin
sistemul automatizat. Odată cu irigarea se pot administra şi îngrăşămintele uşor
solubile prin procedeul de fertirigare;
 cultivarea legumelor pe teren modelat şi mulcit (acoperit) cu paie, frunze sau
folie de plastic de culoare închisă.
Test de autoevaluare
Având în vedere noţiunile parcurse în această unitate de învăţare,

răspundeţi la următoarele întrebări:
Întrebarea nr. 1
a) Care sunt ştiinţele cu care are legătură legumicultura?
b) Care sunt particularităţile legumiculturii?
c) Care sunt tendinţele dezvoltării legumiculturii?
7
1.4. Importanţa legumiculturii
Legumicultura prezintă o importanţă deosebită în viaţa omului, fiind o sursă inepuizabilă

de vitamine, substanţe minerale, acizi organici etc.
1.4.1. Importanţa alimentară a legumelor
Tabelul 1.1
Consumul de legume, fructe şi struguri în câteva ţări
(kg/cap locuitor/an)
Anul
Ţara Produsul
2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007
Struguri 7,9 16,72 15,73 13,24 7,05 3,88 6,15 21,14
Bulgaria Fructe 51,56 50,65 44,55 44,6 41,5 33,75 12,8 16,7
Legume 141,99 116,73 104,65 134,83 108,56 69,11 62,5 50,6
Struguri 1,57 1,81 2,37 2,77 3,05 3,05 3,3 3,5
China Fructe 43,25 46,27 47,66 50,89 55,93 57,99 25,4 25,1
Legume 223,94 237,4 257,34 260,98 264,92 270,58 244 246
Struguri 6,23 3,82 5,06 2,44 2,35 2,64 1,9 3,9
Franţa Fructe 97,21 96,51 100,95 95,98 106,17 107,91 37,7 39,2
Legume 145,25 135,66 144,34 142,64 148,01 140,92 70,9 71,1
Struguri 8,22 8,22 7,88 7,90 6,99 11,16 9,7 10,7
Germania Fructe 120,18 107,71 108,02 94,18 90,19 98,82 24,8 24,5
Legume 90,55 92,76 91,97 90,52 92,83 87,68 68,7 71,3
Struguri 36,45 42,52 35,09 41,15 36,95 38,92 28,7 30
Grecia Fructe 164,22 169,81 165,41 156,83 149,69 188,85 46,4 46,2
Legume 288,31 281,71 263,33 287,77 301,23 260,56 132,2 131,5
Struguri 20,12 14,86 17,58 19,01 13,96 16,73 15,7 14,4
Italia Fructe 145,26 133,37 142,92 132,19 153,32 152,43 47,8 45,6
Legume 192,14 160,67 148,12 174,76 194,57 181,74 99,8 92,3
Struguri 1,81 1,56 1,66 1,77 1,98 1,92 2,3 2,4
Japonia Fructe 49,93 52,03 54,95 54,05 56,32 58,96 10,3 10,6
Legume 11,58 110,48 106,43 101,38 104,56 106,97 86,6 86,1
Struguri 33,66 31,09 33,76 39,26 39,62 22,42 13,6 4,6
Moldova Fructe 73,13 69,95 66,88 69,82 69,74 54,67 15,4 12,6
Legume 72,68 95,16 85,27 94,13 79,40 97,68 91,6 48,3
Struguri 10,97 11,56 11,15 11,41 10,08 9,23 13,2 18,1
Olanda Fructe 120,56 121,73 151,07 172,05 162,43 146,83 25,9 25,5
Legume 94,71 100,12 84,55 74,58 105,23 86,51 77,3 81,2
Struguri 3,40 3,79 3,17 3,15 3,38 4,01 3,8 3,9
Polonia Fructe 47,02 53,85 48,93 47,44 49,25 49,77 17,8 13,6
Legume 127,10 118,50 99,87 107,37 119,88 114,79 83,9 93,7
Struguri 6,58 4,91 5,80 5,27 5,84 5,09 3,4 4,5
România Fructe 52,18 52,86 50,41 69,76 74,87 78,32 21,4 19,2
Legume 149,93 164,98 163,16 199,90 202,28 198,40 127,6 96,9
Struguri 6,54 3,81 4,13 1,34 1,56 2,02 6 4,5
Spania Fructe 114,44 112,49 119,92 109,50 92,28 104,46 27,3 27,5
Legume 164,80 155,67 163,26 154,66 161,09 155,80 88,9 89,6
8
Tabelul 1.2
Valoarea alimentară a principalelor legume
(date medii)
Specia Valoarea Apă Substanţe organice Substanţe minerale Vitamine
energetică % (g/100 g s.p.) (mg/100 g s.p.) (mg/100 g)
(cal/100 g) Proteine Grăsimi Hidraţi de carbon Ca P Fe Na K A (UI) B1 B2 B3 C
Ardei gras 31 91 1,4 0,3 7,1 13 30 0,6 - - 4.450 0,08 0,08 0,5 204
Ardei iute 65 80 2,3 0,4 15,8 16 49 1,4 25 563 21.600 0,10 0,20 2,9 369
Bame 36 89 2,4 0,3 7,6 92 51 0,6 3 249 520 0,17 0,21 1,0 31
Barba caprei 13 78 2,9 0,6 18,0 47 66 1,5 - 380 10 0,04 0,04 0,3 11
Broccoli 32 89 3,6 0,3 5,9 103 78 1,1 15 382 2.500 0,10 0,23 0,9 113
Brojba 46 87 1,1 0,1 11,0 66 39 0,4 5 239 580 0,07 0,07 1,1 43
Castraveţi 15 95 0,9 0,1 3,4 25 27 1,1 6 160 250 0,03 0,04 0,2 -
Ceapă 38 89 1,5 0,1 8,7 27 39 0,5 10 157 40 0,03 0,04 0,2 10
Conopidă 27 91 2,7 0,2 5,2 25 56 1,1 13 295 60 0,11 0,10 0,7 78
Dovlecel 26 92 1,0 0,1 6,5 21 44 0,8 1 340 1.600 0,05 0,11 0,6 9
Fasole păstăi 27 91 1,9 0,2 6,5 56 42 0,8 7 190 450 0,08 0,11 0,5 20
Fenicul 28 90 2,8 0,4 5,1 100 51 2,7 - 397 3.500 - - - 31
Gulie 29 90 2,0 0,1 6,6 41 51 0,5 8 372 20 0,06 0,04 03 66
Mazăre 84 78 6,3 0,4 14,4 26 116 1,9 2 316 640 0,65 0,14 2,9 27
Morcov 42 88 1,1 0,2 9,7 37 36 0,7 47 641 11.000 0,06 0,05 0,6 8
Păstârnac 76 79 1,7 0,5 17,5 50 77 0,7 12 541 30 0,08 0,09 0,2 15
Pătrunjel 45 85 2,6 0,2 5,2 203 63 6,2 45 727 8.500 0,12 0,26 1,2 172
Pepene galben 30 91 0,9 0,3 7,3 14 16 0,4 12 251 3.500 0,4 0,03 0,6 30
Pepene verde 26 93 0,5 0,2 6,4 7 10 0,5 1 100 590 0,03 0,03 0,2 7
Porumb zaharat 96 73 3,5 1,0 22,1 3 111 0,7 urme 280 410 0,15 0,12 1,7 2
Praz 52 85 2,2 0,3 11,2 52 50 1,1 5 347 40 0,11 0,06 0,5 17
Revent 15 95 0,4 0,1 3,3 65 35 - - 140 10 0,03 0,03 0,3 26
Ridichi 31 95 1,0 0,1 3,6 30 35 0,75 45 322 - 0,05 0,04 - 20
Salată 13 96 0,9 0,1 2,9 20 22 0,5 9 175 330 0,06 0,06 0,3 6
Scorţoneră 42 80 1,0 2,1 10,0 60 50 1,5 - - - 0,07 0,02 0,4 5
Sfeclă 43 87 1,6 0,1 9,9 16 33 0,7 60 335 20 0,03 0,05 0,4 10
Spanac 26 91 3,2 0,3 4,3 93 51 3,1 71 470 8.100 0,10 0,20 0,6 51
Sparanghel 15 95 1,6 0,2 2,0 20 60 1,0 - - - 0,03 0,17 1,2 30
Tomate 22 94 1,1 0,2 47 13 2,7 0,5 3 244 900 0,06 0,04 0,7 23
Ţelină de peţiol 17 94 0,9 0,1 3,9 39 27 0,3 126 341 240 0,03 0,03 0,3 9
Varză 24 92 1,3 0,2 5,4 49 29 0,4 20 233 130 0,05 0,05 0,3 47
Vinete 25 92 1,2 0,2 5,6 12 26 0,7 2 214 10 0,05 0,05 0,6 5
9
Legumele, alături de fructe, constituie principala sursă de aprovizionare a organismului cu
vitamine şi săruri minerale naturale. Consumul de legume constituie şi un important indicator de
apreciere calităţii vieţii. Astfel, în UE (Franţa, Italia, Spania, Olanda, Belgia etc.) consumul de
legume este cuprins între 150 şi 200 kg/an/cap de locuitor. Din statistici reiese faptul că, în România
consumul de legume se situează între 150 și 200 kg/an/cap de locuitor, în perioada 2000 - 2007,
ceea ce ne situează pe un loc destul de bun (tabelul 1.1).
Necesarul zilnic de legume este de 200 - 250 g/cap de locuitor.
Legumele se caracterizează printr-un conţinut foarte ridicat în apă, fiind cuprins între 96 %
la castraveţi şi 74 % la mazăre. Cantitate mare de apă se găseşte şi în salată, 95 %, ţelină şi ridichi
94 %, varză 92 - 93 % etc.
Vitaminele se găsesc în cantităţi mari în legume, acestea, împreună cu fructele şi strugurii,
constituind sursa principală pentru organismul uman (tabelul 1.2).
Vitaminele au un rol esenţial în viaţa omului. J. Valnet (1992) afirma că o viaţă normală nu
poate fi menţinută dacă organismul uman nu primeşte vitaminele necesare.
Vitamina C are un rol deosebit, se găseşte în cantitatea cea mai mare în legume, variind
între câteva miligrame (sfeclă, morcov, ceapă) şi 150 - 160 mg/100 g p.p. la ardei, chiar mai mult la
ardeiul iute. Cele mai bogate legume în vitamina C sunt ardeiul, pătrunjelul, vărzoasele, spanacul
etc. Consumul zilnic de vitamina C, pentru o persoană, este de 30 mg şi acesta poate fi asigurat prin
consumarea unei tomate de 100 - 120 g sau a 100 g de ridichi sau 23 g de ardei (Jorge, 1998,
OMS/FAO).
Vitamina C este un puternic antioxidant, stimulează absorbţia fierului, neutralizează
toxinele din sânge etc. Carenţa sau lipsa acestei vitamine determină anemie, oboseală fizică şi
intelectuală, predispoziţie la infecţii etc. Este expusă procesului de degradare rapidă fie prin
fierbere, fie prin prelungirea perioadei de păstrare la lumină.
Vitamina A are rol în formarea pigmenţilor în retină, formarea şi menţinerea celulelor care
acoperă pielea, ochii, gura şi organele interne.
Lipsa acesteia duce la scăderea vederii, mai ales pe timp de noapte, dar poate duce şi chiar
la pierderea vederii. Vitamina A ajută la prevenirea tumorilor canceroase, sporeşte densitatea şi
elasticitatea pielii, protejează limfa şi împiedică transpiraţia în exces. Usturoiul este bogat în
vitamina A, siliciu, cu rol important în reînnoirea măduvei osoase şi producerea globulelor roşii
tinere. Tot în usturoi se găseşte un element foarte rar, germaniul, care favorizează formarea
ţesutului muscular. Vitamina A se găseşte în plante sub formă de provitamină (betacaroten) şi este
transformată de organismul uman în vitamina A sau retinol.
Legumele cu conţinut mai ridicat de vitamina A sunt: tomatele, spanacul, morcovul,
pepenii, ardeiul, salata etc.
Necesarul zilnic de vitamina A este de 300 - 400 µg la copii şi 700 - 750 µg la adulţi.
Vitaminele din complexul B se găsesc în cantităţi mici în legume, având rol în
metabolismul hidraţilor de carbon, în funcţionarea globulelor roşii etc. În legume se găsesc vitamina
B1 (boabele de mazăre, conopidă, spanac, dovlecel etc.), B2 (păstârnac, pătrunjel de rădăcină,
spanac, dovlecel, ciuperci), B6 (ardei) şi B12 (conopidă).
Vitamina E are rol important în protecţia organismului împotriva cancerului, previne
îmbătrânirea prematură, ajută la buna funcţionare a sistemului nervos şi al hipofizei, are rol
antihemoragic, fiind implicată în sinteza proteinelor necesare coagulării sângelui. Se găseşte în
cantitate mai mare în varza albă, varza de Bruxelles, salată, spanac, mazăre, ardei.
Alte vitamine necesare bunei funcţionări a organismului prezente în legume sunt: vitamina
PP, care se găseşte în fasolea pentru păstăi, mazărea pentru boabe, conopidă, spanac, păstârnac,
10
pătrunjel de rădăcină, şi acidul folic, care împreună cu vitamina B12, favorizează producerea
globulelor roşii în măduva oaselor.

Întrebarea nr. 2
a) Care sunt vitaminele necesare organismului uman care se găsesc în

cantitate mai mare în legume?
b) Ce rol are vitamina C şi care sunt legumele mai bogate în vitamina C?
c) Ce rol are vitamina A şi care sunt legumele cu conţinutul cel mai ridicat?
d) Care sunt legumele care conţin vitaminele din complexul B?
Sărurile minerale împreună cu vitaminele asigură vitalitatea organismului.

Calciul contribuie la formarea scheletului şi danturii, asigură menţinerea ritmului cardiac,
reglează echilibrul acido-bazic al sângelui etc. Deficitul de calciu produce palpitaţii, osteoporoză,
iritare nervoasă. Calciul se găseşte în spanac, andive, pătrunjel de rădăcină, morcov, păstârnac,
ceapă verde, praz etc. Consumul zilnic de calciu este de 500 mg pentru o persoană adultă şi se
poate asigura prin consumul a circa 400 g spanac sau 735 g andive, comparativ cu circa 62 g
brânzeturi.
Fierul se găseşte în produsele vegetale sub formă de săruri ferice şi se absoarbe în
proporţie de 10-20%. Necesarul zilnic de fier este de 10-15 mg. Fierul se găseşte în spanac, salată,
pătrunjel, ridichi de iarnă, mazăre, bob, varză etc.
Magneziul reprezintă principalul component al clorofilei, dar alături de calciu şi fier, face
parte din structura oaselor. Necesarul zilnic de magneziu este de 300 mg, necesar ce se poate
acoperi prin consumul a 500 g spanac, 180 g de bob sau 21 g de seminţe de floarea soarelui.
Magneziul este un bun catalizator al unor reacţii chimice, reglează activitatea nervilor periferici.
Lipsa magneziului asociată cu lipsa de calciu conduce la palpitaţii accentuate, crampe musculare şi
oboseală. Se găseşte în salată, spanac, vărzoase etc.
Fosforul are influenţă asupra echilibrului calciului în organism, reglează funcţiile
paratiroidiene, participă la formarea oaselor, în circulaţia sanguină, în echilibrul nervos şi
intelectual. Se găseşte în cantitate mai mare în conopidă, gulie, morcov, păstârnac, pătrunjel,
11
mazăre şi fasole verde etc. Se recomandă consumul legumelor bogate în fosfor când organismul
este afectat de astenie fizică şi intelectuală, oboseală musculară, spasmofilie, deficienţe cardiace etc.
Necesarul zilnic este de circa 800 mg.
Iodul este indispensabil funcţionării tiroidei. Administrat prin medicamente poate fi greu
tolerat de organism (produce dureri de cap, ameţeli), de aceea se recomandă consumul de legume
bogate în iod. Legume bogate în iod: ceapa, usturoiul, morcovul, prazul, tomatele, varza,
spanacul etc.
Potasiul joacă un rol important în echilibrul apei în ţesuturi, este tonic cardiac şi muscular,
reglează activitatea glandelor suprarenale. Legumele mai bogate în potasiu sunt: pătrunjelul de
rădăcină, păstârnacul, morcovul, mazărea, vinetele, spanacul, conopida, gulia, tomatele,
ardeiul etc.
Hidraţii de carbon se găsesc în cantităţi mari în ceapă, usturoi, păstârnac, gulie, pepeni
verzi, mazăre, morcov etc.
Proteinele se găsesc în cantităţi mai mici în legume comparativ cu alte alimente (carne,
lapte, ouă). Legumele cele mai bogate în proteine sunt: ciupercile, mazărea, bobul, usturoiul,
pătrunjelul, spanacul, conopida etc.
Acizii organici armonizează gustul legumelor şi ajută la digestia hranei. Se întâlnesc în
cantităţi mai mari în: măcriş, revent, ştevie etc.
Uleiurile eterice se găsesc numai în anumite legume, sub forma unor compuşi cu sulf,
jucând rol de antibiotice naturale. Se întâlnesc în legume ca: ceapă, usturoi, praz, hrean, fenicul,
ţelină, mărar, pătrunjel, varză etc.

Întrebarea nr. 3
a) Ce rol are calciul şi fosforul şi care sunt legumele ce conţin aceste

elemente?
b) Ce rol are fierul şi magneziul? Daţi exemple de legume bogate în

aceste elemente.
c) Care este rolul potasiului şi iodului? Exemple de legume bogate în

potasiu şi iod.
d) Ce mai conţin legumele pe lângă vitamine şi săruri minerale?
12
După parcurgerea acestui subcapitol trebuie să reţineţi:
 care sunt ştiinţele cu care legumicultura are legătură;
 care sunt particularităţile cultivării legumelor;
 care sunt tendinţele în dezvoltarea producţiei legumicole;
 care sunt cele mai importante vitamine prezente în legume şi ce rol au
în viaţa omului;
 care sunt sărurile minerale prezente în legume şi ce importanţă prezintă.
1.5. Comentarii şi răspunsuri la teste
Întrebarea nr. 1
a) Legumicultura are legături strânse cu botanica, fiziologia, mecanizarea,
ecologia, agrometeorologia, biochimia, îmbunătăţirile funciare, istoria,
genetica, fitopatologia, entomologia, managementul, marketingul,
agrochimia, pedologia etc., fiecare dintre aceste ştiinţe contribuind cu
informaţii pentru cultivarea legumelor, în vederea obţinerii de producţii
superioare din punct de vedere cantitativ şi calitativ.
b) Cultura legumelor prezintă o serie de particularităţi care o deosebeşte
foarte mult de alte domenii de activitate din agricultură, şi anume:
cultivarea legumelor aproape tot timpul anului, în diferite sisteme de
cultură (sere, solarii, tunele joase, câmp: culturi timpurii, de vară, de
vară-toamnă, de toamnă), diversificarea sortimentului de specii
legumicole, perisabilitatea produselor legumicole, consum mare de
forţă de muncă, investiţii mari, consumul în stare proaspătă şi
prelucrată a produselor etc.
c) Tendinţele în cultivarea legumelor se referă în primul rând la
comasarea suprafeţelor pentru aplicarea celor mai noi tehnologii de
cultură, folosirea soiurilor şi hibrizilor cu toleranţă ridicată la boli şi
dăunători, pentru reducerea tratamentelor fitosanitare şi protejarea
mediului înconjurător şi a consumatorilor, folosirea îngrăşămintelor şi
pesticidelor cu grad ridicat de metabolizare şi mai puţin toxice,
practicarea sistemului de cultură fără sol, extinderea suprafeţelor
cultivate în solarii, aplicarea tot mai mult a irigării prin picurare etc.
Întrebarea nr. 2
a) Vitaminele cu rol important pentru organismul uman sunt: vitamina C,
vitamina A, vitaminele din complexul B, vitamina E, PP.
b) Vitamina C este un puternic antioxidant, neutralizează toxinele din
sânge, stimulează absorbţia fierului, protejează organismul de stările de
anemie. Lipsa sau carenţa determină oboseală fizică şi intelectuală,
predispoziţie la infecţii. Legume bogate în vitamina C sunt: ardeiul,
pătrunjelul, vărzoasele, spanacul.
13
c) Vitamina A determină formarea pigmenţilor în retină, formarea şi
menţinerea celulelor care acoperă pielea, ochii, gura şi organele
interne. Previne apariţia tumorilor canceroase, îmbunătăţeşte vederea,
creşte elasticitatea pielii etc. Se găseşte în cantităţi mai mari în tomate,
spanac, morcov, pepeni, ardei, salată etc.
d) Vitaminele din complexul B se găsesc în cantităţi mici în legume, cele
mai frecvente sunt: B1 (boabele de mazăre, conopidă, spanac, dovlecel
etc.), B2 (păstârnac, pătrunjel de rădăcină, spanac, dovlecel, ciuperci),
B6 (ardei) şi B12 (conopidă).
Întrebarea nr. 3
a) Calciul contribuie la formarea scheletului şi danturii, asigură
menţinerea ritmului cardiac, reglează echilibrul acido-bazic al sângelui.
Fosforul influenţează echilibrul calciului în organism, reglează funcţiile
paratiroidiene, participă la formarea oaselor, influenţează circulaţia
sanguină şi echilibrul nervos şi intelectual. Legume bogate în aceste
elemente sunt: Ca – spanac, andive, pătrunjel de rădăcină, morcov, F –
conopidă, gulie, morcov, păstârnac, pătrunjel, mazăre şi fasole verde.
b) Magneziul reprezintă principalul component al clorofilei, dar alături de
calciu şi fier, face parte din structura oaselor şi se găseşte mai mult în
salată, spanac, vărzoase. Fierul se găseşte în spanac, salată, pătrunjel,
ridichi de iarnă, mazăre, bob, varză.
c) Potasiul menţine echilibrul apei în ţesuturi, este tonic cardiac şi
muscular, reglează activitatea glandelor suprarenale. Se găseşte în
rădăcinoase, mazăre, vinete, tomate, ardei, spanac, conopidă etc. Iodul
ajută la buna funcţionare a glandei tiroide. Legume bogate în iod sunt:
ceapa, usturoiul, morcovul, prazul, tomatele, varza, spanacul.
d) Legumele mai conţin hidraţi de carbon, uleiuri eterice, proteine, acizi
organici.
1.6. Lucrare de verificare
Lucrarea de verificare solicitată, implică activităţi care necesită

cunoaşterea Unităţii de învăţare nr. 1.
Răspunsurile la întrebări vor fi transmise tutorelui pentru comentarii,
corectare şi evaluare.
Pe prima pagină a lucrării se vor scrie următoarele: titulatura acestui curs
(LEGUMICULTURĂ GENERALĂ), numărul lucrării de verificare, numele şi
prenumele studentei (studentului).
Fiecare răspuns va trebui să fie clar exprimat şi să nu depăşească o
jumătate de pagină. Punctajul aferent este menţionat pentru fiecare întrebare.
14
Întrebările la care trebuie să răspundeţi sunt următoarele:
1. Care sunt particularităţile cultivării legumelor? – 3 p.
2. Care sunt tendinţele în cultura legumelor? – 3 p.
3. Daţi exemple de legume care conţin vitamina C. – 1 p.
4. Daţi exemple de legume care conţin vitamina A. – 1 p.
5. Daţi exemple de legume care conţin vitamine din complexul B. – 1 p.
În ultima parte a lucrării, vă rog să comentaţi conţinutul testelor de
autoevaluare şi să scrieţi ce credeţi că ar trebui să cuprindă acestea pentru a fi
mai eficiente.
* Un punct se acordă din oficiu.
1.7. Bibliografie minimală
1. Ciofu Ruxandra, Stan N., Popescu V., Chilom Pelaghia, Apahidean S., Horgoş A., Berar
V., Karl Fritz Lauer, Atanasiu N., 2004 – Tratat de legumicultură. Editura Ceres,
Bucureşti.
2. Hoza Gheorghiţa, 2011 – Legumicultură generală. Editura Ceres, Bucureşti.
3. Hoza Gheorghiţa, 2003 – Sfaturi practice pentru cultura legumelor. Editura Nemira,
Bucureşti.
4. Indrea D., Apahidean A.Al., Maria Apahidean, Mănuţiu D., Rodica Sima, 2007 –
Cultura legumelor. Editura Ceres, Bucureşti.
15
IMPORTANŢA TERAPEUTICĂ, COSMETICĂ,
ECONOMICĂ ŞI DECORATIVĂ A PLANTELOR LEGUMICOLE
Cuprins
2.1 Obiectivele unităţii de învăţare................................................................................... 16
2.2. Importanţa terapeutică a legumelor............................................................................ 16
2.3. Importanţa legumelor în industria cosmetică.............................................................. 19
2.4. Importanţa economică a legumelor............................................................................. 20
2.5. Importanţa decorativă a legumelor............................................................................. 21

 cunoască utilizările terapeutice ale legumelor;
 cunoască utilizarea plantelor legumicole în industria cosmetică;
 cunoască importanța economică a legumelor;
 cunoască rolul decorativ al plantelor legumicole;
 cunoască efectele benefice ale consumului de legume asupra organismului.
2.2. Importanţa terapeutică a legumelor
Pe lângă rolul alimentar, legumele joacă un rol terapeutic deosebit asupra organismului
uman. Din vremuri foarte îndepărtate este cunoscut faptul că, folosirea medicamentelor era foarte
rară, multe afecţiuni fiind prevenite sau tratate pe cale naturală prin consumul de legume, fructe şi
ierburi, proaspete sau preparate.
 hidratarea, datorită conţinutului ridicat în apă;

Consumul de  stimularea activităţii sistemului nervos, muscular şi circulator;
legume are  stabilirea unui echilibru între diverse săruri minerale;
următoarele efecte  creşterea capacităţii de apărare a organismului prin aportul de
asupra vitamine, săruri minerale şi alte componente;
organismului:  alcalinizarea plasmei sanguine;
16
 stimularea apetitului;
 blocarea activităţii bacteriilor de fermentaţie;
 reglarea metabolismului;
 creşterea numărului de globule roşii şi a conţinutului în hemoglobină.
Specii legumicole cu importanţă terapeutică:

Morcovul reînnoieşte sângele, contribuind la creşterea numărului de globule roşii şi a
conţinutului în hemoglobină, vindecă icterul şi tuberculoza; se recomandă contra constipaţiei
datorită celulozei care curăţă intestinele; se recomandă în bolile de ficat, creşte cantitatea de lapte la
femeile care alăptează, se foloseşte sub formă de cataplasme pentru furuncule. Dr. Carton afirma că
„este cea mai mineralizantă şi plină de putere dintre toate rădăcinile”.
Varza se recomandă în bolile de stomac sub formă de suc, datorită efectului cicatrizant
deosebit; frunzele de varză puse direct pe răni le vindecă, iar durerile scad în intensitate. Se
recomandă în acnee (loţiuni cu suc de varză proaspăt sau frunze aplicate direct pe faţă), în anemie
(suc de varză), de asemenea în arterită, arsuri, astenie, constipaţie, stări depresive, boli ale ficatului,
contra beţiei (zeama de varză murată).
Salata, prin compoziţia sa biochimică, este un aliment de întreţinere şi de vitalizare a
organismului, cu efect liniştitor, calmant, fiind recunoscută contra insomniilor, constipaţiei, calmant
al tusei, regulator al digestiei etc.
Spanacul are efect mineralizant şi eliberează bine căile digestive, mai ales când frunzele
sunt în stadiu foarte tânăr. Ceaiul de frunze de spanac se foloseşte în bolile de ficat şi vezică, mărind
cantitatea de urină. Spanacul este uşor laxativ, se digeră foarte uşor, contribuie la creşterea intensă a
hemoglobinei din sânge datorită conţinutului ridicat în fier şi clorofilă, se recomandă
convalescenţilor şi anemicilor datorită conţinutului foarte ridicat în săruri minerale. Spanacul se mai
foloseşte în depresiile nervoase şi fizice (un pahar de suc extras din spanac şi creson, în fiecare
dimineaţă), cataplasme contra arsurilor după ce frunzele s-au fiert în ulei de măsline etc.
Tomatele sunt legume răcoritoare, determină alcalinizarea sângelui, deschid pofta de
mâncare; se recomandă bolnavilor de scorbut (datorită cantităţii ridicate de vitamina C), sunt
energetice, posedă proprietăţi antiinflamatoare, joacă un rol important în afecţiunile vasculare,
litiază urinară şi biliară, constipaţie, înţepături de insecte, acnee etc.
Ceapa este considerată un factor de sănătate şi longevitate, care stimulează activitatea
sistemului nervos hepatic şi renal. Ceapa fiartă în apă sau lapte este un diuretic puternic. Folosită de
2 - 3 ori pe zi câte 3 - 4 linguri de soluţie, are proprietăţi vermifuge, antiinfecţioase, se foloseşte
contra tusei (zeama de ceapă amestecată cu miere). Îmbunătăţeşte calitatea sângelui, ceea ce
determină ameliorarea evidentă a stării generale, ajută la evitarea îngroşării arterelor sanguine etc.
Usturoiul posedă proprietăţi stimulatoare, antiseptice şi vermifuge. Este o legumă
vasodilatatoare ca și ceapa şi este recomandat bolnavilor cu afecţiuni cardiace, reduce tensiunea
arterială, deschide pofta de mâncare, are rol antisclerotic etc. Se foloseşte contra gripei şi
guturaiului. După unii medici americani, usturoiul are acţiune asupra bacilului Kock, de aceea se
recomandă bolnavilor de tuberculoză, în înţepăturile de insecte etc.
Ţelina este apreciată pentru stimularea activităţii glandelor suprarenale, pentru efectul
tonic asupra sistemului nervos şi al întregului organism. Este răcoritoare, diuretică, regeneratoare a
sângelui, se foloseşte contra retenţei de urină. Prin conţinutul în celuloză, ajută la prevenirea
constipaţiei, îndepărtează viermii intestinali, este un bun cicatrizant, redă pofta de mâncare etc.
17
Fasolea, pe lângă utilizarea ei în alimentaţie, este apreciată şi din punct de vedere
terapeutic. Ceaiul de flori de fasole se foloseşte contra pietrelor de rinichi, făina de fasole se
recomandă pentru curăţarea pielii, iar extractul pentru tratarea bolilor de ochi. Ceaiul din păstăi se
foloseşte contra coşurilor de pe faţă, curăţă sângele de diferite toxine, păstăile fiind bogate în siliciu.
Fasolea ajută la scăderea zaharinei din sânge, reglează funcţiile inimii şi, datorită faptului că este o
legumă uşoară (fasolea verde), se recomandă diabeticilor.
Ridichea este o legumă stimulatoare a celulei hepatice, consumul fiind indicat în cazul
insuficienţei hepatice. Datorită conţinutului ridicat în rafanol, ridichea, în special cea neagră, se
recomandă în afecţiunile pulmonare, astm, bronşite cronice, tuse convulsivă. De asemenea, se
recomandă în litiaza biliară şi urinară, reumatism, iritaţie nervoasă etc. Este şi un tonic respirator,
are efect diuretic, antialergic etc. Se consumă crudă în amestec cu alte legume sau se face un sirop,
astfel: se taie ridichea în rondele, se pune în straturi alternative cu zahăr şi se lasă până a doua zi. Se
beau 4 - 5 linguri pe zi pentru tuse accentuată sau pentru fortificare, în special la copii.
Vinetele posedă proprietăţi antianemice, laxative, diuretice şi sunt stimulente pentru funcţia
ficatului şi pancreasului.
Pătrunjelul se recomandă în anemie, contra rahitismului, este stimulent general şi nervos,
antiseptic al sângelui, al tubului digestiv şi căilor urinare, vasodilatator, vermifug, diuretic etc. De
asemenea, se mai recomandă în lipsa poftei de mâncare, în infecţii, leucoree, pistrui, contra
înţepăturilor de insecte, împotriva mirosului neplăcut al cavităţii bucale etc.
Anghinarea, cunoscută mai mult ca plantă medicinală decât alimentară, are proprietăţi de
stimulare a digestiei prin stimularea secreţiei biliare. Reduce nivelul colesterolului şi facilitează
arderea grăsimilor, înlătură constipaţia şi stimulează activitatea rinichilor, regenerează şi protejează
celula hepatică. Este o legumă folosită foarte des în alimentaţie în Italia, Grecia şi Franţa.

Întrebarea nr. 1
a) Care sunt efectele terapeutice ale consumului de legume asupra

organismului?
b) Care sunt efectele terapeutice ale verzei?
c) Ce efecte are consumul de ceapă şi usturoi asupra organismului?
18
2.3. Importanţa legumelor în industria cosmetică
Pe lângă valoarea alimentară şi terapeutică, legumele constituie un izvor nesecat de materii

prime pentru industria cosmetică. Extractele din plantele legumicole se folosesc pentru prepararea
diferitelor produse destinate îngrijirii pielii (săpunuri, geluri, creme), produse pentru mascara, măşti
pentru faţă, produse pentru păr, pentru igiena cavităţii bucale etc.
Ceapa, usturoiul şi prazul se folosesc în cosmetică datorită conţinutului ridicat în uleiuri
esenţiale şi mai ales a conţinutului în sulf, flavone, fructoză, vitaminele B1, B2 şi C, acid
pantothenic, caroten, cu rol deosebit asupra nutriţiei şi regenerării organismului. Sulful extras din
ceapă se foloseşte pentru prepararea produselor pentru păr, combate mătreaţa; vitaminele
îmbunătăţesc circulaţia la nivelul pielii capului; tunicile uscate se folosesc pentru colorarea părului
(30 g se fierb în 200 ml apă, se filtrează, se adaugă 5 ml glicerină şi se folosesc zilnic până la
obţinerea culorii dorite).
Hreanul. Sucul de hrean regenerează, purifică şi dezinfectează tenul gras. Folosirea pe
termen lung sau în concentraţie mare determină înroşirea pielii sau inflamarea acesteia. Adăugat în
apa de baie, favorizează circulaţia sângelui.
Castraveţii posedă o capacitate bună de curăţare, chiar şi a tenului mai sensibil, care nu
suportă nici apa şi nici săpunul. Cel mai folosit este sucul de castraveţi, dar se poate prepara o
loţiune astfel: se curăţă de coajă cu un cuţit inoxidabil, se pun într-un vas, se toarnă alcool diluat şi
se lasă la macerat o săptămână. Se filtrează, se adaugă apă distilată şi 2 linguri de glicerină.
Curăţarea tenului se face şi prin aplicarea directă a feliilor de castravete foarte subţiri, aplicarea unei
creme hidratante specifice tipului de ten.
Anghinarea intră în compoziţia loţiunilor de faţă, a măştilor, a cremelor regenerative etc.,
datorită substanţelor bioactive, a complexului vitaminic, a sărurilor minerale şi a substanţelor
colorate din plantă.
Morcovul constituie o materie primă de importanţă majoră în domeniul cosmetic, datorită
conţinutului său în provitamina A, în vitaminele B1, B2 şi C, în uleiuri esenţiale, zahăr şi pectine,
fiind antiinflamator. Este cicatrizant al rănilor sau inflamaţiilor. Extractul de morcov intră în
compoziţia cremelor de faţă, a loţiunilor şi măştilor pentru faţă, a cremelor solare, care activează
funcţiile fiziologice ale pielii, readuce supleţea şi previne îmbătrânirea.
O mască foarte simplă este următoarea: se curăţă pielea feţei foarte bine, apoi se acoperă cu
felii de morcov, se lasă pentru 20 de minute, apoi se îndepărtează şi se foloseşte o cremă grasă sau
semigrasă. Uleiul esenţial de morcov intră în formula unor parfumuri.
Feniculul se foloseşte pentru curăţarea tenului gras. Se pregăteşte o infuzie de fenicul din
10 g de plantă uscată, care se fierbe în 100 ml de apă timp de 20 minute şi se foloseşte pentru
curăţarea tenului. De asemenea, foarte eficientă este şi pentru spălarea părului gras care devine
strălucitor. Uleiul esenţial din fenicul şi din mărar intră în compoziţia pastelor de dinţi, a săpunului
sau a loţiunilor după ras.
Reventul, datorită antocianilor, se poate utiliza pentru colorarea părului. Astfel, se
amestecă 150 g de rizomi cu 1/2 l vin alb sec şi se fierbe până când lichidul se reduce la jumătate.
Se aplică pe păr ca orice vopsea sau şampon redându-i acestuia reflexe roşiatice foarte plăcute. De
asemenea, reventul se foloseşte în curele de slăbire, luând zilnic, de 2 - 3 ori câte 2 - 3 g de plantă
uscată, sub formă de pulbere.
Cartoful se foloseşte pentru reducerea uscăciunii mâinilor, pregătind o pastă, astfel: se coc
cartofii, se curăţă, se sfărâmă şi se adaugă puţin lapte şi făină de grâu şi se amestecă până când se
19
obţine o pastă. Se aplică pe mâini, se lasă câteva minute, apoi se spală şi se aplică o cremă
semigrasă.
Cimbrul are propietăţi bactericide deosebite, de aceea uleiurile esenţiale intră în
compoziţia pastelor de dinţi, spray-urilor, loţiunilor după ras, cremelor pentru piele, produselor
pentru baie etc. Extractul de cimbru pus în apa de baie are un efect calmant şi dezinfectant. Se
foloseşte şi în măşti, dar în cantităţi mici, pentru a nu produce iritaţii.
Ridichiile, folosite sub formă de suc, dau rezultate în combaterea mătreţii şi a secreţiilor
grase ale pielii. Contribuie la regenerarea celulelor şi se folosesc la prepararea diferitelor produse
cosmetice.
Tomatele sunt cunoscute de foarte multă vreme datorită efectului sucului proaspăt pentru
purificarea epidermei. Se recomandă o mască foarte simplă, şi anume: se curăţă faţa în prealabil
foarte bine, se aplică un strat subţire de cremă hidratantă, se acoperă faţa cu un tifon peste care se
aplică comprese de vată îmbibate cu pulpă şi suc de tomate zdrobite în prealabil şi se lasă circa 15
minute. Se îndepărtează masca şi se aplică din nou un strat de cremă, iar apoi faţa se curăţă cu un
tampon îmbibat în suc de tomate. Această mască se foloseşte atât pentru întreţinere, cât şi pentru
revigorarea feţei obosite. Sucul de tomate intră în compoziţia multor creme de faţă.

Întrebarea nr. 2
a) Care sunt întrebuinţările legumelor în industria cosmetică?
b) Care sunt legumele cu utilizare mai mare în industria cosmetică şi care

este modul lor de folosire?
2.4. Importanţa economică a legumelor
Legumele prezintă o importanţă deosebită şi din punct de vedere economic.
Elementele care  posibilitatea cultivării legumelor tot timpul anului, în diferite

accentuează sisteme de cultură, cu implicaţii directe asupra folosirii forţei de
importanţa muncă o perioadă mai lungă, comparativ cu alte ramuri din
economică a agricultură;
legumelor sunt  asigurarea unui loc de muncă pentru un număr mai mare de
următoarele: persoane, având în vedere caracterul intensiv şi specificul
20
activităţii în legumicultură, reducând într-o oarecare măsură
numărul şomerilor;
 repartizarea veniturilor pe o perioadă lungă de timp;
 crearea de noi locuri de muncă prin dezvoltarea unor ramuri
industriale (industria chimică, industria producătoare de maşini şi
utilaje agricole, de mase plastice, industria prelucrătoare de
produse legumicole etc.);
 obţinerea de producţii ridicate la unitatea de suprafaţă, comparativ
cu alte ramuri ale agriculturii;
 obţinerea de venituri ridicate şi eşalonate în timpul anului, prin
aplicarea unei tehnologii adecvate, cu soiuri şi hibrizi valoroşi,
într-o perioadă de timp relativ scurtă;
 posibilitatea exportării unei părţi din producţie, prin creşterea
cantităţii de legume şi sporirea veniturilor producătorilor;
 folosirea producţiei secundare în hrana animalelor de la multe
specii legumicole (sfeclă, varză, conopidă, salată);
 valorificarea superioară a terenului prin practicarea sistemului de
culturi asociate, succesive şi intercalate;
 îmbunătăţirea însuşirilor fizico-chimice ale solului prin practicarea
corectă a asolamentului;
 folosirea intensivă a terenului:
 1 ha de legume cultivate în câmp este echivalent cu 12 ha
cultivate cu grâu;
 1 ha de legume în solar este echivalent cu 150 ha de grâu;
 1 ha de legume în seră este echivalent cu 200 ha de grâu.
2.5. Importanţa decorativă a legumelor
Rolul decorativ al plantelor legumicole

Elementele prin care aceste specii horticole îşi manifestă însuşirile ornamentale sunt:
Portul plantei;
Gradul de ramificare a plantelor;
Culoarea frunzelor;
Aspectul frunzei
Culoarea florilor;
Culoarea fructelor;
Parfumul florilor.
Portul plantei poate fi sub formă de:

 Tufă: ardei, vinete, unele soiuri de dovlecei şi tărtăcuţe, fasole pitică, salvie, rozmarin
etc.
 Rozetă de frunze: salată, spanac, ceapă şi usturoi, mărar, morcov, păstârnac, pătrunjel,
ţelină, varză albă, varză roşie, conopidă, broccoli, măcriş, ştevie ş.a.
21
 Vertical sau orizontal, cu una sau mai multe tulpini: tomate, castraveţi, lufa, tărtăcuţe,
pepeni etc.
 Port urcător: lufa, castravetele ţepos, castravetele amar, dovleac, unele soiuri de
dovlecel, fasolea urcătoare etc.
 Port târâtor: dovleac, dovlecel, batat, castraveţi, tărtăcuţe, pepeni etc.
Gradul de ramificare al plantelor
Este caracter de specie şi diferă de la o specie la alta. Plantele legumicole, precum unele
specii de cucurbitacee (castravetele ţepos, castravetele amar, lufa, tigva, tâlvul, unele tărtăcuţe),
formează în mod natural un număr mare de lăstari, ceea ce permite utilizarea acestora pentru
realizarea „gardurilor verzi”, bolților etc. cu un consum redus de forţă de muncă manuală. Asigură
decorul o perioadă destul de lungă, respectiv mai - iunie şi până la căderea brumei. Aceste specii se
remarcă printr-o rezistenţă deosebită la boli, ceea ce asigură un decor foarte atractiv pe toată
perioada de vegetaţie.
Culoarea frunzelor
Este un element prezent de primăvara devreme, până toamna târziu, având efect maxim în
anumite perioade de timp, în funcţie de specie. Primăvara, culoarea verde a frunzelor este dătătoare
de viaţă, trezeşte natura şi are efect de bine dispunere. Speciile legumicole se remarcă printr-un
colorit foarte diferit al frunzelor, ceea ce permite asocierea acestora pentru asigurarea efectului
decorativ în spaţiul de cultură.
Astfel, la salată există soiuri cu frunze de culori diferite, şi anume: verde-gălbui, verde
închis strălucitor, roşu-violaceu cu intensitate diferită.
Batatul, prezintă frunze de culoare verde închis, verde deschis uşor gălbui şi frunze roşii-
rubinii, care se folosesc fie separat, fie grupate, direct în grădină sau în jardiniere.
Mangoldul, prin culorile diferite ale peţiolului frunzelor (alb, roşu-vişiniu şi portocaliu)
este deosebit de decorativ, intrând în asociere cu alte plante legumicole sau cu diferite specii
floricole din decorul de vară.
Aspectul frunzei
Este foarte important, la unele specii, fiind elementul de decor cel mai evident. Astfel, la
salată există soiuri cu frunza întreagă, cu frunza ondulată, cu frunza încreţită sau cu frunză de
„stejar” etc. Printr-o simplă asociere între soiurile cu aspect diferit şi frunze de diferite culori, se
asigură un decor deosebit de plăcut. De asemenea, varza creaţă are frunze gofrate asociate cu
culoarea verde foarte intensă, este deosebit de atractivă, varza de frunze are frunzele încreţite şi
culoarea verde deschis, acoperite cu ceară, care se găsesc către partea superioară a plantei, dând
aspect de palmier. Frunzele foarte mult sectate, cum sunt cele de morcov, pătrunjel, ţelină, sunt
plăcute ochiului mai ales dacă sunt asociate şi cu luciul care se întâlneşte la ţelină, pătrunjel.
Culoarea florilor
La plantele legumicole frumuseţea florilor este mai evidentă la unele specii de ceapă, care
prezintă flori de culoare violacee, cum este ceapa de tuns care înfloreşte în luna aprilie şi durează
circa o lună, o lună şi jumătate de zile; ceapa de iarnă care prezintă inflorescenţe de culoare crem,
pe fondul frunzelor verzi lucioase, fiind foarte frumoase; inflorescenţele de revent, care la început
au o tentă verde deschis roşiatică, apoi devin albicioase. De asemenea, inflorescenţa foarte
viguroasă care apare dintr-o rozetă mare de frunze, imprimă un aspect de măreţie şi dominanţă în
grădină. Mai târziu apar flori de culoare albă la ardei, de culoare galbenă la tomate, tigva, lufa şi
castraveţi, violacee la vinete, anghinare şi cardon ş.a.
22
 Pentru realizarea covoarelor decorative, se folosesc specii de talie
mică, cum este salata cu frunze divers colorate şi aspect diferit,
spanacul în asociere cu salata sau singur.
Posibilităţi de
 Pentru acoperirea unei porţiuni de teren sau mascarea unui
utilizare a speciilor
obiect de talie mică inestetic (gura de aerisire a fosei septice, capac
legumicole în scop
de canalizare etc.), se folosesc plantele cu port târâtor (gazonante)
ornamental
cum este batatul, asociind diverse soiuri cu frunze colorate diferit,
castravetele amar, castravetele ţepos, tigva, tărtăcuţele etc.
 Pentru mascarea gardurilor şi a zidurilor inestetice, se folosesc
fasolea urcătoare, castravete amar, castravete ţepos, lufa etc.
Culoarea fructelor
Reprezintă un element decorativ important în perioada de maturare a acestora. Se remarcă
tomatele, în special cele de tip cireaşă, care prezintă fructe de culoare roşie, roşie-vişinie, galbenă,
albă, bicolore; ardeiul cu fructe de culoare roşie, portocalie, galbenă, violacee închis; vinetele cu
fructe de culoare violacee de diverse nuanţe, verde şi albă; tărtăcuţele cu fructe divers colorate
folosite în aranjamentele de toamnă - iarnă, asociate cu specii floricole imortele; tigva cu fructe de
culoare verde sau pestriţe în nuanţe de verde; castravetele ţepos şi castravetele amar, cu fructe
portocalii, foarte atrăgătoare, mai ales în contrast cu frunzişul de culoare verde închis etc.
Parfumul florilor
În general plantele legumicole prezintă flori cu un parfum discret. Totuşi, sunt unele specii
la care acest caracter este mai pregnant, cum este scorţonera, ceapa, salvia, rozmarinul, busuiocul.

Întrebarea nr. 3
a) De ce este importantă cultura plantelor legumicole din punct de vedere

economic?
b) Care sunt elementele prin care plantele legumicole sunt decorative?
c) Care sunt posibilităţile de utilizare a speciilor legumicole în scop

ornamental?
23
După parcurgerea acestei unităţi de învăţare trebuie să reţineţi:
 ce rol au legumele pentru sănătatea omului;
 de ce se utilizează legumele în industria cosmetică;
 de ce plantele legumicole sunt importante din punct de vedere economic;
 care sunt speciile legumicole cu caracter decorativ pronunţat şi cum se
pot pune în valoare din acest punct de vedere.
Întrebarea nr. 1
a) Efectele terapeutice ale legumelor sunt evidenţiate prin capacitatea de
hidratare a organismului, blocarea bacteriilor de fermentaţie, creşterea
capacităţii de apărare a organismului, creşterea poftei de mâncare,
reglarea metabolismului, stimularea funcţionării sistemului nervos,
circulator, muscular, digestiv etc.
b) Varza are efect benefic în bolile de stomac folosită sub formă de suc;
este antiinflamatoare, frunzele de varză puse direct pe răni le vindecă,
iar durerile scad în intensitate. Se recomandă în acnee (loţiuni cu suc de
varză proaspăt sau frunze aplicate direct pe faţă), în anemie (suc de
varză), de asemenea în arterită, arsuri, astenie, constipaţie, stări
depresive, boli ale ficatului.
c) Ceapa stimulează activitatea sistemului nervos hepatic şi renal, are
proprietăţi vermifuge, este diuretică, reduce depunerea grăsimii pe
vasele de sânge, ameliorează starea de sănătate a organismului.
Usturoiul are proprietăţi stimulatoare, antiseptice şi vermifuge, este
vasodilatator, este recomandat bolnavilor cu afecţiuni cardiace, reduce
tensiunea arterială, deschide pofta de mâncare, are rol antisclerotic, are
efect la înţepăturile de insecte.
Întrebarea nr. 2
a) În industria cosmetică, plantele legumicole se folosesc pentru
prepararea unei game largi de produse destinate îngrijirii şi
înfrumuseţării corpului. Astfel, cu extracte de plante legumicole se
prepară produse pentru plajă, săpunuri, produse pentru îngrijirea
părului, parfumuri, paste de dinţi etc.
b) Plante legumicole cu utilizare mai mare sunt: morcovul pentru uleiuri
de plajă, diferite parfumuri, creme de faţă, creme de corp, creme solare;
usturoiul, ceapa şi ridichea pentru produsele de păr; castraveţii şi
tomatele pentru produsele destinate îngrijirii feţei, cimbrul pentru
parfumuri creme şi loţiuni pentru corp, produse pentru baie, produse
pentru ras etc.
24
Întrebarea nr. 3
a) Plantele legumicole sunt importante din punct de vedere economic
deoarece contribuie la creşterea veniturilor populaţiei, producţia este
mare, subprodusele se pot valorifica în diferite moduri, se poate face
export de produse, necesită forţă de muncă mai mare etc.
b) Elementele decorative sunt: Portul plantei; Gradul de ramificare a
plantelor; Culoarea frunzelor; Aspectul frunzei; Culoarea florilor;
Culoarea fructelor; Parfumul florilor.
c) Realizarea covoarelor decorative comestibile, mascarea unor obiective
inestetice, mascarea gardurilor şi zidurilor inestetice.

1. Care sunt beneficiile consumului de legume asupra organismului
uman? – 2 p.
2. Care sunt efectele terapeutice la nivelul organismului în urma
consumului de legume? – 2 p.
3. Care sunt elementele care scot în evidenţă importanţa economică a
cultivării legumelor? – 3 p.
4. Care sunt posibilităţile de utilizare în scop decorativ a plantelor
legumicole? Daţi exemple cu detalii. – 2 p.
mai eficiente.

2. Hoza Gheorghiţa, 2003 – Sfaturi practice pentru cultura legumelor. Editura Nemira,
Bucureşti.
25
BAZELE BIOLOGICE
ALE CULTIVĂRII PLANTELOR LEGUMICOLE
Cuprins
3.2. Variabilitatea şi originea speciilor legumicole........................................................... 26
3.3. Evoluţia plantelor legumicole..................................................................................... 29
3.3.1. Evoluţia filogenetică....................................................................................... 29
3.3.2. Evoluţia ontogenetică...................................................................................... 29
3.4. Particularităţile creşterii şi dezvoltării........................................................................ 31

 cunoască originea și variabilitatea speciilor legumicole;
 cunoască etapele evoluției filogenetice și ontogenetice a plantelor legumicole
și importanța acestora pentru practică;
 cunoască importanța particularităților de creștere și dezvoltare a plantelor
legumicole, în relație cu tehnologia de cultură.
3.2. Variabilitatea şi originea speciilor legumicole
Cultivarea legumelor în cele mai diverse sisteme nu este posibilă decât în condiţiile
cunoaşterii temeinice a biologiei speciei, a cerinţelor faţă de factorii de mediu şi de cultură. Un rol
deosebit de important în fundamentarea particularităţilor biologice ale speciilor l-a avut originea şi
evoluţia plantelor legumicole de-a lungul timpului.
Originea plantelor legumicole reprezintă un punct de plecare foarte important pentru
studierea speciilor legumicole, atât din punct de vedere biologic, cât şi ecologic. În decursul
timpului plantele au evoluat continuu, ca răspuns al interacţiunii dintre organism şi mediul
înconjurător şi a selecţiei de către om, a celor mai valoroase forme. Un exemplu foarte concludent
privind evoluţia speciilor pornind de la formele sălbatice, se întâlneşte la varză. Pornind de la mai
multe specii sălbatice care formau o rozetă de dimensiuni mici (Brassica rupestris, Brassica
cretica, Brassica insularis) au apărut 7 forme cultivate de Brassica oleracea (fig. 3.1) printr-un
26
proces nu foarte simplu, în care s-au îngroşat anumite părţi din plante, care au denumit partea
comestibilă.
Fig. 3.1. Schema evoluţiei speciilor vărzoase, pornind de la specii sălbatice:

1 – specia sălbatică; 2 – formă ramificată; 3, 4 – varza de Bruxelles; 5 – varza de frunze; 6 – varza de cocean;
7 – ridiche; 8 – gulie; 9 – varză roşie; 10 – varză creaţă; 11 – broccoli; 12 – broccoli; 13 – conopidă (Wien, 1977)
O variabilitate accentuată prezintă şi ridichile, care de la o greutate de 20 - 30 g a

rădăcinilor îngroşate, s-a ajuns la 30 kg/rădăcină; de asemenea, la această specie, foarte diferită este
lungimea rădăcinilor, care variază de la câţiva zeci de centimetri, la peste un metru lungime.
La castraveţi sunt soiuri şi hibrizi cu fructe mici (tip Cornişon, lungime până la 10 - 12 cm
şi greutatea de 50 - 60 g) şi soiuri sau hibrizi cu fructe mari (lungime 30 - 40 cm şi greutatea 200 -
300 g); la dovleci variabilitatea este foarte evidentă, pornind de la fructele de dovlecei de 50 - 60 g
până la fructele de dovleac care ating câteva zeci de kilograme, chiar sute.
Originea plantelor legumicole este în mare măsură stabilită printr-un complex de studii
aprofundate, cercetările stabilind 12 centre genice pentru plantele de cultură (fig. 3.2 şi tabelul 3.1).
În funcţie de zona climatică (temperată sau tropicală) şi de partea de plantă care se
consumă, numărul speciilor legumicole cultivate este diferit (tabelul 3.2).
27
Fig. 3.2. Centrele de origine ale speciilor legumicole
Tabelul 3.1
Centrele de origine a speciilor legumicole
(Zhukovsky, 1968)
Centrul Specii legumicole
Chino-japonez vinete, fasole, varză chinezească, varza de Pekin, castraveţii cu fructul mic, buretele
de baie, ceapa de iarnă, pepenele galben etc.
Indo-malaiezian basella, Benincasa, fasolea (Vigna), vinete, castraveţi
Australia spanacul de Noua-Zeelandă
Indo-birmanez vinete, castraveţi, lufa, ridichi
Asia Centrală usturoi, sfeclă, morcov, spanac, ceapă, bob, pepene galben
Orientul Apropiat usturoi, bob, mazăre, pepene galben, praz
Mediteranean anghinare, cardon, ţelină, fenicul, salată, ceapă, ridichi, praz, sparanghel, cicoare,
scorţoneră, pătrunjel, revent
African vinete, castraveţi
Euro-siberian usturoi, sparanghel, sfeclă, lobodă, cicoare, varză, creson de fântână, ridichi
Sud-american fasole, cartof, tomate, ardei
Centro-american dovlecei, fasole, tomate, ardei, cartof
Nord-american topinambur
Tabelul 3.2
Frecvenţa speciilor legumicole cultivate în funcţie de zona climatică
Partea comestibilă a plantei % speciei din total
Zona temperată Zona tropicală
Rădăcina şi/sau axul hipocotilului 21 5
Rizomi, tuberculi, bulbi 13 22
Tulpini tinere şi lăstari 5 11
Tulpini mature 1 2
Frunze şi muguri 29 19
Inflorescenţe 4 9
Fructe 17 21
Seminţe 10 9
28
3.3. Evoluţia plantelor legumicole
evoluţia filogenetică;
Evoluţia plantelor legumicole
este privită sub 2 aspecte:
evoluţia ontogenetică.
3.3.1. Evoluţia filogenetică
Evoluţia filogenetică se referă la etapele evoluţiei plantelor de-a lungul generaţiilor şi este
influenţată de succesiunea condiţiilor de mediu din timpul fiecărei generaţii. Dacă condiţiile de
mediu în care plantele s-au format se schimbă, apare un nou mod de manifestare, apar însuşiri şi
caractere noi.
Schimbări ale modului de manifestare se întâlnesc la unele soiuri de ceapă care s-au format
în condiţii de zi lungă. Dacă acestea sunt cultivate în condiţii de zi scurtă, plantele nu formează
bulb. Această manifestare este folosită pentru practică, pentru obţinerea cepei de stufat, care se
cultivă toamna sau primăvara devreme, când zilele sunt scurte. Salata, spanacul, cultivate în condiţii
de zi lungă, formează o rozetă de frunze şi trec rapid la stadiul de înflorire şi fructificare. Dacă se
cultivă în perioadele cu zile scurte, plantele formează o rozetă foarte bogată de frunze, nu înfloresc,
şi acest lucru se valorifică în practică pentru obţinerea masei vegetative (a frunzelor) care se
consumă. Intervenţia omului este evidentă în schimbarea condiţiilor de mediu prin tehnologia de
cultură, ameliorarea plantelor, extinderea ariei de cultivare etc., mai ales dacă schimbarea
succesiunii condiţiilor de mediu apare cât mai aproape de începutul vieţii organismului. Omul, prin
intervenţiile sale, pe măsura aprofundării cercetărilor de biologie moleculară şi ingineriei genetice, a
făcut posibilă crearea de soiuri şi hibrizi cu calităţi şi însuşiri superioare, la care se manifestă
fenomenul heterozis, în prezent în legumicultură acest fenomen întâlnindu-se la circa 20 de specii
(tomate, castraveţi, varză, ceapă etc.).
3.3.2. Evoluţia ontogenetică
Evoluţia ontogenetică se referă la etapele de evoluţie a organismelor în cursul unei

generaţii şi înregistrează 3 perioade de viaţă:
1. Perioada de sămânţă, care cuprinde 3 faze:
- faza embrionară – se desfăşoară din momentul fecundării până la maturarea seminţelor.
Noile organisme sunt foarte sensibile în această fază, prezintă cea mai mare plasticitate ecologică şi
sunt strâns legate de planta mamă.
- faza de repaus – durează din momentul în care seminţele devin mature din punct de
vedere fiziologic, până când se declanşează procesul de germinare al acestora. În această fază
procesele biochimice sunt mult încetinite, de aceea unele condiţii de mediu mai precare din
perioada de păstrare, nu afectează viabilitatea seminţelor. Cu cât temperatura din perioada de
păstrare este mai scăzută (4 - 5°C) şi umiditatea relativă mai mică, cu atât perioada de păstrare a
seminţelor este mai mare.
29
În această fază, seminţele trec prin 2 subfaze de repaus: repausul profund şi repausul forţat.
Repausul profund începe imediat după recoltare şi se menţine o anumită perioadă de timp
în funcţie de specie. Asigurarea unor condiţii optime de germinare nu pot duce la declanşarea
procesului de germinare, întrucât repausul este considerat o necesitate biologică, iar germinarea
seminţelor este posibilă după satisfacerea repausului.
Repausul forţat urmează repausului profund şi apare datorită lipsei sau insuficienţei apei
şi căldurii.
- faza de germinare – începe din momentul crăpării tegumentului seminal şi ţine până la
formarea primei frunze adevărate. În această fază plantele manifestă cerinţe deosebite faţă de
umiditate (apa având rol esenţial în hidratarea seminţelor şi plesnirea tegumentului), temperatură
(trebuie atins cel puţin plafonul minim de temperatură de la care se declanşează germinarea
seminţelor) şi oxigenul care este indispensabil, lipsa acestuia în substrat ducând la putrezirea
seminţelor, asociat şi cu alte cauze (umiditate excesivă, temperatură scăzută etc.). După răsărire
plantele sunt foarte sensibile, firave şi supuse unui proces de selecţie naturală foarte riguros. În
această fază supravieţuiesc plantele viguroase care provin din seminţe sănătoase, mari, cu substanţe
de rezervă suficiente pentru hrănirea embrionului.
2. Perioada de creştere vegetativă, care cuprinde 3 faze:
- faza de răsad – care durează de la apariţia primei frunze adevărate şi până la începerea
depunerii substanţelor de rezervă în organele specializate. În această fază, hrana sintetizată de
plante este folosită în exclusivitate pentru creşterile vegetative, iar raportul între procesele de
asimilaţie şi dezasimilaţie este aproape unitar (se consumă atât cât se produce). Pentru asigurarea
creşterii normale în această fază, un rol important îl joacă factorii de vegetaţie (temperatura, lumina,
umiditatea, hrana şi solul sau substratul) care trebuie să atingă valori apropiate de cerinţele speciei
respective.
- faza de acumulare a substanţelor de rezevă – începe din momentul în care surplusul de
hrană sintetizat de plante, se depune în organe specializate. Acestea îşi modifică forma,
dimensiunile şi devin părţi comestibile ale plantelor legumicole. Depunerea substanţelor de rezervă
se face în frunze, acestea cresc în dimensiuni (salată, spanac, sfeclă de frunze, ţelină pentru frunze,
basela etc.), în tulpini subterane (cartof), în tulpini aeriene (gulie), în fructe (tomate, ardei, vinete,
bame, fasole etc.), în primordii de inflorescenţă (conopidă, broccoli), în muguri (vărzoase) etc.
- faza de repaus – este specifică plantelor bienale, trienale şi multianuale şi începe din
momentul în care metabolismul plantei se reduce foarte mult datorită factorilor de mediu
nefavorabili (temperatură scăzută, zile scurte). În această fază frunzele şi rădăcinile active mor, cu
excepţia plantelor multianuale la care rădăcinile rămân active, însă procesele metabolice se
desfăşoară într-un ritm foarte scăzut. Faza de repaus este şi o metodă de adaptare a plantelor perene
la condiţiile de mediu, specifice ţării noastre, perenitatea fiind asigurată de către organele subterane
în care se depozitează substanţele de rezervă. Intrarea în repaus mai este influenţată şi de
acumularea acidului abscisic (Burzo, 1992) şi este controlată genetic.
Ieşirea din repaus diferă cu specia şi este determinată de scăderea concentraţiei acidului
abscisic în muguri, de temperatura scăzută care stimulează biosinteza giberelinelor, fapt care duce
la întreruperea repausului.
3. Perioada de reproducere, care cuprinde 3 faze:
- faza de îmbobocire – care începe odată cu apariţia bobocilor florali şi se încheie cu
maturarea celulelor sexuale (a gameţilor). Această fază se caracterizează prin creşterea suprafeţei de
asimilaţie, schimbarea compoziţiei chimice a organelor vegetative, iar recoltarea părţilor
comestibile trebuie să se facă înaintea apariţiei tulpinilor florifere.
30
- faza de înflorire – durează din momentul maturării gameţilor până în momentul
fecundării şi coincide cu deschiderea florilor la unele specii legumicole, dar se poate desfăşura şi
înaintea deschiderii florilor; se impune alegerea corectă a momentului hibridării pentru obţinerea
unor rezultate bune.
- faza de fructificare – ţine din momentul fecundării şi până când seminţele devin mature
din punct de vedere fiziologic şi independente de planta mamă. Aceasta este faza care încheie ciclul
ontogenetic al plantelor dintr-o generaţie şi faza care începe noua generaţie. Plantele mamă de la
speciile anuale, bienale şi trienale se epuizează, iar embrionii se fortifică şi aceştia vor forma noua
generaţie. La speciile multianuale, în faza de maturare a seminţelor, în organele specializate se
depun substanţele de rezervă asigurând perenitatea speciei.
Parcurgerea acestor perioade diferă cu specia, şi anume:
- la plantele legumicole anuale: faza embrionară - faza de repaus - faza de germinaţie -
faza de răsad - faza de îmbobocire - faza de înflorire - faza de fructificare, suprapunerea
fazelor fiind evidentă;
- la plantele legumicole bienale: faza embrionară - faza de repaus - faza de germinaţie -
faza de răsad (plantele în primele faze) - faza acumulării substanţelor de rezervă - faza
de repaus - faza de îmbobocire - faza de înflorire - faza de fructificare;
- la plantele legumicole multianuale se trece prin perioada de sămânţă şi a creşterii
vegetative cu fazele aferente în primii doi ani, iar apoi în fiecare an planta înfloreşte şi
fructifică normal.
3.4. Particularităţile creşterii şi dezvoltării
Creşterea este un proces cantitativ, ireversibil, care contribuie la mărirea dimensiunilor

plantelor (creşterea în înălţime, apariţia lăstarilor, creşterea frunzelor etc.). Acest proces este
controlat genetic, dar foate mult influenţat de condiţiile de cultură (hrană, apă, căldură, lumină) şi
determină apariţia tulpinii, frunzelor şi rădăcinilor.
Dezvoltarea reprezintă un proces calitativ care conduce la apariţia organelor de
reproducere. Florile din punct de vedere morfologic pot fi hermafrodite (solanacee, fasole, mazăre)
şi unisexuate (cucurbitaceele). Majoritatea plantelor prezintă organele de reproducere bărbăteşti
(staminele) şi organele femeieşti (pistilele) în aceeaşi floare (plante cu flori hermafrodite). Florile
unisexuate (au un singur sex) pot fi pe plante monoice (flori unisexuate pe aceeaşi tulpină) sau pe
plante dioice (flori bărbăteşti pe o plantă şi flori femeieşti pe altă plantă). Plante dioice sunt:
spanacul, sparanghelul etc.
Polenizarea florilor la plantele legumicole poate fi:
- autogamă (autopolenizare) – când polenizarea are loc cu polen de la aceeaşi floare sau
de la alte flori de pe aceeaşi plantă (polen propriu). Se întâlneşte la tomate, ardei, vinete,
fasole, mazăre etc.
- alogamă (încrucişată) – când polenizarea se face cu polen de la alte plante. Dacă
polenizarea se face cu ajutorul insectelor, procesul se numeşte polenizare alogamă
entomofilă şi se întâlneşte la varză, ceapă, sparanghel etc. Dacă polenizarea se face cu
ajutorul vântului, polenizarea este numită alogamă anemofilă (la spanac, sfeclă, lobodă).
Plantele legumicole prezintă o serie de particularităţi privind creşterea şi dezvoltarea.
31
La cucurbitacee întâlnim pe aceeaşi plantă atât flori bărbăteşti, cât şi femeieşti, dar
proporţia este diferită. Astfel, la unele soiuri, pe tulpina principală şi pe ramificaţiile de ordin
inferior, se află mai multe flori bărbăteşti, iar pe ramificaţiile de ordin superior predomină florile
femeieşti. Florile femeieşti se recunosc prin forma ovarului care este asemănătoare cu a fructului.
Pentru a obţine un număr mai mare de flori femele, deci un potenţial productiv mai mare, se
efectuează ciupiri repetate care stimulează ramificarea. De asemenea, fructele apar şi cresc
concomitent cu formarea de noi flori, frunze şi cu creşterea plantei. Există soiuri care formează
fructe fără fecundare, procesul fiind denumit partenocarpie, iar fructele partenocarpice. De
asemenea, există hibrizi care formează, atât pe tulpina principală, cât şi pe lăstari, numai flori
femele, sunt foarte productivi şi se numesc hibrizi ginoici. La hibrizii ginoici nu este necesară
ciupirea repetată a plantei pentru stimularea ramificării şi formarea florilor femele, făcându-se astfel
economie de forţă de muncă la lucrările de întreţinere.
La tomate, fasole şi mazăre există două tipuri de soiuri: cu creştere nedeterminată
(prezintă în vârf un mugure vegetativ, fructele apar şi cresc concomitent cu creşterea tulpinii) şi cu
creştere determinată (în vârf, la un moment dat, mugurele vegetativ se transformă în mugure florifer
şi se limitează creşterea în înălţime a plantei).
La ardei, la punctul de ramificare al tulpinii apare de obicei o floare, care la culturile din
sere se recomandă să fie îndepărtată încă din faza de boboc, pentru ca ramificaţiile să crească cât
mai uniforme, dând posibilitatea alegerii a 3 - 4 mai viguroase, pentru conducerea plantelor.
La conopidă, spanac, salată, ceapă verde etc., zilele scurte şi temperaturile mai scăzute
determină obţinerea părţilor comestibile de calitate şi cu perioadă mai lungă de menţinere în acest
stadiu. Din contră, zilele lungi şi temperatura ridicată favorizează trecerea rapidă a plantelor din
faza de creştere vegetativă în faza de fructificare, iar calitatea părților comestibile scade simţitor.
Păstrarea usturoiului la temperaturi ridicate (peste 20°C) face ca plantele să nu formeze bulb;
răsadul de ceapă plantat întârziat (la începutul îngroşării bulbului) nu mai formează bulb; arpagicul
păstrat la 3 - 5°C sau la 15 - 18°C nu formează bulbi, doar tulpini florifere (fuşti).

Întrebarea nr. 1
a) Care sunt speciile rezultate, plecând de la specia sălbatică, care au cel

mai mare grad de variabilitate?
b) Ce faze cuprinde perioada de sămânţă?
32
c) Ce faze cuprinde perioada de creştere vegetativă?
d) Ce faze cuprinde perioada de reproducere?
e) Care sunt particularităţile creşterii şi dezvoltării la unele specii

legumicole şi ce importanţă au acestea pentru practică?

 cum au evoluat speciile legumicole de-a lungul timpului şi ce factori au
influenţat evoluţia acestora;
 procesele specifice fiecărei perioade şi faze din viaţa unei plante şi ce
implicaţii tehnologice au acestea;
 care sunt particularităţile proceselor de creştere şi dezvoltare a
plantelor legumicole şi relaţia acestora cu tehnologia de cultură.
Întrebarea nr. 1
a) Speciile legumicole care au rezultat în urma selecţiei pornind de la
specia sălbatică sunt varza albă, varza roşie, varza de Bruxelles, varza
creaţă, varza de cocean, conopida, broccoli, gulia, varza de frunze.
Aceste specii au apărut ca urmare a selecţiei îndelungate a formelor
valoroase, procesul fiind influenţat şi de factorii climatici.
Variabilitatea mai este pregnantă şi la alte specii legumicole, precum:
ridichile, castraveţii, dovlecii, tomatele, ardeiul, vinetele etc.
b) Perioada de sămânţă cuprinde 3 faze, şi anume: faza embrionară care
începe din momentul fecundării şi durează până la maturarea
seminţelor, în care organismele sunt foarte sensibile la schimbări şi
sunt dependente de planta mamă; faza de repaus durează din momentul
în care seminţele devin mature din punct de vedere fiziologic, până
când se declanşează procesul de germinare al acestora, procesele
metabolice sunt mult încetinite - cuprinde 2 subfaze: repaosul profund
şi repausul forţat; faza de germinare începe din momentul crăpării
tegumentului seminal şi ţine până la formarea primei frunze adevărate.
Plantele manifestă cerinţe diferite faţă de temperatură şi umiditate şi
germinează într-un anumit număr de zile în funcţie de specie.
33
c) Perioada de creştere vegetativă cuprinde: faza de răsad care durează de
la apariţia primei frunze adevărate şi până la începerea depunerii
substanţelor de rezervă în organele specializate. Factorii de mediu
trebuie dirijaţi şi corelaţi în funcţie de cerinţele fiecărei specii. Hrana
absorbită este folosită în exclusivitate pentru creştere, raportul dintre
asimilaţie şi dezasimilaţie este aproape unitar; faza de acumulare
începe din momentul în care surplusul de hrană sintetizat de plante, se
depune în organe specializate, acestea cresc în dimensiuni, îşi modifică
forma şi sunt diferite în funcţie de specie; faza de repaus este specifică
plantelor bienale, trienale şi multianuale şi începe din momentul în care
metabolismul plantei se reduce foarte mult datorită factorilor de mediu
nefavorabili. Rădăcinile active mor, cu excepţia speciilor perene, la
care rămân active.
d) Perioada de fructificare cuprinde, de asemenea, 3 faze: faza de
îmbobocire care începe odată cu apariţia bobocilor florali şi se încheie
cu maturarea celulelor sexuale (a gameţilor). Compoziţia organelor
comestibile se schimbă, de aceea la plantele de la care se recoltează
părţile comestibile, recoltarea trebuie să se facă înaintea declanşării
acestei faze; faza de înflorire durează din momentul maturării
gameţilor până în momentul fecundării şi influenţează foarte mult
alegerea momentului optim pentru hibridare; faza de fructificare
începe din momentul fecundării şi durează până când seminţele devin
mature din punct de vedere fiziologic şi independente de planta mamă.
Face trecerea de la o generaţie la alta.
e) Particularităţi de creştere şi dezvoltare la tomate: formarea rădăcinilor
pe tulpină în contact cu solul umed, ceea ce permite plantarea mai
adâncă şi înmulţirea prin butaşi; existenţa soiurilor cu creştere
determinată, folosite pentru cultura destinată industrializării, la care
creşterea în înălţime este determinată genetic şi se manifestă prin
transformarea la un moment dat a mugurelui vegetativ în mugure
florifer, nu se copilesc, nu se palisează; soiuri cu creştere
nedeterminată, care au în vârf un mugure vegetativ care asigură
creşterea în înălţime, cât factorii de mediu sunt favorabili; se foloses
pentru cultura în sere, solarii, în câmp (cultură timpurie) şi obligatoriu
se palisează şi se copilesc; polenizarea este autogamă şi alogamă.
La castraveţi există hibrizi ginoici care formează numai flori femele
atât pe tulpina principală, cât şi pe lăstari, nu necesită ciupire în
vederea apariţiei lăstarilor de ordin superior, sunt foarte productivi. La
unele soiuri este specific fenomenul de partenocarpie (fructe fără
seminţe).
34
Lucrarea de verificare solicitată implică activităţi care necesită

1. Care sunt centrele de origine ale plantelor legumicole? – 1 p.
2. Cum explicaţi variabilitatea speciilor legumicole? – 1 p.
3. Caracterizaţi perioada de sămânţă. – 2 p.
4. Caracterizaţi perioada de creştere vegetativă. – 2 p.
5. Care sunt particularităţile creşterii şi dezvoltării la tomate şi castraveţi
şi cum influenţează tehnologia de cultură? – 3 p.
mai eficiente.
1. Ceauşescu I. şi colab., 1984 – Legumicultură generală şi specială. EDP, Bucureşti.

35
SUBSTANŢELE BIOACTIVE
ŞI CLASIFICAREA PLANTELOR LEGUMICOLE
Cuprins
4.2. Substanţe bioactive folosite în legumicultură............................................................. 36
4.2.1. Substanţe stimulatoare.....................................................................................37
4.2.2. Substanţe retardante........................................................................................ 41
4.2.3. Substanţe inhibitoare....................................................................................... 41
4.2.4. Substanţe adjuvante......................................................................................... 43
4.3. Clasificarea plantelor legumicole............................................................................... 44

 cunoască tipurile de substanțe bioactive și modul de acțiune asupra
plantelor legumicole;
 cunoască criteriile de clasificare a plantelor legumicole și caracterizarea
acestora.
4.2. Substanţe bioactive folosite în legumicultură
Substanţele bioactive în mare parte sunt sintetizate de plante, dar sunt obţinute şi pe cale
chimică, prin sinteză, cu efecte foarte asemănătoare cu a celor naturale.
 substanţe stimulatoare;
Aceste substanţe se  substanţe retardante;
împart în următoarele  substanţe inhibitoare;
grupe:  substanţe adjuvante.
36
4.2.1. Substanţe stimulatoare
În grupa substanţelor stimulatoare sunt cuprinse:

- auxinele;
- giberelinele;
- citochininele.
Auxinele sunt substanţe care controlează în principal procesul de creştere al plantelor.
Acestea pot fi endogene (naturale), sintetizate de către plante şi acumulate în organele tinere
(muguri, vârfuri de creştere). Pe baza auxinelor endogene au fost obţinute pe cale chimică o serie de
compuşi asemănători ca structură şi ca mod de acţiune cu acestea.
Rolul auxinelor este de a stimula creşterea în înălţime prin diviziunea şi elongaţia celulelor,
formarea rădăcinilor şi creşterea capacităţii de absorbţie a apei şi elementelor minerale, creşterea
fructelor, îngroşarea membranelor celulare, stimularea înrădăcinării butaşilor la speciile legumicole
care se înmulţesc prin butaşi (batat), germinarea seminţelor şi stimularea fructificării.
Dintre auxinele sintetizate pe cale artificială, o folosire mai largă au următoarele: ANA
(acidul naftil acetic), AIA (acidul indolil acetic), IBA (acidul indolil butiric), BIB (beta indolil
butiric). Aceste substanţe se folosesc în doze foarte mici pentru a avea efectul de stimulare a unor
procese, în concentraţii mari pot deveni toxice. Astfel, AIA şi BIB se folosesc în concentraţie de 1 -
200 mg/l, ANA 1 - 10 mg/l etc.
Giberelinele sunt substanţe cu acţiune stimulatoare, descoperite şi izolate din ciuperca
Gibberella fujikuroi. Giberelinele au fost depistate şi în seminţele şi rădăcinile speciilor
leguminoase (mazăre, fasole), în tuberculii de cartof şi în seminţele imature de pepene verde. Pe
cale artificială s-au creat până în prezent 23 de gibereline, cu acţiune asemănătoare celor sintetizate
de către plante şi au fost notate cu GA de la 1 la 23, însă cele mai folosite sunt GA 3, GA1, GA4 şi
GA2. Acţiunea giberelinelor se manifestă prin accelerarea unor procese metabolice, contribuie la
sintetizarea şi acumularea de auxine endogene, stimulează germinarea seminţelor, creşterea
aparatului foliar, inducerea partenocarpiei la vinete, schimbarea raportului între florile femele şi
florile mascule la cucurbitacee, provoacă înflorirea unor specii bienale (morcov, pătrunjel etc.) în
primul an de cultură, determină modificări ale metabolismului plantelor (scade conţinutul în
amidon, azot total şi proteine şi creşte conţinutul în acizi nucleici), se intensifică unele fenomene
fiziologice (fotosinteza, respiraţia) ca urmare a creşterilor active şi a sporirii suprafeţei foliare etc.
În urma tratării plantelor cu gibereline, consumul de apă creşte, iar plantele înregistrează o
sensibilitate mai mare la secetă.
Citochininele sunt substanţe stimulatoare sintetizate în rădăcini. Prima citochinină a fost
identificată de Letham (1964) în seminţele imature de porumb şi a fost numită zeatină. Rolul
citochininelor este de a preveni sau întârzia îmbătrânirea ţesuturilor, stimularea creşterii prin
extensie şi diviziune celulară, formarea florilor şi a fructelor partenocarpice, înlăturarea dominanţei
apicale, creşterea rezistenţei plantelor la stres (termic, hidric), la atacul bolilor şi dăunătorilor. Pe
cale artificială s-au obţinut citochinine sintetice cu acţiune foarte asemănătoare cu a kinetinei. Cele
mai folosite citochinine sunt: 1-2 difenilurea, 1-benzil-adenina, 8-a azochinetina etc.
Acţiune stimulatoare manifestă şi vitaminele asupra germinării seminţelor, absorbţiei apei
şi elementelor minerale, creşterii rezistenţei plantelor în condiţii de mediu mai precare, creşterii
producţiei şi îmbunătăţirii calităţii fructelor etc. Dintre vitamine un rol mai important joacă
vitaminele din complexul B, vitamina C şi PP.
37
Produsele comerciale
Biostimulatori de înrădăcinare
Sprintene se foloseşte pentru stimularea creşterii sistemului radicular, prin înrădăcinarea
mai profundă a plantelor şi creşterea capacităţii de ramificare, reducerea stresului transplantării prin
formarea rapidă de rădăcini noi, adaptarea mai uşoară la noile condiţii de sol. Se aplică radicular şi
foliar, în diferite fenofaze, şi anume: înainte de semănat prin umectarea seminţelor timp de 2 - 4 ore,
în soluţie cu concentraţia de 0,1 %, după răsărire pentru a stimula creşterea frunzelor şi a rădăcinilor
în primele faze 0,1 %, după plantare, odată cu prima udare, folosind 3 - 5 l/ha, iar dacă aplicarea nu
s-a realizat în condiţii optime, tratamentul se repetă după o săptămână. Când plantele sunt afectate
de stres termic, datorat fie de temperatura ridicată şi insolaţia puternică, fie de temperatura scăzută
(îngheţ), se aplică 3 tratamente săptămânale, folosind 5 l/ha, stimulând refacerea acestora.
Radifarm este un extract vegetal care conţine polizaharide, proteine şi polipeptide,
îmbogăţit cu aminoacizi, vitamine şi kelaţi de fier şi zinc. Are rol stimulator în formarea şi
ramificarea sistemului radicular prin stimularea sintezei hormonilor de la nivelul rădăcinilor,
activează metabolismul plantelor prin acţiunea vitaminelor şi microelementelor, plantele suportă
mai uşor stresul transplantării, stimulează fructificarea şi întregul proces de dezvoltare al plantelor.
Se recomandă să se aplice două tratamente, cu condiţia ca soluţia să ajungă în zona rădăcinilor.
Primul se aplică la repicat prin scufundarea rădăcinilor sau udarea ghivecelor cu o soluţie de
Radifarm 0,3 %, iar al doilea prin distribuire odată cu apa de irigat (500 ml Radifarm/1.000 mp) sau
prin udare locală, cu o soluţie în concentraţie de 0,25 %. Se foloseşte la tomate şi ardei, dar nu
numai.
Radistim 1 este un stimulator de înrădăcinare folosit pentru butaşii erbacei (tomate, batat,
tarhon etc.), a cărui reacţie se manifestă prin creşterea procentului de butaşi înrădăcinaţi, numărul şi
lungimea rădăcinilor, protejarea de diferiţi agenţi patogeni, vigoare mai mare a plantelor. Se
prezintă sub formă de pudră, în care se introduce baza butaşilor, dar pentru a avea efect, punerea
butaşilor în substrat trebuie să se facă cu atenţie, pentru ca produsul să rămână cât mai mult pe baza
acestuia. Poate fi şi sub formă lichidă.
Razormin este un biostimulator pentru înrădăcinare, conţine macro şi microelemente,
aminoacizi, polizaharide, care determină o creştere foarte bună a sistemului radicular, cu implicaţii
pozitive asupra creşterii vegetative şi a fructificării plantelor. Induce absorbţia la nivelul sistemului
radicular a nutrienţilor din sol, protejează plantele când se află în stare de fitotoxicitate sau de stres,
are efect revitalizant şi prelungeşte perioada de vegetaţie, îmbunătăţeşte calitatea fructelor prin
culoare şi conţinut în zaharuri, accelerează activitatea microbiologică a solului. Se aplică pe
întreaga perioadă de vegetaţie, în concentraţie de 0,05 - 0,1 %.
Biorootz stimulează creşterea numărului de microorganisme din sol, care provoacă o
absorbţie mult mai mare a nutrienţilor, precum şi protecţia la diverse boli ale solului; mai mult,
acest produs are efect inhibitor asupra mucegaiurilor, limitează răspândirea virusurilor, reduce
poluarea, creşte capacitatea de absorbţie a îngrăşămintelor de către plantă cu circa 40 %.
Revital se foloseşte pentru stimularea formării rădăcinilor şi trecerea mai uşoară peste
stresul transplantării la tomate, ardei şi vinete. Produsul se foloseşte în concentraţie de 0,05 - 0,1 %.
Aplicat în faze timpurii de vegetație, accelerează şi intensifică creşterea rădăcinilor
secundare care au rol important în procesul de absorbţie a apei şi substanţelor minerale, asigură o
mai bună prindere a răsadurilor după repicat şi plantare, plantele sunt mai viguroase, fructificarea
este mai abundentă, creşte rezistenţa la boli şi la diferiţi factori de stres, în special temperatura
excesivă.
38
Tecamin raiz. Prin conţinutul în macroelemente, microelemente, aminoacizi şi alge
marine îmbunătăţeşte procesele de germinare şi răsărire a plantelor, stimulează ramificarea
rădăcinilor şi formarea perişorilor absorbanţi. Aplicarea produsului se face prin instalaţia de
picurare sau prin procedeul de fertirigare, la 5 - 7 zile după ce plantele au răsărit, cu o soluţie în
concentraţie de 0,1 - 0,2 %. La plantare răsadurile se imersează într-o soluţie de 1 %, asigurând o
prindere foarte bună şi o uniformitate ridicată a culturii din primele faze.
Biostimulatori de creştere
Cropmax este stimulator de creştere natural, care poate fi folosit la culturile din câmp, sere
şi solarii. Conţine macroelemente, microelemente, vitamine, aminoacizi, hormoni şi enzime
vegetale. Se foloseşte atunci când în sol este un conţinut scăzut de NPK şi microelemente, pH
ridicat, temperatură scăzută şi activitate slabă a rădăcinilor, dezechilibru în sol între K, Ca şi Mg sau
când solul este slab aerat. Se aplică prin pulverizare fină, recomandat pe ambele feţe ale frunzei
pentru o mai bună absorbţie şi în perioada din zi când activitatea fotosintetică este optimă. Se
recomandă 1 - 3 tratamente în timpul perioadei de vegetaţie, folosind 500 - 1.000 ml/ha la fiecare
tratament. Se poate aplica şi săptămânal, în concentraţie de 0,2 %, obţinând importante sporuri de
producţie. Este compatibil cu majoritatea pesticidelor, mai puţin cu cele pe bază de cupru.
Atonik este un stimulator de creştere care se absoarbe şi se translocă foarte rapid în plantă,
intensifică translocarea sevei brute şi asimilatelor, creşte conţinutul în clorofilă, determină creşterea
lăstarilor, înflorirea şi fructificarea, stimulează înrădăcinarea butaşilor, germinarea seminţelor,
multiplicarea microorganismelor din sol şi contribuie la descompunerea materiei organice,
ameliorând fertilitatea solului. Se foloseşte pentru umectarea seminţelor, tratarea bazei butaşilor
pentru o mai bună înrădăcinare şi pentru stimularea înfloririi şi fructificării. Plantele tratate cu
Atonik dau producţii mai mari, mai timpurii şi de calitate foarte bună. Se aplică de 2 - 4 ori în cursul
unei perioade de vegetaţie, în funcţie de specie şi sistemul de cultură, în concentraţie de 0,025 - 0,05 %.
Mai concret, se aplică la ardeiul cultivat în solarii, pentru stimularea creşterii sistemului
radicular, în concentraţie de 0,025 %; la cartof, pentru stimularea înfloririi, 0,5 l/ha; la castraveţi,
pentru obţinerea de producţii timpurii în concentraţie de 0,05 - 0,025 % (2,5 l/ha); la tomatele
timpurii şi cultivate în solar, pentru creşterea producţiei, în concentraţie de 0,025 % (2,5 l/ha).
Maxicrop start conţine chelaţi Mg, Mn, Fe, Zn şi substanţe active selecţionate din extracte
vegetale şi alge marine (100 % Ascophyllum nodosum destinat stimulării creşterii vegetative). Se
aplică numai foliar, de 2 ori, de la repicat până la înflorire, în concentraţie de 0,15 - 0,2 %.
Kendal este un biostimulator care are în compoziţie extracte naturale, oligozaharide, săruri
de potasiu şi glutation cu acţiune de autoapărare a plantelor şi de nutriţie, care creşte mecanismul de
apărare natural al plantelor, stimulează procesele de creştere şi dezvoltare a plantelor, previne şi
reduce atacul de ciuperci şi bacterii patogene. Se aplică foliar, la interval de 10 - 15 zile, în cantitate
de 1,5 - 2 l/ha. Se poate aplica şi local în concentraţie de 0,3 - 0,4 %, circa 100 - 200 ml soluţie/plantă.
Biostimulatori de legare a fructelor

Auxigib este un fitoregulator sub formă de pulbere umectabilă, folosit pentru a stimula
înflorirea rapidă şi concentrată, fructificarea şi partenocarpia. De asemenea, contribuie la revenirea
plantelor afectate de temperaturi scăzute şi diminuarea pagubelor. Se aplică la tomate, în mod
repetat, în timpul înfloririi, prin pulverizări asupra plantelor, cu soluţii în concentraţie de 0,6 - 0,65 %.
Pentru revenirea plantelor afectate de ger (cele care iernează sub formă de rozetă), imediat după
îngheţ, dar înaintea începerii dezgheţului, se aplică stropiri cu soluţii în concentraţie de 0,75 - 0,85 %,
cu efecte benefice asupra acestora.
39
36 c tipo b este fitoregulator de legare, favorizează fecundarea florilor, reduce căderea
prematură a florilor şi nu determină deformarea fructelor. Se foloseşte la tomate şi vinete, prin
pulverizare foarte fină pe flori, când sunt deschise, în cantitate de 1 - 5 ml/l, la pepenele galben 1 -
2 ml/l, prin pulverizarea întregii plante, dar fără exces. Când se aplică la hibrizi, cantitatea de
produs trebuie să fie mai mică.
Adrop este un fitoregulator cu acţiune de legare a fructelor, stimulator şi cicatrizant.
Produsul, bazat pe trei substanțe active de natură auxinică, poate fi folosit la o gamă largă de culturi,
determinând precocitatea, creşterea şi uniformizarea fructificării, creşterea fructelor, reduce
avortarea florilor, stimulează creşterea vegetativă şi productivă a culturii, are o acţiune cicatrizantă
asupra ţesuturilor vegetale lezate. Reduce pagubele datorate gerului, prin aplicarea unui tratament
preventiv cu 24 ore înaintea apariţiei gerului şi se repetă dacă fenomenul persistă sau imediat după
apariţia acestuia. Se aplică sub formă de soluţii în concentraţie de 0,5 - 0,7 %.
Stimolante 66 F este un stimulator vegetal care conţine activatori ai funcţiilor metabolice,
provocând dezvoltarea plantelor şi îmbunătăţirea caracteristicilor calitative şi cantitative ale
producţiei. Ajută la parcurgerea mai uşoară a fenofazelor de creştere şi fructificare, când plantele
sunt în stare de stres şi stagnare fiziologică datorită îngheţului, aplicării tratamentelor fitosanitare în
exces sau când acestea nu s-au aplicat.
Betagib LG este un fitoregulator folosit pentru legarea florilor la vinete. Se foloseşte sub
formă de soluţie, care se aplică când floarea este deschisă, prin pulverizare fină, în concentraţie de
0,9 -1 %.
Maxicrop SET conţine chelaţi de B şi Zn şi substanţe active selecţionate din extracte
vegetale și alge marine (100 % Ascophyllum nodosum), este destinat stimulării proceselor de
înflorire şi legare a fructelor. Se aplică numai foliar, în perioada cuprinsă între înflorire şi legarea
fructelor, de 1 - 2 ori, în concentraţie de 0,15 - 0,2 %.
Biostimulatori pentru maturarea fructelor

Maxicrop quality conţine chelaţi de B, Mn, Fe, Ca şi substanţe active selecţionate din
extracte vegetale și alge marine (100 % Ascophyllum nodosum), destinat stimulării maturării
fructelor şi obţinerii de fructe calitativ superioare, în ceea ce priveşte gustul, culoarea şi consistenţa.
Se aplică foliar, la interval de 7 - 10 zile, începând de la formarea fructelor, până la recoltare, în
concentraţie de 0,15 - 0,2 %.
Brixer este folosit pentru a concentra şi a uniformiza maturarea, reducând numărul de
treceri de recoltare. Are şi efect uşor desicant asupra resturilor vegetale, când recoltarea se face o
singură dată. Conţine substanţe naturale (metianină, polizaharide, extrase de alge şi yucca) care
accelerează procesele de maturare a fructelor, favorizează anticiparea coloraţiei şi determină
acumularea zaharurilor. Aplicat pe cale foliară, prin pulverizare, îmbunătăţeşte substanţial nivelul
calitativ al fructelor. Se recomandă două tratamente, primul cu 30 de zile înainte de recoltare, iar al
doilea după 15 zile de la primul, în concentraţie de 0,2 - 0,3 %.
Gerephon SL este un fitoregulator de sinteză pe bază de etefon, care după ce este absorbit
în plantă, eliberează etilena, gaz produs în mod normal de către plantă, determinând stimularea
maturării fructelor. Se foloseşte în special la tomate, atât pentru industrializare, cât şi pentru consumul
în stare proaspătă, cu scopul anticipării şi uniformizării maturării fructelor. Administrarea
produsului se face atunci când 40 - 60 % din fructe s-au maturat, iar cele din ultima inflorescenţă au
atins mărimea caracteristică cultivarului şi au culoarea verde, în cantitate de 3 - 4 l/ha. Când se
doreşte concentrarea maturării, condiţionată de eliberarea terenului, pentru recoltarea fructelor mari
şi mici, se aplică pulverizarea întregii plante, cu o soluţie în concentraţie de 0,2 - 0,25 %.
40
4.2.2. Substanţe retardante
Spre deosebire de substanţele stimulatoare care sunt naturale şi artificiale, substanţele

retardante sunt în exclusivitate substanţe chimice. Acestea se produc la scară industrială, rolul lor
asupra plantelor fiind de încetinire o anumită perioadă de timp a creşterii în înălţime, fără să
afecteze frunzele, florile sau fructele. Substanţele retardante acţionează asupra procesului de
elongaţie a celulelor, stopând alungirea tulpinilor. Se aplică întotdeauna înaintea alungirii plantelor,
deci preventiv, şi în general la speciile cu un ritm accelerat de creştere, predispuse alungirii. În
practica legumicolă se aplică pe scară largă la tomate.
Produse comerciale
Cycogan se aplică la tomate în faza de răsad, odată sau de două ori, primul tratament
efectându-se când plantele au 3 - 4 frunze bine formate. Concentraţia soluţiei de Cycogan este de
0,1 - 0,15 %, se distribuie pe plante prin pulverizare foarte fină, cu aparate de stropit portabile. În
urma tratării tomatelor cu Cycogan, plantele sunt mai viguroase, cu tulpina mai scurtă şi mai groasă,
internodurile mai scurte şi cu o rezistenţă mult mai bună la temperaturi scăzute. Ridichiile de lună
în faza de 2 frunze, tratate cu produse similare (Cycocel) în concentraţie de 1.000 - 2.000 ppm au
realizat un spor de producţie de 130 %, la varză s-au obţinut căpăţâni mai îndesate şi o producţie
mai mare, la pepenele galben o creştere a numărului de flori femele, sporuri de producţie la
rădăcinoase (Stan N., 1999) etc.
Cycogan 40 LC în concentraţie de 0,05 - 0,1 % folosit la tomate şi ardei asigură stimularea
creşterii răsadurilor şi maturarea fructelor.
Stabilan este un produs omologat pentru grâu, rapiţă şi tomate, care se aplică prin
pulverizare fină şi acţionează asupra taliei plantelor. Absorbţia produsului este destul de rapidă,
circa 2 - 4 ore şi este condiţionată de umiditatea ridicată. La tomate, se aplică la răsaduri, având ca
efect obţinerea de răsaduri de calitate mai bună, cu tulpini şi internoduri mai scurte, cu capacitate
mai bună de fructificare şi fructe de calitate superioară. Se aplică preventiv, în concentraţie de 0,1 %,
câte 1 litru/mp.
Alar se foloseşte la culturile de tomate, ardei şi vinete în perioada de răsad, în concentraţie
de 0,3 % când acestea au 3 - 4 frunze, prin pulverizare fină pe frunze, prevenind alungirea acestora.
Se poate aplica şi în cultură, în concentraţie de 0,25 %, efectuând 3 tratamente, primul la 2 - 3
săptămâni de la plantare şi mai ales în perioada intrării fructelor în pârgă, la interval de 2 - 3
săptămâni, pentru stimularea înfloririi, creşterii procentului de legare a fructelor şi maturarea
concentrată a acestora.
4.2.3. Substanţele inhibitoare
Sunt substanţele chimice sau naturale care stopează acţiunea substanţelor stimulatoare,
mergând până la oprirea creşterii plantelor şi intrarea acestora în repaus.
Substanţe inhibitoare naturale Substanţe inhibitoare sintetice

o Abscisin o Hidrazida maleică
o Cumarina o Puromicina
o Acidul cinamic o Cloramfenicol
o Inhibitor β
41
Substanţele inhibitoare se folosesc pentru a stopa încolţirea tuberculilor de cartof sau a
bulbilor de ceapă şi usturoi.
La cartof, după parcurgerea repausului, are loc încolţirea, când tuberculii îşi pierd însuşirile
pentru consum, pierd în greutate, de aceea pentru prelungirea consumului în stare proaspătă trebuie
să se intervină cu produse care inhibă încolțirea.
Hidrazida maleică se poate aplica atât în cursul perioadei de vegetaţie, cât şi în depozit
(Sparenberg, 1981). Aplicată pe frunze, se absoarbe şi se translocă foarte repede în tuberculi,
inhibând încolţirea pe o perioadă de 6 - 8 luni (Zukel, 1957, 1963), iar culturile de cartof tratate cu
hidrazidă maleică nu au fost influenţate în mod semnificativ, nici în ceea ce priveşte producţia la
unitatea de suprafaţă, nici numărul de tuberculi. În schimb, încolţirea a fost foarte diferită, fiind
evident efectul produsului, aplicat în cantitate de 10 l/ha, în 400 l apă, la care s-a adăugat o
substanţă tensioactivă, Facet 0,05 %. De remarcat că, aplicarea produsului s-a efectuat la 84 zile de
la plantare, uscarea frunzelor s-a produs după 39 de zile de la aplicare, iar recoltarea la 11 zile de la
uscarea acestora. Foarte important de apreciat că, nivelul reziduurilor din tuberculii trataţi cu
hidrazidă maleică, 10 l/ha, au fost cuprinse între 10 ppm și 18 ppm (Caldiz et al, 1999), faţă de 20 ppm,
la o doză de 12 l/ha (Caldiz et al, 1997), doza maximă admisă fiind de 50 ppm.
Hidrazida maleică se poate aplica şi la ceapă şi usturoi în concentraţie de 0,3 - 0,4 % cu 3 -
4 săptămâni înainte de recoltare, grăbind maturarea bulbilor şi sporind capacitatea de păstrare a
acestora.
Antak se poate folosi pentru copilitul pe cale chimică la tomate în concentraţie de 5 %,
când copilii au 2 - 3 cm lungime.
Keim stop este inhibitor al încolţirii cartofilor, previne şi reduce încolţirea pe durata
păstrării. Se aplică numai la tuberculii sănătoşi şi zvântaţi, care se aşează în straturi de 5 - 10 cm
grosime, se pudrează cu Keim stop, 1 kg/tonă şi se acoperă cu hârtie. Are o acţiune sistemică şi
efect de blocare a sintezei de proteine şi acizi nucleici, stopează formarea şi/sau creşterea
epicotilelor şi a rădăcinilor.
Solenid se aplică numai în depozite, în vederea prevenirii încolţirii cartofilor de sămânţă.
Solenid determină creşterea rezistenţei la boli a cartofilor, reduce pierderile de apă şi substanţă
uscată, creşte perioada de păstrare, se menţine aspectul comercial al cartofilor. Se aplică în doză de
2 kg/tonă. Se găseşte sub formă de pulbere sau lichid.
Cartofin se aplică pentru prevenirea încolţirii cartofilor de consum depozitaţi în spaţii
obişnuite, în cantitate de 2 kg/tonă. Pentru o bună pătrundere a pulberii în masa de cartofi, aceştia se
aşează în straturi de circa 10 cm grosime, peste care se aplică produsul. Pentru a creşte efectul
produsului, ultimul strat se acoperă cu hârtie sau alte materiale.
Soluţiile de substanţe bioactive trebuie pregătite foarte corect, cu o mare responsabilitate pentru
a preîntâmpina unele efecte nedorite. Pentru aceasta este necesară alegerea unei concentraţii
corespunzătoare conform datelor din literatura de specialitate, măsurarea atentă a cantităţii de produs la
balanţa de precizie sau în cilindri gradaţi (pentru lichide), amestecarea foarte bună până la dizolvarea
produselor şi obţinerea unei suspensii omogene, măsurarea cantităţii de apă pentru a obţine concentraţia
dorită şi aplicarea imediată, pentru a evita precipitarea unor substanţe. Se aplică prin pulverizare fină sau
prin îmbăierea inflorescenţelor (stimularea fructificării) în vase cu soluţie stimulatoare.
De asemenea, asupra plantelor se aplică şi alte substanţe, care acţionează asupra proceselor
de creştere şi dezvoltare. Se cunosc produsele din gama Corona, cu specificitatea „Factorul PRX”,
microelemente chelate, cu aplicarea foliară. Factorul PRX stimulează coeficientul de absorbţie al
elementelor nutritive la nivelul frunzei, intensifică fotosinteza şi prelungeşte viaţa cloroplastelor şi a
frunzelor. Stimulează producerea de fitoregulatori în plantă şi au acțiune sistemică.
42
Produsele Corona determină absorbţia rapidă la nivel foliar şi menţinerea frunzelor verzi,
stimularea fotosintezei, stimularea producerii de către plante a unei cantităţi mai mari de
fitoregulatori, stimularea procesului de tuberizare, prin aportul de potasiu, stimularea creşterii
vegetative, a înfloririi, legării fructelor şi creşterii acestora.
Produsele din gama KSC au acţiune de restabilire a proceselor fiziologice la nivelul
sistemului radicular, determină creşterea acestuia, măreşte capacitatea de absorbţie a apei şi
elementelor nutritive, creşte rezistenţa la boli, cantitatea şi calitatea producţiei, plantele sunt mai
protejate contra stresului hidric şi osmotic.
Produsele Fertiactyl stimulează demarajul culturilor printr-o bună înrădăcinare, creşte
disponibilitatea elementelor nutritive din sol, favorizând o absorbţie bună a elementelor nutritive,
creşte rezistenţa plantelor la stresul termic, hidric şi osmotic, protejează plantele contra îmbătrânirii
premature, stimulează apariţia de noi organe şi acumularea substanţelor nutritive de rezervă în
organele specializate.
Fitohormonii se folosesc şi în lucrările de multiplicare in vitro a plantelor, aceştia având
un rol esenţial în obţinerea de noi plante. Se folosesc singuri sau în combinaţie, în concentraţii
foarte mici şi bine stabilite, pentru faza la care se folosesc.
Vitaminele au un rol important la culturile in vitro, fiind folosite în toate mediile de
cultură, deoarece ţesuturile cultivate in vitro nu sunt capabile de sinteza vitaminelor. Vitaminele
sunt temolabile (distruse odată cu sterilizarea mediului de cultură), dar reziduurile rămase au rol
pozitiv asupra culturii. Vitaminele folosite sunt: tiamina care determină creşterea biomasei celulare
şi a ţesuturilor; riboflavina, piridoxina, acidul nicotic, acidul pantotenic, acidul ascorbic, biotina şi
tocoferolul.
Etilena a fost acceptată mai târziu ca fitoregulator şi are rol în prosesele metabolice ale
plantelor, cu rol în stimularea maturării fructelor, creşterea permeabilităţii membranelor plasmatice,
intensificării proceselor oxidative, biodegradarea clorofilei etc. Inhibă extensia celulară, stimulează
transportul auxinei, induce senescenţa ţesuturilor, stimulează căderea frunzelor şi fructelor.
Alte produse comerciale, cum sunt: Bionat 2, Bionex, Elstim, Elrom, folosite în combinaţie
cu Fosfertil, în cultura ardeiului gras, au contribuit la creşterea greutăţii medii a fructelor şi a
producţiilor medii la unitatea de suprafaţă (Berar V., Poşta Gh., 2008). Rezultate similare s-au
obţinut şi la tomate.
4.2.4. Substanţe adjuvante
Substanţele adjuvante sunt produse auxiliare cu rol important asupra creşterii acţiunii
pesticidelor, mai ales când condiţiile de mediu sunt nefavorabile, şi prevenirii pierderii producţiei
(mazăre). Îmbunătăţesc absorbţia produselor foliare la nivelul stomatelor, prin reducerea tensiunii
active a soluţiilor apoase. Soluţia în care se adăugă aceste produse, pătrunde mult mai uşor şi mai
repede în interiorul părţilor aeriene ale plantelor, ceea ce face ca efectul produselor din amestec să
fie mai bun şi mai rapid.
Silwet Gold este un adjuvant de ultimă generaţie din categoria organosiliconilor numiţi
„superspreaders”, recomandat pentru aplicare în concentraţii cuprinse între 0,01 % și 0,15% în
funcţie de culturi, volumul de soluţie şi produsele din amestec. Pentru culturile de câmp, doza
uzuală este de 0,1 l/ha în 100 - 200 l apă. Concentraţiile de 0,15 % se folosesc pentru amestecurile
cu produse sistemice sau erbicide totale neselective. Pentru amestecul cu produse de contact, se
43
recomandă folosirea în concentraţii cuprinse între 0,01 % și 0,1 %, în funcţie de culturi. La culturile
legumicole, concentraţia este de 0,025 - 0,05 %. Se mai folosesc Trend 90 şi Lido 90 S.

Întrebarea nr. 1
a) Câte grupe de substanţe bioactive cunoaşteţi?
b) Care sunt substanţele stimulatoare şi ce rol au?
c) Cum caracterizaţi substanţele retardante?
d) Ce rol au substanţele inhibitoare?
4.3. Clasificarea plantelor legumicole
Numărul foarte mare de plante care se pot consuma (peste 250 de specii) a impus la un
moment dat o împărţire a acestora după anumite criterii, pentru a putea fi mai uşor urmărite şi
studiate. În România, în prezent, se cultivă în jur de 40 de specii de plante legumicole care deţin
ponderea suprafeţelor ocupate cu legume şi circa 25 - 30 de specii care se cunosc mai puţin şi care
ocupă suprafeţe foarte mici (scorţoneră, barba caprei, fenicul, ţelină şi sfeclă de peţiol, sparanghel,
andive, asmăţui, batat, varză de Bruxelles, broccoli etc.).
 după familia botanică;

Plantele legumicole se pot clasifica  după partea comestibilă;
după mai multe criterii astfel:  după durata de viaţă;
 după tehnologia de cultură.
Clasificarea după familia botanică

Plantele legumicole aparţin unui număr mare de familii botanice, acestea fiind grupate după
unele particularităţi comune. Acest criteriu de clasificare are un puternic caracter ştiinţific, întrucât
permite încheierea unor acorduri, proiecte de colaborare cu specialişti din străinătate, pornind de la
denumirea ştiinţifică a speciei, pentru a nu crea confuzii. Nu prezintă importanţă practică.
44
Clasificarea botanică a plantelor legumicole
Familia botanica Plante legumicole

Solanaceae tomate, ardei, vinete
Cucurbitaceae castraveţi, pepeni, dovlecei
Umbeliferae morcov, pătrunjel, păstârnac, ţelină, mărar
Cruciferae varză, conopidă, ridichi, gulie
Liliaceae ceapă, usturoi, praz, sparanghel
Leguminosae mazăre, fasole, bob
Chenopodiaceae sfeclă, spanac, lobodă
Compositae salată, cicoare, anghinare
Malvaceae bame
Polygonaceae ştevie, măcriş, revent
Labiatae cimbru, cimbrişor
Aizoaceae spanac de Noua Zeelandă
Agaricaceae ciuperca albă
Coprinaceae Coprinus comatus Mull ex Fr. grax
Polyporaceae Pleurotus ostreatus, P. florida, P. cornucopiae, P. sajor-caju
Strophariaceae Stropharia rugosa Farlow Kuhner
Gramineae porumbul zaharat
Clasificarea după partea comestibilă

După partea comestibilă plantele legumicole se împart în:
 plante legumicole de la care se consumă rădăcina: morcov, pătrunjel, păstârnac, ţelina
pentru rădăcină, scorţoneră, nap etc. La aceste specii rădăcina creşte în dimensiuni datorită
hipertrofierii ţesutului parenchimatic, se îngroaşă şi capătă forme diferite: cilindrice, ovale, sferice
etc.
În ţesutul conducător, se acumulează apa şi substanţele minerale de rezervă, de tipul
amidonului, inulinei, zaharurilor, care asigură supravieţuirea speciilor mai mulţi ani, majoritatea
dintre ele fiind bienale sau perene. Plantele mai puţin cunoscute şi cultivate la noi în ţară din această
grupă sunt: scorţonera, barba caprei, napul, brojba, care nu necesită o tehnologie specială de cultură.
Se consumă de obicei sub formă de salată, garnituri etc. Pentru aceasta rădăcinile se spală, se aleg
cele mai sănătoase, se îndepărtează epiderma şi se fierb. Se taie cubuleţe, se amestecă cu maioneză
sau diverse sosuri şi apoi se consumă. Batatul se poate folosi în cofetărie şi patiserie la prepararea
diverselor creme sau se taie felii subţiri, se prăjeşte în ulei şi se obţin chipsuri.
 plante legumicole de la care se consumă tulpina: gulia, ceapa, usturoiul, prazul.
Depunerea substanţelor de rezervă are loc fie în partea aeriană a acesteia, deasupra coletului (gulie),
în părţile terminale ale lăstarilor subterani (stoloni) unde se depune în special amidon (cartof), fie în
partea subterană denumită şi bulb (ceapă, usturoi etc.). La această ultimă grupă de plante, tulpina
este comprimată şi are forma unui disc pe care sunt prinşi mugurii vegetativi şi frunzele cărnoase
sau tunicile în care se depozitează zaharuri, uleiuri eterice, fitoncide, substanţe albuminoide etc.
De la usturoiul verde, ceapa de Egipt, ceapa de tuns, ceapa de iarnă, praz, se consumă
tulpina falsă reprezentată de părţile bazale ale frunzelor verzi în formă de tunici suprapuse şi
etiolate, care cresc în dimensiuni prin acumularea substanţelor nutritive de rezervă.
45
 plante legumicole de la care se consumă peţiolul şi teaca frunzei îngroşată: revent,
sfecla de peţiol (mangold), ţelina de peţiol, cardon, fenicul etc. Aceste specii se caracterizează prin
aceea că, substanţele nutritive de rezervă se depun în peţiolul frunzei, acesta creşte în dimensiuni,
capătă însuşiri oganoleptice specifice fiecărei specii şi devine fraged. Astfel, peţiolii de revent au
gust acrişor şi se folosesc la prepararea compoturilor, dulceţurilor, peltelelor etc.; gust dulce şi
aromă foarte plăcută prezintă teaca îngroşată a frunzei la fenicul, care se consumă atât în stare
crudă, în salate de crudităţi asortate, cât şi fiartă şi amestecată cu maioneză sau sosuri albe,
constituind o garnitură foarte gustoasă.
 plante legumicole de la care se consumă frunzele verzi şi etiolate: salata de frunze,
spanacul, basella, ceapa şi usturoiul, scarola, spanacul de Noua Zeelandă, varza de frunze, mărarul,
pătrunjelul de frunze, leuşteanul, măcrişul etc. Aceste legume mai poartă denumirea şi de verdeţuri.
În această grupă practic pot intra toate acele plante ale căror frunze nu sunt toxice şi care posedă
însuşiri organoleptice acceptabile. Limbul fruzelor are forme şi mărimi diferite în funcţie de specie,
dar în funcţie de cantitatea de asimilate depozitate, poate avea o consistenţă pieloasă (basella,
spanacul de Noua Zeelandă) sau fină (loboda, salata de frunze, mărarul), conţinut în uleiuri eterice
(pătrunjel, mărar, ţelină, rosmarin) care duc la creşterea valorii condimentare, alimentare şi
terapeutice a legumelor, precum şi alte elemente nutritive (vitamine, compuşi pe bază de Fe, Mg).
Aceste legume se recomandă să se consume cu preponderenţă primăvara devreme, pentru refacerea
necesarului de vitamine şi săruri minerale a organismului, privat în timpul iernii de aceste elemente
esenţiale ale vieţii.
Aceste specii nu necesită tehnologii speciale de cultură, nu sunt pretenţioase faţă de
condiţiile de mediu, se înmulţesc în mod obişnuit prin seminţe.
 plante legumicole de la care se consumă lăstarii: sparanghelul. Aceştia cresc în fiecare
an din mugurii de pe rizomi şi se consumă fie etiolaţi (deci se recoltează imediat ce au apărut la
suprafaţa solului), fie verzi de la soiurile şi hibrizii care îşi păstrează turgescenţa şi frăgezimea
acestora, în condiţii de lumină.
 plante legumicole de la care se consumă mugurii terminali sau axilari cu creştere
activă şi închisă: varză albă, varză creaţă, varză roşie, varză de Bruxelles, salata de căpăţână,
andivele. Ca urmare a selecţiei repetate, aceşti muguri s-au hipertrofiat, şi-au modificat forma şi
dimensiunile avute anterior depunerii substanţelor de rezervă, poartă denumirea de căpăţână şi au
cerinţe relativ reduse faţă de factorii de mediu. Din această grupă mai puţin cunoscută este varza de
Bruxelles care prezintă în vârful tulpinii un mugure activ şi deschis, ceea ce conduce la o tulpină
înaltă de peste 1 m, iar lateral, la axila fiecărei frunze apar verzişoarele de mărimea unei nuci,
aşezate în spirală pe tulpină. Se consumă de regulă preparată ca sufleu, pane, cu maioneză, cu sos
de tarhon etc.
 plante legumicole de la care se consumă inflorescenţa: anghinare, conopidă, broccoli.
Substanţele de rezervă se depun în primordiile de inflorescenţă, pedicelii florali, baza receptaculului
sau în bractei, rezultând în final nişte căpăţâni false. Anghinarea şi broccolii pe lângă proprietăţile
terapeutice, au şi o serie de însuşiri organoleptice care fac să fie apreciate de consumatorii din
vestul Europei şi nu numai. Astfel, anghinarea este cunoscută din timpuri foarte vechi la popoarele
din bazinul mediteranean (Italia, Spania, Franţa) unde se cultivă pe suprafeţe întinse şi face parte
din sortimentul de bază al acestor ţări. Anghinarea este o plantă perenă, care prezintă frunze mari,
lung peţiolate, puternic sectate, de culoare cenuşie, are capacitate bună de lăstărire, fiecare lăstar
purtând în vârf o inflorescenţă.
Partea comestibilă se poate consuma în moduri foarte diferite, şi anume: ca murătură, la
cuptor, anghinare umplută, sufleu etc. Broccoli este foarte asemănătoare cu conopida, se consumă la
46
fel ca şi aceasta. Deosebirea între cele două specii constă în aceea că broccoli prezintă butonii
florali într-un stadiu mai avansat de dezvoltare decât conopida, are culoare verde şi este mai fină la
gust. Nu se pretează la conservare prin murare.
 plante legumicole de la care se consumă fructele: tomate, ardei, castraveţi, pepeni
verzi, pepeni galbeni, fasole pentru păstăi, mazăre pentru păstăi etc. De-a lungul timpului, fructele
aparţinând speciilor acestei grupe, au devenit mai mari, mai suculente şi mai aromate, decât atunci
când plantele au început să fie cultivate.
 plante legumicole de la care se consumă seminţele: mazăre, fasole, bob şi majoritatea
plantelor aromatice şi condimentare (mărar, anason, coriandru, fenicul, chimen etc.). La aceste
specii acumularea substanţelor de rezervă se face numai în seminţe, care la maturitatea tehnică
prezintă un volum mai mare, creşte concentraţia în uleiuri eterice şi capătă un gust specific.
Clasificarea după durata vieţii

Plantele legumicole au durata de viaţă şi perioada de vegetaţie diferită în funcţie de
particularităţile botanice, biologice şi morfologice.
Durata de viaţă reprezintă perioada de timp care trece de la perioada de

sămânţă a unei generaţii, până la perioada de sămânţă a generaţiei următoare.
REŢINE!!! Perioada de vegetaţie reprezintă perioada de timp de la răsărirea
plantelor, până la recoltarea primelor părţi comestibile tipice.
După durata de viaţă, plantele legumicole se împart astfel:

 plante anuale;
 plante bienale;
 plante trienale;
 plante perene.
Plantele anuale sunt plantele care parcurg întreg ciclul de viaţă în cursul unui singur an.
Apartenenţa speciilor la diferite familii botanice, determină pretenţii diferite faţă de factorii de
mediu şi prezintă particularităţi de creştere şi dezvoltare specifice fiecărei specii. Unele plante
anuale (castraveţi, tomate), dacă se cultivă în condiţii cât mai apropiate de cele în care s-au format
(regiunile sudice ale globului) sau în sere, pot creşte şi fructifica mai mulţi ani la rând, comportându-se
ca plante perene. Sunt plantele anuale: tomatele, ardeiul, vinetele, castraveţii, dovleceii, mazărea,
fasolea, spanacul, loboda, salata, mărarul, bamele, ridichile de lună, conopida etc.
Plantele bienale îşi desfăşoară ciclul de viaţă pe parcursul a doi ani de zile. Din această
categorie fac parte: morcovul, pătrunjelul, păstârnacul, ţelina, ceapa ceaclama şi de apă, varza etc.
În primul an de cultură se porneşte de la sămânţă, se întreţine cultura după tehnologia specifică, iar
la sfârşitul perioadei de vegetaţie, se obţin părţile comestibile (bulbi, rădăcini îngroşate, căpăţâni
etc.), din care o parte se folosesc pentru consum, iar o parte (cele tipice soiului sau hibridului) se
folosesc ca plante mamă, în vederea obţinerii seminţelor.
În anul al doilea, se înfiinţează culturi semincere cu material sortat şi păstrat în acest scop,
iar la sfârşitul perioadei de vegetaţie se obţin seminţele.
Schematic ciclul de viaţă al plantelor bienale este următorul:
o anul I - sămânţă - perioada de vegetaţie - obţinerea părţii comestibile, o parte destinată
consumului şi o parte ca plante mamă;
o anul II - plante mamă - perioadă de vegetaţie - sămânţă.
47
În general, plantele bienale se caracterizează printr-o rezistenţă mai mare la temperaturi
scăzute, culturile înfiinţându-se primăvara foarte devreme, când în sol temperatura este de 3 - 4°C
(la speciile care se seamănă direct) şi ceva mai târziu la plantele la care se foloseşte răsad
(vărzoase). În general, plantele bienale nu sunt pretenţioase faţă de tehnologia de cultură, necesitând
lucrări de îngrijire obişnuite. Cele cu răsărire greoaie (umbelifere) necesită terenuri curate de
buruieni şi care nu formează crustă, pentru a nu împiedica răsărirea uniformă a plantelor.
Plantele trienale sunt reprezentate de ceapa de arpagic, care necesită 3 ani pentru
parcurgerea tuturor etapelor. Astfel, în primul an, se înfiinţează cultura pornind de la sămânţă,
obţinându-se arpagicul, după o tehnologie specifică. În anul al II-lea, cultura se înfiinţează prin
plantarea arpagicului, iar la sfârşitul perioadei de vegetaţie se obţin bulbii de ceapă. Din aceştia o
parte se folosesc pentru consum sau se păstrează, iar o altă parte se folosesc pentru înfiinţarea
culturilor semincere. În anul al III-lea, se plantează bulbii de ceapă, se execută lucrările de îngrijire
specifice semincerilor de ceapă şi se obţin seminţele.
Schematic, ciclul agrobiologic al cepei de arpagic este următorul:
Anul I: Anul II:

sămânţă - arpagic -
perioada de perioada de
vegetaţie - vegetaţie -
arpagic bulbi
Anul III:
bulbi
(plante mamă)
- perioada de
vegetaţie -
sămânţă
Plantele perene sunt plante legumicole care au o durată de viaţă de câţiva ani. Se
caracterizează prin aceea că, în fiecare primăvară îşi reiau creşterea, fructifică, iar la sfârşitul
perioadei de vegetaţie partea aeriană piere, perenitatea speciei fiind asigurată prin intermediul
organelor subterane, în care se depozitează substanţele de rezervă. Plante perene sunt: sparanghelul,
anghinarea, hreanul etc.
În general, sunt plante rezistente la temperatură scăzută (pot suporta temperaturi de -20°C
şi chiar mai mult), vegetează primăvara foarte devreme, fiind folosite în cura de verdeţuri (ştevia,
măcrişul, urzica etc.) şi se prelungeşte perioada de vegetaţie până toamna târziu. Se cultivă după
tehnologii diferite, unele (sparanghelul) necesitând lucrări de îngrijire cu totul speciale.
Clasificarea după tehnologia de cultură

Acest criteriu de clasificare are la bază elementele comune mai multor specii legumicole,
privind modul de înfiinţare şi întreţinere al culturii. Are un pronunţat caracter practic, întrucât oferă
informaţii precise privind cultura uneia sau alteia dintre specii.
Plantele legumicole se împart în mai multe grupe:
 rădăcinoase (morcov, pătrunjel, păstârnac, ţelină de rădăcină, sfeclă roşie, ridichi,
scorţoneră, barba caprei). Aceste specii se cultivă prin semănat direct (cu excepţia ţelinei), prezintă
seminţe mici (excepţie sfecla şi ridichile), necesită o pregătire foarte bună a patului germinativ şi o
umiditate corespunzătoare în sol, mai ales la umbelifere. La acestea, datorită conţinutului ridicat în
48
uleiuri eterice, hidratarea seminţelor este mai greoaie, de aceea pentru o răsărire uniformă şi optimă
apa are un rol esenţial. Aceste specii se seamănă primăvara devreme.
 bulboase (ceapa, usturoiul şi prazul). Aceste specii se pretează la înfiinţarea culturilor
toamna, înainte de venirea îngheţului (ceapă, usturoi pentru stufat) sau primăvara foarte devreme,
nefiind pretenţioase faţă de căldură. Înfiinţarea culturilor se face prin semănat direct (ceapa
ceaclama) prin răsad (ceapa de apă şi praz) şi prin plantarea arpagicului (ceapa de arpagic) sau a
bulbililor (usturoi, ceapă eşalotă). Necesită o bună pregătire a terenului atât pentru semănat, cât şi
pentru plantat, se cultivă după o tehnologie simplă, dar cu respectarea tuturor verigilor tehnologice.
 vărzoase (varza albă, varza roşie, varza chinezească, varza de Bruxelles, conopida,
broccoli, gulia etc.). Toate aceste specii se cultivă prin plantarea răsadului, în cultură de primăvară
sau de toamnă (varza albă, conopida, broccoli) sau într-un singur ciclu (varza roşie, varza de
Bruxelles, gulia etc.). Nu sunt pretenţioase faţă de căldură, unele se pretează la cultura succesivă
(varza albă, conopida), altele la cultura asociată (gulia, varza albă) cu rezultate foarte bune. Sunt
pretenţioase faţă de apă, de aceea trebuie să se ţină cont de amplasarea culturilor în apropierea
surselor se apă.
 păstăioase (mazăre, fasole, bob, bame). Se caracterizează printr-o capacitate foarte
bună de fixare a azotului din atmosferă, prin bacteriile fixatoare de azot care îmbogăţesc solul în
acest element, de aceea sunt considerate cele mai bune plante premergătoare pentru toate celelalte
specii legumicole. Se cultivă prin semănat direct, primăvara foarte devreme (mazărea şi bobul) şi
ceva mai târziu fasolea, deoarece este mai pretenţioasă faţă de căldură (temperatura minimă de
germinare este de 8 - 10°C). Se pretează la succesiuni de culturi. Bamele sunt foarte pretenţioase la
căldură, de aceea se seamănă după 15 mai în zona de sud a ţării.
 solano-fructoase (tomate, ardei, vinete) - Sunt specii legumicole pretenţioase la
căldură, se pretează la toate sistemele de cultură (câmp, spaţii protejate, sere, răsadniţe), se
înfiinţează preponderent prin plantarea răsadului, după trecerea pericolului brumelor târzii de
primăvară, dar şi prin semănat direct (tomatele de vară-toamnă). Prezintă cea mai mare importanţă
economică, se cultivă pe cea mai mare suprafaţă şi în toate zonele de cultură a plantelor legumicole.
 bostănoase (castraveţi, dovlecei, pepeni galbeni, pepeni verzi). Aceste specii
manifestă pretenţii ridicate faţă de factorii de vegetaţie, în special faţă de temperatură, se cultivă atât
prin semănat direct cât şi prin răsad (pepenii verzi numai pentru cultura timpurie). Se caracterizează
printr-un ritm accelerat de creştere, răsărirea are loc la câteva zile, dacă temperatura şi umiditatea
sunt la parametrii optimi. Se pretează la cultura în câmp, solarii şi sere (cu excepţia pepenilor verzi).
 verdeţuri (salată, spanac, pătrunjel, mărar, ţelină şi sfeclă de peţiol, cicoare, basella
etc.). Se cultivă prin semănat direct sau prin răsad (salată, cicoare etc.). Au perioadă de vegetaţie
diferită, ceea ce permite folosirea acestora în succesiuni de culturi, culturi asociate etc. Se cultivă
toamna şi primăvara devreme.
 tuberculifere (cartof, batat). Sunt specii care se înmulţesc în exclusivitate pe cale
vegetativă. La temperaturi sub 0°C partea aeriană piere. Necesită soluri uşoare, bine aprovizionate
cu apă şi elemente nutritive, necesită bilonare.
 aromatice şi condimentare. Sunt specii care se cultivă pe suprafeţe foarte mici, prin
semănat direct, conţin uleiuri eterice, necesită un pat germinativ foarte bine pregătit şi umiditate
suficientă în sol pentru asigurarea unei răsăriri uniforme. Dintre acestea amintim: anasonul,
coriandrul, cimbrul, chimenul, feniculul etc.
 perene (sparanghel, ştevie, măcriş, revent). Se caracterizează prin aceea că ocupă
terenul câţiva ani, nu intră în asolamentul legumicol, se înmulţesc de obicei pe cale vegetativă, se
cultivă după o tehnologie destul de simplă (la sparanghel se aplică unele lucrări specifice).
49
 ciuperci şi porumb zaharat sunt o grupă aparte. Se cultivă după tehnologii specifice
şi foarte diferite, prezintă importanţă economică foarte diferită.

Întrebarea nr. 2
a) Care sunt criteriile de clasificare a plantelor legumicole?
b) Care sunt grupele de plante legumicole stabilite după partea

comestibilă?
c) Care sunt grupele de plante legumicole stabilite după durata vieţii?
d) Care sunt grupele de plante legumicole stabilite după tehnologia

aplicată?

 care sunt grupele de substanţe bioactive folosite în legumicultură, ce
rol au şi cum se folosesc în cultura legumelor;
 care sunt criteriile de clasificare a speciilor legumicole şi cum se
caracterizează fiecare grupă de plante şi ce importanţă practică are
aceasta.
50
Întrebarea nr. 1
a) Sunt 4 grupe de substanţe bioactive, şi anume: stimulatoare, retardante,
inhibitoare şi adjuvante.
b) Substanţele stimulatoare sunt: auxinele (stimulează diviziunea şi
elongaţia celulelor, formarea rădăcinilor şi creşterea capacităţii de
absorbţie a apei şi elementelor minerale, creşterea fructelor, stimularea
înrădăcinării butaşilor la speciile legumicole care se înmulţesc prin
butaşi (batat), germinarea seminţelor, stimulează fructificarea),
giberelinele (stimulează germinarea seminţelor, creşterea frunzelor,
inducerea partenocarpiei la vinete, schimbarea raportului între florile
femele şi florile mascule la cucurbitacee, provoacă înflorirea unor
specii biennale) şi citochininele (previn sau întârzie îmbătrânirea
ţesuturilor, stimulează creşterea plantelor, formarea florilor şi a
fructelor partenocarpice, înlătură dominanţa apicală, creşte rezistenţa
plantelor la stres).
c) Substanţele retardante sunt acele substanţe care încetinesc ritmul de
creştere al plantelor în înălţime, ceea ce duce la obţinerea de plante
viguroase. Se aplică în special la tomate, în faza de răsad, preventiv, în
2 etape: prima, când plantele au 3 - 4 frunze, a doua la 5 - 6 frunze, în
concentraţie de 0,1 - 0,15 %, prin pulverizare.
d) Substanţele inhibitoare au rolul de a opri unele procese metabolice la
nivelul plantelor sau anumitor organe ale plantei. Se folosesc pentru
stoparea încolţirii cartofilor pentru consum şi a bulbilor de ceapă şi
usturoi.
Întrebarea nr. 2
a) Criteriile de clasificare a plantelor legumicole sunt: familia botanică,
durata vieţii, partea comestibilă şi tehnologia de cultură.
b) Grupele de plante clasificate după partea comestibilă sunt: plante de la
care se consumă rădăcina, tulpina subterană, tulpina falsă, tulpina
aeriană, teaca şi peţiolul frunzelor, frunzele, inflorescenţele, mugurii
terminali şi axilari, seminţele, fructele, lăstarii etc.
c) După durata vieţii, plantele legumicole se împart în: plante anuale,
bienale, trienale şi perene sau multianuale.
d) După tehnologia de cultură plantele legumicole se împart în:
rădăcinoase, bulboase, bostănoase, păstăioase, vărzoase, verdeţuri,
solano-fructoase, tuberculifere, perene, aromatice şi condimentare,
ciuperci şi porumb zaharat.
51

1. Care sunt substanţele stimulatoare şi în ce scop se folosesc în cultura
legumelor? – 2 p.
2. Care este rolul substanţelor retardante, la ce specii se folosesc, când se
aplică şi în ce concentraţie? – 3 p.
3. Care sunt grupele de plante clasificate după durata vieţii? Caracterizaţi
fiecare grupă. – 2 p.
4. Cum se clasifică plantele după tehnologia de cultură? Caracterizaţi 3
grupe la alegere. – 2 p.
mai eficiente.

52
ÎNMULŢIREA PLANTELOR LEGUMICOLE.
ÎNMULŢIREA PLANTELOR LEGUMICOLE PRIN SEMINŢE
Cuprins
5.2. Avantajele şi dezavantajele înmulţirii prin seminţe.................................................... 53
5.3. Controlul calităţii seminţelor...................................................................................... 54
5.4. Pregătirea seminţelor pentru semănat......................................................................... 59

 cunoască importanța înmulțirii prin semințe a plantelor legumicole și a
particularității de răsărire a plantelor, în corelație cu aplicarea primelor
lucrări de îngrijire;
 cunoască avantajele și dezavantajele înmulțirii prin semințe;
 cunoască controlul calității semințelor;
 cunoască însușirea lucrărilor de pregătire a semințelor în vederea
semănatului.
5.2. Avantajele şi dezavantajele înmulţirii prin seminţe
Înmulţirea prin seminţe se practică la un număr mare de specii legumicole care prezintă
seminţe propriu-zise (tomate, ardei, vinete, mazăre, fasole, varză, gulie, conopidă, castraveţi, pepeni
etc.) sau fructe uscate indehiscente de tip nuculă (ştevie, măcriş, revent), glomerul (sfeclă roşie),
dicariopsă (morcov, păstârnac, ţelină, fenicul, mărar etc.), achenă (salată, anghinare, cardon).
În ceea ce priveşte germinarea seminţelor de legume, există o serie de particularităţi, şi
anume: la unele specii (tomate, ardei, vinete, castraveţi, varză) tegumentul seminal se îmbibă destul
de uşor cu apă, ceea ce permite încolţirea seminţelor în câteva zile. La alte specii legumicole,
îmbibarea tegumentului seminal este greoaie, acesta fiind mult mai tare sau sămânţa conţine
importante cantităţi de uleiuri eterice, care îngreunează hidratarea (sparanghel, morcov, pătrunjel,
ţelină), încolţirea având loc în 20 - 21 de zile.
53
Avantaje Dezavantaje
 coeficient mare de înmulţire (de la o  costul foarte ridicat al seminţelor hibride

singură plantă se pot obţine sute şi mii de (ex.: la tomate, sămânţa hibridă F1
plante); obţinută în străinătate este de 100 - 120
 posibilitatea păstrării seminţelor în milioane lei/kg) cu toate că producţia
condiţii obişnuite o perioadă lungă de obţinută atât calitativ cât şi cantitativ este
timp (câţiva ani) datorită conţinutului net superioară soiurilor;
scăzut în apă al acestora;  se poate produce cu uşurinţă impurificarea
 mecanizarea lucrării de însămânţare, soiurilor având în vedere faptul că, între
folosind maşini speciale, executând soiurile aceleiaşi specii legumicole nu
semănatul de precizie; există diferenţe prea mari între seminţe
 ocupă un spaţiu restrâns la depozitare, iar (excepţie face fasolea, pepenii verzi etc.).
lucrările specifice de manevrare a
seminţelor se pot realiza mecanizat;
 nu necesită condiţii de mediu speciale
pentru păstrare, cheltuielile în acest sens
fiind mult diminuate;
 este metoda folosită pentru înfiinţarea
culturii la majoritatea speciilor legumicole.
De asemenea, există specii legumicole la care în urma germinării seminţelor, cotiledoanele

ies la suprafaţa solului (tomate, castraveţi, fasole, varză, pepeni etc.) aceste specii având germinaţie
epigee, în timp ce, la altele, cotiledoanele rămân în sol (mazăre, bob), având germinaţie hipogee.
Cunoaşterea acestor particularităţi are o importanţă deosebită pentru practică, în sensul executării la
timp a semănatului şi a efectuării cu atenţie a primelor praşile în culturile legumicole.
5.3. Controlul calităţii seminţelor
Calitatea seminţelor are un rol deosebit de important în reuşita unei culturi legumicole.
Asociată cu asigurarea factorilor de vegetaţie şi aplicarea unor tehnologii specifice, duce la
obţinerea de rezultate spectaculoase în cultura legumelor. Controlul calităţii se impune ca fiind
obligatoriu pentru toate seminţele care circulă în reţeaua de comercializare, dar se poate face şi la
cerere. Pentru aceasta, în fiecare judeţ şi la nivelul Municipiului Bucureşti există laboratoare de
determinare a însuşirilor seminţelor de legume, care aparţin Inspectoratului Judeţean de Controlul
Calităţii Seminţelor şi a Materialului Săditor, unde se determină principalele însuşiri ale seminţelor
pe baza normelor prevăzute de STAS şi se emit buletine de analiză.
Principalele însuşiri de calitate a seminţelor sunt: autenticitatea, puritatea, facultatea
germinativă, energia germinativă, valoarea culturală (sămânţa utilă), masa a 1.000 de seminţe,
umiditatea etc.
Autenticitatea reprezintă însuşirea seminţelor de a aparţine în exclusivitate speciei, soiului
şi se mai numeşte şi puritate biologică. Se determină în perioada de vegetaţie de către inspectorii
aprobatori de stat, care efectuează controale repetate în culturile semincere, în scopul purificării
54
acestora. Autenticitatea seminţelor se determină după caracterele morfologice şi organoleptice a
acestora (mărime, formă, culoare, luciu, aspectul suprafeţei, miros şi gust). La speciile legumicole
la care seminţele se aseamănă foarte mult între ele (vărzoase, ceapa şi prazul) sau cu seminţele altor
plante (muştar negru, rapiţă), determinarea autenticităţii se bazează pe analizarea plăntuţelor tinere,
la câteva zile de la răsărire. Determinarea autenticităţii se poate face şi pe cale anatomică, prin
studiul mărimii şi modului de aşezare a celulelor tegumentului seminal sau pe cale chimică
(crucifere) prin tratarea seminţelor cu o serie de reactivi, rezultând coloraţii diferite în funcţie de
specie.
Puritatea reprezintă totalitatea seminţelor care aparţin speciei sau soiului analizat, întregi,
capabile să germineze. Se exprimă procentual din greutatea probei de analiză şi se determină după
următoarea formulă:
masa seminţelor pure
P % = ----------------------------- x 100
masa probei de analiză
Determinarea purităţii este necesară întrucât printre seminţele speciei analizate, se găsesc
diferite impurităţi (seminţe de buruieni, seminţe ale altor specii de cultură, materiale inerte etc.).
Facultatea germinativă reprezintă procentul de seminţe pure, care puse în condiţii optime
de temperatură, umiditate şi aeraţie, germinează într-un număr de zile caracteristic fiecărei specii
legumicole şi dau germeni normali. Se exprimă procentual din numărul de seminţe puse la
germinat. În prezent, în lume există norme legale privind nivelul minim acceptat al facultăţii
germinative pentru speciile legumicole (tabelul 5.1). Germinaţia seminţelor depinde pe de o parte
de temperatura din timpul germinării, dar şi de momentul recoltării seminţelor şi modul de uscare şi
păstrare al acestora.
Tabelul 5.1
Procentul minim de germinaţie acceptat pentru unele specii legumicole
(Chaoux, Foury, 1994)
Specia Germinaţia (%) Specia Germinaţia (%)

Vinete 65 Fasole 75
Sfeclă roşie 70 Salată 75
Morcov 65 Pepene galben 75
Ţelină 70 Ceapă 70
Cicoare 65 Pătrunjel 65
Varză 75 Mazăre 80
Castraveţi 80 Ardei 65
Creson 80 Praz 65
Andive 65 Ridichi 70
Spanac 75 Scorţonera 70
Bob 80 Tomate 75
Pierderea facultăţii germinative este determinată de caracterele biologice ale speciei, de

umiditate şi temperatură. Există specii legumicole la care seminţele îşi păstrează facultatea
germinativă 1 - 2 ani (ceapă, scorţoneră, barba caprei, păstârnac), 2 - 3 ani (pătrunjel, asmăţui, praz
etc.), 3 - 5 ani (vinete, sparanghel, morcov, tomate, ardei, varză, conopidă, spanac, ridichi, fasole
etc.) sau 5 - 10 ani (anghinare, sfeclă roşie, ţelină, cicoare, castraveţi, pepeni etc.).
55
Umiditatea influenţează considerabil păstrarea seminţelor, stabilindu-se un echilibru bine
definit între umiditatea atmosferică şi conţinutul în apă al seminţelor. Astfel, pentru cele mai multe
specii, durata de păstrare a facultăţii germinative creşte în raport invers proporţional cu higrosco-
picitatea aerului, până la un nivel de 20 - 30 %; sub acest nivel uscarea seminţelor devine excesivă,
durata facultăţii germinative descreşte mai mult sau mai puţin în funcţie de specie (fig. 5.1).
Fig. 5.1. Influenţa umidităţii relative asupra longevităţii medii a seminţelor

(Touzard, 1994)
Temperatura din timpul păstrării influenţează facultatea germinativă (fig. 5.2). La o

temperatură mai redusă, perioada de păstrare a facultăţii germinative este mai mare. Nu sunt
capabile să germineze seminţele şiştave, sparte, bolnave, senescente (pe cale naturală sau
provocată).
Fig. 5.2. Influenţa temperaturii asupra longevităţii medii a seminţelor la două nivele de umiditate relativă
Încadrarea seminţelor în diferite clase prevăzute de STAS, se face de către laboratoarele de

controlul calităţii seminţelor, pe baza rezultatelor obţinute la probele analizate.
56
Energia germinativă reprezintă procentul de seminţe germinate în prima treime sau
jumătate din perioada de timp caracteristică speciei analizate (tabelul 5.2). S-a constatat că
seminţele care răsar mai repede, din cadrul aceleiaşi specii sau soi, prezintă o energie germinativă
mai ridicată, comparativ cu cele care germinează mai greu. În practică se preferă utilizarea la
semănat a seminţelor omogene, cu energie germinativă apropiată, în scopul obţinerii unei răsăriri
uniforme, reducând la minim fazele critice ale răsăririi şi accidentele ce pot surveni în această
perioadă.
Tabelul 5.2
Timpul de determinare a energiei şi facultăţii germinative a seminţelor,
la unele specii legumicole (zile) (Chaoux, Foury, 1994)
Specia Energia Facultatea Raport EG/FG

germinativă germinativă
Vinete, morcov 7 14 1/2
Spanac 7 21 1/3
Bob 5 10 ½
Ceapă 6 12 ½
Valoarea culturală (sămânţa utilă) reprezintă un indicator deosebit de important, având

rol în stabilirea cantităţii reale de sămânţă folosită la unitatea de suprafaţă. Valoarea culturală este
dependentă de puritatea şi facultatea germinativă a seminţelor. Cu cât aceste însuşiri au o valoare
mai ridicată, cu atât cantitatea de sămânţă folosită este mai mică, bineînţeles în limitele specifice
speciei de referinţă şi invers.
Se determină după formula:
PxG
Vc (Su) = ----------,
100
în care: P – puritatea seminţelor;
G – germinarea seminţelor.
Norma de sămânţă la hectar se stabileşte după formula:
Ns cal. I x Vcs cal. I
Ns/ha = --------------------------,
Vcss
în care: Ns/ha – norma de sămânţă la hectar, kg/ha;
Ns cal. I – norma de sămânţă de calitatea I (standard);
Vcs cal. I – valoarea culturală a seminţelor de calitatea I;
Vcss – valoarea culturală a seminţelor folosite la semănat.
Masa a 1.000 de seminţe se exprimă în două moduri:
a) masa relativă, reprezintă greutatea seminţelor exprimată în grame, la umiditatea pe care
acestea o au în momentul determinării;
b) masa absolută, reprezintă greutatea seminţelor exprimată în grame, raportată la
substanţa uscată şi se calculează în funcţie de umiditatea acestora în momentul
determinării.
57
Tabelul 5.3
Însuşirile seminţelor de legume
Specia Puritatea Facultatea Durata facultăţii Vechimea M.M.S. Număr de T°C minimă T°C Durata încolţirii Durata încolţirii
(%) germinativă germinative optimă (g) seminţe la de încolţire optimă de în câmp în spaţii încălzite
(%) (ani) (ani) un gram încolţire (zile) (zile)
Anghinare 97 70 7 1-3 44 - 51 19 - 23 10 20 20 14
Ardei 97 75 4-5 1-2 5-8 135 - 250 14 - 15 25 - 30 27 20
Bame 99 85 5 1-2 65 - 85 12 - 15 15 - 16 25 - 30 10 4-5
Bob 99 95 4-5 1-2 800 - 1.200 0,5 - 1 1-2 18 - 20 6 3-4
Ceapă 99 85 3 1 2 - 3,5 350 - 400 2-5 15 -20 14 - 18 8 - 10
Castraveţi 99 90 4-5 2-3 16 - 33 60 - 70 14 25 - 30 5-8 3-4
Cicoare 97 80 4-5 1-2 1 - 1,3 770 - 900 3-4 15 - 20 12 4-5
Conopidă 98 80 4-5 1-2 2,5 - 3 300 - 350 2-3 20 - 25 6-7 3-4
Dovlecei 99 95 5-8 2-3 140 - 200 7 - 12 14 20 - 30 6-8 3-4
Fasole 98 95 3-5 1-2 200 - 700 2-6 9 - 10 20 - 25 6 - 10 4-5
Gulii 98 90 4-5 1-2 3 - 3,3 260 - 350 2-3 20 - 25 6-7 3-4
Lobodă 97 70 1-2 1 2,6 - 6 200 - 350 3-4 18 - 20 8 4-5
Mărar 95 60 2-3 3 1,2 - 1,6 600 - 700 8 - 10 20 - 25 12 - 15 7-8
Măcriş 97 70 3-4 1-2 0,8 - 1 950 - 1.100 2-3 18 - 20 12 4-5
Mazăre 99 95 3-4 1-2 140 - 360 3-5 1-2 18 - 20 7-8 3-4
Morcov 95 70 2-3 1-2 1 - 1,5 500 - 600 4-5 20 - 25 15 - 20 10 - 12
Păstârnac 97 70 1-2 1 2,2 - 4,7 180 - 250 2-3 20 - 25 14 - 16 10 - 11
Pătrunjel 96 70 2-3 1 1,2 - 1,8 700 - 850 3-4 20 - 25 15 - 20 12 - 15
Pepeni galbeni 99 90 6-8 2-3 30 - 35 20 - 30 14 - 15 25 - 30 7 - 10 4-5
Pepeni verzi 99 90 4-5 2-3 60 - 140 10 - 15 14 - 15 25 - 30 7 - 10 4-5
Vinete 98 85 4-5 1-2 3,8 - 4,4 200 - 300 14 - 15 20 - 30 20 - 22 12 - 15
Praz 97 80 3 2-3 2,3 - 2,6 270 - 420 3-6 15 - 20 14 - 16 8 - 10
Ridichi 96 90 3-4 1-2 7 - 10 100 - 150 1-2 18 - 20 5-7 3-4
Salată 95 85 3-4 1-2 0,6 - 1,2 900 - 1.000 2-3 15 - 20 6-9 4-5
Spanac 97 70 4-5 1-2 9 - 11 85 - 130 2-3 15 - 20 6-8 4-5
Sfeclă 97 90 3-4 1-2 20 - 40 20 - 50 5-6 18 - 20 10 - 14 7-8
Sparanghel 99 80 3-4 1-2 720 50 - 60 8 - 10 20 - 25 20 12
Tomate 98 85 4-5 1-2 2,7 - 3,3 200 - 350 12 - 13 20 - 30 15 - 20 5-7
Ţelină 95 75 5 2-3 0,3 - 0,6 2.000 - 3.000 4-5 18 - 24 18 - 22 12 - 14
Varză 98 90 4-5 1-2 3-4 250 - 300 2-3 18 - 20 6-7 3-4
58
Masa a 1.000 de seminţe intră în calculul normei de sămânţă la unitatea de suprafaţă,
folosind formula:
D x MMS
Ns/ha = -----------------,
Vc
în care: Ns/ha – norma de sămânţă la hectar, kg/ha;
D – desimea culturii;
MMS – masa a 1.000 de seminţe;
Vc – valoarea culturală a seminţelor.
Seminţele care sunt mai mari, mai grele, au o putere de străbatere mai mare, dau plante mai
viguroase, cu un potenţial productiv mai ridicat şi invers.
Pentru a stabili calitatea unui lot de seminţe, pe lângă facultatea germinativă, energie
germinativă, puritate, valoare culturală, MMS, un rol important îl joacă şi puterea de străbatere,
umiditatea, viabilitatea, vechimea seminţelor, numărul de seminţe la gram etc.
Principalele însuşiri de calitate a seminţelor de legume sunt redate în tabelul 5.3.
5.4. Pregătirea seminţelor pentru semănat
Pregătirea seminţelor pentru semănat cuprinde o serie de lucrări la care sunt supuse
seminţele, în scopul asigurării unei răsăriri uniforme şi într-un timp mai scurt, asigurarea unei
densităţi optime la unitatea de suprafaţă, prevenirea transmiterii bolilor, dăunătorilor, precum şi
obţinerea unor plante mai viguroase.
Lucrările care se aplică seminţelor de legume înainte de semănat sunt: sortarea şi
calibrarea, umectarea, încolţirea forţată, stratificarea, drajarea, stimularea seminţelor, îndepărtarea
ţepilor, perilor etc., amestecarea seminţelor mici cu diverse materiale, dezinfecţia, călirea etc.
Sortarea şi calibrarea seminţelor se execută în vederea separării seminţelor sănătoase,
întregi şi viabile de diferite impurităţi şi se execută în funcţie de mărimea şi greutatea acestora.
Folosirea la semănat a seminţelor mari, asigură importante sporuri ale producţiei şi o oarecare
timpurietate a acesteia faţă de seminţele mai mici din cadrul aceleiaşi specii.
Sortarea şi calibrarea seminţelor se execută folosind diferite tipuri de selectoare, când sunt
cantităţi mari de seminţe. Când cantitatea de seminţe este mică, lucrarea se execută manual, prin
alegeri la masă, cu ajutorul sitei sau prin scufundare în apă. Pentru scufundare se foloseşte o soluţie
de apă cu sare în concentraţie de 5 % sau o soluţie de azotat de amoniu 2 %. Seminţele seci, şiştave,
mici se ridică la suprafaţă şi se elimină prin scurgerea apei, iar cele grele, mari, se lasă la fundul
vasului.
Umectarea se aplică seminţelor cu tegumentul tare (sparanghel, ceapă, praz), la cele care
germinează mai greu (ardei, vinete) sau la cele care se folosesc pentru completarea golurilor şi
constă în îmbibarea seminţelor cu apă, pentru a declanşa germinarea acestora.
Umectarea se face cu apă călduţă, iar timpul de umectare este diferit în funcţie de specie:
 48 - 60 ore la ceapă, praz, sparanghel, ţelină, morcov;
 24 - 48 ore la tomate, ardei, vinete, sfeclă roşie;
 12 - 20 ore la castraveţi, dovlecei, fasole, mazăre;
 2 - 4 ore la salată, ridichi etc.
59
Seminţele care se menţin în apă mai mult de 24 de ore, se scot din apă o dată pe zi, se
aerisesc 10 - 15 minute, după care se introduc din nou. Prelungirea perioadei de umectare şi
neaerisirea seminţelor, poate favoriza respiraţia anaerobă şi pierderea viabilităţii acestora.
Umectarea se execută diferit, în funcţie de cantitatea de seminţe. Astfel, pentru cantităţi
mici de seminţe, acestea se introduc în săculeţi de pânză sau tifon şi se scufundă în apă 1 - 3 ore,
după care, se ţin la aer 1 - 3 ore, schimbând de fiecare dată apa.
Când cantitatea de seminţe ce trebuie umectată este mare, acestea se aşează pe o suprafaţă
plană netedă, în straturi de 30 cm grosime, se pulverizează şi se lopătează de 2 - 4 ori pe zi, timp de
2 - 3 zile.
ATENŢIE!!! Seminţele umectate se seamănă imediat într-un teren reavăn
Încolţirea forţată se aplică la seminţele destinate completării golurilor, înfiinţării

culturilor timpurii şi culturilor succesive.
Seminţele se aşează într-un strat gros de 5-6 cm, se acoperă cu prelate umede şi se menţin
la o temperatură de 22-25o C, până când apare radicula la cca 70 % din seminţe.
Seminţele încolţite se seamănă imediat, într-un teren reavăn, în caz

ATENŢIE!!!
contrar se deshidratează foarte uşor
Stratificarea se aplică la speciile legumicole la care maturarea seminţelor are loc eşalonat
(ceapă, morcov, mărar, varză, ridichi etc.).
Seminţele se ţin în apă 1 - 1,5 ore la o temperatură de 15 - 20oC, se întind în straturi de 3 -
5 cm grosime şi se acoperă cu pânze umede sau cu pământ umed, timp de 2 - 3 zile la o temperatură
de 15 - 20oC. Stratificarea se poate face şi cu nisip, pentru o durată de 10 - 40 zile.
ATENŢIE!!! Semănatul se face obligatoriu în teren umed.
Călirea seminţelor se practică pentru culturile timpurii (varză, conopidă, salată, tomate) în
scopul creşterii rezistenţei la frig a tinerelor plăntuţe. Răsadurile obţinute din seminţe călite, rezistă
mai bine la temperaturile scăzute din primăvară şi dau producţii mai timpurii.
Călirea se realizează prin menţinerea seminţelor timp de 24 ore la temperatura camerei şi
apoi 24 de ore la frig (1 - 4oC).
După câteva zile de şocuri termice, seminţele se seamănă în teren reavăn.
Drajarea seminţelor constă în acoperirea seminţelor mici şi foarte mici, cu un amestec
organo-mineral, rezultând o sămânţă sferică cu diametrul de 2 - 3 mm. Aceasta permite semănatul
de precizie, distribuirea uniformă a seminţelor, asigurarea unor condiţii mai bune de lumină a
plantelor, eliminarea răritului. Schematic, drajarea seminţelor se prezintă în figura 5.3.
Învelişul seminţei este alcătuit dintr-un material organo-mineral, respectiv lianţi şi produse
organo-farmaceutice. Ca material organo-mineral se foloseşte o pudră care conţine argilă, nisip
foarte fin, turbă, silicaţi de sinteză în diferite proporţii. Lianţii permit realizarea învelişului
seminţelor şi pot fi: insolubili, dar permeabili şi care cedează presiunii seminţelor îmbibate
(hidratate) şi solubili (diferite tipuri de argile cu utilizare în mediile nu prea umede sau prea uscate).
De asemenea, se folosesc substanţe stimulatoare, fitosanitare, îngrăşăminte etc. Se practică la
seminţele foarte mici şi mici: ţelină, salată, morcov, pătrunjel, cicoare etc.
60
Fig. 5.3. Drajarea seminţelor: E – embrion; P – pericarp;
1 – membrană protectoare externă; 2 – peliculă de insecticide; 3 – peliculă cu fungicide
Peliculizarea constă în acoperirea seminţelor cu o membrană protectoare, cu o grosime de

câţiva microni care păstrează forma seminţelor, reduce asperităţile şi asigură o protecţie fitosanitară
mai bună şi o îmbunătăţire a execuţiei semănatului.
Această acoperire se poate face prin 2 procedee:
 prin pulverizarea materialului de acoperire cu ajutorul unui atomizor asupra seminţelor
aflate într-un tambur rotativ, în prezenţa unui flux de aer cald;
 în mediu lichid, când materialul de acoperire se pulverizează cu atomizorul la presiune
ridicată pe seminţele existente într-un agitator cu flux de aer cald (fig. 5.4).
Fig. 5.4. Peliculizarea:

sus: sămânţă peliculizată; mijloc: cu sistem rotativ: at – atomizorul, ca – circulaţia aerului;
jos: pe pat fluidizant: 1 – aspiraţie prin filtru; 2 – coloană de tratare; 3 – seminţe în flux de aer;
4 – atomizor de înaltă presiune; 5 – reglare presiune aer
Stimularea seminţelor se face în scopul scoaterii acestora din repaus şi accelerarea

procesului de germinare.
Stimularea seminţelor se poate face pe două căi: fizică şi chimică.
Stimularea fizică constă în tratarea seminţelor de legume cu ultrasunete, unde
electromagnetice, şocuri termice, izotopi radioactivi, obţinând rezultate bune în ceea ce priveşte
scurtarea perioadei de vegetaţie, grăbirea germinaţiei acestora.
61
Cercetările efectuate de Pelaghia Chilom (2000) folosind seminţe de castraveţi, hibridul
Brucona, tratate cu raze X în concentraţie de 500 - 3.000 Rx (optimul fiind 1.000 - 3.000 Rx) au dus
la obţinerea unor sporuri de producţie timpurie de 41,2 % la doze de 1.500 Rx şi 5,25 % la doza de
1.000 Rx, iar producţia totală a crescut cu 7,6 % respectiv, 5,3 % în funcţie de variantă. La 3.000 Rx
efectul este inhibitor asupra producţiei.
Tratarea cu unde electromagnetice la castraveţi (Elena Florescu, 1968) şi ridichi de lună
(Albu, 1974) a dus la accelerarea germinării seminţelor, scurtarea perioadei de vegetaţie a plantelor
şi obţinerea de sporuri de producţie de 11 - 17 %.
Tratarea seminţelor de castraveţi cu raze gama în doză de 500 - 3.000 Kr, a avut efecte
diferite, dar rezultatele bune au fost obţinute la doze de 1.500 - 2.000 Kr. Producţia timpurie
realizată, a înregistrat un spor de 6,6 t/ha la 1.500 Kr şi 5,4 t/ha la 2.000 Kr, producţia totală fiind
mai mare cu 6,2 şi respectiv 5,2 t/ha.
Acelaşi autor a făcut experienţe şi cu unde laser. Creşterea răsadurilor şi intensitatea
activităţii enzimatice a fost direct proporţională cu durata expunerii seminţelor, crescând de la 5 minute
la 20 minute. Cele mai bune rezultate au fost obţinute la expunerea seminţelor pe ambele feţe, câte
20 minute şi 10 minute. Producţia timpurie a crescut cu 2,4 t/ha, iar cea totală cu 3,6 t/ha la
expunerea seminţelor 20 minute la unde laser.
Stimularea chimică. Cercetările efectuate cu diferite substanţe chimice, au scos în
evidenţă efectul pozitiv asupra germinării seminţelor. Acidul giberelic 0,01 % şi procaina 0,01 %,
au determinat grăbirea germinării seminţelor. Tratarea seminţelor de ardei cu 2,4 D a dus la o
inhibare parţială a germinării, în timp ce ANA 200 ppm a stimulat creşterea conţinutului în
substanţă uscată, intensificarea fotosintezei la răsaduri şi creşterea rădăcinilor.
Tratarea seminţelor cu MgSO4 duce la reducerea perioadei de obţinere a răsadurilor bune
de plantat, iar kinetina, AIA şi vitamina B îmbunătăţesc în bună măsură germinarea seminţelor, mai
ales la speciile legumicole la care acest proces se desfăşoară mai lent.
Rezultate bune s-au obţinut şi prin tratarea seminţelor cu acid nicotinic 0,01 %, acid
succinic 0,1 %, diferite microelemente sau extracte de plante.
Pentru creşterea rezistenţei seminţelor la temperatură mai mică a solului şi pentru grăbirea
germinaţiei, la tomate au fost făcute tratamente cu soluţii de glycerol, manitol şi polietilenglicol, la
temperatură de 15 - 20C (Argenich şi colab., 1989).
Stimularea seminţelor de ardei cu GA3 50 - 100 ppm a dus la creşterea în înălţime a
răsadurilor, a numărului de frunze (Abdul şi colab., 1987). Tratamentele cu GA3 0,01 mg/l anticipă
procesul de germinaţie a seminţelor de ardei cu 3 - 4 zile faţă de seminţele netratate, iar procentul
de germinare a crescut cu 5 - 10 % (Gheorghiţa Hoza, 1993).
La ardei, pentru scoaterea seminţelor din repaus, acestea se pot trata cu temperaturi de 24C
timp de 2 - 3 săptămâni sau se întârzie extragerea din fructe cu circa 10 zile (Randle şi Honma, 1981).
Îndepărtarea ţepilor se practică la speciile legumicole care prezintă ţepi pe suprafaţa
seminţei (morcov) cu scopul distribuirii uniforme a seminţelor şi evitarea înfundării semănătorilor.
Se execută mecanizat, folosind instalaţii speciale, cu valţuri sau cilindri rotativi.
Amestecarea seminţelor cu diverse materiale (nisip, rumeguş) se practică la morcov,
pătrunjel, salată, atunci când semănatul se execută manual, în scopul asigurării distribuirii uniforme
a seminţelor în teren.
La speciile legumicole care răsar greu (ceapă, morcov, pătrunjel etc.) se procedează la
amestecarea acestora cu specii cu răsărire rapidă (salată, ridichi), folosind 30 - 40 g de sămânţă
indicatoare, la 1 kg de sămânţă.
62
Dezinfecţia seminţelor se execută cu scopul prevenirii şi combaterii bolilor şi dăunătorilor
care se transmit prin seminţe. Dezinfecţia seminţelor se poate face termic şi chimic.
Dezinfecţia termică (tabelul 5.4) se execută atât pe cale umedă, cât şi uscată, însă cere
foarte multă atenţie asupra timpului de tratament, cât şi a temperaturii. Se aplică la tomate, ţinând
seminţele în apă timp de o oră, la o temperatură de 52 - 55oC, cu răcire în apă pentru combaterea
cancerului bacterian şi a altor ciuperci patogene, sau tratament uscat la 80oC timp de 24 ore, pentru
virusul mozaicului tutunului. La vinete, seminţele se tratează în mediu umed la 50 oC, timp de 30
minute, iar la ardei seminţele se ţin la 58oC, 6 ore pentru VMT şi bacterii şi ciuperci.
Tabelul 5.4
Dezinfecţia termică a seminţelor
(prelucrarea după Costache M., Roman Tr., 1998)
Specia Agenţii patogeni Metode Timpul şi Observaţii

de tratare temperatura
Tomate VTM, bacterii, Termic uscat 80o, 24 ore sau Ventilarea aerului
ciuperci 70o, 72 ore
Bacterii şi ciuperci Termic umed 53oC, 1 oră Răcire în apă şi uscare
Ardei VTM, bacterii, Termic uscat 58oC, 4 - 6 ore Ventilarea aerului
ciuperci 80oC, 24 ore
Vinete Aschochyta hortorum Termic uscat 50oC, 30 minute Răcire în apă, uscare
Castraveţi Virusul mozaicului Termic uscat 70oC, 72 ore Ventilarea aerului
verde, ciuperci
Bacterii, ciuperci Termic umed 53oC, 1 oră Răcire, uscare
Varză, Bacterii, ciuperci Termic umed 50oC, 30 minute Răcire la 30 - 32o
conopidă
Fasole Colletotrichum Termic umed 60oC, 5 minute -
lindemuthianu 54,5oC, 15 minute
Ceapă (bulbi) Botrytis allii Termic umed 45oC, 8 - 12 ore -
Morcov Bacterii, ciuperci Termic umed 50oC, 25 minute -
Salată Virusul mozaicului Termic umed 40oC, 6 - 10 zile Se imersează în PRG,
spălare după tratament,
uscare
Spanac Ciuperci Termic umed 50oC, 25 minute -
Ţelină Septoria apicola Termic umed 48oC, 30 minute -
La castraveţi, pentru viroze se fac tratamente umede la temperatură de 53 - 55oC timp de o

oră, cu răcire în apă, sau tratament termic uscat la 70oC timp de 72 ore. La crucifere, seminţele se
tratează umed la 50oC timp de 30 minute, cu răcire naturală, în special pentru ciuperci
(Xanthomonas, Phoma şi Alternaria).
Dezinfecţia chimică se execută cu diferite produse, prin prăfuire sau pe cale umedă. Astfel,
la tomate se foloseşte TMT 3 g/1 kg prin prăfuire, pentru căderea plăntuţelor şi pătări, iar pentru
cancerul bacterian, seminţele se ţin la înmuiat în acid acetic 0,6 %, timp de 24 ore, la o temperatură de
20 - 22oC. La ardei şi vinete, se foloseşte fosfat trisodic 1 kg/45 l apă, seminţele se ţin în soluţie 15 -
20 minute şi apoi se spală, tratamentul fiind recomandat pentru VMT. Pentru ciuperci se foloseşte
TMTD, 3 g/1 kg prin prăfuire cu 2 - 3 zile înainte de semănat. La crucifere se foloseşte Vitavax,
Plantavax 3 - 5 g/1 kg prin prăfuire, cu 2 - 3 zile înainte de semănat, precum şi TMTD 3 g/1 kg.
63

Întrebarea nr. 1
a) Care sunt avantajele înmulţirii prin seminţe?
b) Care sunt principalele însuşiri de calitate a seminţelor de legume?
c) Care sunt lucrările care se execută în vederea pregătirii seminţelor

pentru semănat?

 care sunt speciile legumicole care se înmulţesc în exclusivitate prin
seminţe;
 care sunt avantajele şi dezavantajele înmulţirii prin seminţe;
 care sunt indicatorii de calitate ai seminţelor de legume;
 care sunt procedeele prin care se pregătesc seminţele în vederea
semănatului.
Întrebarea nr. 1
a) Înmulţirea prin seminţe are o serie de avantaje, cum sunt: semănatul
mecanizat, spaţii reduse de depozitare, pierderi reduse în depozite,
cheltuieli mici în perioada de păstrare a seminţelor, mecanizarea
lucrărilor în depozite, păstrea o perioadă îndelungată de timp.
b) Principalele însuşiri care atestă calitatea seminţelor sunt: puritatea,
facultatea şi energia germinativă, sămânţa utilă, autenticitatea,
viabilitatea, masa a o mie de seminţe (MMS), umiditatea, gradul de
infestare cu boli şi dăunători.
c) Seminţele care sunt în reţeaua de comercializare trec printr-o serie de
etape de pregătire, şi anume: sortarea şi calibrarea, umectarea, încolţirea
forţată, drajarea, peliculizarea, dezinfecţia termică şi chimică, stimularea
fizică şi chimică, îndepărtarea ţepilor etc. Acestea se execută în perioade
diferite, în funcţie de momentul folosirii seminţelor.
64

1. Care sunt avantajele şi dezavantajele înmulţirii prin seminţe? – 2 p.
2. Care sunt speciile care se înmulţesc în exclusivitatea prin seminţe? – 1 p.
3. Care sunt lucrările de pregătire a seminţelor în vederea semănatului? –
3 p.
4. Care sunt însuşirile de calitate a seminţelor de legume? Descrieţi la
alegere 2 dintre ele. – 3 p.
mai eficiente.

65
ÎNMULŢIREA PLANTELOR LEGUMICOLE.
ÎNMULŢIREA PLANTELOR LEGUMICOLE PE CALE VEGETATIVĂ
Cuprins
6.2. Avantajele şi dezavantajele înmulţirii pe cale vegetativă........................................... 66
6.3. Metode de înmulţire.................................................................................................... 67
6.1. Obiectivele unităţii de învăţare:

 cunoască avantajele și dezavantajele înmulțirii pe cale vegetativă;
 cunoască metodele de înmulțire, în vederea alegerii metodei celei mai
adecvate scopului urmărit.
6.2. Avantajele şi dezavantajele înmulţirii pe cale vegetativă (asexuată)
Înmulţirea vegetativă se practică la speciile legumicole care în condiţiile din ţara noastră nu
formează seminţe (cartof, usturoi, batat) sau nu sunt apte pentru germinare (hrean). De asemenea, se
practică la unele specii care răspund mai bine la înmulţirea vegetativă, decât prin seminţe
(anghinare, tarhon, cardon, revent etc.). La înmulţirea vegetativă, se folosesc porţiuni de plantă din
care va rezulta o nouă plantă, cu aceleaşi caracteristici ca planta mamă.
 transmiterea fidelă a caracterelor la  păstrarea greoaie a materialului vegetal,
descendenţi; fiind necesară asigurarea unor condiţii
 obţinerea mai timpurie a producţiei; speciale de depozitare;
 creşterea producţiei la unitatea de suprafaţă;  înregistrarea unor pierderi mai mari de
 prevenirea impurificării soiurilor etc. material decât la seminţe, pe perioada
păstrării;
 manipularea cu dificultate a materialului;
66
 coeficient mic de înmulţire, cu excepţia
înmulţirii plantelor „in vitro”, care prezintă
cea mai mare rată de multiplicare;
 volumul mare al materialului, ceea ce
necesită spaţii mari de depozitare;
 consumul ridicat de forţă de muncă.
6.3. Metode de înmulţire
o înmulţirea prin bulbi se practică la ceapa de arpagic şi se execută toamna sau

primăvara devreme, folosind bulbi (arpagic) uniformi ca mărime şi sănătoşi.
o înmulţirea prin bulbili este specifică la usturoi şi ceapa eşalotă (vlaşiţă, hajmă), se
execută toamna sau primăvara şi constă în desprinderea bulbililor de pe discul comun şi
plantarea separată a acestora. La usturoiul şi ceapa de Egipt se folosesc pentru înmulţire
bulbilii aerieni, care se formează pe tulpinile florifere.
o înmulţirea prin tuberculi se practică la cartof. Se folosesc tuberculi de mărime
mijlocie, obţinuţi din culturi speciale, destinate acestui scop, întregi sau fragmente de
tuberculi, cu 1 - 2 muguri (fig. 6.1).
Fig. 6.1. Înmulţirea prin tuberculi
o înmulţirea prin rizomi se practică la revent, măcriş, sparanghel, hrean, având grijă să
se folosească porţiuni de rizom cu mugure terminal, cu excepţia hreanului la care se pot
utiliza orice fragmente de rizom (fig. 6.2).
Fig. 6.2. Înmulţirea prin rizomi
67
o înmulţirea prin drajoni se practică la tarhon, anghinare, care formează lăstari din
mugurii de pe rădăcină (drajoni). Înmulţirea se face prin detaşarea acestora de la planta
mamă şi plantarea separată şi imediată. Dacă aceştia nu au un sistem radicular bine
dezvoltat, se pun la înrădăcinat şi apoi se plantează la locul definitiv (fig. 6.3).
Fig. 6.3. Înmulţirea prin drajoni: 1 – detaşarea drajonului; 2 – fasonarea drajonului
o înmulţirea prin miceliu se practică la ciuperci, folosind miceliu granulat pe boabe de

cereale, produs în unităţi specializate, de la tulpini valoroase.
o înmulţirea prin despărţirea tufelor se execută primăvara la tarhon, anghinare, ştevie,
leuştean, cardon, revent etc., şi constă în divizarea tufelor în mai multe bucăţi şi
plantarea acestora separată, primăvara înainte de pornirea în vegetaţie (fig. 6.4).
Fig. 6.4. Înmulţirea prin despărţirea tufelor
o înmulţirea prin altoire reprezintă o metodă de înmulţire a plantelor legumicole, ca o

alternativă în principal faţă de atacul foarte agresiv de fuzarioză şi nematozi în sol, în
scopul obţinerii de plante rezistente. Metoda se practică la un număr restrâns de specii
legumicole: tomate, vinete, ardei, castraveţi şi pepeni şi în ţări cu legumicultură
avansată (Belgia, Olanda, Grecia, Turcia etc.), după diverse metode (fig. 6.5). Primele
lucrări de altoire a legumelor pe plan mondial, s-au realizat la pepenii verzi în 1931,
apoi la vinete în 1950, castraveţi în 1960, tomate în 1970 şi ardei în 1985.
În România această problemă s-a pus la nivelul anilor 1965 - 1970, fără obţinerea unor
rezultate, reluându-se după anul 2000. Printre cei care desfăşoară activitate de altoire a plantelor
legumicole sunt specialiştii de la Institutul Horting din Bucureşti, SCLD Buzău şi SCCCPN
Dăbuleni, care produc anual circa 20.000 - 30.000 plante. Ca specii la care se practică această
metodă de înmulţire sunt: pepenii verzi, pepenii galbeni, castraveţii, tomatele, ardeiul şi vinetele.
68
Avantajele altoirii speciilor legumicole Dezavantajele altoirii speciilor legumicole
 obţinerea de plante cu rezistenţă deosebită  costul mai mare al răsadurilor altoite;

la bolile de sol, dăunători şi la diferite  scăderea cu câteva zile a timpurietăţii
tipuri de stres; producţiei;
 reducerea numărului de plante la unitatea  investiţie mare pentru realizarea unei
de suprafaţă, cu circa 20 %; dotări speciale care să asigure parcurgerea
 capacitate mai mare de absorbţie a apei şi tuturor fenofazelor din fluxul tehnologic;
elementelor nutritive, chiar şi la temperaturi  problema incompatibilităţii dintre altoi şi
mai scăzute; portaltoi care poate duce la obţinerea de
 reducerea numărului de tratamente plante debile sau la afectarea gustului
fitosanitare şi reducerea poluării fructelor fructelor;
şi solului;  necesitatea forţei de muncă specializată.
 creşterea producţiei cu circa 30 %, faţă de
plantele nealtoite, fructe mai mari şi de
calitate mai bună;
 obţinerea de venituri mai mari la unitatea
de suprafaţă.
Metode de altoire
La speciile legumicole se practică:
 altoirea în copulaţie simplă sau alipire;
 copulaţie perfecţionată;
 altoirea în despicătură.
Fig. 6.5. Altoirea: a – la tomate; b – la castraveţi; P – portaltoi; A – altoi
69
La tomate, cea mai răspândită metodă de altoire este prin alipire (fig. 6.5.a), efectuată în
stadiul de 3 - 5 frunze adevărate şi înălţimea de 10 - 15 cm. La portaltoi, între cotiledoane şi prima
frunză se face o tăietură oblică către bază, cu o înclinaţie de 45º, iar la altoi la aceeaşi lungime şi
aceeaşi înclinaţie. Cele 2 suprafeţe se unesc şi se fixează cu cleme de diferite tipuri sau staniol.
Sudarea are loc în 7 - 10 zile, dacă temperatura este de 20 - 25°C şi umiditatea relativă ridicată,
după care se îndepărtează vârful portaltoiului deasupra punctului de altoire şi altoiul sub punctul de
altoire.
La castraveţi, pepeni verzi, pepeni galbeni, metoda cea mai folosită este în despicătură
(fig. 6.5.b), prin care se taie vârful portaltoiului, iar capătul se despică longitudinal. Se taie altoiul
sub formă de pană dublă şi se introduce în despicătură. Se prinde cu un cleşte de plastic.
Prin această metodă se asigură un procent de prindere de peste 95 % şi se poate aplica şi de
către producătorii care nu dispun de spaţii special amenajate, cu posibilitatea dirijării
microclimatului (Toma V., 2009).
Altoirea se execută în momentul în care portaltoiul are frunzele cotiledonale bine
dezvoltate, în timp ce castravetele trebuie să aibă prima frunză adevărată. Se poate face în
despicătură sau prin alipire. Se asigură o temperatură minimă nocturnă de 20°C, umiditatea relativă
ridicată, şi după 10 - 12 zile se taie vârful portaltoiului, iar la castravete tulpina, sub punctul de altoire.
Portaltoi utilizaţi
La tomate se folosesc ca portaltoi hibrizi F1 rezultaţi din încrucişarea speciei
Lycopersicon hirsutum şi Lycopersicon esculentum, rezultând hibrizi rezistenţi notaţi cu diferite
litere. Cu litera K se notează portaltoii rezistenţi la Pyrenochaeta lycopersici şi Dydinella
lycopersici, cu KN cei rezistenţi la nematozi, cu KV cei rezistenţi la Verticilium, iar cu KVF cei
rezistenţi la Verticilium şi Fusarium.
La vinete şi ardei se pot folosi ca portaltoi hibrizi de tomate KVF sau Solanum
integrifolium, Solanum tovum şi Solanum melongena.
La ardei, se pot folosi selecţii din Capsicun annuum rezistente la Phytophtora capsici.
Primele încercări de altoire la ardei au fost făcute în Italia de Garibaldi (1974), care a arătat
că se execută greu, iar prinderea altoiului este mult mai greoaie, comparativ cu tomatele şi vinetele.
La pepenii verzi, pepenii galbeni şi castraveţi, se folosesc Lagenaria syceraria,
Cucurbita ficifolia, Benincasa hispida, Cucurbita spp., care au o rezistenţă sporită la Fusarium, în
special Cucurbita ficifolia, imprimând vigoare plantelor altoite. Această specie poate fi atacată de F.
solani var. cucurbitae, dar poate fi uşor controlată folosind seminţe sănătoase şi spaţii dezinfectate.
Pepenele galben se altoieşte pentru a imprima rezistenţă la Fusarium şi Verticilium,
folosind ca portaltoi specia Benincasa hispida, de origine orientală şi de vigoare mare. Se seamănă
portaltoiul cu 7 - 8 zile mai devreme decât pepenele pentru că germinează şi creşte mai greu. Se
altoiesc prin alipire şi după circa 10 zile sudarea este realizată. La plantare punctul de altoire trebuie
să fie deasupra solului pentru a evita trecerea pe rădăcini proprii.
Alţi portaltoi folosiţi sunt:
Pepeni galbeni, pepeni verzi şi castraveţi:
1. Azman Rz F1, hibrid între C. maxima şi C. moschata, rezistent la Fusarium oxyisporum
şi temperatură mai scăzută;
2. Ferro Rz F1, hibrid între C. maxima şi C. moschata, recomandat pentru altoirea
pepenilor deoarece asigură o creştere echilibrată a plantelor. Imprimă o capacitate de
producţie mai mare şi chiar timpurietate, comparativ cu alţi portaltoi. Are o foarte bună
rezistenţă la Fusarium ozysporum;
70
3. Pelops Rz, F1, hibrid tip Lagenaria, care se caracterizează prin rezistenţă mare la
Fusarium oxysporum. Imprimă timpurietate şi asigură producţii mari.
4. Grupa Ergon (ES 113 F1, ES 101 F1, Es 30900 F1), folosiţi pentru pepenii verzi,
asigură o rezistenţă bună la boli, toleranţă la temperaturi scăzute, creşte vigoarea şi
productivitatea plantelor, gustul fructelor nu este afectat.
5. UG 29 A prezintă o afinitate foarte bună, imprimă vigoare plantelor şi rezistenţă la
nematozi, Fusarium, Rizochtonia, fără schimbarea gustului fructelor.
6. Macis F1, folosit la altoirea pepenilor verzi cu rezultate foarte bune, care influenţează
pozitiv timpurietatea producţiei (Toma V., 2009).
Tomate şi vinete:
1. Kemerit Rz F1, este un portaltoi care imprimă plantelor altoite rezistenţă la toţi factorii
de stres. Când se foloseşte la vinete, se recomandă o fertilizare optimă care să evite
acumularea de nitraţi care sensibilizează plantele; nu are rezistenţă la F.o. ssp. radici;
2. Yedi Rz F1, adaptat în special pentru zona mediteraneană, folosit foarte mult în Turcia.
Are rezistenţă la Fusarium şi Verticillium, nematozi, virusul mozaicului tutunului, însă
cu înrădăcinare mai superficială. Asigură producţii ridicate atât la vinete, cât şi la tomate.
3. King Kong Rz F1, foarte viguros şi cu o rezistenţă remarcabilă la F.o. ssp. radici.
Rezistenţă mare şi la nematozi, virusul mozaicului tutunului;
4. Emperador Rz F1, de asemenea foarte rezistent la principalii agenţi patogeni.
Reuşita altoirii se bazează pe alegerea altoiului şi portaltoiului pe baza compatibilităţii
acestora, celei mai bune metode de altoire, asigurarea condiţiilor de vascularizare la punctul de
altoire şi suprapunerea perfectă a celor două zone.
Condiţiile de mediu joacă un rol foarte important în asigurarea prinderii. După altoire,
plantele se trec în tunele de calusare unde temperatura minimă trebuie se fie 23 - 25ºC, iar cea
maximă 28 - 29ºC şi umiditatea relativă 98 - 100 %, cu aerisire şi iluminare treptată începând din
ziua a 4-a. Plantele nu se expun direct razelor solare. Perioada de timp este de 7 zile, după care
răsadurile sunt trecute în condiţii obişnuite de mediu, conform tehnologiei de producere a acestora,
iar după circa 10 zile de la altoire se pot transplanta în ghivece mai mari, în funcţie de specie şi cu
atenţie sporită, pentru a evita dezbinarea celor doi parteneri.
o înmulţirea prin butaşi este puţin practicată, însă se poate aplica la speciile care au
capacitatea de a emite rădăcini adventive pe tulpini (tomate, batat, tarhon, rozmarin).
Butaşii sunt porţiuni de tulpină de 7 - 10 cm lungime care se tratează sau nu cu
substanţe stimulatoare (auxine), se pun la înrădăcinat în spaţii încălzite, în apă, nisip sau
perlit şi se umbresc în primele zile, pentru a evita deshidratarea acestora. Este principala
metodă de înmulţire a batatului. Pentru aceasta se confecţionează butaşi de vârf de
lăstari sau de fragmente de lăstari, cu 2 frunze şi tăietura obligatoriu sub nod.
Înrădăcinarea cea mai rapidă se face în apă, care se schimbă zilnic, în locuri călduroase,
fără curenţi de aer. Apariţia rădăcinilor are loc în 3 - 4 zile, iar plantarea la locul
definitiv se poate executa după 2 săptămâni, când plantele au format un sistem radicular
puternic. Rezultate bune se obţin şi la tomate, în scopul valorificării prelungite a
hibrizilor. Pentru aceasta se îndepărtează lăstarii laterali, respectiv copilii, din care se
confecţionează butaşi de circa 10 - 12 cm lungime şi 2 frunze, se tratează baza butaşului
cu fitoregulatori de înrădăcinare, se pun într-un substrat bine aerat şi cu capacitate bună
de reţinere a apei (perlit, turbă cu pH-ul 5,5 - 6) şi se asigură o temperatură de circa 20 -
22ºC şi o umiditate corespunzătoare.
71
o înmulţirea prin culturi de ţesuturi „in vitro” este una dintre cele mai reprezentative
metode de înmulţire pe cale vegetativă, care asigură obţinerea unui material săditor de înaltă
calitate. Culturile „in vitro” au căpătat extindere după 1980, astfel că în SUA, în 1979 s-au
obţinut peste 100 milioane de plante, iar în Olanda în 1983, 10 milioane de plante.
Speciile legumicole care se înmulţesc prin această metodă sunt: conopida, sparanghelul,
prazul, anghinarea, feniculul, broccolii, varza etc. La cartof, se practică culturi de protoplaşti, astfel
că, în Franţa, circa 90 % din materialul săditor este obţinut în acest mod.
Avantajele înmulţirii „in vitro” Dezavantajele înmulţirii „in vitro”
 obţinerea unui material liber de viroze şi  necesitatea unei dotări adecvate şi spaţii
micoplasmoze; special amenajate;
 asigurarea unei rate de multiplicare net  utilizarea unor produse scumpe şi mai
superioare altor metode (de la o singură greu de procurat (fitohormoni, vitamine);
plantă, în decurs de 6 luni, se pot obţine  necesită personal calificat, cu cunoştinţe
teoretic un milion de plante); solide de biochimie, biologie, fiziologie
 folosirea ca material iniţial, orice tip de etc.;
organ sau porţiune de organ (rădăcină,  există riscul apariţiei mutaţiilor negative
tulpină, frunze, flori, muguri); şi a gemenilor genetici;
 obţinerea de plante rezistente la stres, boli  există riscul sărăcirii bazei genetice a
şi dăunători; speciilor.
 obţinerea de hibrizi între plante îndepărtate
genetic prin fecundarea „in vitro”;
 reîntinerirea plantelor şi conservarea
speciilor în bănci de gene;
 asigurarea şi îmbunătăţirea schimbului de
material între unităţile de profil din ţară şi
străinătate;
 posibilitatea efectuării înmulţirii plantelor
pe tot parcursul anului, eliminând
caracterul sezonier, întâlnit la alte metode
de înmulţire;
 menţinerea materialului valoros prin
selecţie somaclonală sau prin culturi de
embrioni.
Înmulţirea prin culturi „in vitro” se execută în laboratoare specializate care cuprind 2 zone:
o zona nesterilă (laboratorul pentru pregătirea mediului de cultură, spălătorul, magazia,
grupul social etc.);
o zona sterilă (camera de prelevare şi camera de creştere).
În zona nesterilă, se depozitează sticlăria, substanţele chimice şi toate celelalte materiale
care se utilizează. Tot aici, se pregătesc mediile de cultură, se dezinfectează materialul vegetal şi se
autoclavează mediul de cultură.
În zona sterilă, se execută trecerea materialului din „vivo” „in vitro” (inocularea) în
condiţii de asepsie totală, sub hotă, pe mediile de cultură şi se asigură condiţii optime de
temperatură, umiditate, lumină şi fotoperioadă, în camera de creştere.
72
Înmulţirea „in vitro” cuprinde 5 faze:
 faza pregătitoare (faza 0) este faza în care are loc alegerea şi pregătirea plantelor de la
care se vor preleva explante (sursele de explante = donator), pregătirea materialului
recoltat şi sterilizarea lui;
 faza de iniţiere şi stabilizare a culturii (faza 1), constă în detaşarea explantelor şi
trecerea lor pe mediul de cultură, specific fiecărei specii sau grupă de specii
(inocularea). Se folosesc vase mici, de obicei eprubete cu câte 5 mm de mediu, în care
se inoculează câte un explant. Este o fază dificilă, deoarece o parte din material se
infectează sau nu creşte.
 faza de multiplicare (faza 2), are drept scop multiplicarea materialului vegetal obţinut în
faza de stabilizare, până la atingerea numărului dorit. Numărul de subculturi care se pot
face este dependent de specie, iar durata unei subculturi este de circa 4 săptămâni.
 faza de înrădăcinare (faza 3), constă în înrădăcinarea lăstarilor obţinuţi în faza de
multiplicare. Se folosesc lăstari cu lungimea de peste 5 cm, care pot fi înrădăcinaţi atât
în vase de cultură, cât şi direct în substrat odată cu aclimatizarea. Pentru înrădăcinare, în
mediu, trebuie să existe auxine, acestea fiind responsabile de înrădăcinare. Se practică şi
varianta de inducere a înrădăcinării în soluţii nutritive, cu glucide şi concentraţii mai
mari de auxine, dar de durată scurtă (până la o săptămână) şi trecerea materialului direct
în substrat în condiţii de ceaţă artificială.
 faza de aclimatizare (faza 4), constă în obişnuirea treptată a tinerelor plăntuţe cu
condiţiile din seră sau solar. Aclimatizarea se face treptat pe o perioadă de 2 - 4
săptămâni, în condiţii de ceaţă artificială, timp în care se scade treptat umiditatea şi se
apropie temperatura de cea a mediului ambiant. În această perioadă, plăntuţele se
fertilizează cu soluţii nutritive, deoarece rădăcinile în prima fază nu au perişori
absorbanţi, şi se asigură o bună protecţie fitosanitară. În funcţie de sensibilitatea speciei,
pierderile în faza de aclimatizare pot fi de la câteva procente, la speciile puţin
pretenţioase, la pierderi mai mari, pierderi de care trebuie să se ţină seama în faza de
multiplicare.
 cultura de meristeme, folosită pentru obţinerea plantelor libere de

virusuri, foloseşte meristemele din muguri, cu lungimea de 0,2 - 0,4 mm;
 cultura de apexuri (vârfuri de creştere), este una din cele mai uşoare şi
Metodele de folosite metode, explantele având 1 - 2 cm lungime;
microînmulţire  cultura de butaşi sau minibutaşi de nod, foloseşte ca explante porţiuni
sunt mai multe, de tulpină cu un mugure şi se bazează pe evoluţia acestuia cu formarea
în funcţie de de noi lăstari;
scopul urmărit
 cultura de embrioni imaturi, folosită în special în lucrările de
şi tipul de
ameliorare, pentru obţinerea de soiuri noi;
explant folosit,
 cultura de antere şi polen, pentru a obţine plante haploide de importanţă
după cum
mare pentru ameliorare;
urmează:
 cultura de calus, pentru selecţia plantelor rezistente la stres, boli şi
dăunători, prin inducerea unor factori stresanţi pe perioada selecţiei;
 organogeneza directă sau indirectă din frunze, folosită pentru
stimularea variabilităţii genetice şi selecţia unor genotipuri noi şi
valoroase, rezistente la stres şi boli.
73
De asemenea, sunt o serie de preocupări de a obţine „seminţe sintetice” prin înmulţire
vegetativă „in vitro”, pornind de la porţiuni de organe (embrioni somatici, apexuri şi minibutaşi) cu
scopul de a asigura acestor explante o durată mai mare de păstrare. Se încearcă obţinerea unui
„tegument sintetic” pentru protecţia explantelor încapsulate, folosind o serie de substanţe de
protecţie, cu rol nutritiv şi stimulator.
Există cercetări pentru rezolvarea aspectelor tehnice, care survin pe fluxul de obţinere a
seminţelor sintetice, la universităţile de profil agricol din lume. Dintre acestea, la Universitatea din
Perugia, Italia sub îndrumarea prof. A. Standardi s-au obţinut rezultate foarte bune.
Ca rezultat al colaborării dintre Universitatea de Ştiinţe Agricole din Perugia şi
Universitatea de Ştiinţe Agronomice din Bucureşti, au fost publicate articole în care s-au prezentat
rezultatele unor cercetări în acest domeniu (Gheorghiţa Hoza şi colab., 1997).
Deoarece este un domeniu relativ nou, rămân încă de rezolvat o serie de probleme, care
necesită studii aprofundate privind cunoaşterea reacţiei plantelor la încapsulare şi, de asemenea,
probleme legate de compoziţia „tegumentului seminal artificial”.

Întrebarea nr. 1
a) Care sunt metodele de înmulţire vegetativă a plantelor legumicole?
b) De ce se altoiesc plantele legumicole, care sunt speciile legumicole

care se pretează la acestă metodă de înmulţire şi ce portaltoi se
folosesc?
c) Care sunt avantajele înmulţirii „ in vitro”?
d) Ce metode de înmulţire „in vitro” cunoaşteţi?

 care sunt speciile care se înmulţesc în exclusivitate pe cale vegetativă;
 care sunt avantajele şi dezavantajele înmulţirii vegetative;
 care sunt metodele de înmulţire care se folosesc la speciile legumicole.
74
Întrebarea nr. 1
a) Metodele de înmulţire vegetativă sunt: înmulţirea prin tuberculi, bulbi,
bulbili, drajoni, rizomi, despărţirea tufei, butaşi, miceliu, altoire, „in
vitro” etc.
b) Scopul principal al altoirii plantelor legumicole este obţinerea de plante
rezistente la atacul de nematozi şi fusarioza de sol, folosind ca portaltoi
plante rezistente. Speciile legumicole care se pretează la altoire sunt:
tomatele, ardeiul, vinetele, castraveţii, pepenii galbeni, pepenii verzi.
Se folosesc mai mulţi portaltoi, fie specii, fie hibrizi interspecifici, ca
de exemplu: la tomate se folosesc hibrizi F1 rezultaţi din încrucişarea
speciei Lycopersicon hirsutum şi Lycopersicon esculentum, hibrizi
rezistenţi notaţi cu diferite litere (KN, KV, KF, KVF); la ardei şi vinete
se folosec speciile Solanum integrifolium, Solanum tovum şi Solanum
melongena, hibrizii Kemerit Rz F1, Yedi Rz F1, King Kong Rz F1,
Emperador Rz F1 (la tomate şi vinete); la castraveţi, pepeni se folosesc
speciile Lagenaria syceraria, Cucurbita ficifolia, Benincasa hispida,
Cucurbita spp. şi hibrizi Azman Rz Ferro Rz F1, Pelops Rz F1, Grupa
Ergon, Macis F1.
c) Avantajele înmulţirii „in vitro” sunt: obţinerea materialului liber de
viroze, rata mare de multiplicare comparativ cu alte metode, obţinerea
de plante rezistente la stres, boli şi dăunători; obţinerea de hibrizi între
plante îndepărtate genetic, conservarea speciilor în bănci de gene;
eliminarea periodicităţii înmulţirii, menţinerea materialului valoros prin
selecţie somaclonală sau prin culturi de embrioni.
d) Metodele de înmulţire „in vitro” sunt: cultura de meristeme, de apexuri,
de antere şi polen, de embrioni imaturi, cultura de calus, organogeneză
directă sau indirectă din frunze, minibutaşi sau butaşi de nod.

75
1. Care sunt speciile care se înmulţesc în exclusivitate pe cale vegetativă?
– 1 p.
2. Care sunt avantajele înmulţirii pe cale vegetativă? – 2 p.
3. De ce se foloseşte metoda altoirii şi care sunt speciile la care se
practică pe scară largă pe plan mondial? – 3 p.
4. Care sunt avantajele înmulţirii „in vitro” şi ce metode se folosesc? – 3 p.
mai eficiente.
1. Hoza Dorel, 1998 – Verigi biotehnologice cu aplicaţii în horticultură. AMC, Bucureşti.

3. Stănică Florin, 1999 – Microînmulţirea plantelor horticole. Editura Grand, Bucureşti.
76
TEMPERATURA
Cuprins
7.2. Cerinţele plantelor legumicole faţă de temperatură pe fenofaze................................ 81
7.3. Clasificarea speciilor legumicole după pretenţiile faţă de temperatură...................... 83
7.4. Dirijarea temperaturii în culturile legumicole.............................................................84
7.5. Corelarea temperaturii cu ceilalţi factori de vegetaţie................................................ 86
7.6. Surse de căldură.......................................................................................................... 88

 cunoască rolul temperaturii în viaţa plantelor legumicole şi elementele
care au implicaţie directă asupra acestora;
 cunoască însuşirea cerinţelor plantelor legumicole faţă de temperatură şi
implicaţiile acesteia în practica legumicolă;
 cunoască corelarea temperaturii cu ceilalţi factori de vegetaţie în funcţie
de cerinţele plantelor legumicole;
 cunoască modalităţile de dirijare a temperaturii în situaţii de exces sau
deficit, în diverse sisteme de cultură
Temperatura reprezintă un factor de mediu limitativ în cultura legumelor, deoarece de

nivelul temperaturii depinde declanşarea sau stoparea proceselor biologice din plante. Temperatura
influenţează începutul recoltării părţilor comestibile (Indrea, 1992), perioada de vegetaţie a
culturilor şi zonarea acestora. Astfel, în nordul ţării, la tomatele cultivate în solar, fructele se
maturează cu 5 săptămâni mai târziu, la fasolea verde în câmp cu 4 săptămâni mai târziu, iar la
varză şi ridichi cu 2 - 3 săptămâni mai târziu faţă de zonele sudice.
Temperatura înregistrează variaţii atât în timpul zilei (variaţii diurne), cât şi în timpul unui
an (variaţii anuale) şi se prezintă sub forma unei curbe simple (fig. 7.1).
În cursul unei zile, în ţara noastră, maximul termic se înregistrează în jurul orei 14, iar
minimul puţin înaintea răsăririi soarelui. Anual, maximul de temperatură este în luna iulie, iar
minimul în luna ianuarie.
77
Fig. 7.1. Variaţia diurnă și anuală a temperaturii aerului
(Ileana Săndoiu, 2000, Bucureşti)
Declanşarea proceselor metabolice se face când temperatura este egală sau mai mare cu
pragul biologic al speciei. Acesta este de: 5 - 6°C la salată, spanac, varză, morcov, ţelină etc., 10°C
la tomate, fasole, ardei, vinete, 14 - 15°C la pepeni şi castraveţi.
Pentru cultura legumelor, foarte importantă este cunoaşterea sumei anuale a gradelor de
temperatură peste 15°C. Astfel, în Câmpia Română sunt 2.800 - 3.000°C, în zona dealurilor
subcarpatice, sudul şi centrul Moldovei 2.400 - 2.600°C, în Câmpia Transilvaniei şi Podişul
Moldovei 2.000 - 2.200°C.
Ultimul îngheţ se produce între 29 martie şi 5 aprilie în Dobrogea şi Lunca Dunării, 1 - 20
aprilie în Câmpia Română, 10 - 20 aprilie în Câmpia de Vest şi Podişul Moldovei.
Numărul de zile cu îngheţ este 80 - 90 pe litoral, 90 - 100 în Câmpia Română şi de Vest,
100 - 110 în Podişul Transilvaniei şi 110 - 120 în Podişul Moldovei (partea de sud).
Primul îngheţ apare la 1 noiembrie pe litoral, după 25 octombrie în Câmpia Română şi de
Vest, după 15 octombrie în Moldova şi la începutul lunii octombrie în Podişul Transilvaniei.
Data apariţiei primului îngheţ (fig. 7.2) influenţează durata perioadei de vegetaţie a
culturilor, iar data ultimului îngheţ influenţează epoca de înfiinţare a culturilor (fig. 7.3).
Fig. 7.2. Data apariţiei primului îngheţ

(Ileana Săndoiu, 2000)
78
Fig. 7.3. Data apariţiei ultimului îngheţ
Fiecărei specii legumicole îi este caracteristică o temperatură minimă, o temperatură

optimă şi o temperatură maximă de creştere şi dezvoltare (tabelul 7.1.a, 7.1.b).
Tabelul 7.1.a
Temperatura solului pentru germinarea seminţelor la unele specii legumicole (°C)
(Dumitrescu, Stoian, 1998)
Specia Temperatura Zona Temperatura Temperatura
minimă optimă optimă maximă
Ardei 15,6 18,3 - 35 29,4 35
Castraveţi 15,6 15,6 - 35 35 40,5
Ceapă 1,7 10 - 35 23,9 35
Conopidă 4,4 7,2 - 29,4 26,7 37,8
Dovleac alb 15,6 21,1 - 35 35 37,8
Dovlecel 15,6 21,1 - 32,2 35 37,8
Fasole de grădină 15,6 15,6 - 29,4 26,7 35
Mazăre de grădină 4,4 4,4 - 23,9 23,9 29,4
Păstârnac 1,7 10 - 21,2 18,3 29,4
Pătrunjel 4,4 10 - 29,4 23,9 32,2
Pepeni galbeni 15,6 23,9 - 35 32,2 37,8
Pepeni verzi 15,6 21,1 - 35 35 40,5
Porumb dulce 10 15,6 - 35 35 40,5
Ridichi 4,4 7,2 - 32,5 29,4 35
Sfeclă roşie 4,4 10 - 29,4 29,4 35
Salată 1,7 4,4 - 26,7 23,9 29,4
Spanac 1,7 7,2 - 23,9 21,1 29,4
Sparanghel 10 15,6 - 29,4 23,9 35
Sfeclă de frunze 4,4 10 - 29,4 29,4 35
Ţelină 4,4 15,6 - 21,1 21,1 29,4
Tomate 10 15,6 - 29,4 29,4 35
Vinete 15,6 23,9 - 32,2 29,4 35
Varză 4,4 7,2 - 35 29,4 37,8
Morcov 4,4 7,2 - 29,4 26,7 35
79
Tabelul 7.1.b
Temperatura minimă şi intervalul optim pentru germinarea seminţelor
la unele specii legumicole (°C) (Wien, 1997)
Specia Temperatura minimă Intervalul optim
Tomate 8,7 13 - 25
Vinete 12,1 15 - 25
Ardei 10,9 15 - 25
Varză albă 1 3 - 17
Varză creaţă 1,9 3 - 17
Varză de frunze 1,2 3 - 17
Varză de Bruxelles 1,3 3 - 17
Conopidă 1,3 3 - 17
Ceapă 1,4 - 3,5 20 - 25
Temperatura minimă reprezintă nivelul de temperatură la care procesele biochimice din

plantă se desfăşoară, dar cu intensitate redusă. De această temperatură depinde stabilirea epocii de
înfiinţare a culturilor legumicole timpurii, temperatura sub acest nivel determinând stagnarea tuturor
proceselor şi pieirea plantelor.
 1 - 5°C la bob, mazăre, ceapă, varză, morcov, pătrunjel, păstârnac etc.;

Temperatura
 5 - 6°C la mărar, sfeclă roşie;
minimă
 9 - 12°C la fasole, tomate;
este de:
 14 - 16°C la vinete, ardei, castraveţi, pepeni şi bame.
La tomate, temperaturile critice sunt cuprinse între 0°C şi 10°C şi determină apariţia
simptomelor de pierdere a turgescenţei, datorită pierderii controlului asupra procesului de închidere
a stomatelor (Guie şi Wesm, 1987).
Temperatura optimă este temperatura la care toate procesele de creştere şi dezvoltare a
plantelor se desfăşoară cu intensitate maximă, raportul între substanţele sintetizate şi cele
consumate de plante este supraunitar, surplusul acumulându-se în organele specializate (rădăcini,
tulpini, frunze, muguri, inflorescenţe, fructe etc.).
 25 - 35°C la cucurbitacee;
Temperatura
 25 - 30°C la tomate, ardei, vinete;
optimă
 20 - 25°C la rădăcinoase;
este de:
 15 - 18°C la verdeţuri.
Cercetările efectuate la ardei au arătat dependenţa procesului de legare a fructelor de

temperatură şi de amplitudinea acesteia între zi şi noapte. Cele mai bune rezultate s-au obţinut la
16 - 21°C ziua şi 10°C noaptea (Rylski, 1973). Temperaturile peste 37,5°C şi sub 5°C limitează
procesul de germinare a polenului şi este afectată semnificativ producţia (Dempsy, 1970). La
tomate, germinarea polenului are loc după o oră la 20°C, după 5 ore la 10°C şi după 30 de ore la
5°C (Dempsy, 1970). La 18 - 25°C, polenul florilor de tomate îşi menţine viabilitatea 2 - 5 zile după
80
înflorit, iar stigmatul florii este receptiv timp de 6 zile. La plantele tinere de tomate s-a constatat că
temperaturile mai ridicate favorizează creşterea şi întârzie maturarea fructelor, numărul de frunze
formate până la prima inflorescenţă fiind de 8 la o temperatură de 15°C şi de 14 la 27°C (Calvet,
1957), ceea ce scoate în evidenţă măsurile ce trebuie luate pentru a preveni acest aspect.
Cercetările lui Hansen şi colab. (1994) au arătat că la o creştere a temperaturii de la 10°C la
30°C se obţine şi o creştere exponeţială a fotosintezei. Amplitudinea termică dintre zi şi noapte de
circa 10°C, respectiv de la 28°C la 18°C, a dus la o creştere mai bună a tomatelor (Wien, 1997).
Creşterea plantelor este cu atât mai intensă, cu cât temperatura medie creşte până la
atingerea valorii optime, după care intensitatea scade (fig. 7.4).
Temperatura maximă reprezintă temperatura la care, deşi procesele metabolice se
desfăşoară cu intensitate ridicată, raportul dintre fotosinteză şi respiraţie este în echilibru. Dacă
temperatura continuă să crească peste limita maximă, planta consumă mai mult decât produce,
asimilaţia scade, deoarece şi intensitatea fotosintezei scade, şi în final plantele pier.
 40°C la castraveţi;
Temperatura
 35 - 38°C la tomate, ardei şi vinete;
maximă
 30°C la rădăcinoase;
este de:
 28°C la verdeţuri.
Fig. 7.4. Corelaţia dintre viteza de creştere a plantelor și temperatură
La castraveţi, a fost pusă în evidenţă corelaţia directă dintre creşterea vegetativă a plantelor
şi creşterea temperaturii în intervalul 19 - 26°C (Krug şi Liebig, 1980), temperatura optimă fiind
considerată de 25 - 28°C (Patron, 1992).
7.2. Cerinţele plantelor legumicole faţă de temperatură pe fenofaze
Temperatura influenţează procesele fiziologice şi biometrice la nivelul plantelor, cerinţele

pentru acest factor fiind diferite în funcţie de specie, dar diferenţiată pe faze de vegetaţie (tabelul
7.2).
81
Tabelul 7.2
Temperatura optimă de creştere şi fructificare pe fenofaze
(V. Voican, 1984)
Specia Temperatura Fenofaze
optimă Germinare Cotiledonală Plantare Creştere Fructificare
vegetativă
Timp Timp
însorit noros
Castraveţi, 25 32 18 32 25 18 25
pepeni
Tomate, 22 29 15 29 22 15 22
ardei,
vinete
Ceapă 19 26 12 26 22 19 19
verde
Salată, 16 23 9 23 16 9 16
spanac,
pătrunjel
Morcovi 16 23 9 13 16 9 16
Varză, 13 20 6 20 13 6 13
conopidă,
gulie,
ridiche
Mod de t°C t+7 t-7 t+7 t±7 t-7 t±7
apreciere
Astfel, în faza de germinare a seminţelor, temperatura trebuie să fie ridicată şi asociată cu

o umiditate mai mare, pentru hidratarea seminţelor şi declanşarea procesului de germinare. Cu cât
temperatura din această fază este mai apropiată de temperatura optimă, cu atât această fază este
parcursă într-un timp mai scurt, caracteristic fiecărei specii. Dacă temperatura este sub limita
optimă, germinarea seminţelor se prelungeşte şi poate conduce la putrezirea acestora, în special
când se asociază cu umiditate mare. Astfel, seminţele de morcov au germinat în procent de 50 %
după 87 de zile la 5°C şi în numai 6 zile la 25°C (Thomas, 1996).
Germinarea seminţelor la temperaturi mai scăzute a fost stimulată cu o serie de tratamente.
Astfel, tratarea seminţelor de ceapă la temperatura de 10°C, timp de 24 ore, cu o soluţie de
polietilenglicol cu o presiune osmotică de -10 bari, a mărit ritmul de germinare, apariţia radiculei
fiind observată după o zi, faţă de 9,3 zile la seminţele netratate (Heydecker, 1974, citat de Burzo,
2000). Prin păstrarea seminţelor la temperatura de 7,5°C, se grăbeşte procesul de germinare,
comparativ cu temperaturile mai mari sau mai mici de păstrare (Messiaen şi colab., 1994).
Efectul temperaturilor ridicate asupra germinării au fost puse în evidenţă la morcov. La
35°C germinaţia a fost foarte greoaie, iar la 40°C seminţele nu au germinat (Burzo, 2000). De
asemenea, s-a constatat că temperaturile de 30°C în timpul imbibiţiei seminţelor la verdeţuri întârzie
germinarea, faţă de temperaturile de 15 - 20°C (Cantlife şi colab., 1984). Menţinerea seminţelor de
salată la 30°C mai mult de 8 ore, în timpul imbibiţiei, determină intrarea lor în ecodormanţă, iar
germinaţia este mult întârziată.
82
După răsărire, temperatura trebuie să scadă cu câteva grade, deoarece temperatura ridicată,
asociată cu umiditatea mare din sol şi lumina insuficientă, determină alungirea plantelor; acestea se
etiolează, devin firave şi pier.
La repicat, plantele legumicole necesită o temperatură mai ridicată faţă de faza anterioară,
temperatură care să asigure cicatrizarea rănilor produse pe rădăcini în timpul transplantării şi
asigurarea prinderii răsadului.
După prinderea răsadurilor, temperatura scade din nou cu câteva grade, în scopul obţinerii
unui răsad viguros, cu tulpina scurtă, groasă, cu frunze colorate în verde închis, caracteristice
soiului sau hibridului. Răsadurile produse în condiţii de temperatură prea ridicată, cu umiditate
ridicată şi intensitate luminoasă ridicată, cresc foarte repede, prezintă internoduri lungi, iar tulpina
este subţire şi firavă. Creşterea răsadului la temperaturi mai coborâte, la tomate, conduce la
creşterea numărului de flori în inflorescenţă şi la apariţia primei inflorescenţe după un număr mai
redus de frunze, creşte conţinutul răsadului în substanţă uscată, precum şi rezistenţa la temperaturi
mai scăzute.
După plantarea la locul definitiv, de asemenea, temperatura creşte până la temperatura
optimă, pentru a asigura prinderea plantelor şi uniformitatea culturii.
La înflorit, temperatura scade cu 2 - 3°C pentru a nu afecta germinabilitatea polenului, iar
în faza de fructificare, temperatura creşte din nou, până la atingerea valorii superioare a temperaturii
optime.
Markov şi Haev (1953) au constatat că există o temperatură favorabilă pentru fiecare
specie legumicolă, pe fenofaze, şi au stabilit o formulă pentru calcularea acestei temperaturi:
T optimă = t ± 7°C,
în care: T optimă – temperatura optimă;
t – temperatura pe fenofază şi are următoarele valori: 25°C la castraveţi şi pepeni, 22°C la
tomate, ardei şi vinete, 19°C la ceapă, salată şi spanac, 16°C la morcov şi pătrunjel şi
13°C la varză, ridichi şi conopidă.
Pentru a afla temperatura optimă, se adună sau se scad cele 7°C, în funcţie de nivelul de
temperatură care trebuie asigurat pentru fiecare fenofază în parte, iar regimul optim de temperatură
pe fenofaze este redat în tabelul 7.2.
La temperaturi prea ridicate, scade cantitatea şi calitatea producţiei de tomate, fructele
rămân mici şi cu pieliţa groasă. La castraveţi, se formează fructe mici care îmbătrânesc prematur,
iar la conopidă se formează inflorescenţe mici şi lipsite de frăgezime. La temperaturi prea scăzute
(sub limita minimă), pagubele sunt foarte ridicate, provocând moartea plantelor, mai ales dacă
survin în primele faze de vegetaţie, când sensibilitatea acestora la frig este accentuată.
Dacă asupra seminţelor se aplică tratamente cu diferiţi stimulenţi sau prerăcirea, unele
specii devin mai puţin pretenţioase la căldură. Seminţele de tomate prerăcite încolţesc la 5 - 8°C,
faţă de 12 - 14°C, cât este temperatura minimă de germinare (Dumitrescu M., Scurtu I., 1998).
7.3. Clasificarea speciilor legumicole după pretenţiile faţă de temperatură
Plantele legumicole, după pretenţiile faţă de temperatură, se clasifică astfel (Maier I.,
1969):
83
 plante legumicole foarte rezistente la frig – suportă temperaturi mult sub 10°C, cum
sunt plantele perene (hreanul, reventul, ştevia, măcrişul, sparanghelul, ceapa de tuns,
ceapa de iarnă, salvia, menta etc.). Acestea se caracterizează printr-o rezistenţă deosebită
la frig, rezistenţă care depinde de cantitatea şi calitatea substanţelor de rezervă
acumulate în organele subterane. Temperaturile negative de -15°C, chiar -20°C, nu
afectează prea mult aceste plante. Sparanghelul, măcrişul, ştevia ş.a., pot rezista la
temperaturi chiar mai coborâte, de -25°C.
 plante legumicole rezistente la frig – sunt acele plante care se pot cultiva toamna sau
primăvara foarte devreme şi care suportă temperaturi de 0°C. Acestea sunt: salata,
spanacul, ceapa, usturoiul, morcovul, pătrunjelul, ţelina, varza, conopida, gulia,
mazărea, bobul etc. Aceste specii au temperatura minimă de germinare de 1 - 5°C şi
temperatura optimă de 15 - 20°C.
 plante legumicole semirezistente la frig – se caracterizează prin aceea că nu suportă
temperaturi sub 0°C, temperatură la care este afectată partea aeriană, provocând moartea
plantelor. Cresc şi se dezvoltă bine la temperaturi de 16 - 18°C. Din această grupă face
parte cartoful.
 plante legumicole pretenţioase la căldură – se caracterizează prin aceea că au o
temperatură minimă de încolţire de peste 10°C (10 - 14°C), iar temperatura optimă din
perioada de vegetaţie este de 20 - 25°C. Cresc şi se dezvoltă bine şi la 25 - 30°C.
Temperaturile de câteva grade duc la moartea plantelor (3 - 5°C), cu excepţia tomatelor,
care sunt mai rezistente. Din această grupă fac parte: tomatele, ardeiul, vinetele,
dovlecelul, dovleacul. Se cultivă în general prin răsad (tomatele se pot semăna direct),
iar înfiinţarea culturilor se face după trecerea pericolului brumelor târzii de primăvară şi
a temperaturilor scăzute care survin accidental.
 plante legumicole rezistente la căldură – sunt acele plante legumicole care suportă
temperaturi de peste 35°C. Acestea sunt: pepenii galbeni, pepenii verzi, castraveţii şi
bamele. La aceste specii, procesele metabolice se declanşează la o temperatură în sol de
14 - 16°C, iar temperatura optimă din perioada de vegetaţie este de 28 - 32°C.
Temperatura de 10 - 11°C, pe o perioadă mai lungă de timp, poate duce la moartea
plantelor, de aceea înfiinţarea culturilor în câmp se efectuează la începutul lunii mai
pentru zona I de cultură şi ceva mai târziu pentru celelalte zone.
7.4. Dirijarea temperaturii în culturile legumicole
Menţinerea unei temperaturi optime în culturile legumicole, în funcţie de cerinţele acestora

pe fenofaze, se face prin diverse măsuri şi procedee, întrucât atât excesul de temperatură cât şi
deficitul de temperatură sunt foarte dăunătoare.
Excesul de temperatură apare în special la culturile protejate (sere, solarii), unde nu
există curenţi de aer, şi se instalează atunci când intensitatea luminoasă este ridicată şi aerisirea
deficitară. În câmp, excesul de temperatură este mai rar şi se poate instala când temperatura creşte
foarte mult, pe fondul lipsei de precipitaţii.
84
Măsuri de prevenire a excesului de temperatură
în spaţii protejate în câmp
 aerisirea puternică a spaţiilor de cultură  cultivarea legumelor pe terenuri cu
prin ferestrele de la acoperiş şi pereţii expoziţie nordică;
laterali (sere, solarii) şi ridicarea foliei de  modelarea terenului pe direcţia est-vest,
polietilenă de pe solarii de la bază până la cu taluzuri inegale;
partea superioară, pentru unele tipuri de  plantarea răsadurilor pe partea nordică a
solarii, unde se menţine ca mijloc de biloanelor;
protecţie contra grindinei;  irigarea pe brazde şi prin aspersiune,
 folosirea instalaţiei de ventilaţie; pentru răcorirea solului şi a plantelor;
 reducerea intensităţii luminoase prin  respectarea epocii de înfiinţare a culturilor;
diferite mijloace de umbrire (cretizare, nu se admit întârzieri care pot determina
jaluzele, plase de umbrire de culoare compromiterea culturilor, în special a
verde din material plastic, de tip Rachael); celor timpurii.
 irigarea plantelor pe durate foarte scurte
de timp (câteva minute), pentru răcorirea
plantelor şi aerului;
 folosirea ca materiale pentru mulcire a
materialelor reflectorizante, care nu
absorb căldura şi deci conduc indirect la
scăderea temperaturii;
 alegerea momentului optim de înfiinţare a
culturilor, ţinând seama de perioadele
foarte călduroase;
 folosirea de soiuri şi hibrizi cu capacitate
ridicată de adaptare în sere şi solarii etc.
Deficitul de temperatură
Se înregistrează atât în câmp, cât şi în spaţii protejate, atunci când temperatura este sub
limita inferioară a intervalului optim.
Măsuri de creştere a temperaturii

în spaţii protejate în câmp
 asigurarea funcţionării normale a tuturor  alegerea terenului cu expoziţie sudică, cu
instalaţiilor din sere, în special a textură mijlocie;
instalaţiei de încălzire;  folosirea la fertilizarea de bază a unei
 asigurarea etanşeităţii construcţiilor (sere, cantităţi mai mari de gunoi de grajd, în
solarii, răsadniţe), pentru evitarea special pe solurile mai grele şi reci;
pierderilor de căldură;  executarea din toamnă a arăturii adânci,
 suplimentarea căldurii prin alte surse pentru a favoriza încălzirea mai devreme a
(electrică) când temperatura scade foarte solului în profunzime;
mult, iar culturile se află la limita de  evitarea terenurilor reci cu apa freatică la
rezistenţă; suprafaţă;
85
 udarea cu cantităţi mai mici de apă şi  mulcirea solului cu materiale organice
local, pentru a nu răci solul; (mraniţă) sau materiale plastice de culoare
 folosirea gunoiului de grajd proaspăt, pe fumurie şi albă;
poteci şi pe la capete, care prin  respectarea epocii de înfiinţare a culturilor;
fermentaţie degajă căldură şi poate  fertilizarea locală, la înfiinţarea culturii,
contribui la creşterea temperaturii cu cu îngrăşăminte organice bine descompuse
câteva grade (solarii, răsadniţe); (mraniţă);
 compartimentarea suprafeţei cultivate în  acoperirea cu tunele din material plastic a
mai multe zone, cu folie de polietilenă culturilor mai pretenţioase faţă de căldură;
pentru o conservare mai bună a  folosirea foliei microporoase de tip Agril,
temperaturii; care poate proteja culturile de temperaturi
 amenajarea anticamerelor la intrarea în de -5°C;
seră şi solarii sau folosirea uşilor cu  călirea răsadurilor cu 2 - 3 săptămâni
burduf la solarii, pentru a evita înaintea plantării la locul definitiv (culturi
pătrunderea la nivelul plantelor a timpurii, culturi în solarii, răsadniţe);
curenţilor reci de aer;  formarea perdelelor de protecţie contra
 dubla sau tripla protejare cu tunele de curenţilor de aer.
diferite dimensiuni, la speciile cu pretenţii
mari faţă de temperatură;
 folosirea pentru acoperirea solariilor a
foliei de polietilenă cu efect termic, tratată
IR, care are capacitatea de a împiedica
pierderea căldurii acumulate în timpul
zilei; această folie asigură o temperatură
cu 3 - 5°C mai mult pe timpul nopţii decât
folia obişnuită.
 utilizarea ecranelor termice cu ajutorul
cărora, pe timpul nopţii, căldura se
conservă mai bine.
Cercetările efectuate în seră, la tomate (Narcisa Sindile, 1997), au arătat că scăderea

temperaturii de la 20°C la 10°C determină reducerea respiraţiei la 80 %; fotosinteza scade cu 30 -
35 % la scăderea temperaturii nocturne de la 14°C la 7°C, în timp ce transpiraţia se reduce puţin,
odată cu scăderea temperaturii.
7.5. Corelarea temperaturii cu ceilalţi factori de vegetaţie
Plantele legumicole cresc şi se dezvoltă normal atunci când toţi factorii de mediu se află în
corelaţie directă.
Corelarea temperaturii cu lumina
Temperatura şi lumina trebuie să fie în raport direct proporţional. Astfel, la o intensitate
luminoasă ridicată, procesele fiziologice, în special fotosinteza, se desfăşoară în ritm accelerat, ritm
susţinut şi de o temperatură ridicată. La scăderea intensităţii luminoase (pe timp noros), se iau
86
măsuri de reducere a temperaturii cu câteva grade, în vederea prevenirii alungirii plantelor. De
asemenea, noaptea, temperatura se reduce, pentru a se consuma cât mai puţin din produsele
asimilate, rezultate în urma fotosintezei din timpul zilei, acestea fiind folosite în creşterea şi
dezvoltarea plantelor.
La tomate, s-a constatat că inducţia florală este stimulată de intensitatea luminoasă mare,
asociată cu zile calde şi nopţi mai reci. Astfel, acest proces se desfăşoară în condiţii optime la 26°C
ziua şi la 18°C noaptea (Wien, 1997). La ceapă, s-a constatat că, temperatura şi lumina stimulează
creşterea bulbilor, corelaţia fiind directă, în intervalul de 6 - 20°C, iar pentru frunze începând cu
2°C (Brewster şi colab., 1977).
Cercetările efectuate la cucurbitacee (castraveţi şi dovlecei) au arătat că temperatura,
intensitatea luminii şi fotoperioada, influenţează formarea sexelor florilor, chiar dacă acest caracter
este determinat genetic: temperaturile mai mici determină formarea florilor femeieşti, iar nopţile
calde pe cele bărbăteşti (Nitsch şi colab., 1952).
Corelarea temperaturii cu umiditatea
Temperatura şi umiditatea solului, la culturile legumicole, trebuie să fie în corelaţie directă.
La temperaturi ridicate, în spaţiile de cultură, capacitatea de absorbţie a rădăcinilor este mare,
evapotranspiraţia este ridicată, consumul de apă al plantelor creşte. De aceea, odată cu creşterea
temperaturii, creşte progresiv şi cantitatea de apă administrată prin irigare, în funcţie de fenofaza de
dezvoltare.
Când temperatura este scăzută şi umiditatea ridicată, absorbţia este scăzută, iar plantele au
rezistenţă slabă la temperatură scăzută şi la unele boli (căderea plăntuţelor). În câmp, în aceste
condiţii, apare seceta fiziologică, care constă în imposibilitatea absorbţiei apei de către plante, chiar
dacă apa din sol este suficientă, aceasta fiind datorată temperaturilor scăzute (ferestrele iernii,
primăvara devreme).
Când temperatura este ridicată şi umiditatea scăzută, metabolismul plantelor legumicole
este dereglat. Acestea se îngălbenesc, se ofilesc, iar dacă lipsa apei este accentuată, mor. De
asemenea, umiditatea scăzută favorizează îmbătrânirea prematură a plantelor, trecerea mai rapidă în
faza de fructificare, iar cantitatea şi calitatea producţiei scade simţitor.
Când temperatura şi umiditatea au valori extreme, plantele legumicole sunt afectate foarte
mult. Astfel, la temperatură şi umiditate foarte scăzută, creşterea plantelor este foarte încetinită,
îmbătrânirea este prematură, iar prelungirea acestei perioade determină moartea acestora. La
temperatură şi umiditate foarte ridicate, plantele cresc vegetativ foarte mult, fructificarea este
întârziată şi slăbeşte rezistenţa la boli.
Corelarea temperaturii cu concentraţia de dioxid de carbon
Parcurgerea în condiţii optime a tuturor fenofazelor este legată şi de concentraţia aerului în
CO2, care în spaţiile protejate este mai ridicată decât în câmp. De aceea, în sere se execută
îmbogăţirea aerului cu CO2, care determină obţinerea unor sporuri importante de producţie. La o
creştere a concentraţiei în CO2, temperatura şi intensitatea luminoasă trebuie să aibă valori ridicate,
pentru atingerea obiectivului propus.
Temperatura solului. Un rol important în viaţa plantelor îl are şi temperatura solului.
Aceasta influenţează germinarea seminţelor şi răsărirea plantelor, creşterea rădăcinilor, absorbţia
elementelor nutritive şi apei din sol etc. Există specii legumicole care reacţionează foarte bine la o
temperatură a solului mai mare cu câteva grade (3 - 4°C) faţă de temperatura aerului (castraveţi,
pepeni galbeni, tomate, ardei, vinete), precum şi specii legumicole care cresc mai bine când
temperatura în sol este mai mică cu 2 - 3°C decât în aer (varză, conopidă, gulie, salată etc.).
87
Temperatura solului înregistrează variaţii anuale, dar şi zilnice, în funcţie de adâncime
(fig. 7.5, fig. 7.6). Cea mai mare variaţie se înregistrează la adâncime mai mică (până la 10 cm), iar
la 50 cm temperatura este aproape constantă.
Fig. 7.5. Variaţia zilnică a temperaturii solului

(Dragomirescu, Enache, 1998)
Fig. 7.6. Variaţia anuală a temperaturii solului

Scăderea temperaturii solului sub 16°C inhibă creşterea rădăcinilor de castraveţi, iar
absorbţia apei şi a elementelor minerale este mult redusă (Tachibana, 1987). De asemenea,
temperatura scăzută a solului determină reducerea absorbţiei apei prin rădăcină, determină deficitul
hidric în tulpină, scade intensitatea transpiraţiei etc.
7.6. Surse de căldură
Radiaţia solară reprezintă principala sursă de energie pentru Pământ, unde ajunge sub
formă de căldură şi lumină.
88
 cantitatea de energie radiată de Soare;
Cantitatea de energie  distanţa de la Pământ la Soare;
care ajunge de la Soare  lungimea zilei, respectiv durata de strălucire a Soarelui;
la Pământ depinde de:  unghiul de incidenţă al razelor solare;
 gradul de nebulozitate.
Radiaţia solară care ajunge la nivelul solului prezintă variaţii în funcţie de latitudine.
Pentru ţara noastră, aceste variaţii se prezintă sub forma unor curbe (oscilaţii) simple (fig. 7.7).
Fig. 7.7. Variaţia zilnică şi anuală a energiei radiante solare

Cea mai mare cantitate de radiaţie solară se înregistrează, în ordine, în zona litoralului,
zona de câmpie din sudul şi vestul ţării şi zona colinară.
În spaţiile protejate, radiaţia este mai redusă cu circa 25 - 30 %, datorită materialelor de
acoperire. Acest procent de reflecţie poate fi şi mai mare datorită gradului avansat de acoperire a
construcţiilor cu depuneri de praf, anotimpului (noiembrie, decembrie şi ianuarie), amplasamentului
şi orientarea construcţiilor etc. În condiţii de seră, se apreciază că nivelul de radiaţie în lunile de
toamnă şi iarnă este de 100 Wh/m2, în timp ce vara, în câmp, se înregistrează 5.000 - 6.000 Wh/m2
(Indrea, 2007).
Cantitatea de radiaţie solară este influenţată de:
 altitudine – pentru zonele cu latitudine mijlocie, intensitatea radiaţiei solare incidente
creşte cu 5 - 15 % la fiecare 1.000 m altitudine, datorită reducerii grosimii masei de aer;
 expoziţia terenului şi panta acestuia – pantele cu expoziţie sudică primesc o cantitate
mai mare de energie solară decât cele nordice, influenţând şi durata de iluminare de care
depinde perioada de vegetaţie.
Un rol important îl are efectul de seră asupra încălzirii spaţiilor de cultură (sere, solarii).
Efectul de seră depinde de proprietăţile de transmisie selective ale materialelor de acoperire (tabelul
7.3) şi constă în proprietatea unor materiale de a absorbi radiaţiile termice şi de a lăsa să treacă o
parte din radiaţia solară.
89
Tabelul 7.3
Coeficienţii de transmisie pentru principalele materiale de acoperire
(Boulard şi colab., 1995)
Specificaţie Sticlă PVC Polietilenă
Radiaţia solară 0,85 0,80 0,80
Radiaţia termică 0 0,30 0,80
Energia solară este singura sursă de încălzire pentru solarii, sere reci şi răsadniţe şi sursa
suplimentară pentru toate construcţiile dotate cu instalaţii de încălzire. Captarea acesteia se face în
colectoare solare, în care, în perioada de insolaţie, agentul termic ajunge la 86 - 89°C, asigurând un
spor de producţie de 10 - 12 % la castraveţi şi verdeţuri şi posibilitatea înfiinţării culturilor cu 15 -
20 de zile mai devreme faţă de serele şi solariile neîncălzite (Stan N., 1996). Instalarea colectoarelor
necesită o suprafaţă mare (echivalentă cu suprafaţa care trebuie încălzită) şi sunt greu de folosit. În
Olanda, în ultimii 2 ani, se folosesc panouri solare mobile pentru încălzirea serelor cu un randament
foarte bun. De asemenea, se folosesc panourile fotovoltaice sau pompele de căldură, cu rezultate
foarte bune.
Căldura biologică provine din fermentarea gunoiului de grajd proaspăt. Pe cale biologică,
se încălzesc răsadniţele cu una sau două pante, solariile în care se produc răsaduri şi solul serelor
pentru culturile de castraveţi, pepeni galbeni (cultura pe baloţi sau pale de paie). Căldura biologică
mai este folosită sub forma biogazului obţinut din dejecţiile animalelor. Cantitatea de biogaz
obţinută zilnic, după o fermentaţie de 40 de zile, este de 1,58 m3/cap de vacă şi 0,18 m3/cap de porc.
Biogazul are un conţinut de bioxid de carbon de 60 - 70 % şi are o valoare calorică de 5.000 -
6.000 kcal/m3. Se foloseşte pentru producerea energiei termice, electrice, mecanice etc. Echivalenţa
biogazului cu alte surse este redată în tabelul 7.4.
Tabelul 7.4
Echivalenţa biogazului cu alte surse energetice
(Toma D., 1983)
Echivalarea unui m3 de biogaz
Produsul U.M.
brut epurat
Benzină litru 0,73 1,17
Motorină litru 0,65 1,07
Alcool litru 1,10 1,82
Gaz natural m3 0,61 0,99
Energie electrică kwh 6,20 10,00
Cărbune kg 0,82 1,34
Energia eoliană poate fi folosită la producerea energiei electrice, poate acţiona pompe cu
piston care să permită ridicarea şi stocarea apei în rezervoare la înălţime, pentru a fi folosită la
irigarea culturilor. Stocarea apei se face pe timp liniştit. La o intensitate a vântului de peste 3 m/sec.,
pe o perioadă de 3.000 de ore, se asigură o energie potenţială de 400 kwh/km2/an (Toma D., 1983).
Căldura tehnică  centrale termice proprii cu combustibil lichid (păcura), gazos

se foloseşte pentru (gazul metan) sau solid (cărbune);
încălzirea serelor  centrale de termoficare ce livrează agentul termic la peste 100°C;
prin:  energia industrială reziduală (apa, ca agent de răcire în industrie,
se poate folosi la încălzirea serelor; cea răcită este trimisă înapoi).
90
Energia electrică se foloseşte rar ca sursă de încălzire a serelor, doar ocazional, în
perioadele când prin instalaţia de încălzire şi celelalte metode nu se asigură pragul de temperatură
pentru supravieţuirea plantelor. Pe suprafeţe foarte mici, nu este exclusă posibilitatea folosirii ca
sursă de încălzire.
Apele termale reprezintă o sursă de încălzire deosebită a culturilor legumicole în zonele
unde există (Oradea, Băile Felix), temperatura atingând valori destul de ridicate în anumite locuri
(90°C). Reprezintă o sursă de încălzire foarte ieftină, investiţia constând în captarea izvoarelor de
apă termală şi realizarea sistemului de conducte până în spaţiile de producţie. Se folosesc pe scară
largă în Ungaria, Islanda, Japonia etc.

Întrebarea nr. 1
a) Care sunt grupele de plante legumicole în funcţie de cerinţele faţă de

temperatură?
b) Care este temperatura mimină la principalele specii legumicole şi ce

importanţă are pentru practică?
c) Care sunt măsurile de dirijare a excesului de temperatură?
d) Care sunt măsurile de dirijare a deficitului de temperatură?
e) Cum se corelează temperatura cu alţi factori de vegetaţie?
f) Care sunt sursele de căldură?

 care este importanţa temperaturii în cultura plantelor legumicole;
 cum se clasifică speciile legumicole în funcţie de temperatură;
 care sunt pretenţiile speciilor legumicole pe fenofaze de creştere şi
dezvoltare;
 cum se dirijează temperatura în condiţii de exces sau deficit, în special
în spaţiile protejate;
 care sunt sursele de căldură utilizate în cultura legumelor.
91
Întrebarea nr. 1
a) Plantele legumicole se împart în 5 grupe, şi anume: specii legumicole
foarte rezistente la frig, rezistente, semirezistente, pretenţioase la
căldură şi rezistente la căldură;
b) Temperatura minimă de germinare are o importanţă practică deosebită,
deoarece de aceasta depinde epoca de înfiinţare a culturilor legumicole,
ştiind faptul că, fiecare specie necesită un anumit prag de temperatură
pentru declanşarea proceselor metabolice. Temperatura minimă de
germinare este de 2 - 5°C la bob, mazăre, ceapă, varză, morcov,
pătrunjel, păstârnac etc.; 5 - 6°C la mărar, sfeclă roşie; 9 - 12°C la
fasole, tomate; 14 - 16°C la vinete, ardei, castraveţi, pepeni şi bame.
c) Excesul de temperatură se înregistrează în toate sistemele de cultură,
dar mai greu de dirijat este în mediu protejat. Măsurile care se pot
aplica de către tehnolog pentru prevenirea sau reglarea excesului de
temperatură sunt: aerisirea puternică a spaţiilor de cultură, folosirea
instalaţiei de ventilaţie; reducerea intensităţii luminoase, irigarea
plantelor pe durate foarte scurte de timp, folosirea ca materiale pentru
mulcire a materialelor reflectorizante, folosirea de soiuri şi hibrizi cu
capacitate ridicată de adaptare în sere şi solarii.
d) În cazul deficitului de temperatură, în spaţiile protejate se iau o serie de
măsuri, ca: etanşeitatea construcţiei, funcţionarea instalaţiei de
încălzire la parametrii optimi, dublarea pereţilor cu folie de polietilenă,
amenajarea anticamerelor, compartimentarea spaţiului, folosirea foliei
cu efect termic, folosirea ecranelor termice, suplimentarea cu gunoi de
grajd pe poteci, la capete, pe părţile laterale etc.; în câmp: fertilizarea
cu cantităţi mai mari de gunoi de grajd, alegerea terenului cu expoziţie
sudică, alegerea corectă şi respectarea epocii de înfiinţare a culturilor,
mulcirea solului, executarea tunelurilor joase, fertilizarea locală cu
îngrăşăminte organice, călirea răsadurilor, formarea perdelelor de
protecţie.
e) Temperatura în culturile legumicole, în special în spaţiile protejate,
trebuie să se coreleze direct proporţional, aceasta însemnând că dacă
unul din factori creşte, atunci şi ceilalţi trebuie să crească, în strânsă
corelaţie cu cerinţele speciei cultivate.
f) Sursele de căldură utilizate în cultura legumelor sunt: radiaţia solară
care este unica sursă de încălzire pentru solarii, căldura tehnică, căldura
biologică, apele termale, energia electrică, energia eoliană.
92

1. Caracterizaţi grupele de plante legumicole după pretenţiile faţă de
temperatură. – 2 p.
2. Care sunt măsurile tehnologice care se aplică în cazul instalării
excesului de temperatură în spaţiile protejate? – 3 p.
3. Care sunt măsurile tehnologice care se aplică în cazul instalării
deficitului de temperatură în spaţiile protejate? – 3 p.
4. Cum se corelează factorii de mediu în spaţiu protejat pentru ca plantele
legumicole să crească şi să fructifice la parametrii optimi? – 1 p.
mai eficiente.

93
LUMINA
Cuprins
8.2. Rolul luminii în viaţa plantelor................................................................................... 94
8.3. Cerinţele plantelor legumicole faţă de fotoperioadă................................................... 96
8.4. Cerinţele plantelor legumicole faţă de intensitatea luminii........................................ 97
8.5. Cerinţele plantelor legumicole faţă de calitatea luminii............................................. 98
8.6. Cerinţele plantelor legumicole faţă de lumină pe fenofaze........................................ 99
8.7. Dirijarea luminii în culturile legumicole.....................................................................100
8.10. Bibliografie minimală............................................................................................... 105

 cunoască rolul luminii în viaţa plantelor legumicole;
 cunoască însuşirea cerinţelor plantelor legumicole faţă de lumină şi
implicaţiile acesteia în practica legumicolă;
 cunoască modalităţile de dirijare a luminii în situaţii de exces sau deficit,
în diverse sisteme de cultură.
8.2. Rolul luminii în viaţa plantelor
Lumina este indispensabilă în viaţa plantelor. Procesul prin care plantele sintetizează
substanţele organice (fotosinteza) se desfăşoară numai în prezenţa luminii, iar în acest proces se
consumă dioxid de carbon şi se eliberează oxigen, plantele contribuind la menţinerea concentraţiei
normale în atmosferă a celor 2 gaze şi nu numai.
Cerinţele plantelor legumicole faţă de lumină sunt legate de condiţiile în care acestea s-au
format şi au evoluat, cunoaşterea acestora contribuie la conducerea corespunzătoare a culturii
(alegerea soiurilor şi hibrizilor, alegerea terenului, întocmirea programului de folosire intensivă a
terenului prin culturi asociate, succesive, intercalate, îmbunătăţirea însuşirilor organoleptice ale
părţilor comestibile la unele plante legumicole prin împiedicarea pătrunderii luminii etc.).
94
Condiţiile de lumină din ţara noastră sunt prielnice pentru cultura legumelor, atât în câmp
cât şi în spaţii protejate. Cea mai mare cantitate de lumină se înregistrează vara, iar cea mai mică
iarna, fiind influenţată de: durata de strălucire a soarelui, gradul de nebulozitate, unghiul de
incidenţă a razelor solare. La culturile legumicole efectuate în sere, când cantitatea de lumină este
insuficientă, se asigură suplimentarea acesteia prin diverse mijloace pentru a asigura desfăşurarea
proceselor metabolice.
Durata de strălucire a soarelui este de 2.280 - 2.500 ore pe litoral şi în Delta Dunării, 2.000
ore în Câmpia Română şi de Vest şi sub 2.000 ore în Podişul Transilvaniei, ceea ce influenţează
direct numărul zilelor senine (fig. 8.1).
Fig. 8.1. Durata anuală de strălucire a soarelui
Nebulozitatea înregistrează o variaţie zilnică şi una anuală, specifică unei anumite zone, şi
influenţează creşterea şi dezvoltarea plantelor legumicole (fig. 8.2).
Fig. 8.2. Variaţia anuală (stânga) şi zilnică (dreapta) a nebulozităţii în zona Bucureşti
95
8.3. Cerinţele plantelor legumicole faţă de fotoperioadă
Durata zilei prezintă o variaţie anuală, în funcţie de anotimp, cea mai mică zi fiind iarna
(8 - 9 ore), iar cea mai lungă zi, vara (15 - 16 ore). Plantele legumicole, în funcţie de locul de
origine, reacţionează diferit la lungimea zilei, iar pentru obţinerea unor rezultate foarte bune, trebuie
respectate aceste cerinţe. Cultivatorul de legume poate cultiva plantele legumicole şi în alte condiţii
de lumină decât cele în care acestea s-au format, dirijând plantele spre scopul urmărit de acesta.
Astfel, unele plante de zi lungă (salata, spanacul) se cultivă în condiţii de zi scurtă (toamna şi
primăvara), pentru a obţine o masă vegetativă bogată, rozeta de frunze fiind partea comestibilă.
Ridichiile de lună se cultivă în condiţii de zi scurtă pentru a obţine rădăcini cu însuşiri organoleptice
superioare, deoarece în condiţii de zi lungă trec repede în faza de reproducere.
După durata zilei, plantele legumicole se împart în:
- plante de zi lungă (salata, spanacul, ridichile de lună, mărarul, morcovul, ceapa, varza,
plantele perene). Aceste plante au nevoie de 14 - 16 ore de lumină pe zi. Sunt originare
din zona temperată, iar condiţiile prielnice pentru înflorire şi fructificare sunt vara, când
ziua este lungă.
- plante de zi scurtă (tomate, ardei, vinete, castraveţi, fasole). Necesită 8 - 12 ore de
iluminare. Îşi au originea în zonele sudice, unde înflorirea şi fructificarea au loc
primăvara şi toamna, vara înregistrându-se temperaturi extrem de ridicate, care sunt
dăunătoare pentru plante, asociate cu seceta accentuată.
- plante indiferente (neutre). Sunt acele plante legumicole care nu manifestă pretenţii
faţă de lungimea zilei, creşterea şi fructificarea acestora nu este afectată de condiţiile
diferite de lumină. Plantele de zi scurtă pot fi considerate neutre din punct de vedere
fotoperiodic, datorită procesului de selecţie din climatul temperat (Burzo I., 2000). Din
această categorie fac parte unele soiuri de salată, în special cele noi, ca urmare a unor
lucrări de ameliorare şi selecţie riguroase, tomate, ardei, fasole, mazăre, sparanghel.
REŢINE!!! Modificarea duratei zilei de lumină afectează atât plantele de zi scurtă, cât şi
pe cele de zi lungă.
La tomate, zilele scurte determină apariţia mai devreme a inflorescenţelor, iar producţia
este mai timpurie. Acest fenomen este strâns legat de temperatură, care trebuie să fie la limita
minimă a temperaturii optime. Cultivate în condiţii de zi lungă, când temperatura este mai ridicată,
inflorescenţele apar mai târziu, rezultatele economice obţinute din producţia timpurie fiind mult
diminuate.
Conopida şi varza, cultivate primăvara şi toamna, asigură producţii foarte bune, căpăţânile
sunt de calitate, fragede şi suculente. În condiţii de zi lungă, aceste specii formează părţi comestibile
aţoase, teioase, fără suculenţă, iar la conopidă apar brunificări care depreciază foarte mult aspectul
comercial.
Fotoperioadele lungi la vărzoase determină alungirea tulpinilor florifere şi creşterea
numărului de flori pe plantă (Heide, 1970).
Cercetările efectuate de Athertan şi colab. (1984) arată că fotoperioadele scurte din timpul
vernalizării, întârzie înflorirea la unele soiuri de morcov, iar fotoperioadele lungi o stimulează.
96
8.4. Cerinţele plantelor legumicole faţă de intensitatea luminii
Cantitatea de lumină, ca şi durata zilei, manifestă variaţii în funcţie de anotimp şi distanţa

de la Pământ la Soare. Este cunoscut faptul că, vara, intensitatea luminoasă are valori foarte ridicate
(până la 100 klx), iar iarna valori foarte mici (de la 4 la 10 klx, în funcţie de gradul de nebulozitate);
asimilaţia optimă se realizează la 20 - 30 klx. Se mai cunoaşte faptul că, fotosinteza se desfăşoară
într-un ritm accelerat până la o intensitate luminoasă de 50 klx şi rămâne relativ constantă până la
100 klx (Voican V., 1984). Cunoscând aceste aspecte, se pot lua măsuri de creştere a intensităţii
luminoase la plantele cultivate în sere, pentru ca procesele vitale să se desfăşoare normal.
În funcţie de pretenţiile speciilor legumicole faţă de intensitatea luminoasă, acestea se
împart astfel:
 plante legumicole pretenţioase la care procesele de creştere şi dezvoltare au loc la o
intensitate luminoasă de cel puţin 8.000 lucşi, dar tomatele reacţionează bine şi la
intensităţi mai mici (4.000 - 5.000 lucşi). Se cultivă în zona I de favorabilitate, dar se
pretează foarte bine şi la cultura în sere. Pentru cultura în spaţii protejate, au fost creaţi
hibrizi cu pretenţii scăzute faţă de lumină. Din această grupă fac parte: ardeiul,
vinetele, castraveţii, tomatele, pepenii, fasolea, bamele etc.
 plante legumicole puţin pretenţioase necesită 4.000 - 6.000 lucşi pentru buna
desfăşurare a proceselor metabolice din plantă. Acestea sunt: morcovul, pătrunjelul,
ţelina, varza, conopida, mărarul, salata, spanacul etc. Se pretează la înfiinţarea
culturilor devreme, când şi temperatura este mai scăzută, întâlnind condiţii foarte bune.
 plante legumicole nepretenţioase au nevoie de o intensitate luminoasă foarte scăzută,
până la 3.000 lucşi. Din această grupă fac parte ceapa şi usturoiul verde, care pot fi
plantate din toamnă, precum şi plantele perene.
 plante legumicole care necesită lumină în perioada de creştere vegetativă, iar
pentru definitivarea însuşirilor organoleptice ale părţilor comestibile, acestea se
protejează de acţiunea luminii. Din acestă categorie fac parte: andivele, ţelina de
peţiol, cardonul, feniculul, prazul, sparanghelul, ciupercile, conopida.
Cercetările efectuate asupra reacţiei plantelor la intensitatea luminii au arătat că, la tomate,
florile au o evoluţie pozitivă la o intensitate luminoasă de peste 4 - 5 klx, până la 25 klx,
determinând o sporire a ratei de creştere de 17 % (Voican V., 1972). Acelaşi autor (1976) afirmă că,
la tomatele tinere, se menţine capacitatea de fructificare la o intensitate a luminii de 3.000 lx şi o
fotoperioadă de 9 ore, dacă temperatura este cel puţin de 18°C ziua şi 14°C noaptea.
La ardeiul gras, s-a constatat că, la producerea răsadurilor, cantitatea de lumină
influenţează pozitiv însuşirile răsadurilor, iar timpul de obţinere este mai scăzut la o durată a zilei
de 14,4 ore şi o intensitate luminoasă de 20 klx (57 de zile), faţă de 7,8 ore şi 3.000 lucşi (fiind
necesare 107 zile) (Popescu V., 1978). De asemenea, fructificarea ardeiului gras evoluează pozitiv
la peste 5.000 lucşi şi se obţin corelaţii pozitive între vigoarea răsadurilor şi cantitatea de lumină. La
varza albă, producţia este influenţată evident de cantitatea de lumină care ajunge la nivelul plantelor
(Dumitrescu şi colab., 1998).
Intensitatea luminoasă condiţionează calitatea fructelor de tomate, ardei şi vinete. Creşterea
intensităţii luminoase de la 0,9 mj/m2/zi la 1,8 mj/m2/zi a dus la dublarea producţiei timpurii,
creşterea masei fructelor şi creşterea cantităţii de fructe comerciabile cu 196 % (Demers şi colab.,
1991).
97
Fotoperioadele scurte şi intensitatea luminoasă ridicată stimulează formarea florilor
femeieşti la cucurbitacee (Wien, 1991).
Expunerea plantelor de salată la 16, 20 şi 24 ore lumină şi o intensitate de 50 şi 100 mol/m2
a evidenţiat rolul favorabil al luminii suplimentare în creşterea biomasei (270 %), a fermităţii
căpăţânilor şi în reducerea perioadei de vegetaţie cu 30 % (Gaudreani, 1995).
Ryder (1988) afirmă că soiurile timpurii de salată sunt indiferente la fotoperioadă, în timp
ce plantele de spanac în faza de rozetă, dacă sunt expuse la fotoperioade lungi, se alungesc şi încep
inducţia florală.
Cercetările lui Hurd (1973) arată că fotoperioadele lungi şi intensitatea luminoasă scăzută
au o eficacitate mai mare asupra creşterii plantelor de tomate, comparativ cu intensitatea luminoasă
mare şi fotoperioada scurtă. Aceasta se explică prin faptul că suprafaţa foliară şi conţinutul în
clorofilă al frunzelor este mai mare în primul caz, ceea ce ar putea stimula fotosinteza şi cantitatea
de asimilate produsă.
8.5. Cerinţele plantelor legumicole faţă de calitatea luminii
Lumina acţionează pozitiv asupra plantelor, atât prin durată şi intensitate, cât şi prin
compoziţia acesteia. Din totalul radiaţiilor luminoase care ajung la nivelul plantelor, numai unele
sunt folosite de plante şi în proporţii diferite, înregistrând variaţii foarte mari de la un anotimp la
altul, de la o zi la alta şi în cadrul aceleiaşi zile.
Pentru practica legumicolă, este foarte importantă cunoaşterea reacţiei plantelor la diferite
radiaţii şi cunoaşterea tipurilor de radiaţii care produc efecte pozitive în creşterea şi dezvoltarea
plantelor.
Dintre cele şapte componente ale spectrului vizibil (ROGVAIV), cele mai importante
pentru plantele legumicole sunt următoarele:
 radiaţiile roşii şi portocalii au un efect benefic asupra plantelor legumicole de la care se
consumă fructele (tomate, ardei, vinete, castraveţi), în special în procesul de creştere.
Influenţează procesul de asimilare a CO2, creşterea şi acumularea substanţelor de
rezervă. Prelungirea fotoperioadei cu o oră, cu radiaţii roşii, la ardei, nu a condus la
modificări semnificative de producţie (Graham şi Decocteau, 1995, citaţi de Burzo,
2000). Valoarea scăzută a raportului dintre radiaţiile roşii şi roşii îndepărtat stimulează o
formare şi o creştere a bulbilor de ceapă şi usturoi (C. Brewster, 1994);
 radiaţiile albastre-violet sunt necesare la plantele mai puţin pretenţioase faţă de
intensitatea luminii, determinând sinteza substanţelor proteice şi formarea unor organe.
Reacţionează pozitiv salata, spanacul, varza, ridichea, formând organe comestibile mari,
turgescente şi de calitate;
 radiaţiile ultraviolete sunt necesare pentru sinteza unor vitamine, în special a vitaminei
C, dar în cantitate mică. În cantitate mare sunt dăunătoare, deoarece determină
distrugerea celulelor şi a ţesuturilor.
Radiaţiile ultraviolete (280 - 320 nm) au determinat reducerea cu aproximativ 50 % a
creşterii hipocotilului plantelor de tomate, după circa 3 ore de expunere (Hurd, 1973).
La ceapă, procesul de formare a bulbilor este influenţat şi de raportul dintre radiaţiile roşii
şi roşu îndepărtat recepţionate de frunze. Mondal şi colab. (1983) au arătat că, la un indice mai mare
98
al suprafeţei foliare, frunzele reţin o cantitate mai mare de radiaţii roşii, valoarea raportului dintre
radiaţiile roşii şi roşu îndepărtat scade, ceea ce a stimulat procesul de formare a bulbilor. Ca urmare,
toate măsurile agrotehnice care determină creşterea suprafeţei foliare, şi respectiv a indicelui
suprafeţei foliare, vor conduce la intensificarea ritmului de creştere al bulbilor.
Cantitatea de radiaţii care ajunge la nivelul plantelor este mai mare la culturile de câmp şi
mai mică la culturile protejate, datorită materialelor de acoperire a construcţiilor (sticlă, polietilenă,
plexiglas, policarbonat etc.). Sticla reţine radiaţiile ultraviolete în proporţie mare, iar materialele
plastice rigide reduc penetrarea radiaţiilor roşu îndepărtat şi infraroşii. Polietilena este mai
transparentă pentru aceste radiaţii, având şi o capacitate de izolare termică mai slabă, comparativ cu
sticla.
Materialele fotoselective pot influenţa unele fenofaze şi producţia la spanac (tabelul 8.1,
Indrea, 2007).
Tabelul 8.1
Creşterea şi producţia la spanac prin folosirea peliculelor fotoselective
(Favili, 1960, citat de Indrea, 2007)
Specificare Culoarea peliculelor
transparentă roşie violetă galbenă
Nr. de zile până la apariţia 14 8,7 17 30,7
primordiilor florale
Producţia timpurie % 100 67,0 193,0 58,0
Producţia totală % 100 140,0 151,0 112,0
8.6. Cerinţele plantelor legumicole faţă de lumină pe fenofaze
Cerinţele plantelor legumicole faţă de lumină sunt diferite în funcţie de fenofază.

În faza de germinare a seminţelor, plantele legumicole, în general, nu au nevoie de lumină,
acest proces având loc la întuneric. Există însă unele specii legumicole denumite fotoblastice
(morcov, ţelină), care în faza de germinare a seminţelor au nevoie de lumină. Cercetările efectuate
de Thomas (1996) au arătat că seminţele de salată pot să germineze atât la lumină, cât şi la
întuneric, în funcţie de soi, seminţele de ţelină sunt fotoblastice, iar cele de pătrunjel au germinat
mai bine la lumină decât la întuneric (fig. 8.3).
Fig. 8.3. Selectivitatea pigmenţilor în funcţie de lungimea de undă a radiaţiilor solare

(Elena Dragomirescu, L. Enache, 1998)
99
Cercetările efectuate de Hoza Gheorghiţa (2008) au demostrat că germinarea seminţelor de
morcov, pătrunjel, salată şi ridichi au capacitatea de a germina la lumină. Experimentarea s-a făcut
în trei etape, şi anume: începutul lunii decembrie, jumătatea lunii martie şi sfârşitul lunii martie.
Procesul de germinare a fost diferit în funcţie de specie, dar şi de etapa de semănat. Astfel, în prima
etapă, seminţele de salată şi ridichi au germinat după 3 zile în proporție de 43 % şi respectiv 75 %,
iar la celelalte după 5 zile, 46 % la morcov, 1 % la ţelină şi 3 % la pătrunjel. În etapele 2 şi 3,
procentul de germinare a fost mai ridicat, date fiind condiţiile de mediu mai bune din luna martie.
Astfel, ridichile şi salata au răsărit în proporţie de 77 - 78 % după 2 zile de la semănat, iar
procesul s-a încheiat după 5 zile, ajungând la un procent de 95,2 % la salată şi 88,4 % la ridichi.
Seminţele de morcov au germinat după 4 zile în proporţie de 28,9 %, ceea ce demonstrează că
reacţionează foarte bine la lumină. De remarcat este faptul că, la morcov, după 7 zile seminţele au
germinat în proporţie de circa 60 % şi după 11 zile 85,5 %.
Cercetările efectuate de Lovato (1965) la ceapă au arătat că în prezenţa luminii, germinaţia
seminţelor este inhibată.
După răsărirea a circa 50 % din plăntuţe, nevoia de lumină devine indispensabilă. Lipsa
luminii în această fenofază, asociată şi cu temperatura şi umiditatea ridicată în sol, duc la etiolarea
şi alungirea plăntuţelor. Prelungirea acestei situaţii duce la pieirea plantelor. Se impune îndepărtarea
materialelor de acoperire a semănăturii şi asigurarea unor condiţii cât mai bune de lumină, toate
procesele metabolice desfăşurându-se cu intensitate destul de mică.
În perioada de creştere a răsadurilor, lumina trebuie să fie dirijată în raport direct
proporţional cu temperatura şi umiditatea. La producerea răsadurilor pentru ciclul I de cultură din
seră, pentru solarii şi chiar pentru culturile timpurii, cantitatea de lumină în anumite perioade
trebuie să se asigure prin iluminare suplimentară, în vederea obţinerii unor răsaduri de calitate,
precum şi aplicarea tuturor măsurilor tehnologice specifice acestei fenofaze.
După repicarea răsadurilor şi după plantarea acestora la locul definitiv, se recomandă o
uşoară scădere a intensităţii luminoase prin umbrire (la culturile din spaţii protejate), pentru a crea
un echilibru între cantitatea de apă absorbită de sistemul radicular şi cea pierdută prin
evapotranspiraţie, în scopul prinderii răsadurilor în proporţie cât mai mare.
În perioada de creştere vegetativă şi fructificare, plantele legumicole necesită o cantitate
mare de lumină, atât din punct de vedere al intensităţii, cât şi al fotoperioadei şi compoziţiei acesteia.
În fenofaza de repaus nu necesită prezenţa luminii.
8.7. Dirijarea luminii în culturile legumicole
Desfăşurarea normală a proceselor de creştere şi dezvoltare a plantelor are loc în condiţiile

dirijării factorilor de mediu în limite optime, în funcţie de cerinţele plantelor. La fel ca şi
temperatura, lumina poate fi în exces în culturile legumicole sau în deficit, ambele având efecte
negative asupra plantelor.
Excesul de lumină se întâlneşte în spaţiile protejate, în special în sere, în timpul verii, când
intensitatea luminoasă este foarte ridicată (mijlocul zilei). Excesul de lumină determină şi creşterea
excesivă a temperaturii, ambele producând efecte negative asupra plantelor, cum sunt:
 intensificarea transpiraţiei;
 creşterea consumului de apă;
100
 afectarea germinabilităţii polenului;
 capacitate slabă de fructificare etc.
Măsurile de prevenire a creşterii intensităţii luminoase în spaţiile protejate
 aplicarea pe ferestrele de la acoperişul serelor a unei soluţii de humă, care împiedică în
bună măsură pătrunderea radiaţiilor solare în seră, lucrarea purtând numele de cretizare;
 folosirea jaluzelelor montate pe acoperişul serelor, la exterior, care de asemenea reduc
intensitatea luminoasă. Această metodă permite derularea jaluzelelor când trebuie
redusă intensitatea luminoasă şi rularea la coamă când trebuie crescută intensitatea
luminii. Este o lucrare dificil de realizat, necesitând prea multe operaţii de manevrare.
Se mai pot folosi plase de umbrire din material plastic de culoare verde, precum şi
poliesteri coloraţi. Indiferent de materialele folosite, acestea pot fi acţionate manual sau
automat cu celule fotoelectrice;
 folosirea sticlei fotosensibile, care se închide sau se deschide la culoare în funcţie de
intensitatea luminii;
 folosirea de hibrizi specializaţi pentru cultura de seră;
 aplicarea pe sticlă a unei soluţii Temperzon T-74, sub formă de emulsie, care după
uscare rămâne ca o depunere, care reduce cantitatea de lumină ce pătrunde în seră. Se
aplică la exterior sau interior, în funcţie de forma serelor şi tipul utilajelor folosite
pentru aplicare (tije lungi tip lance de stropit). Serele moderne sunt echipate cu acest
sistem, dar este foarte scump. Soluţia se poate aplica şi cu elicopterul pe suprafaţă de
minimum 4 hectare, pentru a fi economică (Dry Olivier, 2000). Soluţia se spală la
sfârşitul fiecărui sezon, cu jet de apă şi perii;
 folosirea ecranelor interioare din polietilenă, poliesteri sau acril, de culoare verde,
neagră sau albă, care absorb o parte din radiaţii;
 folosirea ecranelor exterioare, ce reduc cu 5 - 15 % nivelul de radiaţii, dar se utilizează
pe scară destul de redusă (în Olanda şi Anglia);
 scurgerea unui film de apă pe pereţii construcţiei, prin recircularea unei pelicule
continue de apă colorată, cu ajutorul pompelor. Sistemul nu este răspândit, datorită
costului foarte ridicat, a consumului de curent electric, evaporării apei, neetanşeizării
perfecte a construcţiei etc.;
 circularea unui lichid între doi pereţi dubli, cu efect asupra absorbţiei selective a
radiaţiilor de către lichid, sistem pus la punct la INRA CEA (Franţa), folosind clorura de
cupru. În Maroc, s-a folosit albastru de metilen ca lichid fotoselectiv, care a determinat
o scădere a temperaturii mediului cu 7°C ziua şi cu 6°C noaptea (Dry Olivier, 2000).
Măsurile de prevenire a creşterii intensităţii luminoase în câmp:
 înfiinţarea culturilor primăvara foarte devreme sau toamna (cele care se pretează),
pentru ca perioada de vegetaţie să se încheie înaintea apariţiei excesului de lumină;
 muşuroirea plantelor pentru a împiedica pătrunderea luminii la nivelul părţilor
comestibile (fenicul, ţelină de peţiol, sparanghel);
 împiedicarea pătrunderii luminii la nivelul rozetei de frunze la cicoarea creaţă, scarolă şi
inflorescenţelor de conopidă, prin acoperirea cu propriile frunze (conopidă) sau cu
diverse materiale (plastic negru), în vederea asigurării unei etiolări cât mai bune, care
contribuie la îmbunătăţirea calităţilor organoleptice.
Deficitul de lumină se înregistrează de obicei în sere.
101
Plantele legumicole (răsaduri sau  alungirea şi etiolarea plantelor;
plante mature) crescute în condiţii de  frunze mici, slab dezvoltate;
intensitate luminoasă scăzută şi o  avortarea florilor;
durată scurtă a zilei, suferă o serie de  întârzierea fructificării;
modificări, ca:  obţinerea de fructe mici şi de calitate slabă.
În spațiile protejate, pentru suplimentarea luminii în perioadele cu nebulozitate ridicată,

când intensitatea luminoasă are valori sub pretenţiile speciei, pentru buna desfăşurare a fotosintezei,
se recomandă:
 creşterea artificială a intensităţii acesteia prin iluminarea artificială. Creşterea duratei de
iluminare se realizează numai prin iluminare suplimentară, dimineaţa foarte devreme
sau la sfârşitul zilei, pentru a respecta fotoperiodismul plantelor. Se folosesc diferite
tipuri de lămpi: cu vapori metalici, cu descărcare în xenon, tuburi fluorescente,
incandescente etc. Iluminarea suplimentară, aplicată la producerea răsadurilor,
determină obţinerea unor plante viguroase, sănătoase, cu potenţial productiv mai mare
cu 20 - 30 %, la o fotoperioadă de 12 ore lumină şi 4.000 - 5.000 lucşi intensitate
luminoasă (Voican V., 1984). La ardeiul gras, iluminarea suplimentară a dus la creşterea
numărului de frunze, a suprafeţei foliare şi a greutăţii totale. Insuficienţa luminii
afectează creşterea plantelor, conţinutul în substanţă uscată, precum şi dinamica
acumulării substanţei uscate (Viorica Voican, V. Voican, 1995);
 sticla folosită la acoperirea serelor trebuie să fie de foarte bună calitate şi foarte curată în
perioada cu intensitate luminoasă scăzută (noiembrie - februarie), pentru a pătrunde în
seră cât mai multă lumină. Sticla se impregnează cu particule de praf sau fum, ce reduc
considerabil transparenţa acesteia; de aceea se recomandă spălarea sticlei la 3 - 4 ani cu
o soluţie de acid sulfuric 5 %, acid fluorhidric 3 % şi detergent;
 orientarea pe direcţia nord-sud a serelor şi răsadniţelor cu 2 pante pentru o mai bună
captare a luminii, cu excepţia răsadniţelor cu o pantă, care se orientează pe direcţia est-
vest.
La culturile din câmp, se pot aplica unele măsuri de asigurare a unor condiţii optime de
lumină prin:
 alegerea terenului cu expoziţie sudică, în special pentru speciile foarte pretenţioase la
lumină;
 alegerea schemelor de înfiinţare a culturilor cu distanţe mai mari între plante;
 efectuarea la momentul optim a lucrărilor de rărit, în culturile înfiinţate prin semănat
direct (morcov, sfeclă);
 combaterea buruienilor pentru a nu concura cu plantele de cultură pentru lumină;
 stabilirea corectă a schemelor de cultură asociate şi intercalate, în aşa fel încât plantele
să nu fie afectate de o cantitate mai redusă de lumină;
 orientarea rândurilor pe direcţia nord-sud etc.
102

Întrebarea nr. 1
a) Cum se grupează plantele legumicole după pretenţiile faţă de

fotoperioadă?
b) Cum se grupează plantele legumicole după pretenţiile faţă de

intensitatea luminoasă?
c) Care sunt măsurile de prevenire a creşterii intensităţii luminoase în

spaţiile protejate?
d) Care sunt măsurile care se aplică în cazul scăderii intensităţii luminoase

în spaţiile protejate?

 care este importanţa luminii în viaţa plantelor legumicole, cum se
distribuie pe teritoriul României şi care sunt elementele care au
implicaţie în cultura legumelor;
 cum se clasifică speciile legumicole în funcţie de fotoperioadă,
intensitatea luminii şi care sunt implicaţiile în tehnologia de cultură;
 cum influenţează calitatea luminii creşterea şi fructificarea plantelor
legumicole;
 care sunt pretenţiile speciilor legumicole pe fenofaze de creştere şi
dezvoltare;
 cum se dirijează lumina în condiţii de exces sau deficit.
103
Întrebarea nr. 1
a) După fotoperioadă plantele legumicole se grupează în 3 grupe, şi
anume: plante de zi scurtă, de zi lungă şi plante indiferente (neutre).
b) După intensitatea luminoasă plantele legumicole se împart în 4 grupe:
pretenţioase, puţin pretenţioase, nepretenţioase şi plante care necesită
lumină în perioada de creştere vegetativă, iar pentru definitivarea
însuşirilor organoleptice ale părţilor comestibile, acestea se protejează
de acţiunea luminii.
c) În spaţiile protejate se aplică o serie de măsuri care au rolul de a
preveni creşterea intensităţii luminoase, care indirect determină
creşterea temperaturii. Acestea sunt: cretizarea serelor (pulverizarea pe
geamuri a unei soluţii de humă), montarea jaluzelelor, folosirea sticlei
fotosensibile, folosirea ecranelor interioare şi exterioare, scurgerea unei
soluţii continue de lichid pe pereţii serelor, care în acest caz trebuie să
fie dubli, folosirea de soiuri şi hibrizi specializaţi pentru cultura
protejată.
d) Măsurile care se impun atunci când intensitatea luminoasă este scăzută
sunt: iluminarea artificială, folosirea materialelor de acoperire cu grad
ridicat de transparenţă şi difuzie a luminii, curăţarea acestora de
depunerile de praf şi alte particule, orientarea construcţiilor înalte pe
direcţia nord-sud.

1. Caracterizaţi grupele de plante legumicole după fotoperioadă. – 2 p.
2. Caracterizaţi grupele de plante legumicole după pretenţiile faţă de
intensitatea luminii. – 2 p.
3. Care sunt măsurile tehnologice pentru prevenirea creşterii intensităţii
luminoase în sere şi solarii? – 2 p.
104
4. Care sunt măsurile tehnologice pentru creşterea intensităţii luminoase
în sere şi solarii, în situaţii de deficit de lumină? – 2 p.
5. Cum se corelează lumina cu ceilalţi factori de vegetaţie? – 1 p.
mai eficiente.

105
APA
Cuprins
9.2. Rolul apei în cultura plantelor.....................................................................................106
9.3. Consumul de apă al plantelor legumicole................................................................... 108
9.4. Cerinţele plantelor legumicole faţă de apă pe fenofaze.............................................. 111
9.5. Gruparea plantelor legumicole în funcţie de cerinţele faţă de umiditate.................... 113
9.6. Dirijarea regimului de umiditate la culturile legumicole............................................ 113

 cunoască rolul apei în viaţa plantelor legumicole şi elementele care au
implicaţie directă asupra acestora;
 cunoască însuşirea cerinţelor plantelor legumicole faţă de umiditate şi
implicaţiile acestora în practica legumicolă;
 cunoască modalităţile de dirijare a apei în situaţii de exces sau deficit, în
diverse sisteme de cultură.
9.2. Rolul apei în cultura legumelor
Apa este absolut necesară în viaţa plantelor; fără apă nu există viaţă.
Speciile legumicole sunt unele dintre cele mai răspândite plante de cultură, asupra cărora
omul a intervenit din cele mai vechi timpuri, pentru asigurarea nevoilor hidrice, cu excepţia zonelor
recunoscute ca fiind umede. Aceasta are la bază următoarele:
o selecţia făcută empiric şi apoi pe baze ştiinţifice, pentru a scoate în evidenţă ritmul de
creştere foarte rapid şi consumul mare de apă la unitatea de suprafaţă şi de produs;
o comportamentul ontogenetic, ciclul de viaţă majoritar anual, adesea foarte scurt,
dezechilibrul care tinde să se instaleze între rădăcină şi partea aeriană în favoarea celei
din urmă, fac ca plantele legumicole să fie foarte vulnerabile la deficitul hidric al
solului;
106
o în ciclul fiziologic al numeroaselor specii legumicole cultivate pentru frunze, rădăcini
sau bulbi, stresul hidric determină declanşarea procesului de înflorire, antagonist cu
procesele de formare a rozetelor, bulbilor sau de îngroşare a rădăcinilor;
o majoritatea speciilor legumicole sunt heliofile, necesitând pentru cultura lor zone cu
insolaţie mare, ceea ce implică şi un consum mare de apă.
 asigurarea circulaţiei substanţelor minerale în plantă;

 menţinerea turgenscenţei celulelor;
Rolul apei  asigurarea mediului pentru desfăşurarea reacţiilor biochimice
în creşterea plantelor şi de biodegradare;
este pus în evidenţă prin:  participarea la procesul de fotosinteză;
 dizolvarea sărurilor minerale din sol, formând soluţia solului;
 menţinerea unei temperaturi relativ constantă a plantelor.
Plantele legumicole se caracterizează printr-un conţinut foarte ridicat în apă, pentru

sintetizarea unei unităţi de substanţă uscată folosind 300 - 800 unităţi de apă.
Conţinutul de apă al plantelor variază cu:
 specia – cel mai mare conţinut în apă îl au castraveţii, dovleceii, salata, ridichiile de
lună, tomatele, ardeii, vinetele (93 - 96 %), urmate de varză, conopidă, pepeni, sfeclă
(90 - 92 %). Conţinut mai scăzut în apă îl au legumele rădăcinoase (morcov, păstârnac,
81 %) şi mazărea pentru boabe (74 %). Cercetările efectuate de Hartmann (1986) arată
că evapotranspiraţia la morcov este de 6 - 7 mm/zi, ceea ce implică un consum de apă
de circa 600 - 900 mm pe perioada de vegetaţie. La ţelină, consumul de apă este mai
mic, pentru un gram de biomasă sintetizată fiind nevoie de 23 - 34 l apă consumată
(Shih şi Rahi, 1985);
 vârsta plantelor – cu cât plantele sunt mai tinere, cu atât conţinutul în apă este mai
ridicat şi invers;
 locul de cultură – plantele legumicole cultivate în sere au un conţinut mai ridicat în
apă decât cele din câmp;
 organele plantei – în aceeaşi plantă, cea mai mare cantitate de apă se găseşte în
organele foarte tinere (vârfuri de creştere – 98 %), frunze tinere (peste 80 - 85 %),
frunze mature (60 - 65 %), tulpină (40 - 45 %), iar cel mai mic conţinut în apă îl au
seminţele (12 - 14 %).
Cantitatea şi calitatea producţiei la plantele legumicole este influenţată atât de umiditatea
din sol, cât şi de umiditatea relativă, umiditate care înregistrează variaţii zilnice şi anuale (fig. 9.1).
Fig. 9.1. Variaţia anuală (stânga) şi zilnică (dreapta) a umidităţii aerului

(Elena Dragomirescu, L. Enache, 1998)
107
9.3. Consumul de apă al plantelor legumicole
Consumul de apă al plantelor legumicole se exprimă prin evapotranspiraţia potenţială, care

se compune din apa folosită de plante şi cea pierdută prin evaporaţie. După cercetările efectuate de
Vl. Ionescu-Siseşti (1982), consumul total de apă (evapotranspiraţia - ET), este egal cu cantitatea de
apă extrasă din sol prin transpiraţia plantelor şi evaporaţia directă a apei de la suprafaţa solului. Este
foarte variabil, atât între specii, cât şi între soiurile aceleiaşi specii, fiind influenţat de o multitudine
de factori.
Pleşa I., Jinga I., Ene Al. (1990) clasifică consumul de apă, după modul de aprovizionare,
în trei categorii: ETR (evapotranspiraţia reală), ETRO (evapotranspiraţia optimă), ETP (evapo-
transpiraţia potenţială):
ETR este apa consumată de către o suprafaţă cu o anumită cultură, într-un timp dat, în
condiţii obişnuite de aprovizionare cu apă.
ETRM (evapotranspiraţia maximă) este apa consumată de către o suprafaţă cu o anumită
cultură, aprovizionată cu apă în optimum, cu efect optim asupra producţiei, pentru obţinerea unei
producţii maxime în condiţii economice.
În lunile de vârf, ETP = ETRM, iar în mod obişnuit, ETR < ETRM < ETP.
Evapotranspiraţia optimă este considerată cea care conduce la cea mai bună folosire a apei
sub raportul eficienţei, înţelegându-se prin aceasta obţinerea unei producţii maxime, cu un consum
minim de apă. Prin ETP optim, trebuie înţeles consumul de apă al culturilor irigate, obţinut prin
menţinerea rezervei de apă din sol între capacitatea de câmp pentru apă şi plafonul minim al
umidităţii solului.
o climatici;
o specia, stadiul de dezvoltare;
Factorii care influenţează o aprovizionarea cu apă a solului;
consumul de apă sunt: o tehnologia de cultură;
o pedologici;
o metoda de udare.
Peterfi St. şi colab. (1972), Burzo şi colab. (1993) grupează factorii care influenţează
absorbţia apei din sol de către plante şi pierderea acesteia prin plantă, în două grupe:
 Factori interni:
 caracteristicile speciei (plantele acoperite cu pruină transpiră mai puţin; la frunzele
cu peri epidermici morţi, intensitatea transpiraţiei este redusă; perii epidermici vii
de pe frunzele tinere măresc intensitatea transpiraţiei).
 vârsta plantei (plantele tinere au transpiraţia mai intensă decât cele mature);
 faza de vegetaţie;
 temperatura frunzelor;
 intensitatea proceselor metabolice;
 secreţiile radiculare;
 pigmenţii clorofilieni (frunzele etiolate transpiră mai puţin la lumină, decât cele verzi);
 pigmenţii antocianici (intensitatea transpiraţiei este redusă faţă de frunzele verzi).
108
 Factori externi:
 lumina, prin intensitate şi lungimea de undă (în funcţie de intensitatea luminii,
stomatele sunt deschise mai mult sau mai puţin; la întuneric sunt închise, se deschid
mai intens în lumină albastră decât la lumina roşie; la lumină, transpiraţia este de
sute de ori mai mare decât la întuneric şi este cu atât mai intensă, cu cât frunzele
sunt iluminate mai puternic; frunzele absorb o proporţie relativ mare din energia
luminii căzută asupra lor, dar ele folosesc în fotosinteză numai o proporţie mică din
aceasta, 1 - 2 %; restul energiei luminoase absorbite este transformată în căldură,
care se elimină în cea mai mare parte prin transpiraţie);
 temperatura aerului (la temperatură ridicată, transpiraţia se măreşte; la 42 - 48°C,
protoplasma celulelor coagulează şi transpiraţia încetează);
 umiditatea aerului (la umiditate mică, intensitatea transpiraţiei este mare;
transpiraţia are loc şi într-un aer saturat cu vapori cu apă, însă la valori mai
scăzute);
 presiunea atmosferică (dacă este scăzută, intensitatea transpiraţiei creşte);
 precipitaţiile, prin cantitatea şi uniformitatea lor;
 curenţii de aer măresc transpiraţia cel mult de două ori faţă de cea din aerul liniştit,
în timp ce viteza evaporaţiei apei dintr-un bazin creşte de 10, şi chiar de mai multe
ori. Spre deosebire de acţiunea vântului asupra evaporaţiei care creşte direct
proporţional cu viteza sa, transpiraţia creşte în intensitate numai până la viteza de
aproximativ 1 metru pe secundă, peste care ea nu mai creşte aproape deloc. La
stomatele deschise, intensitatea transpiraţiei creşte când bate vântul aproape direct
proporţional cu gradul deschiderii stomatelor;
 umiditatea solului (dacă este scăzută, intensitatea transpiraţiei este redusă.
Transpiraţia plantelor de pe terenurile irigate este mai mare decât aceea de pe
terenurile neirigate, din cauza aprovizionării mai bune a acestora cu apă);
 soluţia solului, concentraţia soluţiei de sol în săruri, pH-ul (pe un sol bine
aprovizionat cu elemente nutritive, plantele transpiră mai puţin);
 temperatura solului (este mai mică la solurile umede, cu expoziţie nordică, de
culoare deschisă, cu textură lutoasă);
 gradul de aerisire al solului (oxigenul din sol);
 substanţele toxice din sol;
 conţinutul de materie organică;
 porozitatea solului;
 însuşirile hidrofizice ale solului;
 nivelul apei freatice.
Văduva I. (1977) şi Grumeza N. (1989) clasifică aceiaşi factori în 3 grupe (tabelul 9.1).
Cercetările efectuate de Apahidean A. (1996), în condiţiile din Podişul Transilvaniei, cu
privire la consumul de apă şi regimul de irigare al culturilor de ceapă semănată direct, au
demonstrat că, la un plafon minim al umidităţii solului de 50 %, consumul total de apă este de
4.494 m3/ha, iar cel zilnic de 22,5 m3/ha. La un plafon minim de 80 %, consumul total de apă a fost
de 5.019 m3/ha, iar cel zilnic 32,8 m3/ha (tabelul 9.2).
109
Tabelul 9.1
Factorii de care depinde consumul de apă al plantelor
Factori meteorologici Factori pedologici Factori biologici

 radiaţia solară;  umiditatea solului; o gradul de dezvoltare a
 umiditatea aerului;  textura şi structura; rădăcinilor, a modului de
 presiunea vaporilor de apă  culoarea, panta, expoziţia; răspândire a acestora în
în atmosferă;  conţinutul de materie sol;
 precipitaţiile; organică; o perioada de vegetaţie;
 vântul;  porozitatea; o faza de vegetaţie;
 temperatura aerului. o agenţii patogeni şi
 însuşirile hidrofizice;
dăunătorii;
 nivelul de fertilizare.
o temperatura frunzelor;
o absorbţia radiaţiei solare
de către frunze;
o concentraţia de vapori în
imediata apropiere a
frunzelor;
o vârsta plantelor;
o agrotehnica aplicată.
Tabelul 9.2
Consumul de apă al cepei semănate direct
(Apahidean Al.S., 1996)
Specificare Ceapă semănată direct

Plafonul minim al umidităţii solului 50 % 80 %
Consumul total de apă 4.494 m3/ha 5.019 m3/ha
Consumul lunar maxim 1.302 m3/ha - iunie 1.799 m3/ha
Consumul mediu zilnic 22,5 m3/ha 32,8 m3/ha
Norma de udare 300 - 400 m3/ha 300 - 500 m3/ha
Număr de udări 3 4
Producţia obţinută 30,8 t/ha 32,2 t/ha
Consum specific de apă 4,1 l/pl; -
99,8 l/kg bulbi
Din consumul total, s-a pierdut prin evaporaţie 34,5 % -
Coeficientul de valorificare a apei (l/kg) 164,5 -
Indicele de eficienţă al valorificării apei (kg/mm apă) 75,4 -
Consumul de apă al plantelor legumicole este determinat şi de alţi factori, ca: soiul
(soiurile timpurii necesită o umiditate mai mare faţă de cele târzii, Stan N., 1992), producţia
planificată (la o producţie mai ridicată, consumul de apă este mai mare decât la o producţie mai
mică la aceeaşi cultură), sistemul radicular etc. La varză, consumul de apă, la o producţie de 60 t/ha,
este de 4.400 m3/ha, iar la fasolea verde, la o producţie de 30 t/ha 2.800 m3/ha (Apahidean Al.S,
2004). Gradul de împânzire a unui anumit strat de sol, cât şi adâncimea la care pătrund rădăcinile,
influenţează foarte mult cerinţele plantelor legumicole faţă de apă. Plantele legumicole cu sistem
radicular superficial (ceapa, usturoiul, castraveţii) au pretenţii ridicate faţă de apă, de aceea udările
110
la aceste plante se fac mai des şi cu cantităţi mai mici de apă. La plantele legumicole la care
sistemul radicular este mai profund (pepeni galbeni, pepeni verzi, dovleac, morcov), pretenţiile faţă
de apă sunt mai mici, deoarece rădăcinile pătrund la adâncime mare în sol, de unde se
aprovizionează cu apa necesară.
Cu cât sistemul radicular al unei specii împânzeşte un volum mai mare de sol, cu atât
capacitatea de absorbţie a apei şi hranei creşte (sfeclă, dovleac, pepeni). La speciile cu sistem
radicular slab dezvoltat (ceapă, usturoi), volumul de sol în care acestea se află este mai mic şi
capacitatea de absorbţie din profunzime este slabă. Astfel, dovlecelul explorează 100 m 3 de sol,
sfecla roşie 10 - 16 m3 de sol, iar ceapa 0,3 m3 de sol (Petrov, citat de Indrea, 1992).
De asemenea, un rol important în aprecierea plantelor legumicole din punct de vedere al
consumului de apă îl are şi modul de înfiinţare a culturilor. Plantele legumicole semănate direct au
sistemul radicular mai bine dezvoltat în profunzime, ceea ce le permite să reziste mai bine la
insuficienţa apei din sol, pe perioade limitate. Dacă cultura se înfiinţează prin plantarea răsadurilor,
cerinţele faţă de apă vor fi mai ridicate, deoarece odată cu repicatul, vârful rădăcinilor (pivotul) se
rupe, stimulând ramificarea rădăcinilor şi creşterea acestora mai mult în plan orizontal decât în
profunzime.
Capacitatea de pierdere a apei este determinată de numărul şi dimensiunile stomatelor, de
mărimea frunzelor; frunze mari, cu evapotranspiraţie mare, au castraveţii, dovleceii, varza, salata,
iar frunze cu evapotranspiraţie mai mică au ceapa, tomatele, morcovii. La unele specii există
adaptări xeromorfe: forma frunzelor, stratul de ceară la ceapă şi usturoi, segmentarea frunzelor la
morcovi şi pepene verde, pufozitatea la tomate, morcovi. Spirescu C. şi Marinică Gh. (1981), pe
solurile nisipoase de la Dăbuleni, au obţinut producţii de 35 - 40 t/ha la ceapa de arpagic, soiul
Stuttgart, la irigarea la un plafon minim de 50 % din IUA, pe adâncimea de 50 cm, cu 4 - 5 udări şi
norme de udare de 400 - 450 m3/ha. Norma de irigare a fost de 1.800 - 2.300 m3/ha. Valorile
evapotranspiraţiei maxime (ETM) au fost de 2,7 mm/ha/zi în aprilie, 5,7 mm/ha/zi în mai, 6,7 mm/ha/zi
în iunie şi 3,8 mm/ha/zi în 20 iulie, la recoltare.
9.4. Cerinţele plantelor legumicole faţă de apă pe fenofaze
De-a lungul perioadei de vegetaţie, consumul de apă al plantelor este diferit (tabelul 9.3),
după cum urmează:
 la germinarea seminţelor, necesarul de apă este foarte ridicat, de la 40 % la 150 %, faţă
de greutatea seminţelor (Dumitrescu, Scurtu, 1998), pentru hidratarea tegumentului.
Neasigurarea apei necesare duce la o germinare slabă şi un procent de răsărire scăzut;
 după răsărire, plantele necesită o umiditate în sol mai ridicată, respectiv 90 % din
capacitatea pentru apă a solului, deoarece sistemul radicular este slab dezvoltat şi
capacitatea de absorbţie foarte slabă. Lipsa apei în această fenofază determină reducerea
ritmului de creştere, până la moartea plantelor, dacă nu se iau măsuri de înlăturare a
deficitului de apă din sol;
 în faza de răsad, necesarul de apă este de 80 - 90 %, pentru că plantele au un sistem
radicular slab dezvoltat;
 în perioada de creştere vegetativă, plantele consumă din ce în ce mai multă apă, acesta
fiind corelat şi cu consumul mai mare de elemente minerale, temperatura mai ridicată şi
lumina mai intensă.
111
Tabelul 9.3
Cerinţele plantelor legumicole faţă de apă în diferite perioade de vegetaţie
(Dumitrescu şi colab., 1998)
Cultura Faza de vegetaţie Cerinţele faţă de apă

Varză, conopidă, gulie Plantare - formarea căpăţânii Moderată
Formarea căpăţânii (tulpinii) Mare
Tomate Plantare - formarea fructelor Moderată
Creşterea fructelor Mare
Ardei După plantare Redusă
Înrădăcinare - formarea fructelor Moderată
Creşterea fructelor Mare
Vinete Plantare - recoltarea fructelor Mare
Castraveţi Toate fazele Mare
Pepeni verzi Semănat - răsărire Moderată
Răsărire - formarea fructelor Redusă
Creşterea fructelor Moderată
Maturarea fructelor Redusă
Morcov, pătrunjel, Semănat - răsărire Mare
păstârnac Răsărire - îngroşarea rădăcinilor Moderată
Îngroşarea rădăcinilor Moderată
Îngroşarea rădăcinilor - recoltare Redusă
Ceapă de apă, ceapă de Plantare - formarea bulbilor Mare
arpagic, usturoi După formarea bulbilor Redusă
Ţelină Plantare-recoltare Mare
Fasole păstăi Semănat - răsărire Mare
Răsărire - înflorire Moderată
Înflorire - recoltare Mare
 în fenofaza de înflorire şi maturare a fructelor, plantele legumicole se caracterizează

printr-un consum mai redus de apă. Desfăşurarea normală a proceselor de creştere şi
dezvoltare are loc la o umiditate de 70 - 80 %, atât în sol cât şi în aer, excepţie fac
culturile din sere (castraveţi, pepeni galbeni, ardei), unde umiditatea relativă trebuie să
fie de 85 - 92 %. La varză, consumul mediu de apă a crescut de la începutul perioadei de
vegetaţie, luna mai, până în iulie (fig. 9.2).
Fig. 9.2. Evoluţia consumului mediu diurn de apă

(Apahidean Al.S., 1997)
112
9.5. Gruparea plantelor legumicole în funcţie de cerinţele faţă de umiditate
După cerineţele faţă de umiditatea solului După cerinţele faţă de umiditatea relativă
 plante legumicole cu cerinţe mari: o plante legumicole care necesită o umiditate
vărzoase, morcov, ţelină, castraveţi etc.; relativă de 85 - 95 %: ţelină, spanac,
 plante legumicole cu cerinţe moderate: castraveţi;
mazăre, salată, spanac, pătrunjel, tomate, o plante legumicole care necesită o umiditate
ardei, vinete, ceapă, fasole, ridichi etc.; relativă de 70 - 80 %: mazăre, fasole,
 plante legumicole cu cerinţe reduse: varză, morcov, pătrunjel, cartof;
cicoare de vară, sparanghel, revent, ştevie, o plante legumicole care necesită o
măcriş, sfeclă roşie etc. umiditate relativă de 55 - 70 %: tomate,
ardei, vinete, fasole (însă spre limita
superioară);
o plante legumicole care necesită o
umiditate relativă de 45 - 55 %: pepeni
galbeni, pepeni verzi, dovlecei, care
rezistă mai bine la secetă faţă de alte
specii, deoarece au sistemul radicular
profund, care aprovizionează planta cu
apă din straturile mai profunde, şi frunze
sectate sau acoperite cu perişori, adaptate
pentru a rezista la secetă.
9.6. Dirijarea regimului de umiditate la culturile legumicole
În culturile legumicole, dirijarea umidităţii se face pe baza bilanţului hidric (BH), care
reprezintă raportul dintre apa pierdută prin transpiraţie şi cea absorbită de către plantă, care în
condiţii normale este egal cu 1, şi se calculează după formula:
T
BH = ----- = 1.
A
În practică, acest fenomen este greu de realizat şi de aceea apare adesea excesul sau
deficitul de umiditate, ambele fiind foarte dăunătoare plantelor, întrucât produc o serie de dereglări
care pot conduce la moartea acestora.
Excesul de umiditate se întâlneşte atunci când valoarea bilanţului hidric este mai mică de 1.
T
BH = ----- < 1.
A
Aceasta înseamnă că transpiraţia este redusă, iar consumul de apă este mai mic decât
absorbţia.
113
Factorii care determină apariţia Efectele Măsuri de prevenire a
excesului de umiditate excesului de umiditate excesului de umiditate
o cantitatea de apă din  degradarea solului, dacă  alegerea terenurilor cu
precipitaţii este foarte mare băltirea apei este de textură uşoară şi mijlocie
într-un interval relativ scurt durată; pentru cultura legumelor,
de timp, iar capacitatea de  plantele au creştere ve- pentru a nu permite
infiltrare în sol este mică. getativă slabă şi fructifi- stagnarea apei;
În acest caz, locul oxigenului carea este mult întârziată;  evitarea luncilor râurilor
este luat de către apă,  pieirea sistemului radi- cu risc crescut de
plantele se află în stare de cular, prin fenomenul de inundaţii;
hidratare maximă şi se pro- asfixiere a rădăcinilor,  irigarea raţională a cul-
duce fenomenul de băltire, datorat în special lipsei turii cu cantităţi optime
cu modificarea însuşirilor de oxigen; de apă şi în momentele
fizico-chimice ale solului;  favorizarea atacului de critice, în funcţie de
o reducerea considerabilă a boli criptogamice; speciile cultivate;
transpiraţiei plantelor, când  eroziunea de suprafaţă a  executarea drenurilor pe
umiditatea relativă este solului, cu afectarea plan- terenurile pe care se
foarte ridicată; telor prin dezrădăcinare instalează frecvent exce-
o tasarea excesivă a solului şi sau distrugere; sul de umiditate;
reducerea vitezei de infiltrare  se diminuează procentul  creşterea suprafeţei de
a apei; de legare a fructelor, evaporare a apei prin
o alegerea necorespunzătoare afectând producţia; bilonarea culturii sau
a terenului pentru cultura muşuroire, ce au rol şi în
 scăderea perioadei de
legumelor, respectiv terenuri susţinerea plantelor sau
păstrare a legumelor;
cu conţinut ridicat în argilă, etiolarea părţii comes-
 scăderea conţinutului în
terenuri cu pânza de apă tibile;
substanţă uscată a părţilor
freatică la suprafaţă sau  alegerea speciilor.
comestibile.
fluctuantă;
o defecţiuni ale sistemului de
irigare şi nesupravegherea
acestuia.
Deficitul de umiditate se întâlneşte atunci când valoarea bilanţului hidric este mai mare
de 1.
T
BH = ----- >1.
A
În această situaţie, cantitatea de apă consumată prin transpiraţie este mai mare decât
cantitatea de apă absorbită de rădăcină.
Factorii care determină Efectele Măsuri de prevenire a

deficitul de umiditate deficitului de umiditate deficitului de umiditate
o lipsa apei din precipitaţii pe  creşterea vegetativă slabă,  aprovizionarea solului
o perioadă mai lungă şi avortarea florilor şi redu- cu apă după un plan bine
114
imposibilitatea completării cerea procentului de stabilit, în funcţie de
necesarului de apă prin legare a fructelor; sistemul de cultură şi
irigare;  îmbătrânirea prematură a specie;
o lipsa rezervelor de apă din plantelor;  asigurarea rezervelor de
lacuri, râuri, bazine, pânza  fructele rămân mici, apă şi a bunei funcţionări
freatică sau scăderea consi- deformate şi slabe cali- a sistemului de irigare,
derabilă a acestora, datorită tativ, iar producţia este cu mult timp înaintea
secetei prelungite; foarte scăzută; apariţiei deficitului de
o slaba funcţionare a siste-  îngălbenirea frunzelor umiditate;
melor de irigare sau lipsa începând cu cele de la  irigarea prin aspersiune,
acestora; bază, veştejirea şi ofilirea pentru creşterea umidităţii
o creşterea temperaturii, asoci- plantelor, prin pierderea relative, dar şi pentru re-
ată cu vânturi uscate, care turgescenţei. ducerea temperaturii plantei;
accentuează fenomenul de  reducerea pierderilor de
transpiraţie al plantelor etc. apă din sol prin: com-
baterea buruienilor, mul-
cirea solului, prăşitul
pentru distrugerea crustei,
micşorarea evaporaţiei
apei, respectarea schemei
de înfiinţare a culturilor,
evitând densitatea prea
mare a acestora;
 alegerea judicioasă a spe-
ciilor şi soiurilor, alegând
pe cele mai puţin preten-
ţioase la umiditate, în
zonele unde se înregis-
trează frecvent lipsa apei.
Ofilirea plantelor este un fenomen care apare după o perioadă mai lungă a lipsei de apă.
Ea poate fi diurnă sau de lungă durată.
Ofilirea diurnă apare la mijlocul zilei, dar plantele îşi recapătă turgescenţa pe timpul
nopţii. Ea este determinată atât de lipsa apei, dar şi de temperatura prea ridicată şi intensitatea
luminoasă mare. Ofilirea temporară poate să apară şi la speciile legumicole care iernează sub formă
de rozetă (salată, spanac), când solul îngheaţă, sau la speciile pretenţioase la căldură, când
temperatura scade brusc, încetinind semnificativ procesul de absorbţie. Acest fenomen este
cunoscut sub denumirea de secetă fiziologică.
Ofilirea de lungă durată este mai periculoasă decât cea diurnă, pentru că poate determina
blocarea proceselor metabolice şi moartea plantelor. Este determinată de lipsa apei din sol pe o
perioadă îndelungată, de temperatura scăzută în sol, care face ca absorbţia apei să fie foarte lentă,
sau de excesul de săruri minerale, care duce la concentrarea soluţiei solului, micşorând foarte mult
capacitatea sistemului radicular de absorbţie a apei. Irigarea culturilor legumicole prin aspersiune cu
apă rece este foarte dăunătoare, deoarece solul şi plantele se răcesc brusc şi capacitatea de absorbţie
scade foarte mult.
115
Rezultate bune privind reţinerea apei la nivelul solului se obţin prin folosirea unor aditivi
sintetici de tipul Stockosorb, Agrosoke, Ecogel, Agrogel, Aquasorb etc. Prin folosirea produsului
Stockosorb, la producerea răsadurilor, prin încorporare la nivelul rădăcinilor, s-a obţinut o bună
reţinere a apei şi sărurilor minerale prin formarea unui gel hidratat, înregistrând o creştere mai bună
a plantelor după repicat, a crescut rezistenţa acestora la stresul hidric şi greutatea răsadurilor
(Gabriela Booz, 1997).
Rezultate bune s-au obţinut la germinarea seminţelor, imprimând o bună uniformitate, o
creştere bună a răsadurilor şi a plantelor în cultură, un număr mai mare de flori în inflorescenţă şi de
fructe legate, creşterea producţiei cu 18,8 t/ha prin folosirea granulelor de Ecogel şi cu 6,14 t/ha
folosind pudră Ecogel.
Un alt produs folosit pentru îmbunătăţirea regimului hidric al solului este Fitpol CA. În
concentraţie de 0,75 %, Fitpol aplicat la tomatele timpurii a dus la creşterea producţiei timpurii cu
24 % şi a celei totale cu 16 %, iar la vinete, în concentraţie de 0,5 %, a determinat un spor la
producţia timpurie de 29 %, iar la cea totală de 34 %. Fitpol C, aplicat în concentraţie de 0,5 %, la
varză, a dat un spor de producţie de 26 % (Chivulete şi colab., 1998). Aceiaşi autori, studiind
efectele produsului Polivit GT1, în concentraţie de 0,1 % la morcov, prin efectele favorabile care le
are asupra solului, au arătat că produsul a determinat creşterea producţiei cu 30 - 34 % faţă de
martor.
Plantele legumicole sunt pretenţioase şi faţă de umiditatea aerului. Există situaţii, în câmp,
când datorită temperaturii şi intensităţii luminoase foarte mari şi a vântului uscat, coeficientul de
transpiraţie să fie foarte ridicat. Se produce o dereglare rapidă între transpiraţie şi absorbţie, care
conduce la deshidratarea plantelor, în special a organelor tinere şi supraîncălzirea frunzelor.
Prevenirea sau remedierea acestui fenomen se face prin irigări prin aspersiune, de scurtă
durată, dimineaţa sau seara, pentru ca plantele să fie turgescente, bine aprovizionate cu apă şi să
reziste peste zi factorilor climatici neprielnici, iar pentru plantele din spaţiile protejate este necesar
să se facă o aerisire optimă.
Se întâlnesc situaţii frecvente în câmp de scădere a cantităţii de apă atât în sol, cât şi în
atmosferă, situaţie în care producţia scade foarte mult cantitativ, dar şi calitativ. Părţile comestibile
sunt lipsite de turgescenţă, se accentuează acumularea de uleiuri eterice, capătă consistenţă fibroasă,
datorită dezvoltării ţesuturilor mecanice, gustul este afectat (morcov, gulie, ridichi etc.).
Alternanţa dintre perioadele secetoase şi cele cu cantităţi mari de apă sunt foarte
dăunătoare, deoarece determină crăparea rădăcinilor la morcov şi ridichi, a fructelor la tomate, a
căpăţânilor la varză, ceea ce duce la o valorificare slabă şi o perioadă de păstrare scurtă.
Cantitatea de apă consumată pe parcursul perioadei de vegetaţie este influenţată şi de:
Coeficientul de transpiraţie reprezintă cantitatea de apă consumată de către o plantă pentru
a sintetiza un gram de substanţă uscată şi se exprimă în grame. Este diferit în funcţie de specie
(tabelul 9.4), dar este influenţat şi de alţi factori. O stare foarte bună de aprovizionare a solului cu
elemente nutritive determină scăderea coeficientului de transpiraţie. În perioadele cu intensitate
luminoasă foarte ridicată, coeficientul de transpiraţie creşte, aceste elemente fiind în raport direct
proporţional. În condiţii de umiditate atmosferică ridicată, coeficientul de transpiraţie scade. Atât
coeficientul de transpiraţie, cât şi consumul de apă al plantelor depind de particularităţile
morfofiziologice şi anatomice ale speciilor, mai ales de capacitatea de absorbţie (forţa de sucţiune)
şi de pierdere a apei. Acestea sunt determinate, pe de o parte, de gradul de dezvoltare al sistemului
radicular şi, pe de altă parte, de mărimea, structura morfologică şi anatomică a frunzelor, numărul şi
dimensiunile stomatelor.
116
Este, de asemenea, influenţat de vânt sau de curenţii de aer din spaţiile protejate, în sensul
că la o viteză a vântului mai mare, transpiraţia creşte, însă pe timp liniştit, pierderea apei este foarte
slabă, chiar dacă stomatele sunt deschise.
Cercetările întreprinse de Spirescu C. şi Marinică Gh. (1981), pe solurile nisipoase de la
Dăbuleni, la ardei, arată o valoare a coeficientului de transpiraţie de 313 + 17 g apă/1 g substanţă
uscată, o valoare a coeficientului de valorificare a apei de 200 - 250 t apă pentru o tonă produs şi
clasifică ardeiul ca o specie cu cerinţe moderate faţă de apă.
Productivitatea transpiraţiei reprezintă cantitatea de substanţă uscată pe care o sintetizează
şi acumulează plantele pentru fiecare litru de apă consumată prin transpiraţie, şi se exprimă în
grame. În plante se găseşte în raport invers proporţional cu coeficientul de transpiraţie şi are valori
diferite în funcţie de specie (tabelul 9.4).
Tabelul 9.4
Valori ale coeficientului de transpiraţie şi ale productivităţii acesteia la unele specii legumicole
(Ceauşescu I. şi colab., 1984)
Specia Coeficientul de transpiraţie, Productivitatea transpiraţiei,
g apă/g s.u. g s.u./1 l apă
Ardei 313  17 3,19  0,18
Bob 794 1,26
Cartof 636  29 1,57  0,20
Castravete 713 1,40
Ceapă 265  25 3,77  0,36
Dovlecel 791  25 1,26  0,07
Fasole 727  46 1,37  0,10
Mazăre 788 1,27
Pepene galben 621 1,61
Pepene verde 600 1,67
Porumb 364  51 2,74  0,32
Sfeclă de masă 397 1,57
Tomate 306  29 3,26  0,35
Coeficientul de valorificare al apei consumate reprezintă raportul dintre cantitatea de apă

consumată în timpul perioadei de vegetaţie şi recolta biologică utilă pentru consum. Se exprimă în
tone de apă consumată/tonă produs. Coeficientul de valorificare a apei la legume este de circa
0,1 m3/kg, spre deosebire de culturile agricole, unde are valori mult mai ridicate, de la 0,36 m3/kg la
1,45 m3/kg. Înregistrează valori destul de diferite între specii, şi anume: tomate 90 - 150, ardei 200 -
250, varză 50 - 160, ceapă, vinete 150 - 200 etc.
Bilanţul apei din plantă reprezintă raportul dintre apa pierdută prin transpiraţie şi cea
absorbită de către plantă. Menţinerea acestui raport în echilibru este foarte greu de realizat, deoarece
vara, când temperatura şi intensitatea luminoasă au valori foarte mari, asociate cu umiditate scăzută,
transpiraţia se intensifică, pierderea apei este accentuată, raportul este subunitar şi plantele se
ofilesc. În schimb iarna, când intensitatea luminoasă şi temperatura au valori scăzute, însă
umiditatea atât în aer, dar mai ales în sol, are valori ridicate, pierderile de apă sunt foarte mici,
raportul este supraunitar şi are loc fenomenul de băltire a apei.
117

Întrebarea nr. 1
a) Care sunt factorii care influenţează consumul de apă al plantelor?
b) Cum se grupează plantele legumicole după cerinţele faţă de umiditatea

solului? Dar după umiditatea relativă?
c) Care sunt efectele excesului de umiditate?
d) Care sunt măsurile de prevenire a excesului de umiditate?
e) Care sunt efectele deficitului de umiditate?
f) Care sunt măsurile de prevenire a deficitului de umiditate?

 care este rolul apei în cultura plantelor legumicole;
 care sunt factorii care influenţează consumul de apă al plantelor
legumicole şi ce implicaţie au în planul de udare al culturilor;
 care sunt cerinţele plantelor legumicole faţă de umiditatea din sol şi
umiditatea relativă;
 care sunt efectele excesului şi deficitului de apă şi care sunt măsurile
tehnologice de prevenire sau înlăturare a acestor fenomene.
118
Întrebarea nr. 1
a) Consumul în apă al plantelor legumicole este influenţat de factori
interni (prezenţa perişorilor, intensitatea proceselor metabolice,
fenofaza, vârsta plantei, temperatura frunzelor, prezenţa pigmenţilor
clorofilieni şi antocianici etc.), factori externi (temperatura, lumina,
precipitaţiile, curenţii de aer, presiunea atmosferică, concentraţia
soluţiei solului etc.), dar şi alţi factori, cum sunt: soiul, producţia
planificată, sistemul radicular, modul de înfiinţare a culturii etc.
b) După cerinţele faţă de umiditatea solului, speciile legumicole se împart
în 3 grupe: cu cerinţe mari, moderate şi reduse, iar după umiditatea
relativă, în 4 grupe: plante care necesită o umiditatea relativă de 85 -
95 %, 70 - 80 %, 55 - 70 %, 45 - 55 %.
c) Efectele excesului de apă sunt: degradarea solului prin băltirea apei şi
favorizarea eroziunii de suprafaţă, creştere vegetativă slabă, creşterea
riscului de îmbolnăvire, scăderea producţiei şi a calităţii acesteia,
asfixierea rădăcinilor şi moartea plantelor, dacă fenomenul persistă.
d) Prevenirea excesului de apă se face prin: alegerea terenurilor fără risc
de inundare şi cu o capacitate foarte bună de drenaj, irigarea raţională,
creşterea suprafeţei de evaporare prin bilonare sau muşuroire,
efectuarea drenurilor, alegerea corespunzătoare a speciilor.
e) Efectele deficitului de apă sunt: creştere vegetativă slabă, avortarea
florilor, producţie mică şi de calitate slabă, îmbătrânirea prematură a
plantelor, îngălbenirea frunzelor, ofilirea plantelor şi pieirea dacă
fenomenul persistă.
f) Măsurile care se impun în cazul instalării deficitului de apă sunt:
funcţionarea sistemului de irigaţie la parametrii optimi şi udarea după
un plan bine stabilit, asigurarea rezervelor de apă, reducerea pierderilor
de apă din sol prin executarea lucrărilor agrotehnice la timp şi de
calitate, irigarea prin aspersiune, alegerea speciilor în funcţie de zona
de cultură etc.

119
1. Care sunt factorii externi? Explicaţi cum influenţează aceştia consumul
de apă al plantelor legumicole. – 3 p.
2. Care sunt efectele excesului de apă şi măsurile ce se impun? – 3p.
3. Care sunt efectele deficitului de apă şi măsurile ce se impun? – 3 p.
mai eficiente.

120
SOLUL
Cuprins
10.1. Obiectivele unităţii de învăţare................................................................................. 121
10.2. Rolul solului în cultura legumelor............................................................................ 121
10.3. Însuşirile solului....................................................................................................... 123
10.4. Măsuri de menţinere şi îmbunătăţire a caracteristicilor solurilor
pentru cultura legumelor........................................................................................... 127
10.4. Comentarii şi răspunsuri la teste............................................................................... 129
10.5. Lucrare de verificare................................................................................................. 130
10. 6. Bibliografie minimală............................................................................................... 130

 cunoască însuşirile solului destinat cultivării plantelor legumicole;
 cunoască modalităţile de menținere și îmbunătățire a însușirilor solului.
10.2. Rolul solului în cultura legumelor
Solul este principalul mijloc de producţie în legumicultură şi suportul în care cresc şi se

dezvoltă plantele. Din sol, acestea extrag apa şi sărurile minerale.
Pentru cultura legumelor, se aleg solurile cu fertilitate naturală ridicată, uşoare, cu grad
scăzut de îmburuienare, situate în apropierea surselor de apă sigure şi a căilor de comunicaţie
permanente.
o parte solidă, constituită din substanţe organice şi minerale
o parte lichidă, reprezentată de soluţia solului

Solul este alcătuit din:
o parte gazoasă, reprezentată de atmosfera solului
microorganisme
121
Substanţele organice şi minerale
Solul conţine materie organică provenită din resturile vegetale şi animale, în diferite grade
de descompunere. O sursă importantă de materie organică este şi microflora solului (bacterii,
ciuperci, actinomicete), precum şi fauna şi microfauna solului. În urma procesului de descompunere
se formează humusul, care reprezintă materia organică transformată în diferite stadii.
Humusul este foarte important în aprecierea stării de fertilitate a unui sol. Se află în
proporţie de 3 - 4 % în câmp, iar în spaţiile protejate, unde aportul de materie organică este foarte
mare, ajunge la 7 - 10 %.
Conţine 3 - 4 % azot, 45 - 60 % carbon, 34 - 45 % oxigen, 0,3 - 5,5 % hidrogen şi sub 1 %
săruri minerale, fiind o importantă sursă de azot pentru microorganisme şi plante.
Humusul reprezintă principala sursă de elemente nutritive pentru plante, deoarece prin
formarea acestuia sunt reţinute şi acumulate substanţele minerale, iar prin mineralizare, acestea sunt
eliberate către plante, sub formă uşor accesibilă. Contribuie la ameliorarea însuşirilor fizice ale
solului, precum permeabilitatea pentru apă şi aer, care la solurile argiloase creşte, iar la cele
nisipoase scade, îmbunătăţeşte activitatea microorganismelor, intensifică procesele biochimice,
îmbunătăţeşte regimul aerohidric al solurilor etc.
Cercetătorii apreciază că anual se mineralizează circa 1 % din humusul prezent în sol, ceea
ce înseamnă circa 700 kg/ha/an (L. Stoian şi colab., 1998).
Descompunerea resturilor vegetale se produce diferenţiat, în funcţie de compoziţia chimică
a materiei organice, de condiţiile de mediu (aerob sau anaerob), reacţie, temperatură etc. Astfel,
descompunerea este mult mai accelerată la resturile vegetale ierboase şi cu conţinut ridicat în
proteine, decât la cele lemnoase, în condiţii de aerobioză, temperatură ridicată şi reacţie neutră, pe
soluri cu textură nisipoasă.
Clasificarea solului după conţinutul în materie organică este redată în tabelul 10.1.
Tabelul 10.1
Aprecierea conţinutului de materie organică a solului
(Stoian şi colab., 1998)
Aprecierea Conţinutul de materie organică Necesarul de îngrăşământ
aprovizionării cu în funcţie de textură, % organic
materie organică grosieră medie fină
Săracă Sub 1 Sub 2 Sub 2,5 Foarte ridicat
Medie 1 - 1,5 2 - 2,5 2,5 - 3 Ridicat
Bună Peste 1,5 Peste 2,5 Peste 3 Depinde de cerinţele speciilor
Soluţia solului este alcătuită din apă şi substanţele minerale dizolvate în aceasta, făcând
posibilă absorbţia hranei de către sistemul radicular.
Atmosfera solului este constituită din aerul atmosferic şi alte gaze, rezultate în urma
proceselor de descompunere a materiei organice.
Microorganismele au rolul de a descompune materia organică din sol, de a fixa azotul
atmosferic, de a preveni sărăcirea excesivă a solului datorită cultivării repetate şi de a ameliora
structura acestuia.
122
10.3. Însuşirile solului
o însuşiri fizice;
Aprecierea unui sol se face prin: o însuşiri chimice;
o însuşiri biologice.
Cele mai importante însuşiri ale solului, pentru cultura legumelor sunt: structura, textura,
pH-ul (reacţia solului), soluţia solului, capacitatea de tamponare, gradul de permeabilitate,
capacitatea de reţinere a apei etc.
Structura solului este dată de modul de aglomerare a particulelor şi reunirea în agregate
de sol, de diferite mărimi. Determină porozitatea solului. Structura glomerulară a solului are un rol
bine definit, deoarece de ea depinde circulaţia apei, a elementelor nutritive şi a gazelor în sol, cu
implicaţii benefice asupra creşterii sistemului radicular, activitatea microorganismelor, care
determină mineralizarea şi humificarea materiei organice, absorbţia minerală etc. La culturile
legumicole, se recomandă solurile care au o structură grăunţoasă sau glomerulară, cu particule de
sol de 1 - 3 mm în diametru. La această structură reacţionează foarte bine castraveţii, pepenii, varza,
conopida, broccolii, tomatele, ardeiul, vinetele.
Solurile structurate sunt mai rezistente la procesele de eroziune, se lucrează mai uşor şi au
un grad de fertilitate mai ridicat.
o tasarea solului, datorită lucrărilor repetate ce se impun în

Menţinerea nealterată cultura legumelor;
a structurii solului este o executarea lucrărilor mecanice, când solul este prea umed
foarte dificilă, deoarece sau prea uscat, rezultând felii sau se mărunţeşte excesiv;
cauzele care duc la o excesul de umiditate, care duce la distrugerea agregatelor de
degradarea acesteia sol;
sunt multiple. o aplicarea iraţională a îngrăşămintelor, în special a celor cu
Dintre acestea amintim: azot;
o scăderea accentuată a conţinutului în materie organică.
Textura solului este determinată de proporţia particulelor care intră în componenţa solului
şi este una dintre cele mai importante însuşiri ale acestuia.
Textura solului influenţează creşterea şi dezvoltarea plantelor şi este un criteriu hotărâtor în
alegerea speciilor, pe anumite tipuri de sol. Influenţează aplicarea diferenţiată a măsurilor
agrotehnice. Astfel, pe solurile cu textură fină, mobilizarea trebuie efectuată la adâncime mai mare,
cantitatea de îngrăşăminte aplicată este mai mare, administrarea la intervale mai mari şi norma de
irigare mai mare.
După textură, solurile se împart în mai multe categorii în funcţie de conţinutul în argilă, lut
şi nisip (tabelul 10.2).
Pentru cultura legumelor, se recomandă soluri cu textură nisipo-lutoasă şi luto-nisipoasă, al
căror conţinut în argilă nu depăşeşte 30 %, o cerinţă foarte importantă pentru plantele legumicole.
Solurile cu textură nisipoasă sunt soluri uşoare, cu conţinut ridicat de nisip (80 - 90 %), cu
capacitate foarte mică de reţinere a apei. Au conţinut scăzut în materie organică, de aceea la
pregătirea terenului se aplică importante cantităţi de îngrăşăminte organice (gunoi de grajd,
123
îngrăşăminte verzi). Se încălzesc uşor primăvara foarte devreme, fiind foarte bune pentru înfiinţarea
culturilor timpurii, levigarea apei şi a elementelor nutritive este accentuată. Necesită irigări dese, cu
cantităţi mici de apă. Se pretează pentru cultura legumelor cu sistemul radicular profund (pepeni
verzi). În sudul Olteniei, pe nisipuri, s-a înfiinţat staţiunea de la Dăbuleni, unde s-au elaborat
tehnologii speciale de cultură a plantelor legumicole pe nisipuri. Suprafaţa cultivată cu pepeni verzi
în sudul ţării este de 73 % din total (circa 30.000 ha), iar producţia obţinută este mai timpurie cu 8 -
10 zile.
Plantele legumicole indicate pentru cultura pe nisipuri sunt: pepenii galbeni şi verzi,
cartoful timpuriu, rădăcinoasele ş.a.
Tabelul 10.2
Textura solului recomandată pentru diferite specii legumicole
Conţinutul în
Textura Plante indicate
Argilă, % Lut, % Nisip, %
Nisipoasă 0-5 0-5 90 - 100 Pepeni, rădăcinoase, cartofi
Nisipo-lutoasă 10 - 20 10 - 30 50 - 80 Cartofi, bulboase, rădăcinoase,
tomate, castraveţi, dovlecei
Luto-nisipoasă 15 - 30 10 - 35 35 - 75 Tomate, vinete, ardei, ţelină, ridichi,
spanac, salată, mazăre, sfeclă
Lutoasă 25 - 35 15 - 40 25 - 60 Varză, conopidă, gulii, tomate,
mazăre, fasole, sfeclă
Luto-argiloasă 35 - 40 20 - 45 15 - 45 Varză, conopidă, sfeclă, praz,
hrean, tomate
Argiloasă Peste 50 35 - 45 5 - 15 Specii perene, varză, praz, tomate
Solurile cu textură argiloasă sunt soluri cu conţinut ridicat de argilă (> 50 %) şi conţinut
scăzut de nisip (5 - 15 %). Sunt în general soluri reci, cu capacitate redusă de drenaj, ceea ce
favorizează excesul de apă. Se tasează uşor. De regulă, nu se recomandă pentru cultura legumelor,
totuşi se pot cultiva numai după aplicarea unei cantităţi mari de îngrăşăminte organice. Nu se
pretează pentru culturile timpurii.
Solurile cu textură mijlocie (nisipo-lutoase şi luto-nisipoase) sunt soluri cu o compoziţie
echilibrată şi răspund cel mai bine cerinţelor plantelor legumicole. Se recomandă pentru majoritatea
speciilor legumicole şi permit efectuarea tuturor tipurilor de culturi. Prezintă capacitate bună de
reţinere a apei şi de tamponare, au un conţinut mediu în substanţe hrănitoare, se încălzesc relativ
uşor, capacitatea de drenare este bună, nu favorizează excesul de umezeală, primăvara se zvântă
repede, ceea ce permite înfiinţarea culturilor mai devreme.
Densitatea aparentă sau greutatea volumetrică are importanţă în aprecierea compoziţiei şi
gradului de tasare a solului, a porozităţii acestuia. Are valori de 1, 2, fiind mai mică la solurile
bogate în humus, faţă de cele sărace în humus, mai mică la solurile structurate decât la cele
nestructurate.
Porozitatea solului reprezintă totalitatea porilor dintre agregatele sau particulele de sol. Porii
solului au dimensiuni diferite, şi anume: cei sub 1 mm sunt pori capilari, care reţin apa, alcătuiesc
porozitatea capilară şi caracterizează capacitatea pentru apă a solului, iar cei peste 1 mm sunt pori
necapilari şi caracterizează capacitatea pentru aer a solurilor, care se exprimă prin porozitatea de
aeraţie. Porozitatea solurilor depinde de textura şi structura acestora. La solurile nisipoase, porozitatea
totală şi capilară au valori mici, iar la solurile argiloase valorile cresc; în schimb, porozitatea de
124
aeraţie scade de la solurile nisipoase spre cele argiloase. Porozitatea totală şi de aeraţie cresc de la
solurile nestructurate la solurile structurate, fiind influenţate de mărimea agregatelor de sol.
Reacţia solului (pH-ul) este dată de proporţia dintre ionii de hidrogen (H) şi cei de oxidril
(OH) din soluţia solului. Se exprimă prin simbolul pH. Plantele legumicole, în general, cresc şi se
dezvoltă normal la un pH cuprins între 6 şi 7. pH-ul solurilor se modifică datorită aplicării
îngrăşămintelor, irigării culturilor, lucrărilor solului etc., iar comportarea plantelor este diferită.
Reacţia solurilor poate fi acidă, bazică şi neutră (tabelul 10.3), iar cerinţele plantelor
legumicole faţă de pH-ul solului sunt redate în tabelul 10.4.
Tabelul 10.3
pH-ul şi reacţia solului
pH Reacţia solului pH Reacţia solului
4,5 Foarte acidă 7,0 Neutră
5,0 Acidă 7,25 Uşor alcalină
5,5 Mijlociu acidă 7,5 Mijlociu alcalină
6,0 Uşor acidă 7,75 Puternic alcalină
6,5 Foarte uşor acidă 8,0 Foarte puternic alcalină
Tabelul 10.4
pH-ul optim pentru cultura legumelor
pH-ul
Specia
5,0 5,5 6,0 6,5 7,0 7,5 8,0
Sparanghel, sfeclă roşie, varză, pepene galben ---------------------------
Mazăre, spanac, dovlecel, ţelină, andive, arpagic, ridichi de lună ---------------------
Salată, ceapă, ridichi de vară-toamnă, conopidă ---------------
Patison, tomate, fasole, morcov, castraveţi ------------------------------------
Păstârnac, ardei, dovleac, vinete, pătrunjel ----------------
Pepeni verzi, batat -------------
Soluţia solului este alcătuită din apă şi substanţe minerale şi organice care se dizolvă în
aceasta. Are o compoziţie chimică foarte complexă, conţine toate elementele care intră în alcătuirea
plantelor (azot, fosfor, potasiu, calciu, magneziu, fier etc.) şi reprezintă mediul nutritiv pentru plante.
Un aspect important este compoziţia şi concentraţia soluţiei solului, care poate varia de la
un sol la altul, dar şi în cadrul aceluiaşi sol, în funcţie de conţinutul în humus şi alte substanţe
organice, felul, natura şi gradul de solubilitate al substanţelor nutritive, gradul de aprovizionare a
solului cu apă, calitatea măsurilor agrotehnice, activitatea microorganismelor din sol etc.
Solurile la care soluţia solului este foarte bogată în substanţe nutritive şi în corelaţie cu
cerinţele plantelor asigură o creştere şi fructificare optimă a acestora şi sunt considerate soluri fertile
şi invers. Sunt şi situaţii când soluţia solului este dăunătoare plantelor, şi anume când are un
conţinut foarte ridicat de săruri solubile, pe solurile cu reacţie puternic acidă sau puternic alcalină.
Concentraţia sărurilor din soluţia solului este suportată diferit de către plante şi, în funcţie
de aceasta, plantele legumicole se împart în:
 plante legumicole cu toleranţă slabă (fasole, ridichi);
 plante legumicole cu toleranţă medie (tomate, ardei, varză, conopidă, castraveţi,
morcov, ceapă);
 plante legumicole cu toleranţă ridicată (spanac, sfeclă, sparanghel, ţelină).
125
Concentraţia optimă de săruri din soluţia solului este de:
o 1.500 - 2.000 ppm la speciile cu toleranţă scăzută;
o 2.000 - 4.000 ppm la speciile cu toleranţă medie (conopidă, ardei, tomate, varză);
o > 4.000 ppm la speciile cu toleranţă ridicată.
Creşterea concentraţiei sărurilor este influenţată şi de calitatea apei de irigat, care are un
conţinut ridicat în ioni de Na, Cl, Mg, Ca. Pericolul creşterii concentraţiei sărurilor este evident la
culturile din sere, unde cantitatea de apă administrată prin udări este mare, cantitatea de
îngrăşăminte aplicată la unitatea de suprafaţă este de asemenea ridicată, cu efecte negative asupra
absorbţiei apei şi hranei de către plante, scăzând productivitatea şi activitatea microorganismelor
din sol etc.
La seminţele de ceapă, germinarea seminţelor în soluţie salină de 20 dS/m a afectat puţin
procesul, după 10 zile procentul de germinare fiind de 80 % (Miyamoto, 1989).
Capacitatea de tamponare reprezintă însuşirea solurilor de a preveni modificarea pH-ul
solului, în intervale scurte de timp şi cu valori mari. Acest fenomen determină o activitate susţinută
a microorganismelor şi o creştere corespunzătoare a plantelor. Capacitatea de tamponare este
aproape inexistentă pe solurile nisipoase, datorită conţinutului foarte slab în materie organică.
Solurile mijlocii prezintă o capacitate tampon foarte bună şi este influenţată de conţinutul în argilă
şi humus din sol (cu cât solul este mai bogat în humus şi are un conţinut de argilă mai mare, cu atât
modificarea pH-ului este mai slabă).
Cunoaşterea capacităţii de tamponare a solurilor are importanţă în alegerea
îngrăşămintelor, stabilirea dozelor, aplicarea amendamentelor. Astfel, pe solurile care nu au
capacitate de tamponare pentru acizi, nu se aplică îngrăşăminte cu reacţie acidă, iar pe solurile fără
capacitate de tamponare pentru baze, se evită administrarea îngrăşămintelor cu reacţie bazică. Pe
solurile nisipoase, se aplică doze mici de îngrăşăminte şi la intervale scurte de timp, iar pe cele
argiloase, doze mai mari şi la intervale mai mari, având o capacitate de tamponare mai bună decât
cele nisipoase. Amendamentele folosite pentru corectarea reacţiei solului se aplică ţinând cont de
capacitatea de tamponare a solului. Pe solurile puternic acide se foloseşte carbonatul de calciu sau
oxidul de calciu, iar pentru cele puternic alcaline se foloseşte sulfatul de calciu sau alte produse,
care au în compoziţie această substanţă.
Gradul de permeabilitate reprezintă viteza de infiltrare a apei în sol. Pentru cultura
legumelor, sunt considerate soluri bune cele pe care nu bălteşte apa, cu capacitate de câmp pentru
apă ridicată (22 - 24 % din greutatea solului) şi un coeficient de ofilire redus (10,7 - 12,9 % din
greutatea solului (L. Stoian şi colab., 1998).
Indicii hidrofizici ai solurilor sunt diferiţi în funcţie de textura solului (tabelul 10.5).
Tabelul 10.5
Valori ai indicilor hidrofizici ai solurilor (valori maxime, % volum)
Tipul de sol CH CO CC CU
Nisipos 1 2 6 4
Lutos 8 12 32 20
Argilos 14 24 42 18
Solurile nisipoase sunt foarte permeabile, iar cele argiloase au permeabilitatea foarte
scăzută; solurile nestructurate sunt puţin permeabile, faţă de cele cu structură glomerulară. Cu cât
un sol este mai afânat, cu atât permeabilitatea este mai mare şi cu cât este mai tasat, cu atât
permeabilitatea este mai mică.
126
Cunoaşterea gradului de permeabilitate are o deosebită importanţă practică. În cazul
solurilor cu permeabilitate mică şi la ploi abundente, apare excesul de apă şi deficitul de aeraţie;
intensitatea ploii la irigaţia prin aspersiune trebuie corelată cu viteza de infiltraţie a apei în sol.
Modelarea terenului se execută diferit, pentru irigarea pe brazde, şi anume: pe solurile nisipoase,
modelarea se execută în brazde înguste, iar pe solurile cu textură mijlocie, modelarea se execută în
brazde late.
Capacitatea de reţinere a apei reprezintă cantitatea maximă de apă reţinută de sol după o
stare de saturaţie (irigare sau precipitaţii). Diferă cu tipul de sol. Solurile nisipoase au cea mai slabă
capacitate de reţinere a apei, iar cele argiloase cea mai mare. Cu cât capacitatea de reţinere este mai
mare, cu atât cantitatea de apă şi îngrăşăminte aplicate o singură dată poate fi mai mare. Pe solurile
cu capacitate mică, apa şi îngrăşămintele se spală în profunzime, de aceea o singură dată se aplică
cantităţi mai mici, pentru a fi utilizate eficient de plante şi la intervale mai mici de timp.
10.4. Măsuri de menţinere şi îmbunătăţire a caracteristicilor solurilor pentru cultura

legumelor
Menţinerea sau îmbunătăţirea însuşirilor fizice, chimice şi biologice ale solurilor depinde
de modul de executare a lucrărilor solului, de cantitatea de amendamente şi îngrăşăminte aplicate şi
de tehnica de irigare.
Lucrările solului
Acestea trebuie executate la momentul optim şi la un nivel de umiditate care să nu afecteze
structura şi textura solului, indiferent de perioadă (toamna, primăvara sau în cursul perioadei de
vegetaţie). Executarea lucrărilor solului (arat, desfundat) pe terenuri cu umiditate mare, nezvântate,
determină o tasare accentuată a acestora, o eficienţă slabă a utilajelor şi o calitate slabă a lucrărilor
(arătură în curele). În cursul perioadei de vegetaţie, la umiditate mare în sol, pe lângă tasare,
distrugerea buruienilor este slabă, iar roţile utilajelor se încarcă cu pământ.
Amendamentele
Amendamentul este definit ca o substanţă care, dată în mod corect pe sol, modifică
favorabil proprietăţile fizico-chimice. Este deci un corector al solului din punct de vedere fizic, fiind
diferit de îngrăşăminte, care sunt destinate nutriţiei plantelor. Cantitatea de amendamente este mult
mai mare decât cea de îngrăşăminte.
Îngrăşămintele şi amendamentele pot să aibă funcţii complementare în sol şi nu numai,
pentru scopul principal pentru care au fost aplicate, după cum urmează:
- amendamentele organice aplicate au şi rol nutritiv prin elementele nutritive pe care le conţin;
- îngrăşămintele acţionează asupra pH-ului.
Amendamentele pot fi de natură minerală şi organică.
Amendamentele minerale pot fi:
 nisipoase (nisip de râu, nisip marin, marne nisipoase, cu conţinut scăzut în calciu), care
se aplică pe terenurile grele, pentru ameliorarea texturii, structurii şi pH-ului;
 argiloase, folosite pe terenurile uşoare, în vederea creşterii capacităţii de reţinere a apei.
Ca amendamente argiloase se folosesc: pământul cu un conţinut mare de argilă, peste
50 %, marne argiloase, nămoluri de iaz etc. Pentru a creşte cu 1 % conţinutul în argilă,
trebuie aplicate 80 - 100 t/ha, ceea ce este destul de greu din punct de vedere economic;
127
 calcaroase, se aplică pentru creşterea sau menţinerea pH-ului, scăderea permeabilităţii
solurilor uşoare, reducerea gradului de compactare a solurilor grele. Se folosesc
amendamente cu calcar şi magneziu. Pentru a ridica pH-ul cu o unitate, dozele de
amendamente sunt de:
- 1.500 - 2.000 kg/ha CaO pe solurile nisipoase;
- 2.000 - 3.000 kg/ha CaO pe solurile lutoase;
- 3.000 - 4.000 kg/ha CaO pe solurile argiloase.
Amendamentele cu calcar îmbunătăţesc structura solului, cresc capacitatea de absorbţie a
plantelor şi activitatea microorganismelor din sol. Evită excesul de Al, Zn şi Cu din sol, ioni cu
efect nociv asupra plantelor. Nu se recomandă intervenţia brutală asupra solului, prin aplicarea de
cantităţi mari de calciu, ci se recomandă aplicarea cantităţilor necesare pentru corecţia cu 0,5 unităţi
anual. Amendamentele se aplică toamna şi se încorporează odată cu arătura.
Experienţele efectuate de Bhella şi Wilcox (1989) cu amendamente calcaroase, asociate cu
îngăşăminte cu azot la castraveţi, au arătat că acestea determină creşterea conţinutului de P, Ca şi
Mg din frunze şi scad conţinutul de Mn şi Zn.
Amendamentele organice
Pentru a fi considerat amendament organic, o substanţă (produs) trebuie să aibă o acţiune
durabilă asupra proprietăţilor fizice ale solului. Poate să joace numai rol de amendament (turba) sau
şi rol nutritiv (gunoiul de grajd), fiind vorba de un amendament-îngrăşământ.
Numai componentele de origine vegetală contribuie la creşterea conţinutului de humus din
sol; cele de origine animală (făină de coarne, sânge uscat etc.) contribuie exclusiv în nutriţie şi sunt
puţin folosite în legumicultură.
Ca amendamente organice se folosesc:
o gunoiul de grajd;
o gunoiul artificial (paie + îngrăşăminte azotoase);
o composturile vegetale;
o tescovina;
o compostul urban;
o îngrăşămintele verzi (tabelul 10.6).
Tabelul 10.6
Plante folosite ca îngrăşăminte verzi
Cantitatea de sămânţă Momentul
Specia Tipul de sol
(kg/ha) încorporării
Floarea-soarelui Lutos, sărăturat 40 - 50 Formarea capitulelor
Hrişcă Sărăturat, lutos 120 - 140 La înflorit
Lupin alb Lutos, sărăturat 200 - 220 La formarea păstăilor
Lupin albastru Lutos, argilos 200 La formarea păstăilor
Lupin galben Nisipos 200 - 250 La formarea păstăilor
Lupin peren Argilos 40 - 50 La formarea păstăilor
Măzăriche Nisipos, sărăturat 150 - 160 La înflorit
Muştar Nisipos, lutos, argilos 14 - 16 La înflorit
Rapiţă Lutos, argilos 14 - 16 La înflorit
Secară Lutos, nisipos 150 - 160 La înspicat
Sorg Lutos umed 40 -50 La înflorit
Sulfină Nisipos, sărăturat 15 - 20 Înflorire deplină
Trifoi Lutos, argilos 15 - 20 La înflorit
128

Întrebarea nr. 1
a) Care sunt cauzele degradării structurii solului?
b) Ce este capacitatea de tamponare a solului?
c) Ce este soluţia solului şi ce rol are asupra plantelor legumicole?

 care sunt însuşirile fizice ale solurilor destinate cultivării plantelor
legumicole şi ce rol au în viaţa plantelor;
 care sunt însuşirile chimice ale solurilor destinate cultivării plantelor
legumicole şi ce rol au în viaţa plantelor;
 care sunt cele mai bune soluri pentru cultura legumelor;
 care sunt măsurile de menţinere sau îmbunătăţire a însuşirilor solului
pentru cultura legumelor.
Întrebarea nr. 1
a) Solul are un rol foarte important pentru cultura legumelor care este
supus unor acţiuni diverse care pot conduce la afectarea unor însuşiri.
Structura solului este una dintre cele mai importante însuşiri fizice care
se poate degraga datorită prelucrării solului când umiditatea este în
exces sau deficit, aplicarea neraţională a îngrăşămintelor, tasarea
datorită trecerilor repetate prin culturi pentru efectuarea lucrărilor de
întreţinere, scăderea conţinutului în materie organică.
b) Capacitatea de tamponare a solului reprezintă însuşirea solului de a se
opune schimbării pH-ului în urma aplicării îngrăşămintelor şi
amendamentelor şi stabilirea corectă a dozelor acestora.
c) Soluţia solului reprezintă partea lichidă a solului, formată din apă şi
substanţele minerale şi organice din sol şi constituie sursa de hrană
pentru plante. Calitatea acesteia este influenţată de o serie de factori,
ca: activitatea microorganismelor, conţinutul în substanţe organice,
gradul acestora de solubilitate, conţinutul solului în apă, calitatea
executării lucrărilor agrotehnice etc.
129

1. Descrieţi în detaliu structura şi textura solului destinat culturii
legumelor. – 3 p.
2. Ce este şi ce rol are capacitatea de reţinere a apei în aplicarea
tehnologiei de cultură? – 3 p.
3. Care sunt amendamentele folosite pentru terenurile destinate culturii
legumelor şi ce rol au? – 3 p.
mai eficiente.

130
ELEMENTELE NUTRITIVE ŞI AERUL
Cuprins
11.2. Elementele nutritive.................................................................................................. 131
11.2.1. Rolul elementelor nutritive în viaţa plantelor............................................... 133
11.2.2. Cerinţele plantelor legumicole faţă de elementele nutritive......................... 136
11.3. Relaţiile plantelor legumicole cu aerul şi alte gaze.................................................. 138
11.3.1. Cerinţele plantelor legumicole faţă de oxigen.............................................. 138
11.3.2. Cerinţele plantelor legumicole faţă de dioxidul de carbon........................... 139
11.3.3. Relaţiile plantelor legumicole cu alte gaze................................................... 141

 cunoască rolul elementelor nutritive;
 cunoască modul de manifestare al plantelor în situaţii de exces şi de
carenţă a elementelor nutritive;
 cunoască importanța și rolul gazelor din aer asupra plantelor legumicole.
11.2. Elementele nutritive
Hrana plantelor o constituie elementele nutritive existente în sol. Acestea sunt:

o macroelementele esenţiale (N, P, K) şi secundare (Ca, Mg, S);
o microelementele: Cu, B, Mn, Zn, Cu etc.;
o oligoelementele.
Plantele folosesc elementele chimice sub formă de ioni, de aceea îngrăşămintele sunt sub
formă de săruri. Elementele chimice au un rol deosebit în viaţa plantelor pentru buna desfăşurare a
tuturor proceselor biochimice şi fiziologice.
131
o granule mai mari;
Cercetările recente arată
o concentraţii mai mari în substanţă activă;
că s-au obţinut îngrăşăminte
o conţin microelemente sub formă de săruri anorganice
complexe cu microelemente,
solubile în apă, uşor accesibile plantelor;
supergranulate (Apostol G. şi
o prezintă o mai bună stabilitate termică şi rezistenţă
colab., 2008), cu proprietăţi fizice
mecanică;
şi agrochimice deosebite pentru
o higroscopicitate mică;
plante, şi anume:
o levigare în sol redusă.
Aprecierea gradului de aprovizionare a solului cu elemente nutritive este diferită în funcţie

de sol și forma sub care se află elementele (tabelul 11.1).
Tabelul 11.1
Indici agrochimici pentru aprecierea gradului de aprovizionare a solului cu elemente nutritive
(Stoian L. şi colab., 1998)
Forme totale (soluri cu textură mijlocie)
Gradul de %
aprovizionare N P K
Scăzut Sub 0,10 Sub 0,15 Sub 1,0
Mediu 0,11 - 0,16 0,16 - 0,20 1,1 - 1,5
Normal 0,17 - 0,25 0,21 - 0,25 1,6 - 2,0
Ridicat Peste 0,25 Peste 0,25 Peste 2,0
Forme potenţial asimilabile (soluri cu textură mijlocie)
Gradul de Indice de azot ppm
aprovizionare % Extract acetat Lactat de calciu
Scăzut Sub 2,0 Sub 70 Sub 60
Mediu 2,1 - 3 71 - 90 61 - 100
Normal 3,1 - 4 91 - 120 101 - 140
Ridicat Peste 4 Peste 120 Peste 140
Forme hidrosolubile (soluri cu textură mijlocie)
Gradul de ppm
aprovizionare Extract apos 1:2,5
N-NO3 P K
Scăzut Sub 9 Sub 3,5 Sub 14
Normal 10 - 27 4 - 12 15 - 20
Ridicat Peste 27 Peste 12 Peste 20
Absorbţia elementelor nutritive din soluţia solului este influenţată de mai mulţi factori,
dintre care: selectivitatea sistemlui radicular (dependent de specie şi soi), concentraţia soluţiei
solului, temperatură etc.
Cercetările efectuate de Narcisa Sindile şi colab. (1997), la cultura de tomate în seră, arată
dependenţa vitezei de absorbţie a elementelor nutritive de temperatură (tabelul 11.2).
132
Tabelul 11.2
Absorbţia elementelor minerale în seră
Elementul Temperatura 21 de zile Elementul Temperatura 21 de zile
considerat 12°C 21°C considerat 12°C 21°C
NO3- 31,0 70,4 NH4+ 4,1 13,4
POH2- 2,0 6,4 Anioni 33,0 76,8
K+ 15,5 36,7 Cationi 41,5 87,0
Ca++ 16,0 30,9 C/A 1,26 1,13
Mg++ 5,9 13,4
11.2.1. Rolul elementelor nutritive în viaţa plantelor
Azotul reprezintă elementul esenţial în viaţa plantelor, deoarece intră în alcătuirea

enzimelor, aminoacizilor, proteinelor, acizilor nucleici, clorofilei şi a unor alcaloizi.
Carenţa de azot are ca efecte încetinirea Excesul de azot determină o creştere

creşterii plantelor prin diminuarea formării vegetativă exagerată a plantelor, întârzie
substanţelor proteice, frunze mici, slab înflorirea şi fructificarea, scade rezistenţa la boli
dezvoltate, cu limbul îngust, scăderea criptogamice, părţile comestibile au capacitate
numărului de flori pe plantă, iar fructele sunt slabă de păstrare şi însuşiri organoleptice
mici şi slabe calitativ. inferioare. De asemenea, se prelungeşte
perioada de vegetaţie şi scade rezistenţa la
temperaturi scăzute (la speciile perene).
Fosforul intră în alcătuirea codului genetic, are rol în formarea ţesuturilor, a unor enzime,
a substraturilor fosfatidice şi fosfoprotidice a organelor de reproducere. Fosforul favorizează
creşterea rezistenţei plantelor la ger şi secetă, reducerea stresului de transplantare, formarea florilor
şi fructelor, timpurietatea producţiei şi calitatea legumelor.
Carenţa de fosfor duce la încetinirea creşterii plantelor, frunzele rămân mici, peţiolul se
alungeşte, capătă culoare violacee, iar pe limb apar pete de culoare roşie-violacee. Manifestări
asemănătoare apar datorită blocării fosforului, fenomen determinat de temperaturile scăzute sau
atacul de boli sau dăunători (musca şi buha verzei).
Carenţa de fosfor mai determină: creşterea rezistenţei la fierbere a boabelor de mazăre,
crăparea căpăţânilor la varză, crăparea fructelor la tomate (aceasta poate fi determinată şi de excesul
de apă după o perioadă de secetă) etc.
Potasiul este un macroelement prezent în toate ţesuturile şi organele, cu excepţia
grăunciorilor de clorofilă. La un conţinut optim de potasiu, plantele legumicole sunt mai rezistente
la ger, secetă, boli şi dăunători, se reduce consumul de apă, este stimulată germinarea seminţelor,
creşte calitatea producţiei, fructele se maturează timpuriu.
Carenţa de potasiu produce dereglarea activităţii enzimatice, dereglarea metabolismului
glucidelor şi protidelor. Se recunoaşte după culoarea frunzelor, care devin verde închis, însă la bază
apar pete albicioase la început, care apoi devin brune, marginile frunzelor se decolorează, se
necrozează şi apoi se brunifică.
133
Magneziul se găseşte în componenţa clorofilei şi este prezent în toate ţesuturile tinere şi
organele de reproducere. Contribuie la asimilarea şi transportul fosforului în plantă, la sinteza
vitaminelor A şi C, acumularea glucidelor etc.
Carenţa de magneziu determină scăderea Excesul de magneziu duce la moartea

conţinutului în clorofilă a plantelor, încetinirea plantelor, dar prezenţa calciului într-un anumit
fotosintezei, dereglarea metabolismului azotului. raport cu magneziul, evită acest fenomen.
Frunzele încep să se îngălbenească, dar
nervurile rămân verzi, iar marginile se
curbează în sus, are loc căderea prematură a
fructelor. Sistemul radicular este slab dezvoltat.
Sulful intră în compoziţia unor aminoacizi esenţiali şi participă la formarea nodozităţilor

pe rădăcini la plantele leguminoase, intensifică sinteza clorofilei, participă la procesele de oxido-
reducere.
Carenţa de sulf se manifestă prin decolorarea frunzelor până la îngălbenire, nervurile fiind
mai deschise, asemănându-se cu carenţa de azot, dar frunzele nu cad foarte repede. La tomate, se
produce alungirea exagerată a tulpinii.
Calciul are rol în menţinerea echilibrului între diferiţi ioni, fiind antagonist cu ionii de
magneziu, potasiu şi sodiu. Contribuie la formarea perişorilor absorbanţi, formarea cloroplastelor,
sinteza protidelor, creşterea reacţiei solului etc.
Excesul de calciu determină o reacţie Carenţa de calciu duce la o scădere a

bazică a solului, dăunătoare pentru speciile reacţiei solului, se modifică raportul între
care necesită o reacţie slab acidă spre neutră, şi calciu şi magneziu, în favoarea magneziului
modificări în procesul de absorbţie a care, în cantitate mare, este foarte dăunător.
elementelor nutritive din sol de către plante. Raportul optim Ca/Mg este egal cu 3.
Lipsa calciului provoacă răsucirea
frunzelor tinere, care îşi pierd elasticitatea, se
decolorează până devin galbene-cafenii sau
apar pete brune (fasole, salată).
Microelementele joacă un rol esenţial în metabolismul plantelor, participă la activitatea

enzimatică, influenţează fotosinteza şi depunerea substanţelor de rezervă în organele specializate,
reglează consumul de apă al plantei etc.
Fierul intră în compoziţia unor enzime, influenţează procesele de oxidoreducere,
metabolismul acizilor nucleici, fixarea pe cale simbiotică a azotului atmosferic, respiraţia plantelor,
stimulează diviziunea celulară.
Excesul de fier, la castraveţi, dublează Carenţa de fier provoacă dereglări în

cantitatea de calciu din tulpini, reduce sinteza clorofilei, încetinirea creşterii plantelor,
acumularea potasiului cu 40 % (Ratchovschi şi frunzele tinere se îngălbenesc pe margine,
colab., 1988). cuprinzând întreaga frunză. Nervurile rămân
134
verzi şi nu apar pete necrotice. La castraveţi,
carenţa de fier duce la creşterea conţinutului în
potasiu cu 25 % (Ratchovschi şi colab., 1988).
Carenţa de fier apare când solul are un conţinut
prea ridicat în calciu activ şi reacţie bazică.
Manganul acţionează în strânsă legătură cu fierul, cu care se află într-un raport de 1,5 -
2,5. Intră în componenţa unor enzime respiratorii, iar împreună cu Cu, Fe şi Zn activează indirect
formarea clorofilei, participă la reacţiile de oxidare şi de carboxilare, micşorează transpiraţia, ceea
ce face ca plantele să fie mai rezistente la secetă, sporeşte rezistenţa plantelor la săruri, fiind în
antagonism cu Ca, Mg, Fe, Cu, Mo.
Carenţa de mangan se manifestă pe frunze, care devin galbene-cenuşii, cu numeroase pete
necrotice, sistemul radicular se dezvoltă foarte slab, plantele au înrădăcinare slabă. Apare mai
frecvent la leguminoase şi pe solurile cu reacţie bazică.
Lipsa manganului din soluţia nutritivă folosită la cultura castraveţilor pe substrat sau
excesul (10 mg/l) a dus la dereglarea acumulării de N, P şi K, faţă de cei cultivaţi cu 0,1 mg/l.
Carenţa manganului la aceeaşi specie a dus la acumulări mai mari de Cu, Fe şi Zn (Burzo, 2000).
Cuprul intră în compoziţia unor enzime, participă la reacţiile de oxido-reducere,
influenţează sinteza clorofilei.
Plantele legumicole afectate de carenţa de cupru se manifestă prin albirea vârfurilor
frunzelor tinere, răsucirea şi veştejirea acestora. Creşterea plantelor este încetinită sau oprită,
fructificarea este foarte slabă. Apare pe soluri cu conţinut ridicat în materie organică.
Zincul acţionează asupra unui număr mare de enzime, are rol în sinteza aminoacizilor,
amidonului şi proteinelor, reduce conţinutul de nitraţi din plante.
Carenţa de zinc se manifestă prin scăderea cantităţii de auxine sintetizate de plante, care se
răsfrânge negativ asupra creşterii acestora, scurtarea internodiilor şi apariţia aspectului de tufă al
plantei. Plantele prezintă decolorări între nervuri, iar frunzele nu mai cresc. Apare mai ales pe soluri
cu pH sub 6.
La speciile vărzoase, carenţa de zinc duce la creşterea grosimii stratului de ceară a limbului
foliar şi a gradului de suculenţă, dar se reduce potenţialul hidric şi intensitatea transpiraţiei şi se
micşorează gradul de deschidere a stomatelor (Wien, 1997).
Borul participă în procesul de respiraţie, în metabolismul hidraţilor de carbon, activează
unele enzime (dehidrogenaza, zaharaza, pectaza) în formarea compuşilor aromatici, diviziunea şi
extensia celulară, biosinteza acizilor nucleici, formarea şi acumularea auxinelor, maturarea
fructelor, stimulează creşterea rădăcinilor. De asemenea, influenţează procesele de fructificare a
plantelor, prin stimularea germinării rapide a polenului.
Carenţa de bor se manifestă prin apariţia unor pete de culoare verde închis pe peţiolul
frunzelor, care se continuă cu decolorarea frunzelor, deformarea, răsucirea şi înnegrirea acestora.
Insuficienţa borului afectează ţesuturile în creştere producând dereglări respiratorii, vârfurile de
creştere se înnegresc şi se usucă, datorită acumulării auxinelor şi compuşilor fenolici, apar crăpături
pe peţioli, decolorarea organelor tinere. Dintre plantele legumicole cele mai sensibile la insuficienţa
borului sunt rădăcinoasele care se deformează şi putrezesc. De asemenea, lipsa borului determină
crăparea rădăcinilor, putrezirea la varză, conopidă, sfeclă, decolorarea şi uscarea fructelor la tomate
etc.
135
Cercetările efectuate pe solurile nisipoase de la Dăbuleni, care se caracterizează prin
conţinut scăzut în bor, au arătat că, la pepenii verzi fertilizarea cu produse complexe naturale cu bor
şi numărul de fertilizări, au efect favorabil asupra producţiei (Toma V. şi colab., 2008). Astfel,
produsele Folibor, 5 l/ha, Cupribor, 5 l/ha şi Borcomplex 5 l/ha, aplicate fiecare de patru ori, au dus
la obţinerea unor sporuri de recoltă de peste 9 t/ha, în timp ce aceleaşi produse aplicate de două ori,
au dat sporuri cuprinse între 3,3 şi 5,8 t/ha.
Molibdenul intră în compoziţia unor enzime care influenţează fixarea azotului atmosferic.
Insuficienţa molibdenului determină acumularea nitraţilor în plantă, căderea florilor şi fructelor,
capacitate slabă de fixare a azotului molecular. Frunzele capătă culoare galbenă, asemănătoare cu
cele cu carenţă de Fe sau N.
11.2.2. Cerinţele plantelor legumicole faţă de elementele nutritive
Plantele legumicole, în general, sunt mari consumatoare de substanţe minerale, datorită

densităţii mari la unitatea de suprafaţă, producţiei foarte ridicate comparativ cu alte plante de
cultură, irigarea cu cantităţi mari de apă etc.
 specii legumicole cu consum mare şi foarte mare: varză,

După consumul ţelină, gulie;
de elemente nutritive,  specii legumicole cu consum mijlociu: tomate, ceapă, sparanghel;
speciile legumicole  specii legumicole cu consum mic: salată, spanac;
se împart în 4 grupe:  specii legumicole cu consum foarte mic: ridichea de lună,
castraveţii.
Factorii care influenţează consumul de elemente nutritive sunt:

o specia şi producţia (tabelul 11.3);
o locul de cultură – la aceeaşi specie, la cultura efectuată în seră, consumul este mai mare,
deoarece şi producţia este mai mare şi perioada de vegetaţie mai lungă, spre deosebire
de cultura în câmp;
o perioada de vegetaţie – cu cât perioada de vegetaţie este mai lungă, cu atât consumul de
elemente nutritive creşte şi invers;
o fenofaza – în primele fenofaze, consumul de elemente este mic, crescând simţitor în
perioada acumulării substanţelor de rezervă şi fructificării;
o condiţiile climatice – temperatura influenţează evident absorbţia elementelor minerale.
Cu cât temperatura este mai ridicată (în jurul valorii optime cerute de specie), cu atât
absorbţia este mai mare şi invers. La lumină intensă, procesele fiziologice se desfăşoară
cu intensitate mare, ceea ce determină şi o intensificare a absorbţiei. Umiditatea solului
intensifică sau reduce absorbţia elementelor minerale, prin concentrarea soluţiei solului.
Speciile legumicole manifestă un grad diferit de sensibilitate faţă de lipsa
macroelementelor sau microelementelor (tabelul 11.4, Lăcătuş, 2008).
136
Tabelul 11.3
Consumul specific de elemente nutritive la principalele culturi legumicole
Cultura Producţia Consumul specific kg/t produs
t/ha N P2O5 K2O CaO MgO
Ardei 25 4 - 5,3 0,6 - 1,4 5,7 - 7 2,3 0,7
Tomate câmp 40 2,6 - 3,8 0,4 - 1 3,6 - 4 4 0,6
Tomate seră 100 3 - 3,6 0,4 - 0,8 5,2 - 7,6 4 0,7
Varză albă 40 3-4 0,8 - 1,7 4-5 4 0,7
Varză roşie şi creaţă 30 5-6 1,7 - 2 6,8 - 8 6,5 0,8
Conopidă 25 4 - 7,5 0,9 - 2 8,5 - 9 6 0,4
Gulie 20 5 - 8,2 2,2 - 3,6 8,8 - 11 3,5 1,5
Morcov 30 3-4 1 - 1,7 4,5 - 6 5,5 1
Pătrunjel 20 3-5 0,6 - 2,2 4 - 6,4 5,2 0,8
Ţelină de rădăcină 25 6 - 6,5 2,3 - 3 8,5 - 9,5 7,5 1,2
Ridichi de lună 10 5 0,9 - 2,5 4,3 - 5 3 1,5
Ridichi de iarnă 20 6 1,2 - 3 4-6 3 1,2
Ceapă 25 3,4 - 4 1 - 1,5 4 - 4,8 2,4 0,8
Praz 30 3,6 - 4 1 - 1,8 5 - 5,5 2,5 0,8
Fasole verde 5 - 12 7-9 2,3 - 2,5 6,5 - 7 10 1,7
Mazăre verde 4 12 - 14 2,5 - 5 13 - 20 10 2
Castraveţi de câmp 15 1,7 - 3 1,2 - 1,5 2,6 - 3,7 1,5 0,7
Castraveţi seră 250 1,4 - 2 0,4 - 1 2-3 1,3 0,4
Salată 15 2-3 0,4 - 0,8 3,5 - 5 1,3 0,4
Spanac 10 3,7 - 5 1,7 - 3 5,2 - 7 2,1 1,3
Hrean 10 4 - 4,5 1 - 2,3 7 - 10 2 0,7
Sparanghel 5 30 0,8 - 0,9 25 - 3
Sfeclă roşie 40 3,5 - 4 1,5 5,5 - 6 - 1
Tabelul 11.4
Sensibilitatea plantelor legumicole la diferite elemente nutritive
(Lăcătuş V., 2008)
Sensibilitatea plantelor legumicole la lipsa macroelementelor

N P K Ca Mg S
Castraveţi, Culturile Castraveţi, Varză, Ardei gras, Sfeclă roşie,
vinete, extratimpurii ardei, conopidă, castraveţi, varză,
ardei gras, şi timpurii, tomate, leguminoase, ceapă conopidă,
tomate castraveţi, sfeclă roşie, rădăcinoase, ceaclama, spanac,
protejate, tomate, vinete, solano- tomate, gulie,
varză, conopidă, rădăcinoase. fructoase, conopidă, ceapă,
conopidă, ridichi de castraveţi. sfeclă roşie, pătrunjel,
ţelină, iarnă, ţelină, tomate,
ridichi de sfeclă roşie, varză, leguminoase,
iarnă, varză. vinete. castraveţi,
sfeclă roşie. dovlecei.
137
Sensibilitatea plantelor legumicole la lipsa microelementelor
Fe Mn B Zn Mo Cu
Sfeclă roşie, Sfeclă roșie, Sfeclă roşie, Fasole, Varză, Ceapă,
varză, gulie, rădăcinoase, bob, conopidă, usturoi,
conopidă, leguminoase, conopidă, usturoi, sfeclă roşie, spanac,
spanac, varză, broccoli, salată, castraveţi, mazăre.
gulie, conopidă, gulie, ceapă, salată,
ceapă, ţelină, varză, tomate. spanac,
pătrunjel, castraveţi, spanac, tomate,
tomate, dovlecei, salată, pepeni
leguminoase, spanac, ridichi, galbeni,
castraveţi, ridichi, tomate. ceapă,
dovlecei. tomate. usturoi.
11.3. Relaţiile plantelor legumicole cu aerul şi alte gaze
Aerul este indispensabil creşterii plantelor. Din aer, plantele îşi iau oxigenul, necesar în
procesul de respiraţie şi CO2, pentru procesul de fotosinteză. În atmosferă se găseşte 78 % azot, 21 %
oxigen, 0,03 % dioxid de carbon şi alte gaze, cantităţi suficiente pentru întreţinerea vieţii pe pământ.
Compoziţia aerului în sol este asemănătoare celei atmosferice, cu unele diferenţe. Astfel,
aerul din straturile superioare ale solului conţine 10 - 20 % O2, 78,5 - 80 % azot şi 0,2 - 3,5 % CO2.
Aerul din sol mai conţine în cantitate mai mare vapori de apă şi amoniac, iar uneori metan sau
hidrogen sulfurat (solurile bogate în resturi vegetale şi foarte umede).
11.3.1. Cerinţele plantelor legumicole faţă de oxigen
Cantitatea de oxigen din atmosferă (21 %) se consideră a fi suficientă pentru creşterea şi

dezvoltarea plantelor legumicole în toate fenofazele. Aceeaşi importanţă o prezintă şi oxigenul din
sol, care se află în cantitate mult mai mică decât în aer, şi care influenţează simţitor absorbţia apei
de către plante. În sol, conţinutul de aer depinde de porozitatea acestuia.
Conţinutul de oxigen din sol este mai scăzut deoarece:
 în procesul de respiraţie al rădăcinilor se consumă oxigen şi se elimină bioxid de carbon;
 descompunerea substanţelor organice, precum şi procesele de alterare chimică a unor
componenţi minerali, se fac cu consum de oxigen.
 conţinutul de materie organică din sol influenţează regimul de oxigen din sol. Într-un sol
bogat în materie organică şi cu activitate microbiologică intensă, conţinutul în oxigen
este mai scăzut, comparativ cu un sol mai sărac în materie organică.
 solurile grele, nestructurate, prea umede, conţin mai puţin oxigen.
Cantitatea de oxigen din sol este suficientă în solurile cu textură mijlocie, bine structurate,
afânate, permeabile şi lucrate în mod corespunzător. Pe solurile grele, tasate, pe care bălteşte apa,
cantitatea de oxigen este foarte mică, pentru că locul aerului din sol este luat de apă. Pe aceste
soluri, se recomandă administrarea unor cantităţi mari de gunoi de grajd pentru creşterea
permeabilităţii acestora, executarea drenurilor pentru scurgerea apei, care iarna îngheaţă, reducând
138
mult oxigenul la culturile înfiinţate toamna (spanac, salată, ceapă verde etc.), afânarea solului în
profunzime etc. Plantele crescute în soluri cu conţinut scăzut de oxigen sunt slab dezvoltate, firave,
cu capacitate foarte slabă de absorbţie, din cauza numărului scăzut de perişori absorbanţi.
11.3.2. Cerinţele plantelor legumicole faţă de dioxidul de carbon (CO2)
Dioxidul de carbon este gazul esenţial în procesul de fotosinteză. În atmosferă, se menţine

la nivel aproape constant, înregistrând uneori şi variaţii determinate de intensificarea activităţii
microorganismelor şi metabolismului plantelor, care determină o scădere a concentraţiei de CO2
ziua, în urma consumului în procesul de fotosinteză, şi o creştere în timpul nopţii, fiind eliberat prin
respiraţie.
În sol, conţinutul în CO2 este mai ridicat vara şi mai scăzut iarna, mai mare când solul este
prea umed şi mai mic în solurile afânate, mai mic în partea superioară a solului decât în profunzime
etc.
Absorbţia dioxidului de carbon este influenţată de o serie de factori, şi anume:
 deschiderea completă a stomatelor frunzelor;
 aprovizionarea cu apă şi substanţe nutritive la nivel optim a plantelor, ştiind că o frunză
absoarbe CO2 necesar pentru a sintetiza 1 g glucoză din 2.500 l aer (Voican V., 1984);
 prezenţa curenţilor care produc mişcări ale aerului şi o bună repartizare a dioxidului de
carbon în atmosferă. În lipsa curenţilor de aer, se consumă numai dioxidul de carbon din
jurul frunzelor, care este în cantitate foarte mică. Această situaţie se întâlneşte la
culturile din sere, unde curenţii de aer lipsesc, însă, pentru a asigura un consum uniform
al CO2, se procedează la aerisirea serelor natural sau forţat, cu ajutorul ventilatoarelor,
creând curenţi de aer. La culturile înfiinţate în câmp nu se întâlneşte această situaţie,
întrucât aerul este în continuă mişcare, existând curenţi chiar şi la o adiere de vânt.
 temperatura şi intensitatea luminoasă. Cu cât temperatura şi intensitatea luminoasă au
valori mai ridicate (valori optime), cu atât absorbţia CO2 este îmbunătăţită, plantele
reacţionând pozitiv şi la creşterea CO2 în anumite limite (la cultura din sere).
Amplitudinea concentraţiei de CO2 dintre zi şi noapte este foarte mare la culturile din
sere. Astfel, în timpul nopţii, concentraţia de CO2 ajunge la 0,5 %, datorită respiraţiei
plantelor şi activităţii microorganismelor, care descompun materia organică. În timpul
zilei, concentraţia de CO2 scade simţitor din primele ore ale dimineţii, deoarece în
prezenţa luminii se desfăşoară fotosinteza, în urma căreia se consumă CO2 şi se
eliberează oxigen; această scădere poate ajunge la 0,01 % la castraveţi, 0,02 % la tomate
(Daunicht, 1966, citat de Voican, 1984).
Ţinând seama de această capacitate extraordinară a plantelor de a absorbi CO 2, s-au făcut
numeroase cercetări pentru îmbogăţirea aerului cu CO2 (fertilizare cu CO2) în timpul zilei, în
diferite concentraţii, la culturile din sere, observând că se obţin sporuri foarte însemnate de
producţie, când concentraţia dioxidului de carbon este de 0,3 - 0,4 %.
Cercetările au demonstrat că la tomate, o concentraţie de CO2 de 0,18 % a determinat un
spor de producţie de 22 %, la castraveţi, o concentraţie de 0,23 % CO2 a dat un spor de producţie de
32 % (Daunicht, 1966, citat de Voican, 1984). Creşterea concentraţiei de CO2 la 900 mol/m3 timp
de 10 săptămâni, la tomate, a determinat o rată de creştere cu 18 - 30 % mai mare, fotosinteza a
crescut, iar sporul de producţie a fost de 22 - 80 % în funcţie de soi, comparativ cu martorul
139
(330 mol/m3, Yelle şi colab., 1990). Castraveţii cultivaţi în sistemul hidroponic, la o concentraţie
de 0,1 - 0,15 % CO2, au dat o producţie mai mare şi mai timpurie cu 8 - 21 zile. La salată s-au
obţinut sporuri de producţie de 56 %.
Cercetările efectuate de Vlad I. şi Mariana Vlad (2000) prin fertilizarea culturilor de tomate
din sere cu CO2 0,1 %, prin tuburi de folie perforată din metru în metru, au constatat o creştere a
numărului de inflorescenţe pe plantă, a numărului de fructe pe inflorescenţă şi pe plantă, producţia
timpurie a crescut cu 42 %, iar producţia totală cu 41,5 %.
Injectarea apei pentru irigat cu CO2 stimulează formarea acidului carbonic, măreşte
capacitatea plantei de a absorbi Mg şi Ca (ploaie carbonică). Aceasta permite dezvoltarea sistemului
radicular, reduce conţinutul în azotaţi şi determină o creştere mai rapidă a plantei şi a producţiei.
Apa administrată pe suprafaţa frunzelor permite plantei să absoarbă îngrăşămintele mai uşor;
folosirea pesticidelor şi erbicidelor poate fi redusă cu 50 % (Kuckens A., 1988).
o gheaţa carbonică;
o arderea hidrocarburilor (metan, propan, butan);
o arderea petrolului lampant;
Surse de CO2 o CO2 lichefiat în butelii;
folosite pentru o gaze recuperate de la centralele termice (procedeu olandez);
fertilizarea o descompunerea materiei organice din sol de către microorganisme,
carbonică sunt: eliberând CO2, atât în sol cât şi în atmosferă;
o apa provenită din precipitaţii sau irigaţie;
o îngrăşămintele organice, în general cele provenite de la cabaline şi
taurine, care degajă o cantitate mare de CO2 în timpul fermentării (după
4 zile 21 l/m2 cel de taurine şi 88 l/m2 cel de cabaline).
Există şi situaţii când concentraţia dioxidului de carbon creşte foarte mult, atât în sol cât şi
în atmosferă, atingând valori de peste 1 %, cu efect inhibitor asupra respiraţiei plantelor. Prevenirea
excesului de CO2 în sol, cu efect inhibitor asupra creşterii rădăcinilor, se face prin afânarea acestuia,
pentru pătrunderea oxigenului şi eliberarea CO2. În atmosferă, creşterea concentraţiei de CO2 poate
fi utilă pentru păstrarea legumelor în silozuri şi şanţuri, pentru că o concentraţie de 1 - 3 % inhibă
respiraţia, iar excesul provine din respiraţia plantelor, ca urmare a schimbului de aer limitat cu
exteriorul. În aceste condiţii se păstrează rădăcinoasele şi cartofii.
Creşterea cantităţii de CO2 din aer prezintă importanţă pentru păstrarea produselor
legumicole un timp mai îndelungat. Astfel, au fost făcute cercetări de păstrare a conopidei la 1°C, în
atmosferă normală şi modificată cu 3 % CO2, şi 2,5 %, 5 % şi 10 % CO2 cu şi fără pretratament, şi
15 % CO2. După 7 zile, la o concentraţie de 5 % CO2, inflorescenţele au avut o calitate comercială
bună, iar la cele cu 10 % CO2 şi pretratament, inflorescenţele s-au îngălbenit, deoarece respiraţia a
fost aproape blocată (Romo-Parada, 1989).
Păstrarea cepei în atmosferă modificată, cu 5 % CO2 şi 3 % O2, a determinat prelungirea
repausului vegetativ (Smittle, 1988). Prezenţa catafilelor a dus la menţinerea în bulb a unei
concentraţii mari de CO2, ceea ce a dus la diminuarea respiraţiei de 1,9 ori, comparativ cu bulbii la
care catafilele au fost îndepărtate (Burzo, 1986).
140
11.3.3. Relaţiile plantelor legumicole cu alte gaze
Creşterea şi dezvoltarea plantelor legumicole este foarte mult influenţată şi de prezenţa

altor gaze în atmosferă, în afară de oxigen şi dioxid de carbon. Gazele care se întâlnesc în atmosferă
sunt: amoniacul, dioxidul de sulf, ozonul, fluorul, clorul, hidrogenul sulfurat, etilena, vaporii de
mercur etc.
Prezenţa acestor gaze în atmosferă, în cantitate foarte mică, nu este dăunătoare plantelor
(depinde de gaz), însă peste anumite limite devin extrem de toxice.
Poluarea aerului este determinată de:
o activitatea industrială;
o circulaţia autovehiculelor (eliminarea gazelor de eşapament, în urma arderii
combustibilului);
o depozitarea necorespunzătoare a deşeurilor industriale;
o substanţele radioactive acumulate în atmosferă, ca urmare a exploziilor nucleare sau
defecţiuni ale reactoarelor nucleare, care sunt extrem de periculoase.
Amoniacul provine din descompunerea gunoiului de grajd, în primele faze ale acestui
proces. Pentru a evita efectele negative asupra plantelor, gunoiul de grajd se aplică toamna, la
pregătirea terenului, astfel, excesul de amoniac se elimină până la înfiinţarea culturilor. Există şi
situaţii în practică când se foloseşte gunoi semifermentat la culturi (mulcire) sau gunoiul de păsări
(la fertilizarea fazială a culturilor din sere). În aceste situaţii, trebuie ştiut faptul că, amoniacul
degajat prin fermentaţie nu trebuie să depăşească 0,1 %, deoarece apar arsuri pe frunze şi de aceea
trebuie efectuate aerisiri pentru eliminarea excesului de amoniac şi udarea din abundenţă pentru
accelerarea procesului de fermentaţie.
Dioxidul de sulf (SO2) este foarte toxic şi la concentraţii foarte mici (0,001 - 0,002).
Acesta, în reacţie cu apa din precipitaţii, formează compuşi foarte toxici (ploi acide), care pot
distruge culturile legumicole.
Cercetările efectuate de Lăcătuş şi Voican (1997) la tomate au arătat că, la concentraţii de
0,4 - 0,6 vpm, timp îndelungat, pe frunze apar pete necrotice, iar concentraţiile mai mari apărute
accidental, chiar pe durată mică, determină formarea petelor necrotice între nervuri, frunzele se
usucă şi cad.
Gazele pe bază de Fl, Cl şi oxidul de carbon, provenite de la diferite unităţi industriale,
sunt toxice pentru plante. Sunt afectate atât culturile din câmp, dar şi cele protejate, de aceea trebuie
evitate terenurile din apropierea unităţilor industriale.
Etilena este prezentă în atmosferă în concentraţie de 0,1 vpm, dar în zona limitrofă
unităţilor industriale poate ajunge la 0,5 vpm, în timp ce în seră atinge chiar valoarea de 1 vpm. Este
regulator de creştere, în concentraţie mică, 0,1 - 0,2 vpm, dar în concentraţii mari determină
reducerea creşterii şi dezvoltării plantelor, reduce procentul de avortare a florilor. Este folosită
pentru maturarea tomatelor, după desprinderea de plantă, în concentraţie de 1 ‰. Peste această
concentraţie, devine toxică.
Azotul este folosit în scopul păstrării legumelor în depozite, pe o durată mai mare de timp,
şi se bazează pe inhibarea procesului de respiraţie. În atmosferă, oxizii de azot, alături de gazele de
eşapament, determină răsucirea frunzelor, timpul de manifestare a simpomelor este de 1 - 2 ore la
concentraţii de 2 - 10 vpm (Lăcătuş, Voican, 1997).
În funcţie de sensibilitatea plantelor legumicole la diferiţi poluanţi, acestea se împart în mai
multe grupe (tabelul 11.5).
141
Tabelul 11.5
Gradul de sensibilitate a legumelor faţă de poluarea aerului
(Al. Ionescu, 1982)
Produsul Gradul de sensibilitate
poluant Rezistente Mijlociu Sensibile
rezistente
Dioxid de sulf Castraveţi, pepeni Ceapă, usturoi, Ardei, fasole,
praz, ţelină, varză, cicoare, anghinare,
mazăre, spanac, vinete, morcov,
sfeclă, tomate ridichi, salată
Fluorul şi compuşii lui Varză, morcov, Fasole, mazăre Ceapă, usturoi,
salată, dovleac, praz
sparanghel
PAN (peroxiacetatul de nitril) Varză, dovlecel, Morcov Ardei, cicoare,
ridichi, ceapă, fasole, salată,
castraveţi spanac, sfeclă,
tomate, ţelină
Clorul şi compuşii lui Ardei, vinete Castraveţi, Ceapă, ridichi
dovlecei, fasole,
tomate
Ozonul Castraveţi, salată, Cicoare, morcov, Fasole, ceapă,
sfeclă roşie pătrunjel, păstârnac dovlecel, ridichi,
spanac, tomate
Măsuri de prevenire a poluării culturilor legumicole:

o evitarea cultivării solelor şi parcelelor din apropierea marilor unităţi industriale, cu
plante legumicole cu grad de sensibilitate ridicat;
o evitarea folosirii apelor sulfuroase pentru irigarea culturilor;
o folosirea corectă a îngrăşămintelor şi pesticidelor;
o efectuarea culturilor în spaţii protejate în zonele cu risc mai mare;
o dotarea unităţilor poluante cu filtre speciale, pentru reducerea cantităţii de gaze eliberate
în atmosferă.
Gazele (CO2, CO, CH2, SO2, NO2, NO), clorul, fluorul, ozonul şi vaporii de apă, opresc
radiaţiile infraroşii de la suprafaţa pământului să se piardă în spaţiu, ceea ce face ca energia calorică
să ajungă la o anumită înălţime, ca o „pătură caldă de gaze”. Creşterea temperaturii este determinată
de creşterea conţinutului atmosferei în CO2, CO, CH4, SO2, vapori de apă, particule minerale.
Metanul, oxizii de azot şi compuşii cu clor, fluor şi carbon, contribuie cu 15 - 20 % la creşterea
efectului de seră şi sunt strâns legaţi de ritmul de industrializare şi de dezvoltare al omenirii. În anul
2030 concentraţia de gaze şi aerosoli se va dubla, iar în 2100 se va tripla (Davidescu Velicica,
1998). Creşterea temperaturii atmosferei terestre duce la topirea gheţarilor, creşterea nivelului
apelor, restrângerea uscatului, afectarea ecosistemelor actuale, extinderea arealelor de cultură a
plantelor spre latitudinea nordică, înmulţirea bolilor şi a dăunătorilor etc.; se estimează o creştere a
temperaturii cu 5C.
142

Întrebarea nr. 1
a) Care sunt grupele de plante legumicole, în funcţie de consumul de

elemente nutritive?
b) Care sunt factorii care influenţează consumul de elemente nutritive?
c) Care sunt factorii care influenţează absorbţia CO2 de către plante?
d) Care sunt sursele de dioxid de carbon pentru fertilizarea carbonică?
e) Ce alte gaze au rol în viaţa plantelor?

 care sunt elementele nutritive cu rol esenţial în viaţa plantelor;
 cum se manifestă plantele legumicole în cazul în care un element
nutritiv este în exces sau în stare de carenţă;
 care sunt măsurile tehnologice care favorizează creşterea conţinutului
de oxigen în sol;
 care este rolul CO2 şi de ce se aplică suplimentar în spaţiile protejate;
 ce alte gaze mai influenţează viaţa plantelor legumicole.
Întrebarea nr. 1
a) Plantele legumicole au pretenţii diferite faţă de elementele nutritive şi
de aceea se împart în: specii legumicole cu consum mare şi foarte
mare, specii legumicole cu consum mijlociu, specii legumicole cu
consum mic, specii legumicole cu consum foarte mic.
b) Consumul de elemente nutritive este influenţat de specie, producţia
planificată, sistemul de cultură, fenofază, perioada de vegetaţie,
condiţiile climatice.
143
c) CO2 este un gaz deosebit de important pentru creşterea plantelor
legumicole, absorbţia acestuia fiind influenţată de mai mulţi factori:
deschiderea stomatelor, aprovizionarea optimă cu apă, prezenţa
curenţilor de aer, temperatura şi intensitatea luminoasă.
d) Sursele de CO2 pentru fertilizarea carbonică sunt: gheaţa carbonică,
CO2 lichefiat, CO2 degajat din fermentarea gunoiului de grajd şi altor
materiale organice, gazele recuperate de la centralele termice.
e) Alte gaze care produc diferite efecte asupra plantelor legumicole sunt:
etilena, SO2, amoniacul, azotul, gazele cu fluor, clor, oxidul de carbon.

1. Cum se clasifică speciile legumicole în funcţie de consumul de
elemente nutritive? – 2 p.
2. Care sunt factorii care influenţează consumul de elemente nutritive? –
2,5 p.
3. Ce măsuri trebuie luate pentru creşterea conţinutului de oxigen în sol? –
2 p.
4. Care sunt factorii care influenţează absorbţia CO2? – 2,5 p.
mai eficiente.

2. Madjar Roxana, 2014 – Agrochimie. Editura Ceres, București.
3. Mihalache Mircea, 2013 – Pedologie. Editura Ceres, București.
144
ZONAREA, CONCENTRAREA, PROFILAREA
ŞI SPECIALIZAREA PRODUCŢIEI LEGUMICOLE
Cuprins
12.2. Zonarea legumiculturii............................................................................................. 145
12.3. Concentrarea producţiei legumicole......................................................................... 148
12.4. Profilarea producţiei legumicole.............................................................................. 149
12.5. Specializarea producţiei legumicole......................................................................... 149
12.6. Organizarea producătorilor de legume..................................................................... 151

 cunoască caracterizarea zonelor de favorabilitate a legumelor în scopul
valorificării superioare a condiţiilor de mediu de către speciile legumicole;
 înțeleagă necesitatea comasării suprafeţelor cultivate cu plante legumicole,
a profilării şi specializării producţiei legumicole;
 înțeleagă necesitatea organizării producătorilor de legume în organizaţii şi
grupuri de producători.
Cultura legumelor este o activitate care se desfăşoară tot timpul anului, datorită posibilităţii
efectuării culturilor în spaţii protejate (solarii, sere, răsadniţe, când în câmp acestea nu se pot
cultiva). Reuşita culturilor legumicole depinde foarte mult de condiţiile de climă şi sol în care se
cultivă, de calitatea lucrărilor executate, de sortimentul de soiuri şi hibrizi, precum şi de baza
tehnico-materială utilizată.
12.2. Zonarea legumiculturii
Prin zonarea speciilor legumicole se înţelege repartizarea teritorială a culturilor de legume

pe baza interdependenţei unor factori care favorizează sau limitează posibilităţile de valorificare a
potenţialului biologic, imprimând legumiculturii un caracter zonal. De asemenea, prin zonarea
legumiculturii se înţelege stabilirea unor teritorii cu condiţii pedoclimatice şi social-economice, în
concordanţă cu cerinţele plantelor legumicole.
145
Zona legumicolă este considerată un teritoriu cu caracteristici omogene, în care condiţiile
de mediu sunt destul de asemănătoare. Stabilirea zonelor de cultură a legumelor s-a făcut pe baza
unui studiu amănunţit al factorilor care contribuie la reuşita culturii dintre care: factorii climatici
(temperatura, precipitaţiile, lumina, vântul), factorii geografici, care influenţează indirect factorii
climatici (altitudinea, latitudinea şi longitudinea), factorii edafici (tipul de sol, structura şi textura
solului, capacitatea de câmp pentru apă, porozitatea, soluţia solului, pH-ul, conţinutul în humus
etc.) şi factorii social-economici (asigurarea forţei de muncă, tradiţia în cultura legumelor,
apropierea de căile de acces, care trebuie să fie practicabile tot timpul anului, asigurarea pieţei de
desfacere a produselor, posibilitatea asigurării bazei materiale pentru producţia legumicolă,
nivelul investiţiilor, precum şi forma de proprietate: de stat sau particulară.
În România, stabilirea zonelor favorabile pentru cultura legumelor s-a efectuat în trei etape.
Prima a fost perioada 1953 - 1954, când s-a ţinut seama mai mult de factorii economici,
amplasând culturile legumicole în jurul oraşelor, centrelor muncitoreşti, pentru aprovizionarea
populaţiei cu legume.
A doua etapă de zonare s-a efectuat în perioada 1956 - 1961, când s-au stabilit 6 zone
pentru cultura legumelor (Câmpia de sud-vest a ţării, Câmpia Munteniei şi Olteniei, Câmpia
Transilvaniei, Câmpia Moldovei şi zona de deal). S-au întocmit hărţile ecologice pentru speciile
legumicole cele mai importante (tomate, castraveţi, ceapă, varză, ardei, mazăre, fasole,
rădăcinoase).
A treia etapă a fost între 1975 și 1977, când s-au delimitat 3 zone de favorabilitate pentru
cultura legumelor, care sunt valabile şi în prezent (fig. 12.1).
Zonarea se execută de persoane numite prin ordin al ministrului, conform legislaţiei în
vigoare. În momentul de faţă este în vigoare Legea nr. 312/2003, republicată în 2007, legea privind
producerea şi valorificarea legumelor, în care sunt prezentate şi cele trei zone de producere a
legumelor.
Fig. 12.1. Zonele de favorabilitate pentru cultura legumelor
146
Zona I reprezintă zona cea mai favorabilă pentru cultura legumelor, deoarece condiţiile
de mediu sunt cele mai prielnice şi permit practicarea tuturor sistemelor de cultură. Aici este
concentrată cea mai mare suprafaţă cultivată cu legume, circa 57 % şi se obţin cele mai mari
producţii destinate consumului proaspăt şi industrializării. În această zonă s-au înfiinţat cele mai
renumite staţiuni de cercetare pentru legumicultură, respectiv la Buzău, Brăila, Arad, Dăbuleni şi
ICLF Vidra.
Cuprinde două subzone:
 subzona I cuprinde partea de sud-est a ţării (Lunca Dunării, Câmpia Bărăganului,
Băileştiului şi Burnasului) incluzând judeţele: Dolj, Olt, Teleorman, Giurgiu, Ilfov,
Călăraşi, Ialomiţa, Buzău, Brăila, Tulcea şi Constanţa. Se caracterizează printr-un climat
de stepă, cu ierni aspre, unde zăpada este adesea spulberată. Verile sunt călduroase şi
iernile aspre, precipitaţiile au caracter torenţial la începutul verii, instalarea unor
perioade de secetă prelungită fiind evidentă. Temperatura medie a anului este de 10 -
11°C, umiditatea relativă de 55 - 65 %, iar media precipitaţiilor de 400 - 500 mm. În
această subzonă se întâlnesc solurile cele mai fertile (cernoziomul castaniu şi
ciocolatiu), soluri aluvionare cu fertilitate ridicată, nisipoase, precum şi brun deschis de
stepă. Subzona I asigură condiţii climatice cu posibilităţi de irigare pentru toate speciile
legumicole şi îndeosebi pentru cele pretenţioase la căldură: ardei, vinete, tomate,
castraveţi, pepeni, fasole de grădină, bame şi altele;
 subzona a II-a cuprinde partea de vest a ţării, cu judeţele Timiş, Arad şi Bihor. Se
caracterizează printr-o tempetratură medie anuală de 10,5 - 11°C, precipitaţii mai multe
(550 - 650 mm anual) şi o umiditate relativă de 65 - 75 %. Solurile predominante sunt
cernoziomurile, solurile aluvionare, nisipurile solificate, solurile brune de pădure,
lăcoviştile etc.
Zona a II-a este considerată zonă favorabilă pentru cultura legumelor, întrucât marea
majoritate a speciilor legumicole întâlnesc condiţii bune pentru creştere şi fructificare. Se întinde în
partea de nord a Olteniei, Munteniei, Câmpia Moldovei şi o parte din Podişul Transilvaniei. În
această zonă intră judeţele: Caraş-Severin, Mehedinţi, Gorj, Vâlcea, Argeş, Dâmboviţa, Prahova,
Vrancea, Galaţi, Bacău, Vaslui, Neamţ, Iaşi, Suceava, Botoşani şi Satu-Mare.
Se caracterizează prin: temperatură medie anulă de 9 - 10°C, precipitaţii medii anuale de
450 - 550 mm, umiditatea relativă de 65 - 80 %, şi soluri de tip cernoziom, brun de pădure, de
luncă, lăcovişti şi nisipuri solificate. În această zonă se cultivă 28 - 30 % din suprafaţa ocupată cu
legume. Speciile legumicole care se cultivă sunt: bulboasele şi vărzoasele, care nu sunt pretenţioase
la căldură şi au nevoie de o umiditate mai mare (vărzoasele), dar se cultivă şi tomate, ardei, vinete,
castraveţi, fasole etc. Se practică şi cultura protejată.
Zona a III-a este considerată zona cu grad scăzut de favorabilitate pentru cultura legumelor
şi se întinde pe o arie destul de restrânsă. Este localizată în Câmpia Transilvaniei, cuprinzând o parte din
judeţele: Cluj, Mureş, Maramureş, Sălaj, Bistriţa-Năsăud, Alba, Sibiu, Harghita şi Braşov.
Această zonă se caracterizează prin temperaturi medii anuale mai mici (8 - 9,7°C),
precipitaţii mai abundente 600 - 650 mm anual şi o umiditate relativă mai ridicată, 70 - 80 %.
Principalele tipuri de sol sunt cele brune de pădure slab sau mediu podzolite şi cele aluvionare. Din
totalul suprafeţei ocupate cu legume în România, în această zonă se cultivă circa 8 %. În această
zonă se cultivă în special legumele rădăcinoase, vărzoase şi bulboase, iar în anumite microzone se
cultivă şi castraveţi, fasole de grădină, mazăre de grădină. Se mai pot cultiva tomatele, ardeiul,
vinetele, însă pe suprafeţe mici şi nu se pot obţine culturi timpurii.
147
În cadrul lucrărilor de zonare s-au stabilit şi anumite microzone pentru cultura legumelor.
Microzonarea este un subsistem al zonării, care conturează arealul unor culturi legumicole
la scară redusă. Microzonarea este impusă de amplitudinea variaţiei factorilor pedoclimatici și
social-economici specifici unei zone. În cadrul oricărei zone, există suprafeţe de teren care sunt
avantajoase pentru cultura legumelor dintr-o anumită categorie, ca urmare a expoziţiei sau
adăpostirii naturale.
La stabilirea microzonelor se ţine cont, pe lângă condiţiile de mediu, şi de elementele
social-economice, deoarece acestea se manifestă pregnant atât prin gradul de specializare a forţei de
muncă, cât şi prin puterea economică a fiecărei proprietăţi agricole. Lucrările de zonare stau la baza
concentrării, profilării și specializării producţiei de legume.

Întrebarea nr. 1
a) Ce este zona legumicolă?
b) Prin ce se caracterizează zona I de favorabilitate?
c) Prin ce se caracterizează zona a II-a de favorabilitate?
d) Prin ce se caracterizează zona a III-a de favorabilitate?
12.3. Concentrarea producţiei legumicole
Constă în comasarea terenului pentru cultura plantelor legumicole pe suprafeţe mari, în

zonele cele mai favorabile, în scopul valorificării eficiente a condiţiilor pedo-climatice şi obţinerea
de producţii mari.
 gruparea suprafeţelor ocupate cu legume;

Acest proces  punerea în practică a noilor tehnologii de cultură, măsură care
prezintă o serie de devine posibilă numai pe suprafeţe mari;
avantaje:  folosirea celor mai moderne utilaje, care să execute mai multe
lucrări la o singură trecere, evitând deteriorarea structurii solului;
148
 concentrarea resurselor financiare, pentru punerea în aplicare a
tehnologiei moderne de cultură a legumelor;
 crearea de locuri de muncă şi constituirea echipelor de specialişti
(tehnologi, ingineri mecanici, agrochimişti etc.);
 posibilitatea valorificării producţiei la export, pe piaţa internă sau la
fabricile de conserve, dezvoltându-se indirect şi acest sector al
industriei;
 posibilitatea împărţirii terenului în ferme cu suprafeţe de 40 - 50 ha;
 reducerea cheltuielilor pentru apă şi energie, amenajând sistemele de
irigaţii şi reţelele de drumuri;
 o mai bună organizare a producţiei care conduce la obţinerea unor
rezultate foarte bune etc.
Concentrarea suprafeţelor cultivate cu legume trebuie privită în sens pozitiv, ţinând cont de
avantajele pe care le prezintă, pe această cale fiind dirijată producţia de legume şi din alte ţări, atât
din Europa, cât şi din America. Nu întâmplător, în Europa, cele mai mari ţări producătoare de
legume sunt Italia, Franţa, Spania în câmp şi Belgia, Olanda în spaţii protejate, unde condiţiile de
mediu sunt foarte favorabile. În America cultura legumelor este concentrată în state ca Florida,
Arizona, California, Texas, unde se produce cea mai mare cantitate de legume. De asemenea,
suprafaţa ocupată cu legume în sere, s-a concentrat în special în jurul oraşelor, ţinând seama de
volumul de forţă de muncă necesar. Astfel, complexe mari de sere în România au fost la Bucureşti,
Codlea, Ploieşti, Işalniţa, Popeşti-Leordeni, Oradea, Arad, Dumbrăveni etc., însumând o suprafaţă
de peste 1.500 ha.
12.4. Profilarea producţiei legumicole
Prin profilarea producţiei legumicole se înţelege proporţia în care se cultivă plantele

legumicole într-o unitate agricolă şi variază între 10 % şi 100 %. Dacă ponderea culturilor
legumicole în unitate este până la 50 %, unitatea respectivă nu se consideră profilată pe cultura
legumelor. Dacă ponderea depăşeşte 50 %, este o unitate de profil legumicol.
Profilarea unităţilor pe cultura legumelor are la bază o serie de elemente, dintre care
amintim: asigurarea cu materii prime a fabricilor de conserve, culturile efectuându-se de regulă în
apropierea acestora pentru a se reduce cheltuielile cu transportul producţiei şi păstrarea calităţii
acesteia, aprovizionarea populaţiei urbane cu legume, ţinând cont de specificul zonei, asigurarea
forţei de muncă etc.
12.5. Specializarea producţiei legumicole
Specializarea producţiei legumicole reprezintă, de fapt, profilarea producţiei legumicole în

proporţie de 100 % şi presupune efectuarea unui număr restrâns de culturi. Studiile efectuate în
acest sens arată că, numărul optim de culturi pentru o exploataţie legumicolă, este de 3 - 4 culturi de
149
bază şi 2 culturi secundare, care să se cultive în sistemul culturilor succesive, în vederea realizării
unei rotaţii corespunzătoare. Alegerea speciilor trebuie să se facă în funcţie de posibilitatea
asigurării unei pieţe de desfacere a produselor, de gradul de dotare al exploataţiei (unităţii), de
resursele materiale, de posibilitatea efectuării rotaţiei culturilor, care să ducă la menţinerea sau
îmbunătăţirea fertilităţii solului. În cazul în care numărul de specii este foarte restrâns (1 - 2), rotaţia
trebuie să se facă între ferme, pentru a evita monocultura.
Pe plan mondial, se pune un mare accent pe procesul de integrare pe verticală pentru
cultura legumelor, proces care asigură corelarea activităţilor de producţie, prelucrare şi valorificare
în condiţii avantajoase. Pentru aceasta, fermierii se asociază între ei (integrare pe orizontală), apoi
cu fabricile de conserve (integrare pe verticală), prin arendarea terenului care se cultivă după
cerinţele şi interesele fabricilor. Astfel, în SUA s-a ajuns ca multe fabrici de conserve să-şi asigure
1/3 din materia primă necesară de pe propriul teren, 1/3 de pe terenul arendat, iar restul pe bază de
contract cu diferite ferme de profil (Stan, 1999).
Specializarea producţiei legumicole are la bază unele criterii, şi anume:
o sistemul de cultură;
o valorificarea producţiei.
În funcţie de sistemul de cultură, unităţile După modul de valorificare al producţiei

de producţie legumicolă se împart astfel: legumicole, unităţile de profil se împart în:
o unităţi pentru producerea legumelor în o unităţi pentru producerea legumelor
câmp; necesare consumului proaspăt;
o unităţi pentru producerea legumelor în o unităţi pentru producerea legumelor
sere şi solarii; necesare industrializării.
o unităţi pentru producerea ciupercilor.

Întrebarea nr. 2
a) Ce reprezintă concentrarea producţiei legumicole şi ce avantaje are?
b) Ce se înţelege prin profilarea producţiei legumicole?
c) Ce se înţelege prin specializarea producţiei legumicole?
150
12.6. Organizarea producătorilor de legume
Procesul de retrocedare a terenurilor agricole din proprietatea statului în proprietate privată,

a condus la înfiinţarea de exploataţii agricole de dimensiuni diferite, ca:
o exploataţii de subzistenţă care deţin 45,24 % din totalul suprafeţei agricole utilizate;
o exploataţii de semi-subzistenţă care utilizează 16,09 %;
o exploataţii comerciale care utilizează 38,67 %.
Această structură, nefavorabilă în principal exploataţiilor agricole de semi-subzistenţă,
precum şi cooperarea insuficientă a producătorilor agricoli, a determinat o slabă dezvoltare a
sectorului. Creşterea competitivităţii acestui sector este condiţionată de valorificarea pe piaţă a unor
produse corespunzătoare din punct de vedere calitativ şi cantitativ.
Adaptarea producţiei la cerinţele pieţei este influenţată de asocierea producătorilor agricoli,
care are drept consecinţă conştientizarea acestora asupra importanţei aplicării unor tehnologii de
producţie performante, corespunzătoare solicitărilor procesatorilor sau comerţului cu ridicata. De
asemenea, lipsa susţinerii financiare a înfiinţării şi funcţionării formelor de asociere, a condus la
menţinerea unei dualităţi formată, pe de o parte, din exploataţiile de subzistenţă şi semi-subzistenţă,
iar pe de altă parte din exploataţiile comerciale.
La aceasta s-au adăugat reticenţa şi interesul scăzut al producătorilor agricoli faţă de
formele asociative, datorită:
 nivelului de conştientizare: lipsa de informaţii şi experienţă în astfel de activităţi,
conştientizarea redusă a fermierilor în ceea ce priveşte avantajele rezultate dintr-o
acţiune comună;
 aspectelor economice şi legislative: insuficienţa surselor de finanţare pentru începerea
unei activităţi economice, lipsa de interes a unităţilor de prelucrare a produselor primare
din agricultură, modificarea continuă a legislaţiei în domeniu;
 aspectelor privind pregătirea, consilierea şi consultanţa: gradul diferit de pregătire al
persoanelor implicate în formele asociative, precum şi înţelegerea diferită a scopurilor şi
principiilor de funcţionare ale acestora, insuficienţa serviciilor de consiliere şi
consultanţă şi concentrarea acestora pe aspectul cantitativ şi nu pe cel calitativ şi
economic.
Până în prezent, în România au fost recunoscute, în conformitate cu legislaţia naţională în
vigoare, un număr de 56 grupuri de producători, dintre acestea 4 grupuri de producători au depus
proiecte de finanţare din fonduri SAPARD pentru legume-fructe şi alte produse.
Obiective
 Creşterea competitivităţii sectoarelor de producţie prin dezvoltarea echilibrată a
relaţiilor dintre producători şi sectoarele de procesare şi comercializare, precum şi
adaptarea producţiei din punct de vedere calitativ şi cantitativ la cerinţele
consumatorilor.
 Încurajarea înfiinţării grupurilor de producători în vederea obţinerii de produse de
calitate care îndeplinesc standardele comunitare, prin aplicarea unor tehnologii de
producţie unitare şi sprijinirea accesului la piaţă a propriilor membri.
 Creşterea numărului de grupuri de producători sprijiniţi pentru înfiinţare şi funcţionare
administrativă şi creşterea veniturilor prin îmbunătăţirea capacităţii tehnice şi de
management a membrilor acestora.
151
 Adaptarea producţiei la cerinţele şi exigenţele pieţei.
 Asigurarea comercializării în comun a produselor, inclusiv pregătirea pentru vânzare;
 Centralizarea vânzărilor şi distribuţia produselor cu ridicata.
 Creşterea valorii adăugate a producţiei obţinute în comun şi o mai bună gestionare
economică a resurselor şi rezultatelor obţinute.
 Stabilirea unor reguli comune în ceea ce priveşte informaţiile asupra producţiei, în
special cu privire la cantitate, calitate şi tipul ofertei, acordându-se o atenţie deosebită
produselor obţinute în cantităţi corespunzătoare pentru industria prelucrătoare şi pentru
reţeaua de comercializare.
Grupurile de producători
Obiectivul general al Politicii Agricole Comune îl reprezintă un venit stabil şi decent
pentru producătorii agricoli, acest lucru realizându-se în general prin concentrarea ofertei şi
constituirea de forme asociative, specializate în comercializarea producţiei membrilor grupului.
Primul pas care trebuie făcut de către producători este constituirea unei entităţi juridice în vederea
obţinerii recunoaşterii ca grup de producători recunoscut preliminar sau ca organizaţie de
producători. O cerere pentru obţinerea statutului de Organizaţie de Producători/Grup de Producători
(OP/GP) trebuie să treacă prin următoarele etape: depunerea, aprobarea şi implementarea unui plan
de recunoaştere.
Înfiinţarea unui grup de producători
Înfiinţarea grupurilor de producători se face pe baza legislaţiei în vigoare, respectiv legea
nr. 338 din 29 noiembrie 2005 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 37/2005 privind
recunoaşterea şi funcţionarea grupurilor de producători, pentru comercializarea produselor
agricole şi silvice.
Dosarul de recunoaştere preliminară cuprinde minimum următoarele:
 Cerere de recunoaştere preliminară.
 Decizia Adunării Generale în care să se menţioneze acordul acesteia pentru efectuarea
demersurilor legale, în vederea obţinerii statutului de grup de producători recunoscut
preliminar (decizia va fi consemnată într-un proces-verbal semnat de toţi membrii
asociaţi).
 Copie legalizată a actului constitutiv/statului din care să reiasă clar următoarele
prevederi: obiectul principal de activitate, reguli care să permită producătorilor-membri
să urmărească şi să participe în mod democratic la adoptarea deciziilor în cadrul
grupului; penalităţi pentru nerespectarea obligaţiilor ce le revin conform actului
constitutiv; regulile de admitere a noilor membri, respectiv durata minimă a calităţii de
membru; reglementările contabile şi bugetare necesare pentru funcţionarea grupului.
 Plan de recunoaştere.
Avantajele recunoaşterii preliminare
Grupul de producători va putea beneficia de sprijin financiar comunitar în cadrul
Organizării Comune de Piaţă, sub forma unui ajutor pentru înfiinţare şi activităţi administrative.
Valoarea ajutorului este variabilă în funcţie de valoarea producţiei comercializate (VPC) şi a
cheltuielilor efectiv realizate. În acelaşi timp poate primi sprijin financiar, destinat acoperirii unei
părţi din investiţiile necesare, pentru obţinerea recunoaşterii ca organizaţie de producători.
De asemenea, grupul de producători poate avea acces la anumite măsuri din Programul
Naţional de Dezvoltare Rurală, cum este modernizarea exploataţiilor agricole.
152
Scopul şi conţinutul planului de recunoaştere preliminară
Scopul planului de recunoaştere preliminară este dezvoltarea progresivă a grupurilor de
producători, astfel încât acestea să poată primi recunoaşterea ca organizaţie de producători după
implementarea planului de recunoaştere.
 descrierea situaţiei persoanei juridice în cauză;

 informaţii despre sistemul centralizat de facturare şi înregistrare a
Planul de
cantităţilor comercializate;
recunoaştere
 durata estimată a planului de recunoaştere, care nu trebuie să
preliminară
depăşească 5 ani;
cuprinde:
 măsurile ce vor fi implementate, cu termenele de realizare a
acestora, în vederea obţinerii recunoaşterii ca organizaţie de
producători.
Măsuri care pot beneficia de ajutor financiar comunitar:

 Cheltuieli administrative.
 Studii de prefezabilitate şi fezabilitate.
 Contracte pentru realizarea de materiale publicitare în vederea promovării imaginii
grupului şi a produselor acestuia.
 Cheltuieli pentru procurarea de ambalaje necesare pregătirii produselor în vederea
comercializării.
 Cheltuieli pentru implementarea sistemelor de siguranţă şi securitate alimentară,
promovarea utilizării practicilor de cultivare, a tehnicilor de producţie şi gestiune a
deşeurilor care să nu dăuneze mediului înconjurător, în special pentru protecţia calităţii
apelor, a solului şi a peisajului natural, precum şi menţinerea şi/sau promovarea
biodiversităţii.
 Cursuri de calificare a personalului propriu pentru standardizarea producţiei, aplicarea
sistemelor de siguranţă şi standardizarea producţiei, aplicarea sistemelor de siguranţă şi
securitate alimentară, promovarea utilizării practicilor de cultivare, a tehnicilor de
producţie şi gestiune a deşeurilor care să nu dăuneze mediului înconjurător, marketingul
produselor agricole, întocmirea de studii de piaţă.
 Cheltuielile aferente reuniunilor şi programelor de formare pentru punerea în aplicare a
acţiunilor planului de recunoaştere, inclusiv diurnele zilnice ale participanţilor.
 Promovarea denumirilor/mărcilor grupurilor de producători.
 Costuri privind achiziţionarea de terenuri virane în vederea realizării unei investiţii;
maşini frigorifice pentru transportul produselor; maşini pentru sortarea, calibrarea și
etichetarea produselor; maşini pentru confecţionat ambalaje; spaţii comerciale pentru
desfacerea produselor; spaţii pentru depozitarea produselor.
Ajutorul financiar pentru planul de recunoaştere preliminară
Ajutoarele sunt variabile, în funcţie de VPC (VPC este valoarea fără TVA a producţiei
membrilor pentru categoria/categoriile de produse pentru care s-a obţinut recunoaşterea,
comercializate prin intermediul grupurilor de producători recunoscute preliminar) şi cheltuielile
efective realizate pe măsurile din planul de recunoaştere preliminară.
153
Organizaţiile de producători (OP)
Scopul şi conţinutul programelor operaţionale
Organizaţiile de producători reprezintă elementul de bază în cadrul organizării comune de
piaţă pentru sectorul legume, prin intermediul cărora se doreşte realizarea unei producţii durabile şi
competitive, reducerea costurilor, concentrarea ofertei, prevenirea şi combaterea crizelor care pot
apărea.
Scopul organizaţiei de producători este adaptarea producţiei membrilor OP la cerinţele
pieţei (cerere efectivă, calitate, preţ) şi consolidarea poziţiei acestora pe piaţă, prin finanţarea
programelor operaţionale.
O organizaţie de producători recunoscută poate beneficia de fonduri comunitare prin
elaborarea unui program operațional. Programul operaţional reprezintă un ansamblu de măsuri pe
care organizaţia de producători recunoscută doreşte să le implementeze, în vederea adaptării
producţiei membrilor săi la cerinţele pieţei şi a consolidării poziţiei pe piaţă.
Finanţarea comunitară a organizaţiilor de producători se face printr-un fond financiar
denumit fond operațional (FO).
Crearea fondurilor operaţionale
Pentru a beneficia de asistenţă financiară comunitară, organizaţiile de producători vor
înfiinţa fonduri operaţionale constituite din contribuţiile financiare plătite de fiecare membru, pe
baza volumului şi/sau valorii producţiei comercializate.
Organizaţiile de producători deschid un „cont special dedicat” numai pentru operaţiunile
financiare din fondul operaţional.
Conţinutul programelor operaţionale
 situaţia iniţială a organizaţiei de producători privind producţia,

comercializarea şi echipamentele;
Programele operaţionale  obiectivele programului, luând în considerare comercializarea
au o durată de aplicare producţiei şi concentrarea ofertei;
minimă de 3 ani și  măsurile şi acţiunile propuse;
maximă de 5 ani şi conţin
 durata programului;
proiecte executive care
 modul de calcul şi cuantumul contribuţiilor financiare;
cuprind informaţii cu
 informaţiile care justifică diferenţierea cuantumului contribuţiilor;
privire la:
 bugetul şi calendarul de execuţie a măsurilor pentru fiecare an
de punere în aplicare a programului.
Măsuri eligibile pentru plata ajutorului financiar comunitar în cadrul programelor operaţionale:
 costurile generale referitoare la fonduri sau la programul operaţional;
 cheltuielile de personal (inclusiv costurile legate de salarii şi retribuţii, dacă acestea sunt
suportate de organizaţia de producători);
 investiţiile în vehicule dotate cu echipamente frigorifice sau de refrigerare;
 cheltuielile efectuate în vedera reuniunilor şi programelor de formare pentru punerea în
aplicare a acţiunilor programului operaţional;
 promovarea mărcilor de calitate;
 investiţiile sau acţiunile privind exploataţiile private, cu condiţia să contribuie la
obiectivele programului operaţional.
154
Controlul de conformitate cu standardele de comercializare
Controlul de conformitate cu standardele de comercializare (calitate) este unul din
elementele de bază indispensabile, care asigură o funcţionare corectă a organizării comune de piaţă
în sectorul de legume proaspete. Se efectuează în toate fazele de comercializare a legumelor
proaspete, respectând prevederile legislaţiei comunitare, privind organizarea comună a pieţei
legumelor.
Autoritatea responsabilă de coordonarea activităţii privind controlul de conformitate cu
standardele de comercializare este Inspecţia de Stat pentru Controlul Tehnic în Producerea şi
Valorificarea Legumelor şi Fructelor (ISCTPVLF), în conformitate cu prevederile naţionale în
domeniu.
ISCTPVLF este un compartiment distinct în cadrul Direcţiei Generale de Inspecţii Tehnice
şi Control a Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale.
ISCTPVLF este organizată şi funcţionează prin:
Autoritatea de coordonare – la nivelul MADR;
Organismele de control – la nivelul direcţiilor pentru agricultură şi dezvoltare rurală
judeţene şi a Municipiului Bucureşti. Înscrierea în baza de date se face prin completarea unei cereri,
care se depune la organismul de control, desemnat pentru efectuarea controlului de conformitate la
legumele proaspete, pe raza căreia operatorul respectiv îşi desfăşoară activitatea.
 Comercianţi en gross reprezentaţi de orice persoană juridică care

achiziţionează legume şi/sau fructe proaspete în numele său şi le
revinde altor comercianţi cu ridicata sau amănuntul (depozite şi
Categoriile de
pieţe en gross);
operatori din sectorul
 Persoane juridice care comercializează în numele terţilor (misionari);
de legume, care vor fi
înscrişi în baza de date  Grupuri de producători;
sunt următoarele:  Organizaţii de producători;
 Cooperative de producători neasociate OP;
 Centre de achiziţionare şi condiţionare situate în bazinele legumicole.
 fermierii din bazinele de producţie tradiţionale, care vând, livrează

sau expediază legume spre centre de ambalare, condiţionare sau
depozitare;
 centrele de depozitare care expediază legume către centre de sortare
ATENŢIE!!! şi ambalare;
 fermierii care vând în fermă legume direct către consumator, pentru
Nu se pot înscrie: consumul personal al acestuia;
 producătorii agricoli care valorifică producţia prin GP, OP, în
vederea comercializării;
 persoanele fizice sau juridice a căror activitate în sectorul de
legume proaspete constă exclusiv în transportul acestor produse.
Baza de date conţine:

 numărul de înregistrare;
 numele şi prenumele operatorului;
 adresa operatorului şi/sau a punctului de lucru;
155
 informaţii de la Registrul Comerţului (cod unic de înregistrare);
 informaţii necesare în vederea clasificării operatorilor;
 informaţii privind rezultatele controalelor precedente;
 orice altă informaţie considerată necesară în vederea efectuării controlului de conformitate.

Întrebarea nr. 3
a) Care sunt avantajele asocierii producătorilor de legume?
b) Cine nu se poate înscrie în asociaţiile de producători?

 care sunt zonele de favorabilitate pentru cultura legumelor şi prin ce se
caracterizează;
 de ce ar trebui comasate terenurile pentru cultura legumelor;
 ce înseamnă profilarea şi specializarea producţiei legumicole şi ce
avantaje prezintă;
 de ce şi cum ar trebui să se organizeze producătorii de legume.
Întrebarea nr. 1
a) Zona legumicolă este un teritoriu unde condiţiile de mediu sunt destul
de asemănătoare şi unde se cultivă speciile legumicole care valorifică
cel mai bine resursele pedoclimatice şi economice, prin procesele de
creştere şi de fructificare. Se stabileşte după un studiu foarte amănunţit
şi complex al factorilor climatici, pedologici, economici şi sociali.
b) Zona I este zona cu cele mai bune condiţii pedoclimatice pentru cultura
plantelor legumicole, zonă în care se cultivă toate speciile legumicole,
în toate sistemele de cultură, este zona cea mai bună pentru obţinerea
producţiei timpurii şi extra timpurii; este zona cu suprafaţa de cultură
cea mai mare, cu importanţa economică cea mai mare; cuprinde 2
subzone, respectiv subzona I care cuprinde judeţele din sud-estul ţării
şi subzona a II a, cu judeţele în vestul ţării.
156
c) Zona a II-a cuprinde partea de nord a Olteniei, Munteniei, Moldova şi
Satu-Mare. Este considerată zona favorabilă pentru cultura legumelor,
se cultivă în special vărzoasele, bulboasele, dar se cultivă şi tomate,
ardei, vinete, castraveţi, dovlecei etc. Se practică şi cultura protejată.
d) Zona a III-a cuprinde parte din judeţele din centrul ţării. Este o zonă cu
grad scăzut de favorabilitate pentru cultura legumelor, însă se pot
cultiva specii legumicole cu pretenţii mai reduse faţă de factorii de
mediu cum sunt vărzoasele, bulboasele, fasolea, răcinoase, dar şi cele
cu pretenţii mai mari: tomate, castraveţi, ardei, vinete.
Întrebarea nr. 2
a) Concentrarea producţiei legumicole reprezintă gruparea terenurilor pe
suprafeţe mari, în zonele cele mai favorabile, în scopul valorificării
potenţialului pedoclimatic al zonei şi potenţialului biologic şi productiv
al soiurilor şi hibrizilor cultivaţi. Ca avantaje sunt: folosirea de utilaje
complexe şi cu productivitate mare, aplicarea tehnologiilor performante
de cultură, formarea de echipe complexe de lucru, posibilitatea
valorificării produselor la export sau fabricilor de prelucrare, crearea de
locuri de muncă etc.
b) Profilarea producţiei legumicole reprezintă proporţia în care se cultivă
speciile legumicole într-o exploataţie. Această proporţie variază destul
de mult, dar dacă ponderea culturilor legumicole este peste 50 %,
atunci profilul exploataţiei este legumicol.
c) Specializarea producţiei legumicole reprezintă practic cultura
legumelor în proporţie de 100 % în cadrul unei exploataţii. Presupune
un număr restrâns de specii care să permită rotaţia culturilor,
posibilitatea desfacerii produselor, dotarea corespunzătoare pentru
desfăşurarea ciclului tehnologic. Numărul de specii de bază este de 3 -
4, iar speciile secundare, 1 - 2, care să intre în succesiune sau asocire
cu cele de bază.
Întrebarea nr. 3
a) Avantajele asocierii producătorilor de legume sunt: crearea şi
dezvoltarea relaţiilor dintre producători, procesatori şi comercianţi în
strânsă legătură cu cerinţele consumatorilor, sprijinirea accesului pe
piaţă, practicarea de tehnologii performante, accesarea de fonduri
europene, adaptarea producţiei la cererea şi exigenţele pieţei,
asigurarea comercializării produselor în comun etc.
b) Nu se pot înscrie în Op sau Gp următoarele categorii: producătorii
agricoli care valorifică producţia prin GP, OP, în vederea
comercializării, fermierii din bazinele de producţie tradiţionale, care
livrează produse pentru condiţionare şi ambalare, producătorii care
vând din fermă direct la consumator, transportatorii exclusivi de
legume.
157

1. Care sunt zonele pentru cultura legumelor în România, prin ce se
caracterizează şi care sunt speciile reprezentative pentru fiecare zonă? –
5 p.
2. Care sunt avantajele concentrării producţiei legumicole? – 2 p.
3. Care sunt avantajele asocierii producătorilor de legume? – 2 p.
mai eficiente.
1. Ciofu Ruxandra şi colab., 2004 – Tratat de legumicultură. Editura Ceres, Bucureşti.

158
BAZA TEHNICO-MATERIALĂ
Cuprins
13.2. Construcţii legumicole.............................................................................................. 159
13.2.1. Serele.............................................................................................................160
13.2.2. Solariile......................................................................................................... 162
13.2.3. Răsadniţele.................................................................................................... 166
13.2.4. Localuri pentru cultura ciupercilor............................................................... 170
13.3. Maşinile şi utilajele folosite în legumicultură.......................................................... 170
13.4. Materiale................................................................................................................... 171

 cunoască şi să-și însuşească caracteristicile bazei materiale necesare
producerii legumelor, în vederea folosirii eficiente a acesteia şi obţinerea
de produse superioare atât cantitativ, cât şi calitativ.
Baza tehnico-materială este alcătuită din:

 construcţii legumicole (sere, solarii, răsadniţe);
 localuri pentru cultura ciupercilor;
 maşini şi utilaje;
 îngrăşăminte chimice şi organice;
 pesticide (insecticide, fungicide, erbicide);
 seminţe, unelte;
 substanţe bioactive;
 carburanţi şi lubrifianţi.
13.2. Construcţii legumicole
Activitatea de producere a legumelor se desfăşoară în diferite spaţii, care fac posibilă

cultivarea acestora tot timpul anului. Aceste spaţii sunt: serele, solariile şi răsadniţele.
159
13.2.1. Serele
Sunt construcţii legumicole complexe, acoperite cu sticlă şi dotate cu diferite instalaţii,

pentru asigurarea factorilor de mediu favorabili, pentru cultura legumelor tot timpul anului.
Clasificarea serelor
După materialul folosit la acoperire - sere propriu-zise (cu pereţii şi acoperişul din
sticlă)
- sere acoperite cu materiale plastice
După materialul folosit pentru schelet - sere din metal
- sere din lemn
- sere din beton
- sere mixte
După gradul de mobilitate - sere fixe
- sere mobile
După tipul constructiv - sere individuale
- sere bloc de tip industrial
După forma acoperişului - sere cu două pante
- sere cu o pantă
După sursa de încălzire - sere încălzite cu apă caldă
- sere încălzite cu abur
- sere încălzite cu aer cald
După temperatura realizată în interior - sere calde (dotate cu instalaţii de încălzire)
- sere reci (fără sursă de încălzire)
După prezenţa parapeţilor - sere cu parapeţi (serele înmulţitor folosite
pentru producerea răsadurilor)
- sere fără parapeţi (folosite pentru culturi)
După destinaţie - sere pentru producerea răsadurilor (înmulţitor)
- sere pentru efectuarea culturilor legumicole
- sere universale (înmulţitor şi pentru culturi)
În prezent, în practica legumicolă, în ţara noastră se folosesc serele bloc de tip Venlo,
folosite pentru diferite specii legumicole. Ele se numesc sere universale, întrucât pot fi cultivate cu
diverse specii, inclusiv specii floricole. Lăţimea traveei poate fi de 3,2 m, 6,4 m sau 9,6 m. Tendinţa
pe plan mondial este de a utiliza tipuri de sere cu deschidere mare a traveei şi mult mai înalte, cu
volum mare de aer, posibilitatea cultivării plantelor în sistemul fără sol, mecanizarea lucrărilor de
întreţinere şi cultivarea unui număr mai mare de specii legumicole.
Elementele constructive ale serelor bloc de tip Venlo
Fundaţia se toarnă sub forma unei centuri perimetrale continue şi este alcătuită din soclu şi
stâlpişori de beton. Soclul se toarnă la suprafaţa solului pe un strat de nisip, între stâlpişorii de beton
care se amplasează la distanţa de 3 m pe lăţimea serei şi la 3,2 m pe lungimea serei, având o
înălţime de 30 cm deasupra solului. În interiorul serei, fundaţia este discontinuă, formată din
stâlpişori de beton amplasaţi la 3,2 m/3 m (ca şi la perimetru) care se introduc în sol la circa 60 cm,
iar la suprafaţă rămân circa 30 cm. Pentru asigurarea scurgerii apei provenite din precipitaţii, la
turnarea fundaţiei trebuie să se asigure construcţiei o pantă de 5 ‰.
160
Stâlpii de susţinere constituie elementele de rezistenţă ale serei şi sunt confecţionaţi din
oţel în profil T dublu. Au o înălţime de 2,5 m şi împreună cu versanţii acoperişului formează
fermele de susţinere. La partea superioară prezintă 2 braţe de 12 cm, care se folosesc pentru
îmbinarea cu fermele de legătură. Îmbinarea între stâlpii de susţinere şi stâlpişorii de beton se face
prin intermediul unui bolţ cu diametrul de 12 mm, care se introduce în orificiul din capătul
stâlpişorului de beton.
Fermele de legătură sunt piese metalice confecţionate din oţel în profil T simplu şi au
rolul de a lega stâlpii de susţinere între ei, fiind montate aproape de capătul superior al acestora (pe
cele două braţe). Fermele de legătură asigură echilibrul şi stabilitatea serei şi se folosesc şi ca suport
pentru instalaţia de susţinere a plantelor.
Jgheabul (dolia) se confecţionează din tablă galvanizată, cu grosimea de 3 - 4 mm şi are
secţiune trapezoidală, cu deschiderea de 22 - 25 cm şi se montează în capătul stâlpilor de susţinere.
Rolul jgheabului este de a prelua apa din precipitaţii de pe acoperişul serelor, care se colectează în
afara construcţiei, în canalele pluviale betonate, amplasate de-a lungul construcţiei. De asemenea,
are şi rolul de a sprjini şproţurile de la acoperiş.
Coama reprezintă punctul cel mai înalt al serei (înălţimea de la nivelul solului este de 3,2 m),
se construieşte din metal în profil T şi se foloseşte pentru prinderea şproţurilor la partea superioară a
acoperişului.
Distanţierul de coamă are lungimea de 70 cm şi se montează între coamă şi ferma de
legătură, având rol în fixarea coamei şi consolidarea construcţiei.
Şproţurile sunt confecţionate din metal, în profil T şi folosesc pentru montarea sticlei, atât
la acoperiş, cât şi pe pereţii laterali. La acoperiş, şproţurile se fixează cu un capăt pe coamă, cu
celălalt pe jgheaburi, iar pe pereţii laterali, pe soclu şi la nivelul doliei, în acest caz fiind considerate
şi elemente de rezistenţă.
Contrafişele pot fi scurte şi lungi. Contrafişele scurte, se fixează pe stâlpul de susţinere cu
un capăt, iar cu celălalt capăt pe ferma de legătură, prin bulonare, la circa 20 % din totalul stâlpilor,
în special la mijlocul şi extremităţile serei. Contrafişele lungi se montează între stâlpii 2 şi 3 de la
capetele traveelor, în diagonală, cu un capăt fixat la baza stâlpului de susţinere, iar cu celălalt capăt
la partea superioară a stâlpului de susţinere următor.
În practica legumicolă se mai exploatează şi alte tipuri de sere cu acoperişul în formă de
semicerc, cu lăţimi diferite ale traveii etc.
Schematic, elementele constructive ale serei bloc de tip industrial sunt prezentate în figura
13.1.
Fig. 13.1. Elementele constructive ale serelor bloc de tip industrial
161
13.2.2. Solariile
Sunt construcţii legumicole mai simple, cu scheletul din lemn sau metal, acoperite cu
materiale plastice şi fără sursă de încălzire. Se folosesc pentru protejarea culturilor primăvara
devreme contra îngheţurilor şi brumelor, în vederea obţinerii unei producţii mai timpuri, cu circa 3
săptămâni faţă de culturile din câmp şi toamna târziu, în scopul prelungirii perioadei de vegetaţie a
culturilor mai pretenţioase la căldură.
Clasificarea solariilor (adăposturilor)

După tipul constructiv - individuale
- tip bloc
După înălţime - joase (tunele)
- înalte (solarii propriu-zise)
După materialul folosit la schelet - din lemn
- din metal
- mixte
După numărul foliilor acoperitoare - cu o folie
- cu folie dublă
După felul materialelor folosite la acoperiș - cu polietilenă
- cu policlorură de vinil
- cu poliester
După destinaţie - pentru producerea răsadurilor
- pentru culturi
- mixte
După forma acoperişului - în formă de semicerc (tunel)
- cu 2 pante (tip cort)
Tipuri de adăposturi
Tunelul jos reprezintă cea mai simplă construcţie legumicolă, folosită pentru protejarea
culturilor primăvara foarte devreme, în scopul obţinerii de producţii extratimpurii şi timpurii.
Scheletul tunelului este alcătuit din arce de nuiele de răchită, salcie, alun, de 1,5 m lungime, înfipte
în pământ, din 2 în 2 metri. După caz, se pot folosi şi arce din ţeavă, cu diametrul de 5 - 6 mm sau
tuburi de PVC cu diametrul de 20 - 30 mm, având avantajul că durata de folosire este mult mai
mare comparativ cu nuielele. Tunelele joase se amplasează peste culturile deja înfiinţate, de varză
timpurie, conopidă timpurie, salată, gulioare, ardei, vinete, morcov (specii cu talie joasă), având o
lăţime de 70 cm sau 140 cm, lungimea de 20 - 25 m şi o înălţime de 40 - 50 cm.
Acoperirea tunelului se face cu folie de polietilenă cu grosimea de 0,05 - 0,1 mm, de
preferat perforată, pentru a se realiza schimbul de aer între interiorul şi exteriorul tunelului, fără să
fie necesară îndepărtarea foliei, care necesită un volum mare de forţă de muncă. Fixarea foliei se
face cu pământ pe părţile laterale, iar la capete se leagă de un ţăruş. Pe deasupra foliei, între 2 arce
se mai pune un alt arc, care asigură o stabilitate foarte bună a foliei la vânt. Amplasarea tunelelor se
face la 50 cm între ele, când sunt paralele şi 1 m când sunt unul în continuarea celuilalt. Instalarea
tunelului jos este prezentată în figura 13.2.
162
Fig. 13.2. Acoperirea tunelului: fixarea foliei cu arce (sus), cu şipci de lemn (mijloc) şi cu pământ (jos)
Solarul tip ICLF Vidra

Este un tunel înalt, realizat la ICLF Vidra cu lungimea de 66 m, lăţimea de 5,4 m şi
înălţimea de 2,7 m (fig. 13.3).
Fig. 13.3. Solarul tip ICLF Vidra
Elementele constructive ale solarului sunt următoareale:

 fundaţia realizată din pahare de ţeavă, care se introduc în sol la 60 - 80 cm, iar deasupra
solului rămân circa 10 cm. Distanţa dintre pahare este de 4 m.
 scheletul format din arcuri de ţeavă de 1,25 ţoli, cu excepţia capetelor şi mijlocului care
au 2 ţoli. Arcurile se fixează pe pahare prin sudură sau uneori prin înşurubare. Pentru
creşterea rezistenţei solarului la vânt, la capete, în interior, se mai montează câte o
ancoră înclinată, la 2 m faţă de arcada frontală.
 lonjeroanele constituie elemente de rezistenţă şi stabilitate a solarului şi sunt în număr
de 3, confecţionate tot din ţeavă de un ţol. Două dintre acestea se amplasează pe părţile
laterale (câte unul pe o parte), iar al treilea se fixează pe arcade, la punctul cel mai înalt,
constituind coama solarului. Fixarea lonjeroanelor pe arcade se face prin sudură.
163
 reţeaua de sârmă, realizată din sârmă galvanizată cu diametrul de 2,8 mm, este mai
deasă de la coamă până la lonjeroanele laterale (distanţa între sârme, 18 - 20 cm), apoi
este mai rară, ajungând spre baza solarului la 50 - 60 cm. Reţeaua de sârmă joacă rol
deosebit în fixarea foliei de polietilenă la acoperirea solarului. Cu cât reţeaua de sârmă
este mai deasă, cu atât folia se întinde mai bine şi se evită formarea pungilor de apă care
pot determina ruperea foliei şi descoperirea solarului.
 uşa sub formă de burduf, realizat dintr-un cadru de 3 arcuri de ţeavă de 0,5 ţoli, mobil,
acoperit cu polietilenă, care se ridică sau se coboară în funcţie de nevoie, constituie şi o
cameră tampon. În loc de burduf, se pot monta 2 uşi fixate în balamale, de scheletul
solarului. Uşa poate fi şi simplă, culisantă sau cu deschidere obişnuită.
Acoperirea solarului se face cu folie de polietilenă, care se fixează cu pământ pe părţile
laterale, iar pe deasupra între 2 arcuri, folia se ancorează cu benzi de polipropilenă sau polietilenă
prinse cu cârlige de fier.
Solarul individual în 2 pante (tip cort)

Reprezintă o construcţie simplă, cu scheletul confecţionat din lemn, având o pondere
însemnată în grădinile familiale, pentru producerea legumelor pentru consum propriu. Dimensiunile
solarului sunt variabile, lăţimea fiind de 3 - 4 m, înălţimea la coamă de 2 - 2,5 m, înălţimea la dolie
1,5 - 1,7 m, iar lungimea de 30 - 36 m (fig. 13.4).
Fig. 13.4. Solarul de tip cort
Elementele constructive sunt:

o stâlpii de susţinere care se introduc în sol la 60 - 70 cm şi se aleg stâlpi drepţi şi din
lemn de esenţă tare (stejar, fag, salcâm etc.);
o căpriorii care se fixează cu un capăt pe stâlpii de susţinere şi cu celălalt pe coamă;
164
o coama, confecţionată din lemn rezistent, prelucrat în profil nu prea mare pentru a reduce
umbrirea;
o dolia (punctul de îmbinare dintre acoperiş şi pereţii laterali) are rolul de consolidare a
construcţiei pe lungime, dar şi pentru fixarea acoperişului.
Acoperirea solarului se face cu prelate de polietilenă, care se fixează cu şipci de lemn atât
la acoperiş, cât şi pe pereţii laterali şi sârme la exterior pentru a nu fi desprinsă de vânt.
Solarul tip tunel înalt cu schelet metalic (fier beton şi ţeavă)

Este asemănător cu solarul tip ICLF Vidra având următoarele caracteristici: lungimea 25 -
50 m, lăţimea 3 - 4 m şi înălţimea la coamă 1,8 - 2 m. Arcurile din fier beton se montează la 1,3 m,
iar cele din ţeavă la 2 - 2,5 m, în pahare de ţeavă, fixate prin sudură sau se înfig direct în sol.
Reţeaua de sârmă se instalează la 35 - 40 cm una de alta şi se înfăşoară după fiecare arc. Acoperirea
se face cu polietilenă cu grosimea de 0,15 - 0,2 mm, fixată cu benzi de plastic. Aerisirea se face pe
la capete, prin intermediul uşilor, prin ferestre laterale şi prin ridicarea foliei de pe partea laterală.
Solarul individual tip cort din panouri demontabile

Este asemănător cu solarul industrial de tip cort cu deosebirea că atât acoperişul, cât şi
pereţii laterali sunt realizaţi din panouri demontabile, fiind folosite pe suprafeţe mici.
Solarul tip bloc

În practica legumicolă, în momentul de faţă, solarul bloc (format din 2 - 3 solarii unite)
capătă extindere, însă ocupă suprafeţe relativ mici.
Avantajele acestui tip de solar sunt: economie de folie de polietilenă, prin eliminarea
pereţilor laterali, posibilitatea executării mecanizate a lucrărilor de pregătire a terenului şi
întreţinere a culturilor, volum mai mare de aer care face ca temperatura să se menţină la un anumit
nivel mai mult timp decât în solariile individuale.
Scheletul solarului se construieşte din metal şi poate fi cu acoperişul în formă de arc de
cerc sau în două pante. Lăţimea totală este variabilă, iar lăţimea unui tronson este de 3 m. Lungimea
solarului este de până la 50 m pentru a prezenta stabilitatea şi rezistenţa necesară la vânturi. Se
acoperă cu folie de polietilenă fixată cu şipci de lemn, cu cleme metalice ş.a. la nivelul doliei, iar la
bază se fixează cu pământ (fig. 13.5).
Alte tipuri de solarii sunt prezentate în figura 13.6.
Fig. 13.5. Solarul de tip bloc
165
Fig. 13.6. Solarii de tip tunel înalt, individuale sau bloc
13.2.3. Răsadniţele
Sunt cele mai simple şi mai ieftine construcţii legumicole, folosite în special pentru
producerea răsadurilor, dar şi pentru înfiinţarea culturilor.
Clasificarea răsadniţelor
După numărul pantelor  cu o pantă
 cu 2 pante
După materialul de construcţie  din lemn
 din prefabricate de beton
După gradul de mobilitate  fixe
 mobile
După poziţia faţă de nivelul solului  de suprafaţă
 semiîngropate
 îngropate
După sursa de încălzire  cu încălzire biologică
 cu încălzire tehnică
După temperatura realizată  calde (cele cu încălzire tehnică)
 semicalde (cu încălzire biologică)
 reci (se încălzesc de la soare)
După natura materialului de acoperire  acoperite cu sticlă
 acoperite cu material plastic
166
Răsadniţele cu o pantă cu încălzire biologică reprezintă tipul de răsadniţă cel mai folosit
de către cultivatorii de legume pentru producerea răsadurilor. Este o răsadniţă de suprafaţă sau
semiîngropată, mobilă sau semifixă, din lemn sau prefabricate de beton.
Elementele constructive sunt:
 tocul de răsadniţă, confecţionat din scândură groasă de 3 - 4 cm, lată de 25 - 30 cm şi
are lungimea de 4 m şi lăţimea de 1,5 m (fig. 13.7.a). Transversal pe toc, la distanţa de
1 m se fixează şipci de lemn (lanteţi) de 4/4 cm şi lungimea de 1,5 m, folosiţi pentru
sprijinirea ferestrelor de răsadniţă şi consolidarea tocului. Mai multe tocuri, puse unul în
continuarea celuilalt alcătuiesc răsadniţa, aceasta ajungând la o lungime de 20 - 24 m.
Fig. 13.7. Tocul de răsadniţă (a), fereastră de răsadniţă (b)
 fereastra de răsadniţă confecţionată tot din lemn, cu lungimea de 1,5 m şi lăţimea de

1 m, prezintă mai multe câmpuri, pentru a permite aşezarea solzuită a mai multor bucăţi
de sticlă, în scopul asigurării unei scurgeri bune a apei, folosirea eficientă a
fragmentelor de sticlă şi eliminarea pierderilor inutile de sticlă, prin spargerea foilor
mari de 1/1,5 m, dacă acoperirea s-ar executa cu o singură foaie de sticlă. La partea
inferioară, fereastra prezintă un şanţ care preia apa din precipitaţii, iar la partea
superioară poate prezenta cleme, pentru prinderea de toc şi asigurarea stabilităţii
acesteia (fig. 13.7.b). Acoperirea se poate face şi cu materiale plastice fexibile sau rigide
cu grad de transparenţă ridicat.
Fig. 13.8. Răsadniţa de suprafaţă cu o pantă
Amplasarea răsadniţelor de suprafaţă cu o singură pantă (fig. 13.8), se face pe o platformă

comună de gunoi de grajd, lăsând poteci de 50 cm între răsadniţe şi la capete care să permită
circulaţia printre ele. Se orientează pe direcţia est-vest, cu înclinare spre sud. La răsadniţele
167
semiîngropate, se sapă un şanţ în care se întroduce gunoiul de grajd şi amestecul de pământ, iar
tocul se aşează la suprafaţa solului, pe marginile şanţului. Este mai avantajoasă din punct de vedere
al menţinerii temperaturii în substrat, dar este mai greoaie de instalat şi necesită mai multă forţă de
muncă la săpatul şanţului (fig. 13.9).
Fig. 13.9. Răsadniţa semiîngropată cu o pantă
Răsadniţele cu 2 pante cu încălzire biologică

Este o construcţie legumicolă destinată atât producerii răsadurilor, cât şi înfiinţării
culturilor. Este fixă, semiîngropată, cu scheletul din metal sau lemn. Dimensiunile răsadniţei sunt:
lungimea 20 - 24 m, lăţimea 3 m, înălţimea de la nivelul stratului de amestec până la coamă, circa
60 cm. Pentru instalarea răsadniţei, se procedează astfel: se sapă un şanţ de 60 - 70 cm adâncime, 3 m
lăţime la partea superioară şi ceva mai puţin la bază (formă trapezoidală), se umple cu gunoi de
grajd semifermentat, peste care se aşează un strat de amestec de circa 15 cm. Tocul răsadniţei se
fixează pe marginile şanţului care se taluzează, iar pe toc se sprijină ferestrele de răsadniţă cu un
capăt, iar cu celălalt capăt pe coamă. Coama se montează pe stâlpi amplasaţi din 2 în 2 m, pe
mijlocul şanţului, au o înălţime de circa 1,2 m, din care circa 50 cm se introduc în pământ.
Schematic, răsadniţa cu 2 pante încălzită biologic, se prezintă în fig. 13.10.
Fig. 13.10. Răsadniţa cu două pante cu încălzire biologică
Există şi răsadniţe cu două pante cu încălzire tehnică, similare cu cele încălzite biologic,
unde în locul gunoiului de grajd se instalează conducte pentru distribuirea agentului termic.
Alte posibilităţi şi detalii constructive ale răsadniţelor sunt prezentate în figurile 13.11 şi
13.12.
168
Fig. 13.11. Detalii constructive la răsadniţe: 1 – toc de lemn; 2 – răsadniţe în două pante din beton;
3, 4 – răsadniţe în două pante din profile de fier; 5 – aerisirea răsadniţelor
Fig. 13.12. Detalii de aerisire (1, 2, 3) şi de construcţie (4 a, b, c)
169
13.2.4. Localuri pentru cultura ciupercilor
Cultura ciupercilor se execută în 3 sisteme: clasic, semiintensiv şi intensiv, fiind necesare

spaţii diferite. Astfel, pentru sistemul clasic şi semiintensiv se folosesc spaţii ca: galerii de mină,
cariere de piatră, tuneluri dezinfectate, care prezintă o bună izolaţie termică în scopul menţinerii
unei temperaturi relativ constante, nefiind necesară instalaţie de încălzire sau de răcire. De
asemenea, se pot folosi grajduri, pivniţe, hale, crame, subsoluri de clădiri, depozite etc., care să fie
dotate cu minimum de instalaţii pentru dirijarea microclimatului.
La sistemul intensiv se folosesc construcţii speciale, dotate cu instalaţii de dirijare automată
a factorilor de vegetaţie, permiţând cultura ciupercilor tot timpul anului.
Localul pentru cultura ciupercilor trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
 să nu permită infiltrarea apei în interior;
 să asigure o ventilaţie foarte bună a aerului pe cale naturală, dirijată sau combinată,
ştiind că la 100 m2 de cultură şi o producţie de 8 kg/m2, volumul de aer pe oră trebuie să
fie de 800 m3 (Zăgrean, 1998);
 să fie uşor de construit şi dezinfectat;
 să prezinte stelaje (rafturi) pentru ocuparea eficientă a spaţiului pe verticală;
 să permită montarea instalaţiilor de dirijare a microclimatului, fără să afecteze spaţiul de
cultură.
13.3. Maşinile şi utilajele folosite în legumicultură
În legumicultură, datorită complexităţii activităţii, gama de maşini şi utilaje este foarte

diferită. Ele se pot grupa în maşini şi utilaje specifice pentru cultura legumelor în câmp, în sere şi
solarii etc., sau în maşini specifice pentru pregătirea terenului, administrarea îngrăşămintelor,
erbicidelor şi insecto-fungicidelor, pentru semănat şi plantat, pentru recoltare etc.
Maşinile şi utilajele specifice culturilor din câmp
Maşini pentru pregătirea terenului: plug PP-3-30, plug reversibil PRP-2-35, maşina de
afânat solul MAS-60, maşina de modelat solul MMS-4,5, maşina pentru deschis rigole MDR-5,
grapa cu discuri GD-3,2, grapa stelată, combinatorul CPGC-4, nivelatorul NM-3,2, tăvălug neted 3
TN-1,3, tăvălug inelar TI-3,85, tractoare: U-650, U-650 M, A 1800 etc.
Maşini pentru aplicarea îngrăşămintelor şi erbicidelor: maşina de împrăştiat gunoi de grajd
MIG-5, maşina de administrat amendamente MA-3,5, echipament de erbicidat purtat EEP-600,
maşina tractată pentru administrat erbicide MET-2500 etc.
Maşini pentru semănat şi plantat: semănătoarea SUP-21, SPC-6 (8), maşina de plantat
răsaduri MPR-5, maşina de plantat bulbi MPB-12, maşina de plantat cartofi 4 SAD-75 etc.
Maşini pentru întreţinerea culturilor: cultivator legumicol CL-4,5, freză purtată pentru
legumicultură FPL-4, maşina de prăfuit şi stropit MPSP-3 x 300, maşina de stropit MST 900.
Maşini pentru recoltare: dislocator DLR-4, maşina de recoltat rădăcinoase MRR-2, maşina
de recoltat ceapă şi usturoi MRC-1,2, maşina pentru recoltat mazăre verde MRM-2,2, maşina pentru
recoltat fasole verde păstăi, combina de recoltat tomate SKT-2, maşina de recoltat castraveţi, maşina
de recoltat spanac, maşina de recoltat varză, maşina de scos cartofi şi lăsat pe sol MRC-2, maşina de
extras seminţe de bostănoase, maşina de extras seminţe de ardei, instalaţia pentru calibrarea cartofului etc.
170
Maşini şi utilaje folosite în spaţii protejate: maşini pentru mărunţit pământ MMP-5, ciur
vibrator, instalaţie pentru umplut ghivece cu amestec nutritiv şi semănat concomitent, maşina de
confecţionat cuburi nutritive MCCN-6, semănătoare SRS-12, SUP-21 modificată, maşina de
împrăştiat gunoi de grajd MIG 2,2, maşina pentru săpat solul în sere şi solarii MSS-1,4, freză pentru
păşuni FPP-1,3, instalaţie pentru dezinfecţia solului cu abur, maşini pentru introducerea substanţelor
chimice de dezinfecţie în sol, motocultorul de mică putere M-6, aparatul de stropit AS-16 M,
electrostivuitoare, instalaţie de sortat pentru tomate IST-2, instalaţie pentru sortat castraveţi, maşina
de ambalat castraveţi în folie MAFC-1 etc.
13.4. Materiale
Îngrăşămintele organice şi chimice sunt indispensabile activităţii din legumicultură, care

necesită cantităţi foarte mari, datorită caracterului intensiv al acestei ramuri a horticulturii.
Cantitatea de îngrăşăminte se stabileşte în funcţie de structura culturilor, producţia
estimată, conţinutul solului în minerale etc.
Pesticidele sunt produse toxice utilizate în protecţia fitosanitară a culturilor legumicole.
Gama de produse este foarte variată, însă se aleg cele specifice culturilor care urmează a fi
înfiinţate, ţinând seama de bolile şi dăunătorii existenţi, de gradul de eficacitate şi de spectrul de
acţiune.
Substanţele bioactive sunt necesare în special culturilor din sere şi solarii şi se folosesc în
scopul stimulării fructificării sau pentru prevenirea alungirii plantelor. Aceste substanţe se folosesc
în cantităţi foarte mici, iar doza de aplicare trebuie respectată cu stricteţe.
Seminţele trebuie să provină de la soiuri şi hibrizi de calitate, iar cantitatea de seminţe se
calculează în funcţie de structura culturilor, de norma de sămânţă la unitatea de suprafaţă stabilită la
fiecare specie şi sistem de cultură în parte, şi de calitatea seminţelor.
Uneltele. Activitatea în legumicultură necesită utilizarea unei game variate de unelte (sape,
greble, lopeţi, furci, roabe, furtunuri, stropitori, găleţi, unelte de grădinărit, diferite prese etc.)
absolut necesare grădinăritului.
Carburanţii şi lubrifianţii se folosesc pentru maşinile şi utilajele folosite în
legumicultură, trebuie să se procure din timp, iar cantitatea necesară se stabileşte în funcţie de
numărul maşinilor şi utilajelor folosite, de suprafaţa cultivată cu legume, de numărul şi dificultatea
lucrărilor, precum şi de consumul specific al agregatelor.

Întrebarea nr. 1
a) Care sunt tipurile de solarii utilizate pentru producerea legumelor?
171
b) Care sunt elementele constructive ale serei de tip bloc?
c) Ce alte elemente mai compun baza materială pentru producerea

legumelor?

 care sunt construcţiile folosite în cultura legumelor;
 care sunt caracteristicile unui solar profesional şi ce condiţii trebuie să
îndeplinească pentru cultura legumelor;
 care sunt tipurile de sere utilizate în cultura legumelor, caracteristici şi
construcţie;
 care sunt materialele şi utilajele necesare pentru producţia legumicolă.
Întrebarea nr. 1
a) Tipurile de solarii utilizate în cultura legumelor sunt: tunele joase (care
nu sunt solarii propriu-zise, ci adăposturi provizorii din material
plastic), tunele înalte individuale sau bloc, cu acoperiş în formă de arc
de cerc sau în 2 pante, acoperite cu materiale plastice flexibile sau
rigide, cu schelet din lemn sau metal, cu uşi glisante sau cu deschidere
cu balamale, etc.
b) Elementele constructive ale serei bloc de tip industrial sunt: fundaţia,
stâlpii de susţinere, fermele de legătură, fermele de susţinere,
contrafişele lungi şi scurte, pereţii şi acoperişul, distanţierul de coamă,
coama, jgheabul şi uşile.
c) Alte elemente care compun baza materială pentru producerea
legumelor sunt: maşinile şi utilajele specifice, carburanţii şi lubrifianţii,
seminţele, îngrăşămintele, pesticidele, substanţe bioactive, diverse
unelte.
172

1. Care sunt condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o seră şi un
solar, la nivel profesional, pentru cultura legumelor? – 6 p.
2. Care sunt maşinile specifice culturii legumelor? – 1 p.
3. Ce condiţii trebuie să îndeplinească localurile pentru cultura
ciupercilor? – 2 p.
mai eficiente.

173
SISTEME DE CULTURĂ
Cuprins
14.2. Sisteme de cultură a plantelor legumicole pe sol..................................................... 174
14.3. Sisteme de cultură a plantelor legumicole fără sol................................................... 176
14.4. Alegerea şi amenajarea terenului pentru cultura legumelor..................................... 179
14.5. Folosirea raţională a terenului.................................................................................. 181
14.5.1. Asolamente legumicole................................................................................. 181
14.5.2. Culturi succesive........................................................................................... 185
14.5.3. Culturi asociate............................................................................................. 188
14.5.4. Culturi intercalate..........................................................................................191
14.5.5. Culturi duble................................................................................................. 193

 cunoască sistemele de cultură şi caracterizarea acestora în funcţie de
criteriile folosite;
 cunoască rolul asolamentului şi însuşirea principiilor pentru întocmirea
asolamentelor legumicole;
 cunoască posibilităţile cultivării intensive şi raţionale a terenului prin
culturi succesive, asociate, duble şi intercalate.
Cultivarea plantelor legumicole se face după anumite reguli şi principii care, aplicate
corect, conduc la obţinerea unor rezultate spectaculoase. Dintre acestea, se pot aminti: alegerea unui
sistem de cultură adecvat scopului urmărit, alegerea corespunzătoare a terenului şi amplasarea
culturilor în zonele cele mai favorabile, folosirea intensivă şi raţională a terenului, aplicarea la
momentul optim şi în mod corect a lucrărilor de întreţinere a plantelor şi solului, pregătirea spaţiilor
pentru cultura plantelor legumicole în sistem protejat şi forţat etc.
14.2. Sisteme de cultură a plantelor legumicole pe sol
Plantele legumicole se cultivă în diverse sisteme, în funcţie de locul unde se înfiinţează

cultura, de felul materialului utilizat (răsad sau sămânţă), de modul de valorificare al produselor
obţinute, de epoca de înfiinţare a culturilor şi natura substratului de cultură.
174
După locul unde se înfiinţează cultura, se întâlnesc:
 Culturile forţate – sunt culturile efectuate în sere, în tot timpul anului, ceea ce conferă
caracterul industrial de cultură a legumelor, datorită posibilităţii dirijării microclimatului prin
intermediul instalaţiilor din dotarea serelor. Prin acest sistem, se obţin produse proaspete tot timpul
anului şi în mod special iarna, când din alte sisteme de cultură nu se pot obţine, iar nivelul
producţiei este net superior oricărui alt sistem de cultură. De asemenea, din culturile forţate,
produsele pot fi exportate, fiind aducătoare de venituri importante.
 Culturile protejate – sunt culturile legumicole efectuate în tunele joase, solarii etc.
În tunelele joase, culturile se protejează o anumită perioadă cu folie de polietilenă sau alte
materiale plastice, după care rămân în câmp deschis. Protejarea culturilor se face primăvara
devreme, în scopul creării unor condiţii de microclimat favorabil legumelor, feririi acestora de
îngheţurile şi brumele târzii de primăvară, posibilităţii obţinerii unei recolte timpurii şi extratimpurii
şi obţinerii unor venituri importante. Protejarea culturilor se face şi toamna, în scopul prelungirii
perioadei de vegetaţie a culturilor mai pretenţioase faţă de temperatură şi, implicit, prelungirea
perioadei de consum cu legume proaspete.
În solarii, în general, culturile sunt acoperite întreaga perioadă de vegetaţie, deoarece
pentru acoperirea acestora se foloseşte folie de polietilenă cu durata de utilizare de 3 - 5 ani şi chiar
mai mult, folie tratată UV, IR, anticondens etc. Costurile cu investiţia se recuperează, întrucât
cantitatea şi calitatea producţiei sunt net superioare celei din câmp, datorită posibilităţii cultivării
solariilor şi în perioadele mai reci ale anului, folosind specii mai puţin pretenţioase la căldură şi
tehnici de cultură ajutătoare (mulcire, dubla sau tripla protejare, soiuri adecvate). În spaţiile
protejate, temperatura creşte cu câteva grade (2 - 5°C) faţă de mediul exterior, mai ales când se
recurge la dubla sau tripla acoperire a construcţiilor cu folie de polietilenă. Cercetările în acest
domeniu au demonstrat că producţia creşte şi se obţine mai devreme, însă lucrarea este costisitoare,
trebuie să se execute la cei mai înalţi parametrii de calitate, pentru a nu fi afectată cantitatea de
lumină de la nivelul plantelor. De asemenea, în culturile protejate, se creează condiţii mai bune de
umiditate, plantele sunt ferite de acţiunea vânturilor puternice, iar producţia se obţine cu 2 - 3
săptămâni mai devreme decât în câmp.
 Culturile în câmp – sunt culturile care parcurg întreaga perioadă de vegetaţie în câmp
deschis, de la înfiinţare până la încheierea ciclului de vegetaţie. În această situaţie, trebuie
respectată riguros epoca de înfiinţare a culturilor, în funcţie de pretenţiile faţă de temperatură,
pentru a evita unele pierderi datorate accidentelor climatice. Se practică la toate speciile legumicole.
 Culturile adăpostite – sunt acele culturi înfiinţate pe terenuri cu adăpostire naturală sau
în perdele de protecţie realizate din plante cu talie mai mare (porumbul). O adăpostire a culturilor
legumicole poate fi realizată şi prin modelarea terenului în biloane cu panta inegală şi plantarea pe
panta adăpostită (sudică) care se şi încălzeşte mai uşor, acoperirea plantelor cu clopote de sticlă, cu
hârtie pergament etc.
După materialul folosit la înfiinţare, există două sisteme de cultură:
 Culturile înfiinţate prin semănat direct – în câmp (morcov, pătrunjel, păstârnac,
sfeclă, ridichi, mazăre, fasole), dar şi în spaţii protejate (spanac, mărar, ridichi de lună, pătrunjel
etc.). Acest sistem de cultură necesită o pregătire optimă a patului germinativ, prin lucrări repetate
ale solului şi la momentul optim, precum şi folosirea de sămânţă certificată. Rezultate foarte bune
se obţin prin folosirea seminţelor drajate, la speciile cu seminţe mici (morcov, pătrunjel).
 Culturile înfiinţate prin plantarea răsadurilor – se execută atât în câmp, cât şi în
spaţii protejate. Acestea produc mai de timpuriu, au o perioadă de vegetaţie mai scurtă (având în
175
vedere că răsadurile se produc în spaţii încălzite) şi se pot cultiva specii mai pretenţioase la căldură
în zone unde temperatura este mai scăzută. Se pot cultiva în solarii sau în câmp, plantarea
efectuându-se în perioada 1 - 10 mai pentru speciile mai pretenţioase la căldură, când pericolul
brumelor târzii a trecut. Exemple: tomate, ardei, vinete, castraveţi etc. Cele cu pretenţii reduse faţă
de temperatură se pot cultiva mai devreme sau pot rămâne peste iarnă în câmp, respectiv ceapa şi
usturoiul verde, salata, spanacul etc.
După modul de valorificare a producţiei, culturile legumicole se împart în:
o culturi destinate producerii legumelor necesare consumului în stare proaspătă
(morcov, pătrunjel, sfeclă, ţelină, cartof, ceapă etc.).
o culturi destinate producerii legumelor necesare industrializării (mazăre, fasole
verde, bame, tomate, castraveţi, ardei gogoşar şi iute etc.).
După epoca de înfiinţare, culturile pot fi:
o extratimpurii (cele care se înfiinţează foarte devreme, la începutul primăverii);
o timpurii (de primăvară);
o semitimpurii (de vară);
o târzii (de toamnă).
După substratul de cultură folosit, sunt:
o culturi pe sol (sistemul tradiţional de cultură);
o culturi pe diferite substraturi (minerale, organice, în soluţii nutritive).
14.3. Sisteme de cultură a plantelor legumicole fără sol
Tehnologia actuală a cultivării legumelor în spaţii protejate, în special în sere, prevede

înlocuirea solului cu alte substraturi, aceste culturi fiind denumite şi culturi „fără sol”.
Cultura legumelor fără sol se cunoaşte de multă vreme, însă nu a căpătat extindere decât în
anii '70 - '80. Primele încercări de cultură a plantelor în mediu apos au fost făcute de Boyle (1666)
care a constatat că apa singură nu poate asigura creşterea plantelor. În 1784, în Italia, la Academia
Georgofili, apar scrieri privind cultura plantelor în mediul lichid. Cultura plantelor cu soluţii
nutritive a devenit posibilă mult mai târziu (1840 - 1842), când s-au făcut încercări ştiinţifice de
creştere a plantelor pe medii inerte, prin folosirea sărurilor minerale existente în cenuşa plantelor
(Davidescu D., 1956, 1981, 1992; Mansantini, 1987).
În Germania, Knopp şi Sachs au pus bazele teoretice ale culturii plantelor în soluţii
nutritive cu compoziţie controlată. În California, Gerike publică în anii 1929 - 1930 primele
informaţii privind cultura tomatelor în soluţii nutritive, iar în 1937 - 1938 a experimentat aşezarea
plantelor cu rădăcinile în soluţii nutritive şi a observat că sufereau din lipsa aerului, de unde
necesitatea recirculării soluţiei nutritive. La sfârşitul anilor 70, în Danemarca şi alte ţări europene, a
crescut interesul pentru cultura plantelor pe alte substraturi decât solul, datorită costului foarte
ridicat al sterilizării acestuia. Cooper, în Anglia, a pus la punct tehnica de cultură pe film nutritiv
(NTF), iar în Danemarca (Staţiunea Hornum) a fost descoperită vata minerală ca substrat de cultură.
În România, au existat încercări de cultură a legumelor în soluţii nutritive în 1956
(Davidescu D.), 1965 (Savinova), 1968 (Maier), 1972 (Mănescu), 1989 (Ilie G., Ana Stănescu),
1992 (Lăcătuş V.).
176
În cadrul Catedrei de Legumicultură Bucureşti, după anul 1990, au existat şi există
preocupări privind cultura legumelor pe diferite substraturi de cultură (N. Atanasiu şi colab.),
producerea răsadurilor pe substraturi organice şi minerale cu soluţii nutritive (Gheorghiţa Hoza).
Cercetările privind influenţa unor substraturi organice la cultura tomatelor arată că acestea
influenţează favorabil timpurietatea şi calitatea producţiei. Rezultate bune s-au obţinut şi în
condiţiile reutilizării substraturilor, dar dezinfectate cu formalină 3 %. La castraveţii tip cornişon,
folosind substraturi organice (turbă neagră 20 % + turbă roşie 20 % + compost forestier 40 % +
rumeguş 20 % şi mraniţă 50 % + rumeguş 50 %), comparativ cu cultura pe sol, s-a constatat că
prima variantă de substrat a dus la obţinerea celei mai ridicate producţii totale şi o calitate
superioară a fructelor, apreciată prin conţinutul în vitamina C, substanţa uscată solubilă şi totală
(N. Atanasiu şi colab.). Cercetările efectuate de Apahidean Al.S. şi colab. (2008) au arătat că la
cultura tomatelor în sere, în vase cu substrat organic şi soluţii nutritive, se face o economie mare de
substrat de cultură, de apă şi îngrăşăminte, faţă de cultura pe solul serei.
Producerea răsadurilor de tomate, ardei şi vinete pe substraturi organice şi minerale, cu
soluţii nutritive, a determinat o scurtare a perioadei de obţinere a acestora faţă de martor cu 7 zile la
tomate, pe substrat de turbă şi perlit, 10 zile la ardei şi 12 zile la vinete, pe substrat de turbă.
Răsadurile produse în acest sistem au asigurat un spor la producţia timpurie (25 - 27 % la tomate,
27 - 29 % la ardei şi 13 - 16 % la vinete) faţă de martor (sistemul clasic). De asemenea, producţia
totală a crescut cu 6 - 8 % în funcţie de specie (Gheorghiţa Hoza, 1997).
Avantajele culturii fără sol Dezavantajele culturii fără sol

 obţinerea unor producţii foarte ridicate, comparativ cu  costul foarte ridicat al inves-
cultura pe sol. Astfel, pe plan mondial, producţia de tiţiilor;
tomate a variat între 18,5 kg/m2 pe substrat de tescovină  cheltuieli mari pentru asigu-
(Leoni S. şi colab., 1991) şi 40,5 kg/m2 pe vată minerală rarea funcţionării instala-
(Verniand, 1990); la salată 10,5 kg/m2 şi 7,7 kg/m2 la ţiilor;
andive (Molfino M., 1993), 4,12 kg/plantă la pepeni  necesitatea existenţei unui
galbeni pe substrat de turbă + perlit şi 3 kg/plantă pe personal cu o pregătire
vată minerală (Vincenzoni A., 1991); profesională ridicată.
 asigurarea timpurietăţii producţiei, cu influenţă benefică
asupra veniturilor realizate;
 controlul riguros al stării fitosanitare a culturilor;
 eliminarea cheltuielilor cu dezinfecţia solului pentru că
acesta nu mai există;
 posibilitatea efectuării monoculturii;
 automatizarea completă a tehnologiei de cultură;
 controlul riguros al nutriţiei minerale a plantelor;
 reducerea consumului de apă şi a îngrăşămintelor pe
kilogramul de substanţă uscată, limitând pierderile prin
drenaj;
 posibilitatea folosirii în cultura legumelor a substra-
turilor inerte (pietriş, nisip, perlit);
 automatizarea sistemului de fertiirigare.
177
Clasificarea sistemelor de cultură a plantelor cu soluţii nutritive se face în funcţie de modul
de alimentare a plantelor cu soluţie nutritivă, de modul cum soluţia nutritivă vine în contact cu
rădăcinile plantelor şi de recuperarea sau pierderea soluţiei nutritive.
Hidroponica se caracterizează prin aceea că rădăcinile plantelor cresc direct în soluţia
nutritivă, plantele fiind susţinute de o plasă de sârmă acoperită cu turbă, muşchi vegetal sau
poliuretan. Aprovizionarea cu oxigen a rădăcinilor este dificilă, ceea ce necesită aerisirea şi
reciclarea soluţiei. Lipsa sau insuficienţa oxigenului favorizează procesele de anaerobioză cu
formarea unor produşi toxici, precum cei de fermentaţie alcoolică, sau se produc tulburări în
organizarea celulelor meristematice etc.
Hidrocultura este sistemul prin care plantele cresc într-un substrat inert (nisip, pietriş,
perlit), substrat organic (turbă, tescovină, fibră de cocos etc.) sau materiale plastice, umectate
periodic cu soluţii nutritive care nu se recuperează (fig. 14.1).
Fig. 14.1. Hidrocultura: 1 – pompa de recirculare; 2 – rezervor de soluţie; 3 – substrat inert;

4 – rezervor de recuperare
Aeroponica se caracterizează prin aceea că rădăcinile plantelor cresc liber în interiorul

unor tuburi de plastic, în care soluţia nutritivă este pulverizată foarte fin pe acestea, creând astfel o
atmosferă umedă şi închisă. Este eliminat total riscul asfixierii rădăcinilor, deoarece oxigenul este în
cantitate suficientă, respiraţia rădăcinilor se desfăşoară normal, iar absorbţia elementelor nutritive
este mai bună. Aeroponica se poate practica şi pe panouri orizontale sau înclinate (fig. 14.2.a, b),
prevăzute cu orificii în care se aşează plantele şi unde se pompează soluţia nutritivă, care se
recuperează.
Fig. 14.2. Aeroponica: a – verticală; b – oblică; 1 – perete din poliester; 2 – tub de alimentare cu soluţie nutritivă
178
Sistemul de cultură pe film nutritiv (NFT) este sistemul în care plantele cresc într-o
peliculă continuă şi foarte fină de soluţie nutritivă. Termenul de „film” se foloseşte pentru a sublinia
grosimea extrem de mică a fluxului de soluţie nutritivă, care trebuie să se menţină constant pentru a
permite părţii superioare a rădăcinii să rămână în contact cu aerul. Sistemul NFT este complet
automatizat şi necesită controale riguroase pentru a asigura nutriţia corectă a plantelor.
Sistemul hidroponic plan (PPH - Plant Plane Hydroponic) este utilizat în Germania, Italia
şi Olanda. În acest sistem, soluţia nutritivă este distribuită pe sub o suprafaţă plană, nu prin tuburi şi
capilare. Plantele crescute în PPH sunt fixate în cuburi de grodan, aşezate pe o membrană specială
de poliester sau din fibre vegetale biodegradabile, aşezate între 2 straturi de film plastic. Membrana
reţine soluţia nutritivă şi apoi o pune la dispoziţia rădăcinilor. Sistemul PPH se poate instala şi pe
suprafeţe uşor înclinate, excesul de soluţie putând fi colectat în canale şi reutilizat. Acest sistem are
costuri cu circa 30 % mai reduse faţă de alte sisteme, consum mic de îngrăşăminte, utilizare o
perioadă de 10 ani, asigură timpurietate şi calitate producţiei.
Soluţii nutritive utilizate în culturile fără sol
Cultura plantelor pe medii artificiale, lipsite de elemente nutritive, nu se concepe fără
utilizarea soluţiilor nutritive. În prezent, există peste 300 de reţete de soluţii nutritive cu compoziţie
diferită, utilizate la diverse specii, în fenofaze diferite de creştere şi fructificare şi în sisteme diferite.
 să conţină macroelemente (N, P, K, Mg, S) în forme uşor

asimilabile şi microelemente indispensabile plantelor (Fe, B,
Cu, Zn, Mn, Na etc.);
Soluţiile nutritive  concentraţia soluţiei să fie în limitele de presiune osmotică ce
trebuie să îndeplinească favorizează absorbţia apei şi a elementelor minerale în plante;
unele condiţii:  pH-ul soluţiei nutritive să fie corelat cu specia şi controlat
periodic;
 apa folosită la pregătirea soluţiei să aibă un pH în jur de 7 şi
un conţinut scăzut în Na, Cl, S, Fe şi Ca.
Substraturi utilizate în culturile fără sol

Cercetările efectuate în acest domeniu au scos în evidenţă faptul că sistemul de culturi fără
sol se poate practica pe orice substrat organic sau anorganic, altul decât solul.
Materialele organice cele mai folosite sunt turba, compostul forestier, simple sau în
amestec în diferite proporţii, tescovina, fibra de cocos obţinută din macerarea nucilor de cocos,
compostul de frunze, subproduse de la cultura porumbului, resturi de cereale şi leguminoase.
Materialele anorganice sunt: vata minerală, perlitul, nisipul, poliuretanul, vermiculitul,
pozolana, polistirenul expandat.
14.4. Alegerea şi amenajarea terenului pentru cultura legumelor
Plantele legumicole, datorită particularităţilor biologice, necesită terenuri cu fertilitate

naturală ridicată, profunde, bine structurate, cu textură uşoară spre mijlocie, cu reacţie slab acidă
sau neutră.
179
Alegerea terenului pentru cultura legumelor este determinată de un studiu foarte riguros al
mai multor factori, care caracterizează terenul şi zona unde acesta există, şi anume:
1. factorii pedologici;
2. factorii climatici;
3. factorii social-economici.
Din punct de vedere pedologic, terenurile alese pentru cultura legumelor trebuie să fie
fertile, cu textură luto-nisipoasă sau nisipo-lutoasă, amplasate de-a lungul râurilor, pe lunci, să fie
însorite, cu conţinut în humus de 4 - 5 %, capacitate bună de reţinere a apei, să nu formeze crustă.
De asemenea, să fie adăpostite natural, să fie în apropierea unei surse sigure de apă, apa freatică să
fie la peste 2 m adâncime, pentru a evita băltirea în condiţii de precipitaţii mai abundente, să fie
plane sau cu uşoară înclinare spre sud sau sud-vest.
Din punct de vedere climatic, un rol deosebit de important îl joacă temperatura medie
anuală, temperatura medie a lunii celei mai calde, suma gradelor de temperatură din perioada de
vegetaţie, numărul de zile fără îngheţ, perioada primei şi ultimei brume, perioada apariţiei primului
şi a ultimului îngheţ, care influenţează înfiinţarea sau desfiinţarea culturilor legumicole etc.
Umiditatea atmosferică influenţează mult creşterea şi dezvoltarea plantelor, de aceea
trebuie cunoscut nivelul de umiditate din luna cea mai călduroasă, grosimea stratului de zăpadă,
suma precipitaţiilor anuale şi repartizarea acestora, frecvenţa grindinei etc.
Din punct de vedere socio-economic, se impune cunoaşterea tradiţiei în cultura legumelor
în zona respectivă, asigurarea forţei de muncă necesară pe întreaga perioadă de cultură a legumelor,
posibilitatea valorificării produselor obţinute (existenţa unei pieţe de desfacere), apropierea de căi
de comunicaţie practicabile tot timpul anului, apropierea de unităţi zootehnice pentru valorificarea
subproduselor de la culturile legumicole şi procurarea mai uşoară şi mai ieftină a îngrăşămintelor
organice.
Amenajarea terenului pentru cultura legumelor se execută atunci când acesta este preluat în
cultură pentru prima dată. În acest sens, amenajarea se face ţinând cont de sistemul de irigare,
aprobat după un proiect întocmit anterior, pe baza unui studiu pedologic, împărţirea terenului în sole
şi parcele în funcţie de sistema de maşini şi utilizarea eficientă a acesteia, solele având o suprafaţă
de circa 20 - 30 ha, iar parcelele de 5 - 6 ha. Pentru transportul produselor obţinute, dar şi al
materialelor necesare desfăşurării procesului de producţie, este necesară o reţea de drumuri, a căror
suprafaţă să nu depăşească 1 - 3 % din totalul suprafeţei. Se trasează drumurile principale cu
lăţimea de 6 m şi drumurile secundare cu lăţimea de 3 m. De asemenea, se mai execută nivelarea de
bază a terenului care trebuie să asigure o pantă de 1 - 3 ‰.

Întrebarea nr. 1
a) Care sunt sistemele de cultură a plantelor legumicole?
180
b) Care sunt avantajele culturii legumelor fără sol?
c) Care sunt sistemele de cultură fără sol a plantelor legumicole?
d) Ce condiţii trebuie să îndeplinească soluţiile nutritive?
14.5. Folosirea raţională a terenului
O folosire raţională a terenului, în legumicultură, presupune o tehnică de lucru prin care

acesta să fie cultivat o perioadă cât mai lungă din an, pentru eşalonarea producţiei şi a veniturilor cu
diferite culturi, dar cu menţinerea sau îmbunătăţirea însuşirilor solului. Ca posibilităţi de folosire
raţională şi intensivă a terenului sunt asolamentele legumicole, culturile succesive şi asociate,
culturile intercalate, duble etc.
14.5.1. Asolamente legumicole
Reprezintă cea mai raţională formă de folosire a terenului şi constă în repartizarea în timp
şi spaţiu a culturilor legumicole, în strânsă legătură cu agrotehnica aplicată.
Practica asolamentelor în legumicultură derivă din faptul că proprietăţile fizice, chimice şi
biologice ale solului se degradează destul de repede, datorită lucrărilor repetate de pregătire a
terenului, aplicării unor cantităţi mari de îngrăşăminte, aplicării pesticidelor pentru protecţia
fitosanitară a culturilor, administrării unor cantităţi importante de apă, consumului mare de
elemente nutritive din sol care uneori este unilateral, cultivării ani de-a rândul cu aceleaşi specii,
care secătuiesc solul şi contribuie la înmulţirea buruienilor, bolilor şi dăunătorilor.
 stabilirea structurii culturilor, ţinând cont de forţa de muncă disponibilă şi

gradul de mecanizare;
 zonarea culturilor;
Principiile  stabilirea direcţiei de specializare (consum proaspăt, industrializare);
întocmirii  cultivarea legumelor cu înrădăcinare superficială (ceapă, salată, castraveţi)
asolamentelor: să se facă după cele cu înrădăcinare profundă (morcov, păstârnac, pepeni),
pentru folosirea eficientă a resurselor solului;
 speciile legumicole care contribuie la creşterea conţinutului în materie
organică a solului (mazăre, fasole) să se cultive după cele care sunt mari
consumatoare de elemente nutritive: varză, castraveţi, ardei, vinete etc.;
 speciile legumicole mai puţin pretenţioase faţă de elementele nutritive, în
special azot (morcov, ceapă, usturoi), să nu se cultive pe sole unde în anul
precedent s-au aplicat îngrăşăminte organice;
181
 speciile cu talie mică: salată, spanac, să urmeze după specii cu aparat
foliar foarte bine dezvoltat şi prăşitoare (tomate, ardei, vinete, varză,
dovlecei), care lasă terenul curat de buruieni;
 introducerea în asolament a unei sole săritoare cu lucernă sau alte ierburi
perene, o perioadă de 3 - 4 ani, urmată de solanacee şi bostănoase, care
sunt foarte pretenţioase la structura solului;
 rotaţia erbicidelor, pentru a preveni apariţia buruienilor, dar trebuie să se
ţină seama de remanenţa minimă a acestora în sol şi de selectivitate, nu
numai pentru cultura la care se aplică, ci şi pentru cea care urmează;
 speciile legumicole care se cultivă primăvara devreme (mazăre, morcov)
să intre în rotaţie cu cele care eliberează terenul toamna mai devreme
(tomate, castraveţi, ardei), pentru a exista timp suficient toamna de
pregătire a terenului;
 nu se cultivă pe aceeaşi solă, una după alta, specii care aparţin aceleiaşi
familii botanice, pentru a reduce riscul înmulţirii accelerate a bolilor şi
dăunătorilor comuni, decât după circa 4 ani;
 fertilizarea cu gunoi de grajd - asigură sporuri de producţie la varză,
castraveţi, tomate, ardei şi vinete;
 nu se aplică gunoi de grajd în anul culturii, la legumele rădăcinoase, cu
excepţia ţelinei, ci la planta premergătoare; Berar V. şi Poşta, 2005, arată
că la folosirea mraniţei şi a îngrăşămintelor chimice creşte producţia la
morcov, dar nu şi calitatea;
 valorificarea solurilor cu conţinut mai ridicat de calciu prin culturi de
varză, conopidă şi castraveţi;
 legumele perene, care au o durată de viaţă mai mare (8 - 10 ani), nu se
includ în asolament, iar revenirea acestora pe aceeaşi suprafaţă de teren
este posibilă după 6 - 7 ani;
 la întocmirea schemelor de asolament trebuie să se ţină seama şi de planta
premergătoare (tabelul 14.1).
Schemele de asolament se întocmesc ţinând cont, pe de o parte, de destinaţia producţiei şi

prezenţa solei săritoare cu lucernă, iar pe de altă parte, de zona de favorabilitate şi sistemul de
cultură. În cadrul asolamentului, numărul solelor este egal cu numărul anilor de rotaţie, iar tipul
asolamentului poate fi legumicol (în unităţile specializate) sau mixt (plante legumicole-plante
cerealiere, plante legumicole-plante furajere, plante legumicole-pepiniere pomicole şi viticole).
Schemele de asolament se întocmesc în general pentru culturile din câmp (tabelele 14.2,
14.3, 14.4, 14.5, 14.6, 14.7). În spaţiile protejate, se realizează mult mai greu, datorită faptului că
numărul speciilor cultivate este mult mai restrâns şi aparţin, în cea mai mare parte, aceleiaşi familii
botanice. În acest caz, rotaţia trebuie făcută între specii, încât pe aceeaşi suprafaţă să nu urmeze
specii din aceeaşi familie botanică sau introducerea în asolament a speciilor floricole. La culturile
din sere, se poate practica şi monocultura (cultivarea pe aceeaşi suprafaţă de teren a aceleiaşi specii
mai mulţi ani la rând), aceasta numai după dezinfecţia termică a solului, prin care se distrug aproape
în totalitate agenţii patogeni, dăunătorii şi seminţele de buruieni şi are loc descompunerea
exudatelor radiculare toxice pentru plante etc.
182
Tabelul 14.1
Plante premergătoare pentru culturile de legume
Nr. crt. Cultura Foarte bune Bune Acceptabile Contraindicate
1. Ardei lucernă, trifoi rădăcinoase bulboase solano-fructoase, cartofi
2. Bame varză timpurie rădăcinoase bulboase -
3. Bob tomate, ardei cereale păioase cartofi mazăre, fasole
4. Ceapă mazăre, fasole tomate, ardei, vinete vărzoase, bostănoase bulboase, rădăcinoase
5. Castraveţi varză, cartofi mazăre, fasole rădăcinoase, bulboase bostănoase
6. Conopidă bostănoase, leguminoase, bulboase rădăcinoase vărzoase
solano-fructoase
7. Dovlecei lucernă, trifoi, mazăre, fasole bulboase, rădăcinoase vărzoase, cartofi bostănoase
8. Fasole tomate, ardei, varză, rădăcinoase varză timpurie, verdeţuri cereale păioase, porumb, mazăre, fasole şi alte leguminoase
floarea-soarelui
9. Gulioare fasole, mazăre cartofi, tomate castraveţi vărzoase
10. Mazăre orice cultură care eliberează terenul toamna nu foarte târziu
11. Morcov, păstârnac varză, tomate, castraveţi cartofi, cereale de toamnă mazăre rădăcinoase
12. Pătrunjel de rădăcină tomate, ardei catraveţi, cartofi cereale păioase, floarea-soarelui -
13. Pepeni galbeni varză, cartofi mazăre, fasole rădăcinoase, bulboase bostănoase
14. Pepeni verzi leguminoase perene desţelenite mazăre, fasole varză, cartofi -
15. Vinete lucernă, trifoi desţelenite păstăioase, bostănoase bulboase, rădăcinoase solano-fructoase, cartofi
16. Praz mazăre, fasole tomate, ardei, vinete bostănoase, vărzoase bulboase
17. Ridichi tomate, castraveţi cartofi, ardei, vinete leguminoase rădăcinoase, vărzoase
18. Salată ardei, vinete, castraveţi tomate, cartofi rădăcinoase, bulboase culturi erbicidate cu produse neselective
19. Spanac mazăre, fasole, cartofi tomate, rădăcinoase ardei, vinete, ceapă, praz culturi erbicidate cu produse neselective
20. Tomate lucernă şi trifoi, mazăre, fasole rădăcinoase, bulboase bostănoase, cereale, secară culturi erbicidate cu triazinice
masă verde
21. Ţelină de rădăcină tomate, ardei, vinete bostănoase, cartofi verdeţuri rădăcinoase, bulboase
22. Varză de vară mazăre, fasole, tomate cartofi timpurii, rădăcinoase bulboase -
23. Varză de toamnă mazăre, fasole cartofi timpurii, spanac, solano-fructoase -
salată
24. Varză roşie lucernă, bostănoase cartofi, mazăre, fasole bulboase, tomate -
183
Tabelul 14.2
Schemă de asolament pentru specii legumicole
destinate consumului în stare proaspătă
Anul 1 2 3 4
Sola
I Solanacee Bostănoase Vărzoase Cartofi timpurii +
fasole de toamnă
II Bostănoase Vărzoase Cartofi timpurii + Solanacee
fasole de toamnă
III Vărzoase Cartofi timpurii + Solanacee Bostănoase
fasole de toamnă
IV Cartofi timpurii + Solanacee Bostănoase Vărzoase
fasole de toamnă
Tabelul 14.3
Schemă de asolament pentru culturi destinate industrializării
Anul 1 2 3 4
Sola
I Tomate Mazăre + Castraveţi Rădăcinoase
varză de toamnă
II Mazăre + Castraveţi Rădăcinoase Tomate
varză de toamnă
III Castraveţi Rădăcinoase Tomate Mazăre +
varză de toamnă
IV Rădăcinoase Tomate Mazăre + Castraveţi
varză de toamnă
Tabelul 14.4
Schemă de asolament cu solă săritoare
Anul 1 2 3 4
Sola
I Tomate Varză Morcov Lucernă
II Varză Morcov Tomate Varză
III Morcov Tomate Varză Morcov
IV Lucernă Lucernă Lucernă Tomate
Tabelul 14.5
Schemă de asolament pentru zona I în sistem irigat
Anul 1 2 3 4 5
Sola
I Solanacee Rădăcinoase Vărzoase Bostănoase Cartofi timpurii
II Rădăcinoase Vărzoase Bostănoase Cartofi timpurii Solanacee
III Vărzoase Bostănoase Cartofi timpurii Solanacee Rădăcinoase
IV Bostănoase Cartofi timpurii Solanacee Rădăcinoase Vărzoase
V Cartofi timpurii Solanacee Rădăcinoase Vărzoase Bostănoase
184
Tabelul 14.6
Schemă de asolament pentru zona a II-a
Anul 1 2 3 4 5
Sola
I Solanacee Rădăcinoase Bulboase Vărzoase Bostănoase
II Rădăcinoase Bulboase Vărzoase Bostănoase Solanacee
III Bulboase Vărzoase Bostănoase Solanacee Rădăcinoase
IV Vărzoase Bostănoase Solanacee Rădăcinoase Bulboase
V Bostănoase Solanacee Rădăcinoase Bulboase Vărzoase
Tabelul 14.7
Schemă de asolament pentru zona a III-a
Anul 1 2 3 4
Sola
I Varză Rădăcinoase Păstăioase Bulboase
II Rădăcinoase Păstăioase Bulboase Varză
III Păstăioase Bulboase Varză Rădăcinoase
IV Bulboase Varză Rădăcinoase Păstăioase
14.5.2. Culturi succesive
Culturile succesive reprezintă sistemul prin care două sau trei specii legumicole se cultivă
pe aceeaşi suprafaţă de teren, pe parcursul unui an calendaristic. Reprezintă o formă eficientă de
folosire a terenului, contribuind la o mai bună eşalonare a producţiei şi a forţei de muncă.
Întocmirea succesiunilor de culturi se face pe principii bine stabilite, care să ducă la
obţinerea unor rezultate foarte bune.
 speciile legumicole care intră în succesiune să aparţină unor

familii botanice diferite;
 plantele să aibe perioade de vegetaţie diferite;
 profunzimea sistemului radicular să fie diferită, pentru a folosi
eficient, pe diferite adâncimi, apa şi hrana;
Principiile
 speciile mai puţin pretenţioase la căldură se pot cultiva toamna,
succesiunii culturilor
recoltarea se face primăvara devreme, obţinând astfel producţii
legumicole:
extratimpurii (salată, spanac, ceapă şi usturoi verde);
 speciile termofile se cultivă primăvara mai târziu, când
temperatura atinge pragul minim pentru fiecare dintre aceste
specii;
 speciile mari consumatoare de elemente fertilizante, în special azot
(varză, salată, spanac etc.), să fie urmate de specii cu consum mai
mic: fasole, mazăre, tomate, rădăcinoase.
185
În sistemul culturilor succesive, sunt 3 tipuri de culturi:
o cultura principală (de bază), care se caracterizează printr-o perioadă de vegetaţie lungă,
prezintă o importanţă economică mare şi, în general, are o pondere mare în suprafaţa
ocupată cu legume;
o cultura secundară, care poate fi anticipat-anterioară (se cultivă înaintea celei principale)
sau următoare, succesivă (după cultura de bază). Culturile secundare au perioadă scurtă
de vegetaţie.
ATENŢIE!!! Succesiunea culturilor se realizează în câmp, solarii şi sere.
În câmp, se practică cele mai diverse scheme de succesiuni de culturi, cu respectarea

principiilor care stau la baza acestora, atât pe suprafeţe mari, cât şi pe suprafeţe mai mici, unde se
pot urmări mai uşor. În succesiuni, pot intra 2 - 3 specii, pentru ca terenul să fie ocupat mai mult
timp, iar lucrările de pregătire (fertilizare, erbicidare, modelare) trebuie să se facă în aşa fel încât să
se poată aplica schema de succesiune.
Când în succesiune intră 3 specii, se recomandă înfiinţarea culturilor din toamnă (ceapă
verde, spanac, salată); primăvara (15 - 20 aprilie) se recoltează şi permit înfiinţarea unor culturi de
bază (tomate timpurii), după care urmează a treia cultură, care să-şi încheie perioada de vegetaţie în
luna octombrie - noiembrie (conopidă de toamnă, varză de toamnă etc.).
Cele mai frecvente succesiuni sunt: cartof timpuriu + varză de toamnă; varză, conopidă
timpurie + castraveţi de toamnă; mazăre + varză de toamnă; mazăre + castraveţi de toamnă;
verdeţuri (plantate sau semănate direct) + ardei, vinete etc. (tabelul 14.8).
Tabelul 14.8
Scheme de culturi succesive de plante legumicole în câmp
(Indrea D., 2007)
Nr. Cultura anterioară Cultura principală Cultura următoare
crt.
1. Spanac, salată, ceapă şi Tomate, ardei, vinete, Ridichi de lună, salată,
usturoi verde castraveţi, dovlecei, pepeni, spanac de toamnă, ceapă,
(înfiinţate din toamnă) fasole pentru păstăi usturoi de iarnă
2. Spanac, salată, ceapă şi Morcov, sfeclă roşie de -
usturoi verde toamnă, ridichi de iarnă
(înfiinţate din toamnă)
3. Secară şi borceag masă Varză, conopidă, -
verde, orz de toamnă (boabe) gulii de toamnă
4. Spanac, salată, ceapă şi Varză, conopidă, -
usturoi verde, ridichi de lună gulii de toamnă,
fasole verde, castraveţi
5. - Varză, conopidă, gulii de Fasole verde,
toamnă, ridichi de vară castraveţi de toamnă
6. - Cartofi timpurii, Varză, conopidă, gulii de toamnă,
mazăre verde morcov, sfeclă roşie, ridichi
7. - Ceapă de arpagic, usturoi, Salată, spanac de toamnă sau de
morcov, pătrunjel timpuriu iarnă; sau fasole verde, castraveţi
(conserve)
186
În solarii, culturile succesive joacă un rol deosebit, constituind o cale de folosire eficientă
a acestora. Se cultivă un număr restrâns de specii considerate principale: tomate, ardei, vinete,
castraveţi, fasole pentru păstăi, iar ca specii secundare se cultivă verdeţurile, ridichile de lună,
gulioarele. Cultivarea terenului din solarii o perioadă cât mai lungă şi respectarea tehnologiei de
cultură a speciilor legumicole poate conduce la obţinerea unor importante cantităţi de producţie
(tabelul 14.9).
Tabelul 14.9
Scheme de culturi succesive în solarii
Nr. Cultura Perioada Perioada Perioada desfinţării
crt. semănatului plantatului culturii
I Tomate ciclu prelungit 15 - 20 I 20 III - 5 IV 10 - 15 X
Salată 10 - 15 IX 15 - 20 X 15 - 25 III
II Salată anticipată 20 VIII - 10 IX 20 IX - 10 X 15 - 30 III
Ardei gras 25 - 30 I 5 - 15 IV 25 - 30 X
Ceapă verde 25 - 30 X 25 III - 5 IV
III Salată anticipată 20 VII - 10 IX 20 IX - 10 X 15 - 20 III
Tomate ciclu scurt 15 - 20 I 20 III - 5 IV 20 VII
Castraveţi 20 - 25 VI 25 - 30 VII 1 - 10 X
IV Spanac anticipat 1 - 10 X - 20 III - 5 IV
Vinete 25 - 30 I 5 - 15 IV 20 - 25 VII
Salată 5 - 10 IX 15 - 20 X 20 - 30 III
V Ceapă verde - 1 - 15 X 25 III - 5 IV
Castraveţi 5 - 10 III 5 - 15 IV 20 - 25 VII
Salată 25 - 30 VI 25 - 30 VII 20 IX - 10 X
VI Salată anticipată 20 VIII - 10 IX 20 IX - 10 X 25 - 30 III
Castraveţi 5 - 10 III 5 - 15 IV 20 - 25 VII
Fasole verde 25 - 30 VII - 15 - 20 X
Pentru atingerea scopului propus trebuie respectate următoarele:

- înfiinţarea culturilor legumicole la momentul optim;
- dirijarea factorilor de vegetaţie în strânsă concordanţă cu cerinţele speciilor şi fenofaza
de dezvoltare;
- acoperirea solariilor primăvara devreme (10 - 15 martie), dacă este cazul, pentru a se
acumula căldură şi a permite înfiinţarea culturilor la momentul optim;
- alegerea soiurilor şi hibrizilor cu perioadă scurtă de vegetaţie (timpurii), productivi şi cu
rezistenţă genetică la boli;
- înfiinţarea culturilor de legume verdeţuri din toamnă;
- folosirea la plantare a răsadurilor sănătoase, viguroase şi călite.
În sere, sistemul de culturi succesive prezintă unele particularităţi, deoarece sortimentul de
specii este extrem de redus. Se cultivă tomate, castraveţi, ardei şi foarte puţin vinete, ca specii
principale, şi salată, gulioare, verdeţuri, ca specii secundare. O rotaţie a culturilor este foarte greu de
realizat, adesea întâlnind fenomenul de monocultură, deoarece tomatele, ardeiul şi vinetele sunt din
aceeaşi familie botanică.
Cultura legumelor în sere se efectuează în două cicluri (ciclul I 5 - 10 ianuarie - 30 iunie şi
ciclul II 15 - 20 iulie - 15 - 20 noiembrie). În ultimii ani, adâncirea crizei energetice şi costul foarte
ridicat al energiei termice şi-au pus tot mai mult amprenta asupra epocii de înfiinţare a culturilor în
187
ciclul I, prin decalarea acesteia în luna februarie. Aceasta a dus la apariţia celui de-al treilea ciclu de
producţie, care este intermediar şi cuprinde perioada noiembrie - februarie. În această perioadă, în
sere, se cultivă specii legumicole cu pretenţii mici faţă de temperatură, lumină şi cu perioadă scurtă
de vegetaţie (salată, gulioare, pătrunjel de frunze, mărar etc., fig. 14.3).
Culturi succesive se pot înfiinţa şi în răsadniţe, care au ca principală direcţie producerea
răsadurilor. După valorificarea acestora, terenul poate fi ocupat cu culturi de ardei gras şi iute,
castraveţi, tomate, vinete etc., ţinând cont de tipul de răsadniţă (cu o pantă sau cu 2 pante).
Fig. 14.3. Succesiuni de culturi legumicole în sere

(V. Voican, 1988)
14.5.3. Culturi asociate
Culturile asociate reprezintă sistemul de cultură prin care două specii ocupă aceeaşi
suprafaţă de teren în acelaşi timp. Sunt cunoscute şi sub denumirea de culturi intercalate şi
realizează cea mai mare densitate la unitatea de suprafaţă. Există 2 tipuri de culturi: una principală
sau de bază şi una secundară, care se intercalează în cultura de bază.
188
 asocierea speciilor legumicole cu pretenţii diferite faţă de lumină,
deoarece ocupă acelaşi teren în aceeaşi perioadă; se preferă ca
specia secundară să aibe pretenţii scăzute faţă de acest factor;
 folosirea în asociere a speciilor legumicole din familii botanice
diferite, dar se pot asocia şi mai multe soiuri ale aceleiaşi specii;
 folosirea speciilor cu talie diferită şi cu pretenţii apropiate faţă de
factorii de mediu; se preferă ca speciile secundare să fie mai
puţin pretenţioase la lumină;
 lucrările de întreţinere a culturilor, mai ales cele mecanice, se
execută cu mai mare dificultate dacă cultura secundară se
intercalează între rândurile culturii principale; se recomandă
asocierea culturilor pe suprafeţe mici unde lucrările se execută de
obicei manual;
 aplicarea substanţelor fitosanitare să se facă cu mult
Principiile discernământ, pentru a nu fi afectată una sau alta dintre culturi şi
asocierii culturilor fără să se înregistreze fenomene de poluare a produselor şi
legumicole: solului;
 alegerea schemelor de înfiinţare a culturilor principale cu distanţe
mai mari între rânduri, pentru a permite culturii secundare să se
planteze de-a lungul rândurilor culturii principale şi a beneficia
de lumină şi spaţiu de nutriţie corespunzător;
 cultura secundară să aibă perioadă scurtă de vegetaţie, în aşa fel
încât să nu stânjenească cultura principală şi să elibereze terenul,
când cultura principală acoperă solul cu aparatul foliar;
 plantele să extragă apa şi elementele minerale din straturi diferite
ale solului, pentru a evita sărăcirea acestuia pe o anumită
adâncime. Culturile secundare (salată, ridichi de lună) au o
înrădăcinare superficială, iar cele de bază (tomate, ardei, vinete
etc.) au o înrădăcinare profundă;
 alegerea speciilor cu habitus diferit pentru a nu se stânjeni
reciproc;
 se necesită un consum mai mare de forţă de muncă faţă de alte
sisteme de cultură, datorită densităţii mari;
 creşte consumul de apă şi de elemente nutritive, de aceea se
administrează cantităţi mai mari de îngrăşăminte la pregătirea
terenului.
Culturile asociate în câmp se practică pe suprafeţe mai mici, pentru a nu împiedica

executarea mecanizată a lucrărilor de întreţinere a culturii. Cele mai frecvente asocieri de plante
legumicole sunt: tomate timpurii cu varză şi conopidă timpurie; salată, fasole pitică, morcov; tomate
susţinute pe spalier cu tomate pitice; varză de toamnă, ridichi etc.; castraveţi susţinuţi pe spalier cu
fasole pitică, ardei, castraveţi pe sol etc.Unele scheme de asociere a culturilor legumicole în câmp
sunt prezentate în tabelul 14.10 şi fig. 14.4.
189
Tabelul 14.10
Culturi asociate de legume în câmp
Cultura de bază Cultura asociată

Tomate timpurii Salată timpurie
Tomate timpurii Ridichi de lună
Tomate timpurii Varză şi conopidă timpurie
Castraveţi Salată şi fasole pitică
Castraveţi Ceapă sau usturoi verde
Castraveţi Ridichi de lună
Morcov Ridichi de lună
Vinete Gulioare
Fig. 14.4. Culturi asociate de salată şi ceapă
Culturile asociate în solarii sunt absolut necesare pentru amortizarea cheltuielilor cu

construcţiile respective. În asociere, intră culturi de bază: tomate, castraveţi, ardei, vinete, care au
perioadă de vegetaţie lungă, şi culturi secundare: salată, gulioare, ridichi de lună, verdeţuri, cu
perioadă de vegetaţie mult mai scurtă.
Schemele de înfiinţare a culturilor se aleg în aşa fel încât suprafaţa să fie cultivată aproape
în întregime. Cele mai întâlnite scheme de asociere în solarii sunt: tomate cu salată, castraveţi cu
salată sau gulioare, vinete cu spanac, vinete cu salată, tomate cu varză timpurie (varza se plantează
înaintea tomatelor) etc.
Culturile asociate în sere joacă un rol deosebit în creşterea producţiei la unitatea de
suprafaţă, având în vedere cheltuielile foarte ridicate cu încălzirea acestora, asigurarea pieţii cu
legume proaspete când din alte sisteme de cultură nu se pot obţine etc. În sere, se cultivă cu
precădere tomate şi castraveţi şi se pot asocia astfel: tomate + salată sau alte verdeţuri (mărar,
pătrunjel de frunze, spanac); castraveţi + gulioare; castraveţi + ardei iute; castraveţi + tomate care se
cârnesc la 4 - 5 inflorescenţe (1 - 2 rânduri de tomate între 2 rânduri de castraveţi de pe travee). Se
mai pot asocia ardeiul şi vinetele cu salata sau ardeiul iute etc. Pentru o utilizare eficientă a
suprafeţei şi a spaţiului încălzit de sub registrele de încălzire şi la capetele serelor, se seamănă
legume verdeţuri (salată, spanac, mărar, pătrunjel); pe aleea betonată, se pot face culturi de ceapă
verde, pe strat de amestec nutritiv cu lăţimea de 70 - 80 cm, sau răsaduri etc.
190
Asocierea speciilor legumicole se poate face şi în răsadniţe, aceasta fiind asemănătoare cu
cea din solarii (castraveţi + salată; ridichi de lună, spanac; tomate, ardei şi vinete cu verdeţuri).
14.5.4. Culturi intercalate
Culturile intercalate sunt acele culturi care se înfiinţează în plantaţiile pomicole şi viticole
tinere. Acest sistem de cultură este posibil datorită faptului că distanţele de plantare ale pomilor şi
viţei-de-vie sunt mari, habitusul plantelor în primii 2 - 3 ani este redus şi consumul de apă şi hrană
de asemenea mai redus. Pentru a folosi eficient suprafaţa cultivată cu aceste specii, în primii 2 - 3 ani
se recurge la ocuparea terenului cu specii legumicole, care, prin veniturile pe care le aduc,
contribuie la amortizarea cheltuielilor pe unitatea de suprafaţă, la îmbunătăţirea solului prin
fertilizări şi praşile repetate, prin care se influenţează pozitiv şi creşterea pomilor şi a viţei-de-vie.
 speciile legumicole să nu fie rapace;

 să nu aibă talie mare, pentru a evita umbrirea culturii de bază;
 să suporte tratamentele fitosanitare care se aplică la pomi sau viţa-de-
vie;
Principiile
 să nu se întindă pe sol (pepeni, dovleci), pentru a nu înăbuşi pomii şi
întocmirii
viţa-de-vie prin întindera vrejilor;
culturilor
intercalate:  să nu fie mari consumatoare de elemente nutritive;
 să contribuie la îmbunătăţirea fertilităţii solului (mazăre, fasole);
 să se înfiinţeze după scheme care să permită intrarea utilajelor
mecanice printre rândurile de pomi sau viţă-de-vie, pentru executarea
lucrărilor de îngrijire;
 să nu fie mari consumatoare de apă.
Dintre speciile legumicole care se pretează la acest sistem sunt: rădăcinoasele (morcov,
pătrunjel, păstârnac, sfeclă), bulboasele (ceapă de arpagic, usturoi), leguminoasele (mazăre, fasole,
bob), vărzoasele (varză roşie, varză albă, conopidă, gulie etc.), tomate, ardei, castraveţi, bame
(tabelele 14.11, 14.12, fig. 14.5, 14.6).
Tabelul 14.11
Culturi de legume intercalate în plantaţiile pomicole tinere
Cultura Perioada de: Schema de înfiinţare
Semănat în răsadniţă Plantat, semănat în câmp (cm)
Tomate de vară 15 - 20 III 5 - 15 V 95-70-70-70-95/25
Varză de vară 25 II - 15 III 10 - 30 IV 95-70-70-70-95/40
Fasole de grădină 20 IV - 10 V 100-60-40-40-60-100/5
Morcov 1 - 25 III 100-60-40-40-60-100/4
Ceapă 20 - 30 III 100-30-30-80-30-30-100/5
Usturoi 20 - 30 III 100-30-30-80-30-30-100/5
191
Tabelul 14.12
Culturi de legume intercalate în plantaţiile tinere de viţă-de-vie
Cultura Perioada de: Schema de înfiinţare
Semănat în răsadniţă Semănat, plantat în câmp (cm)
Salată 10 - 15 II 10 - 15 III 55-30-30-30-55/20
Spanac - 1 III - 10 IV 55-30-30-30-55/5
Mazăre de grădină - 1 III - 10 IV Bandă de 8 rânduri
echidistante la 12,5
Fasole de grădină - 25 IV - 10 V 60-40-40-60/5
Morcov - 1 - 25 III 55-30-30-30-55/4
Varză timpurie 20 I - 10 II 10 - 30 III 75-50-75/40
Conopidă timpurie 20 I - 10 II 15 - 30 III 75-50-75/40
Tomate de vară 5 - 15 III 5 - 15 V 75-50-75/25
Ceapă de arpagic - 10 - 30 III 55-30-30-30-55/5
Usturoi - 1 - 30 III 55-30-30-30-55/5
Fig. 14.5. Culturi intercalate în plantaţiile pomicole
Fig. 14.6. Culturi intercalate în plantaţiile viticole
192
De reţinut faptul că amplasarea culturilor legumicole se face pe mijlocul intervalului dintre
rândurile de pomi sau viţă-de-vie, pentru a primi lumina necesară, iar când coroana pomilor
umbreşte o suprafaţă mare, se renunţă la cultura legumelor. În plantaţiile pomicole cu distanţe mari
între rânduri, înfiinţarea culturilor se poate face mecanizat.
14.5.5. Culturi duble
Culturile duble sunt culturile legumicole care se cultivă după alte plante de cultură decât
legumele, acestea fiind plantele furajere sau cerealiere care părăsesc terenul devreme. Astfel, după
plantele furajere care se însămânţează toamna (rapiţă, secară, orz) şi care se folosesc primăvara ca
masă verde pentru animale, se pot cultiva plante legumicole (tomate, varză roşie). Culturi
legumicole se pot înfiinţa şi după grâu (castraveţi de toamnă, fasole de toamnă, varză şi conopidă de
toamnă etc.).
La cultura legumelor în sistemul culturilor duble, trebuie să se ţină seama de felul
erbicidelor folosite la culturile cerealiere (triazinicele sunt dăunătoare la verdeţuri, bostănoase),
folosirea numai a terenurilor irigabile, erbicidarea terenului să se facă la momentul optim pentru a
nu afecta lucrările de pregătire şi înfiinţarea culturilor legumicole, precum şi utilizarea de soiuri
corespunzătoare pentru culturile duble.

Întrebarea nr. 2
a) Care sunt principiile întocmirii asolamentului legumicol?
b) Care sunt principiile întocmirii succesiunilor de culturi legumicole?
c) Ce sunt culturile asociate şi care sunt regulile de asociere a speciilor

legumicole?
d) Ce sunt culturile intercalate şi cum se realizează?
193
 care sunt sistemele de cultură a plantelor legumicole;
 care sunt avantajele şi dezavantajele cultivării plantelor legumicole fără
sol;
 care sunt formele de folosire intensivă a terenului prin cultura
legumelor;
 care sunt principiile care stau la baza întocmirii asolamentelor
legumicole, culturilor succesive, asociate, intercalate şi duble;
 care sunt avantajele şi dezavantajele practicării sistemului de culturi
succesive, asociate, intercalate şi duble.
Întrebarea nr. 1
a) Sistemele de cultură a plantelor sunt diferite în funcţie de criteriile
folosite pentru clasificarea acestora şi sunt următoarele: culturi în sere
(forţate), culturi protejate (solarii), culturi adăpostite, culturi pe sol,
culturi fără sol (pe diferite substraturi de cultură sau pe film nutritiv),
culturi timpurii, de vară, de toamnă, culturi înfiinţate prin semănat direct,
culturi înfiinţate prin plantarea răsadurilor (repicate sau nerepicate), culturi
pentru consum proaspăt, culturi pentru industrializare, culturi mixte.
b) Cultura fără sol prezintă avantajul obţinerii de producţii foarte ridicate
comparativ cu alte sisteme de cultură; controlul riguros al nutriţiei
minerale şi consumului de apă; eliminarea problemelor legate de
efectuarea monoculturii, infestarea solului etc.
c) Sistemele de cultură fără sol sunt: hidroponica, aeroponica,
hidrocultura, NFT, PPH.
d) Să conţină macroelemente şi microelemente în forme uşor asimilabile,
presiunea osmotică să permită absorbţia apei şi elementelor nutritive,
pH-ul soluţiei nutritive să fie corelat cu specia şi controlat periodic, apa
folosită la pregătirea soluţiei să aibă un pH în jur de 7.
Întrebarea nr. 2
a) Respectarea principiilor asolamentului este o condiţie de bază pentru
reuşita culturilor legumicole. Dintre cele mai importante principii se
pot aminti: speciile cu înrădăcinare superficială să urmeze după cele cu
înrădăcinare profundă, cele mari consumatoare de hrană să se cultive
după cele care consumă cantitate mică de elemente nutritive, cele care
se cultivă la densitate mare, să se cultive după cele care se cultivă la
densitate mai mică, să se practice sola săritoare cu lucernă, aceeaşi
specie sau specii din aceeaşi familie botanică să nu revină pe acelaşi
teren, decât după 3 - 4 ani, să se ţină seama de rotaţia erbicidelor etc.
194
b) Succesiunile de culturi se întocmesc după principii similare cu cele ale
asolamentului legumicol, însă în acest caz o importanţă deosebită o
prezintă perioada de vegetaţie a speciilor care intră în succesiune care
trebuie să fie diferită, speciile cu pretenţii reduse faţă de temperatură se
cultivă toamna sau primăvara foarte devreme, iar cele termofile
primăvara mai târziu şi vara.
c) Culturile asociate sunt acele culturi legumicole care se deruleză
aproximativ în aceeaşi perioadă de timp, pe acelaşi teren. Principiile
asocierii plantelor legumicole sunt: speciile legumicole să aibe
perioade de vegetaţie diferite, pretenţii diferite faţă de lumină, hrană şi
apă, una să fie cu sistemul radicular superficial, iar alta cu sistem
radicular mai profund, să fie din familii botanice diferite, însă se pot
asocia şi specii din aceeaşi familie botanică, să aibe talie diferită, să
suporte reciproc tratamentele fitosanitare, să se aleagă scheme de
cultură care să permită efectuarea lucrărilor de întreţinere, având în
vedere densitatea mare la unitatea de suprafaţă etc.
d) Culturile intercalate sunt acele culturi legumicole care se înfiinţează în
plantaţiile pomicole, în primii 2 - 3 ani, atunci când distanţele dintre
rânduri sunt mari. Plantele legumicole trebuie să nu fie rapace, să nu
aibe talie înaltă, să nu se întindă pe sol, să nu fie mari consumatoare de
apă şi elemente nutritive, să suporte tratamentele fitosanitare aplicate
pomilor fructiferi etc.

1. Enumeraţi şi caracterizaţi sistemele de cultură a plantelor legumicole. –
2 p.
2. Întocmiţi o schemă de asolament pentru producerea legumelor în stare
proaspătă. – 2 p.
3. Care sunt principiile întocmirii succesiunilor de culturi? Alcătuiţi
scheme de succesiune pentru cultura în câmp, solarii şi sere. – 2,5 p.
195
4. Ce sunt culturile asociate? Daţi exemple de culturi asociate pentru
diferite sisteme de cultură. – 2 p.
5. Ce sunt culturile intercalate? Daţi exemple. – 0,5 p.
mai eficiente.

196
IRIGAREA CULTURILOR LEGUMICOLE
Cuprins
15.2. Importanţa irigării culturilor legumicole.................................................................. 197
15.3. Tipuri de irigare........................................................................................................ 198
15.4. Regimul de irigare.................................................................................................... 199
15.5. Metode de irigare...................................................................................................... 202

 cunoască importanţa irigării culturilor legumicole;
 cunoască tipurile şi metodele de irigare a plantelor legumicole.
15.2. Importanţa irigării culturilor legumicole
Irigarea se impune ca o măsură absolut obligatorie pentru asigurarea necesarului de apă al

plantelor legumicole, care în general sunt mari consumatoare de apă, întrucât apa din precipitaţii nu
este suficientă şi mai ales nu este repartizată uniform în toate zonele şi nu satisface nevoile plantelor
în anumite fenofaze. Administrarea apei în culturile legumicole, după un plan foarte bine stabilit,
determină creşterea producţiei până la atingerea potenţialului productiv al soiurilor şi hibrizilor,
îmbunătăţirea calităţii produselor, folosirea eficientă a îngrăşămintelor, prelungirea perioadei de
vegetaţie a culturilor, împiedicarea avortării florilor etc.
Atunci când se dispune de o gamă mare de soluţii pentru favorizarea acumulării apei în sol
(arătura, amendamentele, tipul de sol) şi pentru reducerea pierderilor prin evaporare (prăşit, mulcit),
tehnologul este adesea pus în dificultate, deoarece nu poate reduce consumul de apă la nivelul
plantei fără a supune plantele stresului hidric, şi ca urmare metabolismul este afectat. Cu excepţia
primelor faze ale culturii, când solul are rezerve suficiente de apă, nu se poate asigura alimentarea
optimă a plantelor numai cu apa din resurse naturale (ploi şi pânza freatică) şi este necesară irigarea
culturilor.
197
15.3. Tipuri de irigare
 Irigarea de aprovizionare, se aplică la pregătirea terenului pentru culturile succesive,

înaintea înfiinţării culturilor legumicole, cu scopul atingerii în sol a unui nivel de
umiditate care să permită executarea lucrărilor în bune condiţii, folosind o normă de
udare de circa 200 - 250 m3/ha, normă care depinde de rezerva de apă din sol, de
capacitatea de câmp pentru apă a solului, de precipitaţii etc.
 Irigarea pentru asigurarea răsăririi, se aplică după semănat, când solul nu are
umiditatea necesară, ştiind că în această perioadă seminţele necesită apă mai multă
pentru hidratare şi încolţire. Lipsa apei duce la o răsărire neuniformă, în special la
plantele legumicole care răsar mai greu (morcov, pătrunjel, ardei, vinete, sparanghel,
ceapă etc.).
 Irigarea în cursul perioadei de vegetaţie, se execută diferenţiat în funcţie de specie,
lungimea perioadei de vegetaţie, fenofază, sistemul de cultură, producţie etc.
 Irigarea de răcorire, se aplică când temperatura aerului creşte excesiv, cu scopul
scăderii acesteia şi creşterea umidităţii relative, numai prin aspersiune, pe perioade
scurte.
 Irigarea fertilizantă, constă în administrarea apei odată cu îngrăşămintele necesare, în
cursul perioadei de vegetaţie. Pentru aceasta, se pregătesc separat soluţiile de
îngrăşăminte şi se trimit cu ajutorul electropompelor în reţeaua de conducte prin care
circulă apa, ajungând la plante.
 Irigarea pentru protecţia împotriva brumelor, se aplică mai rar, prin aspersiune,
folosind până la 100 m3/ha seara sau dimineaţa înaintea răsăririi soarelui, când se
prevede căderea brumei.
 Irigarea de spălare, se aplică pe solurile cu conţinut ridicat de săruri, mai ales în sere
unde, datorită folosirii unei cantităţi mari de apă pentru udare, conţinutul solului în
săruri creşte. Spălarea se face folosind cantităţi foarte mari de apă şi există pericolul
spălării în profunzime, odată cu sărurile nocive, şi a altor elemente nutritive de care
plantele au nevoie.
Plantele legumicole, prin excelenţă, sunt considerate mari consumatoare de apă, datorită
desimii mari la unitatea de suprafaţă, dar mai ales datorită producţiei realizate.
Consumul de apă al plantelor legumicole este diferit în funcţie de specie, de gradul de
dezvoltare al sistemului radicular, de factorii climatici (vântul uscat şi intens duce la creşterea
consumului de apă), de fenofază, de perioada calendaristică etc.
Consumul de apă şi regimul de irigare stabilit la ceapa de arpagic, în lizimetre, cu sol
nisipos, de Marinică Gh. (1989) la Dăbuleni, a fost de 0,9 - 1,6 mm/ha/zi în luna martie, 1,6 -
2,8 mm/ha/zi în luna aprilie, 5,9 mm/ha/zi în luna iulie. Consumul total a fost de 387 - 458 mm/ha
(4,9 % din rezerva solului, 59,1 % din precipitaţii, 36 % din irigaţii). Plafonul minim folosit a fost
de 50 % din IUA (intervalul umidităţii active), pe 50 cm adâncime, menţinut prin 3,5 udări, cu
400 m3/ha, şi de 70 % din IUA, pe 50 cm adâncime, menţinut prin 4,7 udări, cu 200 - 300 m3/ha.
La tomate, acelaşi autor a determinat un consum de apă de 1 - 1,8 mm/ha/zi în luna mai, 7 -
7,3 mm/ha/zi în luna iulie, 5,3 - 7,1 mm/ha/zi în luna august, realizând un consum total de 508,4 -
562,9 mm, având ca sursă de alimentare 2,3 % din rezerva solului, 54,4 % din precipitaţii şi 43,1 %
din irigaţii. La tomatele pentru industrializare, consumul total de apă a fost de 4.300 - 4.500 m3/ha.
198
La cultura înfiinţată prin semănare directă sunt necesare 5 - 6 udări şi 6 - 7 udări la cultura înfiinţată
prin răsad. La tomatele timpurii, perioadele critice pentru apă sunt înflorit-legat, creşterea intensivă
a fructelor, după recoltare, iar coeficientul de valorificare a apei este de 186 m3/t de fructe. Norma
de irigare folosită a fost de 1.500 - 3.600 m3/ha, repartizată în 7 - 10 udări, cu 350 - 400 m3/ha. Din
consumul total de apă de 4.000-5.500 m3/ha (tabelul 15.1), în funcţie de hibrid, la tomatele timpurii,
în zona învecinată orașului București, s-a stabilit că 55 - 60 % din apă se consumă prin transpiraţie,
iar diferenţa prin evaporaţie (Dumitrescu, Ianoşi, 1973).
Tabelul 15.1
Regimul de irigaţie, fără aportul pânzei freatice, pentru zona Bucureşti
(Dumitrescu M., Ianoşi S., 1973)
Cultura Norma (m3/ha) Numărul de udări
de irigare de udare
Tomate timpurii 2.800 400 6-7
Tomate de vară 4.000 400 8 - 10
Ceapă 2.000 400 4-5
La tomatele pentru industrializare (1982), la I.C.L.F. Vidra (Buzescu D.), la S.C.L. Arad
(Hălmăgeanu L.) şi S.C.L. Işalniţa (Păunel I.), pe sol aluvional cu textură luto-nisipoasă, erbicidat
cu Treflan 24 EC înainte de plantare 3 l/ha, fertilizat cu 40 kg s.a/ha N, 80 kg s.a/ha P 2O5 şi 40 kg
s.a./ha K2O, pentru obţinerea unei producţii de 85 t/ha, s-a udat cu 250 - 450 m3/ha în 6 - 9 udări,
pentru realizarea la adâncimea de 50 - 70 cm a unui plafon minim de 50 % din IUA, până la
începutul formării fructelor din prima inflorescenţă, şi de 70 % din IUA după aceea.
Trumer, 1952, clasifică plantele legumicole după consumul de apă şi capacitatea de
absorbţie în:
 plante legumicole cu consum redus şi capacitate foarte bună de absorbţie, care prezintă
un sistem radicular profund, cum se întâlneşte la: morcov, pătrunjel, păstârnac, pepeni
verzi şi galbeni, tomate etc.
 plante legumicole cu consum ridicat de apă şi capacitate mică de absorbţie a apei prin
rădăcină, care se caracterizează printr-un sistem radicular superficial, un aparat foliar
care pierde excesiv apa prin evapotranspiraţie (castravetele).
 plante legumicole cu consum de apă ridicat şi capacitate mare de absorbţie, se
caracterizează printr-un sistem radicular profund, dar prin frunze pierd o mare cantitate
de apă. Din această grupă fac parte: sfecla roşie şi cartofii timpurii.
 plante legumicole cu consum redus de apă şi capacitate mică de absorbţie a apei, se
caracterizează printr-o suprafaţă foliară mică şi un sistem radicular superficial (ceapa).
15.4. Regimul de irigare
Regimul de irigare al culturilor legumicole cuprinde un ansamblu de elemente tehnice, care

depind în mare măsură de cerinţele plantelor faţă de apă şi momentele critice de administrare a apei,
de adâncimea sistemului radicular, de capacitatea de câmp pentru apă a solului (CCA), de
coeficientul de ofilire (CO) şi intervalul umidităţii active (IUA). Administrarea apei se face, în
general, când umiditatea solului este de circa 40 % din CCA, pe solurile mijlocii, şi 60 % pentru
solurile nisipoase.
199
 momentul aplicării udărilor;
 norma de udare;
Elementele regimului
 numărul udărilor;
de irigare sunt:
 norma de irigare;
 intervalul dintre udări
Momentul aplicării udărilor se stabileşte în funcţie de umiditatea solului şi cerinţele

speciei faţă de apă pe fenofaze, fiind stabilite fenofazele în care apa nu trebuie să lipsească plantelor
(vezi cerinţele plantelor legumicole faţă de apă pe fenofaze).
Astfel, la solanacee se administrează cantităţi mari de apă în perioada de fructificare, ce
duce la creşterea fructelor în greutate, menţinerea turgescenţei acestora, a prospeţimii, obţinerea
fructelor cu coloraţie specifică soiului sau hibridului. Nu suportă alternanţa între perioadele
secetoase şi perioadele ploioase (fenomen întâlnit mai ales la culturile în câmp), care determină
crăparea fructelor. La alte specii, cum este fasolea, momentul critic de aplicare a udărilor este la
înflorire. Lipsa apei în acest moment produce avortarea florilor sau se obţin păstăi mici şi
deformate, lipsite de turgescenţă, slabe calitativ. La varză, momentul optim de irigare este în
perioada formării căpăţânii, la rădăcinoase în timpul îngroşării rădăcinilor, la ceapă în timpul
creşterii bulbilor, la castraveţi pe toată perioada de vegetaţie etc.
Aplicarea udărilor se face în funcţie de umiditatea solului la un moment dat, determinată
prin metoda gravimetrică, tensiometrică şi electrometrică, precum şi prin aprecierea gradului de
închidere-deschidere a stomatelor, pe baza relaţiei dintre consumul de apă al plantei şi apa pierdută
prin evapotranspiraţie etc.
Norma de udare reprezintă cantitatea de apă exprimată în m3 care se administrează la o
udare, pe suprafaţa de un hectar, şi se stabileşte după formula:
n = 100 H Gv (C - P), m3/ha,
în care: n – norma de udare;
H – adâncimea de udare în raport cu adâncimea rădăcinilor în sol (m);
Gv – greutatea volumetrică a stratului de udare (t/m3);
C – capacitatea de câmp pentru apă (%);
P – provizia (rezerva) momentană de apă a solului (%).
În general, norma de udare este de 250 - 500 m3/ha în funcţie de specie, de perioada când
se aplică, de fenofază etc.
Norma de irigare reprezintă cantitatea totală de apă care se administrează unei culturi
legumicole, în decursul perioadei de vegetaţie, şi rezultă ca produs dintre norma de udare şi
numărul udărilor. Variază între 1.000 m3/ha și 1.500 m3/ha, la speciile cu perioadă scurtă de
vegetaţie, şi 4.000 - 5.000 m3/ha, la cele cu perioadă lungă de vegetaţie şi pretenţioase faţă de apă
(varză, tomate, ardei, vinete, castraveţi etc.).
Se determină după formula:
M = (E + T) + Rf - Ri - Pv, m3/ha,
în care: M – norma de irigare (m3/ha);
E + T – consumul de apă prin evaporaţie şi transpiraţie (m3/ha);
Rf – rezerva de apă din sol la sfârşitul perioadei de vegetaţie (m3/ha);
Ri – rezerva de apă din sol la începutul perioadei de vegetaţie (m3/ha);
Pv – precipitaţii din perioada de vegetaţie (m3/ha). Se consideră că precipitaţiile sunt utile
când au valori mai mari de 10 l/m2.
Este diferită în funcţie de specie şi zona de favorabilitate (tabelul 15.2, 15.3).
200
Tabelul 15.2
Normele de irigare la tomate, ardei, ceapă, pe zone de favorabilitate a legumiculturii din ţara noastră
(Cenuşe Maria, 2001)
Zona Climat Cultura Norma de irigaţie Lunile
m3/ha IV V VI VII VIII IX
I mediu Tomate 3.200 - 1 x 400 2 x 400 2 x 500 2 x 500 -
secetos 4.500 - 2 x 500 2 x 500 3 x 500 2 x 500 -
Ardei 3.700 - 2 x 300 3 x 400 3 x 400 1 x 400 1 x 300
gras 6.600 - 2 x 400 4 x 500 4 x 500 1 x 500 2 x 400
Ceapă 1.500 1 x 300 1 x 400 1 x 400 1 x 400 - -
2.900 1 x 400 2 x 500 2 x 500 1 x 500 - -
II mediu Tomate 2.300 - 1 x 300 2 x 400 2 x 400 1 x 400 -
secetos 3.000 - 2 x 300 2 x 400 2 x 400 2 x 400 -
Ardei 3.300 - 2 x 300 2 x 400 3 x 400 1 x 400 1 x 300
gras 4.900 - 3 x 300 3 x 400 3 x 400 2 x 400 2 x 400
Ceapă 900 - 1 x 300 1 x 300 1 x 300 - -
1.200 - 2 x 300 1 x 300 1 x 300 - -
201
Tabelul 15.3
Normele de irigare la tomate, ardei, ceapă,
pe zone de favorabilitate a legumiculturii din ţara noastră
(Buzescu D., 1989)
Zona Cultura Norma de Lunile
irigaţie
m3/ha IV V VI VII VIII IX
I Tomate 3.200 - 1 x 400 2 x 400 2 x 500 2 x 500 -
4.500 - 2 x 500 2 x 500 3 x 500 2 x 500 -
Ardei 3.700 - 2 x 300 3 x 400 3 x 400 1 x 400 1 x 300
gras 6.600 - 2 x 400 4 x 500 4 x 500 1 x 500 2 x 400
Ceapă 1.500 1 x 300 1 x 400 1 x 400 1 x 400 - -
2.900 1 x 400 2 x 500 2 x 500 1 x 500 - -
II Tomate 2.300 - 1 x 300 2 x 400 2 x 400 1 x 400 -
3.000 - 2 x 300 2 x 400 2 x 400 2 x 400 -
Ardei 3.300 - 2 x 300 2 x 400 3 x 400 1 x 400 1 x 300
gras 4.900 - 3 x 300 3 x 400 3 x 400 2 x 400 2 x 400
Ceapă 900 - 1 x 300 1 x 300 1 x 300 - -
1.200 - 2 x 300 1 x 300 1 x 300 - -
Numărul udărilor este dat de raportul dintre norma de irigare şi norma de udare şi
depinde de frecvenţa precipitaţiilor care cad în zona respectivă, în timpul perioadei de vegetaţie a
culturilor, şi rata evapotranspiraţiei. De asemenea, numărul udărilor depinde de durata perioadei de
vegetaţie a culturilor. Astfel, la salată şi spanac se aplică 2 - 3 udări, iar la tomate, ardei, vinete,
varză, conopidă, castraveţi etc., se pot aplica 8 - 10 udări, în funcţie de natura solului.
Intervalul dintre udări reprezintă perioada dintre 2 udări succesive. Depinde de
pricipitaţii. Astfel, la o ploaie de 10 l/m2, udarea poate fi amânată cu 2 - 3 zile, iar în cazul în care
cantitatea de apă din precipitaţii depăşeşte 20 l/m2, udarea nu mai este necesară. Intervalul dintre
udări este influenţat şi de temperatură, de frecvenţa şi intensitatea vântului, de adâncimea pânzei
freatice etc. Se calculează după formula:
T = m (E + T) - P, zile,
în care: T – intervalul dintre udări (zile);
m – norma de udare (m3/ha);
(E + T) – consumul maxim de apă prin evaporaţie şi transpiraţie (m3/ha);
P – precipitaţiile din perioada luată în calcul (m3/ha/zi).
Administrarea apei pe suprafeţe mari şi la un număr mare de specii presupune întocmirea
unui grafic al udărilor, prin care să se urmărească distribuirea raţională a apei, calcularea
necesarului de apă pentru fiecare cultură, pe întreaga perioadă de vegetaţie sau la o udare.
15.5. Metode de irigare
Există două grupe de metode de irigare:

o gravitaţional (pe brazde - tradiţională şi ameliorată);
o cu apă sub presiune (aspersia, microaspersia şi prin picurare).
202
Irigarea pe brazdă
Irigarea pe brazde tradiţională – este una dintre cele mai vechi metode utilizate de irigare,
prin care apa este adusă la marginea parcelei prin canale de pământ. Dintre avantajele metodei
amintim: este uşor de aplicat pe terenul orizontal, asigură distribuţia apei în special în lungul
rândului de plante, nu afectează semnificativ structura solului, nu udă frunzele şi nu ridică excesiv
umiditatea aerului, nu implică nici un fel de investiţie şi nici personal de deservire cu grad ridicat de
calificare.
Dintre dezavantaje se pot aminti: necesită nivelarea foarte bună a terenului, ceea ce implică
o anumită cheltuială, necesită forţă de muncă manuală destul de multă pentru întreţinerea şi
deservirea sistemului de irigare (canale şi brazde), nu se poate automatiza, pierderea prin infiltrare
este mare la capătul brazdei, nu asigură o bună omogenitate a udării pe toată suprafaţa, constituie un
mijloc de transport şi diseminare a buruienilor şi agenţilor patogeni.
Irigarea pe brazde îmbunătăţită – constă în folosirea pentru aducerea apei la parcelă a
canalelor consolidate cu dale sau tuburi din diferite materiale. Din canale sau tuburi, apa este
preluată cu ajutorul unor sifoane (elemente tubulare cu diametrul de 2,5 - 3 cm) şi distribuită în
reţeaua de brazde. Prin conectarea unui număr diferit de sifoane, se poate asigura un control mai
bun al debitului de apă care se distribuie la unitatea de suprafaţă.
Se mai foloseşte şi procedeul Bas-Rhône, care constă în utilizarea unor brazde
compartimentate, cu lungimea de câţiva metri, apa fiind adusă prin intermediul unor rampe
prevăzute cu distribuitoare (duze cu diametrul de 1,2 - 2,1 mm), pentru fiecare compartiment al
brazdei. Prin reglarea presiunii apei în rampa de distribuţie, se asigură debite între 30 şi 100 litri pe
oră. Acest sistem permite şi distribuirea automatizată, prin conectarea reţelei de distribuţie la un
calculator. Faţă de sistemul clasic de irigare pe brazde, acest sistem se aseamănă cu irigarea
semilocalizată şi are o serie de avantaje: economie de apă şi distribuţia uniformă pe toată suprafaţa,
se reduce degradarea solului şi eroziunea, se elimină riscul contaminării plantelor, există
posibilitatea automatizării etc.
Irigarea prin aspersiune
Constă în distribuirea simultană, la nivelul parcelei, a apei prin instalaţii fixe şi/sau mobile,
asigurând un debit mai mare sau mai mic, în funcţie de tipul aspersoarelor folosite. În practică, se
folosesc mai multe variante prin care apa este distribuită:
o cu aripi de ploaie mobile, care se mută periodic după ce se administrează cantitatea de
apă dorită, în funcţie de cultură;
o cu sistem de tuburi cu instalaţii fixe, folosind o reţea de conducte îngropate, care asigură
aducerea apei la nivelul parcelei, şi rampe supraterane, care se montează primăvara şi
rămân fixe pe toată perioada campaniei de irigare. Distanţa dintre rampele supraterane
este în funcţie de presiunea apei din conducte şi de tipul aspersoarelor folosite, pentru a
se asigura o distribuţie uniformă a apei în picături de o anumită fineţe, în funcţie de
specie. Distanţele minime dintre aspersoare sunt de 6 x 6 m şi pot ajunge la 12 x 18 m.
Acest sistem este din ce în ce mai mult folosit în Europa de Vest, deoarece asigură o
foarte bună uniformitate a udării (fig. 15.1), o distribuţie fină a apei cu implicaţii
minime asupra solului, reduce consumul de forţă de muncă la unitatea de suprafaţă şi
asigură posibilitatea de automatizare a irigării.
203
 creşterea umidităţii relative comparativ cu  consumul mai ridicat de forţă de muncă şi
irigarea pe brazde; energie;
 nu necesită amenajarea terenului (nisipuri);  creşterea riscului atacului bolilor şi
 odată cu apa se pot aplica şi îngrăşă- dăunătorilor datorită udării frunzelor;
mintele chimice;  necesită instalaţii şi agregate speciale;
 procesul de levigare a elementelor mine-  poate provoca tasarea solului, dacă
rale în profunzime este lent, comparativ picăturile de apă sunt prea mari;
cu irigarea pe brazde.  aplicarea udărilor se face numai pe vreme
fără vânt, pentru asigurarea uniformităţii
udării;
 creşterea numărului de tratamente fito-
sanitare, deoarece apa administrată prin
aspersiune spală frunzele etc.
Fig. 15.1. Instalaţia de irigare prin aspersiune, fixă:

a – conductă principală; c – conductă secundară; v – vană; 1 – aripă de ploaie
Microaspersia este metoda de distribuire a apei cu ajutorul unor aspersoare cu arie mică
de acţiune sau cu duze. Are mare aplicabilitate la culturile protejate şi mai puţin în câmp, unde,
datorită vântului, uniformitatea udării nu este întotdeauna foarte bună. Presiunea de lucru a
instalaţiei este mică, 1 - 2 atmosfere, iar aspersoarele sau duzele sunt fixate fie pe o reţea rigidă de
conducte de plastic (în special în sere şi solarii), fie pe rampe suspendate deasupra solului. Datorită
diametrului mic al duzelor şi microaspersoarelor, apa de udat nu trebuie să conţină impurităţi
mecanice (pământ, nisip) sau microorganisme (alge, bacterii) care pot colmata sistemul şi afectează
calitatea udării.
204
 asigură o bună răsărire a speciilor  necesită filtrarea apei, chiar dacă este mai
legumicole cu seminţe mici; redusă decât la picurare;
 consumul de apă este mai redus;  creşterea umidităţii aerului, ceea ce duce
 reduce consumul de forţă de muncă; la apariţia bolilor;
 asigurarea unui drenaj optim al apei şi se  efectul tratamentelor fitosanitare scade
evită spălarea sărurilor în profunzimea după fiecare irigat, ceea ce duce la
solului; creşterea numărului acestora;
 uniformitatea udării în proporţie de 90 %  solul se tasează etc.
asigură culturilor un grad ridicat de
uniformitate;
 permite irigarea în timpul zilei, deoarece
microaspersorul este foarte aproape de
sol;
 posibilitatea schimbării duzelor, a
microaspersoarelor, pentru creşterea sau
reducerea suprafeţei de udare;
 controlul mult mai uşor al microasper-
soarelor, faţă de picurătoarele de la udarea
prin picurare.
Irigarea prin picurare

Este un sistem originar din Israel, din ce în ce mai extins în lume, datorită în primul rând
economisirii apei. Distribuţia apei se face localizat, la fiecare plantă, prin intermediul unor
picurători sau microtuburi numite capilare, prin care apa ajunge la nivelul rădăcinii plantelor şi nu
pe intervalul dintre rânduri. Pentru a asigura o distribuţie uniformă a apei în lungul rândului, se
folosesc picurători cu diametrul crescător odată cu depărtarea de sursa de apă. Sub punctul de
picurare, apa circulă pe verticală, gravitaţional, şi pe orizontală, datorită forţei de sucţiune, formând
o zonă umedă de sol, relativ sferică (fig. 15.2).
Fig. 15.2. Udarea prin picurare: stânga – prea mult, mijloc – normal, dreapta – insuficient
La irigarea localizată prin picurare, se reduce cantitatea de apă la unitatea de suprafaţă.

Astfel, cercetările efectuate de Florina Creangă (1998) cu irigarea localizată, folosind furtune
flexibile din polietilenă şi picurătoare încorporate, s-a reuşit o reducere a cantităţii de apă cu 25 -
35 %, a forţei de muncă la irigat cu 80 %, faţă de irigarea pe brazde. Sporul de producţie a fost de
18 % şi s-au obţinut fructe de calitate.
205
Eficacitatea udării este dependentă de însuşirile solului:
o textura – influenţează forma bulbului, în sensul că un sol cu textură fină se va umecta
mai mult lateral, iar un sol cu textură mai grosieră se va umecta mai mult pe verticală;
o structura – solul bine structurat asigură o bună distribuţie a apei;
o starea solului – un sol umed se va umecta mai bine şi mai uniform etc.
Udarea localizată prin picurare are o serie de aspecte pozitive, atât faţă de plantă, cât şi faţă
de sol.
Faţă de plantă: nu umectează frunzele, evitând astfel infecţia cu agenţii patogeni şi
spălarea produselor fitosanitare, nu răceşte brusc organele aeriene ale plantei, acestea fiind
independente de momentul udării. Florile nu sunt umezite şi legarea nu este afectată, fructele sunt
mai puţin sensibile la Botrytis, sistemul radicular al plantelor nu este răcit brusc, apa ajunge în mod
lent şi constant, pe măsura consumului, fără a stresa plantele. Solul poate fi menţinut la un nivel
optim de umiditate, în funcţie de cerinţele speciei legumicole.
Faţă de sol: printr-o irigare bine condusă, solul nu ajunge la nivelul de saturaţie cu apă,
evitând astfel degradarea structurii, levigarea elementelor fertilizante pe profil şi se păstrează o bună
aeraţie a solului. Absenţa unor căderi bruşte de apă reduce tasarea solului, împroşcarea plantei şi a
fructelor cu pământ, evită contaminarea cu bacterii şi ciuperci etc.
Spre deosebire de alte sisteme de irigare, picurarea evită la maximum pierderea apei prin
evaporare, se utilizează presiune joasă în sistem, se poate automatiza foarte uşor, iar costul este mai
mic decât al sistemelor fixe de udare prin aspersie (Cojocaru, 1996, tabelul 15.4).
Tabelul 15.4
Cheltuieli efectuate la irigarea clasică şi prin picurare
Elementul economic Sistemul clasic Irigarea prin picurare

Energie electrică, kw/lei 400/2 100/0,5
Îngrăşăminte chimice, lei/kg 150/7,5 75/3,7
Praşile manuale, număr/lei 6/9 2/3
Tratamente fitosanitare, număr/lei 8/16 4/8
Total cheltuieli 34,5 15,2
Total venituri 500 700
Sistemul de udare este independent de alte verigi tehnologice care se aplică în cultură,
sistemul fiind compatibil şi cu folosirea mulciului de folie de plastic, când reţeaua de distribuţie a
apei este amplasată sub folie.
o însuşirile necorespunzătoare ale solului (sol prea argilos sau

prea nisipos, unde bulbul de sol umed nu este corespunzător
Dintre limitele unei bune aprovizionări a plantei);
şi inconvenientele o nu se poate face irigarea de aprovizionare în primăverile
care pot fi imputate secetoase; pentru aceasta se face o udare prin aspersie şi apoi
acestui sistem de irigare se trece la udarea localizată;
se pot aminti: o nu se poate folosi ca mijloc de protecţie împotriva
temperaturilor scăzute din primăvară (irigare anti brumă);
o calitatea apei de udat.
206
Apa de irigare, pentru acest mod de distribuţie, trebuie să se încadreze în anumiţi
parametri, pentru a evita colmatarea şi disfuncţionarea sistemului. Dintre problemele care apar în
funcţionarea sistemului de udare prin picurare, cea mai importantă este colmatarea, datorată unor
cauze fizice, chimice sau biologice.
Colmatarea fizică este cauzată de particulele grosiere care se găsesc în suspensie în apă sau
de depunerile lente de argilă şi nisip în reţeaua de distribuţie. De asemenea, blocarea conductelor se
poate face de unele insecte care se împupează, atât în timpul exploatării sistemului, cât mai ales în
afara campaniei de udare.
Colmatarea chimică constă în precipitarea unor săruri pe diverse segmente ale circuitului,
dar mai ales la îmbinări. Riscul este mai mare dacă pH-ul apei este bazic sau conţinutul în săruri
este peste 2.000 ppm. Un pH în jur de 6 şi conţinutul în săruri sub 500 ppm asigură o exploatare
eficientă a sistemului. Colmatarea cu calciu şi fier este cea mai frecventă. Dacă conţinutul în fier
este mai mare de 1,5 ppm, riscul de colmatare este mare, iar dacă trece de 3 ppm, nu este economică
proiectarea sistemului de udare prin picurare.
Colmatarea biologică este datorată prezenţei microorganismelor în apă (bacterii, ciuperci,
alge). Acestea au o capacitate foarte mare de înmulţire, chiar după trecerea prin instalaţia de filtrare.
La un conţinut de peste 50.000 bacterii la 1 ml apă, riscul este foarte mare.
Evitarea problemelor de colmatare, sau cel puţin reducerea lor, se poate realiza prin
filtrarea apei la intrarea în sistem. Se pot folosi mai multe filtre dispuse în ordine, dar cea mai
eficientă staţie de filtrare este alcătuită din: filtru centrifugal pentru impurităţile mari (peste 1,1 mm),
filtrul cu nisip, cu o grosime de circa 60 cm, prevăzut cu posibilitatea de autocurăţare prin
inversarea circuitului apei, şi un filtru fin cu element filtrant textil, fixat într-o carcasă de plastic sau
inox, tip sită (pentru reţinerea particulelor de 100 - 120 m).
Pentru decolmatarea sistemului de depunerile calcaroase, se fac tratamente cu acid nitric
(36° B), în concentraţie de 2 - 3 ppm, de câteva ori pe sezonul de vegetaţie.
Deferizarea constă în precipitarea fierului prin intermediul unui oxidant şi eliminarea
precipitatului prin filtrare. Deoarece este un sistem destul de costisitor, oxidarea fierului se poate
face şi natural, în aer liber, prin recircularea apei.
Alegerea unuia sau altuia dintre sistemele de irigare depinde de următoarele aspecte:
- economice – capacitatea de investiţie şi timpul de amortizare;
- resursele umane – calificarea şi retribuţia personalului necesar;
- tehnice – sursa de apă (sursa de apă, presiunea disponibilă, calitatea şi preţul apei), solul
(însuşiri, higrometrice, profil pedologic), climat (temperatura în lunile calde şi consumul
maxim de apă, vânturile dominante pentru aspersie şi microaspersie), cultura etc.
În ceea ce priveşte eficienţa valorificării apei, se poate ţine seama de faptul că pentru
aceleaşi nevoi ale plantelor, comparativ cu udarea pe brazde (luată ca reper 100 %), udarea prin
irigare foloseşte 70 % apă, iar irigarea prin picurare numai 40 %.
Principalele caracteristice ale sistemelor de irigare şi eficienţa valorificării apei sunt
prezentate în tabelele 15.5, 15.6.
207
Tabelul 15.5
Caracteristicile principalelor sisteme de irigare
Sistemul Organizarea lucrului şi forţa Observaţii
de muncă necesară
Aspersia:
- determinarea pierderilor de - accesul nu este posibil 24 - spălarea produselor fitosa-
apă prin metoda bilanţului; ore după udare; nitare, risc de contaminare
- debitul de distribuţie mic, - personal mediu calificat, 2 cu boli, trebuie evitate
corelat cu însuşirile solului; ore/ha şi schimb. orele foarte calde, sensibi-
- risc de eroziune, şiroire, litate la vânt.
bătătorire.
Microaspersia cu aspersoare:
- bilanţ hidric şi tensiometric; - necesită apă filtrată, greu - aceleaşi probleme fitosa-
- necesită perioade lungi de de întreţinut; nitare;
udare şi este greu de respectat - timp de udare mare. - sensibilitate la vânt care
dozajul apei; poate da neuniformitate la
- efectul asupra solului redus. udare.
Microaspersia cu duze:
- se utilizează preponderent în - personal calificat; - uşor adaptabilă la solurile
spaţii protejate; - 2 - 4 ore/ha/săpt.; mijlocii;
- control tensiometric; - verificarea periodică a sis- - apă filtrată;
- greu de stabilit dozajul, satura- temului; - necesită o poziţionare ori-
ţie rapidă la suprafaţa solului. - parcela rămâne practicabilă. zontală a rampei şi a du-
zelor.
Picurarea:
- control cu tensiometru; - asigură o foarte bună udare; - apă de calitate;
- folosire eficientă a apei, reduce - verificarea calităţii apei şi - însuşirile solului sunt foarte
la minimum evaporarea; debitul picurătoarelor; importante, nu se practică
- necesită controlul picurătoa- - independenţă între udare şi pe sol argilos sau nisipos;
relor pentru asigurarea unifor- alte lucrări. - filtrarea apei.
mităţii.
Irigarea pe brazde:
- control prin bilanţ hidric; - cea mai costisitoare ca - probleme fitoanitare prin
- consum mare de apă; forţă de muncă; favorizarea răspândirii bo-
- control cu tensiometru sau cu - nu se poate automatiza; lilor şi buruienilor;
tija pentru controlul udării. - parcele nepracticabile 24 - - cere sol orizontal şi nivelat.
36 ore.
Tabelul 15.6
Eficienţa valorificării apei la irigarea prin picurare, brazde şi aspersie,
la unele legume pentru zona Bucureşti, în kg/m3
(după O. Drăgănescu, 1996)
Cultura Metode de irigare
Brazde Aspersie Picurare
Tomate solar 18 - 23
Tomate câmp - 8 10
Ardei gogoşar - 4 5
Bame - 0,88 1,46
208
Grumeza N. şi Drăgănescu O. (1985), folosind irigarea localizată prin picurare, au
determinat consumul de apă la castraveţii de seră, tomate, pepeni, ardei, caracteristic acestei metode
de udare, în legătură atât cu proiectarea amenajărilor, cât şi cu prognoza aplicării udărilor (tabelul
15.7).
Tabelul 15.7
3
Consumul de apă mediu zilnic lunar la principalele culturi legumicole (m /ha/zi),
irigate prin picurare
(după Drăgănescu O., 1985)
Cultura Felul Luna din perioada de vegetaţie
culturii V VI VII VIII IX X
Tomate de vară
25 35 50 20 - -
(1 V - 10 VIII)
Ardei gogoşar pentru sămânţă
6 - 10 15 - 20 25 - 35 40 - 54 40 - 53 8 - 10
(15 V - 5 X)
Ceapă de apă
10 10 43 67 23 -
(25 V - 30 IX)

Întrebarea nr. 1
a) Care sunt tipurile de irigare?
b) Care sunt elementele regimului de irigare a culturilor legumicole?
c) Care sunt metodele de irigare folosite în cultura legumelor?

 care sunt tipurile de irigare specifice culturilor legumicole;
 care sunt elementele regimului de irigare;
 care sunt metodele de irigare folosite în cultura legumelor;
 care sunt avantajele şi dezavantajele metodelor de irigare aplicate
culturilor legumicole.
209
Întrebarea nr. 1
a) Cunoaşterea tipurilor de irigare este necesară pentru aplicarea la
momentul optim al apei, în funcţie de scopul urmărit. Tipurile de
irigare sunt: irigarea de aprovizionare care se aplică înaintea pregătirii
terenului în special la culturile succesive, irigarea pentru asigurarea
răsăririi în vederea asigurării uniformităţii răsăririi şi a culturii implicit,
irigarea din timpul perioadei de vegetaţie pentru creşterea şi
fructificarea plantelor, irigarea de răcorire pentru reducerea
temperaturii mediului ambiant şi a plantelor, irigarea fertilizantă care
combină aplicarea îngrăşămintelor cu apa de udare pe întreaga perioadă
de vegetaţie în funcţie de fenofaza de creştere şi dezvoltare a plantelor,
irigarea contra brumelor pentru protejarea culturilor mai sensibile,
irigarea de spălare pentru eliminarea excesului de săruri.
b) Elementele regimului de irigare sunt: momentul aplicării udărilor care
este diferit în funcţie de pretenţiile speciei; norma de udare reprezintă
cantitatea de apă care se aplică la o singură udare şi diferă în funcţie de
specie, fenofază etc.; numărul udărilor influenţat de specie, de regimul
pluviometric la culturile din câmp, de caracteristicile solului, perioada
de vegetaţie etc.; norma de irigare reprezintă cantitatea totală de apă
administrată într-o cultură pe toată perioada de vegetaţie şi intervalul
dintre udări care este influenţat de precipitaţii, frecvenţa şi intensitatea
vântului, consumul de apă al plantelor.
c) Metodele de irigare aplicate în cultura legumelor sunt: irigarea pe
brazde care necesită un consum mare de apă, favorizează eroziunea de
suprafaţă a solului, transportă seminţe de buruieni, agenţi patogeni etc.;
se foloseşte din ce în ce mai puţin; irigarea prin aspersiune se foloseşte
pe suprafeţe mari, răcoreşte aerul şi plantele, creşte umiditatea relativă,
consum mare de forţă de muncă, risc mai mare de îmbolnăvire a
plantelor datorită stropirii frunzelor cu pământ şi umidităţii mai mari;
irigarea prin picurare este metoda cea mai utilizată în momentul actual,
deoarece consumul de apă este mult mai redus comparativ cu celelalte
metode de irigare, consum mic de forţă de muncă, se poate programa,
odată cu apa se pot aplica şi îngrăşămintele, partea aeriană a plantelor
nu intră în contact cu apa, ceea ce face ca impactul bolilor sa fie mult
redus etc.
210

1. Cum se clasifică plantele legumicole după consumul de apă şi
capacitatea de absorbţie? – 1,5 p.
2. Care sunt avantajele şi dezavantajele irigării pe brazde? – 2,5 p.
3. Care sunt avantajele şi dezavantajele irigării prin aspersiune? – 2,5 p.
4. Care sunt avantajele şi dezavantajele irigării prin picurare? – 2,5 p.
mai eficiente.

211
FERTILIZAREA CULTURILOR LEGUMICOLE
Cuprins
16.2. Importanţa fertilizării culturilor legumicole şi tipuri de îngrăşăminte..................... 212
16.3. Calculul dozei de îngrăşăminte.................................................................................216
16.4. Metode de fertilizare a culturilor legumicole........................................................... 217

 cunoască importanţa fertilizării culturilor legumicole;
 cunoască tipurile de îngrășăminte şi a metodelor de fertilizare a culturilor
legumicole;
 cunoască calculul dozei de îngrășăminte.
16.2. Importanţa fertilizării culturilor legumicole şi tipuri de îngrăşăminte
Culturile legumicole se înfiinţează pe terenuri cu fertilitate naturală ridicată, dar, datorită

gradului ridicat de intensivitate a acestui sector de activitate, se impune suplimentarea hranei prin
aplicarea îngrăşămintelor. Calitatea recoltei este influenţată de elementele fertilizante, echilibrul
dintre acestea şi factorii de vegetaţie.
Îngrăşămintele sunt substanţe de natură organică sau minerală, simple sau complexe, solide
sau lichide, aplicate în sol sau pe partea aeriană a plantelor, în scopul creşterii gradului de fertilitate
al solului, îmbunătăţirii însuşirilor fizico-chimice ale acestuia, creşterea producţiei şi a calităţii
acesteia etc.
În legumicultură, se folosesc 2 tipuri de îngrăşăminte:
o îngrăşăminte organice (de origine vegetală, animală şi combinate);
o îngrăşăminte chimice (cu macro şi microelemente).
Îngrăşămintele organice se caracterizează prin aceea că nu poluează apa, solul şi aerul,
sunt biodegradabile, au un conţinut ridicat în elemente nutritive accesibile plantelor, îmbunătăţesc
structura solului, măresc capacitatea de reţinere a apei pe solurile uşoare, sunt ceva mai ieftine
comparativ cu cele chimice etc.
212
Ca îngrăşăminte organice, se folosesc gunoiul de grajd, mraniţa, composturile, turba,
gunoiul de păsări, mustul de gunoi de grajd, îngrăşămintele verzi.
Gunoiul de grajd este cel mai utilizat îngrăşământ organic pe toate tipurile de sol şi provine
din aşternutul animalelor, în amestec cu urină şi materiale fecale. Se descompune lent, eliberând
elementele nutritive necesare plantelor, motiv pentru care se aplică la fertilizarea de bază. Cantitatea
de gunoi de grajd depinde de tipul de sol, de locul culturii (câmp, spaţii protejate), de gradul de
fertilitate al solului, de specie, de producţia planificată etc. Pe măsura acumulării, gunoiul de grajd
se aşează în platforme cu lăţimea de 1,5 - 2 m, înălţimea de 1,5 - 1,8 m şi lungimea variabilă, în
funcţie de cantitatea de material pusă la fermentat.
Calitatea gunoiului de grajd depinde de specia de animale de la care provine. Cel mai bun
gunoi este cel de păsări, care conţine 50 % substanţă uscată, 0,6 - 3 % azot, 1 - 1,8 % fosfor, 0,8 - 1 %
potasiu şi 2,25 % calciu, apoi cel de ovine, care conţine 35 - 40 % substanţă uscată şi 0,7 - 1,6 %
azot, 0,2 - 0,4 % fosfor, 0,7 - 0,9 % potasiu, 0,6 - 1 % calciu şi cel de cabaline, cu 30 - 35 %
substanţă uscată şi 0,5 - 0,7 % azot, 0,2 - 0,4 % fosfor, 0,5 - 0,7 % potasiu şi 0,6 - 1 % calciu.
Gunoiul de bovine are un conţinut uşor mai scăzut în elemente nutritive decât cel de cabaline, în
plus conţine magneziu 0,1 - 0,2 % (L. Stoian şi colab., 1998).
Mraniţa reprezintă un gunoi de grajd foarte bine descompus, fiind obţinută în 2 - 3 ani. Se
caracterizează printr-un conţinut foarte ridicat în elemente nutritive (0,7 - 2 % azot, 0,3 - 1,2 %
fosfor, 0,8 - 0,9 % potasiu, 0,35 % calciu, D. Davidescu, 1992). Se foloseşte în principal la
pregătirea amestecurilor destinate producerii răsadurilor, cărora le imprimă capacitate de reţinere a
apei şi un anumit grad de afânare şi permeabilitate. Se mai foloseşte şi la fertilizarea locală, odată
cu semănatul sau plantatul, în cantităţi de circa 10 - 15 t/ha.
Composturile sunt materiale organice obţinute din fermentarea resturilor menajere, a
resturilor vegetale, în special de la plantele bogate în elemente nutritive (leguminoase), sau
substraturile epuizate din cultura ciupercilor, de tescovină, coarde de viţă-de-vie, de paie etc.
 materiile prime să fie foarte bine descompuse şi substanţele

nutritive să treacă în forme uşor asimilabile;
 să prezinte raportul C/N între 12 şi 15 (Davidescu, 1992);
Indiferent de materialele  să nu conţină metale grele sau bor în exces (atenţie la
din care provin, compostul provenit din resturi menajere);
composturile trebuie  să prezinte culoare închisă;
să îndeplinească  să provină din resturi vegetale sănătoase; acolo unde s-au
unele condiţii, şi anume: semnalat atacuri de boli sau dăunători, resturile vegetale se
ard pentru a limita răspândirea acestora etc.;
 să nu fie infectate cu agenţi patogeni sau dăunători.
Turba reprezintă un material organic obţinut pe cale naturală, în urma descompunerii

resturilor de vegetaţie ierboasă sau lemnoasă din zone umede. Turba are un pH cuprins între 3,8 și
5,0 şi un conţinut în elemente nutritive scăzut (0,8 - 1,3 % azot, 0,06 - 1,15 % fosfor, 0,02 - 0,1 %
potasiu). Este nelipsită la pregătirea amestecurilor de pământuri pentru producerea răsadurilor, dar
se foloseşte şi ca îngrăşământ la fertilizarea de bază a culturilor legumicole şi floricole, după o
perioadă de compostare.
Gunoiul de păsări este cel mai bogat în substanţe minerale, fiind folosit cu rezultate foarte
bune în culturile legumicole. Se administrează la fertilizarea de bază, la plantare, în cursul perioadei
213
de vegetaţie, uscat sau diluat cu apă. De asemenea, este un component de bază la pregătirea
compostului sintetic pentru cultura ciupercilor în sistem intensiv (industrial).
Mustul de gunoi de grajd reprezintă un îngrăşământ foarte bun pentru culturile legumicole,
aplicat în timpul perioadei de vegetaţie, diluat cu 2 - 3 părţi de apă. Se colectează în bazine special
amenajate în incinta grajdurilor de animale sau de la platformele de fermentare a gunoiului. Conţine
0,2 - 0,4 % azot, 0,03 % fosfor, 0,4 - 0,6 % potasiu. Se aplică cu maşini speciale şi pe vreme mai
rece, pentru a reduce pierderile de azot.
Aplicarea unei fertilizări organice cu 50 t/ha asigură în sol 30 - 40 kg azot, 20 - 25 kg
fosfor şi 70 - 100 kg potasiu (Lăcătuş, 2000).
Îngrăşămintele verzi se recomandă în general pe solurile uşoare, cu capacitate mică de
reţinere a apei şi fertilitate scăzută. Îngrăşămintele verzi sunt culturi de plante leguminoase (lupin,
măzăriche, trifoi, bob) care, la un anumit stadiu, se toacă, se lasă pe teren 3 - 4 săptămâni, se
încorporează superficial, prin discuire la 10 - 12 cm (Stoian, 2005).
Avantajele aplicării îngrăşămintelor verzi sunt următoarele: îmbogăţirea solului în
elemente nutritive, în special în azot asimilabil, evitarea sau împiedicarea eroziunii solului,
încetinirea procesului de levigare a elementelor nutritive, intensificarea activităţii micro-
organismelor, reducerea gradului de îmburuienare, ameliorarea unor însuşiri fizice ale solului etc. În
medie, îngrăşămintele verzi conţin: 15 - 30 % substanţă uscată, 0,5 - 0,6 % azot, 0,1 - 0,2 % fosfor,
0,2 - 0,6 % potasiu, 0,4 - 0,6 % calciu etc.
Alte îngrăşăminte organice cu aplicare mai restrânsă sunt: deşeurile de lână, făina de peşte,
făina de oase şi coarne, sângele uscat etc., a căror compoziţie este redată în tabelul 16.1.
Tabelul 16.1
Conţinutul în elemente minerale a unor îngrăşăminte organice
(Odet şi colab., 1980)
Îngrăşământul Conţinut, din materia proaspătă (5 %) Doza kg/ha
N P2O5 K2O CaO MgO
Deşeuri de lână 3-9 0,5 2 0,5 - 400 - 1.500
Făină de peşte 4 - 10 7 - 8,5 0,5 300 - 1.000
Guano de Peru 16 10 2 - - 200 - 400
Făină de coarne 12 - 15 1 - 2,5 - 200 - 600
Făină de oase 2-4 16 - 20 - 33 0,5 300 - 500
Sânge uscat 10 - 13 2 1 0,5 - 200 - 500
În culturile ecologice, fertilizarea organică se efectuează cu gunoi de grajd, composturi din

resturi vegetale şi îngrăşăminte verzi. Se apreciază că azotul fixat de leguminoasele anuale şi perene
se eliberează lent, pe măsura mineralizării materiei organice, rezultate din corpul micro-
organismelor fixatoare de azot. De asemenea, prin folosirea gunoiului de grajd ca amendament
organic, se asigură necesarul de fosfor la nivel satisfăcător şi cel cu potasiu la nivel bun (Stoian,
2005).
Îngrăşămintele chimice cu macroelemente sunt substanţe anorganice care se folosesc pe
lângă îngrăşămintele organice pentru sporirea fertilităţii solurilor. Nu pot înlocui îngrăşămintele
organice. Îngrăşămintele chimice pot fi simple (cu un singur element), complexe (cu 2 - 3
elemente), şi se aplică în doze diferite (tabelul 16.2).
214
Tabelul 16.2
Îngrăşăminte chimice utilizate în legumicultură
(D. Davidescu, Velicica Davidescu, 1992)
Denumirea Conţinutul în s.u. (%) Doza, kg/ha
îngrăşământului N P2O5 K2O câmp solarii sere
Îngrăşăminte simple cu azot
Azotat de amoniu 33 - 35 - - 300 - 600 350 - 500 400 - 1000
Azotat de sodiu 16 - - 200 - 400 250 - 500 -
Sulfat de amoniu 21 - - 100 - 150 100 - 150 200 - 500
Uree 46,6 - - 100 - 150 100 - 150 100 - 200
Îngrăşăminte simple cu fosfor
Superfosfat simplu - 16 - 22 - 300 - 500 300 - 500 800 - 1.000
Superfosfat concentrat - 38 - 50 - 350 - 500 150 - 175 350 - 450
Făină de fosforită - 20 - 34 - 500 - 750 - -
Îngrăşăminte simple cu potasiu
Clorura de potasiu - - 58 - 62 100 - 150 - -
Sare potasică - - 38 - 44 200 - 250 - -
Sulfat de potasiu - - 20 - 40 200 - 250 250 - 300 250 - 400
Îngrăşăminte complexe binare
Complex I 21 54 - 200 - 300 150 - 200 250 - 300
Complex II 16 48 - 350 - 400 200 - 300 300 - 500
Fosfat de uree 17 44 - 200 - 300 150 - 300 200 - 400
L-110 10 10 - 200 - 1.600 800 - 1.600 -
L-120 10 8,7 - 600 - 1.200 600 - 1.200 -
L-210 20 4,3 - 600 - 1.000 600 - 1.000 -
L-310 30 10 - 500 - 1.000 500 - 1.000 -
Îngrăşăminte complexe ternare
Complex III 13 27 13 300 - 500 300 - 500 350 - 500
Cristalin I 10 5 20 - - 300 - 400
Cristalin II 16 10 18 - - 400 - 450
Complex III cu KCl 9,9 28,3 27,6 100 - 250 150 - 300 200 - 400
Complex III 2-1-1 20,7 11,5 12,3 150 - 300 250 - 350 250 - 400
Complex III 1-1-1 16,6 17 16,5 200 - 300 150 - 300 200 - 400
L-121 10 9 8 500 - 1.200 500 - 1.000 -
Tabelul 16.3
Îngrăşăminte chimice cu microelemente
Microelementul Îngrăşământul Conţinut s.a.% Doza kg/ha Cultura
Fe Sulfat feros 20,1 0,04 - 0,08 % + Majoritatea
FeSO4·7H2O 1,5 var nestins culturilor
B Acid boric 17,5 0,01 % Sfeclă,
H3BO2 varză,
Borax 11,3 0,1 % tomate
Cu Sulfat de cupru 25,9 0,1 % Majoritatea
Cenuşă de pirită 0,3 - 1,5 400 - 500 culturilor
Mn Sulfat de Mn 24,6 40 - 50 Idem
Zgura de 9,15 300 - 400 Idem
feromanganat
Zn Sulfat de zinc 22,8 0,2 % Idem
215
Îngrăşămintele chimice cu microelemente prezintă o importanţă mare, deoarece lipsa
microelementelor produce tulburări ale metabolismului plantelor. Principalele îngrăşăminte cu
microelemente sunt prezentate în tabelul 16.3.
16.3. Calculul dozei de îngrăşăminte
Cantitatea de îngrăşăminte administrată la unitatea de suprafaţă este determinată de mai

mulţi factori şi stabilită în urma analizelor de sol, după o formulă matematică.
o producţia planificată;
o conţinutul solului în elemente nutritive;
Factorii care contribuie o coeficientul de utilizare a îngrăşămintelor;
la calcularea dozei o consumul specific de îngrăşăminte;
de îngrăşăminte sunt: o însuşirile fizico-chimice ale solului;
o tehnologia aplicată;
o indicele de azot, pentru îngrăşămintele ce conţin acest element
etc.
O formulă foarte simplă pentru calcularea dozei de îngrăşăminte este următoarea:

axb
Doza (kg/ha s.a.) = ------------- x 100,
c
în care: a – consumul specific de îngrăşăminte, kg s.a./t produs;
b – producţia planificată, t/ha;
c – coeficientul mediu de utilizare a îngrăşămintelor.
Se pot aplica şi doze orientative de îngrăşăminte, ţinând seama de indicele de azot (HV).
După indicele de azot, solurile se împart în:
- soluri sărace, cu HV < 2 %;
- soluri mijlocii, cu HV 2 - 4 %;
- soluri bogate, cu HV > 4 % (Stoian şi colab., 1998).
Dozele orientative de gunoi de grajd şi îngrăşăminte chimice cu azot aplicate culturilor
legumicole, după indicele de azot, sunt prezentate în tabelul 16.4.
Tabelul 16.4
Doze orientative de gunoi de grajd aplicate la culturile legumicole (t/ha)
Cultura Soluri aluvionale şi brun roşcate
HxV2% HxV2-4% HxV4%
Tomate timpurii 40 - 50 35 - 40 20 - 25
Tomate vară-toamnă
Ardei, vinete 50 - 60 30 - 40 25 - 30
Vărzoase 40 - 50 30 - 40 20 - 30
Castraveţi, pepeni, dovlecei 30 - 40 20 - 30 10 - 20
216
16.4. Metode de fertilizare a culturilor legumicole
În culturile legumicole, îngrăşămintele se aplică după 3 metode:

o fertilizarea de bază;
o fertilizarea odată cu înfiinţarea culturii (de pornire sau starter);
o fertilizarea fazială (din cursul perioadei de vegetaţie).
Fertilizarea de bază se execută toamna la pregătirea terenului, cu îngrăşăminte organice
semidescompuse (gunoi de grajd), în cantităţi diferite în funcţie de sol, cultură, grad de fertilitate
etc., şi îngrăşăminte chimice greu solubile, cu fosfor şi potasiu. Acestea din urmă se aplică în
cantitate de 2/3 din cea totală. Se încorporează în sol odată cu arătura adâncă.
Primăvara se aplică restul de îngrăşăminte chimice cu fosfor şi potasiu, precum şi
îngrăşămintele cu azot, urmate de încorporarea în sol odată cu lucrările de mărunţire a solului.
Fertilizarea odată cu înfiinţarea culturii are scopul de a asigura elementele nutritive uşor
asimilabile în jurul plantelor, încă de la început şi pe o perioadă de circa o lună de zile. Se execută
cu îngrăşăminte organice bine descompuse (mraniţă), câte 200 - 300 g/cuib la tomate, ardei, vinete
şi peste 500 g la cuib la castraveţi. Se poate aplica şi în benzi de-a lungul rândurilor. La înfiinţarea
culturilor, se aplică şi îngrăşăminte chimice, care se administrează fie la cuib, fie în benzi de 30 -
40 cm lăţime, şi se încorporează la o adâncime de 10 - 15 cm, în cantitate de 10 - 30 g/metru liniar
de bandă. Se recomandă la ceapa ceaclama, tomate, ardei, vinete (cultivate prin răsad).
Administrarea îngrăşămintelor se poate face mecanizat la culturile care se seamănă mecanizat, cu
ajutorul echipamentului de fertilizare montat pe semănătoare sau manual.
Când fertilizarea se face la cuib, îngrăşămintele organice şi chimice se amestecă cu
pământ, pentru ca, prin descompunere, să nu se realizeze o concentraţie mare care să dăuneze
plantelor.
Prin aplicarea fertilizărilor (organice şi minerale), se asigură o aprovizionare echilibrată a
plantelor cu elementele necesare pentru creştere şi fructificare, iar în fructe se acumulează mai
multă substanţă uscată, glucide, acid ascorbic, substanţe pectice, proteine, pigmenţi clorofilieni,
globuline, carotenoizi etc.
Pe nisipuri, s-a constatat că aplicarea îngrăşămintelor organice contribuie la o mai bună
folosire a îngrăşămintelor chimice, reacţia speciilor fiind diferită în funcţie de selectivitatea
sistemului radicular şi de consumul specific (Toma V., Alexandrescu V., 1994).
Hălmăgian L. şi Crişan S., 2007, afirmă că, prin utilizarea comparativă a azotatului de
amoniu şi a biopreparatului Biotrofin, în vederea sporirii cantităţii de azot atmosferic fixat, la o
cultură de mazăre, rezultatele sunt mult influenţate de condiţiile climatice în care se face fertilizarea
şi mai puţin de produsul folosit.
La cultura de tomate, în vase de cultură cu volumul de 8 - 12 l, consumul de apă şi
elemente nutritive este mai mic decât la cultura pe sol (Apahidean Al.S. şi colab., 2008).
Fertilizarea fazială se execută cu scopul completării necesarului de hrană pe perioada de
vegetaţie a culturilor. Fetilizarea fazială poate fi:
o radiculară;
o extraradiculară (foliară).
Fertilizarea radiculară constă în aplicarea îngrăşămintelor organice şi chimice pe sol şi
încorporarea acestora prin lucrări superficiale. Se pot folosi îngrăşăminte chimice granulate, care se
distribuie prin împrăştiere de-a lungul rândului de plante, având grijă să nu atingă tulpina şi ţinând
cont de dispunerea rădăcinilor. Se aplică şi mecanizat, odată cu prăşitul, pe cultivator putând fi
217
montat echipamentul de fertilizare. Terenul trebuie să fie reavăn. Cu rezultate foarte bune se
folosesc soluţiile de îngrăşăminte organice (mustul de gunoi de grajd) sau de îngrăşăminte chimice,
aplicate pe rigole sau prin aspersiune (în ultimul caz fiind absolut obligatoriu spălarea plantelor).
Numărul fertilizărilor este de 3 - 4, la speciile cu perioadă lungă de vegetaţie, şi o fertilizare la cele
cu perioadă scurtă (verdeţuri).
Fertilizarea extraradiculară (foliară) se aplică pe frunze şi se bazează pe capacitatea
acestora de a absorbi elementele nutritive din soluţia de îngrăşăminte. Se folosesc îngrăşăminte de
tip foliar, din care se prepară soluţii, a căror concentraţie nu trebuie să depăşească 1 - 1,5 %, altfel
devin fitotoxice. Pentru a creşte capacitatea de absorbţie a frunzelor, este important ca plantele să
fie bine aprovizionate cu apă, să fie turgescente.
Fertilizarea fazială prezintă următoarele avantaje:
o consum redus de îngrăşăminte;
o previne apariţia carenţelor în elemente nutritive;
o se poate aplica odată cu tratamentele fitosanitare;
o au o eficienţă sporită.
Factorii care influenţează absorbţia îngrăşămintelor foliare:
 specia: plantele dicotiledonate au o capacitate mai mare de absorbţie decât cele
monocotiledonate;
 vârsta plantelor: plantele tinere, cu creştere intensă, manifestă o capacitate de absorbţie
mai mare, spre deosebire de plantele mature, la care cuticula este mai groasă, ceea ce
îngreunează absorbţia;
 starea de aprovizionare a plantelor cu elemente nutritive: absorbţia este mai mare la
plantele slab aprovizionate decât la cele bine aprovizionate, pe cale radiculară;
 tipul de îngrăşământ şi concentraţia acestuia: se folosesc îngrăşăminte de tip foliar, iar
concentraţia diferă cu specia şi produsul folosit; la aceeaşi concentraţie, absorbţia este
mai bună pe cale radiculară, decât prin frunză, datorită grosimii cuticulei;
 temperatura şi lumina: absorbţia elementelor nutritive este corelată direct cu
temperatura, până la atingerea temperaturii optime. Temperatura foarte ridicată
determină reducerea umidităţii relative, ceea ce influenţează negativ circulaţia
elementelor în plantă. Datorită acestui fenomen, trebuie reţinut faptul că absorbţia
elementelor din îngrăşămintele foliare este mai bună noaptea, dimineaţa sau seara.
Lumina intensă stimulează activitatea metabolică, inclusiv absorbţia elementelor
nutritive;
 precipitaţiile: dacă după efectuarea fertilizării foliare plouă, efectul se reduce
proporţional cu cantitatea de apă cazută, până la anularea efectului acesteia.
Există o serie de produse specifice pentru aplicarea foliară, prezentate sub formă solidă sau
lichidă, care au în componenţă macro, micro şi oligoelemente (Agroleaf, Nitrophoska, Murtonik,
Microfert, Kemira etc.). De asemenea, se utilizează şi produse pe bază de extract de plante, care
îmbină efectul fertilizant cu cel de biostimulator, asigurând timpurietate şi producţie ridicată
(Bionat, Cropmax, Megafol).
Fertilizarea foliară se aplică în toate sistemele de cultură a plantelor legumicole, cu
precădere în spaţiile protejate, la interval de 10 - 15 zile, folosind 600 - 800 l soluţie/ha. Compoziţia
chimică a îngrăşămintelor foliare preparate industrial este diferită, în funcţie de produsul comercial
(tabelul 16.5).
218
Tabelul 16.5
Compoziţia chimică a unor îngrăşăminte foliare
Conţinut în: Denumiri comerciale
F-411 F-141 F-231 F-011 Folifag Polimet
Azot g/l 180 35 80 - 75 120
Fosfor g/l 35 200 130 130 60 62
Potasiu g/l 40 40 40 130 48 80
Fier g/l 0,2 - 0,4 0,2 - 0,4 0,2 - 0,4 0,2 - 0,4 0,1 1
Zinc g/l 0,04 - 0,06 0,04 - 0,06 0,4 - 0,6 0,4 - 0,6 0,04 - 0,08 0,5
Mangan g/l 0,25 - 0,35 0,25 - 0,35 0,25 - 0,35 0,25 - 0,35 0,1 1
Cupru g/l 0,04 - 0,06 0,04 - 0,06 0,04 - 0,06 0,04 - 0,06 0,02 0,1
Cobalt g/l 0,008 - 0,012 0,008 - 0,012 0,008 - 0,012 0,008 - 0,012 0,0015 0,001
Bor g/l 0,1 0,1 0,1 0,1 0,15 0,1
Molibden g/l 0,08 - 0,12 0,08 - 0,12 0,08 - 0,12 0,08 - 0,12 0,007 0,05
Sulf g/l 0,1 - 0,3 0,1 - 0,3 0,1 - 0,3 0,1 - 0,3 0,5 urme
Magneziu g/l 0,15 - 0,2 0,15 - 0,2 0,1 0,15 - 0,2 0,1 - 0,2 1
Vanadium g/l urme urme urme urme 0,001 urme
Culoarea verde brună brună verde verzuie albastră
Fertilizarea, în special cu îngrăşăminte chimice, poate avea şi efecte nedorite asupra

calităţii produselor obţinute. Îngrăşămintele cu azot, în exces, produc poluarea legumelor, cu efecte
negative asupra organismului uman. Nitraţii se pot combina cu hemoglobina din sânge, rezultând
methemoglobina, care nu mai transportă oxigenul ducând chiar la moarte, în special a copiilor.
Iarna, lumina şi temperatura scăzută determină un consum lent al azotului, astfel încât se
acumulează nitriţi. Legumele care acumulează o cantitate mai mare de nitriţi sunt rădăcinoasele şi
verdeţurile. Distribuţia nitraţilor şi nitriţilor în plantă este diferită, aşa cum reiese din figura 16.1.
Fig. 16.1. Distribuţia nitraţilor şi nitriţilor în rădăcinile de morcov
219
Salata conţine de 2 ori mai mulţi nitraţi când este cultivată în seră, decât în câmp.
Reducerea acumulărilor de nitraţi la salată şi gulioare se realizează prin (Gabriela Boor, Adriana
Alexandru, 1997):
o stabilirea dozelor de îngrăşăminte cu azot, în echilibru cu celelalte elemente;
o corelarea consumului de azot cu absorbţia plantelor;
o folosirea îngrăşămintelor complexe solubile cu lignosulfonaţi şi substanţe care duc la
diminuarea conţinutului de azot nitric din plante;
o stabilirea momentului optim de aplicare a îngrăşămintelor foliare corective (îngroşarea
tulpinii la gulioare, faza de rozetă la salată, iar ultimul tratament cu 12 zile înainte de
recoltare);
o folosirea didinului ca inhibitor de nitrificare şi fertilizant lent şi a naftenaţilor de potasiu.
Conţinutul maxim admis de nitraţi şi nitriţi din unele produse legumicole este redat în
tabelul 16.6.
Tabelul 16.6
Conţinutul de nitraţi şi nitriţi la unele specii legumicole
(ICE Fruct Export Romagzimex)
Produsul Nitraţi (NO3) Nitriţi (NO2)
ppm ppm
Salată 1.000 - 3.000 10
Gulioare 600 - 2.500 10
Fasole 300 5
Varză 600 - 2.000 10
Tomate 200 5
Castraveţi 200 5
Ardei 200 5
Aplicarea echilibrată, la tomate, a azotului în doză de 15 - 30 g/m2, odată cu fosforul

(30 g/m2), stimulează creşterea producţiei, scade cantitatea de nitraţi din frunze şi scade procentul
de fructe necomerciabile (Cantarelo L., 1997, citat de Burzo I., 2000).
La unele specii vărzoase, aplicarea azotului în cantităţi de 80 - 120 kg/ha s.a., a dus la
creşterea conţinutului în nitraţi cu 44 % la broccoli şi 35 % la conopidă (Lisiewska, Kmiecik, 1996).
Şi la morcov, acumularea nitraţilor creşte odată cu mărirea dozelor de îngrăşăminte aplicate. Astfel,
la plantele nefertilizate cu azot, conţinutul de nitraţi a fost de 252 ppm şi a crescut de peste 2 ori
(564 ppm) la aplicarea a 50 kg/ha azot, de peste 4 ori la 100 kg azot/ha (1.010 ppm) şi de peste 5 ori
la 150 kg azot/ha (Auffray şi colab., 1980). Cercetările efectuate de Burzo I. şi colab. (1997) au
arătat că ritmul de acumulare al nitraţilor este de circa 8 ori mai mare în cilindrul central al
morcovilor decât în ţesuturile corticale.
Acumularea nitraţilor este influenţată şi de insuficienţa luminii. Astfel, la spanac s-a
observat un conţinut mai mare de circa 3 ori la întuneric, faţă de plantele iluminate. De asemenea, în
frunzele exterioare şi mature sunt mai mulţi nitraţi decât în cele tinere. Nervura principală de la
lobodă, salată şi spanac conţine de 2,3 ori, 2,6 ori şi respectiv 1,6 ori mai mulţi nitraţi decât
mezofilul foliar (Burzo I., 1997).
În condiţiile cultivării salatei pe substrat (compost forestier şi turbă), în vase de cultură, pe
un fond stabil de potasiu (200 kg/ha), fertilizarea cu doze crescute de azot de 50, 100 şi 200 kg/ha a
dus la sporuri de producţie de 37,7 %, 152,3 % şi respectiv 287,4 %, dar acumulările de nitriţi au
fost peste limitele admise (Velicica Davidescu şi colab., 1996).
220
Biofertilizatorii au capacitatea de a fixa azotul atmosferic şi de a-l pune la dispoziţia
plantelor în formă accesibilă, împreună cu fitohormonii. Nu sunt poluanţi şi au efecte pozitive
asupra refacerii biodiversităţii faunei solului, au preţ mic etc. Cei mai utilizaţi sunt: preparatele cu
bacterii fixatoare din genul Azotobacter şi cele cu bacterii asociative din genul Azospirillum. La
Bacău, folosind în cultura de tomate un preparat de Azotobacter crococcum, Azospirillum
lipofereum şi Bacillus megaterium, s-a obţinut o prelungire a vegetaţiei cu 8 zile şi creşterea
producţiei cu 25 % (Călin Maria, Miu I., 2000).
Fertirigarea culturilor legumicole
Fertirigarea constă în distribuţia îngrăşămintelor concomitent cu apa de irigat prin picurare.
Prin asocierea fertilizării cu irigarea, se realizează un efect sinergic, prin care apa ameliorează
absorbţia elementelor nutritive, iar acestea fac mai eficient consumul de apă. Pentru a avea efecte
maxime asupra culturii, trebuie să se cunoască exigenţele nutriţionale şi hidrice ale speciei sau
soiului cultivat, fertilitatea naturală a solului sau a substratului, caracteristicile apei de irigat şi
tehnica de aplicare a fertirigării. Fertirigarea impune creşterea disponibilităţii elementelor nutritive
în volumul de teren umezit, constituind o disponibilitate a elementelor nutritive proporțională cu
gradul de asimilaţie al culturii. Cantitatea de elemente nutritive ce trebuie dată solului este
dependentă de cantitatea extrasă şi de mobilitatea şi disponibilitatea lor în teren.
Avantajele fertirigării Dezavantajele fertirigării

 se face economie de forţă de muncă cu  este limitată numai la parcelele irigate;
fertilizarea;  necesită un sistem de irigare destul de
 nu se tasează solul prin trecerea repetată a complex;
maşinilor cu ocazia fertilizării;  se irigă, chiar dacă nu este necesar, dacă
 asigură o dozare precisă a îngrăşămintelor trebuie fertilizat;
cu azot;  se pot înregistra pierderi prin spălare şi
 asigură o distribuţie a elementelor nutritive volatilizare, din cauza unor sisteme
în zona de distribuţie a sistemului radicular; deficitare sau în condiţii climatice şi de
 asigură posibilitatea aplicării fertilizanţilor, teren nefavorabile.
atunci când terenul nu este practicabil
pentru mijloace mecanice.
O gestiune raţională a fertirigării duce, în general, la randamente mai bune faţă de

fertilizarea convenţională. Experienţa efectuată într-o cultură de tomate de industrializare arată că
sporul de producţie a fost de 17 % faţă de irigarea prin aspersie. Aportul de elemente nutritive poate
fi mai mic la fertirigare, faţă de fertilizarea convenţională, deoarece distribuţia acestora se face în
zona de distribuţie a majorităţii rădăcinilor, iar pierderile sunt foarte mici. De aici şi recomandările
de reducere a cantităţii de elemente nutritive cu 30 % la cultura integrată, faţă de cultura
convenţională. Au fost testate mai multe doze de îngrăşăminte pentru a stabili optimul la cultura
fertirigată. Astfel, la salată, cea mai mare producţie, 53 t/ha (33 t/ha producţie marfă), a fost
obţinută la fertilizarea cu 100 kg/ha azot. La cultura ardeiului în seră, folosind graduări de azot de la
0 la 350 kg/ha, cea mai mare producţie a fost obţinută cu 150 kg/ha.
Pentru prevenirea poluării prin spălare, este necesar ca irigarea să asigure o uniformitate şi
eficienţă ridicată, cantitatea de apă distribuită trebuie să asigure apa la nivelul capacităţii de câmp,
în stratul de sol unde sunt plasate rădăcinile.
221
Irigarea prin picurare trebuie să fie adaptată la tipul de sol; pe cele nisipoase se vor face
irigări mai dese, chiar zilnic sau la 2 zile, în timp ce pe solurile mai grele udarea se va face la 3 - 4
zile, pentru a nu provoca exces la nivelul rădăcinilor.
Tipul instalaţiei de udare folosit şi distanţa dintre picurători trebuie să asigure o umectare
uniformă în lungul rândului, pentru a avea o cultură încheiată şi uniformă. Creşterea numărului de
fertilizări la aceleaşi cantităţi de îngrăşăminte duce la un randament mai bun şi o valorificare
eficientă a acestora. În cazul fertirigării, conţinutul soluţiei solului în azot este de obicei egal sau
uşor mai mare decât 50 ppm. Fertirigarea aduce nu numai un spor de producţie, ci şi de calitate,
chiar dacă diferenţele nu sunt întotdeauna nete.
Fertirigarea şi poluarea
În codul bunelor practici agricole (CBPA), referitor la protecţia apelor faţă de poluarea
provocată de nitriţii din surse agricole (Directive CEE 91/676), sunt încurajate acele tehnici în care
fertilizarea cu azot se face puţin înaintea momentului optim. Recomandările sunt de a distribui
îngrăşămintele cu azot nu de la începutul irigării, ci după ce s-a distribuit circa 20 - 25 % din
cantitatea de apă stabilită şi poate să fie completată când s-a dat 80 - 90 % din apă. În cazul
culturilor cu ciclu scurt, cum sunt verdeţurile, varza, ridichile de lună etc., momentul fertilizării se
face după aplicarea a circa 80 % din apă, ca măsură de prevenire a pierderii prin spălare şi a evita
riscul de poluare.
Cantitatea de azot care se foloseşte este dependentă de producţia planificată, dar fără riscuri
de poluare pentru mediu. Estimarea necesarului de azot se face în funcţie de limitele minime-
maxime ale culturii, de conţinutul de azot din plantă ca produs finit. În tabelul 16.7 sunt redate
cerinţele faţă de azot, în funcţie de potenţialul de producţie la principalele specii legumicole.
Tabelul 16.7
Necesarul de azot la unele specii legumicole şi potenţialul de producţie
Specia Necesarul de azot, kg/ha Producţia estimată, t/ha

Usturoi 120 12
Morcov 150 40
Ceapă 120 30
Ridichi 120 25
Sparanghel 180 5
Sfecla de peţiol 130 50
Anghinare 200 15
Varza de Bruxelles 200 30
Broccoli 150 15
Conopidă 200 30
Salată 120 25
Spanac 120 15
Castraveţi 150 60
Vinete 200 40
Pepene galben 120 35
Ardei 180 50
Tomate 160 60
Dovlecel 200 30
222
Metodologia de fertirigare
Aplicarea raţională a fertirigării necesită stabilirea unor parametri (cantitatea şi raportul
între elementele nutritive, compoziţia chimică a soluţiei, frecvenţa fertirigării faţă de irigare).
Se pot distinge 2 metodologii fundamentale:
Distribuţia continuă şi proporţională a elementelor nutritive în apa de irigat. Metoda are
avantajul că este foarte simplă, dar necesită creşterea cantităţii de îngrăşăminte, în funcţie de
nevoile plantelor faţă de apă. Este apropiată, ca mod de lucru, cu tehnica fertirigării de la culturile
fără sol. De importanţă foarte mare este compoziţia chimică a soluţiei, conductivitatea electrică şi
pH-ul. În condiţii extreme, solul joacă numai rolul de suport.
Distribuţia elementelor nutritive în funcţie de faza de vegetaţie. Necesarul de îngrăşăminte
se stabileşte în funcţie de cantitatea extrasă din sol, blocarea la nivelul solului, pierderile, aportul
natural şi disponibilitatea elementelor din sol faţă de sistemul radicular.
Divizarea la nivel de fază ţine seama de cerinţele faţă de elementele nutritive ale speciei şi
raportul între acestea (tabelul 16.8).
Tabelul 16.8
Cantitatea de elemente nutritive în apa de fertirigare la culturile legumicole
(Papadoupolos, 1996)
Cultura N, g/m3 P, g/m3 K, g/m3

Castraveţi 150 - 200 30 50 150 - 200
Vinete 130 - 170 50 - 60 150 - 200
Ardei 130 - 170 30 - 50 150 - 200
Tomate 150 - 180 30 - 50 200 - 250
Cartof 130 - 150 30 - 50 120 - 180
Fasole 80 - 120 30 - 50 150 - 200
Salată 100 - 100 30 - 50 150 - 150
Salată Iceberg 100 - 100 18 - 18 120 - 120
Aceste valori se pot modifica în funcţie de fertilitatea solului, de starea de vegetaţie a

culturii, dar rămâne o bază de calcul pentru necesarul de îngrăşăminte.
Calculul cantităţii de îngrăşământ ce se distribuie cu apa de irigat se face cu formula:
C = (F x DF x n x 100)/a
în care: C – greutatea în grame a îngrăşământului;
F – concentraţia (g/m3) nutrientului ce se doreşte a se folosi;
DF – raportul între fluxul orar al sistemului de irigare şi fertirigare;
n – volumul (m3) recipientului în care se face amestecul;
a – procentul fertilizantului.
Tipul fertilizanţilor
Produsele folosite trebuie să fie complet solubile, pentru a evita obturarea picurătorilor, şi
mobile în sol, pentru a ajunge uşor la sistemul radicular. Caracteristicile unor fertilizanţi sunt redate
în tabelul 16.9.
Deoarece azotul nitric este foarte mobil şi uşor de spălat din sol, trebuie aplicat în cantităţi
optime. În acest fel, salinitatea solului determinată de aportul de fertilizanţi are un nivel constant şi
nu determină stres la nivelul rădăcinilor sau carenţă de azot. Azotul amoniacal este mai puţin
susceptibil la spălare, deoarece poate fi fixat temporar la nivelul solului prin schimb cationic.
223
Tabelul 16.9
Solubilitatea, pH-ul şi alte caracteristici a unor fertilizanţi solubili
Îngrăşământul Cantitatea maximă Timpul de pH-ul soluţiei Fracţiune
(kg) într-o soluție de solubilizare insolubilă
100 l la 20°C (min) (%)
Uree 105 20(a) 9,5 neglijabil
Nitrat de amoniu 195 20(a) 5,62 neglijabil
Sulfat amoniacal 43 15 4,5 0,5
Fosfat monoamoniacal 40 20 4,5 11
Fosfat biamoniacal 60 20 7,6 15
Clorură de potasiu 34 5 7,0 - 9,0 0,5
Sulfat de potasiu 11 5 8,5 - 9,5 0,4 - 4
Nitrat de potasiu 31 3 10,8 0,1
Potasiul este mai puţin mobil, iar distribuţia lui în volumul de sol umed explorat de
rădăcini este mai uniformă, în timp ce sărurile solubile se concentrează la partea superioară a solului
umezit.
Calitatea apei de irigat

Pentru o fertirigare optimă, mare atenţie trebuie acordată calităţii apei, în funcţie de
instalaţia folosită. Fertirigarea picătură cu picătură necesită apă de cea mai bună calitate, să fie
liberă de suspensii solide sau de microorganisme care pot bloca picurătorii. De asemenea, trebuie
folosiţi numai fertilizanţii perfect solubili. Precipitarea fertilizanţilor în sistemul de irigare constituie
o problemă serioasă şi apare frecvent, când concentraţia de calciu sau magneziu depăşeşte 100 ppm,
iar fosfatul amoniacal precipită în instalaţie sau picurători.
Dacă salinitatea apei este ridicată, mai ales la speciile sensibile, aplicarea fertilizanţilor
trebuie făcută continuu şi în cantităţi mici, pentru a nu creşte salinitatea soluţiei. Dacă apa conţine
elemente toxice: bor, clor, sodiu etc., trebuie alese produse fertilizante potrivite. Dintre produsele
comerciale folosite la fertirigare amintim: Kristalon, Krista K, Krista K plus, Unika-kali, Kalichili,
Master, Benefit.
o cunoaşterea exigenţelor nutriţionale ale speciei pentru macro şi

microelemente;
NORME o satisfacerea exigenţelor hidrice ale culturii fără exces sau deficit;
PRACTICE o cunoaşterea caracteristicilor hidrologice şi analitice ale terenului
pentru dozarea nutrienţilor;
În fertirigarea o cunoaşterea caracteristicilor apei de irigat (conductibilitate, pH);
prin picurare o aportul elementelor nutritive se reduce cu 30 % faţă de cultura
a culturilor neirigată;
legumicole, trebuie o frecvenţa fertirigării pe solurile nisipoase, cel puţin pentru azot, este
să se ţină seama de egală cu a udărilor;
următoarele o în solurile lutoase, frecvenţa fertirigărilor este egală cu 1/2 din udări;
aspecte: o solurile argiloase se fertilizează cu o frecvenţă de 1/3 faţă de udare;
o trebuie cunoscută adâncimea de dispersare a rădăcinilor şi
umiditatea solului în momentul fertirigării;
224
o cantitatea de apă aplicată trebuie să asigure capacitatea de câmp
pentru apă;
o adăugarea elementelor nutritive în apă se face după aplicarea a 20 -
25 % din apă, iar completarea fertilizării aproape de sfârşitul udării
(80 - 90 % apă administrată);
o pe solurile nisipoase se va regla udarea cu o frecvenţă zilnică sau la
2 zile, ţinând seama şi de pierderea prin evaporare (5 - 6 mm/zi);
o pe terenuri argiloase se va uda la 3 - 4 zile pentru a preveni excesul;
o reglarea picurătorilor pentru a uda continuu şi uniform terenul în
lungul rândului;
o folosirea fertilizanţilor solubili pentru a evita înfundarea sistemului;
o pH-ul soluţiei fertilizante trebuie să fie de 5 - 6;
o nu se folosesc niciodată fertilizanţi cu calciu şi magneziu
concomitent cu fertilizanţi pe bază de sulf şi fosfor;
o nu se aplică simultan microelemente cu fertilizanţi ce conţin fosfor;
o fertilizanţii cu reacţie acidă reduc posibilitatea de obstrucţionare a
picurătorilor şi determină o mai bună asimilare a microelementelor
prezente în sol.

Întrebarea nr. 1
a) Care sunt îngrăşămintele organice folosite la fertilizarea culturilor

legumicole?
b) Ce condiţii trebuie să îndeplinească composturile pentru a putea fi

folosite în producţia legumicolă?
c) Care sunt metodele de fertilizare a culturilor legumicole şi cum se

caracterizează?

 care sunt tipurile de îngrăşăminte folosite în culturile legumicole;
 care sunt elementele care stau la baza calculului dozei de îngrăşăminte;
 care sunt metodele de fertilizare folosite în cultura legumelor;
 care sunt avantajele şi dezavantajele fertirigării culturilor legumicole.
225
Întrebarea nr. 1
a) Îngrăşămintele organice folosite în cultura legumelor sunt: gunoiul de
grajd, mraniţa, turba, composturile din resturi vegetale, din ciupercării,
de paie, corzi de viţă-de-vie, tescovină.
b) Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească compostul pentru a putea
fi folosit în cultura legumelor sunt: materiile prime să fie foarte bine
descompuse şi substanţele nutritive să fie în forme uşor asimilabile; să
nu conţină metale grele sau bor în exces, să provină din resturi vegetale
sănătoase, să nu fie infectate cu agenţi patogeni sau dăunători.
c) Metodele de fertilizare folosite în cultura legumelor sunt: fertilizarea de
bază care se execută toamna la pregătirea terenului folosind gunoi de
grajd semifermentat şi îngrăşăminte greu solubile care se încorporează
odată cu arătura; fertilizarea de pornire sau starter, are rolul de a
asigura necesarul de hrană pentru plante din primele faze de creştere şi
fertilizarea din timpul vegetaţiei care se aplică diferenţiat în funcţie de
specie, fenofază, sistemul de cultură, producţia obţinută, factorii de
mediu etc. Îngrăşămintele se aplică radicular la sol, prin împrăştiere sau
prin fertirigare sau extraradicular (foliar).

1. Ce sunt îngrăşămintele verzi şi în ce scop se folosesc? – 2,5 p.
2. Care sunt factorii care influenţează absorbţia îngrăşămintelor foliare? –
2,5 p.
3. Ce este fertirigarea şi ce avantaje şi dezavantaje prezintă? – 2,5 p.
4. Care sunt caracteristicile apei folosite la fertirigare? – 1,5 p.
mai eficiente.
226

227
ERBICIDAREA CULTURILOR LEGUMICOLE
Cuprins
17.2. Importanţa erbicidării culturilor legumicole.............................................................228
17.3. Momentul aplicării erbicidelor................................................................................. 229
17.4. Factorii climatici care influenţează erbicidarea........................................................ 231
17.5. Combaterea integrată a buruienilor.......................................................................... 232

 cunoască importanţa erbicidării culturilor legumicole;
 cunoască momentul de aplicare a erbicidelor și influența factorilor de
mediu;
 cunoască conceptul de combatere integrată a buruienilor.
17.2. Importanţa erbicidării culturilor legumicole
Asigurarea condiţiilor optime de temperatură, umiditate şi hrană plantelor legumicole

creează condiţii foarte bune şi pentru creşterea buruienilor. Acestea concurează cu plantele de
cultură pentru apă şi hrană, determinând diminuarea producţiei sau chiar compromiterea culturii,
dacă nu se elimină la timp. De asemenea, buruienile sunt gazde pentru unii dăunători şi agenţi
patogeni, producând pagube foarte mari culturilor legumicole.
Combaterea buruienilor devine o necesitate obiectivă, în vederea creşterii productivităţii
muncii, obţinerii de producţii mari şi de calitate. Se poate executa prin:
o respectarea unei rotaţii optime a culturilor;
o alegerea, pentru cultura legumelor, a terenului cu grad scăzut de îmburuienare;
o executarea la momentul optim a lucrărilor de pregătire a terenului;
o distrugerea buruienilor prin praşile repetate ori de câte ori este nevoie;
o plivitul, pe suprafeţe mici;
o combaterea integrată (combinarea tuturor metodelor de combatere);
o erbicidarea.
228
Erbicidarea reprezintă metoda prin care se asigură o distrugere pe cale chimică a
buruienilor aproape în totalitate. Combaterea chimică a buruienilor se realizează în proporţie
diferită, în funcţie de produsul folosit, speciile de buruieni, momentul aplicării etc.
Reuşita erbicidării este condiţionată de o serie de reguli, şi anume:
 alegerea judicioasă a erbicidului, în funcţie de speciile de buruieni şi selectivitatea
acestuia faţă de specia cultivată;
 respectarea dozei de aplicare în funcţie de specie, tipul de sol, gradul de îmburuienare;
 stabilirea momentului optim, în funcţie de fenofaza în care se găsesc buruienile;
 cunoaşterea efectului remanent al produselor utilizate;
 folosirea echipamentelor şi maşinilor specifice;
 alternarea erbicidelor cu măsuri agrotehnice, în vederea întocmirii rotaţiei culturilor în
anii următori;
 evoluţia factorilor climatici influenţează eficacitatea erbicidelor;
 pregătirea corespunzătoare a terenului etc.
Erbicidele sunt substanţe chimice toxice, care se folosesc cu mare responsabilitate. Există
erbicide de contact, care acţionează asupra buruienilor imediat ce au fost aplicate, provocând
moartea rapidă a acestora, dar care trebuie aplicate cu mare atenţie, deoarece pot fi fitotoxice pentru
cultură, dacă nu sunt selective. Se folosesc în special pentru buruienile anuale. Sunt de asemenea
erbicide sistemice, care acţionează un timp mai îndelungat, fiind absorbite de frunze şi apoi
translocate în celelalte organe ale plantei, provocând pieirea lentă. Şi acestea trebuie să fie selective
pentru cultură.
Erbicidele combat un număr mare de buruieni anuale şi perene, monocotiledonate şi
dicotiledonate, dar există o serie de dificultăţi datorită: numărului mare de specii legumicole,
complexităţii sistemelor de cultură, numărului mare de buruieni, folosirii gunoiului de grajd la
pregătirea terenului, care conţine un număr mare de seminţe de buruieni. Erbicidele folosite în
cultura legumelor sunt redate în tabelul 17.1.
17.3. Momentul aplicării erbicidelor
Momentul aplicării erbicidelor este foarte important în combaterea buruienilor.

Există 3 momente de aplicare:
 ppi (preplant incorporation) – înaintea înfiinţării culturilor cu 7 - 8 zile. Se aplică

erbicidele volatile, care necesită încorporare în sol odată cu lucrările de mărunţire a
acestuia (Balan, Dual, Paarlan, Eptan, Ro-neet, Venzar);
 pre (preemergent) – se aplică imediat după semănat sau cu 1 - 2 zile înaintea plantării.
Erbicidele nu necesită încorporare în sol şi acţionează asupra seminţelor de buruieni în
curs de germinare sau răsărire (Afalon, Galex, Patoran, Leguzin, Sencor);
 post (postemergent) – se aplică în cursul perioadei de vegetaţie, când plantele de
cultură au 2 - 3 frunze bine formate (la cele semănate direct) sau la 2 - 3 săptămâni de la
plantare, când plantele au început să crească (Basagran, Fusilade, Grametrin, Nabu,
Roustar, Targa etc.).
229
Tabelul 17.1
Unele erbicide folosite în cultura legumelor
(Codexul produselor de uz fitosanitar omologate în România)
Denumirea Cultura Doza, Momentul Buruieni distruse
l kg/ha aplicării
Lasso Tomate 4 ppi Monocotile şi unele dicotile
transplantate
Balan Castraveţi, vinete, 6-8 ppi Monocotile şi unele dicotile anuale
pepeni, salată din
răsad
Olticarb Spanac 4-6 ppi Monocotile şi unele dicotile anuale
Grametrim Varză 2,5 post. Dicotile şi unele monocotile
Semeron Varză 1,5 - 2 post. Dicotile şi unele monocotile
Fusilade Ceapă de arpagic, 2 post. Monocotile anuale şi perene +
morcov, tomate Sorghum
transplantate
Roundup Canale de irigaţie 5-6 post. Dicotile şi unele monocotile
Pivot Fasole şi mazăre de 0,8 ppi Dicotile şi unele monocotile anuale
grădină
Afalon Ceapă de arpagic 1,5 - 2 post. Dicotile şi unele monocotile anuale
Dual Ardei, tomate, 3-4 ppi Monocotile şi unele dicotile
varză, conopidă
Sencor Tomate transplan- 0,5 pre. Monocotile şi dicotile anuale
tate şi semănate 0,3 - 0,4 pre. + post
Devrinol Varză, broccoli, 3-4 ppi Dicotile şi unele monocotile anuale
tomate semănate
Targa Tomate 2 post. Monocotile anuale şi perene
transplantate
Goal Ceapă 1 post. Monocotile şi dicotile anuale şi unele
perene
Stomp Tomate 6 pre. Monocotile şi unele dicotile
transplantate 5 pre.
Gesagard Ceapă 3-4 post. Monocotile şi dicotile anuale
2-4
Kerb Salată 2-3 pre. Monocotile şi dicotile şi cuscută
Morcov 4 post.
Nabu Tomate 1,5 post. Monocotile anuale
transplantate
Prin aplicarea erbicidelor, se reduce sau se anulează concurenţa buruienilor faţă de plantele
de cultură, se reduc pierderile de recoltă, se reduce forţa de muncă pentru plivit şi prăşit, se reduce
sursa de infestare a culturii următoare etc.
230
17.4. Factorii climatici care influențează erbicidarea
 temperatura aerului – trebuie să fie cuprinsă între 15°C şi 25°C;

temperatura sub 15°C face ca acţiunea erbicidului să fie lentă, iar
distrugerea buruienilor parţială. Temperatura prea ridicată (peste 25°C)
accentuează volatilizarea ebicidului, scăzând eficacitatea acestora.
 precipitaţiile – joacă un rol foarte important, şi anume: dacă imediat
după erbicidare (1 - 2 ore) cade o ploaie, iar erbicidul a fost de contact,
efectul scade foarte mult sau este nul. Efect foarte scăzut se obţine şi în
Factorii climatici situaţia în care după erbicidare nu plouă o perioadă mai lungă de timp
care influenţează (10 - 12 zile). Cele mai bune condiţii de acţiune a erbicidelor asupra
erbicidarea sunt: buruienilor sunt atunci când la 4 - 5 ore după erbicidare cade o ploaie
uşoară (în special la erbicidarea preemergentă).
 umiditatea relativă – trebuie să fie de 65 - 70 %; sub 65 % eficacitatea
scade.
 vântul – nu trebuie să aibă o viteză mai mare de 15 - 20 km/h, pentru a
nu influenţa negativ distribuirea soluţiei de erbicid. La viteză mai mare,
erbicidele pot ajunge pe alte culturi pentru care acestea nu sunt
recomandate, producând pagube.
Se folosesc erbicide simple, prin aplicare repetată, pe măsura apariţiei buruienilor, sau
amestecuri de erbicide, pentru mărirea spectrului de acţiune şi a eficienţei produsului (Caramete
Aurica, Dumitrescu M., 1984). Folosirea amestecurilor de erbicide are şi efect de reducere a
poluării, întrucât se reduce cantitatea pentru un produs şi se realizează producţii de calitate cu
reziduuri minime.
Indiferent de doza de erbicid care se utilizează, acestea au remanenţă în sol o perioadă mai
mare sau mai mică. Experienţele efectuate de Aurica Caramete şi Dumitrescu M. (1984) au arătat că
atât la folosirea erbicidelor simple, cât şi la cele combinate, după o perioadă de vegetaţie, la cultura
de tomate, în sol erau prezente între 70 % şi 75% din cantităţile de erbicide aplicate primăvara,
reziduurile cele mai mari fiind la Galex.
Comparativ cu distrugerea mecanică a buruienilor, erbicidarea contribuie la sporire
producţiei. Astfel, experienţele efectuate de Stoian L. şi Larisa Galeriu (1984), la morcov, au scos în
evidenţă sporuri de producţie de 6,5 - 27,3 % în funcţie de produsul folosit. Cele mai bune rezultate
s-au obţinut cu produsul Trinulan, aplicat în doză de 3 l/ha, preemergent.
Erbicidele pot afecta în măsură mică calitatea recoltei. Din datele publicate de Aurica
Caramete şi Dumitrescu M. (1984), la tomate, reiese faptul că au fost diminuaţi uşor unii parametrii
calitativi: conţinutul în substanţă uscată, glucide, acid ascorbic, acid citric, pectine etc., faţă de
martor.
Reducerea poluării solului se realizează şi prin introducerea erbicidelor în programele de
combatere integrată. Astfel, cercetările efectuate la ICLF Vidra şi SCPL Buzău, de către Gheorghe
Aurelia (1996), la culturile de ceapă şi tomate semănate direct, prin utilizarea combinaţiei de
erbicide Dual 500 EC 4 l/ha + Sencor 70 WP 0,3 kg/ha, combinate cu o praşilă manuală şi una
mecanizată, au dat un spor de producţie de 6,9 - 9 t/ha şi o combatere a buruienilor de 75 - 84 %. La
morcov, prin folosirea erbicidului Tobacron 6 l/ha, asociat cu trei praşile, s-a realizat un procent de
231
distrugere a buruienilor de 94 %. Combinaţia Tobacron (preemergent) + Prometrin (postemergent)
+ Targa Super (postemergent) (6 + 2,5 + 1,5), asociate cu o praşilă (manuală şi mecanică), au
asigurat o combatere de 98 - 99 % a buruienilor.
Pentru cultura de ceapă, combinaţia Stomp 6 l/ha + Goal 2 E 1 l/ha, aplicată postemergent,
cu 2 praşile, a distrus buruienile în procent de 88 - 93 % la Vidra şi 86 - 93 % la Buzău, şi s-a
obţinut un spor de producţie de 5,7 t/ha la Vidra şi 4,7 - 12,4 t/ha la Buzău. Cu o praşilă şi cu
erbicidele Stomp (preemergent) + Goal (postemergent) + Targa Super (postemergent) (6 + 1 + 1,5)
au distrus 95 - 99 % din buruieni. La tomate, Dual + Sencor + Targa Super (4 + 3 + 1,5 l/ha),
asociate cu 2 praşile, au combătut 93 - 95 % din buruieni, iar la ardei, Dual 4 l/ha aplicat la
pregătirea solului (ppi) + Fusilade 1 l/ha postemergent şi 2 praşile au asigurat o combatere de 96 %
(Gheorghe Aurelia, 1996).
17.5. Combaterea integrată a buruienilor
Conceptul a apărut după 1970 şi constă în combinarea mai multor măsuri de combatere a
buruienilor, fără a exclude folosirea produselor chimice, însă aplicate în doze minime, dar eficiente.
Combaterea integrată are 3 etape: prevenirea, combaterea şi eradicarea.
Prevenirea Combaterea Eradicarea

 distrugerea buruienilor de pe  stabilirea unei rotaţii  îndepărtarea completă
marginea drumurilor şi de pe optime a culturilor; a buruienilor de pe
canalele de irigaţie din  distrugerea mecanică, suprafaţa cultivată.
apropierea culturilor (tabelul fizică şi biologică a
17.2); buruienilor din cultură;
 distrugerea buruienilor din  distrugerea chimică prin
cultură, în fază tânără, pentru erbicidare.
a evita diseminarea;
 folosirea seminţelor selectate,
fără seminţe de buruieni;
 evitarea răspândirii buruienilor
perene.
 cartarea buruienilor;
 stabilirea gradului de îmburuienare;
Combaterea  cunoaşterea speciilor de buruieni şi sensibilitatea la diverse erbicide;
integrată se  rotaţia erbicidelor şi combinarea acestora cu îngrăşămintele,
realizează prin: insectofungicidele, biostimulatorii etc., pentru sporirea eficacităţii
erbicidelor;
 alegerea erbicidului şi stabilirea dozei de aplicare, în sensul scăderii
gradului de îmburuienare sub pragul dăunător.
232
Tabelul 17.2
Eficacitatea erbicidelor în combaterea buruienilor de pe canalele de irigaţie
(Miron V., 1996)
Erbicidul Doza Uscarea buruienilor Regenerarea în anul următor
(l/ah) (%) (%)
Martor - 0 100
Roundup 6+4 85 10
Roundup 10 92 5
Gramoxone 5 60 40
Gramoxone + Reglone 3+3 73 30
Gramoxone + Reglone +
Fusilade super 3+3+3 80 25
Alte erbicide cu acţiune totală şi rapidă (4 - 5 zile) care se mai folosesc sunt Glifosat,
Sanglifo, Glifotim, Gliphogan 480 SL etc.

Întrebarea nr. 1
a) Care sunt regulile care trebuie respectate atunci când se execută

erbicidarea culturilor legumicole?
b) Care sunt factorii climatici care influenţează reuşita erbicidării

culturilor legumicole?
c) Care sunt momentele de aplicare a erbicidelor în cultura legumelor?

 care sunt elementele care duc la obţinerea rezultatelor foarte bune în
ceea ce priveşte erbicidarea culturilor legumicole;
 care sunt factorii care influenţează calitatea lucrării de erbicidare;
 care sunt momentele de aplicare a erbicidelor;
 ce este combaterea integrantă şi ce avantaje prezintă pentru culturile
legumicole.
233
Întrebarea nr. 1
a) Reuşita lucrării de erbicidare depinde de felul erbicidului, doza
aplicată, speciile de buruieni, gradul de îmburuienare, tipul de sol,
alternarea erbicidelor cu măsuri agrotehnice, folosirea echipamentelor
specifice, cunoaşterea efectului remanent etc.
b) Condiţiile climatice influenţează foarte mult calitatea lucrării de
erbicidare, cele mai importante fiind temperatura, umiditatea relativă,
precipitaţiile şi vântul. La temperatură ridicată produsele sunt volatile
şi efectul acestora se reduce; la temperatură scăzută absorbţia
produsului este redusă şi efectul de asemenea scăzut. Umiditatea
relativă trebuie să fie de 65 - 70 %, iar vântul să nu depăşească 15 -
20 km/h, să nu plouă imediat pentru a nu spăla erbicidul, dar nici să
întârzie prea mult ploaia (10 - 12 zile).
c) Momentele aplicării a erbicidelor sunt:
 ppi (preplant incorporation) – înaintea înfiinţării culturilor cu 7 - 8
zile. Se aplică erbicidele volatile, care necesită încorporare în sol
odată cu lucrările de mărunţire a acestuia.
 pre (preemergent) – se aplică imediat după semănat sau cu 1 - 2 zile
înaintea plantării. Erbicidele nu necesită încorporare în sol şi
acţionează asupra seminţelor de buruieni în curs de germinare sau
răsărire.
 post (postemergent) – se aplică în cursul perioadei de vegetaţie,
când plantele de cultură au 2 - 3 frunze bine formate (la cele
semănate direct) sau la 2 - 3 săptămâni de la plantare, când plantele
au început să crească.

234
1. Ce înseamnă combaterea integrată a buruienilor şi ce presupune? – 5 p.
2. Care sunt factorii care influenţează aplicarea erbicidelor? – 4 p.
mai eficiente.

235
PRODUCEREA RĂSADURILOR DE LEGUME
Cuprins
18.2. Importanţa producerii răsadurilor de legume........................................................... 236
18.3. Pregătirea spaţiilor.................................................................................................... 237
18.4. Pregătirea amestecurilor de pământuri..................................................................... 243
18.5. Semănatul................................................................................................................. 249
18.6. Repicatul................................................................................................................... 251
18.7. Lucrări de îngrijire.................................................................................................... 254
18.8. Pregătirea răsadurilor pentru plantare.......................................................................259
18.10. Lucrare de verificare.............................................................................................. 263
18.11. Bibliografie minimală............................................................................................ 263

 cunoască avantajele producerii răsadurilor de legume;
 cunoască metodele și procedeele de producere a răsadurilor și îngrijirea
acestora;
 cunoască particularitățile producerii răsadurilor pentru diverse sisteme de
cultură.
18.2. Importanţa producerii răsadurilor de legume
 economie de sămânţă (la tomate de la 1,2 - 1,5 kg sămânţă/ha

la înfiinţarea culturii prin semănat direct, la 250 - 300 g
Producerea răsadurilor sămânţă/ha, prin producerea răsadului);
reprezintă o verigă  extinderea arealului de cultură a speciilor legumicole mai
tehnologică foarte pretenţioase la căldură, în zonele mai puţin favorabile;
importantă în cultura  obţinerea de producţii extratimpurii şi timpurii, de calitate
legumelor, având superioară;
următoarele avantaje:  obţinerea de producţii mai mari la unitatea de suprafaţă,
comparativ cu semănatul direct;
236
 scurtarea perioadei de vegetaţie a culturii şi posibilitatea
efectuării succesiunilor de culturi;
 asigurarea unei desimi optime a culturii şi folosirea eficientă a
terenului;
 asigurarea uniformităţii culturii, chiar de la înfiinţare, prin
sortarea materialului pe categorii de mărime;
 eşalonarea producţiei, a consumului şi a veniturilor pe o
perioadă mai îndelungată.
Clasificarea speciilor legumicole din punctul de vedere al necesităţii producerii răsadurilor

 specii legumicole care se cultivă în  ceapa de apă, prazul, ardeiul, vinetele,
exclusivitate prin plantarea răsadurilor vărzoasele, ţelina, precum şi culturile care
se cultivă în sere, solarii şi cele timpurii
 specii legumicole care se cultivă atât prin  castraveţi, dovlecei, pepeni, tomate, salată
răsad, cât şi prin semănat direct
 specii legumicole care se cultivă numai  morcov, pătrunjel, păstârnac, mazăre,
prin semănat direct bame, bob etc.
1) pregătirea spaţiilor;
Schematic, producerea 2) pregătirea amestecurilor de pământuri;
răsadurilor cuprinde 3) semănatul;
următoarele etape: 4) repicatul;
5) lucrările de îngrijire aplicate răsadurilor;
6) pregătirea răsadurilor pentru plantare.
18.3. Pregătirea spaţiilor
Producerea răsadurilor se face în sere, solarii şi răsadniţe (tehnice sau biologice).

Pregătirea serelor şi a solariilor
 revizuirea şi repararea scheletului serelor şi a solariilor, înlocuirea segmentelor cu
grad ridicat de uzură sau acolo unde lipsesc, refacerea reţelei de sârmă a solariilor, care
joacă rol important asupra întinderii foliei de polietilenă, înlocuirea geamurilor la sere
pentru asigurarea etanşeităţii construcţiei, spălarea geamurilor şi menţinerea acestora în
stare de curăţenie, mai ales la producerea răsadurilor pentru ciclul I, asigurarea
funcţionării tuturor instalaţiilor din sere la parametrii optimi, pentru a permite dirijarea
corectă a factorilor de vegetaţie.
 dezinfecţia scheletului, necesară deoarece pe acesta pot exista forme de conservare a
bolilor şi dăunătorilor. Lucrarea este obligatorie a fi efectuată înaintea începerii fiecărui
ciclu de producere a răsadurilor. Se poate executa cu: Formalina 40 CS 5 %, zeamă
bordeleză 3 % în amestec cu Reldan 40 EC 1 %, Dithane M 45 0,4 - 0,5 %, Tedion 0,2 %
etc. Un produs nou pentru dezinfecţia scheletului construcţiilor este Menno clean cu
acţiune asupra bacteriilor, ciupercilor, virusurilor pe bază de acid benzoic. Este un
produs stabil asigurând un efect de lungă durată. Se aplică prin pulverizare atât pe
237
schelet, cât şi pe utilajele şi ustensilele folosite, în concentraţie de 1 %. Nu este selectiv.
Nu degajă gaze, nu este fitotoxic, nu s-au înregistrat efecte secundare la plante testate.
 dezinfecţia solului se execută chimic, după pregătirea terenului (mobilizare şi
mărunţire), folosind unul din produsele: Nemagon 400 - 500 kg/ha, Nematin, Ination
500 - 600 kg/ha, Vydate 20 - 30 kg/ha, Basamid granule 500 kg/ha, Raisan 700 l/ha,
Formalină 40 CS 2.500 - 5.000 l/ha etc. Aceste produse se aplică prin împrăştiere pe sol
(dacă sunt granulate sau pulbere) sau se introduc în sol cu maşini speciale, de tipul
semănătorilor. După aplicare, se recomandă udarea timp de 10 - 15 minute pentru
produsele solide sau cu 5 - 7 l/m2 în cazul produselor lichide, pentru degajarea gazului
toxic. Udarea se face prin aspersiune în 2 - 3 reprize pentru ca solul să nu formeze crustă
şi să împiedice degajarea gazului. Se lasă un timp de pauză în funcţie de produsul
folosit, după care solul se mărunţeşte cu freza, pentru eliminarea gazelor toxice,
pătrunderea oxigenului şi refacerea florei microbiene a acestuia. La intrarea în seră se
instalează dezinfectoare (lădiţe cu rumeguş înmuiat cu soluţie de insectofungicide).
 dezinfecţia termică se execută, în special în sere, deşi în condiţiile actuale este foarte
costisitoare. Este foarte eficientă, deoarece asigură o distrugere aproape totală a
buruienilor, agenţilor patogeni şi dăunătorilor din sol. Temperatura înregistrează valori
diferite, pe straturi diferite de sol, în funcţie de timpul de dezinfecţie (fig. 18.1).
Necesită instalaţii speciale, precum şi personal instruit, deoarece se lucrează cu abur şi
riscul accidentelor este mare.
Fig. 18.1. Dezinfecţia cu abur: evoluţia temperaturii la diferite adâncimi (a) şi pe travee (b),
în funcţie de durata tratamentului
238
Pregătirea răsadniţelor cu încălzire biologică
Răsadniţele cu încălzire biologică reprezintă spaţiile cele mai puţin costisitoare pentru
producerea răsadurilor.
Materiale
În vederea amenajării răsadniţelor cu încălzire biologică sunt necesare o serie de materiale
ca: gunoi de cabaline, gunoi de bovine, gunoi de ovine şi caprine, pleavă, paie, coceni tocaţi, frunze,
rumeguş, care se folosesc singure (gunoiul de cabaline) sau în amestec.
Gunoiul de cabaline este cel mai bun gunoi pentru că are capacitatea de a intra repede în
fermentaţie (6 - 7 zile) şi de a degaja o cantitate importantă de căldură, circa 60 - 70oC, în prima
săptămână, după care scade la 28 - 30oC, rămânând constantă la acest nivel 6 - 8 săptămâni, deci
aproape pe întreaga perioadă de producere a răsadurilor. Este afânat şi puţin umed.
Gunoiul de bovine intră mai greu în fermentaţie, degajă mai puţină căldură, 50 - 60o,
comparativ cu cel de cabaline şi se menţine o perioadă de timp mai scurtă (5 - 6 săptămâni).
Calităţile sale pot fi ameliorate prin amestecarea cu diferite materiale organice uscate (paie,
pleavă, rumeguş, care se pot folosi şi ca aşternut pentru animale). Gunoiul de bovine se mai
amestecă şi cu praf de var (1 - 2 kg var/tona de gunoi) deoarece este purtător de diferiţi agenţi
patogeni (ciuperci) care provoacă daune răsadurilor.
Gunoiul de ovine şi caprine este prea uscat; de aceea, pentru a favoriza procesele de
fermentaţie, trebuie să se ude cu must de gunoi de grajd, cu apă călduţă sau se amestecă cu gunoi de
bovine care conţine o cantitate mai mare de apă.
Pleava, paiele, cocenii tocaţi, rumeguşul, frunzele se folosesc de obicei în amestec cu
gunoiul de grajd, deoarece sunt materiale organice care intră mai greu în fementaţie şi degajă mai
puţină căldură. Se pot folosi şi singure în cazul în care răsadniţele se amenajează primăvara mai
târziu, în vederea producerii răsadurilor pentru culturile de vară, când temperatura creşte şi nu mai
este nevoie de o cantitate prea mare de căldură în substrat.
În vederea producerii răsadurilor în răsadniţe cu încălzire biologică, trebuie procurate din
timp cantităţi însemnate de materiale organice şi depozitate în aşa fel încât să nu se fermenteze,
pentru ca în acest caz nu se pot folosi la instalarea răsadniţelor, în special gunoiul de grajd.
Pentru a evita intrarea în fermentaţie a gunoiului de grajd, vara trebuie să se menţină uscat.
Acesta se aşează în platforme, în straturi subţiri şi sub influenţa curenţilor de aer. Pe timp ploios, se
acoperă cu polietilenă uzată, pentru a-l feri de umezeală. Toamna, se păstrează bine tasat pentru că
fiind lipsit de aer, nu va intra în fermentaţie deloc sau foarte puţin.
Platforma se acoperă cu paie, coceni sau cu polietilenă, pentru a favoriza scurgerea apei în
afara platformei. Restul materialelor organice se păstrează tot în locuri ferite de umezeală şi cât mai
aproape de locul unde se instalează răsadniţa.
Instalarea răsadniţei:
 alegerea locului şi curăţarea de zăpadă, gheaţă şi resturi vegetale. Terenul se curăţă de
resturi vegetale sau alte materiale, de zăpadă şi de gheaţă, apoi se aşterne un strat de
paie sau de coceni de circa 5 cm grosime, care are rol izolator şi face ca gunoiul de grajd
să nu fie în contact direct cu solul rece.
 aşezarea gunoiului de grajd în platforme de preîncălzire, cu lăţimea de 1,5 - 2 m,
înălţimea de circa 1,5 m, iar lungimea variabilă în funcţie de cantitatea de material.
Răsadniţele se aşează pe un pat comun de gunoi de grajd. Aceasta se transportă din
platforme unde a început să fumege şi se aşează în straturi succesive de circa 20 cm
grosime şi se tasează moderat, prin batere cu furca.
239
 aşezarea stratului de gunoi de grajd în grosime diferită în funcţie de:
1) perioada când se instalează răsadniţa, şi anume dacă se instalează în lunile ianuarie -
februarie, grosimea stratului este de 70 - 80 cm şi dacă se instalează în martie, este de
40 - 50 cm;
2) specie, speciile termofile: tomate, ardei, vinete au nevoie de un strat mai gros de
biocombustibil comparativ cu varza, salata, care sunt mai puţin pretenţioase la
temperatură;
3) zona geografică, în nordul ţării unde primăverile sunt mai târzii şi mai răcoroase,
stratul de biocombustibil trebuie să fie mai gros pentru a degaja căldura necesară
creşterii răsadurilor, comparativ cu zona de sud unde temperatura este mai ridicată.
Suprafaţa platformei de biocombustibil trebuie să fie mai mare decât suprafaţa
efectivă a răsadniţelor, deoarece trebuie să se lase de jur împrejur o fâşie de 50 cm şi
poteci de 50 cm între răsadniţe.
 aşezarea tocurile de răsadniţe, cap la cap, câte 2 - 6, astfel încât se ajunge la o
răsadniţă cu lungimea între 8 m și 24 m. Se suplimentează cantitatea de gunoi pe poteci
pentru o mai bună încălzire şi datorită faptului că se tasează şi scade înălţimea.
Orientarea răsadniţelor cu o pantă se face pe direcţia est-vest cu uşoară înclinare spre
sud, pentru a se realiza o mai bună captare a luminii solare şi a căldurii. Această
înclinare se realizează prin aşezarea unei cantităţi mai mari de gunoi în partea nordică
faţă de cea sudică, rezultând astfel o uşoară înclinare spre sud. Imediat după aşezarea
tocurilor, acestea se curăţă la partea superioară, se aşează ferestrele şi se acoperă cu
rogojini, coceni, polietilenă în scopul menţinerii căldurii degajate de biocombustibil.
Gunoiul de grajd se poate amesteca cu gunoi proaspăt colectat din adăposturile de
animale pentru declanşarea fermentării sau cu must de gunoi de grajd, iar când
platforma începe să fumege, gunoiul se aşează în platformă. Aceasta constă în crearea
condiţiilor necesare declanşării fermentaţiei şi este obligatoriu pentru răsadniţele care se
înfiinţează în luna ianuarie. Pregătirea gunoiului de grajd începe cu 7 - 10 zile înaintea
instalării răsadniţei şi constă în aşezarea în platforme de preîncălzire. Gunoiul de grajd
se udă cu apă călduţă sau must de gunoi de grajd şi se aşează în straturi afânate. Se
acoperă platforma cu paie, coceni sau rogojini pentru a nu se pierde căldură. În cazul în
care gunoiul de grajd a fost aşezat în straturi tasate sau este prea frig şi fermentaţia
declanşează greu, se folosesc şi alte procedee de creştere a temperaturii în interiorul
platformei cum ar fi introducerea bulgărilor de var nestins sau pietre încinse. Gunoiul
preîncălzit se aşează pe terenul amenajat anterior. Se tasează uşor, se presară praf de var
sau cenuşă, se aşează tocul de răsadniţă şi ferestrele şi se lasă circa 5 - 6 zile pentru a se
acumula căldura.
Celelalte materiale organice (pleavă, paie, frunze etc.) folosite numai la instalarea
răsadniţelor primăvara târziu, se udă cu cantităţi mai mari de apă sau must de gunoi,
apoi se adaugă şi îngrăşăminte chimice. Se recomandă ca la o tonă de material organic
să se folosească 5 kg îngrăşăminte chimice de tipul „Complex III” sau 2 kg superfosfat,
2 kg azotat de amoniu şi 1 kg sulfat de potasiu.
 introducerea amestecului de pământ în care se seamănă sau se repică răsadurile.
După circa 5 - 6 zile de la instalarea răsadniţei, biocombustibilul se tasează prin călcare,
în mod cât mai uniform, astfel încât acesta să ajungă la partea inferioară a tocului. Se
introduce amestecul de pământ format din 50 % mraniţă, 30 % pământ de ţelină şi 20 %
240
nisip într-un strat gros de 8 - 10 cm atunci când în răsadniţă se face semănatul des urmat
de repicarea răsadurilor şi 15 - 20 cm atunci când semănatul se execută rar şi răsadurile
nu se mai repică. Răsadniţa se acoperă cu ramele de răsadniţă, cu rogojini timp de 4 - 5
zile, timp în care se realizează încălzirea amestecului.
Pentru producerea răsadurilor se folosesc şi răsadniţele cu două pante, care de obicei
sunt îngropate şi dotate cu instalaţie de încălzire cu apă caldă.
Cu rezultate foarte bune se pot folosi şi răsadniţele îngropate cu două pante, cu încălzire
biologică. Pentru acestea, în interiorul răsadniţei, se fac şanţuri de 40 - 50 cm, în care se
pune biocombustibil în straturi succesive, până la umplerea lor. Se acoperă cu ferestrele
şi alte materiale ca rogojini, coceni, folie de polietilenă. Aceaste răsadniţe se orientează
pe direcţia nord-sud, având o pantă către vest şi una către est.
Răsadniţele cu încălzire biologică cu o pantă, se amplasează pe direcţia

IMPORTANT!!! est-vest, înclinate către sud pe o platformă comună, cu poteci de 50 cm
între ele, iar cele cu două pante se instalează două câte două pe o
platformă şi se orientează pe direcţia nord-sud.
La producerea răsadurilor se pot folosi şi solarii în care se amenajează răsadniţele cu o

pantă sau cu două (fig. 18.2), sere solar cu dublă protejare (fig. 18.3).
Răsadniţă rece amenajată în solar (producător privat, Izbiceni, Olt)
241
Fig. 18.2. Solar de tip tunel cu substrat încălzit pe cale biologică: a – cu răsadniţe simple;
b – cu răsadniţe simple şi duble; c – cu pernă de aer (Stan, 1999)
242
Fig. 18.3. Producerea răsadurilor în solarii cu simplă şi dublă protecţie
18.4. Pregătirea amestecurilor de pământuri
Amestecul de pământuri joacă un rol deosebit de important în obţinerea răsadurilor de

calitate bună, în strânsă dependenţă cu ceilalţi factori. Acesta, pe lângă rolul de suport pentru plante,
trebuie să asigure pătrunderea aerului, apei şi să conţină elementele nutritive indispensabile creşterii
la nivelul rădăcinilor (N, P, K, Ca, Mg, oligoelemente).
243
o să aibă o capacitate bună de reţinere a apei, care influenţează modul
cum se efectuează udările;
o să aibă o structură fizică optimă pentru a permite schimbul de gaze cu
atmosfera exterioară;
o să aibă o porozitate de peste 75 %;
Caracterizarea o să fie bogat în elemente nutritive uşor asimilabile şi corelat cu specia la
amestecului: care se foloseşte;
o să aibă un pH corespunzător speciei la care se foloseşte (5,6 - 6,5 la
ardei; 5,5 - 6 la tomate, 6 - 6,5 la vinete, 6 - 7,2 castraveţi, dovlecei
etc.);
o să nu conţină microorganisme fitopatogene;
o să aibă stabilitate biologică;
o să aibe conţinut scăzut în săruri şi capacitate de tamponare ridicată,
pentru a se menţine acelaşi pH, care se poate modifica în urma aplicării
udărilor şi fertilizărilor faziale etc.
Materialele folosite la pregătirea amestecurilor se împart în două categorii:

o materiale organice;
o materiale anorganice.
Materialele organice sunt: mraniţa, turba, pământul de ţelină, pământul de grădină,
pământul de frunze, pământul de rumeguş, composturile, paiele etc.
Mraniţa se obţine din descompunerea gunoiului de grajd (bălegar amestecat cu aşternutul
animalelor, paie, pleavă, coceni etc.). Pentru aceasta, gunoiul se aşează în platforma de
descompunere a căror dimensiuni sunt următoarele: înălţime 1,5 - 2 m, lăţime 1,5 - 2 m, iar
lungimea este variabilă în funcţie de cantitatea de gunoi existentă. Pentru a grăbi procesul de
descompunere, în anotimpurile mai calde (în special vara), platforma se desface şi se reface de mai
multe ori, întrucât aerisirea bogată favorizează procesul de descompunere, iar cu această ocazie se
face şi udarea cu must de gunoi sau cu apă. Descompunerea completă a gunoiului de grajd, până la
stadiul de pământ, se face în circa 1,5 - 2 ani, uneori chiar 3 ani.
Mraniţa se obţine şi prin descompunerea gunoiului de grajd utilizat la încălzirea
răsadniţelor şi a solariilor, după ce a fost îndepărtat stratul de pământ în care s-a efectuat semănatul
sau repicatul.
Pentru aceasta gunoiul se aşează în platforme, se întoarce de câteva ori, se udă cu must de
gunoi sau cu apă şi în circa 6 - 8 luni, respectiv din primăvară până în toamnă, se obţine un pământ
omogen.
Mraniţa prezintă o serie de însuşiri: este foarte bogată în elemente nutritive, în special în
azot, bine structurată, cu particule fine, este afânată şi permeabilă şi se încălzeşte foarte uşor
datorită culorii sale foarte închise (neagră). Are pH alcalin. Se recunoaşte foarte uşor după aspectul
unsuros la frecarea în mână.
Este cel mai important material care intră în alcătuirea substraturilor pentru producerea
răsadurilor şi acesta nu trebuie să lipsească niciodată. Mraniţa prezintă şi unele dezavantaje: conţine
foarte multe seminţe de buruieni, germeni de agenţi patogeni şi dăunători, de aceea trebuie folosită
după dezinfecţie. Folosirea acesteia în cantităţi mari şi neechilibrate, poate provoca alungirea
răsadurilor care devin firave.
Este un pământ relativ uşor, având o greutate volumetrică de 0,6 - 0,8 t/m3.
244
Turba este un material natural care se poate folosi ca atare, fără să mai necesite o
descompunere prealabilă. Se găseşte sub formă de zăcăminte naturale în unele zone ale ţării noastre
ca: Vatra Dornei, Huedin, Călăţele (Cluj), Făgăraş şi se formează prin descompunerea anaerobă a
vegetaţiei acvatice în amestec cu nămol.
Turba este de două feluri, în funcţie de locul de formare şi vegetaţia din care provine:
- turbă neagră sau eutrofă;
- turbă roşie sau oligotrofă.
Turba neagră se formează în zone mai joase şi se recunoaşte uşor după culoarea neagră şi
gradul avansat de descompunere al vegetaţiei ierboase; are aspect prăfos. Este slab acidă, uneori
alcalină şi are o capacitate de reţinere a apei foarte mare.
Turba roşie se formează la altitudini mai mari şi are un grad mai puţin avansat de
descompunere, ceea ce îi dă un aspect fibros. Este foarte afânată şi are o capacitate de reţinere a
apei de 7 - 8 ori mai mare decât greutatea sa, are o reacţie acidă (pH = 3 - 5) de aceea înainte de
folosire se tratează cu var (1 - 2 kg var/m3 de turbă).
Turba este un material foarte bun pentru producerea răsadurilor de legume datorită
însuşirilor sale: grad ridicat de afânare şi permeabilitate, capacitate mare de absorbţie a apei şi
elementelor nutritive, este liberă de boli şi dăunători, este uşoară, având o greutate volumetrică de
0,4 - 0,6 t/m3, poroasă.
Pământul de ţelină se obţine din brazde înierbate, recoltate de pe terenuri înţelenite cu
leguminoase (lucernă, trifoi) sau cu graminee perene. Pentru aceasta, cu un plug se taie brazde de
10 - 12 cm grosime de pe terenurile respective, care se aşează în platforme de descompunere.
Aceste platforme au circa 1,5 m înălţime, 1,5 lăţime şi lungime variabilă, iar brazdele se pun cu
partea înierbată faţă în faţă. Pentru a grăbi putrezirea ierburilor, platforma se menţine umedă şi se
întoarce de câteva ori. Un pământ bun, adecvat utilizării se obţine după circa 6 - 12 luni.
Pământul de ţelină este un pământ de culoare cafenie-maronie, foarte bine structurat, cu
structura granulară, relativ bogat în elemente nutritive şi mai ales în azot, pH 6,5 - 8 şi cu o greutate
volumetrică de 1,1 - 1,2 t/m3.
Pământul de grădină se recoltează de pe suprafeţe cultivate cu cereale, leguminoase,
flori, evitând terenurile unde s-au cultivat plante legumicole, pentru a nu se transmite boli şi
dăunători răsadurilor. Se recoltează pe timp uscat, se cerne şi se poate folosi imediat. Se evită
terenurile erbicidate cu erbicide cu remanenţă îndelungată sau cele care au fost puternic
îmburuienate. Poate să înlocuiască, la nevoie, pământul de ţelină, însă din punct de vedere calitativ
este ceva mai slab.
Pământul de frunze se obţine în urma descompunerii avansate a frunzelor de arbori şi
arbuşti. Frunzele se strâng toamna după căderea fiziologică a acestora şi se aşează în platforme sau
se pun în şanţuri. Se aşează în straturi succesive, fiecare strat se udă cu apă sau cu must de gunoi de
grajd, se adaugă var (0,5 kg/m3 frunze) şi se tasează uşor prin batere cu furca sau se calcă cu
picioarele. Deasupra platformei se aşează fie un strat de pământ de 5 - 10 cm grosime, fie o prelată
de polietilenă, pentru că frunzele sunt uşoare şi pot fi uşor spulberate de vânt.
Vara, platforma se desface şi se reface de 1 - 2 ori, iar descompunerea frunzelor se face în
circa 2 ani. Cel mai bun pământ de frunze se obţine din frunze de foioase şi mai ales din cele de fag,
carpen şi mai puţin din răşinoase din care se obţine un pământ acid.
Pământul de frunze este un pământ uşor, foarte afânat şi permeabil, închis la culoare,
relativ bogat în elemente nutritive şi cu un pH cuprins între 4,5 și 6,5. Înainte de folosire se tratează
cu var (1 kg var/m3 de pământ) pentru alcalinizare. Este un bun înlocuitor al turbei.
245
Compostul urban provine din descompunerea resturilor menajere din gospodăriile
populaţiei şi din jurul oraşelor (resturi vegetale, resturi menajere, alte gunoaie, cu excepţia celor
care nu putrezesc: sticle, cutii de tablă, materiale plastice etc.).
Aceste resturi se adună în platforme de compostare, care de regulă trebuie să aibe
dimensiuni mai mici decât la alte materiale (frunze, gunoi de grajd etc.) pentru a se desfăşura în
bune condiţii procesul de descompunere a acestora. Un compost bun de folosit se obţine în 1 - 3 ani,
în funcţie de natura resturilor supuse compostării.
Are, de asemenea, o stabilitate mică a caracteristicilor fizice şi chimice, conţine metale
grele, de aceea trebuie folosit cu atenţie pentru a nu produce efecte nedorite.
Compostul provenit de la ciupercării se obţine în urma proceselor de fermentare a
compostului utilizat pentru producerea ciupercilor. Se caracterizează printr-un conţinut ridicat de
materie organică (30 - 40 %) şi se poate folosi după 2 - 3 luni de la compostare sau chiar imediat.
Compostul forestier se obţine prin decompunerea timp de 1 - 2 ani a deşeurilor din
industria lemnului, prin întoarceri repetate şi udări cu apă sau cu must de gunoi de grajd.
Este un material închis la culoare, poros, are conţinut variabil în elemente nutritive,
capacitate bună de reţinere a apei şi pH variabil în funcţie de specia de la care provine.
Se foloseşte singur sau în amestec cu turbă în diferite proporţii pentru producerea
răsadurilor sau în hidroculturi.
Compostul de resturi vegetale, inclusiv gazon cosit se foloseşte după 1 - 2 ani de
compostare, fie la pregătirea amestecurilor, la fertilizarea terenurilor, fie ca material pentru mulcirea
culturilor. Este bogat în elemente nutritive, capacitate bună de reţinere a apei şi uşor. Important este
ca acest compost să provină din resturi vegetale sănătoase.
Compostul de rumeguş se foloseşte în amestec cu alte materiale organice sau minerale, în
special în pepiniere. Compoziţia chimică variază cu specia de la care provine şi nu se foloseşte
niciodată nedescompus, datorită conţinutului ridicat de carbon şi a efectului său toxic asupra
plantelor, mai ales când provine de la nuc şi cedru. Are un pH 4 - 6, este uşor, capacitate mare de
reţinere a apei, însă are şi dezavantaje: este heterogen, se tasează uşor, conţine substanţe toxice etc.
Paiele reprezintă un material organic uşor, cu o capacitate slabă de reţinere a apei. Au o
durabilitate mică în timp, pentru că se degradează în mediul umed. Tocate, intră în alcătuirea
diverselor substraturi de cultură, înlocuind parţial turba. Dintre dezavantaje amintim faptul că
trebuie dezinfectate, cu excepţia celor de grâu care nu necesită acest tratament.
Materiale anorganice sunt: nisipul, perlitul, vermiculitul, poliuretanul, polistirenul expandat etc.
Nisipul se foloseşte la pregătirea amestecurilor de pământ pentru a mări gradul de afânare
şi permeabilitate a substraturilor sau singur în cazul hidroculturilor. Cel mai bun nisip este cel de
râu, spălat; nu se foloseşte nisipul de carieră care conţine oxizi toxici pentru plante. De asemenea,
nisipul asigură şi un drenaj bun al substratului de cultură, folosindu-se în acest sens un nisip mai
grosier. Are o greutate specifică mare (1,5 - 1,6 t/m3), însuşire favorabilă pentru plantele cultivate la
ghivece de plastic, asigurând stabilitatea acestora.
Perlitul este un material de origine vulcanică, rezultat prin tratarea rocilor vulcanice cu
temperaturi foarte ridicate, peste 700oC, temperatură la care apa conţinută în rocă se evaporă.
Materialul se macină şi rezultă particule granulare spongioase de diferite dimensiuni. Este un
material uşor, având o greutate specifică de 110 - 130 kg/m3, porozitate ridicată, capacitate mică de
reţinere a apei, pH neutru şi liber de agenţi patogeni. Se foloseşte mai mulţi ani, iar când se
deteriorează se recunoaşte după culoarea gălbuie pe care o capătă. Când se compactează, apar alge
verzi la suprafaţă. Se foloseşte singur, atât pentru producerea răsadurilor, cât şi pentru culturi cu
soluţii nutritive, sau în amestec cu alte materiale (de exemplu cu turbă).
246
Vermiculitul este un silicat hidratat de Al, Mg şi Fe, sub formă de lamele subţiri, rezultate
în urma tratării rocilor cu temperaturi de circa 1.000oC. Este un material poros, liber de agenţi
patogeni, cu capacitate mare de reţinere a apei şi un pH 6 - 6,8. Se foloseşte singur în culturile fără
sol, la semănături sau în amestec cu turbă.
Poliuretanul este un material uşor, degradabil, cu un pH 6,5 - 7 şi se poate reutiliza mai
multe cicluri de producţie după o prealabilă sterilizare. Este foarte poros, are capacitate mică de
reţinere a apei şi nu este toxic.
Polistirenul expandat se prezintă sub formă de granule, este uşor, are capacitate foarte
mică de reţinere a apei. Se foloseşte mult în Germania şi Belgia în amestec cu turbă 1:3 sau 1:1.
Fiind foarte poros, diminuează riscul asfixierii rădăcinilor la excesul de apă.
În alcătuirea amestecurilor de pământuri materialele intră în proporţii diferite şi după reţete
diferite. Acestea au caracteristici agrochimice diferite (tabelul 18.1).
Tabelul 18.1
Caracteristicile agrochimice ale materialelor folosite la pregătirea amestecurilor
(Diţu, 1998)
Materialul pH Materie organică Substanţe nutritive mg, %, g
mg, %, g NO3 NH4 P2O5 K2O
Turbă neagră 7,2 - 8,4 60 - 80 10 - 20 - - 10 - 12
Turbă roşie 3,5 - 5,0 60 - 80 4-6 1,0 - 1,5 0,5 4,0 - 7,0
Mraniţă 7,8 - 8,0 35 - 40 40 - 60 1,0 - 1,5 6 - 10 200 - 250
Pământ de ţelină 6,5 4-5 20 - 30 - 1-2 8 - 10
Nisip 9,0 - - - - -
În funcţie de scopul utilizării, se prepară diferite reţete de amestec, unele fiind prezentate în
tabelul 18.2.
Tabelul 18.2
Amestecuri de pământuri folosite la producerea răsadurilor
(Dumitrescu, 1975, citat de Indrea, 2007, adaptat)
Specia Semănat Repicat Confecţionat cuburi nutritive
M Ţ T N M Ţ T N M Ţ T pH
Tomate 50 25 25 10 50 40 - 10 30 20 40 6,5
Ardei 40 50 10 10 40 50 - 10 40 20 30 6,0
Vinete 40 40 20 20 40 40 - 10 - 20 70 6,0
Vărzoase 50 25 25 25 50 25 - 10 20 20 50 7,0
Bostănoase 40 40 20 10 40 40 10 5 55 20 20 7,0
Salată 25 75 - - 25 75 - - - - - 6,5
M – mraniţă, Ţ – pământ de ţelină, T – turbă, N – nisip
Amestecurile se pregătesc cu 2 - 3 luni înainte de folosire, pe timp uscat, din materiale

mărunţite, cernute şi dezinfectate. Dacă aceste componente nu sunt dezinfectate, se impune
dezinfecţia amestecurilor pregătite cu diferite produse (tabelul 18.3).
247
Tabelul 18.3
Dezinfecţia amestecurilor de pământ
Produsul Doza Timp de acţiune Timp de pauză Spectru de acţiune
Abur 80 - 90C 1 oră 7 zile general
Basamid 200 - 250 mg/m3 7 zile 21 zile general
Vapan 400 - 500 ml/m3 7 zile 21 zile general
Formalină 2 l/m3 2 zile 7 zile fungicid, bactericid
Vydate 10 G 120 - 125 g/m3 - - insecticid, nematocid
De asemenea, la pregătirea amestecurilor se adaugă şi îngrăşăminte chimice, însă cu multă

atenţie pentru a nu modifica pH-ul. Amestecurile se pregătesc manual (fig. 18.4), când este necesară
o cantitate mică sau mecanizat pentru cantităţi mari, folosind o gamă de maşini specifice. După
realizarea acestora, se introduc în spaţii adăpostite sau se fac grămezi şi se acoperă cu folie de
polietilenă până la utilizare. Înainte cu 4 - 5 zile de utilizare se introduc în spaţii încălzite.
Fig. 18.4. Pregătirea manuală a amestecurilor de pământuri

Întrebarea nr. 1
a) Care sunt speciile care se cultivă în exclusivitate prin plantarea

răsadurilor?
b) Cum se pregătesc serele şi solariile pentru producerea răsadurilor?
c) Cum se pregătesc răsadniţele cu încălzire biologică pentru producerea

răsadurilor?
248
18.5. Semănatul
Producerea răsadurilor este o verigă tehnologică obligatorie pentru unele culturi legumicole
şi sisteme de cultură, datorită multiplelor avantaje pe care le prezintă.
Epoca de semănat  epoca de plantare

se corelează cu:  vârsta răsadului
Exemplu:
- tomate de seră ciclul I se seamănă între 10 și 20 octombrie, se plantează la 20 ianuarie,
iar vârsta răsadului trebuie să fie de 80 - 90 zile;
- tomate ciclul II, datorită condiţiilor de mediu mult mai bune (temperatură, lumină)
vârsta răsadului este de 30 - 35 zile, de aceea semănatul se execută între 10 și 15 iunie,
iar plantarea în jur de 20 iulie;
- tomate în cultura protejată, semănatul se face între 1 și 15 februarie, plantarea
răsadurilor între 25 martie și 10 aprilie, iar vârsta răsadului este de 50 - 55 zile;
- tomate cultură timpurie, semănatul se face în a III-a decadă a lunii februarie, plantarea
se execută după 20 aprilie, iar vârsta răsadului 45 - 50 zile;
- tomate în cultură de vară-toamnă, semănatul se face între 25 martie și 1 aprilie, se
plantează între 5 și 15 mai, iar vârsta răsadului este de 40 - 45 zile.
 semănat pe strat nutritiv;

Metode de  semănat în lădiţe;
semănat:  semănat în ghivece de diferite tipuri (din material plastic, din hârtie, turbă);
 în palete alveolare.
Foto 1. Răsaduri produse prin semănat direct pe strat nutritiv
Semănatul pe strat nutritiv (foto 1) se execută pentru culturile de vară în răsadniţe

semicalde sau solarii neîncălzite, în semănătură rară (400 - 600 fire/m2), fără repicarea răsadurilor.
Semănatul pe strat se execută şi pentru culturile de toamnă, direct afară, în semănătură rară (varză,
conopidă). Distribuirea seminţelor se face în rânduri la distanţa de 7 - 10 cm, iar între seminţe pe
249
rând 4 - 5 cm, după marcarea rândurilor. Seminţele se acoperă cu amestec de pământ, se tasează, se
etichetează, se udă şi se acoperă cu diferite materiale, până când circa 50 % din plante au răsărit.
Grosimea stratului de amestec este de 15 - 20 cm, iar compoziţia acestuia este diferită în funcţie de
specie. Semănatul pe strat se poate face şi direct în solul serei/solarului după realizarea stratului
înălţat, cu ajutorul cazmalei cu care se fac rigole, iar pământul se pune deasupra. Se alege terenul
liber de boli, dăunători, buruieni şi mai bogat în substanţe minerale. Este mai puţin costisitor.
Semănatul în lădiţe se execută la speciile legumicole la care răsadul se repică în mod
obligatoriu (culturi de sere, solarii şi timpurii).
Pregătirea lădiţelor pentru semănat constă în următoarele:
 spălarea şi dezinfectarea lădiţelor înaintea fiecărui ciclu de producţie, folosind aceleaşi
produse pentru dezinfectarea scheletului construcţiilor;
 umplerea lădiţelor cu amestec până la 2 cm sub margine şi nivelarea acestuia, tasarea cu
un tasator din scândură, atunci când se execută semănatul în rânduri sau fără tasare,
când semănatul se execută prin împrăştiere;
 marcarea rândurilor prin executarea unor şănţuleţe perpendiculare pe lungimea lădiţei;
 semănatul propriu-zis care se face manual sau cu dispozitive de semănat, de regulă în
rânduri, distribuind seminţele la distanţa de 3 - 4 cm între rânduri şi circa 1 cm între
seminţe, se tasează, se udă şi se acoperă cu hârtie sau folie de polietilenă;
 etichetarea semănăturii, folosind etichete ascuţite la un capăt, pe care se scrie: data
semănatului, specia şi soiul în scopul evitării amestecării acestora.
Pentru economisirea forţei de muncă, se poate semăna şi prin împrăştiere, însă trebuie
asigurată o distribuire cât mai uniformă a seminţelor.
Semănatul în ghivece se practică la speciile legumicole care suportă mai greu
transplantarea (fasole), precum şi la producerea răsadurilor pentru ciclul II de cultură în sere şi
solarii, când, datorită temperaturilor foarte ridicate, pierderile la repicat sunt foarte mari. Semănatul
direct în ghivece, se execută şi pentru obţinerea unei anumite timpurietăţi a producţiei (dovlecei,
pepeni verzi) care, de obicei, se seamănă primăvara direct în câmp. Se folosesc cu rezultate bune
ghivecele de diferite tipuri.
 spălarea şi dezinfectarea ghivecelor;

Tehnica  umplerea ghiveciului cu amestec, lăsându-l gol circa 1 cm;
semănatului  semănatul a câte 1 - 2 seminţe la adâncimea de 2 - 3 cm;
în ghivece:  udarea;
 aşezarea ghivecelor în spaţii mai calde (iarna) şi asigurarea menţinerii
umidităţii.
Semănatul în palete alveolare se practică la producerea răsadurilor pentru culturile de

vară, pe scară industrială (foto 2), pe un flux tehnologic complet automatizat. Paletele sunt de
diferite mărimi, alegerea fiind condiţionată de răsadurile care se produc şi vârsta acestora. Se
execută mecanizat cu maşini de semănat care asigură umplerea paletelor cu substrat, nivelarea,
marcarea, semănatul propriu-zis, acoperirea semănăturii şi udarea cu apă la temperatura mediului
ambiant. Paletele alveolare se pot folosi şi la semănatul manual, însă atenţie mare trebuie acordată
adâncimii de semănat, în sensul uniformităţii acesteia.
250
Foto 2. Maşina de semănat în palete alveolare
18.6. Repicatul
Repicatul răsadurilor reprezintă transplantarea acestora din semănătură deasă, la distanţe

mai mari, în vederea asigurării unor condiţii mai bune de lumină, aeraţie şi nutriţie.
Repicatul răsadurilor este obligatoriu pentru culturile de sere, solarii şi timpurii şi facultativ
pentru culturile de vară şi de toamnă.
 la tomate în faza de cruciuliţă;

Momentul
 la ardei, vinete, vărzoase, ţelină şi salată când au prima frunză formată;
repicatului:
 la castraveţi, pepeni galbeni, dovlecei, când frunzele cotiledonale au
poziţie orizontală (dacă se alege varianta cu repicarea răsadurilor).
Adâncimea de repicat
Cu ocazia repicării, plăntuţele se fixează în substrat până sub frunzele cotiledonale la
tomate, castraveţi, vărzoase, aceste specii având capacitatea de a reacţiona pozitiv la adâncime de
repicare mai mare. Ardeiul şi vinetele se repică la circa 1 cm sub adâncimea din semănătură, iar
salata, ţelina, gulia la aceeaşi adâncime la care plantele au stat în semănătură. Repicarea mai adâncă
la aceste ultime specii poate duce la pierderea plantelor prin putrezirea mugurelui central.
Metode de repicat
Repicatul pe strat nutritiv
Se recomandă pentru culturile de vară şi de toamnă. Stratul nutritiv se pregăteşte la fel ca şi
pentru semănat, cu deosebirea că grosimea acestuia este de 15 - 18 cm. Înainte de repicat, substratul
trebuie să fie reavăn, se afânează, se nivelează, se tasează uşor. Se trece apoi la marcarea rândurilor
cu ajutorul marcatorului folosit la semănat.
251
Distanţele de repicare sunt diferite în funcție de specie şi variază de la 5 cm la 10 cm între
rânduri şi de la 3 cm la 10 cm între plante pe rând.
Tehnica de repicat
Repicatul propriu-zis se face cu ajutorul unui plantator ceva mai gros decât un creion, lung
de 10 - 15 cm. Cu plantatorul se face o gropiţă la adâncimea optimă, se introduce răsadul, se
presează pământul cu plantatorul, care se introduce pe sub rădăcina răsadului şi apoi se apasă către
plantă. Dacă răsadul are rădăcina prea lungă, se rupe vârful, cu mâna. Pământul trebuie să fie bine
strâns la rădăcină pentru că altfel, aerul pătrunde la rădăcină şi răsadul nu se prinde.
Imediat după repicat indiferent de temperatură, se face o uşoară udare, pentru a elimina
golurile de aer de la nivelul rădăcinilor şi asigurarea prinderii acestora.
Lotul de răsaduri se etichetează, iar pe timp însorit se umbresc 2 - 3 zile pentru asigurarea
prinderii acestora.
Repicatul pe pat nutritiv se practică pentru aceleaşi culturi şi după aceeaşi tehnică ca
repicatul în strat nutritiv. Deosebirea între aceste două metode de repicare este faptul că, distanţa
dintre rânduri este întotdeauna egală cu distanţa între plante pe rând (tomate 10/10 cm, ardei,
vinete 8/8, varză, conopidă, gulie 6/6 cm, salată, ţelină 5/5 cm etc.). Cu 10 - 12 zile înainte de
plantare se taie pământul dintre răsaduri, în pătrate, cu un cuţit mai mare sau cu cazmaua. Se
formează astfel cuburi menţinute de rădăcinile care au împânzit pământul. Înainte de plantare,
scoaterea cuburilor se face prin dislocarea acestora, cu atenţie, pentru a nu se scutura pământul,
asigurând un proces de prindere al răsadurilor mai bun decât în cazul repicatului pe strat nutritiv.
Repicatul în diferite tipuri de ghivece se recomandă pentru culturile forţate, protejate şi
timpurii şi este metoda cea mai avantajoasă, deoarece la plantare, procentul de prindere al
răsadurilor este aproape de 100 %. Această metodă face ca sistemul radicular să nu fie deranjat şi
stresul de la plantare este aproape anulat. Astfel, răsadurile se prind imediat şi se obţin producţii mai
timpurii şi mai mari.
Se folosesc diferite tipuri de ghivece: din material plastic, de hârtie, ghivece (cuburi)
nutritive, din turbă etc.
Ghivecele din material plastic
Sunt de diferite tipuri şi mărimi. Ele pot să fie cu pereţi rigizi sau flexibili, tronconice sau
prismatice, cu diametrul de 6 - 12 cm şi înălţimea de 8 - 10 cm (5 - 7 cm).
Pentru repicat se folosesc ghivece de 5 - 10 cm diametru (în ghivece mai mici se repică
varza, salata, ţelina etc., iar în ghivece mai mari tomate, vinete, ardei, castraveţi). Înainte de repicat
ghivecele se spală şi se dezinfectează prin îmbăiere în amestec de insectofungicide folosite la
plante, dar în concentraţie dublă şi se usucă. Se umplu cu amestecul nutritiv, astfel încât un
centimetru din ghiveci să rămână gol.
Repicatul propriu-zis se execută folosind un plantator cu ajutorul căruia se face o gropiţă în
mijlocul ghiveciului în care se introduce rădăcina plăntuţei. Strângerea pământului se face printr-o
apăsare laterală cu plantatorul sau cu degetele. O altă variantă de repicat este aceea când ghiveciul
se umple pe jumătate cu amestec, se fixează răsadul în ghiveci şi se completează ghiveciul cu
amestec pe măsura creşterii plantei. Se presează pământul la rădăcină cu degetele prin apăsare
laterală.
După repicat ghivecele se aşează în răsadniţă, în solar sau în seră şi se udă.
La plantare, ghiveciul se scoate, dar rădăcinile rămân practic nederanjate.
Aceste ghivece prezintă o serie de avantaje, şi anume: au o durabilitate mai mare în timp,
excepţie fac ghivecele cu pereţii subţiri şi flexibili care se rup mai uşor şi pot fi folosite cel mult doi
ani de zile, sunt mai uşor de manipulat şi au un preţ de cost mai scăzut.
252
Ghivecele din hârtie
Se folosesc pentru repicarea unui număr mic de răsaduri. Pentru confecţionarea acestora, se
foloseşte o hârtie mai rezistentă, tip carton, care să nu se degenereze foarte repede sub influenţa
umidităţii ridicate.
Ghivecele se aşează în lădiţe şi nu se mai mişcă în timpul lucrărilor de îngrijire pentru a nu
se risipi pământul, deoarece hârtia se poate rupe. Pe cale industrială, se confecţionează ghivece de
hârtie specială, care rezistă la umezeală toată perioada de producere a răsadurilor. Ghivecele au
formă hexagonală, fără fund, strânse unele lângă altele ca un fagure de miere. Necesită umplerea cu
amestec de pământ, după care se repică. Prin udări repetate, ghivecele se individualizează, deoarece
ele sunt lipite cu un clei care se degradează la umezeală, iar rădăcinile ies cu uşurinţă prin ea.
Plantarea răsadurilor se face cu ghiveci cu tot. Se mai folosesc pungi de polietilenă,
confecţionate din bucăţi de polietilenă uzată cu lungimea de 18 - 20 cm şi lăţimea de 6 - 8 cm. Folia
se îndoaie pe latura lungă, se suprapune 1 - 2 cm, se prinde cu ace cu gămălie, agrafe, capse. Se
aşează unele lângă altele în lădiţe sau în solarii, răsadniţe, se umplu cu amestec, iar repicarea se face
după tehnica sus menţionată.
Ghivecele din turbă (Jiffy)
Se confecţionează pe scară industrială, fiind alcătuite din turbă (materialul de bază),
celuloză şi îngrăşăminte.
Aceste ghivece au multiple avantaje datorită faptului că turba este poroasă, permite
pătrunderea uşoară a apei şi aerului, reţine bine apa, iar sistemul radicular împânzeşte bine
ghiveciul.
Ghivecele din turbă au forme şi mărimi diferite, pot fi tronconice, prismatice, sub formă de
„pastilă”, individuale sau grupate mai multe la un loc.
Necesită umplerea cu amestec ca orice alt tip de ghiveci, iar repicatul se execută după
aceeaşi tehnică. Excepţie fac ghivecele tip „pastilă”, care nu se umplu cu amestec, deoarece la
început se prezintă ca o „pastilă” mai mare, cu un diametru de 2 - 5 cm şi grosimea de 1 cm.
Acestea se aşează pe folie de polietilenă pe locul unde se va executa repicatul şi se udă bine. Au o
capacitate foarte bună de reţinere a apei, astfel că, în timp de 24 ore îşi măresc volumul de 7 ori
(Jiffy seven) după care se efectuează repicarea răsadurilor.
Rădăcinile răsadurilor străbat cu uşurinţă pereţii ghiveciului, astfel că la plantare rădăcinile
sunt în afara ghiveciului şi prinderea este foarte bună.
Pe lângă aceste avantaje, ghivecele tip „pastilă” mai prezintă şi alte avantaje: datorită
volumului iniţial mic, ocupă puţin spaţiu pentru depozitare şi sunt foarte uşor de transportat.
Important de reţinut: plantarea se face cu ghiveci cu tot.
Ghivecele nutritive (cuburile nutritive)
Sunt foarte mult folosite în practică legumicolă de către micii producători, în special la
repicarea răsadurilor pentru culturile timpurii şi în solarii. Se confecţionează din amestecuri de
pământuri la care se adaugă şi îngrăşăminte. Astfel, la o găleată de amestec se adaugă:
 pentru tomate, ardei, vinete: azotat de amoniu 20 g, superfosfat 100 g şi sulfat de potasiu
30 g.
 pentru varză, conopidă, gulii: azotat de amoniu 30 g, superfosfat 50 g, sulfat de potasiu
10 g.
 pentru castraveţi, pepeni galbeni: azotat de amoniu 10 g, superfosfat 75 g şi sulfat de
potasiu 25 g.
253
Confecţionarea cuburilor nutritive se face cu prese speciale din metal, cu 4, 6, 8 sau mai
multe compartimente, latura unui compartiment fiind de 3, 5, 7 şi 10 cm (foto 3).
Foto 3. Presa de cuburi nutritive şi cuburi nutritive
Repicatul în cuburi se face cu plantatorul şi concomitent cu confecţionarea acestora. În caz

contrar, ele se usucă, prin udare nu se obţine o hidratare foarte bună, iar prinderea răsadurilor este
slabă, mai ales dacă în compoziţia cuburilor nutritive este mai mult pământ de ţelină. Fiecare cub
este prevăzut cu un orificiu mic, care se adânceşte cu ajutorul plantatorului, în care se introduce
răsadul. Apoi, printr-o apăsare laterală cu plantatorul, se strânge pământul la rădăcina răsadului.
După repicare se udă, iar plantarea se face cu cub cu tot.
În vederea pregătirii cantităţii necesare de amestec nutritiv, trebuie ştiut faptul că, dintr-un m3
de amestec se pot confecţiona în medie 5.000 ghivece 5 x 5 x 5 cm, 3.000 ghivece de 6 x 6 x 6 cm,
1.800 ghivece 7 x 7 x 7 cm, 700 ghivece de 10 x 10 x 10 cm. De asemenea, la 1 m2 de spaţiu intră
400 cuburi de 5 x 5 x 5 cm, 204 cuburi de 7 x 7 x 7 cm, 100 cuburi de 10 x 10 x 10 cm. Aşezarea se
face în benzi, pentru efectuarea cu uşurinţă a tuturor lucrărilor de îngrijire, însă trebuie să se ţină
seama şi de distanţele de rărire.
Repicatul în palete alveolare
Paletele alveolare sunt de diferite forme şi mărimi, iar alegerea se face în funcţie de specie
şi de vârsta răsadului. Paletele cu alveole mici se folosesc pentru salată, ţelină, gulioare. Pentru
tomate, care sunt predisupuse fenomenului de alungire, se aleg palete cu alveole mai mari, deoarece
nu se poate executa răritul răsadurilor, doar al paletelor între ele. Cu cât alveolele sunt mai mari, cu
atât plantele beneficiază de mai mult amestec, mai multă lumină şi creşterea este optimă. Se
manipulează uşor, se pot muta în diverse locuri, se umplu uşor cu amestec, iar în afara perioadei de
utilizare ocupă spaţii mici de depozitare, sunt rezistente la manipulări.
18.7. Lucrări de îngrijire
Obţinerea unor răsaduri de calitate nu poate fi posibilă decât în urma aplicării unor lucrări
de îngrijire speciale: controlul semănăturilor, care se face zilnic, imediat după încheierea lucrării de
semănat, pentru depistarea unor cauze care ar putea afecta semănătura (rozătoare, temperatura
scăzută, umiditatea scăzută etc.), dirijarea factorilor de vegetaţie (temperatura, lumina, umiditatea,
aerisirea şi regimul de nutriţie), combaterea bolilor şi dăunătorilor, combaterea buruienilor,
tratamentul cu substanţe bioactive, răritul (când frunzele se acoperă reciproc), călirea pentru
răsadurile destinate înfiinţării culturilor timpurii şi solarii.
254
Controlul semănăturilor se face zilnic, urmărind dacă stratul de amestec este reavăn sau
dacă se semnalează pagube provocate de şoareci, coropişniţe. De asemenea, se urmăreşte nivelul
temperaturii în perioada răsăririi plantelor, pentru a se ridica folia de polietilenă sau alte materiale
cu care a fost acoperită semănătura. Întârzierea descoperirii semănăturilor are efect negativ asupra
răsadurilor, ducând la alungirea acestora şi chiar epuizarea acestora din lipsă de lumină.
Dirijarea factorilor de vegetaţie, în special a temperaturii şi luminii, este foarte importantă
la producerea răsadurilor şi se perzintă în tabelul 18.4.
Temperatura se dirijează astfel încât, după răsărire, să scadă cu câteva grade faţă de
perioada de germinaţie a seminţelor. De asemenea, noaptea trebuie să fie mai scăzută cu câteva
grade, comparativ cu ziua. Reglarea temperaturii în spaţiile de producere a răsadurilor se face diferit
în funcţie de nivelul acesteia, şi anume: când temperatura este mai ridicată decât nivelul optim, se
iau măsuri de reducere a acesteia prin oprirea furnizării agentului de încălzire şi aerisire, iar la
deficit de temperatură se iau măsuri de menţinere a temperaturii: căptuşirea serelor, solariilor cu
folie de polietilenă, dublarea ramelor de răsadniţe, suplimentarea cantităţii de biocombustibil în
răsadniţele cu încălzire biologică sau în solariile încălzite biologic.
Lumina este importantă, răsadurile având nevoie de aceasta imediat după răsărire. Lipsa
luminii are efecte negative asupra răsadurilor, ducând la obţinerea unor răsaduri firave, subţiri,
decolorate. Pentru aceasta, când plantele au început să răsară, se expun la lumină directă.
Dacă în primele zile după răsărire nu se asigură lumină, după 2 - 3 zile semănătura se
compromite. Pentru a pătrunde o cantitate suficientă de lumină, pe întreaga perioadă de producere a
răsadurilor, ferestrele se spală, se foloseşte folie de polietilenă curată, nouă şi cu un grad de
transparenţă ridicat. Umbrirea se face timp de 1 - 2 zile, numai pe timp însorit, când intensitatea
luminoasă este puternică, mai ales la răsadurile abia repicate.
Umbrirea se face cu diverse materiale, ca: rogojini, plase de umbrire, sau cretizarea
serelor, evitând supraîncălzirea spaţiului.
Udarea se face la început mai rar, cu cantităţi mici de apă, la temperatura mediului
ambiant, răsadurile fiind sensibile la îmbolnăviri. Udarea cu cantităţi mari de apă este dăunătoare,
ducând la răcirea substratului şi îmbolnăvirea plăntuţelor. Pe măsură ce atmosfera se încălzeşte,
creşte treptat şi cantitatea de apă distribuită, pentru a se umezi stratul de amestec pe toată grosimea
lui, ajungând pe timpul călduros la 10 - 12 l apă pe metru pătrat la o udare.
Udarea se face automat cu instalaţia de microaspersie (foto 4) în cazul producerii
răsadurilor în sistem industrial, sau cu stropitori sau furtun cu sită fină, pentru a asigura o distribuire
uniformă a picăturilor de apă. Aplicarea udărilor se face diferit şi în funcţie de perioada din zi şi de
anotimp: astfel, iarna, udarea răsadurilor se face mai spre orele amiezii, pentru a păstra căldura în
spaţiile respective, iar pe măsură ce temperatura creşte, udarea se face dimineaţa şi spre seară,
evitând orele cu insolaţie puternică.
Aerisirea se execută zilnic, indiferent de temperatura exterioară sau spaţiul de producere a
răsadurilor, deoarece odată cu aerisirea, pe lângă reglarea regimului termic, se face schimbul de
gaze, se elimină excesul de umezeală şi se reglează temperatura.
În răsadniţe, pe timp rece, aerisirea este de scurtă durată şi constă în ridicarea şi închiderea
bruscă a ferestrelor. Pe măsură ce timpul se încălzeşte, aerisirea creşte ca durată şi se face sprijinind
ferestrele pe suporţi de lemn, mai sus sau mai jos, în funcţie de temperatură şi vânt. Când bate
vântul, toate ferestrele se deschid în direcţia opusă direcţiei acestuia, iar pe timp liniştit se deschid
alternativ de o parte şi de alta.
255
Foto 4. Rampa de microaspersie
În solarii, aerisirea se face tot diferenţiat în funcţie de starea vremii. Pe timp răcoros,
aerisirea se face pe la partea de sus a solarului, pentru ca aerul rece să nu vină în contact direct cu
plantele, iar pe vreme caldă, se deschid uşile şi se ridică folia de pe părţile laterale.
În sere, aerisirea se face cu ajutorul instalaţiei de aerisire, acţionată mecanic sau manual, în
funcţie de gradul de dotare al serei.
Fertilizarea suplimentară se face cu scopul obţinerii unor răsaduri mai viguroase, deşi
compoziţia amestecului trebuie să ofere condiţii bune de hrană răsadurilor o perioadă de timp, totuşi
pe măsură ce cresc, hrana devine insuficientă.
Fertilizarea suplimentară se face cu îngrăşăminte chimice. Se fac 1 - 2 fertilizări, prima la
6 - 7 zile după repicat şi a doua la 10 - 12 zile după prima. La răsadurile care nu se repică, prima
fertilizare se face la 10 - 15 zile de la răsărire, iar a doua, după alte 10 - 12 zile.
Soluţiile de îngrăşăminte se aplică în concentraţie mică, vor creşte progresiv pe măsura
creşterii răsadurilor. Astfel, la prima fertilizare se foloseşte o soluţie cu o concentraţie de 0,2 - 0,3 %,
iar la ultimele 0,8 - 1 %.
Aplicarea soluţiilor se face cu stropitoarea cu sită fină, urmată de o udare de spălare a
frunzelor cu apă curată (numai în cazul folosirii soluţiilor de îngrăşăminte destinate fertilizării
radiculare), pentru a evita arsurile pe frunze provocate de îngrăşăminte. Pentru a evita orice pericol
se fac fertilizări cu îngrăşăminte foliare, administrate prin pulverizare fină, câte 1 - 1,5 l de soluţie la
10 m2 de răsaduri, după care nu se mai face spălarea frunzelor. Se folosesc Wuchsal 0,2 % sau
Foliar feed 0,03 %, aplicate la o săptămână de la repicat şi apoi la interval de 12 - 14 zile. Alte
îngrăşăminte foarte bune sunt: Nitrophoska, Universol, Pentakeep super, Agroleaf, Tecamin etc.
Combaterea bolilor şi a dăunătorilor este absolut necesară, deoarece în spaţiile în care se
produc răsadurile se crează condiţii foarte bune pentru apariţia dăunătorilor şi dezvoltarea
germenilor agenţilor patogeni.
Dăunătorii cei mai periculoşi sunt:
 coropişniţele sunt cei mai frecvenţi dăunători care produc adevărate pagube
semănăturilor şi tinerelor plăntuţe. Pentru combaterea acestora se pun momeli din loc în
loc care se prepară din făină sau mălai, amestecate cu zahăr şi ulei, la care se adaugă şi
substanţe toxice. Există și plante care alungă coropişniţele, cum este Euphorbia lathyris.
256
Această plantă are o înălţime de până la 1 m, cu o singură tulpină şi conţine latex toxic.
Întreaga plantă are efect repelent, inclusiv asupra cârtiţelor. Se autoînsămânţează şi se
recomandă în grădinile de legume şi de flori. Ca produse specifice pentru coropişniţe
sunt Sintogril 25 - 30 kg/ha, Grilosin 25 - 30 kg/ha, Mesurol 5 kg/ha şi altele;
 păduchii, care se instalează pe vârfurile de creştere şi pe partea inferioară a frunzelor,
ducând la stagnarea creşterii; se combat cu Nogos, Actellic, Decis Mega 50 EW în
concentraţie de 0,1 %;
 gândacul din Colorado, care atacă răsadurile de solanaceae, în special vinetele, şi
trebuie combătut obligatoriu deoarece poate distruge răsadurile în totalitate. Se
recomandă produse ca: Calipso 80 ml/ha, Decis Mega 50 EW 150 ml/ha, Prestige 0,8 l/ha,
Proteus 0,4 l/ha etc.;
 musculiţa albă atacă toate răsadurile, depunând ouăle pe partea inferioară a frunzelor,
peste care se instalează diferite ciuperci. Combaterea se face cu Confidor 0,05 - 0,1 %,
Thiodan 0,2 %, Fury 0,05 - 0,1 % prin tratamente repetate la inteval de o săptămână,
până dispare;
 păianjenul roşu, atacă în special ardeiul, vinetele. Este foarte mic şi se instalează pe
partea inferioară a frunzelor unde depune ouăle. Se combate cu: Tedion 0,15 %, Omite
0,1 %.
Pagube însemnate apar şi datorită nematozilor la răsadurile de tomate, vinete, castraveţi
etc. Atacul se manifestă prin apariţia pe rădăcini a unor gale (umflături) care abia se observă. După
plantare, acestea cresc, se înmulţesc şi plantele pot fi distruse. Se combate numai prin dezinfecţia
amestecului de pământuri utilizat la producerea răsadurilor.
Bolile cele mai periculoase care atacă răsadurile de legume sunt:
o căderea plăntuţelor, apare în general la răsaduri în primele faze de creştere şi constă în
subţierea şi înmuierea tulpinii la bază, urmată de căderea răsadurilor. Combaterea se
face prin aerisiri puternice în vederea eliminării excesului de umiditate şi stropirea cu
Previcur Energy 0,1 %, Dithane M-45 0,2 %, Vondozeb 0,15 %, Folpan 0,1 %, Polyram
Ultra 0,2 %, Bavistin 0,1 % etc. Se previne prin dezinfectarea obligatorie a amestecului
folosit la repicarea răsadurilor, iar atunci când se semnalează atacul în vetre, se
procedează la înlăturarea plantelor bolnave şi amestecului şi stropirea cu produse
chimice;
o mana, mai rar la răsaduri, este favorizată de prezenţa picăturilor de apă pe frunze şi
temperatură relativă scăzută (15 - 20oC). Când se manifestă atacul se fac stropiri cu
diverse produse, ca: zeamă bordeleză 0,15 - 0,75 %, oxiclorura de cupru 0,5 %, Previcur
Energy 0,15 %, Infinito 0,15 %, Zimaneb 80 0,2 %, Mancozeb 0,2 %, Dithane M 45
0,15 %, Verita 0,25 % etc.;
o făinarea apare frecvent la cucurbitaceae, mai rar la ardei şi vinete. Pentru combatere se
folosesc produse pe bază de sulf: Karathane 25 0,08 %, Karathane 50 0,04 %, Morestan
0,05 %, Afugan 0,05 % etc.
Plivitul
Se execută ori de câte ori este nevoie, pe măsură ce apar buruienile, care sunt de obicei
numeroase, consumă apa şi hrana plantelor de cultură, le umbresc şi le înnăbuşesc, datorită ritmului
mai rapid de creştere, comparativ cu plantele cultivate.
257
De obicei, buruienile reprezintă o problemă dificilă când la producerea răsadurilor se
foloseşte amestec nutritiv nedezinfectat, ştiind faptul că, mraniţa îndeosebi, conţine foarte multe
seminţe de buruieni care îşi păstrează vitalitatea, chiar dacă au trecut prin tubul digestiv al
animalelor.
Plivitul se execută manual, când buruienile se află în stadiul foarte tânăr, după o prealabilă
udare pentru a se smulge uşor şi a nu deranja rădăcinile răsadurilor; în caz contrar răsadurile se
alungesc, se îngălbenesc şi devin mai firave.
Tratamentul cu substanţe bioactive
Se aplică preventiv asupra răsadurilor care prezintă un ritm accelerat de creştere, în vederea
prevenirii alungirii (tomate) sau pentru stimularea schimbării raportului între florile femele şi cele
mascule (cucurbitacee). Cel mai folosit este produsul Cycogan la producerea răsadurilor de tomate,
aplicat prin stropire de două ori, în concentraţie de 0,1 - 0,15 %. Momentul aplicării este când
răsadul se află în faza de 3 - 4 frunze şi 6 - 8 frunze, în scopul prevenirii alungirii. Nu se aplică la
răsadurile deja alungite. Răsadurile obţinute au internoduri scurte, tulpina mai groasă şi aparat foliar
capabil de o asimilaţie foarte bună.
Călirea răsadurilor
Constă în obişnuirea treptată a răsadurilor cu condiţii mai puţin prielnice de temperatură,
apă şi lumină, similare celor de la locul de plantare. Este absolut obligatorie pentru răsadurile
destinate înfiinţării culturilor timpurii şi din solarii. Cu 6 - 8 zile înainte de plantare, spaţiile se
aerisesc puternic, prin ridicarea ferestrelor de la răsadniţe sau sere şi ridicarea foliei de pe părţile
laterale ale solariilor în timpul zilei. Cu 2 - 3 zile înainte de plantarea răsadurilor, spaţiile se lasă
deschise, atât ziua, cât şi noaptea. Se reduc treptat udările şi nu se mai fac fertilizări. Un răsad bine
călit, trebuie să aibă tulpina groasă şi scurtă şi culoarea carcteristică speciei. La unele specii
(tomate, varză) răsadurile capătă o coloraţie uşor violacee datorită scăderii temperaturii, fenomen
care este reversibil. Răsadurile călite rezistă mai uşor la oscilaţiile de temperatură dintre zi şi
noapte.
Tabelul 18.4
Microclimatul necesar în spaţiile de producere a răsadurilor
Specia Perioada Temperatura C Umiditatea Intensitatea
Zile Zile Noaptea relativă aerisirii
senine noroase
Tomate În substrat 20 - 22 20 - 22 20 - 22 - -
De la semănat la răsărit 22 - 24 22 - 24 22 - 24 50 - 65 moderată
Prima săptămână după
răsărire 14 - 16 12 - 13 10 - 12 50 - 65 puternică
Până la repicat 18 - 20 16 - 18 14 - 16 50 - 65 moderată
După repicat 20 - 22 16 - 18 14 - 16 50 - 65 moderată
Etapa de călire 10 - 12 10 - 12 10 - 12 50 - 65 puternică
Ardei, În substrat 22 - 24 22 - 24 22 - 24 - -
Vinete De la semănat la răsărit 25 - 28 25 - 28 25 - 28 70 - 75 slabă
Prima săptămână după
răsărire 15 - 17 14 - 16 14 - 15 70 - 75 moderată
Până la repicat 20 - 24 18 - 20 16 - 18 70 - 75 moderată
După repicat 22 - 24 19 - 21 16 - 18 70 - 75 moderată
258
Castraveţi, În substrat 24 - 26 24 - 26 24 - 26 - -
Dovlecei, De la semănat la răsărit 26 - 28 26 - 28 26 - 28 80 - 90 slabă
Pepeni Prima săptămână după
răsărire 18 - 20 16 - 18 16 - 17 80 - 90 moderată
Până la repicat 22 - 24 20 - 22 18 - 20 80 - 90 slabă
După repicat 22 - 26 20 - 22 18 - 20 80 - 90 slabă
Etapa de călire 18 - 20 16 - 18 16 - 18 80 - 90 moderată
Varză, Semănat-răsărire 18 - 20 18 - 20 18 - 20 - -
Conopidă, 7 zile după răsărire 10 - 12 8 - 10 8 - 10 70 - 75 puternică
Salată Până la repicat 12 - 16 10 - 12 10 - 12 70 - 75 puternică
După repicat 14 - 18 10 - 12 10 - 12 70 - 75 puternică
Aplicarea corectă a întregului flux tehnologic pentru producerea răsadurilor de legume se

reflectă în obţinerea unor răsaduri de calitate superioară, libere de agenţi patogeni, cu potenţial
productiv ridicat.
 să fie sănătoase şi viguroase, de culoare caracteristică;

Calitatea răsadurilor  să aibă un număr de frunze corespunzător speciei (5 - 6
influenţează prinderea frunze la varză, 4 - 5 frunze la vinete, 10 - 12 la ardei
acestora, uniformitatea etc.);
culturii şi producţia timpurie  să aibă mugurii floriferi bine formaţi (ardei, vinete) sau
şi totală. Acestea trebuie să se prima floare din prima inflorescenţă deschisă (tomate);
caracterizeze prin  să nu fie alungite, firave sau îngălbenite;
următoarele însuşiri  să prezinte tulpina scurtă, groasă şi distanţa dintre noduri
de calitate: mică;
 să aibe vârsta optimă pentru sistemul de cultură la care
se folosesc.
18.8. Pregătirea răsadurilor pentru plantare
Înaintea plantării răsadurilor la locul definitiv, se iau unele măsuri preventive care să
asigure menţinerea calităţii acestora până la prindere. Astfel, cu 1 - 2 zile înainte de plantare,
răsadurile se tratează contra bolilor şi dăunătorilor cu care plantele ar putea fi infestate în perioada
imediat următoare, la locul de plantare. Udarea răsadurilor care urmează a fi plantate se face cu o zi
înainte, pentru ca plantele să fie turgescente, să se scoată cu uşurinţă din ghivece şi să se menţină
pământul pe rădăcini, care asigură o prindere cât mai bună. La răsadurile nerepicate, se face
mocirlirea rădăcinilor într-o mocirlă constituită din pământ şi apă de consistenţa smântânii,
prevenind deshidratarea răsadurilor. Se sortează materialul de plantat, eliminând exemplarele slab
dezvoltate, cu atac de boli şi dăunători, protejarea răsadurilor pe timpul transportului de temperaturi
mai scăzute sau de insolaţie şi de curenţii de aer. Transportul se face în lădiţe în care răsadul se
aşează vertical, dacă este repicat, sau în pachete de folie dacă este nerepicat. Mijloacele de transport
trebuie să fie cu prelate sau se acoperă cu folia de polietilenă sau alte materiale de acoperire.
259
Particularităţile producerii răsadurilor
Producerea răsadurilor pentru culturile din sere ciclul I de cultură
Răsadul se produce repicat în ghivece din material plastic, de obicei cu diametrul de 10 cm,
sau în cuburi nutritive cu latura de 10 cm. Semănatul se execută în sere înmulţitor, des, pe strat
nutritiv dezinfectat înaintea folosirii (tomate, salată, gulioare) sau în lădiţe la speciile legumicole cu
pretenţii mai mari faţă de căldură (castraveţi) pentru a putea fi aşezate în locuri mai calde, chiar şi
pe registrele de încălzire. Semănatul se poate face şi direct în ghivece. Nu necesită călire. Vârsta
răsadurilor este mare: tomate 70 - 80 de zile, castraveţi 40 - 45 de zile, ardei 80 - 90 de zile.
Producerea răsadurilor pentru culturile din sere ciclul II
Răsadurile se produc în sere înmulţitor, prin semănat direct în ghivece de dimensiuni mari
(10 cm diametru), eliminând lucrarea de repicat. Această lucrare se elimină deoarece temperatura
este foarte ridicată, pierderile prin repicare sunt foarte mari şi este costisitoare. Când plantele se
acoperă reciproc, se execută răritul. Vârsta răsadurilor este de 30 - 35 de zile la castraveţi şi tomate.
Producerea răsadurilor pentru culturile din solarii
Răsadurile se produc în spaţii încălzite (sere înmulţitor, răsadniţe cu încălzire tehnică sau
solarii încălzite). Semănatul se execută des, pe strat nutritiv sau în lădiţe, urmat de repicarea
răsadurilor. Repicarea se face în cuburi nutritive cu latura de 7 cm sau în ghivece din plastic cu
latura de 6 - 7 cm. Se aplică lucrări de îngrijire obişnuite, iar după un anumit număr de zile
răsadurile sunt bune de plantat la locul definitiv (55 - 60 de zile la tomate, ardei şi vinete, 35 - 40 de
zile la castraveţi, 45 - 50 de zile la varză şi conopidă, 25 - 30 de zile la salată). Răsadurile
destinate înfiinţării culturilor din solarii se călesc obligatoriu, pentru a rezista stresului termic
din solar şi stresului transplantării.
Producerea răsadurilor pentru culturile timpurii
Răsadurile se produc în spaţii încălzite, în semănătură deasă, urmată de repicarea acestora.
La repicat se folosesc ghivece cu latura sau diametrul de 5 cm, cuburi nutritive cu latura de 5 cm
confecţionate din amestec de pământ sau pahare de unică folosinţă, cu rezultate foarte bune. Vârsta
răsadurilor este de 35 - 40 de zile la varză şi conopidă timpurie, 40 - 45 de zile la tomate timpurii şi
35 de zile la gulioare. Comparativ cu alte sisteme de cultură, răsadurile se călesc în mod
obligatoriu, deoarece plantarea în câmp, la locul definitiv, se face primăvara devreme (1 - 10
martie la varză, conopidă, salată, 20 - 25 aprilie la tomate etc.), când survin accidente climatice ce
pot compromite culturile, dacă răsadul este necălit.
Producerea răsadurilor pentru culturile de vară
Răsadurile se produc în răsadniţe cu încălzire biologică sau în solarii neîncălzite, pe
substrat nutritiv, în semănătură rară la tomate de vară şi vară-toamnă, varză de vară, ardei gras, lung
şi gogoşar, vinete etc. Vârsta răsadurilor depinde de specie: 45 - 50 zile la tomate, 30 - 35 zile la
varză de vară, 55 - 60 zile la ardei, vinete etc. De regulă, răsadurile nu se repică, dar nu este exclusă
această posibilitate.
Producerea răsadurilor pentru culturile de toamnă
Culturile de toamnă (varză, conopidă) se înfiinţează cu răsad nerepicat produs afară, pe
brazde (straturi înălţate), pe un teren fertil, profund, adăpostit natural, cu apa freatică la peste 2 m
adâncime. Semănatul se execută rar, iar răsadurile se îngrijesc în mod obişnuit. În momentul
plantării, răsadurile se scot din stratul nutritiv, se fasonează (îndepărtarea unei treimi din mărimea
limbului foliar), se mocirlesc şi se plantează la locul definitiv. Vârsta răsadurilor este de 40 - 50 de
zile.
260

Întrebarea nr. 2
a) Cu cine se corelează epoca de semănat pentru producerea răsadurilor?
b) Care sunt metodele de semănat pentru producerea răsadurilor?
c) Care este momentul şi adâncimea de repicat?
d) Care sunt însuşirile de calitate ale răsadurilor de legume?

 care sunt speciile legumicole care se cultivă în exclusivitate prin răsad;
 ce avantaje şi dezavantaje are producerea răsadurilor de legume;
 cum se pregătesc amestecurile pentru producerea răsadurilor şi din ce
materiale;
 cum se stabileşte corect epoca de semănat în vederea producerii
răsadurilor;
 care sunt metodele de semănat şi repicat specifice plantelor legumicole;
 care sunt însuşirile de calitate ale răsadurilor de legume;
 care sunt particularităţile producerii răsadurilor pentru diverse sisteme
de cultură a plantelor legumicole.
261
Întrebarea nr. 1
a) Speciile legumicole care se plantează în exclusivitate prin plantarea
răsadurilor sunt: vărzoasele, ţelina, prazul, ceapa de apă, ardeiul,
vinetele. Tot prin răsad se cultivă speciile legumicole principale
(tomate, ardei, vinete, castraveţi) în spaţiile protejate, respectiv sere,
solarii şi cele timpurii.
b) Spaţiile protejate se pregătesc înaintea fiecărui ciclu de producţie, atât
în ceea ce priveşte solul, cât şi construcţia propriu-zisă. Astfel, asupra
solului se execută o serie de lucrări de pregătire, cum sunt: mobilizarea,
mărunţirea, dezinfecţia chimică, dezinfecţia termică. Asupra construcţiei
se execută revizuirea şi repararea scheletului, dezinfecţia chimică,
asigurarea etanşeităţii construcţiei, înlocuirea sticlei şi a foliei acolo şi
atunci când este cazul.
c) Pregătirea răsadniţelor cu încălzire biologică comportă mai multe
etape: procurarea gunoiului de grajd proaspăt, formarea patului de
gunoi în grosime diferită în funcţie de perioada când se folosesc
răsadniţele şi specia legumicolă, aşezarea stratului de amestec de
pământ în care se seamănă sau se repică, înregistrarea temperaturii din
răsadniţă.
Întrebarea nr. 2
a) Epoca de semănat în vederea producerii răsadurilor se stabileşte în
strânsă corelaţie cu vârsta optimă pe care răsadurile trebuie să o aibe în
momentul plantării, pentru a obţine rezultate foarte bune. Aceste două
elemente se corelează şi cu epoca de plantare a răsadurilor, care este
specifică fiecărei specii legumicole şi sistem de cultură în parte.
b) Cea mai folosită metodă de semănat pentru producerea răsadurilor de
legume este semănatul în lădiţe, urmat de repicarea răsadurilor. Se
poate renunţa la lucrarea de repicat, semănatul fiind executat direct în
palete alveolare. Semănatul se poate face şi direct în ghivece, mai ales
la speciile care cresc mai greu; dezavantajul este că ocupă spaţiu mare
de la început.
c) Momentul de repicat diferă cu specia, şi este fie în faza de frunze
cotiledonale (cucurbitaceae), fie cu o frunză adevărată (ardei, vinete,
salată, ţelină etc.). Adâncimea de repicat poate fi aceeaşi cu cea la care
răsadurile au stat în semănătură sau mai adânc.
d) Calitatea răsadurilor se apreciază prin înălţime, număr de frunze,
grosimea tulpinii, culoarea frunzelor, apariţia bobocilor florali la unele
specii (tomate, ardei), starea fitosanitară, turgescenţa etc.
262

1. Care sunt spaţiile pentru producerea răsadurilor şi cum se pregătesc? –
3 p.
2. Detaliaţi semănatul în vederea producerii răsadurilor de legume (epoci,
metode). – 4 p.
3. Ce condiţii trebuie să îndeplinească răsadurile de legume pentru a fi
plantate la locul definitiv? – 2 p.
mai eficiente.

2. Hoza Gheorghiţa, 2001 – Legumicultură generală. Editura Elisavaros.
263
TEHNOLOGIA GENERALĂ DE CULTURĂ
A LEGUMELOR ÎN CÂMP
Cuprins
19.2. Pregătirea terenului................................................................................................... 265
19.3. Înfiinţarea culturilor legumicole............................................................................... 270

 cunoască verigile tehnologice pentru cultivarea legumelor în câmp;
 cunoască ordinea cronologică a lucrărilor de pregătire a terenului;
 cunoască epocile de înființare a culturilor;
 cunoască și să aplice lucrările de întreținere a culturilor legumicole.
Cultura legumelor în câmp cuprinde schematic următoarele verigi tehnologice:

 pregătirea terenului:
 pentru culturile de primăvară: - lucrări executate toamna;
- lucrări executate primăvara.
 pentru culturi succesive (de vară);
 pentru culturi de toamnă.
 înfiinţarea culturilor:
 prin semănat direct;
 prin plantarea răsadurilor;
 prin plantarea arpagicului şi a bulbililor de usturoi.
 lucrări de îngrijire:
 aplicate la sol;
 aplicate la plante: - cu caracter general;
- cu caracter special.
264
19.2. Pregătirea terenului
Pregătirea terenului pentru culturile de primăvară

Cuprinde o serie de lucrări care au drept scop pregătirea patului germinativ optim pentru
germinarea seminţelor sau pentru prinderea răsadurilor. Lucrările de pregătire a terenului se execută
atât toamna, cât şi primăvara.
Lucrări executate toamna
 Desfiinţarea culturii anterioare se execută prin îndepărtarea sistemului de susţinere
(araci, spalieri şi sârme folosite la susţinerea culturilor cu talie înaltă) şi transportarea şi depozitarea
în magazii, şoproane etc., strângerea resturilor vegetale (care prin dimensiuni împiedică efectuarea
lucrărilor de pregătire a patului germinativ) în grămezi, încărcarea şi transportul în locuri special
amenajate pentru compostare, tocarea resturilor vegetale de talie mare (provenite de la culturile
semincere), strângerea şi transportul la unităţile zootehnice a resturilor vegetale de varză, conopidă,
mazăre, sfeclă etc., sau încorporarea direct în sol a resturilor vegetale provenite de la speciile
legumicole cu talie mică (verdeţuri), prin discuirea o dată sau de două ori, în funcţie de cantitatea
acestora. Dacă în cultură au fost sesizate focare de infecţie cu diverşi agenţi patogeni sau cu
dăunători, resturile vegetale se strâng separat şi se transportă cu atenţie în locuri special amenajate,
pentru a evita extinderea atacului.
 Nivelarea de întreţinere se execută după fiecare ciclu de cultură, în scopul reducerii
denivelărilor datorate metodei de aplicare a udărilor prin brazde, a schemei de modelare a terenului
şi lucrărilor de îngrijire aplicate. Se execută o afânare superficială a solului cu grapa cu discuri, la
10 - 12 cm, nivelarea folosind nivelatorul NT - 2,8 + U650 M, NM - 3,2 + U650 M sau NMS - 3,2
+ 650 M sau grapa cu discuri cu bară de netezire, asigurând o bună uniformizare a terenului şi o
pantă de 1 - 3 ‰.
Dacă terenul prezintă denivelări, există riscul băltirii apei în anumite locuri sau insuficienţei
apei, care determină o dezvoltare neuniformă a culturii, cu implicaţii negative asupra producţiei.
 Fertilizarea de bază se execută atât cu îngrăşăminte organice (tabelul 19.1), cât şi
chimice, care se împrăştie pe suprafaţa solului în aceeaşi zi în care se face arătura, pentru a evita
pierderea elementelor nutritive, în special azotul. Se aplică în cantităţi diferite în funcţie de tipul de
sol, gradul de fertilitate, indicele de azot, specia cultivată şi producţia planificată. Ca îngrăşăminte
organice cel mai folosit este gunoiul de grajd.
Tabelul 19.1
Dozele orientative de gunoi de grajd semidescompus pe soluri aluviale şi brun roşcate,
IN 0,2 - 4 % (Lăcătuş V., 1998)
Doza 15 - 20 t/ha 20 - 30 t/ha 30 - 40 t/ha
Cultura Bob, fasole, linte, mazăre, Andive, ardei gras, lung Anghinare, castraveţi,
morcov, ridichi de lună, şi gogoşar, ceapă, cicoare, conopidă, dovlecel, dovleac,
scorţonera, sfeclă roşie, fenicul, pepene verde, gulie, pepene verde, praz,
usturoi. ridichi negre, spanac. sparanghel, salată, tomate,
ţelină de peţiol, ţelină de
rădăcină, varză, vinete.
Se aplică mecanizat folosind una dintre maşinile MIG-6, MIG-5, MIG-10.
265
Gunoiul de grajd, după ce a fost împrăştiat pe sol, trebuie încorporat în
REŢINE!!! sol la 28 - 30 cm, în caz contrar pierderile de azot pot fi de circa 30 %
din azotul total.
Concomitent cu aplicarea îngrăşămintelor organice, la fertilizarea de bază se aplică şi

îngrăşăminte chimice greu solubile (cu fosfor şi potasiu), care se încorporează odată cu gunoiul de
grajd prin arătură. Se administrează mecanizat cu MA-6, MA-3,5 sau MIC-300. Cantitatea de
îngrăşăminte chimice este diferită, dozele orientative fiind prezente în tabelul 19.2.
Tabelul 19.2
Doze orientative de fosfor şi potasiu aplicate la fertilizarea de bază a terenurilor
cu fertilitate medie scăzută (Lăcătuş V., 1998)
Cultura P2O5 K2O Cultura P2O5 K2O
Tomate timpurii 50 50 Mazăre şi fasole verde 150 250
Tomate vară-toamnă 90 35 Pepeni verzi 80 150
Ceapă uscată2 75 85 Pepeni galbeni 65 100
Usturoi uscat 75 100 Conopidă timpurie3 100 200
Varză timpurie 100 150 Conopidă toamnă4 65 200
Varză de vară 115 220 Gulii 65 200
Varză de toamnă 150 200 Praz 125 50
Varză roşie 115 80 Ardei gras, lung, gogoşar 50 150
Morcov, pătrunjel, păstârnac 65 150 Vinete 35 135
Ţelină de rădăcină 40 150 Castraveţi4 25 25
Sfeclă roşie 25 75 Dovlecei3 45 50
Salată4 65 25 Dovleac3 150 25
Spanac 75 50
1
- dozele prevăd obţinerea unor producţii maxime;
2
- la ceapa din sămânţă, dozele sunt mai mari cu 2 5%;
3
- fosforul este de preferat a se aplica sub formă de complex 16:48:0;
4
- în cazul în care cultura premergătoare a fost fertilizată corespunzător, dozele de P şi K pot fi reduse până la 30 %.
 Arătura de toamnă se execută în scopul îmbunătăţirii structurii solului, încorporării

îngrăşămintelor şi resturilor vegetale, pentru aerisirea solului în profunzime, uşurarea pătrunderii
rădăcinilor plantelor în sol pentru a se aproviziona cu apă şi hrană, infiltrarea apei în sol,
îmbunătăţirea regimului de oxigen şi combaterea buruienilor. Se execută cu plugul PP 4-30 sau cu
plugul reversibil, în agregat cu tractorul U-650, la adâncimea de 20 - 22 cm. La 3 - 4 ani se
recomandă o mobilizare adâncă a solului, la 30 cm, iar odată la 5 - 6 ani, o lucrare de subsolaj,
folosind subsolierul SP3, SP5, S-150, S-1800, care asigură o afânare adâncă, până la 50 cm, sau
maşina de afânat solul MAS-60, la adâncimea de 60 cm. Se aplică pe solurile grele şi cele
compactate datorită udărilor şi fertilizărilor intensive şi a trecerilor repetate, pentru efectuarea
diferitelor lucrări de îngrijire. Arătura de bază se lasă în brazdă „crudă” dacă pe terenul respectiv se
cultivă specii legumicole mai pretenţioase faţă de căldură, care se cultivă primăvara mai târziu.
Iarna, sub influenţa variaţiilor mari de temperatură, a îngheţului şi dezgheţului repetat, se
îmbunătăţeşte structura solului, circulaţia apei şi a aerului în straturile mai profunde, cu influenţe
pozitive asupra creşterii plantelor.
266
La speciile care se cultivă primăvara devreme, care sunt puţin pretenţioase faţă de căldură,
pregătirea terenului se face în cea mai mare parte toamna, pentru a permite înfiinţarea culturilor
primăvara devreme. Arătura de toamnă se execută cu tractorul U-650, în agregat cu plugul şi grapa
stelată (GS-1,2 sau GS-1,6), asigurând o uşoară mărunţire a solului şi în acelaşi timp o nivelare,
ceea ce permite o mai bună pregătire a patului germinativ, imediat ce terenul se svântă şi permite
înfiinţarea culturii.
Lucrări care se execută primăvara
Se execută lucrări de pregătire a patului germinativ, ştiind că seminţele de legume sunt în
general mici (cu unele excepţii), puterea de străbatere este mai slabă, comparativ cu alte specii de
cultură, necesitând o mărunţire foarte bună a terenului pe întreaga adâncime de semănat şi nu
numai. Pregătirea patului germinativ se declanşează imediat ce terenul este scurs, svântat şi permite
intrarea utilajelor, şi constă în:
 Mărunţirea terenului se face diferenţiat, în funcţie de epoca de înfiinţare a culturilor.
Astfel, pentru culturile care se înfiinţează primăvara foarte devreme (începutul lunii martie), arătura
se grăpează cu grapa cu colţi reglabili cu bară de nivelare (GCN - 1,7 + U-650), prin două treceri,
sau se foloseşte combinatorul C-3,9 sau C-6,5 echipat cu organe tip daltă (fără răsturnarea
brazdelor), în cazul în care terenul prezintă denivelări. Pentru culturile care se înfiinţează ceva mai
târziu (sfeclă, tomate, fasole), terenul se pregăteşte folosind combinatorul G-6,5 sau CPGC-4, cu
organe de tip daltă, dacă terenul nu este prea îmburuienat. Când terenul prezintă un grad mai ridicat
de îmburuienare, organele tip daltă se înlocuiesc cu cele tip săgeată, pentru tăierea buruienilor şi
mărunţirea terenului în acelaşi timp. Pentru culturile care se înfiinţează mai târziu (sfârşitul lunii
aprilie, începutul lunii mai), terenul se menţine afânat şi curat de buruieni, prin lucrări repetate de
grăpare (2 - 3), folosind grapa cu colţi cu bară de netezire sau combinatorul C-3,9 cu grapa
elicoidală în locul roţilor, perpendicular pe grăparea anterioară. Prima lucrare de mărunţire a solului
se execută la 10 - 12 cm, a II-a la 8 - 10 cm, iar a III-a la 4 - 8 cm adâncime.
 Administrarea îngrăşămintelor cu azot şi a unei treimi din cele cu fosfor şi potasiu
se execută concomitent cu mărunţirea terenului prin discuire sau grăpare, sau odată cu modelarea
solului, folosind agregatul pentru modelat şi fertilizat solul AMFS - 4,5. Îngrăşămintele se pot
aplica şi odată cu semănatul, folosind semănători prevăzute cu echipamente de fertilizare.
 Modelarea solului constă în realizarea unor straturi înălţate, separate de rigolele prin
care circulă apa şi utilajele pentru executarea lucrărilor de îngrijire a culturilor. Modelarea terenului
se execută manual cu sapa pe suprafeţe mici, lăţimea stratului fiind de maximum 1,5 m. Mecanizat,
se execută pe suprafeţe mari, folosind agregatul AMFS - 4,5 + tractorul U-650, realizând brazde cu
lăţimea la coronament de 104 cm, lăţimea rigolei la suprafaţa solului de 46 cm şi distanţa de 150 cm
între axele rigolelor. La o trecere, se realizează 3 straturi înălţate, iar concomitent cu modelarea se
poate face şi administrarea îngrăşămintelor, erbicidarea (dacă erbicidul nu necesită încorporare în
sol) şi marcarea rândurilor. Modelarea terenului se poate executa şi cu MMS-2,8, realizând straturi
înălţate, cu lăţimea la coronament de 94 cm, distanţa dintre axele rigolelor de 140 cm (fig. 19.1 a),
realizând la o trecere 2 straturi înălţate.
Pe solurile uşoare şi pentru înfiinţarea culturilor semincere, modelarea terenului se face în
straturi înălţate cu lăţimea la coronament de 50 cm, iar ecartamentul este de 192 cm.
Modelarea terenului se face şi în biloane (fig. 19.1 b), în special pentru cultura cartofului,
dar se practică şi la unele specii rădăcinoase, respectiv la morcov. Există preocupări în acest sens,
morcovul necesitând un sol mai afânat în vederea obţinerii de rădăcini de calitate, neramificate.
267
Modelarea terenului se execută de regulă primăvara, cu câteva zile înaintea înfiinţării
culturii, dar se poate executa şi toamna, la speciile legumicole care se cultivă primăvara foarte
devreme (varză, conopidă, spanac, gulioare etc.), pentru că stratul înălţat se svântă mai repede şi
permite înfiinţarea culturii mai devreme decât pe terenul nemodelat.
Fig. 19.1.a. Scheme de modelare a solului cu lăţimea la coronament de:

a – 104 cm; b – 94 cm ;c – 50 cm
Fig. 19.1.b. Modelarea solului în biloane
 scurgerea mai rapidă a excesului de umiditate şi posibilitatea

înfiinţării culturilor mai devreme;
 încălzirea mai rapidă a solului de pe stratul înălţat comparativ cu cel
Modelarea
nemodelat, permiţând înfiinţarea culturilor cu circa 10 zile mai
terenului prezintă
devreme;
o serie de avantaje:
 posibilitatea aplicării irigării pe rigole şi absorbţia apei de către
rădăcini prin infiltrare şi evacuarea excesului de apă din precipitaţii;
 reducerea atacului de boli şi dăunători, deoarece apa nu mai
umectează frunzele plantelor;
 uşurarea efectuării lucrărilor de întreţinere a culturii, precum şi cele
de recoltare etc.
268
În legumicultură, datorită gradului ridicat de intensivizare a activităţii,
REŢINE!!!
compactarea terenului este accentuată.
Pentru reducerea gradului de compactare a solului, se recomandă folosirea agregatelor

complexe care, la o trecere, să execute mai multe lucrări şi să se micşoreze în acelaşi timp consumul
de combustibil.
 Erbicidarea se execută în scopul combaterii buruienilor care concurează cu plantele de
cultură pentru apă, hrană şi lumină. Se aplică înaintea modelării solului, dacă erbicidul este volativ
şi necesită încorporarea în sol, sau după modelarea solului, dacă nu necesită încorporarea în sol. Se
execută cu MET 1200, MET 2500 şi se încorporează în sol cu combinatorul C-3,9 sau C-6,5 sau se
montează pe tractor echipamentul de erbicidat EEP-600, care funcţionează concomitent cu
combinatorul, pentru prelucrarea solului. Este metoda cea mai eficientă în combaterea buruienilor.
Pregătirea terenului pentru culturile succesive
 arătura se execută la o adâncime mai mică (15 - 18 cm), pentru a

nu scoate la suprafaţă bulgări mari de pământ, solul fiind mai
uscat;
 necesitatea aplicării unei irigări de aprovizionare, cu o normă de
udare de 250 - 300 m3/ha, pentru a asigura o bună pregătire a
Pregătirea terenului terenului;
pentru culturile  nu se aplică îngrăşăminte organice; acestea se aplică toamna,
succesive se execută pentru cultura de bază;
vara. Prezintă o serie  fertilizarea de bază se execută numai cu îngrăşăminte chimice de
de particularităţi, tip complex sau superfosfat şi sulfat de potasiu în diferite doze, în
şi anume: funcţie de specie, perioada de vegetaţie a culturilor etc.;
 mărunţirea terenului, erbicidarea şi modelarea se execută într-un
timp foarte scurt, pentru a evita pierderile de apă din sol, iar
semănatul sau plantatul se execută imediat în terenul reavăn;
 menţinerea terenului reavăn prin irigări repetate, pentru
asigurarea germinării seminţelor sau prinderii răsadurilor,
datorită temperaturilor uneori excesive din această perioadă, care
pot compromite culturile.
Pregătirea terenului pentru culturile de toamnă

Unele culturi legumicole se înfiinţează toamna, iernând sub formă de rozetă sau de sămânţă
în sol. Pregătirea terenului trebuie să se execute într-un timp relativ scurt şi constă în executarea
următoarelor lucrări: desfiinţarea culturilor şi eliberarea terenului de resturile vegetale, arătura
adâncă, mărunţirea solului şi modelarea, dacă este cazul. Momentul optim de executare este luna
septembrie - începutul lunii octombrie sau octombrie - noiembrie, în funcţie de evoluţia factorilor
climatici, care sunt în continuă schimbare în ultima vreme. Dacă culturile iernează ca sămânţă în
sol, lucrările de pregătire a terenului se execută în cursul lunii noiembrie, când se înfiinţează
cultura, pentru ca seminţele să nu germineze până la venirea îngheţului, care ar afecta plantele
foarte tinere. În acest caz, se recomandă şi o uşoară tăvălugire a terenului, pentru a asigura un
contact strâns între sol şi sămânţă.
269

Întrebarea nr. 1
a) Care sunt verigile tehnologice ale cultivării legumelor în câmp?
b) Care sunt lucrările de pregătire a terenului care se execută toamna?
c) Care sunt schemele de modelare a solului şi ce avantaje prezintă?
d) Care sunt particularităţile pregătirii terenului pentru culturile succesive?
19.3. Înfiinţarea culturilor legumicole
Înfiinţarea culturilor legumicole prin semănat direct

Se practică la multe specii legumicole, precum: mazărea, fasolea, bamele, morcovul,
pătrunjelul, păstârnacul, loboda, ridichea, sfecla etc.
 epoca de semănat;
Elementele tehnologice  adâncimea de semănat;
de care trebuie să se ţină seama  norma de sămânţă la hectar;
la înfiinţarea culturilor sunt:  schema de semănat;
 metoda de semănat.
Epoca de semănat
Se stabileşte în funcţie de cerinţele plantelor faţă de factorii de mediu, în special faţă de
temperatură, de condiţiile climatice ale anului respectiv şi de perioada de valorificare a producţiei.
Se disting 3 epoci de semănat, şi anume: epoca de primăvară, epoca de vară şi epoca de
tomană.
Epoca de primăvară începe imediat ce terenul se svântă şi se poate lucra şi durează până
când în sol se acumulează o temperatură minimă de 15 - 16°C. Cuprinde mai multe etape (urgenţe),
şi anume:
 prima jumătate a lunii martie, când temperatura din sol atinge valori de 2 - 3°C (în
mustul zăpezii), se seamănă speciile legumicole puţin pretenţioase la temperatură, ca:
mazărea, bobul, morcovul, ceapa ceaclama, spanacul, loboda, ridichile de lună,
pătrunjelul, salata etc.;
270
 a II-a jumătate a lunii martie - începutul lunii aprilie, când temperatura în sol atinge 5 -
6°C şi se seamănă sfecla roşie, mărarul;
 a II-a jumătate a lunii aprilie când în sol temperatura ajunge la 10 - 12°C, se seamănă
tomatele (pentru culturile înfiinţate prin semănat direct), fasolea, porumbul zaharat;
 începutul lunii mai când în sol temperatura înregistrează valori de 14 - 16°C, se seamănă
castraveţii, dovleceii, pepenii galbeni şi verzi, iar bamele când se acumulează o
temperatură de peste 16°C, fiind cele mai pretenţioase faţă de acest factor.
Epoca de vară. Vara se înfiinţează culturile succesive de legume ale căror părţi comestibile
se recoltează toamna. Semănatul se execută în două etape:
 prima etapă, care cuprinde luna iunie şi jumătate din luna iulie, când se seamănă
castraveţii de toamnă, fasolea de toamnă, ridichiile de iarnă, sfecla roşie etc.;
 a II-a etapă este în prima jumătate a lunii august - începutul lunii septembrie, când se
seamănă spanacul şi salata.
Epoca de toamnă. Înfiinţarea culturilor toamnă are în vedere obţinerea legumelor
extratimpurii, primăvara următoare foarte devreme. Aceste culturi (salată, spanac) se seamănă în
perioada 15 septembrie - 15 octombrie, pentru ca plantele să ierneze în faza de rozetă şi să reziste
peste iarnă. Altele (ceapa, morcovul) se seamănă la sfârșitul lunii octombrie - începutul lunii
noiembrie (dacă timpul permite), pentru iernare în stadiul de sămânţă, iar primăvara, când condiţiile
de mediu permit, se declanşează procesele de germinare şi de creştere a plantelor.
Adâncimea de semănat
Este specifică fiecărei specii legumicole şi este influenţată de mărimea seminţelor şi de
puterea de străbatere a acestora prin stratul de sol. Cu cât o sămânţă este mai mare, cu atât
adâncimea de semănat este mai mare, pentru că puterea de străbatere este mai mare şi invers. De
asemenea, adâncimea de semănat este condiţionată de textura solului, de epoca de semănat, de
calitatea patului germinativ şi de umiditatea solului.
În general, seminţele mici se seamănă la 1 - 2 cm, cele mijlocii la 2 - 3 cm, iar cele mari la
4 - 5 cm. Pe solurile uşoare, adâncimea de semănat este mai mare decât pe cele mai grele; pe
solurile cu umiditate scăzută semănatul se execută mai adânc, pentru evitarea deshidratării
seminţelor; pe terenul mai slab pregătit, adâncimea de semănat este mai mică decât pe un teren
foarte bine pregătit. La semănăturile de toamnă, adâncimea de semănat este mai mare, comparativ
cu semănăturile de primăvară pentru aceeaşi specie etc.
Norma de sămânţă la hectar
Reprezintă cantitatea de sămânţă folosită la unitatea de suprafaţă, care asigură o desime
optimă a culturii. Este diferită de la o specie la alta, de la un sistem de cultură la altul, de calitatea
seminţelor, de epoca de semănat. Se calculează în două variante, şi anume:
1. În funcţie de valoarea culturală a seminţelor, după formula:
Ns cal. I x Vcs cal. I
Ns/ha = ----------------------------, g
Vc sem. lot
în care: Ns/ha – norma de sămânţă la hectar;
Ns cal. I – norma de sămânţă la hectar pentru seminţe de calitatea I;
Vcs cal. I – valoarea culturală a seminţelor de calitatea I;
Vc sem. lot. – valoarea culturală a seminţelor din lotul existent.
271
2. În funcţie de masa a 1.000 de seminţe:
D x MMS
Ns/ha = -----------------, kg/ha
Vc
în care: D – densitatea plantelor;
MMS – masa a 1.000 de seminţe;
Vc – valoarea culturală.
Exemple de norme de seminţe pentru diverse specii legumicole:
- semănat direct: morcov 3 - 4 kg/ha, pătrunjel 4 - 5 kg/ha, spanac 15 - 25 kg/ha,
castraveţi 3 - 4 kg/ha, dovlecel 5 - 6 kg/ha, fasole pitică 80 - 100 kg/ha, fasole urcătoare
40 - 50 kg/ha, salată 2 kg/ha, sfeclă 10 - 15 kg/ha, tomate 1 - 1,5 kg/ha, ridichi 10 kg/ha,
ceapă ceaclama 6 - 8 kg/ha.
- producerea răsadurilor: tomate 250 - 300 g/ha, ardei, vinete 1 kg/ha, ţelină 150 - 200 g/ha,
varză, conopidă 300 - 350 g/ha, castraveţi 0,8 - 1 kg/ha, ceapă de apă 0,3 - 0,4 kg/ha etc.
Norma de sămânţă se suplimentează cu 10 - 15 % în cazul semănăturilor din toamnă,
deoarece în această perioadă se înregistrează pierderi mai mari.
Scheme de semănat
Se stabilesc în funcţie de spaţiul de nutriţie al plantelor, schema de modelare, metoda de
irigare şi caracteristicile tehnice ale maşinilor şi echipametelor din dotare, pentru a putea fi folosite
la cât mai multe culturi legumicole.
Metode de semănat
Semănatul se execută după mai multe metode, şi anume:
 semănatul prin împrăştiere. Se practică pe suprafeţe mici şi numai la anumite specii
legumicole, cum sunt: salata, spanacul, mărarul, pătrunjelul de frunze etc. Această metodă
presupune experienţă mai îndelungată, pentru a asigura distribuirea uniformă a seminţelor pe
întreaga suprafaţă; cantitatea de sămânţă este mai mare cu 20 - 30 %, iar forţa de muncă consumată
este foarte mult redusă comparativ cu alte metode manuale de semănat;
 semănatul în rânduri. Este metoda cea mai folosită, deoarece, pe lângă faptul că se
reduce norma de sămânţă la hectar, se pot executa cu uşurinţă lucrările de îngrijire a culturilor şi de
recoltare a părţilor comestibile.
Semănatul în rânduri se execută în două moduri:
 în rânduri echidistante, practicat la speciile care necesită distanţe mai mari (sfeclă,
bame, tomate, ridichi de lună, fasole etc.), pe teren modelat sau nemodelat (fig. 19.2);
Fig. 19.2. Semănatul în rânduri echidistante (la bame)
272
 în benzi, practicat la speciile legumicole la care distanţele între rânduri sunt mici
(morcov, pătrunjel, ţelină, ceapă etc., fig. 19.3).
Fig. 19.3. Semănatul în benzi (la morcov)
Numărul rândurilor în bandă este de 2-4, iar între benzi se lasă poteci de 40-50 cm care
să permită accesul utilajelor şi muncitorilor în culturi, pentru executarea lucrărilor de îngrijire.
 semănatul în cuiburi este caracteristic speciilor legumicole care se întind pe sol şi care
necesită distanţe mari, atât între rânduri, cât şi între plante pe rând. Acestea sunt pepenii verzi,
pepenii galbeni, dovleceii, castraveţii, dovlecii etc.
Înfiinţarea culturilor prin semănat direct se poate face manual, pe suprafeţe foarte mici, în
gospodăriile individuale sau cu semănători de dimensiuni mici, portabile. Pe suprafeţe mari,
semănatul se execută mecanizat, folosind semănătorile SUP-21 şi SUP-29 M, pentru semănatul în
rânduri dese. Pentru semănatul în benzi, se foloseşte maşina CSSL-9 (cadru cu secţii de semănat
seminţe de legume), dar şi pentru semănatul bob cu bob, dacă se echipează cu distribuitor
pneumatic.
Alte metode de înfiinţare a culturilor legumicole prin semănat sunt:
 folosirea benzilor preînsămânţate pentru speciile cu seminţe mai mici şi care necesită
rărirea în cultură (morcov, pătrunjel de rădăcină, ridichi de lună etc.). Pe benzi de hârtie, se fixează
seminţele, se îngroapă la adâncimea corespunzătoare speciei, obţinând o uniformitate foarte bună a
culturii, eliminând total lucrarea de rărit;
 semănatul fluid constă în menţinerea seminţelor în apă, la temperatură constantă, în
funcţie de specie, până când apare radicula. Seminţele germinate se amestecă cu un gel special
(alginat de sodiu, agar, argilă sintetică etc.) în cantitate de 5 - 20 g/l. Gelul are rolul de a proteja
seminţele germinate în timpul însămânţării, influenţează pozitiv răsărirea şi creşterea plantelor, este
uşor biodegradabil etc.
 metoda plug-mix constă în faptul că seminţele germinează în turbă sau în amestec de
pământuri, după care se seamănă, însă repartizarea uniformă a seminţelor este greoaie. Aceasta a
dus la combinarea semănatului lichid cu metoda plug-mix, obţinându-se rezultate foarte bune.
 folosirea seminţelor drajate la speciile de legume cu seminţe mici (morcov, salată),
asigurând o distribuire uniformă a seminţelor pe rând, reducând unele lucrări costisitoare.
Înfiinţarea culturilor prin plantarea răsadurilor
Prin plantarea răsadurilor, se înfiinţează culturile de: tomate timpurii, ardei, vinete, varză,
conopidă, castraveţi timpurii, ţelină, praz, ceapă de apă etc.
273
 calitatea răsadurilor şi pregătirea acestora pentru plantat;
Reuşita culturilor înfiinţate  epoca de plantare;
prin răsad depinde de:  metoda de plantare;
 adâncimea de plantare;
 schema de plantare.
Calitatea răsadurilor
Înfiinţarea culturilor legumicole trebuie să se facă cu răsaduri care se caracterizează prin
următoarele însuşiri de calitate:
o să fie sănătoase şi viguroase, de culoare caracteristică cultivarului;
o să aibă un număr de frunze corespunzător speciei (5 - 6 frunze la varză, 4 - 5 frunze la
vinete, 10 - 12 frunze la ardei etc.);
o să aibă mugurii floriferi bine formaţi (ardei, vinete) sau prima floare din prima
inflorescenţă deschisă (tomate);
o să nu fie alungite, firave sau îngălbenite;
o să prezinte tulpina scurtă, groasă şi distanţa mică dintre noduri.
Pregătirea răsadurilor pentru plantare constă în:
 sortarea pe categorii de calitate şi îndepărtarea celor bolnave, firave, slab dezvoltate;
 udarea cu o zi înainte pentru ca plantele să fie turgescente şi prinderea să fie
corespunzătoare;
 efectuarea unui tratament fitosanitar cu Benlate 0,1 %, Bavistin 0,2 %, Champion 0,1 %,
pentru a asigura protejarea răsadurilor imediat după plantare;
 fasonarea şi mocirlirea pentru răsadurile nerepicate, folosite pentru înfiinţarea culturilor
de varză şi conopidă de toamnă etc.
Epoca de plantare
Plantarea răsadurilor la locul definitiv depinde de particularităţile speciei şi de sistemul de
cultură, de durata perioadei de vegetaţie, perioada de recoltare.
Epoca de primăvară:
 primăvara devreme, 10 - 15 martie se înfiinţează culturile nepretenţioase la căldură, ca:
varză, conopidă, salată, gulioare;
 20 - 25 aprilie se cultivă tomatele timpurii, fiind mai pretenţioase la căldură;
 începutul lunii mai (1 - 5 mai) se cultivă ardeiul, vinetele, castraveţii, dovleceii, când
pericolul apariţiei ultimei brume de primăvară a trecut, aceste specii manifestând o sensibilitate
foarte mare la temperaturi scăzute.
Epoca de vară:
 sfârşitul lunii iunie - începutul lunii iulie, se înfiinţează culturile de varză şi conopidă
pentru consumul de toamnă.
Adâncimea de plantare
Influenţează prinderea răsadurilor şi depinde de specie. Astfel, la speciile legumicole care
au capacitatea de a emite rădăcini pe tulpini în contact cu solul (tomate), adâncimea de plantare este
mai mare. În cazul în care răsadul este foarte alungit, se poate practica plantarea îngenunchiată
pentru reducerea înălţimii răsadurilor. La speciile cu ritm mai lent de creştere (ardei, vinete),
plantarea se face cu 1 - 2 cm mai adânc decât au fost în ghivece sau în cuburile nutritive. Alte specii
(salata, gulioarele, ţelina) se plantează la aceeaşi adâncime la care au fost în ghivece sau mai la
274
suprafaţă încât să se vadă 1/3 din balotul de pământ, pentru a evita acoperirea mugurelui principal
cu pământ şi putrezirea acestuia.
Schema de plantare
Se alege în funcţie de habitusul plantelor, de gradul de fertilitate a solului şi sistema de
maşini din dotare şi diferă de la specie la specie (fig. 19.4 şi 19.5).
Fig. 19.4. Schema de plantare la tomate timpurii
Fig. 19.5. Schema de plantare la ceapa de apă
Metode de plantare
manual
Plantarea răsadurilor se execută: mecanizat
semimecanizat
275
Plantarea manuală se execută în general în cazul folosirii răsadurilor repicate, în spaţiile
protejate şi pentru cantităţi mici de răsaduri. Pentru aceasta, se excută o serie de operaţii, şi anume:
 marcarea rândurilor cu sfori la distanţele între rânduri stabilite prin schema de plantare;
 deschiderea unor şănţuleţe de-a lungul rândurilor sau executarea unor gropiţe cu lingura
de plantat, cu sapa sau cu plantatorul de picior;
 distribuirea răsadurilor la distanţele stabilite pe şănţuleţe sau în gropiţe;
 scoaterea răsadurilor din ghivece, numai în cazul în care pentru producerea răsadurilor
s-au folosit ghivece din plastic;
 plantarea propriu-zisă la adâncimea optimă speciei, fixarea plantei cu pământ, strângerea
uşoară a pământului lângă plantă şi udarea în vederea asigurării prinderii. La răsadurile
alungite (tomate), se practică plantarea îngenunchiată. Aceasta constă în deschiderea
unui şănţuleţ de-a lungul rândului, aşezarea plantelor pe fundul acestuia, acoperirea unei
porţiuni de tulpină cu pământ şi ridicarea în poziţie verticală a jumătăţii sau treimei
superioare a plantei (fig. 19.6). Prinderea este mai greoaie.
Fig. 19.6. Plantarea îngenunchiată la tomate
Plantarea mecanizată (fig. 19.7) se execută cu maşina de plantat răsaduri MPR 5 (6), în
agregat cu tractorul L-445. Se foloseşte răsad nerepicat şi foarte viguros (înălţimea 15 - 20 cm şi
diametrul la colet 4 - 6 mm). Maşina este alimentată cu răsad de muncitori, câte unul pentru fiecare
secţie. Concomitent cu plantarea, se execută şi udarea pentru asigurarea prinderii. Există maşini de
plantat răsaduri cu pământ pe rădăcini, produse în palete alveolare, cu un randament foarte bun.
Plantarea semimecanizată constă în marcarea rândurilor şi deschiderea şănţuleţelor în
vederea plantării cu mijloace mecanice, iar plantarea se execută manual, după tehnica descrisă
anterior.
Fig. 19.7. Plantarea mecanizată: 1 – brăzdar; 2 – discuri elastice; 3 – roată de tasare;

4 – organe de afânare; 5 – tambur de nivelare; 6, 7 – suporţi pentru lăzile cu răsad
276
Înfiinţarea culturilor prin plantarea arpagicului, usturoiului şi cartofului
Aceste specii se cultivă în exclusivitate prin plantarea formaţiunilor vegetative de tipul
bulbilor, bulbililor sau tuberculilor, deoarece aceste specii nu formează seminţe la noi în ţară.
Plantarea arpagicului şi a usturoiului se poate face primăvara devreme sau chiar toamna,
fiind specii nepretenţioase faţă de temperatură, iar cartoful numai primăvara, ştiind faptul că partea
vegetativă este distrusă la 0°C.
Pentru plantare, se foloseşte material uniform, sortat şi calibrat, care să asigure uniformitate
culturilor. Plantarea arpagicului şi a usturoiului se execută cu maşina MPB-12, care la o trecere
plantează 12 rânduri grupate în trei benzi a câte 4 rânduri fiecare. Schema de plantare este cu 25 cm
între rânduri, pentru a permite executarea mecanizată a prăşitului şi 4 - 5 cm între plante pe rând.
Adâncimea de plantare este de 3 - 5 cm. Imediat după plantare se face o tăvălugire a solului, pentru
a asigura un contact cât mai bun între acesta şi bulbi. Culturile de cartof se înfiinţează primăvara,
manual sau mecanizat, folosind maşina MPR-6 + EPC-6 sau MPCI-6 pentru tuberculii încolţiţi şi
4 SAD-75 pentru tuberculii neîncolţiţi.

Întrebarea nr. 2
a) Care sunt urgenţele din prima epoca de semănat?
b) Care sunt metodele de plantat?
277
În culturile legumicole, se aplică două tipuri de lucrări de îngrijire, şi anume: lucrări

generale (care se aplică tuturor culturilor legumicole) şi lucrări speciale (care se aplică anumitor
culturi).
 completarea golurilor;
 afânarea solului şi distrugerea crustei;
 mulcirea;
Lucrări de
 muşuroirea;
îngrijire generale:
 combaterea buruienilor;
 irigarea;
 fertilizarea;
 combaterea bolilor şi dăunătorilor.
Completarea golurilor se execută obligatoriu, atât în culturile înfiinţate prin răsad, cât şi
la cele semănate direct. La culturile înfiinţate prin plantarea răsadurilor, completarea golurilor se
face cu răsad din acelaşi soi sau hibrid, de aceeaşi vârstă şi calitate, din rezerva de răsad, în primele
săptămâni de la înfiinţarea culturilor. La culturile semănate direct, completarea golurilor se face cu
sămânţă umectată sau încolţită, imediat după răsărirea plantelor şi identificarea golurilor. Se execută
numai manual şi are scopul de a asigura desimea optimă la unitatea de suprafaţă.
Afânarea solului şi distrugerea crustei. Se execută cu scopul menţinerii umidităţii,
îmbunătăţirii regimului de gaze, încălzirea solului, intensificarea activităţii microbiologice,
combaterea buruienilor etc. Afânarea solului se execută în mod repetat, deoarece prin circulaţia
muncitorilor şi agregatelor mecanice pentru efectuarea lucrărilor de îngrijire, a ploilor de intensitate
mai mare sau a irigării prin aspersiune, solul se tasează. Tasarea solului creează condiţii favorabile
pierderii apei prin evaporaţie (datorită crustei) şi condiţii mai puţin favorabile creşterii plantelor
(regim de gaze deficitar, crusta strânge coletul plantelor etc.). Dacă terenul este afânat, razele solare
şi apa pătrund în profunzime, având efect favorabil asupra creşterii şi dezvoltării plantelor, ajutând
la îmbunătăţirea regimului aero-hidric şi reducerea eroziunii (fig. 19.8 şi 19.9).
Fig. 19.8. Capacitatea solului de a capta razele solare în funcţie de gradul de afânare
278
Fig. 19.9. Capacitatea de infiltrare a apei în funcţie de gradul de afânare
Prevenirea formării crustei se execută prin administrarea în sol a unor cantităţi mari de
îngrăşăminte organice, folosirea unor materiale anorganice care îmbunătăţesc structura şi textura
solului, executarea la momentul optim a lucrărilor solului. Spargerea crustei se execută mecanic
folosind maşini şi utilaje specifice. Astfel, în culturile de rădăcinoase (care răsar greu), se foloseşte
tăvălugul inelat TI-3,5 sau grapa cu colţi, trecând perpendicular pe direcţia rândurilor, până la
răsărirea plantelor. După apariţia plantelor, spargerea crustei se face cu atenţie, folosind sape
rotative cu colţi orientaţi spre înapoi sau cultivatoarele legumicole CL-2,8 şi CL-4,5.
În culturile legumicole cu distanţe mari între rânduri, se folosesc cultivatoarele legumicole
echipate cu organe de prăşit sau afânat. Spargerea crustei se completează manual pe rândul de
plante, cu săpăligi sau cu unelte de grădinărit (fig. 19.10).
Fig. 19.10. Unelte de grădinărit
Mulcirea solului constă în acoperirea solului cu diferite materiale, în scopul prevenirii

formării crustei, combaterii buruienilor, menţinerii umidităţii la nivelul rădăcinilor plantelor şi
încălzirii solului. Materialele folosite pentru mulcire sunt: gunoiul de grajd păios, mraniţa, paiele,
pleava, frunzele, compostul din ciupercărie, hârtia, folia de polietilenă de culoare neagră, fumurie,
albă, transparentă, bicoloră etc.
279
Momentul aplicării mulciului este:
 înaintea înfiinţării culturilor, când mulcirea se face cu polietilenă, care se aşează pe sol
cu instalaţii speciale sau manual pe suprafeţe mici;
 concomitent cu însămânţarea, când pentru mulcire se foloseşte hârtie perforată;
 după înfiinţarea culturilor, când plantele sunt într-un stadiu mai avansat de creştere,
când mulcirea se face cu pleavă, paie, frunze, compost de diferite tipuri, iarbă uscată sau
proaspăt cosită, dar tocată.
Materialele organice folosite pentru mulcire, după încheierea ciclului de cultură, se
încorporează în sol odată cu lucrările de pregătire a terenului, contribuind astfel la îmbunătăţirea
structurii solului şi la creşterea conţinutului acestuia în materie organică. Mulcirea cu paie se
recomandă vara, în special la culturile legumicole nepretenţioase faţă de temperatură (salată,
spanac, ridichi de lună), deoarece sub acest mulci temperatura este mai scăzută cu câteva grade faţă
de solul nemulcit (Dumitrescu M., 1998). Mulcirea cu folie de polietilenă (fig. 19.11) se recomandă
la speciile legumicole termofile (ardei, vinete, castraveţi, tomate), întrucât temperatura solului sub
mulci este mai ridicată faţă de terenul nemulcit. Mulcirea cu polietilenă dă rezultate foarte bune mai
ales pe solurile nisipoase, unde levigarea este accentuată (până la 90 % din îngrăşămintele solubile).
Se aplică cu maşini speciale, cu câteva zile înaintea înfiinţării culturii, pe teren complet pregătit.
Folia poate fi de culoare neagră, fumurie sau transparentă, plantatul executându-se în orificiile
existente sau se fac orificii la distanţele corespunzătoare schemei de înfiinţare a culturii.
Fig. 19.11. Cultură de vinete mulcită cu folie de mulcire
Culoarea foliei este foarte importantă şi din practica legumicolă se apreciază faptul că folia
fumurie este cea mai potrivită acestui scop. Aceasta, deoarece lasă să pătrundă o parte din razele
solare în sol, determinând o încălzire mai în profunzime, ceea ce este foarte benefică primăvara
devreme, la speciile termofile în special, pentru obţinerea producţiei timpurii. De asemenea, este o
barieră destul de bună pentru buruieni, care apar, dar care nu se dezvoltă suficient, datorită cantităţii
mici de lumină care ajunge sub folie, acestea epuizându-se sau rămânând la un stadiu care nu
afectează cultura. Folia transparentă are avantajul că determină o încălzire mai rapidă şi mai bună a
solului, dar buruienile beneficiază de lumină, sintetizează clorofilă, cresc foarte bine, devin
concurente cu plantele de cultură şi ridică folia de mulcire, ceea ce îngreunează efectuarea lucrărilor
de îngrijire în cultură.
280
La mulcirea cu folie, prezenţa instalaţiei de irigare prin picurare este obligatorie.
Răsărirea plantelor pe solul mulcit este uniformă şi mai rapidă, datorită condiţiilor mai
bune de temperatură şi umiditate asigurate de mulci; de asemenea, prinderea răsadurilor este mai
bună, reducând procentul de goluri.
Cu rezultate bune se foloseşte şi mulciul de hârtie, deşi este mai costisitor. Se foloseşte o
hârtie specială, impregnată cu diverse fungicide, care asigură protecţia plantelor în primele faze. Se
întinde pe sol cu instalaţii speciale, fixând marginile cu pământ, ca şi la polietilenă, pentru a nu fi
luată de vânt.
Cercetările efectuate la castraveţi (Hoza Gheorghiţa şi colab., 2008) au scos în evidenţă
faptul că, folosirea ca material de mulcire a compostului din cultura ciupercilor, are influenţă
benefică asupra creşterii producţiei, dar şi asupra calităţii acesteia. Astfel, în urma mulcirii culturii
cu compost de la ciuperca albă, s-a obţinut un spor de producţie de 81 %, datorită compoziţiei
complexe a compostului, ştiind faptul că, ciuperca albă necesită un substrat de cultură bogat în
elemente minerale (tabelul 19.3). Producţia obţinută a fost de calitate superioară din punct de vedere
al mărimii fructelor, respectiv 82,2 % din fructe sau încadrat în clasa de mărime 6 - 9 cm (tabelul
19.4).
Tabelul 19.3
Producţia de castraveţi cornichon în cultură mulcită
Material Greutatea Producţia
de mulcire medie kg/pl t/ha Diferenţa Diferenţa Semnificaţia
(g) absolută relativă
t/ha %
Nemulcit 51,3 1,09 21,8 - 100 Mt
Compost de
la ciuperca 68,7 1,98 39,6 17,8 181 ***
albă
Compost de
61,2 1,49 29,8 8 136 ***
la Pleurotus
Paie 57,8 1,44 28,8 7 132 ***
DL 5 % - 1,75 t/ha,
DL 1 % - 2,65 t/ha,
DL 0,1 % - 4,22 t/ha
Tabelul 19.4
Clasarea producţiei de fructe pe categorii de mărime
Material Categoria, %
de mulcire 6 - 9 cm 9 - 12 cm Peste 12 cm
Nemulcit 62,2 30,4 9,4
Compost de la 82,2 12,3 5,5
ciuperca albă
Compost de la 79,9 13,5 6,6
Pleurotus
Paie 71,2 20,7 8,1
281
Avantajele mulcirii:
 menţine umiditatea în sol, prin prevenirea şi reducerea evaporaţiei;
 împiedică creşterea buruienilor;
 intensifică procesele de nitrificare din sol;
 asigură obţinerea de producţii mari şi mai timpurii;
 părţile comestibile ale plantelor sunt calitativ mai bune, au aspect comercial atrăgător,
nu prezintă pete, deoarece nu mai sunt în contact cu solul;
 reduce eroziunea solului;
 împiedică formarea crustei;
 reduce fenomenul de levigare a elementelor nutritive.
Muşuroirea constă în acoperirea bazei plantelor cu pământ, în scopul susţinerii acestora,
formării rădăcinilor adventive, etiolării părţilor comestibile (fenicul, sparanghel), formării organelor
subterane (cartof). Se execută manual sau mecanizat, folosind cultivatorul echipat cu corpuri de
rariţă, rezultând un bilon de-a lungul rândului de plante. Muşuroitul se mai execută şi în zonele şi
perioadele în care se înregistrează exces de umiditate în sol, prin muşoroire mărind suprafaţa de
evaporare a apei.
Combaterea buruienilor reprezintă o lucrare de îngrijire costisitoare, datorită numărului
mare de buruieni din culturile legumicole şi ritmului rapid de creştere a acestora. Combaterea
eficientă a buruienilor se face printr-un complex de măsuri preventive şi curative.
Măsuri preventive Măsuri curative

 practicarea unei rotaţii raţionale în cadrul  combaterea buruienilor prin plivit şi prăşit;
asolamentului legumicol;  erbicidarea.
 lucrări repetate ale solului, care să reducă
rezerva de buruieni;
 distrugerea buruienilor din preajma loturilor
semincere, pentru a preveni impurificarea
seminţelor plantelor legumicole.
Prăşitul are drept scop distrugerea buruienilor, afânarea superficială a solului, menţinerea
umidităţii acestuia şi crearea unor condiţii favorabile pentru infiltrarea apei în sol (fig. 19.12). Se
execută în mod repetat, ori de câte ori apar buruienile, după fiecare ploaie sau irigare prin aspersiune.
Fig. 19.12. Influenţa prăşitului asupra menţinerii apei în sol
282
Prăşitul se aplică imediat după răsărirea plantelor sau înaintea răsăririi acestora (praşilă
oarbă), la speciile care răsar foarte greu (rădăcinoase). Se execută manual, între plante pe rând, şi
mecanizat, între rândurile de plante. Adâncimea este variabilă, fiind cuprinsă între 3 cm și 4 cm
(pentru distrugerea buruienilor) şi 8 - 10 cm (pentru încorporarea îngrăşămintelor şi afânarea
solului).
Plivitul buruienilor se aplică pe suprafeţe mici, la culturile cu desime foarte mare, precum
şi la producerea răsadurilor. Îndepărtarea buruienilor prin plivit se execută când acestea sunt în
stadiu foarte tânăr şi după o udare sau o ploaie, pentru a se smulge uşor şi a deranja cât mai puţin
plantele de cultură.
Erbicidarea este cea mai eficientă metodă de distrugere a buruienilor, dacă se respectă
următoarele reguli:
 folosirea erbicidelor în funcţie de compoziţia floristică a buruienilor;
 respectarea dozei de aplicare a erbicidului şi a momentului optim;
 cunoaşterea particularităţilor biologice ale buruienilor şi ale plantelor de cultură;
 cunoaşterea efectului remanent al erbicidelor, pentru e evita poluarea solului şi a apei şi
eliminarea fenomenului de fitotoxicitate pentru culturile următoare.
Eficacitatea erbicidelor este influenţată de factorii de mediu (temperatură, umiditatea
aerului, vânt, precipitaţii).
Temperatura optimă pentru aplicarea erbicidelor este de 16 - 25°C. La temperaturi sub
16°C efectul erbicidelor este scăzut şi întârziat, iar peste 25°C o parte din substanţa activă se
volatilizează, diminuând efectul acestuia.
Umiditatea relativă a aerului, cu cât este mai ridicată (peste 65 %), cu atât eficacitatea
erbicidelor este mai mare, în special a celor de contact. Precipitaţiile care cad la 1 - 2 ore după
aplicarea erbicidelor reduc simţitor efectul acestora. Efecte similare se înregistrează şi dacă un
interval de 10 - 12 zile după erbicidare este lipsit de precipitaţii (Dumitrescu, Rădoi, 1998). O
ploaie de 10 - 12 mm, la 4 - 5 ore după aplicarea erbicidelor, creşte eficacitatea acestora, comparativ
cu o ploaie de peste 20 mm care spală produsele.
În ceea ce priveşte acţiunea vântului, se recomandă ca în momentul aplicării erbicidelor
acesta să aibă o viteză sub 20 km/h, pentru a nu influenţa negativ distribuirea soluţiei pe plante.
Vânturile de intensitate mai mare pot antrena aerosolii de erbicid pe parcelele învecinate cu alte
culturi, unde pot avea efect fitotoxic.
Irigarea se aplică diferenţiat, în funcţie de cerinţele speciei faţă de umiditatea din sol şi din
aer, cantitatea de precipitaţii şi distribuirea lor pe perioada de vegetaţie, fenofaza de creştere a
plantelor. Trebuie reţinut faptul că, solul în culturile legumicole, trebuie să fie permanent reavăn,
fără oscilaţii, deoarece atât excesul, cât şi lipsa apei provoacă dezechilibre accentuate la nivelul
plantelor. Calitatea apei este foarte importantă. Astfel, Jidavu şi colab., 2008, au demonstrat că apa
magnetizată, folosită la o cultură de ardei, a dat rezultate mult mai bune, comparativ cu apa tratată
fizic sau vibrată.
Metoda cea mai eficientă de udare este cea prin picurare, prin care se reduce foarte mult
consumul de apă și se poate aplica la toate culturile legumicole (fig. 19.13).
Fertilizarea asigură necesarul de hrană pentru întreaga perioadă de vegetaţie a culturilor
legumicole. Cantitatea de îngrăşăminte diferă cu specia, producţia estimată, gradul de utilizare a
îngrăşămintelor şi se stabileşte pe baza analizelor de plantă şi sol. Îngrăşămintele se aplică
fracţionat, în mai multe reprize.
283
Fig. 19.13. Irigarea prin picurare
Combaterea bolilor şi dăunătorilor (tabelul 19.5) este indispensabilă în culturile de

legume, întrucât bolile şi dăunătorii produc pagube foarte mari, până la compromiterea culturilor.
Din acest punct de vedere, se iau o serie de măsuri, atât preventive, cât şi curative.
Tabelul 19.5
Produse fitosanitare folosite în legumicultură
Produsul Concentraţia, % Agentul patogen sau dăunătorul
Aliette 0,4 Mană
Actellic 0,1 Musculiţa albă de seră, afide
Bayleton 0,15 - 0,2 Făinare
Bavistin 0,05 - 0,1 Putregaiul cenuşiu, fuzarioză, pătări ale frunzelor
Benlate 0,05 - 0,1 Pătări, boli vasculare, putregaiuri
Bravo 0,4 Putregaiul cenuşiu, mană
Captan 0,2 Mană, cancer bacterian, pătări
Confidor 0,05 - 0,1 Musculiţa albă de seră
Derosal 0,05 - 0,1 Putregai cenuşiu, boli vasculare, pătări
Dithane M 45 0,2 Mană, cancer bacterian, boli vasculare, pătări
Fastac 0,02 - 0,04 Păduchi, tripşi, fluturele verzei
Kocide 0,5 Bacterioze
Morestan 0,05 Făinare
Mospilan 0,025 Musculiţa albă de seră, tripşi, gândacul din Colorado
Nissorun 0,06 - 0,08 Acarieni
Omite 0,1 Acarieni
Previcur 0,15 - 0,25 Mană
Rovral 0,1 - 0,2 Putregaiuri
Ridomil 0,25 Mană
Turdacupral 0,5 Mană, pătări
Supersect 0,03 Afide, tripşi, fluturi, gândacul din Colorado
Zolone 0,15 - 0,2 Acarieni, afide
Mesurol 5 kg/ha Melci fără cochilie
284
Măsuri preventive Măsuri curative
 respectarea rotaţiei culturilor, care contri-  folosirea diferitelor produse de combatere,
buie la limitarea atacului de boli şi dău- fără toxicitate sau cu toxicitate redusă
nători, precum şi la distrugerea buruie- pentru fauna utilă, în mod alternativ
nilor care sunt gazde pentru diferiţi agenţi (pentru a nu crea rezistenţă la un anumit
patogeni şi dăunători; produs) şi în doze optime pentru agentul
 folosirea de soiuri şi hibrizi cu rezistenţă patogen respectiv.
genetică la diferiţi agenţi patogeni;
 dezinfectarea termică şi chimică a
seminţelor înainte de semănat.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor se face şi pe cale biologică, folosind diferite specii de

ciuperci, bacterii sau insecte, antagonişti ai unor agenţi patogeni (tabelele 19.6, 19.7, 19.8, 19.9).
Prin combatere biologică, se reduce consumul de produse chimice cu 25 - 50 %; produsele
biologice nu sunt poluante şi au efecte benefice asupra mediului şi părţii comestibile.
Tabelul 19.6
Specii de insecte combătute cu insecticide biologice pe bază de virusuri
(după Entwistle, 1983)
Insecta dăunătoare Virusul Cultura la care se aplică Ţara unde se foloseşte
Agrotis segetum NPV* salată Germania, China, ex URSS
Mamestra brasicae NPV varză Germania, Franţa, Danemarca
Phthorimaea operculalla NPV cartof Austria, Marea Britanie, Chile
Pieris brasicae GV** varză Australia, Marea Britanie
Trichoplusia sp. NPV varză, salată USA
* - virusul poliedrozei nucleare; extras din insecte infectate.
** - virusul granulozei; extras din insecte infectate.
Tabelul 19.7
Preparate pe bază de nematozi
(Deseo şi Rovesti, 1992)
Ţara Nematodul Denumirea comercială Producător
Italia Heterorhabditis sp. Terbiot Urbio - Italia
Steinernema sp. Terrix Bionterprises - Australia
Heterorhabditis sp. Pianbiot
S. carpocapsae Bionem H
Bionem S
Canada Heterorhabditis sp. Nemas Phero Tech
Marea Britanie Heterorhabditis sp. Nemasys H AGC - Marea Britanie
Steinernema sp. Nemasys S Urbio - Italia
Heterorhabditis sp. Terbiot
Germania Heterorhabditis sp. Neudorffs De Greone
Steinernema sp. Nematoden Vlieg - Olanda
Ţările de Jos Heterorhabditis sp. Optimaaltes H De Greone
Steinernema sp. Terbiot Vlieg - Olanda
Biorre - Italia
285
Danemarca Heterorhabditis sp. Nemo H Diverşi
Steinernema sp. Nema S
Suedia S. carpocapsae Biologic -
Nemalogic
Finlanda Steinernema sp. Nemo S -
SUA S. carpocapsae Biosafe Biosys
Biovector
Australia Heterorhabditis sp. Otinem Bionterprises - Australia
Steinernema sp. Bionym
Tabelul 19.8
Aplicaţii ale insecticidului biologic pe bază de Bacillus thuringiensis subsp. Kurstaki
(D. Hoza, 1998)
Insecta atacată Unde se foloseşte Cultura
Acrolepiopsis assectelle Danemarca, Japonia legume
Agrotis sp. Mexic, Japonia, Danemarca legume
Animis flava India, China legume
Autographa sp. Japonia, Marea Britanie fasole, varză, tomate de seră
Hymeria recurvalis Nigeria vinete, ceapă, tutun
Mamestra brassicae Japonia legume
Pieris brasicae Europa, Mexic, India, Australia crucifere
Spodoptera sp. Mexic, SUA, Japonia, Australia leguminoase, crucifere
Tabelul 19.9
Bioinsecticide pe bază de ciuperci
(D. Hoza, 1998)
Ciuperca Nume comercial Insecte combătute
Beauveria basssiana Boverin Carpocapsa
Boverol Dorifora
Boverosil
Aschersonia aleyroidis Ascheronin Aleuronidae
Verticillium lecanii Mycotal Aleuronidae
Microgermin F Tripşi
Microgermin A Afide
În combarea biologică, se mai folosesc următoarele produse:

- pentru afide: Adaline, Aphilline, Aphidoline, Epiline, Crrysoline;
- pentru musculiţa albă: Encarline, Eretline, Macroline, Delfaline;
- pentru păianjeni: Phytoline, Amblyline, Feltiline;
- pentru tripşi: Ambliline, Hypoline, Online;
- pentru larva minieră: Dacline, Digline;
- pentru molii şi fluturi: Tricholine.
Folosirea soiurilor rezistente la unii agenţi patogeni contribuie, de asemenea, la reducerea
cantităţii de substanţe chimice care se aplică la unitatea de suprafaţă, contribuind la reducerea
poluării mediului şi la reducerea reziduurilor din părţile comestibile ale plantelor legumicole.
286
Rezultate foarte bune se obţin prin aplicarea conceptului de combatere integrată, folosind
atât metode chimice, cât şi metode fizice şi biologice în combaterea bolilor şi dăunătorilor.
Lucrări de îngrijire speciale
Sunt acele lucrări de îngrijire care se aplică numai la anumite culturi sau sisteme de cultură.
Acestea sunt: copilitul, ciupitul, cârnitul, susţinerea plantelor, răritul, etiolarea (înălbirea) părţilor
comestibile, tratarea cu substanţe bioactive, protejarea culturilor contra brumelor, combaterea
grindinei etc.
Copilitul constă în suprimarea lăstarilor laterali (copili) de pe tulpina principală, care cresc
la axila frunzelor, sau a celor crescuţi la baza plantei (mai ales la culturile semincere, pentru a nu
afecta calitatea seminţelor). Momentul îndepărtării copililor este atunci când aceştia sunt în stadiul
foarte tânăr şi nu depăşesc 10 cm lungime. Depăşirea acestui moment duce la consumul nejustificat
de apă şi hrană, îndesirea plantelor şi întârzierea fructificării. Se execută de regulă manual şi în
special la tomate.
În funcţie de sistemul de cultură practicat, copilitul se execută în mod diferit, şi anume:
 la cultura timpurie, copilitul se execută radical (se îndepărtează toţi copilii);
 la cultura de vară-toamnă se lasă 1 - 2 copili pentru a asigura fructificarea până toamna;
 la culturile pentru industrializare, copilitul nu se execută, deoarece se folosesc soiuri cu
creştere determinată care nu necesită această lucrare.
Ciupitul se execută la cucurbitacee, în special la castraveţi, în scopul normării încărcăturii
de fructe pe plantă. Constă în îndepărtarea vârfului lăstarilor laterali, după 1 - 2 fructe şi 2 - 3
frunze. Se execută săptămânal sau pe măsura creşterii lăstarilor laterali.
Cârnitul constă în suprimarea vârfului de creştere al plantei, pentru limitarea creşterii în
înălţime şi grăbirea maturării fructelor. Se aplică la tomate în cultură timpurie, după 4 - 5
inflorescenţe, la cultura de vară-toamnă la 6 inflorescenţe, iar la cea de toamnă cu circa 2 - 3
săptămâni înaintea căderii primei brume. Deasupra ultimei inflorescenţe se lasă 1 - 2 frunze.
Susţinerea plantelor se aplică la speciile legumicole cu tulpina înaltă (tomate, castraveţi,
pepeni galbeni). Se execută cu araci (fig. 19.14), care pot fi individuali, la fiecare plantă, sau grupaţi
sub forma unei piramide. La susţinerea plantelor pe spalier cu o sârmă (fig. 19.13), de-a lungul
rândului de plante se fixează spalieri la 3 - 4 m unul de altul, iar în capetele lor se fixează sârma.
Susţinerea plantelor se face pe sfori care, cu un capăt se leagă de baza plantei, iar cu celălalt capăt
de sârmă; pe măsură ce plantele cresc, se răsucesc în jurul sforii. Susţinerea plantelor se poate face
şi pe spalier cu 2 sârme (fig. 19.15).
Spalierul poate fi cu o sârmă (la cultura timpurie) sau cu 2 sârme, la cultura de toamnă.
Fig. 19.14. Susţinerea pe araci
287
Fig. 19.15. Susţinerea pe spalier cu una sau 2 sârme
Răritul se execută în culturile semănate direct şi cu desime foarte mare, în scopul

asigurării unui regim optim de lumină, aeraţie şi hrană (morcov, pătrunjel de rădăcină, sfeclă,
cicoare etc.). Răritul se execută numai manual, în două etape: prima când plantele sunt foarte tinere,
iar a II-a când părţile comestibile se pot consuma (morcov, pătrunjel de rădăcină). Este o lucrare
foarte costisitoare, de aceea trebuie exclusă prin folosirea maşinilor de semănat de precizie şi a
seminţelor drajate la înfiinţarea culturilor. Se aplică după ploaie sau după o irigare, astfel ca solul să
fie reavăn şi plantele să se smulgă uşor, pentru a nu le deranja pe cele care rămân. Răritul se aplică
şi la culturile semănate la cuib (castraveţi, dovlecei, pepeni galbeni).
Etiolarea (înălbirea) părţilor comestibile constă în împiedicarea pătrunderii luminii la
nivelul acestora, în scopul îmbunătăţirii însuşirilor organoleptice. Se aplică la sparanghel (prin
bilonare), fenicul, praz (prin muşuroire), cicoare (prin acoperirea plantelor cu diferite materiale),
ţelină pentru peţioli, cardon (prin legarea rozetei de frunze deasupra coletului şi la vârf, cu rafie).
Înălbirea se face treptat, pe măsura valorificării, întrucât plantele etiolate au perioadă scurtă de
păstrare.
Tratarea cu substanţe bioactive se face cu scopul evitării alungirii plantelor sau
concentrării maturării. Cele mai utilizate substanţe bioactive sunt Cycogan, aplicat la răsaduri
(tomate) în faza de 3 - 4 frunze adevărate, prin stropire cu soluţie în concentraţie de 0,1 - 0,15 %, iar
a doua stropire se execută la 5 - 6 frunze; Ethrel, aplicat la tomate în concentraţie de 200 - 250 ppm,
prin pulverizare fină la nivelul plantelor, când fructele au 2 - 2,5 cm în diametru pentru grăbirea
maturării; la castraveţi, Ethrelul în concentraţie de 250 - 500 ppm determină apariţia florilor femele
într-o proporţie mai ridicată şi mai timpurie.
Protejarea culturilor contra brumelor se aplică la culturile legumicole sensibile la
temperaturi scăzute, prin mai multe metode:
 perdele de fum realizate prin arderea unor materiale organice sau brichete fumigene.
Materialele organice se aşează în grămezi, la distanţa de 40 - 50 m şi se aprind înainte
de miezul nopţii, când temperatura începe să scadă. Brichetele fumigene se amplasează
câte 20 - 30 bucăţi la hectar, la distanţa de 10 m, la marginea parcelei pe direcţia din
care bate vântul. Se folosesc şi anvelope uzate, care ard lent şi degajă mult fum,
împiedicând căderea brumei pe plante;
 irigarea pe rigole cu o zi înaintea căderii brumei, irigare prin aspersiune, când
temperatura aerului scade la 0°C sau imediat după căderea brumei, dar înainte de
288
răsăritul soarelui. Dă rezultate foarte bune la tomate, care prezintă capacitatea de
revenire prin această metodă, după căderea brumei sau a unui îngheţ uşor;
 acoperirea plantelor cu folie de polietilenă, prin efectuarea de tunele joase, temporare,
până la trecerea pericolului brumelor sau folosirea foliei de tip agril care se aşează peste
culturi şi se fixează să nu fie luată de vânt.
Combaterea grindinei este o lucrare teoretică pentru condiţiile din ţara noastră, întrucât
este foarte costisitoare. Ca posibilităţi de combatere a grindinei sunt: spargerea norilor cu rachete
încărcate cu diferite substanţe chimice explozibile, protejarea cu tunele temporare, aşezarea unor
plase sintetice deasupra culturilor care, pe lângă protejarea faţă de grindină, asigură protecţie şi
împotriva insolaţiei.
 îndepărtarea resturilor vegetale (frunze, fructe, lăstari rupţi);

 aplicarea unui tratament fitosanitar cu produse de contact şi
Măsurile ce se impun
sistemice pentru cicatrizarea rănilor;
pentru reducerea
 fertilizarea fazială cu îngrăşăminte chimice uşor solubile, aplicate
efectului grindinei
odată cu apa de irigat;
sunt:
 efectuarea unei praşile pentru distrugerea buruienilor şi evitarea
pierderii apei din sol şi repetarea acesteia ori de câte ori este
nevoie pentru reabilitarea culturii etc.

Întrebarea nr. 3
a) Ce este mulcirea solului, de ce şi cu ce se execută?
b) Care sunt lucrările speciale aplicate culturilor legumicole în câmp?
c) Care sunt măsurile tehnologice care se impun după căderea grindinei

într-o cultură legumicolă în câmp?
289
 particularităţile pregătirii terenului în funcţie de momentul înfiinţării
culturilor legumicole;
 epocile de înfiinţare a culturilor legumicole atât prin semănat direct, cât
şi prin plantarea răsadurilor;
 care sunt lucrările de întreţinere generale şi speciale aplicate culturilor
legumicole în câmp.
Întrebarea nr. 1
a) Verigile tehnologice specifice înfiinţării culturilor legumicole în câmp
sunt: pregătirea terenului în mod diferenţiat în funcţie de sistemul de
cultură, înfiinţarea culturilor la momente diferite în funcţie de
pretenţiile faţă de temperatură şi sistemul de cultură ales, producerea
răsadului şi întreţinerea culturilor în funcţie de specificul fiecărei
culturi.
b) Lucrările care se execută toamna sunt: defrişarea culturii anterioare şi
eliberarea terenului de resturile vegetale, ţinând cont de starea
fitosanitară a acestora, nivelarea de întreţinere, dacă terenul a fost
modelat în straturi înălţate sau biloane, administrarea îngrăşămintelor
organice şi a două treimi din îngrăşămintele greu solubile şi
încorporarea în sol odată cu arătura. Dacă terenul va fi cultivat cu
specii rezistente la frig (spanac, salată, ceapă, usturoi), pregătirea
terenului se continuă cu mărunţirea acestuia şi după caz, modelarea;
dacă nu se cultivă, arătura se lasă în brazdă crudă peste iarnă.
c) Schemele de modelare a solului sunt cu lăţimea la coronament de 50 cm
pentru solurile nisipoase şi culturile semincere şi de 94 cm sau 104 cm,
în funcţie de sistema de maşini, pentru celelalte tipuri de soluri
destinate culturii legumelor. Avantajele modelării solului sunt:
timpurietatea culturii deoarece stratul înălţat se încălzeşte mai repede şi
apa se scurge mai uşor ceea ce permite devansarea înfiinţării culturii,
permite mulcirea şi irigarea prin picurare, părţile comestibile sunt de
calitate mai bună.
d) Pregătirea terenului pentru culturile succesive trebuie să se facă într-un
timp scurt (câteva zile), se recomandă irigarea de aprovizionare în
vederea pregătirii patului germinativ, cu excepţia perioadelor când este
suficientă umiditate în sol, nu se aplică îngrăşăminte organice,
mobilizarea solului se face la adâncime mică.
290
Întrebarea nr. 2
a) Urgenţele epocii de primăvară sunt:
1. prima jumătate a lunii martie, când se seamănă mazărea, bobul,
morcovul, ceapa ceaclama, spanacul, loboda, ridichile de lună,
pătrunjelul, salata etc.;
2. a II-a jumătate a lunii martie - începutul lunii aprilie, se seamănă
sfecla roşie, mărarul;
3. a II-a jumătate a lunii aprilie se seamănă tomatele (pentru culturile
înfiinţate prin semănat direct), fasolea, porumbul zaharat;
4. începutul lunii mai când în sol temperatura înregistrează valori de
14 - 16°C, se seamănă castraveţii, dovleceii, pepenii galbeni şi verzi,
şi bamele.
b) Metodele de plantare a răsadurilor sunt: manuală care presupune
efectuarea tuturor etapelor manual, semimecanizată prin care marcarea
rândurilor se execută cu utilaje, restul etapelor se efectuează manual şi
mecanizată prin care întreg fluxul tehnologic de înfiinţare a culturii se
execută cu utilaje specializate, asigurând o productivitate foarte mare
într-un timp mai scurt.
Întrebarea nr. 3
a) Mulcirea culturilor reprezintă acoperirea solului cu materiale organice
(ex.: mraniţa) sau anorganice (folie de mulcire) cu scopul obţinerii
producţiei mai de timpuriu, menţinerii umidităţii, creşterii temperaturii
şi controlul riguros al buruienilor şi obţinerea de producţii mari; părţile
comestibile ale plantelor sunt calitativ mai bune, au aspect comercial
atrăgător, nu prezintă pete, deoarece nu mai sunt în contact cu solul;
reduce eroziunea solului; împiedică formarea crustei; reduce
fenomenul de levigare a elementelor nutritive. Se execută manual pe
suprafeţe mici şi cu ajutorul maşinilor, pe suprafeţe mai mari.
b) Lucrările de îngrijire speciale aplicate culturilor legumicole în câmp
sunt: copilitul, ciupitul, cârnitul, susţinerea plantelor, răritul, etiolarea
(înălbirea) părţilor comestibile, tratarea cu substanţe bioactive,
protejarea culturilor contra brumelor, combaterea grindinei etc. Se
aplică numai la unele specii legumicole şi au ca scop obţinerea
producţiei mai timpurii şi de calitate mai bună, controlul mai riguros al
protecţiei fitosanitare etc.
c) După căderea grindinei, în cultura legumicolă trebuie să se aplice
următoarele lucrări: eliminarea resturilor vegetale din cultură, un
tratament fitosanitar pentru cicatrizarea rănilor, fertilzarea foliară cu
îngrăşăminte uşor asimilabile pentru susţinerea metabolismului
plantelor şi eliminarea buruienilor.
291

1. Care sunt epocile de înfiinţare a culturilor legumicole prin plantarea
răsadurilor? – 4 p.
2. Care sunt lucrările de întreţinere speciale aplicate culturilor
legumicole? – 3 p.
3. Care sunt factorii de care trebuie să se ţină seama la erbicidarea
culturilor legumicole? – 2 p.
mai eficiente.

2. Hoza Gheorghiţa, 2001 – Legumicultură generală. Editura Elisavaros.
292
A LEGUMELOR ÎN SOLARII
Cuprins
20.3. Pregătirea solariilor...................................................................................................295
20.4. Producerea răsadurilor.............................................................................................. 296

 cunoască însușirea cronologică a verigilor tehnologice în vederea
respectării riguroase și detalierea acestora;
 cunoască însușirea și aplicarea corectă a lucrărilor de întreținere a
culturilor în vederea obținerii de recolte mari și mai ales de calitate.
 obţinerea de producţii mari la unitatea de  cheltuieli ridicate cu realizarea construcţiei;
suprafaţă, faţă de cultura în câmp;  costul ridicat al foliei de polietilenă;
 devansarea perioadei de recoltare cu circa  rezistenţă scăzută a construcţiei şi mai
3 - 4 săptămâni faţă de aceeaşi cultură în ales a foliei la vânturi etc.
câmp;  costul ridicat al întreţinerii culturii.
 obţinerea unor venituri importante prin
posibilitatea valorificării mai devreme a
produselor, când preţurile sunt favorabile;
 prelungirea perioadei de vegetaţie a
culturilor;
 posibilitatea dirijării factorilor de mediu în
funcţie de cerinţele plantelor legumicole.
293
Producerea legumelor în solarii cuprinde următoarele verigi tehnologice:
 pregătirea terenului;
 pregătirea solariilor;
 producerea răsadurilor;
 înfiinţarea culturilor;
 lucrări de îngrijire aplicate culturilor.
Se execută în 2 perioade: toamna şi primăvara.

Lucrări executate toamna:
 desfiinţarea culturii anterioare se face imediat după încheierea perioadei de vegetaţie
a plantelor prin: tăierea sforilor de la nivelul sârmelor, smulgerea plantelor, strângerea în
grămezi şi transportul acestora la platforme de compostare sau în alte locuri special
amenajate, la speciile cu talie înaltă. Dacă în urma recoltării pe teren rămân resturi
vegetale mărunte sau de talie mică (salată, varză) acestea se încorporează direct în sol.
De asemenea, unele resturi vegetale se pot folosi în hrana animalelor (varză, conopidă,
broccoli);
 afânarea superficială a solului cu grapa cu discuri GD-1,4 în agregat cu tractorul L-445,
sau cu motocultorul pe suprafaţă mică, pentru distrugerea buruienilor şi a resturilor
vegetale şi executarea lucrării de nivelare în mod corespunzător;
 nivelarea de exploatare se execută manual sau mecanizat cu lama de nivelator,
montată pe tractorul SM-445, pentru a reda terenului o pantă de 1 - 3 ‰;
 fertilizarea de bază cu 60 - 70 t/ha gunoi de grajd, 300 - 500 kg/ha superfosfat şi 100 -
150 kg/ha sulfat de potasiu, în funcţie de gradul de aprovizionare a solului şi producţia
ce se estimează a se obţine;
 mobilizarea solului se execută la o adâncime de 20 - 22 cm, pentru a favoriza
pătrunderea mai bună a apei, aerarea solului şi încorporarea îngrăşămintelor. Se folosesc
utilaje de dimensiuni mici, motocultoare sau motosape. O dată la 4 - 5 ani se execută
subsolajul pentru mobilizarea în profunzime şi distrugerea stratului compact de sol
(hardpan) determinat de lucrarea solului ani la rândul, la aceeaşi adâncime;
 mărunţirea şi modelarea solului se execută numai pentru culturile care se înfiinţează
toamna (salată, spanac, ceapă şi usturoi verde etc.). Pentru culturile care se înfiinţează
primăvara, terenul rămâne nemărunţit peste iarnă, îngheaţă şi se dezgheaţă, şi se
realizează şi o dezinfecţie naturală sub influenţa temperaturilor scăzute.
Lucrări executate primăvara:
 mărunţirea solului imediat ce terenul este scurs, cu grapa cu discuri, întrucât se
bătătoreşte datorită ploilor şi zăpezii din timpul iernii (numai dacă solarul este
descoperit);
 dezinfecţia solului cu produse specifice: Basamid 400 - 600 kg/ha, Vapam 1.000 -
1.500 kg/ha, Nemagon 40 l/ha (tabelul 20.1).
 dezinfecţia scheletului folosind unul din produsele: Dithane M 45 0,4 %, Orthocid 50
0,4 %, Actelic 0,2 %, Diazol 0,15 - 0,2 %, Onevos 0,2 % etc.;
294
 fertilizarea cu azotat de amoniu 250 - 300 kg/ha;
 erbicidarea cu 10 - 15 zile înaintea înfiinţării culturilor, folosind erbicide specifice care
se încorporează în sol odată cu lucrarea de pregătire (Treflan 24 EC 4 - 5 l/ha, Dual
Gold 500 EC 3 - 4 l/ha, Lasso 480 EC 4 l/ha etc.). Cele care nu necesită încorporare
(Afalon) se aplică după modelare;
 acoperirea solarului cu folie de polietilenă se face cu cel puţin 2 - 3 săptămâni înaintea
înfiinţării culturii, pentru a se acumula căldură suficientă pentru specia care urmează a fi
cultivată. Se foloseşte folie de polietilenă transparentă, de calitate superioară, cu o
grosime de 0,15 - 0,2 mm, de preferat tratată UV, IR, anticondens, anti praf etc., cu
durată de folosire de câţiva ani, cu grad de elasticitate ridicat, care influenţează durata
de folosire a acesteia, chiar dacă preţul este mai mare. Se poate folosi şi folia obişnuită
cu durata de folosire de 1 ciclu de producţie, maximum 2. Lăţimea foliei este diferită. În
funcţie de mărimea solarului se poate face acoperirea cu o singură prelată (la solariile de
înălţime mai mică) sau cu mai multe (la solariile de înălţime mare unde acoperişul este
separat de pereţii laterali). Fixarea foliei se face prin îngropare în pământ la baza
solarului, la care se adaugă benzi de polipropilenă prinsă în inele pe pereţii laterali.
 mărunţirea solului cu freze, deoarece prin executarea lucrărilor anterioare acesta se
bătătoreşte;
 modelarea solului în straturi înălţate manual sau cu utilaje de dimensiuni mici, sau
terenul se lasă nemodelat.
Tabelul 20.1
Produse utilizate pentru dezinfecţia chimică a solului
Produsul Doza Mod Timp de Spectru
(kg, l) de aplicare pauză de acţiune
(zile)
Nemagon granule 400 - 500 încorporare în sol 7 nematocid
Basamid granule 400 - 600 încorporare în sol şi udare 21 fungicid, insecticid,
acaricid, nematocid, erbicid
Vapam 1.000 - 1.500 injectare în sol 14 - 21 fungicid, insecticid,
nematocid
20.3. Pregătirea solariilor
Constă în verificarea şi repararea scheletului de susţinere, înlocuirea sau repararea şipcilor

de lemn deteriorate, verificarea prinderii lonjeroanelor de arcurile de susţinere, refacerea reţelei de
sârmă, verificarea scheletului, frontoanelor, în vederea asigurării unei rezistenţe şi stabilităţi ridicate
a construcţiei.
La tunelele joase se procură din timp arcele care pot fi din nuiele mai groase, din materiale
plastice sau fier şi folia de acoperire. Ele se instalează de obicei imediat după înfiinţarea culturii,
având dimensiuni destul de mici. Pregătirea solariilor se execută primăvara foarte devreme sau
toamna (dacă timpul permite).
295
20.4. Producerea răsadurilor
Pentru culturile efectuate în solarii, producerea răsadurilor se face în spaţii încălzite (sere
înmulţitor), având în vedere perioada când se desfăşoară această activitate. Răsadurile trebuie să fie
sănătoase, viguroase, cu vârsta optimă şi bine călite. Se produc obligatoriu repicate în ghivece cu
latura sau diametrul de 7 cm (de plastic, de turbă, de hârtie) sau în palete alveolare cu dimensiuni
ale alveolelor similare ghivecelor, după tehnologia specifică.
Înfiinţarea culturilor în solarii se face prin plantarea răsadului (tomate, ardei, vinete,
castraveţi, salată, gulioare etc.) şi foarte puţin prin semănat direct (mărar, pătrunjel, spanac etc.).
Epoci de înfiinţare a culturilor: de primăvară, de vară şi de toamnă.
Epoca de primăvară este dependentă de gradul de acumulare a temperaturii în sol şi
menţinerea acesteia constantă timp de 4 - 5 zile. Astfel, speciile mai pretenţiose faţă de temperatură
(tomate) au nevoie de o temperatură minimă în sol de cel puţin 10°C, ardeiul şi vinetele necesită
14 - 15°C, iar castraveţii şi pepenii galbeni necesită 15 - 16°C. Varza, conopida şi salata se pot
planta când în sol se realizează 5 - 6°C.
Calendaristic, epocile de înfiinţare a culturilor primăvara în solarii sunt:
- 1 - 5 martie: varză, conopidă, salată, gulioare;
- 25 - 30 martie: tomate;
- 1 - 10 aprilie: ardei, vinete;
- 15 - 20 aplilie: castraveţi.
Epoca de înfiinţare a culturilor este strâns legată de condiţiile

climatice ale anului respectiv. De asemenea, aceste date sunt valabile
REŢINE!!! pentru zona de sud şi vest, care se află în zona I de favorabilitate, pentru
restul zonelor datele sunt mai târzii.
Epoca de vară se desfăşoară în a II-a parte a lunii iulie. Vara se înfiinţează culturi de
castraveţi, fasole pentru recoltare în toamnă şi tomate cilcul II.
Epoca de toamnă se desfăşoară în cursul lunii octombrie. Se pretează la cultura de toamnă
speciile legumicole nepretenţioase faţă de temperatură: salată, spanac, ceapă şi usturoi verde.
Câteva scheme de înfiinţare a culturilor sunt prezentate în figurile 20.1, 20.2, 20.3, 20.4.
296
Fig. 20.1. Schema plantării verzei timpurii în solar tip bloc (a) şi individual (b)
Fig. 20.2. Schema plantării conopidei timpurii în solar tip bloc (a) şi individual (b)
297
Fig. 20.3. Schema plantării ardeiului gras în solar tip bloc (a) şi individual (b)
Fig. 20.4. Schema plantării tomatelor şi vinetelor în solar tip bloc (a) şi individual (b)
298
Pe teren nemodelat înființarea culturilor se face fie în rânduri echidistante, fie în benzi
(foto 20.2, 20.2).
Foto 20.1. Cultura de salată în rânduri echidistante
Foto 20.2. Cultura de tomate în benzi
299
Culturile legumicole din solarii se îngrijesc ca şi culturile efectuate în câmp, cu unele

particularităţi, deoarece se află într-un spaţiu închis.
o dirijarea factorilor de mediu (temperatură, lumină, umiditate,

aerisire);
o completarea golurilor;
o susţinerea plantelor;
Principalele lucrări o copilitul;
de îngrijire o ciupitul;
sunt: o cârnitul;
o tratamentele cu biostimulatori;
o combaterea bolilor şi dăunătorilor;
o afânarea solului;
o fertilizarea fazală;
o erbicidarea.
Dirijarea factorilor de vegetaţie

Temperatura reprezintă factorul determinant în cultura legumelor în solarii, de nivelul de
temperatură depinzând producţia obţinută şi mai ales timpurietatea acesteia. Sursa de căldură în
solarii este radiaţia solară, care uneori poate fi în exces sau în deficit, producând dezechilibre ale
metabolismului plantelor, fiind necesare măsuri de dirijare a temperaturii. Dirijarea temperaturii se
face diferenţiat pe specie în funcţie de fenofază (tabelul 20.2).
Tabelul 20.2
Valorile temperaturilor optime în aer şi sol la adăposturile cu mase plastice
(Voican, Lăcătuş, 1998)
Specia Temperatura în cursul perioadei de vegetaţie (C)
legumicolă La plantat Plantat - începutul Perioada de formare
formării recoltei a recoltei
În aer În sol În aer În sol În aer În sol
Tomate 18 - 22 12 - 14 20 - 22 14 - 16 22 - 25 18 - 22
Ardei, vinete 18 - 22 14 - 16 22 - 24 16 - 18 24 - 28 20 - 25
Castraveţi, fasole 20 - 22 16 22 - 25 18 - 20 25 - 30 22 - 25
Varză, conopidă 10 - 12 8 10 - 15 10 - 12 10 - 15 10 - 12
Salată, spanac, ceapă 10 - 12 8 10 10 - 12 10 - 15 10 - 12
Când temperatura depăşeşte limita optimă pentru fenofaza de dezvoltare a plantelor,

solariile se aerisesc pe o durată de timp variabilă în funcţie de temperatura exterioară. La început
aerisirile sunt de scurtă durată, iar pe măsură ce temperatura exterioară creşte, solariile se pot ţine
deschise până după-amiază (orele 15 - 16) când se închid pentru acumularea căldurii necesară în
timpul nopţii. Primăvara devreme, când temperatura exterioară este scăzută, aerisirea solariilor este
de scurtă durată şi are rolul de a asigura aprovizionarea cu oxigen şi reglarea umidităţii. În
300
perioadele cu temperaturi ridicate, reducerea temperaturii se poate efectua şi prin antrenarea unui
flux de aer umezit (fig. 20.5).
Fig. 20.5. Reducerea temperaturii cu ajutorul fluxului de aer umezit:

a – ventilator de depresie; b – ventilator de aspiraţie
Când temperatura este sub limita optimă, se iau măsuri de menţinere a căldurii în interiorul
spaţiului de cultură prin etanşeitatea construcţiei, dubla sau tripla protejare cu tunele joase etc. (fig.
20.6) sau folosirea altor surse de încălzire în perioadele critice.
Fig. 20.6. Cultura legumelor în tunele cu dublă protecţie
Lumina este importantă în procesul de fotosinteză, dar şi în asigurarea temperaturii. Cu cât

intensitatea luminoasă este mai ridicată, cu atât creşte temperatura şi invers. Pătrunderea în solar a
unei cantităţi cât mai mari de lumină, se realizează prin folosirea unei folii de polietilenă cu grad
ridicat de transparenţă, asigurarea unei desimi optime pentru ca plantele să nu se umbrească
reciproc, evitarea dublei protejări în timpul zilei, orientarea solariilor pe direcţia nord-sud.
Umiditatea influenţează toate procesele de creştere şi dezvoltare a plantelor atât prin
nivelul acesteia din sol, cât şi din atmosferă. Umiditatea din sol se asigură prin udări repetate,
numărul acestora şi cantitatea de apă fiind diferită în funcţie de specie, dar şi de evoluţia celorlalţi
factori de mediu din perioada de vegetaţie. În general, în solarii se aplică de la 3 udări la speciile cu
perioadă scurtă de vegetaţie (salată, spanac) la 10 - 12 udări la cele cu perioadă lungă de vegetaţie
(tomate, castraveţi, ardei, vinete etc.), iar cantitatea de apă la o udare este de 200 - 400 m3/ha, în
funcţie de capacitatea de absorbţie a rădăcinilor.
Umiditatea aerului este de obicei ridicată, datorită faptului că polietilena formează condens
când temperatura exterioară este mai scăzută, efect foarte dăunător plantelor, deoarece le
sensibilizează la bolile criptogamice. Pentru a înlătura acest neajuns se foloseşte folia anticondens.
Scăderea umidităţii aerului se face prin aerisiri repetate, udarea locală sau pe rigole,
evitând aspersia.
301
Aerisirea reprezintă o măsură de reglare a temperaturii, a regimului de oxigen şi umidităţii
relative. Durata aerisirii depinde de temperatura exterioară. Astfel, la începutul primăverii aerisirea
solariilor se execută după ora 10 şi este foarte scurtă. Pe măsura creşterii temperaturii exterioare,
durata aerisirii creşte treptat, până aproape de orele 16 când solariile se închid. Aerisirea se
efectuează pe timp liniştit, mai întâi pe la uşă, iar mai târziu se poate ridica treptat folia de pe pereţii
laterali sau se poate aerisi prin ferestre (foto 20.3). Nu se recomandă îndepărtarea totală a foliei în
scopul protejării culturilor de grindină.
Foto 20.3. Modalităţi de aerisire a solariilor
Fertilizarea fazială are rolul de a asigura necesarul de hrană pe întreaga perioadă de

vegetaţie. Se aplică 2 - 3 fertilizări: prima după circa o lună de la plantare pentru ca plantele să se
prindă şi să înceapă să crească, următoarele la interval de 3 - 4 săptămâni, cu îngrăşăminte
complexe, câte 200 - 300 kg/ha. Se aplică manual printre rândurile de plante, apoi se încorporează
în sol prin prăşit. De asemenea, se aplică fertilizări faziale cu îngrăşăminte foliare cu efect rapid
asupra plantelor şi în doze diferite, în funcţie de produsul folosit, specie şi fenofază.
Completarea golurilor. După înfiinţarea culturilor, la 3 - 4 zile se verifică prinderea

plantelor şi eventual depistarea cauzelor care au determinat apariţia golurilor (atacul dăunătorilor
specifici: coropişniţe, viermi sârmă, scăderea temperaturii sub pragul minim, greşeli în tehnica de
plantare) etc.
Indiferent de cauză, completarea golurilor se face cu răsad din acelaşi soi sau hibrid, de
aceeaşi vârstă, viguros şi sănătos, din rezerva de răsad. Imediat se udă local la fiecare plantă.
302
Mulcirea culturilor se face cu scopul gestionării mai bune a buruienilor, apei și
temperaturii. Se poate face fie în benzi, consumul de materiale fiind mai mic sau pe toată suprafața
solarului (foto 20.4).
Foto 20.4. Cultura de castraveţi mulcită total
Susţinerea plantelor. La speciile legumicole cu port înalt (tomate, castraveţi) susţinerea

plantelor este obligatorie şi se execută pe sfori, care se leagă cu un capăt de baza plantei într-un ochi
de 2 - 3 cm diametru sau se prind în cleme de palisare, iar cu capătul celălalt de sârmele din partea
superioară a solarului (coamă sau dolie în funcţie de tipul de solar). Pe măsura creşterii plantelor,
acestea se răsucesc în jurul sforii. Se mai practică susţinerea plantelor pe spalieri care se amplasează
la 3 - 4 m distanţă unul de altul, de-a lungul rândului de plante. Înălţimea spalierului depinde de
talia plantelor, astfel încât spalierul să nu fie mai înalt decât acestea şi să nu le umbrească. În
capătul spalierului se prinde sârma de care se leagă sforile pentru susţinerea plantelor. Mai rar,
susţinerea plantelor în solarii se face pe araci, legând planta din loc în loc de mijlocul de susţinere.
Copilitul constă în îndepărtarea lăstarilor crescuţi la axila frunzelor. Se aplică în special la
tomate. Se îndepărtează lăstarii (copilii) când sunt într-un stadiu foarte tânăr (8 - 10 cm lungime)
pentru a evita rănirea plantelor. Dacă lucrarea se întârzie, îndepărtarea copililor se face prin tăiere
cu cuţitul dezinfectat, deasupra unei frunze. Copilitul se execută săptămânal. La tomatele cultivate
în solar, copilitul se face radical, adică nu se lasă nici un lăstar pe tulpină.
Sunt situaţii când se lasă un lăstar la baza plantei pentru completarea unui gol sau în
vederea conducerii plantelor cu 2 tulpini, în scopul reducerii necesarului de răsaduri. Se practică
pentru cultura în ciclul prelungit.
Ciupitul constă în îndepărtarea vârfului de creştere a lăstarilor laterali după ce au format
1 - 2 fructe şi se execută cu scopul normării încărcăturii de fructe pe plantă. Se aplică în special la
castraveţii cu fructul mic, cel puţin odată pe săptămână. Dacă lucrarea nu se execută la timp, planta
creşte foarte mult vegetativ, circulaţia aerului la nivelul plantei este deficitară ceea ce favorizează
atacul de boli şi dăunători, producţia scade şi ciclul de producţie se reduce.
Cârnitul constă în îndepărtarea vârfului de creştere al tulpinii principale şi se execută în
scopul limitării creşterii în înălţime şi grăbirea maturării fructelor. Se aplică de regulă la tomate,
după 3 - 4 inflorescenţe la ciclul scurt şi 5 - 6 inflorescenţe la ciclu prelungit. Se mai poate face cu
303
circa 1 lună înaintea desfiinţării culturii la vinete, cârnind fiecare braţ; de asemenea la varza de
Bruxelles.
Tratamente cu biostimulatori se execută în scopul reglării proceselor de creştere şi
fructificare a plantelor legumicole, atunci când condiţiile de mediu (temperatură, lumină) nu sunt
prielnice. Se folosesc diferite produse cu acţiune asupra creşterii procentului de legare a fructelor şi
îmbunătăţirii calităţii acestora (vezi Substanţe bioactive folosite în legumicultură).
Combaterea bolilor şi dăunătorilor reprezintă o lucrare destul de dificilă, deoarece în
solarii, datorită unor condiţii de mediu mai bune decât în câmp, pe lângă plante, se dezvoltă şi
dăunători şi agenţi patogeni. Din acest motiv, numărul tratamentelor în solarii este mai mare decât
în câmp, aplicate mai ales preventiv. Se efectuează la interval de 7 - 10 zile, folosind produse
specifice în mod alternativ câte 2 - 3, pentru a nu crea rezistenţa unor agenţi patogeni la anumite
produse.
Dintre agenţii patogeni mai frecvenţi în solarii se întâlnesc:
- putregaiul cenuşiu (Botrytis cinerea) care se combate cu Signum 0,15 %, Rovral 0,05 %,
Sumilex 0,05 %, Calidan 0,15 %, Folpan 0,25 %, Merpan 0,2 % etc.;
- mana (Phytophtora infestans la tomate sau Pseudomonas cubensis la castraveţi) se
combate cu Ridomil plus 48 - 0,25 %, Ridomil MZ 72 - 0,25 %, Sandofan C - 0,25 %,
Curzate 0,25 %, Acrobat MZ - 0,2 %, Previcur 0,15 %, Melody Compact 49 WG - 0,2 %,
Infinito 0,14 %, Dithane M 45 - 0,2 %, Vondozeb 0,2 % etc.;
- făinarea la castraveţi (Sphaerotheca fuliginea), la ardei şi vinete (Leveilula taurica) se
combat cu Kumulus DF 0,3 %, Karathane 0,1 %, Baycor 0,1 %, Systhane 12 E 0,03 %,
Tilt 0,015 %, Rubigan 0,03 %, Saprol 0,1 %, Bayleton 5 0,25 %, Shavit 0,05 % etc.;
- pătările (Alternaria pori - pătarea brună, Cladosporium fulvum - pătarea cenuşie) se
combat cu Benlate 0,05 %, Topsin M 0,05 %, Metoben 0,05 - 0,1 %, Bavistin 0,1 %,
Trifmine 0,03 %, Rovral 0,05 %, Bravo 500 - 0,2 % etc.;
- pătarea unghiulară (Pseudomonas lachrymans) - se combate cu Champion 0,3 %,
Vondozeb 0,2 %, Sancozeb 0,2 % etc.
Dăunătorii din culturile din solarii sunt:
- afidele (Macrosiphon solanii, M. euphorbiae, Myzodes persicae, Geraspha gossypii) se
combat cu: Supersect 10 EC 0,03 %, Sumi-Alpha 2,5 EC 0,03 %, Chinmix 5 EC 0,05 %,
Mospilan 20 SP 0,02 %, Talstar 10 EC 0,04 %, Fastac 10 EC 0,02 % etc.;
- musculiţa albă de seră (Trialeurodes vaporariorum) se combate cu Lannate 90 WP
0,05 %, Mospilan 29 SP 0,04 %, Applaud 20 WP 0,1 %, Nudrin 90WP 0,05 %,
Confidor 0,05 - 0,1 % etc.;
- acarienii (Tetranycus urticae, Polyphagotar sonemus lotus) se combat cu: Neoron 50 EC
0,1 %, Omite 57 EC 0,1 %, Demitan 20 SP 0,05 %, Nissorun 10 WP 0,04 % etc.;
- gândacul din Colorado, care atacă vinetele, se combate cu Victenon 50 EP 0,05 %,
Supersect 10 EC 0,03 %, Fastac 10 EC 0,02 %.
Afânarea solului se execută ori de câte ori este nevoie, pe intervalul dintre rânduri, dar şi
între plante pe rând, de regulă manual. Se pot folosi şi motocultoare de dimensiuni reduse în solarii
care permit accesul acestor utilaje. Afânarea solului are scopul de a distruge buruienile, de a
favoriza pătrunderea aerului la nivelul rădăcinilor, încorporarea îngrăşămintelor aplicate fazial. Se
execută la adâncime mică 8 - 10 cm şi cu grijă, pentru a nu tăia sau deranja rădăcinile plantelor.
Numai este necesară această lucrare, dacă terenul se mulceşte.
Erbicidarea culturilor are drept scop distrugerea numărului de buruieni şi reducerea
numărului de praşile care necesită multă forţă de muncă, ţinând seama de faptul că, în solarii, nu se
304
poate face dezinfecţia termică a solului. Erbicidele se aplică în perioada de vegetaţie a culturilor,
când buruienile au 4 - 5 frunze. Se folosesc erbicide specifice pentru buruieni monocotile şi dicotile,
selective pentru culturile respective (vezi erbicidarea culturilor legumicole).

Întrebarea nr. 1
a) Care sunt avantajele cultivării legumelor în solarii?
b) Care sunt lucrările de pregătire a terenului?
c) Care sunt epocile de înfiinţare a culturilor în solarii?
d) Enumeraţi lucrările de îngrijire aplicate culturilor legumicole în solarii.

 particularităţile pregătirii terenului, solarului şi răsadurilor în funcţie de
momentul înfiinţării culturilor legumicole;
 epocile de înfiinţare a culturilor legumicole în solarii;
 lucrările de întreţinere generale şi speciale aplicate culturilor
legumicole în solarii.
305
Întrebarea nr. 1
a) Avantajele cultivării legumelor în solarii sunt: obţinerea producţiei mai
devreme cu circa 3 - 4 săptămâni faţă de cultura timpurie, costul mai
redus al solarului comparativ cu cel al unei sere, controlul factorilor de
mediu, posibilitatea cultivării legumelor primăvara mai devreme şi
prelungirea perioadei de vegetaţie până toamna mai târziu, menţinerea
mai bine sub control al stării fitosanitare a plantelor.
b) Pentru cultura legumelor în solarii terenul se pregăteşte în mai multe
etape, în funcţie de ciclul de cultură. Astfel, pregătirea terenului începe
toamna şi se continuă primăvara devreme, dacă se lasă necultivat peste
iarnă. Dacă se cultivă în perioada de toamnă-iarnă, pregătirea terenului
continuă şi se înfiinţează culturile de ceapă şi usturoi verde, salată,
spanac, ridichi de lună etc. Lucrările de pregătire a terenului sunt
desfiinţarea culturii anterioare, nivelarea de întreţinere, dacă este cazul,
fertilizarea de bază, mobilizarea solului şi apoi după caz, mărunţirea
dezinfecţia chimică şi modelarea solului.
c) Epocile de înfiinţare a culturilor legumicole în solarii sunt: epoca de
primăvară:1 - 5 martie la varză, conopidă, salată, gulioare, 25 - 30
martie la tomate, 1 - 10 aprilie la ardei şi vinete, 15 - 20 aplilie la
castraveţi, epoca de vară în a II-a parte a lunii iulie, când se cultivă
castraveţi, fasole pentru recoltare în toamnă şi tomate cilcul II şi epoca
de toamnă care se desfăşoară în cursul lunii octombrie pentru salată,
spanac, ceapă şi usturoi verde.
d) În solarii se efectuează următoarele lucrări de îngrijire: completarea
golurilor, dirijarea factorilor de vegetaţie, susţinerea şi palisarea
culturilor cu talie înaltă (tomate, castraveţi, fasole urcătoare, ardei,
vinete), copilitul, cârnitul, ciupitul, defolierea, stimularea fructificării,
protecţia fitosanitară, afânarea solului etc.

306
1. Care sunt perioadele de cultură a legumelor în solarii? – 3 p.
2. Ce fel de răsaduri se folosesc pentru cultura în solarii şi unde se
produc? – 2 p.
3. Care sunt lucrările de îngrijire aplicate culturilor legumicole din
solarii? 4 – p.
mai eficiente.

4. Voican V., Lăcătuş V., 1998 – Cultura protejată a legumelor în sere și solarii. Editura
Ceres, Bucureşti.
307
A LEGUMELOR ÎN SERE
Cuprins
21.3. Pregătirea serelor...................................................................................................... 311
21.4. Producerea răsadurilor.............................................................................................. 312
21.1.Obiectivele unităţii de învăţare

 cunoască etapele și modul de desfășurare a acestora pentru cultura
legumelor în sere;
 cunoască modalitățile de dirijare a factorilor de vegetație;
 cunoască momentul optim de aplicare a lucrărilor de îngrijire, în vederea
obținerii unei producții mari și de calitate.
Cultura legumelor în sere ocupă un loc aparte în cadrul sistemului de cultură a legumelor,
deoarece prezintă unele particularităţi, şi anume:
 cultura legumelor se desfăşoară pe perioada întregului an calendaristic;
 necesită existenţa unor spaţii special construite (sere) care să asigure condiţii optime
pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor în anotimpurile extreme (iarnă, vară);
 investiţiile sunt foarte ridicate la unitatea de suprafaţă, atât cu execuţia, cât şi cu
întreţinerea construcţiei şi culturilor;
 obţinerea producţiei legumicole în extrasezon, când din alte sisteme nu se poate obţine;
 crearea şi folosirea de soiuri şi mai ales de hibrizi specifici pentru cultura în seră, care să
se adapteze mai uşor la condiţiile de cultură din aceste spaţii;
 asigurarea unui loc de muncă permanent pentru o serie de persoane din acest sector de
activitate;
 producţia legumicolă se desfăşoară în 2 cicluri, şi anume: ciclul I care începe după 10 -
15 ianuarie şi durează până la sfârşit de iunie - început de iulie; ciclul II începe la 15 -
20 iulie şi durează până la 15 - 20 noiembrie.
308
 pregătirea terenului;
Tehnologia cultivării legumelor în sere  pregătirea serei;
trebuie să cuprindă următoarele  producerea răsadurilor;
verigi tehnologice:  înfiinţarea culturilor;
 lucrările de îngrijire.
Se execută înaintea fiecărui ciclu de producţie, cu unele particularităţi, după cum urmează:
 Defrişarea culturii anterioare şi eliberarea terenului de resturi vegetale. Spre
deosebire de alte sisteme de cultură a legumelor, în sere, după încheierea recoltării, plantele se
smulg din pământ, se taie sforile de susţinere, se strâng în grămezi, se încarcă în remorci căptuşite
cu folie de polietilenă şi se transportă în afara serelor, la platforma de compostare a resturilor
vegetale, betonată şi special amenajată la marginea sectorului de sere. Dacă în cultură s-au semnalat
focare de infecţie, plantele şi resturile vegetale din zona respectivă se scot separat, se stropesc cu
diferite produse de protecţie a culturilor, se transportă separat şi se ard pentru a limita infecţia cu
respectivii agenţi patogeni. De asemenea, terenul din zona respectivă se dezinfectează. Indiferent de
cultura care s-a încheiat, resturile vegetale se strâng în întregime lăsând terenul curat, pentru a uşura
lucrările de pregătire a acestuia.
 Fertilizarea de bază se execută cu cantităţi mari de îngrăşăminte, ţinând seama de
caracterul intensiv al producţiei legumelor în acest sistem. Astfel, se administrează circa 80 - 100 t/ha
gunoi de grajd, de regulă la pregătirea terenului pentru ciclul I de cultură şi 600 - 700 kg/ha
superfosfat şi 400 - 500 kg/ha sulfat de potasiu indispensabil pentru primele faze ale culturilor.
Dozele sunt orientative, necesarul de îngrăşăminte stabilindu-se pe baza cartării agrochimice,
obligatorie pentru sere.
 Mobilizarea solului (foto 21.1) nu se execută cu plugul, în sere se foloseşte MSS-1,4 în
agregat cu tractorul V-445, la adâncimea de 20 - 22 cm. Pe la capetele traveelor şi pe sub registrele
de încălzire, mobilizarea solului se execută numai manual, cu cazmaua, la aceeaşi adâncime. Odată
la 2 ani, se execută afânarea adâncă la 28 - 30 cm, pentru a favoriza circulaţia apei şi aerului în
profunzimea solului.
Foto 21.1. Mobilizarea solului
309
 Mărunţirea solului se execută cu freza pentru păşuni FPP-1,3 în agregat cu tractorul
U-445 la adâncimea de 15 cm prin 3 treceri pe travee (câte una pe lângă rândul de stâlpi şi una pe
centrul traveei, suprapunându-se peste cele două, astfel efectuându-se o mărunţire foarte bună a
terenului pe întreaga lăţime a traveei).
 Dezinfecţia solului se face pe cale termică (acolo unde resursele financiare permit), cu
abur, şi pe cale chimică folosind diferite produse de dezinfecţie, înaintea ciclului I.
Dezinfecţia termică se execută cu abur supraîncălzit la 135 - 140°C cu instalaţia specială
pentru dezinfecţie termică (fig. 21.1). Aceasta lucrează concomitent pe mai multe travei (3 - 4),
timp în care pe alte 3 - 4 travei se aşează prelatele pentru a asigura o funcţionare continuă a acesteia
(foto 21.2). Instalaţia este prevăzută cu conducte de distribuire a aburului, furtunuri de cânepă şi
prelate de PVC care se aşează pe travee, fixate pe margine şi la capete cu săculeţi umpluţi cu nisip.
Aburul ajunge sub prelate, acestea încep să se ridice în circa o jumătate de oră de la pornirea
instalaţiei. Timpul de dezinfecţie este de 5 - 6 ore, dacă temperatura agentului termic este de 135 -
140°C şi 13 - 14 ore dacă este de 110°C. După întreruperea alimentării cu abur, prelatele se mai lasă
pe travee 3 - 4 ore, pentru scăderea lentă a temperaturii solului. Timpul de pauză este de 7 - 10 zile
până la înfiinţarea culturilor, iar în vederea prevenirii reinfectării, la intrare în seră, se instalează
dezinfectoare şi se dezinfecteză uneltele de lucru.
Fig. 21.1. Instalaţia de dezinfecţie termică a solului: 1, 3, 5 – conducte; 2, 4, 6 – vane de închidere;

7 – rampe de distribuţie; 8 – conducte de distribuţie; 9 – prelate; 10 – săculeţi de nisip
Foto 21.2. Funcţionarea instalaţiei de dezinfecţie termică a solului
310
Dezinfecţia termică se execută vara înaintea ciclului II de cultură, când consumul de agent
termic este mic, datorită temperaturii ridicate din perioada de vară. Se poate aplica şi înaintea
ciclului I, însă în această perioadă necesarul de agent termic este prea mare pentru încălzirea
serelor, consumul este foarte ridicat datorită temperaturilor scăzute, comparativ cu perioada de vară,
fiind mai puţin eficientă şi foarte costisitoare.
Dezinfecţia chimică constă în administrarea în sol a unor produse specifice: Nemagon,
Basamid (vezi Unitatea de învățare nr. 7).
O metodă mai uşoară şi puţin costisitoare de dezinfecţie a solului este solarizarea, adică
acoperirea solului umezit cu folie de polietilenă timp de circa 2 luni, care prin creşterea temperaturii
poate duce la distrugerea unor paraziţi din sol. Solarizarea este mult mai ieftină şi din punct de
vedere a eficacităţii, este comparabilă cu metodele chimice de dezinfecţie (Cristian M., Dubois M.,
2000). Metoda nu este aplicată foarte mult, datorită perioadei prelungite de dezafectare a serelor, a
nivelului de temperatură înregistrat şi a spectrului redus asupra agenţilor patogeni.
 Modelarea solului este necesară pentru cultura castraveţilor pe baloţi de paie (acolo
unde se mai practică), pentru care se deschid 2 şanţuri pe travee în apropierea rândurilor de stâlpi, în
care se aşează baloţii de paie sau palele de paie. Pentru aceasta se foloseşte tractorul U-445 în
agregat cu un echipament format din cadru metalic, 2 rariţe sau cu freza, la care se adaugă excentric
o rariţă (Marinescu, 1986). Modelarea solului se mai execută şi pentru culturile de tomate, ardei şi
vinete, însă echipamentul este prevăzut cu 4 rariţe pentru deschis rigole, după care se perfectează
modelarea manual. Terenul se poate lăsa şi nemodelat, în acest caz plantarea executându-se pe teren
plan, iar marcarea rândurilor se face cu sfori sau sârme.
21.3. Pregătirea serelor
Este necesară înaintea fiecărui ciclu de producţie, pentru a evita unele disfuncţionalităţi în
timpul perioadei de vegetaţie a culturilor pe care le-ar putea chiar compromite. În acest sens, se
verifică funcţionarea tuturor instalaţiilor din sere (încălzire, aerisire, irigare, electrică, susţinere etc.)
pentru a funcţiona la parametrii optimi; se verifică elementele de schelet şi de susţinere a serelor,
care ar afecta stabilitatea construcţiei pe timpul iernii, în cazul căderilor abundente de zăpadă într-o
perioadă de timp relativ scurtă sau la vânturi puternice etc. şi înlocuirea segmentelor deteriorate. Se
verifică geamurile, acţiune care constă în fixarea cu chit acolo unde este nevoie pentru a asigura o
etanşeitate cât mai bună, se înlocuiesc cele care lipsesc sau cele sparte (fisurate); se asigură
închiderea uşilor pentru evitarea sau reducerea pierderilor de căldură; se formează anticamere la
intrarea în sere, pe lăţimea a 2 - 3 travei, cu folie de plastic pentru a evita pătrunderea directă a
aerului rece iarna la nivelul plantelor care sunt sensibile la curenţii de aer creaţi prin deschiderea
uşilor; se instalează dezinfectatoare la intrarea în seră din rumeguş şi insectofungicide, pentru a
limita răspândirea agenţilor patogeni şi dăunătorilor dintr-o seră în alta; se văruiesc marginile aleilor
serei; se dezinfectează scheletul serelor cu diferite produse (insectofungicide) care se aplică şi la
plante, dar în concentraţie mai mare (0,3 - 0,4 %). Un produs nou pentru dezinfecţia scheletului
serelor, parapeţilor, sistemelor de irigaţie, ustensilelor, utilajelor, paletelor, ghivecelor etc, este
Menno Clean, cu efect deosebit împotriva bacteriilor, virusurilor și ciupercilor. Substanţa activă
din acest produs este acidul benzoic, care asigură un efect de protecţie de lungă durată. Se aplică
prin pulverizare, în concentraţie de 1 %.
311
În culturile fără sol se execută mulcirea cu folie de polietilenă pe toată suprafaţa pentru a
evita total contactul plantelor cu solul (foto 21.3).
Foto 21.3. Aspecte ale pregătirii serelor pentru plantare în sistemul fără sol
21.4. Producerea răsadurilor
Se execută în exclusivitate în sere, atât pentru ciclul I, cât şi pentru ciclul II. Răsadurile se
produc repicate în ghivece sau palete alveolare după tehnologia generală de producere a răsadurilor,
pentru ciclul I şi prin semănat direct în ghivece pentru ciclul II. Acolo unde se produce cantitate
mare de răsaduri, întreg fluxul tehnologic este automatizat şi se desfăşoară prin semănat direct în
palete alveolare. De reţinut este faptul că, răsadurile nu trebuie călite, deoarece plantarea are loc tot
în seră. Vârsta răsadului depinde de specie, dar şi de ciclul de cultură. Astfel, răsadurile pentru
ciclul I de cultură se produc într-o perioadă lungă de timp (70 - 80 de zile la tomate, 80 - 100 zile la
ardei, vinete, 40 - 45 zile la castraveţi), datorită condiţiilor de mediu precare din perioada de
producere (noiembrie - ianuarie), în timp ce pentru ciclul II de cultură, vârsta răsadului este mult
mai mică (30 - 35 zile la castraveţi, tomate), deoarece condiţiile de temperatură şi lumină din
perioada de vară sunt favorabile acestor specii. Se recomandă soiuri şi hibrizi valoroşi, rezistenţi
genetic la boli şi cu un grad ridicat de adaptabilitate la condiţiile de mediu din aceste spaţii de
cultură.
În ultimii ani, datorită crizei energetice tot mai accentuate s-a produs un decalaj între cele
două cicluri de producţie, apărând un ciclu intermediar pe durata noiembrie - ianuarie, când se
cultivă specii mai puţin pretenţioase la căldură (salată, spanac, ceapă verde, ridichi de lună, mărar,
pătrunjel de frunze etc.) şi cu perioadă scurtă de vegetaţie. Cele două cicluri principale sunt: ciclul I
care începe de la 10 - 15 ianuarie, uneori la început de februarie şi durează până la sfârşitul lunii
iunie - începutul lunii iulie şi ciclul II de la 15 - 20 iulie până la 15 - 20 noiembrie.
312
Schema de înfiinţare a culturilor în serele de tip Venlo, este cu 4 rânduri pe travee la
tomate, ardei, 2 rânduri la castraveţi, 3(4) rânduri la vinete, 12 rânduri la salată (fig. 21.2), iar
asociat se cultivă salată şi gulioare.
Fig. 21.2. Scheme de plantare a legumelor în seră:

a – tomate, ardei; b – vinete; c – castraveţi, pepeni galbeni; d – salată, gulioare
Foto 21.4. Cultură de salată în seră bloc, în benzi
Tehnica de plantare constă în distribuirea răsadului de-a lungul rândului pe marcarea făcută
anterior, la distanţa corespunzătoare între plante pe rând, executarea unei gropiţe cu lingura de
plantat, scoaterea plantelor din ghivece, fixarea răsadurilor cu pământ la aceeaşi adâncime la ardei
şi vinete, cu 2 - 3 cm mai adânc la tomate, mai la suprafaţă cu 1 - 2 cm la salată, pentru a nu acoperi
mugurele din vârful de creştere. Se udă în vederea asigurării prinderii prin picurare.
313
Lucrări generale Lucrări speciale

 afânarea solului,  susţinerea şi palisarea plantelor,
 mulcirea,  copilitul,
 completarea golurilor,  cârnitul,
 combaterea bolilor şi dăunătorilor  ciupitul,
 dirijarea factorilor de mediu.  defolierea,
 stimularea fructificării,
 polenizarea suplimentară,
 fertilizarea cu bioxid de carbon.
Afânarea solului în sere are scopul de a asigura o bună aerisire a stratului de sol la nivelul
rădăcinilor, ştiind că tasarea solului este foarte accentuată, datorită circulaţiei intense a muncitorilor
pe travee pentru executarea lucrărilor de îngrijire. Se execută cu furca cu dinţi laţi (nu se foloseşte
sapa) sau cu unelte de grădinărit, prima afânare fiind imediat după completarea golurilor şi
prinderea răsadurilor. Următoarele afânări se execută când este nevoie, în funcţie de gradul de
tasare a solului.
Când irigarea se face prin picurare şi solul se mulceşte, solul nu se tasează şi ca urmare
afânarea acestuia nu se mai execută.
Mulcirea solului (foto 21.5, 21.6) constă în acoperirea acestuia cu folie de mulcire neagră,
fumurie, albă sau cu 2 culori (albă-neagră, argintie-neagră, maro-galbenă etc.), partea mai închisă
fiind aşezată pe sol.
Foto 21.5. Mulcirea solului cu folie de polietilenă albă
314
Foto 21.6. Mulcirea solului cu agrotextil de culoare neagră
Mulcirea se poate realiza şi cu materiale organice (mraniţă, turbă) în scopul evitării tasării,
pierderii apei prin evaporare, creşterii temperaturii (aceste materiale captează radiaţiile solare).
Reprezintă şi o sursă de hrană pentru plante. Se mai folosesc paiele (tomate) care au capacitatea de
a menţine foarte bine umiditatea în sol, dacă sunt aplicate pe intervale.
Completarea golurilor este obligatorie la culturile din sere, cultura trebuie să fie
încheiată, cheltuielile pentru încălzirea spaţiului, fiind foarte mari. Se execută în prima săptămână
după plantare cu răsad din rezervă, urmat de udarea localizată pentru asigurarea prinderii acestuia.
Dirijarea factorilor de mediu
Temperatura reprezintă un factor esenţial în cultura legumelor, de nivelul acesteia
depinzând desfăşurarea proceselor metabolice din plantă. Este bine ca în seră temperatura să fie
condusă la nivelul optim al speciei sau cât mai aproape de acesta şi în strânsă legătură cu ceilalţi
factori de mediu. În sere, spre deosebire de alte sisteme de cultură, temperatura se poate dirija prin
intermediul instalaţiei de încălzire automată. Se folosesc cu foarte bune rezultate şi ecranele
termice, care au rolul de menţinere a căldurii în spaţiile respective, fiind din material plastic simplu
sau aditivat cu aluminiu.
Lumina este foarte importantă deoarece participă la procesul de fotosinteză care are
influenţă asupra creşterii şi dezvoltării plantelor. Condiţii bune de lumină în sere sunt la ciclul II de
cultură, uneori în exces, situaţie în care se intervine prin stropirea geamurilor cu emulsie de humă
sau produse speciale pentru umbrire, folosirea plaselor de umbrire din material plastic de culori
diferite instalate la acoperiş, jaluzele etc. La ciclul I de cultură intensitatea luminoasă este scăzută,
de aceea se iau măsuri de pătrundere a unei cantităţi de lumină cât mai mari: respectarea desimii de
plantare, spălarea geamurilor, folosirea unei sticle de calitate, cultivarea de hibrizi mai puţin
pretenţioşi la intensitatea luminoasă etc.
315
Umiditatea influenţează creşterea şi fructificarea plantelor legumicole cultivate în sere.
Acestea necesită cantităţi mari de apă, deoarece temperatura este ridicată şi producţia este mai mare
decât în alte sisteme de cultură. Umiditatea prea mică determină ofilirea plantelor, de aceea trebuie
menţinut un nivel optim de umiditate în sol. Umiditatea relativă este diferită în funcţie de fenofază
şi de specie: tomate, ardei, vinete, 55 - 65 % după plantare, 65 - 70 % în perioada de fructificare, iar
la castraveţi 80 - 90 %. Umiditatea solului trebuie menţinută la 60 - 70 % din capacitatea de câmp,
până la intrarea în pârgă şi de 70 - 80 % la maturarea fructelor (tomate, castraveţi, pepeni galbeni).
Aerisirea este esenţială în sere deoarece prin aerisire se reglează temperatura, umiditatea,
conţinutul în CO2. Se realizează cu ajutorul instalaţiei de aerisire de la acoperişul serelor prin
ferestrele laterale şi pe la uşi, durata aerisirii fiind influenţată de condiţiile de mediu din interior, dar
şi de cele atmosferice exterioare.
Fertilizarea fazială se execută în scopul asigurării hranei plantelor pe întreaga perioadă de
vegetaţie. Se execută repetat în funcţie de rezultatele cartării agrochimice şi se recomandă folosirea
de îngrăşăminte sub formă de soluţii, care pot fi aplicate odată cu apa de irigat. Se pot folosi şi
îngrăşăminte solide, care se administrează prin împrăştiere, urmate de o uşoară udare pentru
solubilizarea lor. Se folosesc şi fertilizări extraradiculare cu soluţii în concentraţie de 0,1 - 0,2 % cu
microelemente, care să asigure stabilirea unui echilibru în plantă. Cantităţile de îngrăşăminte sunt în
general mari şi depind de specie, ciclul de cultură, temperatura şi umiditatea solului, consumul
specific, producţia planificată etc. În culturile fără sol, în exclusivitate, aplicarea îngrăşămintelor se
face prin fertirigare (foto 21.7).
Foto 21.7. Staţia de fertirigare
Combaterea bolilor şi dăunătorilor. Bolile şi dăunătorii sunt aceiaşi ca şi la cultura în

solarii, iar combaterea acestora se face în mod asemănător.
Un accent deosebit se pune pe combaterea integrată şi biologică în sere, utilizând diferiţi
prădători, care pot menţine în limite rezonabile populaţia de insecte dăunătoare (tabelul 21.1). Se
foloseşte cu succes pentru combaterea acarienilor (Tetranicus sp.) dăunătorul Phytoseiulus
persimilis, pentru care este pusă la punct tehnologia de înmulţire. Acest prădător asigură o
combatere de circa 90 %, dacă raportul între prădător şi păianjen este cuprins între 1 și 20 şi 1 și 50.
Cu importanţă mai mică pentru combaterea acarienilor, afidelor şi a unor insecte de sol, se folosesc
2 specii de păianjeni (Pardosa agricole şi Pardosa agrestis) care trăiesc în mod natural în multe
zone din România.
316
Coccinella septepunctata este un prădător polifag care se hrăneşte cu o serie de insecte
dăunătoare din culturile legumicole, începând cu acarienii, tripşii, păduchii de frunze şi încheind cu
insecte de talie mai mare.
Genul Trichograma, cu peste 100 de specii polifage, în special Trichograma evanescens
care paralizează ouăle a numeroase specii dăunătoare, este foarte mult folosită în combaterea
biologică, existând programe de combatere bine puse la punct şi laboratoare de înmulţire a speciilor
Trichograma. Cele mai bune rezultate practice au fost obţinute cu acest prădător în culturile de
vărzoase (Mamestra brasicae, Pieris brasicae, Pieris rappae, Plutella maculipennis etc.).
Tabelul 21.1
Prădători naturali utilizaţi în combaterea biologică
(Onillon J:C., 1990)
Dăunătorul Cultura Prădătorul
Tomate Castraveţi Ardei
Trialeurodes vaporariorum x x x Encarsia formosa
(musculiţa albă de seră)
Tetranichus urticae x x x Phytoseiulus persimilis
(păianjenul roşu)
Liriomyza bryoniae x x - Dacnusa sibirica
Litiomyza trifolii x x - Diglyphus isaea
Myzus persicae x - x Aphidoletes aphidimyza,
Macrosiphum euphorbiae x x x Coccinella septempunctata
Thrips tabaci, x x x Ablyseius cucumeris,
Frankliniella occidentalis capcane colorate
(tripsul californian) (pentru tripsul californian)
Mamestra brasicae, varza, conopida, broccoli, gulia Trichograma evanesces
Pieris brasicae
Cercetările efectuate la noi în ţară privind utilizarea entomofagilor au arătat că există

posibilitatea combaterii biologice pentru anumiţi dăunători, reducând cantitatea de pesticide care se
aplică la unitatea de suprafaţă. Astfel, capacitatea de combatere a musculiţei albe de seră, cu
prădătorul Encarsia formosa, depinde şi de acţiunea pesticidelor folosite în sistemul combaterii
integrate, asupra dăunătorului.
Călin Maria şi colab. (1999) au demonstrat că la tomatele cultivate în seră, tratamentele
executate cu Fundazol 50 WP 0,1 % şi Sumilex 50 WP 0,1 % pentru Botrytis cinerea, în amestec cu
Applaud 25 WP 0,1 % şi Admiral 10 EC 0,05 % nu au avut efecte toxice asupra speciei Encarsa
formosa, produsele Sumilex şi Acrobat pentru Alternaria solanii, nu au efecte negative asupra
prădătorului, în schimb produsul Mospilan 0,03 % a dus la o combatere foarte eficientă a musculiţei
albe de seră, dar are o toxicitate ridicată şi asupra speciei Encarsia formosa pe care o distruge în
proporţie de 85 %.
Pentru tripsul californian (Francklinela occidentalis) se foloseşte prădătorul Amblyseius
cucumeris (Călin Maria şi colab., 1999) cu rezultate foarte bune la culturile de castraveţi, salată,
ardei, tomate şi fasole, cultivate în sere. Cele mai afectate au fost culturile de castraveţi şi fasole,
dar reducerea atacului tripsului a fost posibilă prin lansarea de 3 ori a câte 100 mii buc./ha de
prădător (din mai până în iulie), reducând la 6 % gradul de atac, faţă de 49,2 % la martor. În
perioada toamnă-iarnă (octombrie-decembrie), deoarece temperatura sub 18C nu este favorabilă
prădătorului, nu se recomandă utilizarea lui în combatere.
317
Cercetările efectuate de Călin Maria (1999) la staţiunea legumicolă Bacău, au demonstrat
reducerea atacului de dăunători la varză prin înfiinţarea culturilor în prima şi a doua decadă a lunii
aprilie, la 3,2 % şi respectiv 7,9 % prin acoperirea culturilor cu materiale textile de tip Pulvatex şi
asocierea verzei cu cânepă, care are efect repelent asupra puricilor verzei.
Bratu Elena (1998) arată că pentru Myzus persicae se poate folosi un prădător natural
Coccinella septempunctata în culturile de ardei, cu o eficienţă de 93,4 % în primele 14 - 25 zile de
la lansarea prădătorului şi la o normă de 150 mii ouă/ha.
Tripsul californian se poate combate şi prin folosirea unor capcane colorate, culorile care
au atras cele mai multe insecte fiind mov, galben deschis şi galben-orange, în timp ce capcanele de
culoare albăstruie sau verde nu sunt eficiente (Szabo Al., Vasiliu-Oromulu Liliana, 1998). Aceeaşi
autori au testat unele insecticide pentru tripsul californian la castraveţi, în seră, cele mai bune
rezultate fiind obţinutre după 72 de ore la folosirea produselor: N.I. 25 - 30 WP 0,03 %, Diazol 60
0,1 % şi Metomex 90 PS 0,05 %, în stadiul de larvă şi adult. Eficienţa asupra larvelor a fost în
ordine de 76,2 %, 63,8 % şi 75,3 %, iar asupra adulţilor de 35,8 %, 30,9 % şi 38,3 %. Produsele
Talstar 10 EC 0,05 %, Movrik 2 EC 0,05 % şi Decis 2,5 EC 0,05 % au avut o eficienţă asupra
larvelor de 42 - 43 % şi asupra adulţilor de 15 - 17 %.
Alţi prădători naturali pentru păduchi la tomate sunt: Aphelimus abdominalis, care se
aseamănă cu Encarsia euphorbiae, care se mumifiază şi devin negri; Aphidius colemani pentru
Myzus persicae şi Aphis gossypii; Macrolopus caliginosus pentru Trialeurodes vaporariorum,
Orius Laevigatus şi O. majusculus, Amblyseius barkeri pentru tripsul californian etc.
Susţinerea şi palisarea plantelor se execută numai pe sfori sau benzi de plastic, care se
prind de sârmele de la nivelul doliei. Numărul de sârme este egal cu numărul de rânduri de plante.
Palisarea se execută săptămânal, prin răsucirea plantelor pe sfori. Susţinerea şi palisarea plantelor
este obligatorie pentru culturile din sere, unde, datorită condiţiilor de microclimat, plantele cresc
mult în înălţime, iar din cauza ţesuturilor mecanice slab dezvoltate nu se pot menţine în poziţie
verticală. De reţinut că, fiecare plantă se palisează pe câte o sfoară, vertical (tomate, castraveţi,
pepeni galbeni) sau pe 2 - 4 sfori (ardei, vinete) în funcţie de numărul de braţe cu care este condusă
planta (foto 21.8).
a b
Foto 21.8. Palisarea plantelor: a – cu o sfoară; b – cu 2 sfori
318
La palisare se folosesc materiale rezistente, care să nu putrezească datorită umezelii foarte
ridicate sau la acţiunea produselor de protecţie fitosanitară.
Pentru reducerea necesarului de răsaduri la unitatea de suprafaţă, la tomate, plantele se pot
conduce cu 2 tulpini, oblic, astfel încât cele 2 tulpini formează un „V” (foto. 21.9), în mai multe
variante.
Foto. 21.9. Plantă de tomate cu 2 tulpini rezultate în urma ciupirii răsadului (original)
Prima variantă este aceea prin care plantele sunt dirijate alternativ, stânga-dreapta, de-a
lungul rândului, spre mijlocul intervalului. Acest mod de conducere permite plantarea la o distanţă
mai mică între plante pe rând şi pătrunderea luminii mai bine la nivelul întregii plante.
A doua variantă este conducerea plantelor cu două tulpini, una rezultată din primul copil de
la baza plantei, iar a doua, este tulpina propriu-zisă. Fiecare tulpină se palisează oblic pe câte o
sfoară, spre mijlocul intervalului dintre rânduri.
A treia variantă de conducere a plantelor cu două tulpini este obţinerea acestora din doi
lăstari care pornesc în acelaşi timp, opus, din zona cotiledoanelor, în urma îndepărtării vârfului de
creştere cu porţiune de tulpiniţă (foto 21.10). Această operaţiune trebuie să se realizeze în faza de
răsad, la apariţia primei perechi de frunze adevărate, pentru a nu afecta timpurietatea producţiei.
Foto 21.10. Răsad de tomate cu 2 lăstari rezultaţi în urma ciupirii (original)
319
Acest mod de conducere face posibilă o iluminare mult mai bună a plantelor de jur-
împrejur, dar şi reducerea numărului de plante la unitatea de suprafaţă cu circa 20 %, avantaj mai
ales în cazul hibrizilor F1 care sunt foarte scumpi.
Palisarea se face pe sfori, câte una pentru fiecare tulpină, mai rezistente decât la palisarea
pe o singură sfoară şi foarte important este faptul că, la baza plantei se leagă amândouă, iar apoi se
conduc separat pe fiecare tulpină, pentru a evita dezbinarea ulterioară a plantei, datorită propriei
greutăţi. De asemenea, se folosesc clipsuri pentru palisat cu care se prind cele 2 sfori la baza plantei.
Copilitul se execută la tomate, radical, lăsându-se doar tulpina principală, iar la ardei şi
vinete se lasă 3 - 4 braţe, restul ramificaţiilor fiind îndepărtate. Se execută repetat, la intervale scurte
de timp, respectiv o săptămână (tomate) întrucât lăstarii laterali cresc foarte repede. După
îndepărtare se strâng în pungi de plastic (nu se aruncă pe sol) şi se aduc la aleea betonată de unde se
colectează şi se transportă la platforma de compostare.
Cârnitul se execută la tomate după circa 8 inflorescenţe la ciclul I şi după 5 - 6 la ciclul II,
pentru a stimula creşterea şi maturarea fructelor sau cu 40 - 50 de zile înaintea datei planificate
pentru încheierea culturii. Deasupra ultimei inflorescenţe se lasă 2 frunze.
Ciupitul se execută la castraveţi, pe lăstarii laterali, după 1 - 2 fructe. Tehnica este
asemănătoare cu cea aplicată la cultura în solarii.
Defolierea se execută la tomate, castraveţi, pepeni galbeni, ardei, vinete şi constă în
îndepărtarea la început a frunzelor îmbătrânite sau bolnave de la baza plantei, apoi această lucrare
se execută în mod repetat, la o trecere îndepărtând cel mult 2 - 3 frunze, pe măsura recoltării
fructelor. Defolierea nu trebuie făcută masiv, deoarece se reduce suprafaţa de asimilaţie a plantelor.
Frunzele se adună în saci sau pe fâşii de folie, între rânduri şi apoi se aduc la aleea betonată de unde
se scot din seră şi se transportă la platformă.
Prin defoliere se obţine o circulaţie mai bună a aerului printre plante, pătrunderea mai bună
a luminii la nivelul fructelor, se grăbeşte maturarea fructelor, creşte producţia timpurie şi se reduce
riscul infecţiei cu agenţi patogeni. Executarea lucrărilor de întreţinere se execută pe platforme la
înălţimi diferite (foto 21.11).
Foto 21.11. Platformă pentru executarea lucrărilor de întreţinere
320
Stimularea fructificării este necesară în special la ciclul I de cultură când intensitatea
luminoasă şi temperatura sunt scăzute, ceea ce duce la o slabă legare a fructelor. Pentru a evita acest
risc, se procedează la stimularea fructificării prin diferite mijloace în scopul creşterii producţiei.
Astfel, se folosesc fitoregulatori pentru legarea fructelor (vezi Substanţe bioactive folosite în cultura
legumelor). Se aplică prin stropiri sau scufundarea florilor în soluţie o singură dată. Depăşirea
concentraţiei soluţiei determină obţinerea de fructe deformate, cu goluri şi mai puţin gustoase.
Stimularea fructificării se face şi prin mijloace mecanice, care constă în baterea repetată a sârmelor,
pentru a antrena polenul, folosind vibratoare electrice sau macanice scuturând întreaga plantă.
Cea mai eficientă şi mai sănătoasă modalitate de polenizare suplimentară, atât pentru om,
cât şi pentru mediu, este folosirea bondarilor pentru polenizarea florilor (foto 21.12), comercializaţi
sub numele de Natupol, Biobest etc. Bondarii (Bombus terestris) au fost folosiţi pentru polenizarea
tomatelor pentru prima dată în Belgia, în 1987, apoi s-au folosit şi se folosesc şi în culturile de
ardei, vinete, pepeni galbeni, castraveţi etc. Nu sunt pretenţioşi faţă de condiţiile climatice, în sensul
că zborul se efectuează şi în condiţii mai precare. Astfel, pot zbura la temperaturi de 6 - 8°C şi când
intensitatea luminoasă este scăzută (cu cer acoperit) de unde concluzia că se pot folosi şi iarna, spre
deosebire de albine, la care zborul se reduce sub 15°C. De asemenea, în zborul lor pot produce
unele vibraţii ale anterelor florilor, determinând ieşirea unei cantităţi mai mari de polen din floare,
ceea ce permite polenizarea florilor mai dificile (tomate sau vinete). Bondarii vizitează florile numai
când acestea au polen suficient, şi deci polenizarea are loc când florile sunt mature, asigurând
eficacitatea polenizării. Bondarii care trăiesc în colonii operează individual, nu comunică între ei şi
rămân în spaţiul în care au fost amplasaţi, spre deosebire de albine, care ies din seră, dacă găsesc
spaţiul necesar.
Introducerea stupilor în seră se execută când apar primele flori pe plantă. Amplasarea se
face pe un suport special care se pune pe scheletul serelor, la înălţimea de 0,5 - 1 m, iar pe un suport
se aşează cel mult 3 stupi. Ieşirea de zbor al fiecărui stup trebuie să fie în altă direcţie. După
amplasarea stupului, se lasă închis minim 30 de minute, în scopul împiedicării bondarilor să
părăsească stupul, fără primul zbor de orientare. De asemenea, se recomandă închiderea serelor
pentru câteva ore după deschiderea ieşirii de zbor a stupului. O colonie de bondari poate poleniza
plantele pe o suprafaţă de 1.000 - 3.000 m2 pentru 6 - 8 săptămâni. Numărul de colonii necesare
depinde de tipul de seră sau solar, de perioada de timp când se înfiinţează cultura, de cultivar, de
numărul de plante la m2 etc.
Hrănirea bondarilor se face cu soluţie pe bază de zahăr, comercializată sub denumirea de
Beehappy, Biogluc sau pregătită (1.200 g zahăr/1 l apă).
Polenizarea cu bondarii Natupol poate fi observată la tomate prin apariţia unor pete cafenii
pe staminele florii, la alte specii neputând fi observate asemenea indicii.
Numărul de insecte este relativ mic pentru o suprafaţă, având capacitatea de a poleniza un
număr mare de flori, nu sunt agresivi ca albinele, se adaptează uşor în spaţiile protejate.
Temperaturile prea ridicate pot fi letale pentru coloniile de bondari, de aceea, în sere, temperatura
nu trebuie să depăşeacă 35°C. Temperaturile de 0°C sunt, de asemenea, letale.
Avantajele folosirii bondarilor sunt:
o creşterea producţiei (în Belgia la nivelul anilor '50, 25 % din legume erau obţinute în
sere, iar în 1994 75 %, datorită tehnologiilor avansate (Fabio Piccoli);
o se elimină produsele chimice pentru stimularea legării fructelor, obţinând produse mai
puţin poluate;
o îmbunătăţirea calităţii fructelor;
o se adaptează uşor la spaţii închise.
321
Foto 21.12. Stup cu bondari
Fertilizarea cu bioxid de carbon

Este foarte importantă şi se practică acolo unde culturile legumicole în sere se conduc după
tehnologii avansate, deoarece participă direct în procesul de fotosinteză. Concentraţiile mai mari de
CO2 în spaţiul cultivat, asociat cu ceilalţi factori de mediu duc la obţinerea unor sporuri de
producţie deosebite. Se realizează cu instalaţii speciale prevăzute cu furtune de plastic prin care
CO2 este distribuit în spaţiul de cultură. Se realizează cu instalaţii speciale (foto 21.13).
Foto 21.13. Instalaţia de fertilizare cu CO2

Întrebarea nr. 1
a) Care sunt avantajele cultivării legumelor în sere?
b) Care sunt ciclurile de cultură şi speciile legumicole care se pretează

pentru cultura în sere?
322
 care sunt speciile legumicole care se cultivă în sere şi avantajele şi
dezavantajele acestui sistem de cultură;
 care sunt ciclurile de cultură în sere;
 care sunt lucrările de întreţinere generale şi speciale aplicate culturilor
legumicole în sere.
Întrebarea nr. 1
a) Avantajele cultivării legumelor în sere sunt multiple, şi anume:
obţinerea producţiei de legume în extrasezon şi asigurarea consumului
de legume proaspete în tot timpul anului, obţinerea de producţii foarte
mari la unitatea de suprafaţă comparativ cu alte sisteme de cultură,
industrializarea culturii legumelor prin practicarea sistemului de cultură
fără sol, posibilitatea exportării produselor legumicole şi creşterea
veniturilor la unitate de suprafaţă, asigurarea unor locuri de muncă
permanente etc.
b) Cultura în sere se practică la un număr restrâns de specii legumicole, şi
anume: tomate, ardei, vinete, castraveţi, pepeni galbeni, fasole
urcătoare, ca şi culturi de bază şi verdeţuri ca şi culturi secundare.
Cultura legumelor în sere se derulează în 2 cicluri: ciclul I de cultură
cuprins între 10 și 15 ianuarie şi sfârşitul lunii iunie-începutul lunii
iulie şi ciclul II de cultură cuprins între 15 și 20 iulie şi 15 și 20
noiembrie.
În perioada noiembrie-ianuarie, mai ales când resursele financiare sunt
scăzute, se practică un ciclu intermediar când se cultivă speciile
legumicole nepretenţioase faţă de temperatură şi cu perioadă scurtă de
vegetaţie (salată, ridichi de lună, ceapă şi usturoi verde).

323
1. Care sunt lucrările de îngrijire generale aplicate culturilor legumicole
în sere? – 4,5 p.
2. Care sunt lucrările de îngrijire speciale aplicate culturilor legumicole în
sere? – 4,5 p.
mai eficiente.

2. Ciofu Ruxandra, Stan N., Popescu V., Chilom Pelaghia, Apahidean S., Horgoş A.,
Berar V., Karl Fritz Lauer, Atanasiu N., 2004 – Tratat de legumicultură. Editura Ceres,
Bucureşti.
4. Voican V., Lăcătuş V., 1998 – Cultura protejată a legumelor în sere și solarii. Editura
Ceres, Bucureşti.
324
A CIUPERCILOR
Cuprins
22.2. Tehnologia generală de cultură a ciupercii albe (Agaricus bisporus)...................... 326
22.2.1. Sisteme de cultură......................................................................................... 326
22.2.2. Localuri de cultură........................................................................................ 327
22.2.3. Substratul de cultură..................................................................................... 329
22.2.4. Producerea miceliului................................................................................... 331
22.2.5. Însămânţarea miceliului................................................................................ 332
22.3. Tehnologia generală de cultură a bureţilor Pleurotus spp........................................ 333
22.3.1. Substratul de cultură..................................................................................... 333
22.3.2. Însămânţarea miceliului................................................................................ 335

 cunoască tehnologia de cultură la ciuperca albă;
 cunoască tehnologia de cultură a bureților Pleurotus;
 cunoască etapele de producere a miceliului.
Cultura ciupercilor este o cultură cu totul deosebită faţă de alte plante, care se conduce
după o tehnologie specială. Este o activitate atractivă, poate constitui chiar un hobby, dar necesită
foarte multe cunoştiinţe de specialitate şi multă responsabilitate.
Ciupercile sunt foarte apreciate din punct de vedere alimentar, constituind „carnea
vegetală”, datorită valorii nutritive foarte ridicate. Sunt consumate în special de vegetarieni, dar în
aceeaşi măsură pot fi consumate şi de alte categorii de populaţie. Ciupercile prezintă un conţinut
ridicat în proteine uşor asimilabile, proteine care, în comparaţie cu cele de origine animală, nu
contribuie la creşterea colesterolului din sânge. De asemenea, conţin cantităţi apreciabile de
vitamine din complexul B (B1, B2, B5) şi apă, care duce la o bună hidratare a organismului.
Speciile de ciuperci cultivate sunt circa 20 - 25, însă mai cunoscute sunt:
 ciuperca albă (Agaricus bisporus);
 buretele (Pleurotus ostreatus);
 buretele roşiatic (Pleurotus florida);
325
 buretele ciuciulete (Coprinus comatus);
 ciuperca paielor (Stropharia rugosa-annulata).
 existenţa şi pregătirea spaţiilor de cultură;

Tehnologia de cultură
 pregătirea substratului de cultură;
a ciupercilor se desfăşoară la
 însămânţarea miceliului (inocularea);
parametrii optimi
 lucrările de îngrijire specifice;
dacă se asigură:
 recoltarea ciupercilor.
22.2. Tehnologia generală de cultură a ciupercii albe (Agaricus bisporus)
22.2.1. Sisteme de cultură
sistemul clasic
Ciuperca albă se cultivă în 3 sisteme: sistemul semiintensiv
sistemul intensiv
Sistemul clasic este un sistem tradiţional de cultură a ciupercilor, care se desfăşoară în

spaţii simple, dezinfectate (grajduri, hale pentru creşterea puilor, pivniţe, subsoluri etc.), care să
asigure un minimum de condiţii de mediu. În acest sistem, ciupercile se cultivă în 2 cicluri pe an:
unul de primăvară şi altul de toamnă, pentru a putea asigura temperatura necesară în diferite faze ale
fluxului tehnologic. Dacă există posibilităţi de încălzire, se poate executa şi un ciclu de iarnă.
Producţia obţinută este de 5 - 6 kg/m2/ciclu.
Sistemul semiintensiv reprezintă un sistem clasic perfecţionat, în sensul că localul de
cultură este dotat cu o instalaţie de încălzire, iar ventilaţia este mecanică. Substratul de cultură se
pasteurizează, se aşează pe stelaje sau lăzi suprapuse, iar localurile sunt reprezentate de construcţii
vechi, cum sunt forturile, halele dezafectate etc., în care se pot dirija mai bine factorii de mediu
decât în sistemul clasic. Se execută 3 - 4 cicluri pe an, iar producţia este de 7 - 9 kg/m2/ciclu.
Sistemul intensiv este sistemul industrial de cultură a ciupercilor şi se caracterizează prin:
 spaţii (ciupercării) special construite, în care se dirijează toţi factorii de mediu la nivelul
optim, fiind dotat cu instalaţii speciale;
 necesită un substrat de cultură de calitate superioară, obţinut după o tehnologie specială
care include pasteurizarea obligatorie;
 folosirea eficientă a spaţiului de cultură prin aşezarea substratului pe 5 - 6 rânduri;
 mecanizarea şi automatizarea în întregime a fluxului tehnologic;
 obţinerea de producţii foarte ridicate, 10 - 12 kg/m2/ciclu;
 posibilitatea efectuării culturii tot timpul anului.
Sistemul intensiv se poate aplica în 3 variante:
 sistemul intensiv monozonal;
 sistemul intensiv bizonal;
 sistemul intensiv plurizonal.
326
Sistemul intensiv monozonal se caracterizează prin aceea că toate etapele procesului
tehnologic se desfăşoară în acelaşi spaţiu, cu excepţia pregătirii substratului până la pasteurizare.
Aşezarea substratului se face în straturi, pe stelaje, pe 4 - 6 rânduri. Durata unui ciclu de producţie
este de 90 - 100 zile, perioada de recoltare de 45 - 55 zile, iar numărul de cicluri pe an este de 3 - 4,
cu o producţie de 10 - 12 kg/m2/ciclu.
Sistemul intensiv bizonal se caracterizează prin aceea că fluxul tehnologic de cultură se
desfăşoară în 2 zone (camere) distincte: una în care se execută pasteurizarea, iar alta în care se
desfăşoară toate celelalte etape (aşezarea substratului, însămânţarea, formarea ciupercilor,
recoltarea). Substratul se aşează în lăzi suprapuse sau în saci, se transportă mecanizat cu
electrostivuitorul. Durata unui ciclu este de circa 90 de zile, iar numărul de cicluri pe an este de 4.
Producţia pe fiecare ciclu este tot de 10 - 12 kg/m2.
Sistemul intensiv plurizonal se caracterizează prin faptul că, fiecare etapă tehnologică se
desfăşoară în camere (zone) diferite (fig. 22.1).
Fig. 22.1. Planul unei ciupercării în sistem plurizonal
Este practicat în ciupercăriile moderne din SUA, Italia, Franţa, Olanda şi dă cele mai bune
rezultate. Fluxul tehnologic este în întregime automatizat, ceea ce permite realizarea a 7 - 8 cicluri
pe an, iar producţia de ciuperci este de 20 - 25 kg/m2/ciclu (Zăgrean V., 1998). Substratul se aşează
pe stelaje suprapuse din oţel galvanizat sau aluminiu, prevăzute cu pereţi laterali, pe care circulă
utilaje specifice pentru executarea lucrărilor de îngrijire şi recoltare. Introducerea substratului şi
evacuarea se face cu ajutorul unor benzi transportoare.
22.2.2. Localuri de cultură
Localurile de cultură sunt diferite în funcţie de sistemul de cultură a ciupercilor. Astfel,

pentru sistemul clasic, este important ca localul să fie ferit de inundaţii, să aibă o bună ventilaţie
naturală şi să nu înregistreze variaţii mari de temperatură pe perioada cultivării ciupercilor. Se
utilizează cariere de piatră, tuneluri dezafectate sau mine părăsite, precum şi cele amintite la
caracterizarea sistemului clasic.
327
În cultura ciupercilor, se folosesc şi localuri cu utilizare mixtă: uscătorii de tutun, depozite,
sere, răsadniţe sau cele cu destinaţie specială (ciupercăriile).
Se pot construi spaţii noi pentru cultura ciupercilor numite microciupercării (fig. 22.2).
Fig. 22.2. Schiţa unei ciupercării

(Ioana Tudor, 1996)
 să aibe o sursă sigură de apă în toate anotimpurile;

 să fie ferite de inundaţii şi să aibă canalizare;
 să permită ventilaţia liberă sau forţată a aerului cu
Condiţiile pe care
ventilatoare;
trebuie să le îndeplinească
 să fie dotate cu instalaţii de dirijare a microclimatului, mai
localurile de cultură
simple sau mai complexe, în funcţie de sistemul de cultură
sunt:
a ciupercilor;
 să fie izolate termic, pentru a nu înregistra variaţii mari de
temperatură şi să prezinte camere tampon la intrare.
Microciupercăriile se amplasează pe terenuri cu apă freatică la adâncime mare, adăpostite

natural, departe de zonele poluate, în apropierea căilor de acces. Sunt de suprafaţă sau
semiîngropate, în a doua situaţie diferenţele de temperatură înregistrate fiind mai mici.
Pregătirea localurilor
Indiferent de tipul de local, este important ca, înaintea fiecărui ciclu de cultură, localul să
fie cât mai curat (aproape perfect), atât pereţii laterali, cât şi podeaua. Se dezinfectează termic (dacă
există posibilităţi), cu abur la peste 70°C, timp de 12 ore, pentru a distruge ciupercile dăunătoare.
Dezinfecţia chimică se execută prin stropiri cu amestec de produse (3 kg piatră de var măcinată +
2 l formalină, 1 kg Lindatox şi 10 l lapte de var la 100 l apă, Zăgrean V., 1998) şi o gazare, prin
arderea de sulf în încăpere.
Pregătirea substratului de cultură (compostului)
Reuşita culturii ciupercilor depinde în foarte mare măsură de calitatea substratului de
cultură.
328
22.2.3. Substratul de cultură
Substratul (compostul) este de două feluri:

 natural, provenit din gunoi de cabaline + paie, sau gunoi de cabaline amestecat cu
gunoi de alte animale (capre, oi, vaci, păsări) şi paie;
 sintetic, alcătuit din paie şi gunoi de păsări.
Materiale necesare pregătirii compostului
Gunoiul de cabaline constituie materialul de bază pentru compostul din sistemul clasic.
Trebuie să conţină paie în proporţie de 70 - 75 %, folosite la aşternut, şi 25 - 30 % dejecţii solide.
Culoarea să fie galbenă-aurie, să nu fie mucegăit şi neintrat în fermentaţie, să nu conţină corpuri
străine. Pentru a nu intra în fermentaţie, se păstrează uscat, ferit de precipitaţii, în straturi de până la
1 m grosime. În procesul de fermentare, se udă cu must de gunoi de grajd, degajă cantitate mare de
căldură şi constantă o perioadă de circa două luni.
Gunoiul de păsări este folosit la producerea compostului sintetic, împreună cu paiele. Se
găseşte aproape în toate reţetele de compost, deoarece are conţinut ridicat de azot (2,5 - 3,5 %),
fosfor, potasiu şi calciu, mai ales când provine de la tineret (pui), şi aşternutul este de coji de
seminţe de floarea-soarelui, rumeguş, ciocălăi de porumb măcinaţi sau paie. Se păstrează uscat,
pentru perioade îndelungate de timp.
Gunoiul de bovine se foloseşte în amestec cu cel de cabaline, mai bun fiind cel provenit de
la tineret, care conţine substanţe azotoase, substanţă uscată, apă etc. Degajă cantitate destul de mare
de căldură şi constantă pe aproximativ 1,5 - 2 luni.
Gunoiul de ovine, caprine şi porcine se foloseşte destul de puţin, de obicei în amestec cu
gunoiul de cabaline şi de bovine.
Paiele cele mai folosite sunt cele de cereale, care conţin cantităţi mari de glucide şi
substanţe minerale în proporţie de 10 - 15 %. Se zdrobesc înainte de folosire.
Tulpinile şi ciocălăii de porumb se folosesc mărunţiţi şi hidrataţi, la pregătirea
compostului, în proporţie de 5 - 10 %.
Rumeguşul, talaşul provenit de la foioase se foloseşte în amestec cu alte materiale (gunoi
de păsări, de bovine).
Pentru pregătirea compostului, se mai pot folosi: colţi de malţ, care sunt bogaţi în azot
(circa 40 %), cu scopul de a accelera procesele enzimatice care duc la fermentarea compostului şi
borhotul de bere etc.
În amestec cu aceste materiale organice, pentru obţinerea unui compost de calitate, se mai
utilizează unele materiale auxiliare: ipsos sau îngrăşăminte chimice: uree tehnică, superfosfat 5 -
7 kg/t de compost, sulfat de amoniu şi, în măsură mai mică, carbonatul de calciu.
Pregătirea compostului pentru cultura în sistem clasic
Compostul clasic se obţine din gunoi de cal şi paie (25 - 30 %). La o tonă de compost se
folosesc: 500 kg gunoi de cabaline la care se adaugă ipsos 25 kg, superfosfat 7 kg şi sulfat de
amoniu 7 - 8 kg, iar la 10 m2 de ciupercărie, sunt necesare 800 - 1.000 kg compost (Ioana Tudor,
1996). O tonă de compost se obţine din circa 500 kg material uscat.
O altă reţetă de compost mixt este cu (la o tonă de compost):
o gunoi de porcine 250 kg;
o gunoi de păsări 100 kg;
o paie de grâu 150 kg. Se prepară ca şi reţeta anterioară.
329
Fazele pregătirii compostului sunt:
 faza anaerobă;
 faza aerobă.
Faza anaerobă cuprinde preînmuierea componentelor. Pentru aceasta componentele se
aşează pe platforme betonate în grămezi, se udă zilnic pentru o hidratare completă, până când apa
sau mustul se scurge pe sub masa de gunoi şi se tasează pentru a nu pătrunde aerul. De regulă,
durează 4 - 5 zile.
Faza aerobă se desfăşoară în prezenţa aerului; compostul se ia din platforma de
preînmuiere şi se aşează afânat într-o altă platformă, de circa 1,5 m înălţime, 2 m lăţime şi lungimea
variabilă, şi se menţine astfel încă 4 - 5 zile, după care încep întoarcerile. Se execută 4 - 5 întoarceri
la 3 - 4 zile, adăugând îngrăşăminte şi amendamente, conform reţetei, după cum urmează:
 la prima întoarcere se adaugă 5 - 6 kg de ipsos;
 la întoarcerile 2 şi 3 se adaugă câte 3 - 4 kg ipsos, 3 - 4 kg superfosfat, iar pentru
dezinfecţie CuSO4 1 kg/t de compost;
 la întoarcerile 4 şi 5 nu se mai adaugă îngrăşăminte, ci se fac stropiri pentru combaterea
ciupercilor patogene, folosind Benlate 0,2 %, Dimilin 0,2 % (pentru acarieni). După
ultima întoarcere, se introduc canale de aerisire perforate, iar platforma se acoperă cu
folie de polietilenă timp de 48 ore, când temperatura substratului este de 55 - 60°C, în
scopul pasteurizării naturale.
o culoare, care trebuie să fie cafenie închisă;

o gradul de umiditate de circa 65 % (strâns în mână aceasta să
Un compost de calitate rămână umedă, fără să curgă mustul);
se apreciază după: o paiele să se rupă uşor;
o pH de 7,2 - 7,4;
o conţinut în azot total 1,8 - 2,2 mg %.
Pregătirea compostului pentru cultura în sistem intensiv

Reţeta de compost este alcătuită din:
o paie de grâu - 350 kg;
o gunoi de păsări - 150 kg;
o malţ - 50 kg;
o uree tehnică - 7 kg;
o ipsos - 20 kg.
Este un compost sintetic specific sistemului intensiv de cultură a ciupercilor.
Fazele de pregătire a compostului sunt la fel ca la obţinerea compostului clasic, adică faza
anaerobă şi faza aerobă.
Faza anaerobă cuprinde preînmuierea, care constă în aşezarea componentelor într-o
platformă cu lăţimea de circa 2 m, înălţimea de 1,5 m şi lungimea variabilă, şi udarea cu must de
gunoi de grajd sau apă timp de 5 zile, în ultima zi adăugând jumătate din cantitatea de uree.
Faza aerobă se desfăşoară în prezenţa aerului, luând compostul din platforma de
preînmuiere şi alcătuind o altă platformă de dimensiuni asemănătoare, dar afânată. Se execută 4
întoarceri, la interval de 1 - 2 zile; la primele 2 întoarceri se adaugă malţul şi ipsosul, având grijă ca
marginile platformei să vină în centrul platformei şi invers, pentru a asigura o omogenitate foarte
bună a compostului. O etapă deosebit de importantă o constituie pasteurizarea compostului, pe cale
330
termică cu abur. Rolul pasteurizării este acela de a distruge ciupercile patogene şi dăunătorii
specifici, eliminarea amoniacului, scăderea pH-ului şi a umidităţii până la valori optime. Pentru
pasteurizare, compostul se introduce în spaţii închise (ermetice), dotate cu instalaţii de dezinfecţie şi
de ventilaţie pentru introducerea aerului proaspăt şi se aşează afânat. Se montează termometre în aer
şi în compost şi se urmăreşte continuu procesul de dezinfecţie.
Pasteurizarea se face la o temperatură de 57 - 58°C, timp de 10 - 24 ore. Temperatura nu
trebuie să depăşească 60 - 62°C pentru a nu fi distruse ciupercile folositoare (ciuperci saprofite,
actinomicete). Apoi temperatura scade treptat la 54 - 55°C şi se menţine 3 zile. Apoi, temperatura
scade la 45°C şi se menţine 24 - 48 de ore, apoi furnizarea agentului termic se întrerupe. Se poate face
şi o pasteurizare rapidă, la 60°C timp de 6 - 8 ore, apoi temperatura scade timp de 5 - 6 ore cu 1 - 3°C.
Aşezarea compostului pentru însămânţare
În funcţie de sistemul practicat, compostul se aşează în saci de plastic cu capacitatea de 20 -
25 kg, lăzi de diferite dimensiuni, în biloane direct pe sol, dacă cultura se face în sere, solarii, sau
direct pe pardoseală, în straturi cu grosimea de 10 - 20 cm, la sistemul clasic.
La sistemul intensiv şi semiintensiv, se aşează pe stelaje suprapuse, cu distanţa între ele de
50 - 60 cm. Stelajele pot fi din metal sau prefabricate de beton.
22.2.4. Producerea miceliului
Miceliul reprezintă materialul biologic folosit pentru înfiinţarea culturilor de ciuperci, care
se obţine în laboratoare specializate, printr-un proces tehnologic specific.
Miceliul granulat se produce pe boabe de cereale (grâu, secară, sorg, mei) sau pe perlit, cu
granule de 2 - 3 mm (Ioana Tudor, 1996). Acest tip de miceliu permite însămânţarea prin
împrăştiere, are o capacitate foarte mare de împânzire a substratului, este produs în condiţii strict
controlate (unele etape, în mediu aseptic), reducând pericolul infectării cu specii de ciuperci
dăunătoare. În sistemul intensiv, însămânţarea cu acest tip de miceliu se poate mecaniza.
Producerea miceliului se execută în unităţi specializate, în 2 zone:
- zona nesterilă;
- zona sterilă.
Zona nesterilă este zona unde se pregătesc boabele de cereale, în vederea inoculării.
Acestea se spală, se fierb (fără să plesnească tegumentul), se amestecă cu ipsos şi carbonat de calciu
şi apoi se introduc în nişte flacoane (mecanizat), câte 500 g/flacon. Flacoanele se închid cu dopuri
de vată şi pergament, se introduc în autoclav pentru sterilizare la 130°C, timp de 90 - 120 minute.
Zona sterilă. Flacoanele se scot din autoclav şi se transportă pe cărucioare în camera de
inoculare, unde se inoculează cu miceliu provenit din culturi pure, de la speciile de ciuperci amintite
anterior. Inocularea se face în condiţii absolut sterile.
După inoculare, flacoanele se trec în spaţii unde temperatura este de 25°C, timp de 25 - 30
de zile, unde miceliul împânzeşte suportul.
După incubarea miceliului în flacoane, se trece în spaţii pentru conservare pentru cel mult
o lună sau o lună şi jumătate, la temparatura de 1 - 3°C.
Pentru livrare, miceliul se scoate din flacoane şi se ambalează în pungi de plastic de câte un
kilogram, însoţite de o etichetă pe care este scrisă tuplina de ciuperci şi specia. Apoi se pun în cutii
de carton perforate, câte 10 - 12 pungi, pe care de asemenea, se lipeşte o etichetă. Se mai poate
ambala şi în sticle mai largi la partea superioară, având o capacitate de 700 g.
331
22.2.5. Însămânţarea miceliului
Însămânţarea miceliului se execută când temperatura în substrat este de 27 - 28°C, prin

încorporare în substrat. Însămânţarea se face în 2 etape, şi anume: în prima etapă, jumătate din
cantitatea de miceliu se împrăştie la suprafaţa compostului şi se încorporează în masa de compost;
în a doua etapă, care se desfăşoară imediat după prima, se împrăştie cealaltă jumătate de miceliu, se
încorporează în substrat, având grijă ca miceliul să ajungă până la baza recipientului, după care
substratul se nivelează şi se tasează cu un tasator din lemn. Circa 100 g din cantitatea de miceliu se
reţine, fiind împrăştiată la suprafaţa substratului ca mijloc de control; se numeşte şi miceliu de
control. În sistemul intensiv, toate operaţiunile se execută mecanizat.
Norma de miceliu este de 700 - 1.000 g/100 kg compost (sau m2).
Se acoperă straturile cu hârtie de ziar, care să menţină umezeală şi se udă zilnic, peste
hârtie. Se ţine 7 - 8 zile şi apoi se adaugă amestecul de acoperire. Dacă se întârzie, este afectată
producţia proporţional cu durata întârzierii.
Amestecul de acoperire se pregăteşte după mai multe reţete (Ioana Tudor, 1996):
1. - turbă 3 părţi; 3. - pământ de ţelină 3 părţi;
- nisip o parte; - nisip o parte;
- cretă furajeră 5 %. - praf de cărbune 2 părţi.
2. - turbă 3 părţi; 4. - pământ de ţelină 3 părţi;

- piatră calcaroasă o parte; - nisip o parte;
- cretă furajeră 5 %. - cretă furajeră 10 %.
Amestecul pregătit se dezinfectează cu abur la 60°C, timp de 5 - 6 ore, sau cu formalină, la

3
1 m de amestec fiind necesari 2 litri, care se administrează în întreaga masă de amestec. Se acoperă
cu polietilenă timp de 8 - 10 zile, după care se poate folosi pentru acoperire.
o umiditatea de 65 - 70 %;
Condiţii de calitate a o pH – 7,2 - 7,6;
amestecului de acoperire: o conţinut în calciu activ 5 - 10 %;
o conţinut în azot organic 0,18 %.
Se aşează peste substratul de cultură dacă nu au apărut ciuperci nefavorabile, într-un strat
de 3 - 4 cm, uniform de gros, fără tasare. Dacă s-au semnalat infecţii cu alte ciuperci, se
dezinfectează locul respectiv, înainte de acoperire, cu formalină 2 % sau Perozin 1 kg/m2. După
încheierea acoperirii, întreg spaţiul de cultură se dezinfectează cu formalină 2 %, prin stropiri
generale (pardoseală, stelaje, lăzi cu amestec, pereţi etc.).
 dirijarea temperaturii; temperatura în perioada de incubare

(împânzire a miceliului) trebuie să fie de 20 - 24°C în spaţiul de
Lucrări de îngrijire a
cultură, iar după acoperirea cu amestec, de 18 - 20°C;
culturii de ciuperci:
 dirijarea umidităţii prin udarea zilnică a pardoselei, a pereţilor şi
a amestecului, pentru a se menţine la un nivel de 85 %, atât în
faza de incubare, cât şi de acoperire;
332
 asigurarea ventilaţiei pentru asigurarea unui schimb optim de aer
între interiorul şi exteriorul ciupercăriei, concentraţia de CO2 nu
trebuie să depăşească 0,1 %;
 tratamente fitosanitare cu formalină 0,5 %, de 2 ori pe săptămână,
stropiri cu Nogos 0,2 %;
 eliminarea ciupercilor bolnave şi dezinfectarea locală;
 stropiri cu suspensii de drojdie de bere, în concentraţie de 0,5 -
1 %, pentru împânzirea miceliului, o dată pe săptămână în
perioada de recoltare;
 menţinerea unei stări de curăţenie perfecte în ciupercărie.
Recoltarea ciupercilor
Recoltarea începe după 3 - 4 săptămâni de la acoperirea substratului şi 30 - 35 zile de la
însămânţare. Din acest moment, temperatura în ciupercărie trebuie să scadă la 15 - 17°C, această
specie nefiind foarte pretenţioasă la temperatură. Recoltarea se face în etape (5 - 6), pe măsură ce
apar ciupercile, în primele 3 - 4 etape obţinând 60 - 70 % din totalul producţiei. Recoltarea se face
manual, prinzând cu mâna pălăria şi cu un cuţit inoxidabil se taie la bază, executând şi o uşoară
răsucire a ciupercii. Se recoltează şi se ambalează direct, deoarece sunt foarte perisabile, iar
resturile se colectează şi se evacuează din ciupercărie.
22.3. Tehnologia generală de cultură a bureţilor Pleurotus spp.
Ciupercile Pleurotus sunt mai puţin pretenţioase faţă de factorii de mediu, aceste specii
crescând liber în natură pe buturugi, cioturi, ramuri etc. Poartă denumirea de bureţi. Pe aceste
considerente se bazează cultura bureţilor în mod controlat.
Spaţiile folosite sunt aproape aceleaşi ca şi pentru ciuperca albă, însă, pentru bureţi, aceste
spaţii trebuie să fie foarte bine iluminate (natural sau artificial), lumina influenţând în mod evident
fructificarea. Se folosesc serele, răsadniţele, balcoanele, verandele, solariile etc. Pregătirea se
execută la fel ca şi pentru ciuperca albă.
22.3.1. Substratul de cultură
Cultura bureţilor se execută pe substrat cu valoare energetică foarte scăzută şi conţinut

ridicat în celuloză, care se obţine din deşeuri din industria lemnului, silvicultură, agricultură. Astfel,
se folosesc paie de grâu, orez, ciocălăi de porumb, rumeguş, vreji de leguminoase, puzderii de in şi
cânepă, scoarţă de copaci etc. Materialele se mărunţesc şi se menţin uscate până la folosire şi, în
funcţie de combinaţiile alese, sunt mai multe reţete de cultură. La pregătirea substraturilor se mai
folosesc şi alte materiale (deşeuri de bumbac, deşeuri de la fabricile de chibrituri, şroturi de soia,
tărâţe de grâu, de porumb), din care se face o uruială ce se amestecă cu componentele de bază, în
proporţie de 5 - 30 %. Se administrează şi amendamente.
Reţetele de substrat sunt redate în tabelele 22.1, 22.2.
333
Tabelul 22.1
Reţete de substrat cu materiale din mediul rural (%)
(Ioana Tudor, 1996)
Materialul/reţeta 1 2 3 4 5 6 7
Paie 40 60 10 - 50 - 60
Coceni, ciocălăi 30 35 50 20 - - -
Talaş 24 - - 50 - 30 10
Rumeguş - - 35 25 - 30 -
Frunze - - - - - 24 -
Scoarţă de copac - - - - 34 - -
Vreji - - - - - - 25
Tărâţe - - - - 10 10 -
Cretă furajeră 6 5 5 5 6 6 5
Tabelul 22.2
Reţete de substrat cu materiale din mediul urban (%)
(Ioana Tudor, 1996)
Reţeta/materialul 1 2 3 4 5 6 7
Puzderii de in şi cânepă - 80 - - - 30 -
Deşeuri bumbac 20 15 - 20 - - -
Frunze - - - - 30 30 25
Coji de floarea-soarelui - - 30 25 30 24 20
Deşeuri plante medicinale 45 - - - - - 20
Talaş, rumeguş - - 45 - 24 - -
Deşeuri de lemn - - - - - - 20
Mălai 10 - 10 10 10 - 10
Deşeuri de hârtie 20 - 10 - - 10 -
Cretă furajeră 5 5 5 5 6 6 5
 mărunţirea materialului se face prin zdrobire, tocare, măcinare, pentru a

creşte capacitatea de reţinere a apei;
 omogenizarea componentelor;
 umectarea materialelor se face după omogenizare sau înaintea acesteia,
în diferite recipiente (în bazine, cisterne, butoaie, căzi), prin acoperire
Pregătirea integrală cu apă sau pe platforme unde se udă cu furtunul 2 - 3 zile,
substratului materialele fiind aşezate în straturi succesive, care se pot amesteca de
cuprinde 1 - 2 ori, pentru o îmbibare mai bună;
următoarele  dezinfectarea cu apă fierbinte la 75 - 80°C, timp de 4 - 6 ore, executată
etape: o dată cu umectarea, sau cu abur injectat direct în recipientul folosit
pentru umectare, timp de 12 - 24 ore, temperatura aburului fiind de 65 -
70°C;
 cântărirea materialului dezinfectat după răcire, în scopul adăugării
cantităţii optime de amendamente şi miceliu, materialele iniţiale având
capacităţi diferite de absorbţie a apei;
334
 aprecierea calităţii se face prin:
o nivelul pH-ului care trebuie să fie între 5 şi 7;
o conţinutul în apă 70 - 75 %;
o să nu aibă miros respingător;
o culoarea să fie apropiată de cea iniţială;
o liber de agenţi patogeni şi dăunători;
o conţinutul în azot total de 0,7 - 1,3 % din substanţa uscată.
22.3.2. Însămânţarea miceliului
Miceliul se produce după aceeaşi tehnologie ca şi la ciuperca albă. Însămânţarea se execută

după cântărirea substratului dezinfectat, odată cu aplicarea amendamentelor. Substratul se pune în
recipiente mai mari, cu o capacitate de circa 100 kg (căzi), se administrează miceliul, din care se
reţine 10 % pentru control, var sau cretă şi se amestecă prin lopătare. Se pot folosi pentru
amestecare betoniere electrice.
Substratul amestecat şi dezinfectat se aşează în lăzi de PVC în grosime de 20 - 25 cm, în
saci de plastic cu diametrul de 25 - 40 cm şi capacitatea de 8 - 25 kg, distanţaţi la 10 - 15 cm unul
de altul, în coşuri, stelaje, în brichete (saci de plastic de 60 - 80 cm înălţime, la care după inoculare
se taie sacul în fâşii longitudinale sau se înlătură definitiv) (fig. 22.3).
Fig. 22.3. Aşezarea compostului (Ioana Tudor, 1996)
335
Etapele culturii propriu-zise:
 incubarea constă în împânzirea substratului de hifele miceliului, prin apariţia unui puf
alb în jurul bobului folosit ca suport pentru miceliu. Se observă începând cu a 2-a zi de
la însămânţare. Temperatura în această fază este diferită în funcţie de specia de bureţi:
20 - 22°C pentru Pleurotus ostreatus şi 24 - 26°C pentru celelalte, iar durata perioadei
de incubare este de 25 - 30 de zile la P. ostreatus şi 17 - 20 de zile la P. florida, P.
cornucopiae, P. sajor-caju.
În spaţiile de incubare, se menţine o stare perfectă de curăţenie şi se fac stropiri cu Decis
0,05 %, pentru musculiţele atrase de mirosul de miceliu. Umiditatea trebuie să fie de 75 -
80 %, se asigură o bună ventilaţie, deoarece concentraţia de CO2 nu trebuie să depăşească
0,08 % la P. ostreatus şi 0,03 % la celelalte. Lumina în această etapă lipseşte.
 maturarea miceliului începe de la sfârşitul incubării până la apariţia butonilor de
fructificare şi durează între 5 şi 10 zile, în funcţie de specie. La cultura pe brichete, nu
trebuie să se îndepărteze prea repede recipientele în care a fost pus substratul, pentru că
există riscul pierderii miceliului, dacă acesta este imatur;
 recoltarea începe după 15 - 20 de zile la tulpinile precoce de P. florida, P. cornucopiae
şi după 25 - 30 de zile la P. ostreatus, în valuri care apar la interval de 8 - 10 zile. Într-un
val se fac 4 - 5 recoltări. Recoltarea se face dislocând prin răsucire întreg buchetul
(bureţii apar în buchete), un buchet având până la 15 - 20 de carpofori. Momentul
recoltării este când pălăria este aproape plată; întârzierea determină răsucirea, înmuierea
şi schimbarea culorii. Recoltarea durează 60 - 80 de zile, în funcţie de specie, iar
producţia rezultată este de 15 - 20 kg/100 kg substrat.
În perioada de recoltare, se asigură o temperatură de 12 - 16°C pentru P. ostreatus şi
17 - 24°C pentru celelalte specii; umiditatea trebuie să fie de 70 - 75 % în substat şi 80 -
90 % în aer, ventilaţie repetată, pentru ca CO2 să nu depăşească concentraţia de 0,1 %,
iar lumina 10 - 12 ore/zi.
Întrebarea nr. 1
a) Care sunt materialele care se folosesc pentru pregătirea compostului

pentru ciuperca albă? Dar pentru Pleurotus?
b) Câte zone are un laborator pentru producerea miceliului şi cum

descrieţi aceste zone?
c) Care sunt modalităţile de aşezare a compostului?
336
 care sunt speciile de ciuperci cultivate şi importanţa acestora;
 care sunt sistemele de cultură a ciupercilor;
 care sunt localurile pentru cultura ciupercilor şi ce condiţii trebuie să
îndeplinească;
 cum se obţine substratul de cultură pentru cultura ciupercilor;
 cum se produce miceliul şi cum se însămânţează;
 care sunt lucrările de îngrijire specifice culturilor de ciuperci.
Întrebarea nr. 1
a) Substratul pentru cultura ciupercii albe este alcătuit din mai multe
componente, deoarece este o specie mai pretenţioasă faţă de hrană.
Principalele materiale pentru cultura intensivă a ciupercii albe sunt:
gunoi de păsări, paie de grâu, malţ, ipsos şi uree tehnică, iar pentru
cultura clasică se foloseşte gunoi de grajd, în special cel de cabaline,
paie de cereale şi îngrăşăminte, în diferite proporţii în funcţie de reţeta
folosită.
La Pleurotus se folosesc matriale mai sărace în elemente nutrive, dar
mai bogate în celuloză, precum paiele de grâu, orez, ciocălăii de
porumb, rumeguşul, vrejii de leguminoase, puzderii de in şi cânepă,
scoarţă de copaci.
b) Miceliul se produce în spaţii special amenajate care cuprind 2 zone:
zona nesterilă şi zona sterilă. În zona nesterilă se pregătesc boabele de
cereale prin fierbere până la plesnirea tegumentului, se amestecă cu
ipsos şi carbonat de calciu şi se ambalează în flacoane de 500 g, se
închid şi se trimit mai departe pentru sterilizare în autoclav la 130°C,
timp de 90 - 120 minute. În zona sterilă se aduc flacoanele cu miceliu
sterilizat şi se face inocularea cu miceliu din culturi pure în condiţii de
sterilizare maximă, după care se trec în camera de incubare la 25°C,
timp de 25 - 30 de zile pentru împânzirea miceliului.
c) La ciuperca albă, în sistemul intensiv şi semiintensiv, se aşează pe
stelaje suprapuse, cu distanţa între ele de 50 - 60 cm, iar în sistemul
clasic în saci de plastic cu capacitatea de 20 - 25 kg, lăzi de diferite
dimensiuni, în biloane direct pe sol, dacă cultura se face în sere, solarii,
sau direct pe pardoseală, în straturi cu grosimea de 10 - 20 cm. La
Pleurotus substratul se aşează în lăzi de PVC în grosime de 20 - 25 cm,
în saci de plastic cu diametrul de 25 - 40 cm şi capacitatea de 8 - 25 kg,
distanţaţi la 10 - 15 cm unul de altul, în coşuri, stelaje, în brichete (saci
de plastic de 60 - 80 cm înălţime.
337

1. Cum se pregăteşte compostul pentru cultura ciupercii albe în sistem
clasic şi intensiv? – 4 p.
2. Care sunt lucrările de îngrijire şi cum se dirijează factorii de mediu la
ciuperca albă şi la Pleurotus? – 5 p.
mai eficiente.

2. Mateescu N., 1975 – Producerea miceliului de ciuperci pe suport granulat. Rev. Producţia
vegetală - Horticultura, 8.
3. Mateescu N., 1982 – Producerea ciupercilor. Editura Ceres, Bucureşti.
4. Tudor Ioana, 1996 – Sfaturi practice pentru cultivatorii de ciuperci. Editura Ştiinţă şi
Tehnică, Bucureşti.
5. Zagrean V., 1993 – Cultura ciupercilor comestibile. Rev. Hortinform, nr. 16 - 17,
București.
338
RECOLTAREA, CONDIŢIONAREA, AMBALAREA,
TRANSPORTUL ŞI PĂSTRAREA LEGUMELOR
Cuprins
23.2. Momentul optim de recoltare................................................................................... 339
23.3. Metode de recoltare.................................................................................................. 341
23.4. Condiţionarea legumelor.......................................................................................... 342
23.5. Ambalarea legumelor............................................................................................... 343
23.6. Transportul legumelor.............................................................................................. 344
23.7. Păstrarea legumelor.................................................................................................. 345
23.10. Bibliografie minimală............................................................................................ 348

 aleagă corect momentul optim de recoltare, în funcție de destinația
producției;
 cunoască lucrările de condiţionare a produselor legumicole în vederea
creşterii valorii comerciale a acestora;
 cunoască condiţiile şi durata de păstrare a legumelor.
Recoltarea reprezintă ultima etapă a ciclului de producere a legumelor şi începutul etapei

de pregătire a acestora pentru valorificare şi consum. Recoltarea influenţează păstrarea calităţii
produselor, de aceea trebuie să se execute la momentul optim şi ţinând seama de gradul de
perisabilitate al acestora.
12.2. Momentul optim de recoltare
Acesta depinde de specie şi de destinaţia produselor (tabelul 23.1).

După destinaţia produselor, se disting următoarele momente de recoltare:
 recoltarea la maturitatea fiziologică reprezintă momentul în care părţile comestibile au
însuşirile caracteristice speciei şi soiului, iar seminţele sunt mature din punct de vedere fiziologic.
În acest moment se recoltează ardeiul lung şi gogoşar, pepenii, tomatele pentru industrializare;
339
Tabelul 23.1
Momentul optim de recoltare la unele specii legumicole
Specia Momentul recoltării Perioada din zi
Rădăcinoase Rădăcini tinere şi normal colorate pentru consumul Timp însorit, după rouă,
timpuriu; rădăcini de dimensiuni normale, fragede, pe sol uscat
coloraţie tipică soiului
Ridichi de lună Rădăcini formate, cu colorit specific, fără mugure Timp noros, dimineaţa
sau tijă floriferă sau seara
Varză albă Căpăţâni normale, bine îndesate Timp însorit, fără ploi
Conopidă Inflorescenţe bine formate, colorit specific, Dimineaţa sau seara,
fără zone brunificate sau pedicele florale cu menţinerea frunzelor
protectoare
Tomate pentru Fructe normal dezvoltate, coloraţie verde tipică Dimineaţa sau seara,
export soiului, cu început de coloraţie în zona punctului fără rouă sau picături de apă
stilar de la irigare
Tomate pentru Fructe colorate, în stadiul de pârgă Toată ziua, cu protejarea
consum fructelor de insolaţie
Tomate pentru Fructe mature fiziologic, culoare specifică, Toată ziua
industrializare fără deprecieri sau urme de atac
Ardei Fructe normal dezvoltate, coloraţie tipică soiului Toată ziua
Vinete Fructe normal dezvoltate, culoare tipică, Timp noros, dimineaţa
pulpa elastică, seminţe albe şi seara
Castraveţi Fructe de mărime conform Timp noros, dimineaţa
cerinţelor beneficiarului şi seara
Pepeni galbeni Culoare tipică soiului, pulpă colorată şi suculentă, Fără rouă sau picături de
seminţe mature, lucioase ploaie
Pepeni verzi Fructe de mărime şi luciu caracteristic, În orice perioadă
baza peduncului tip ventuză, cârcel peduncular
maroniu sau uscat, seminţe mature, tipice soiului
Dovlecei De la scuturarea florii până la 18 - 20 cm lungime, Timp noros, dimineaţa
pulpă consistentă, coajă crudă, şi seara
seminţe nedezvoltate
Mazăre pentru Păstăi verzi, fragede, boabe imature, Timp noros, dimineaţa
boabe de formă caracteristică şi seara
Fasole pentru Păstăi normal dezvoltate, fragede, Toată ziua, fără rouă sau
păstăi boabe în formare, nedezvoltate picături de ploaie
Salată, spanac Eşalonarea cererii pieţei, de la faza de rozetă, Dimineaţa sau seara, fără
până la apariţia tijei florale rouă sau picături de ploaie
Bame Capsule tinere şi fragede, nervuri nelignificate, Toată ziua, fără rouă
seminţe crude, în formare sau picături de ploaie
Ceapă şi usturoi Frunze cu treimea superioară colorată în galben, După rouă, timp uscat,
tupina falsă înmuiată, bulbi normal dezvoltaţi, sol reavăn
coloraţie în formare
Sparanghel etiolat Lăstari etiolaţi, normal dezvoltaţi, Dimineţa şi seara,
diametrul de 4 mm şi lungime peste 12 cm sol reavăn
Aromatice şi Până la colorarea butonilor florali Dimineaţa şi seara,
condimentare timp noros
340
 recoltarea la maturitatea comercială (de consum) reprezintă momentul când legumele
întrunesc însuşirile organoleptice, biometrice şi biochimice cerute de beneficiar. Se recoltează
ardeiul gras, vinetele, castraveţii, bamele, mazărea, dovleceii, verdeţurile;
 recoltarea la maturitatea tehnică (industrială) reprezintă momentul în care legumele
ating parametrii necesari procesului de prelucrare a acestora sub formă de conserve şi semiconserve
(murare, deshidratare, congelare, obţinerea pastei şi sucului de tomate etc.). La maturitatea tehnică
se recoltează varza, ceapa, tomatele, ardeiul, conopida etc.
Unele legume au capacitatea de a-şi definitiva calităţile gustative după îndepărtarea de pe
plantă, acest proces purtând numele de postmaturare. Această însuşire permite recoltarea mai
devreme a unor legume care sunt destinate exportului (tomatele care se recoltează începând de la
apariţia unei zone galbene în jurul punctului pistilar, gogoşarii la începutul colorării etc.).
Legumele se recoltează la o singură trecere prin cultură (cele pentru industrializare) sau
eşalonat, pe măsura formării părţilor comestibile şi cerinţelor consumatorilor (cele destinate
exportului sau consumului în stare proaspătă). Se recoltează la o trecere: mazărea, fasolea păstăi,
morcovul, ţelina, păstârnacul, sfecla, ceapa, usturoiul etc. Eşalonat se recoltează salata, spanacul,
tomatele pentru consum proaspăt, ardeii, vinetele, castraveţii, pepenii, varza, conopida, la interval
de câteva zile. Castraveţii cornichon şi tomatele pentru export se recoltează la interval de 1 - 2 zile,
vinetele la 3 - 4 zile etc.
Ca moment din zi, recoltarea legumelor se recomandă după ce roua s-a ridicat şi
temperatura începe să crească. Când temperatura este foarte ridicată în timpul zilei, recoltarea se
face dimineaţa devreme, pentru a evita deshidratarea legumelor. Depozitarea temporară se face în
şoproane, umbrare, magazii, unde produsele să fie ferite de radiaţia solară, de vânt sau precipitaţii.
23.3. Metode de recoltare
manual;
Recoltarea legumelor se execută: semimecanizat;
mecanizat.
Recoltarea manuală se practică la speciile legumicole cultivate în sere, solarii şi în câmp la

cele destinate consumului proaspăt (tomate, ardei, vinete, castraveţi, vărzoase, ridichi). Se
recoltează prin desprinderea de pe plantă cu mâna, prin tăiere cu cuţitul sau prin smulgere.
Recoltarea semimecanizată (foto 23.1) constă în efectuarea unor operaţiuni manuale, iar
altele mecanizat. Se practică la bulboase, rădăcinoase şi cartof şi constă în dislocarea părţilor
subterane mecanizat cu dislocatorul pentru rădăcinoase, DLR-4 şi apoi strângerea manuală a
producţiei. Se aplică şi la verdeţuri, prin tăiere mecanizată la nivelul solului. Recoltarea
semimecanizată asigură o productivitate mai mare comparativ cu recoltarea manuală, reducând
considerabil perioada de recoltare a legumelor.
Recoltarea mecanizată constă în executarea mecanizată a tuturor lucrărilor de recoltare
(foto 23.2). Se execută la speciile destinate industrializării, pe suprafeţe mari, folosind maşini
specifice SKT-2 pentru tomate, EM-II la varză, combina VUE pentru castraveţi, maşini care se află
în încercări, cu rezultate bune. La recoltarea mecanizată, se pretează salata, ardeiul pentru boia,
mazărea, fasolea pentru păstăi, ceapa, cartoful, morcovul, păstârnacul, sfecla, ţelina etc.
341
Foto 23.1. Maşina de recoltat salată
Foto 23.2. Recoltarea mecanizată a salatei
23.4. Condiţionarea legumelor
Pentru a asigura o valorificare optimă a produselor legumicole, acestea trebuie pregătite

printr-o serie de lucrări de condiţionare, şi anume: presortare, sortare, calibrare, spălare, periere şi
lustruire, ceruire, gruparea în legături.
Presortarea constă în eliminarea legumelor deformate sau atacate de boli şi dăunători,
direct în câmp, odată cu recoltarea acestora, uşurând etapele următoare.
Sortarea constă în separarea legumelor strivite, cu un alt grad de maturare decât media
produsului sau de mărimi foarte diferite (extreme). Se execută manual, la masă, pentru o cantitate
342
mică de produse, sau cu diferite instalaţii, prevăzute cu benzi care să permită eliminarea celor
necorespunzătoare. Se aşează pe un singur strat pentru a fi obsevate uşor. Există şi instalaţii cu
celulă fotoelectrică, care separă produsele după culoare. Se execută în spaţii special amenajate
denumite hale de sortare.
Calibrarea constă în gruparea legumelor pe categorii de mărime şi se execută manual şi
mecanizat. Calibrarea manuală se face printr-o apreciere ochiometrică sau folosind inele de calibrat
sau şabloane de diferite dimensiuni. Se practică pentru cantităţi mici de legume. Calibrarea
mecanizată se execută pentru cantităţi mari de produse, folosind diverse instalaţii (instalaţia de
calibrat MOBA pentru castraveţi de seră, instalaţia de calibrat tomate ICT-1, instalaţia de calibrat
ceapă şi cartofi etc.).
Spălarea legumelor este obligatorie pentru cele care cresc în pământ (rădăcinoase) sau care
prezintă urme ale produselor de combatere. Se spală manual sau cu maşini special (MSR-1, MSR-3,
mașina de spălat rădăcinoase). După spălare, produsele se zvântă în curent de aer; apa rămasă poate
produce putrezirea legumelor, mai ales când cantitatea de legume este mare, iar valorificarea este
greoaie. Spălarea îmbunătăţeşte aspectul comercial al legumelor.
Perierea şi lustruirea se execută la legumele de la care se consumă fructele şi care sunt
lucioase (tomate, pepeni, ardei, vinete). Prin periere, se îndepărtează praful şi urmele de produse
chimice şi legumele îşi recapătă luciul caracteristic. Se folosesc perii moi sau materiale textile din
bumbac şi se execută manual sau mecanizat, cu dispozitive de periat şi lustruit, ataşate la instalaţiile
de condiţionare.
Ceruirea se execută cu scopul păstrării produsului o perioadă mai lungă, împiedicând
deshidratarea. Se aplică la fructele lucioase (tomate, ardei, vinete, castraveţi), prin acoperirea
acestora cu pelicule foarte fine de parafină, prelungind perioada de păstrare.
Gruparea în legături se execută pentru legumele verdeţuri şi unele rădăcinoase şi constă în
formarea de legături de 4, 10, 12 fire/legătură în funcţie de specie. Se practică la mărar, pătrunjel,
ceapă şi usturoi verde, ridichi de lună, morcov timpuriu, spanac (se fac snopi) etc.
23.5. Ambalarea legumelor
Este etapa finală a condiţionării legumelor în vederea valorificării sau păstrării, în funcţie
de necesităţi. Se folosesc diferite tipuri de ambalaje: lăzi din lemn, plastic, carton, saci din material
plastic, plase din material plastic, caserole etc.
 să fie uşoare;
 să nu imprime produselor miros sau gust străin;
Ambalajele
 să fie noi sau foarte curate;
trebuie să prezinte
 să fie de capacităţi diferite pentru valorificare en gros sau en
următoarele însuşiri:
detail;
 să fie din materiale rezistente la manipulare;
 să fie atractive;
 forma ambalajelor să permită paletizarea produselor etc.
343
23.6. Transportul legumelor
Transportul legumelor se execută de la locul de producere până la punctul de sortare şi

condiţionare, apoi la piaţa de desfacere sau de la locul de producere, până la centrele de
condiţionare şi ambalare în vederea exportului sau desfacerii pe piaţa internă prin reţeaua de
distribuţie în supermarketuri. În timpul transportului, produsele trebuie să-şi păstreze calitatea, să
ajungă cât mai repede la destinaţie şi acesta să fie cât mai ieftin.
Transportul legumelor se efectuază pe cale:
 rutieră;
 feroviară;
 maritimă;
 aeriană.
Transportul rutier se execută cu diferite mijloace de transport, şi anume:
 tractoare cu remorci care asigură transportul legumelor din câmp până la punctele de
prelucrare. Se folosesc pentru legumele destinate industrializării şi pe distanţe mici şi de
obicei în vrac;
 autocamionane care transportă legumele pe distanţe mai mari, ambalate în lăzi, saci sau
vrac (varză, cartofi, ceapă, pepeni). Sunt prevăzute cu prelate impermeabile, pentru ca
legumele să fie ferite de precipitaţii sau razele directe ale soarelui;
 semiremorci izoterme care menţin temperaturi scăzute în timpul transportului (7 - 10°C,
timp de 1 - 2 zile), datorită prezenţei pereţilor izolaţi. Se folosesc pentru legumele
prerăcite;
 semiremorci refrigerate care se caracterizează prin aceea că sunt prevăzute cu spaţii de
depozitare a gheţii şi ventilatoare pentru recircularea aerului. Asigură transportul în
siguranţă al legumelor pe distanţe mai mari;
 semiremorci frigorifice care sunt prevăzute cu agregate frigorifice cu compresor şi se
folosesc pentru transportul legumelor pe distanţe foarte mari şi prerăcite.
Transportul feroviar se practică în special pentru legumele cu grad foarte scăzut de
perisabilitate (rădăcinoase, cartof, bulbi, conserve de legume). Se folosesc:
 vagoane simple pentru transportul pe distanţe mici a cartofilor, cepei, rădăcinoaselor,
verzei, pepenilor etc.;
 vagoane izoterme prevăzute cu pereţi izolaţi, care reduc variaţiile de temperatură în
interior, creând condiţii bune pentru transportul unor legume prerăcite şi nu pe distanţe
foarte mari (tomate, ardei, vinete, castraveţi);
 vagoane refrigerate dotate cu dispozitive de antrenare a aerului din interior şi cu spaţii
de depozitare a gheţii;
 vagoane frigorifice pentru transportul pe distanţe foarte mari a legumelor proaspete,
menţin o temperatură constantă în masa de produse şi sunt prevăzute cu agregate
frigorifice cu termostat;
 vagoane încălzite pentru transportul legumelor pe timpul iernii, cu surse de încălzire şi
pereţi izolaţi.
Transportul naval se recomandă numai pentru transportul conservelor de legume destinate
exportului. Este un mijloc de transport lent, de aceea este recomandat numai pentru conserve (ca
produse din domeniul alimentar), întrucât acestea au o perioadă de păstrare foarte lungă (câţiva ani).
344
Se mai foloseşte şi pentru legumele neperisabile, dar la distanţe mai mici, în nave, care să asigure o
bună izolare termică şi ventilaţie a aerului.
Transportul aerian este cel mai scump şi nu se foloseşte în mod frecvent. Se poate utiliza
pentru transportul legumelor foarte perisabile pe distanţe foarte mari (ciuperci, salată, pepeni
galbeni), cu aeronave speciale.
Reguli în timpul transportului:
o umiditatea din mijlocul de transport să fie de 85 - 95 %;
o temperatură scăzută, însă diferă cu specia (tabelul 23.2);
o pentru transportul la distanţe foarte mari, unele legume trebuie recoltate în faza de pârgă
(tomate);
o prerăcirea legumelor, cu aer rece, cu apă rece sau în vid;
o respectarea duratei de transport.
Tabelul 23.2
Temperatura optimă în timpul transportului legumelor
Produsul Punct de îngheţ Temperatura maximă Temperatura de transport
(C) la încărcare (C) (C)
Tomate în pârgă -0,8 15 10 - 15
Castraveţi -0,5 10 7 - 10
Ardei -0.8 10 7 - 10
Vinete -0,8 9 7-9
Mazăre păstăi -0,5 1 0-1
Fasole păstăi -0,6 4 2-4
Conopidă -1,0 4 0-4
Spanac, salată -0,5 4 0-4
Pepeni -1,0 10 4 - 10
23.7. Păstrarea legumelor
Se execută în scopul aprovizionării pieţei de desfacere cu legume proaspete, o perioadă mai

lungă din timpul anului, şi în special pe perioada iernii, când produsele legumicole proaspete, din
producţia autohtonă, lipsesc într-o proporţie foarte ridicată. Prin păstrare, se asigură o eşalonare a
consumului de legume proaspete.
Factorii care influenţează păstarea legumelor:
 provenienţa legumelor; cele provenite din culturi legumicole fertilizate cu azot şi irigate
în exces au o capacitate slabă de păstrare pe o durată mai mare de timp;
 asigurarea ventilaţiei în spaţiile de păstrare, natural sau forţat (prin ventilaţie forţată);
 intensitatea unor procese fiziologice la nivelul legumelor. Astfel, verdeţurile, mazărea,
fasolea verde, au o durată de păstare foarte scurtă, deoarece respiraţia este foarte intensă,
temperatura din masa produselor creşte rapid, ducând la declanşarea proceselor de
fermentaţie;
 umiditatea să fie între 75 și 90 %, în funcţie de produs, pentru a evita deshidratarea;
 asigurarea transportului cât mai repede posibil.
345
În general păstrarea legumelor este de durată scurtă de timp (în special la consumator), în
condiţii de umiditate relativă 75 - 90 %, temperatură de 0 - 4°C şi lipsa luminii; se pot păstra şi pe
perioade mai lungi, în funcţie de specie şi condiţiile create (tabelul 23.3).
 silozurile semiîngropate, pentru cartofi şi rădăcinoase (fig. 23.1);

 depozite de suprafaţă cu ventilaţie mecanică (bulboase, rădăcinoase,
Spaţiile destinate varză);
păstrării legumelor  depozite frigorifice cu atmosferă controlată, în care procesele
sunt: biologice sunt mult încetinite; astfel, pierderile din timpul păstrării
sunt foarte mici, iar calitatea produselor nu este afectată.
Controlul păstrării legumelor se face cu instalaţii automate de urmărire a condiţiilor din

depozite, prevăzute cu alarme acustice şi optice.
Tabelul 23.3
Condiţii de păstrare a legumelor proaspete
Specia Perioadă scurtă Perioadă lungă
Temperatura Umiditatea Durata Temperatura Umiditatea Durata
(C) % (zile) (C) (%) (zile)
Cartofi - - - 1-3 85 - 95 8 - 10
Ceapă bulbi - - - -2 ... 1 75 - 85 8 - 10
Ciuperci 0-3 80 - 85 5 - 10 - - -
Conopidă 2-3 85 - 90 5 - 10 0 - 0,5 85 - 90 3-5
Castraveţi, ardei 3-4 75 - 80 6 - 15 - - -
Gulii - - - 0-2 90 - 95 4-6
Fasole 0-1 75 - 80 6 - 10 - - -
Tomate 1-2 75 - 80 10 - 30 - - -
Pepeni 0-1 85 - 90 10 - 30 - - -
Rădăcinoase - - - 0-2 90 - 95 4-6
Praz - - - -2 ... 5 85 - 90 4-6
Salată 0-2 85 - 90 10 - 20 - - -
Sparanghel 1-2 80 - 90 10 - 15 - - -
Varză - - - 0-2 90 - 95 4-6
Usturoi - - - -4 ... 1,5 80 - 85 5-6
Arpagic - - - 18 - 20 60 - 65 5-6
(-2 ... 1)
Fig. 23.1. Siloz semiîngropat pentru păstrarea rădăcinoaselor şi cartofilor: 1 – cartofi; 2 – paie; 3 – pământ;
4 – canal de ventilaţie; 5 – coşuri de ventilaţie; 6 – canal pentru captarea şi scurgerea apei
346

Întrebarea nr. 1
a) Ce este postmaturarea şi la ce legume se întâlneşte?
b) Care sunt lucrările de condiţionare a legumelor?
c) Ce mijloace de transport se folosesc pentru transportul legumelor?

 care sunt momentele optime de recoltare a legumelor;
 cum se pregătesc legumele în vederea comercializării;
 care sunt posibilităţile de ambalare şi transport specifice produselor
legumicole;
 care sunt condiţiile de păstrare a legumelor.
Întrebarea nr. 1
a) Postmaturarea este continuarea procesului de maturare a fructelor după
desprinderea de plantă şi îmbunătăţirea calităţilor organoleptice. Se
întâlneşte la tomate, ardeiul lung, ardeiul gogoşar.
b) Lucrările de condiţionare a legumelor sunt acele lucrări care se aplică
în vederea asigurării unui aspect comercial mai atrăgător al legumelor,
cu influenţă pozitivă asupra valorificării acestora mai rapidă şi chiar la
un preţ mai bun. Acestea sunt: sortarea, calibrarea, spălarea, perierea,
ceruirea, gruparea în legături etc.
c) Mijloacele de transport folosite pentru transportul legumelor sunt
diferite în funcţie de specie şi distanţa de transport. Astfel, pentru
speciile neperisabile (conserve) se folosesc mijloacele navale, pentru
cele puţin perisabile (ceapă, cartofi) se folosesc mijloace rutiere şi
feroviare, iar pentru cele perisabile şi foarte perisabile (ardei, vinete,
tomate, castraveţi, salată, verdeţuri etc.) se folosesc mijloace rutiere
refrigerate, frigorifice sau izoterme care să asigure calitatea legumelor
pe timpul transportului.
347

1. Care sunt momentele de recoltare a legumelor? – 4 p.
2. Ce condiţii trebuie să îndeplinească ambalajele pentru legume? – 2 p.
3. Care sunt factorii care influenţează păstrarea legumelor? – 3 p.
mai eficiente.

2. Chira Adrian, 2013 – Tehnologia prelucrării produselor horticole. Editura Ceres,
București.
348
BIBLIOGRAFIE
1. Apahidean A.Al., Indrea D., Maria Apahidean, Rodica Sima, Mănuţiu D., Paven I., 2008 –
Research concerning greenhouse tomatoes grown on organic substratum. Buletin UASVM,
Horticulture, 65, 469.
2. Apahidean A.Al., Maria Apahidean, 2004 – Cultura legumelor şi ciupercilor. Editura
Academic Pres. Cluj-Napoca.
3. Apahidean Al.S., 1996 – Cercetări privind consumul de apă şi regimul de irigare al culturilor
de ceapă şi varză semănate direct în câmp în condiţiile Podişului Transilvaniei. Teză de
doctorat, USAMV Cluj-Napoca.
4. Apahidean Al.S. şi colab., 1997 – Cercetări privind consumul de apă şi regimul de irigat la
varza semănată direct. Horticultura clujeană, XX, pag. 57 - 59.
5. Apahidean Al.S., 2003 – Cultura legumelor. Editura Academic Pres. Cluj-Napoca.
6. Apostol G. şi colab., 2007 – Noi sortimente de îngrăşăminte complexe cu microelemente.
Simpozion Internaţional Reconstrucţia ecologică şi necesarul de îngrăşăminte în zona
Gorjului, Tg. Jiu, Editura New Agris, Bucureşti, pag. 461 - 466.
7. Argerich C.A. şi colab., 1989 – The effects of priming and ageing ou resistance to
deterioration of tomats seeds. J. of Experimental Botany, 40, 593 - 398.
8. Atanasiu N., 2002 – Culturi horticole fără sol. Editura Verus, Bucureşti.
9. Atanasiu N. şi colab., 1998 – Culturi de castraveţi tip cornichon pe substraturi organice.
Lucr. şt. Ses. omagială „50 de ani de la înfiinţarea Facultăţii de Horticultură”. pag. 69 - 72.
10. Atanasiu N. şi colab., 1998 – Cultura fără sol a tomatelor pe diferite substraturi organice.
Lucr. șt. Ses. omagială „50 de ani de la înființarea Facultăţii de Horticultură”, pag. 73 - 76.
11. Atanasiu N., 1999 – Contribuţii la îmbunătăţirea tehnologiei de cultură a castraveţilor în
câmp, în sistem industrial. Lucr. șt. USAMV, Iaşi.
12. Atherton J.B. şi colab., 1984 – The effect of photoperiod on flowering in carrot. J. Hort. Sci.,
59, 213 - 215.
13. Baniţă M.P. şi colab., 1981 – Cultura plantelor pe nisipuri. Scrisul Românesc, Craiova.
14. Bărbulescu L., 1995 – Mecanizarea lucrărilor solului în ferme şi asociaţii legumicole mici şi
mijlocii. Anale ICLF Vidra, vol. XIV, 169 - 180.
15. Berar V., 1997 – Vademecum horticol. Editura De Vest, Timişoara.
16. Berar V., 1998 – Legumicultură. Editura Mirton, Timişoara.
17. Berar V., 2006 – Legumicultură. Editura Mirton, Timişoara.
18. Berar V., Poşta G., 2005 – Researches concerning the influence of the level of fertilizing on
the quality roots of the carrot in the conditions of the Didactic Station Timişoara. Cercetări
ştiinţifice, USAMV a Banatului Timişoara, Editura Agroprint, pag. 183 - 186.
19. Berar V., Poşta G., 2005 – Researches concerning the improvement of early and semi-early
potato culture technologies within the plain area of Banat region. Cercetări ştiinţifice,
USAMV a Banatului Timişoara, Editura Agroprint, pag. 187 - 194.
20. Bhella H.S., Wilcox G.E., 1989 – J.Am.Soc. Hort. Sci. 114, 606 - 610.
21. Boor Gabriela, 1998 – Efectul polimerului Stockosorbe asupra creşterii şi dezvoltării
răsadurilor de legume cultivate în seră. Rev. Hortinform.
349
22. Boor Gabriela, Alexandrescu A., 1997 – Influenţa nivelului de fertilizare asupra acumulării
de nitraţi şi nitriţi la salată şi gulioare şi posibilităţi de reducere a acestora. Rev. Hortinform
12, 64, pag. 8 - 11.
23. Borlan Z. şi colab., 1995 – Îngrăşăminte simple şi complexe foliare. Editura Ceres, Bucureşti.
24. Bratu Elena, 1998 – Eficienţa prădătorului Coccinella septempunctata L. lansat în stadiul de
ou pentru diminuarea populaţiilor dăunătorului Myzus persicae Sulz, în culturile de ardei.
Anale ICLF Vidra, vol. XV, pag. 215 - 230.
25. Brewster J.L. şi colab. – Analysis of the growth and yield of over wintered onions. J. Hort. Sci,
52, 335 - 346.
26. Burzo I. şi colab., 2000 – Fiziologia plantelor de cultură. Vol. 4. Fiziologia legumelor şi a
plantelor floricole. Editura Ştiinţa, Chişinău.
27. Burzo I. şi colab., 1993 – Curs de fiziologia plantelor. IANB, Bucureşti.
28. Butnariu H., Indrea D., Petrescu C., Saviţchi P., Pelaghia Chilom, Ciofu Ruxandra, Popescu V.,
Radu Gr., Stan N., 1992 – Legumicultură. Editura Didactică şi Pedagogică, RA, Bucureşti.
29. Buzescu D., Cenuşă Maria, Popa Gh., 1996 – Reconsiderarea microaspersiei ca metodă de
irigare a culturilor legumicole. Anale ICLF Vidra, vol. XIV, pag. 323 - 330.
30. Caciuc C., Teodora Aldescu, 1999 – Legumicultura prin prisma rezultatelor obţinute în 1998.
Rev. Hortinform, 1, 77, pag. 13 - 14.
31. Călin Maria, 1999 – Experimentarea unor măsuri argrofitotehnice în reducerea atacului unor
dăunători ai verzei. Anale ICLF Vidra, vol. XVI, pag. 131 - 137.
32. Călin Maria şi colab., 1999 – Posibilităţi de utilizare a prădătorului Amblyseius cucumeris
(Oudemans) pentru combaterea tripsului californian (Frankliniella occidentalis) la legume.
Anale ICLF Vidra, vol. XVI, pag. 123 - 130.
33. Călin Maria, Miu I., 2000 – Biofertilizatorii – o sursă importantă de azot în agricultură. Rev.
Hortinform 6, 94, pag. 10.
35. Cenariu Diana, Apahidean Al.S., Maria Apahidean, Doina Stana, Rodica Sima – Development
and fruit set of some greenhouse tomato hybrids as influenced by the culture system. Buletin
UASVM, Horticulture, 65, 472.
36. Chaux C., Foury C., 1994 – Production legumieres. Tome 1. Generalites. Ed. Tec-Doc,
Lavoisier, Paris.
37. Chivulete S. şi colab., 1998 – Cercetări pivind utilizarea poliacrilamidelor româneşti în
cultura unor legume în solarii. Lucr. şt. Ses. omagială „50 de ani de la înfiinţarea Facultăţii de
Horticultură”, pag. 57 - 60.
38. Chivulete S. şi colab., 2000 – Research concerning the influence of Polinit GT1 polyeletrolyte
on soil structure in vegetable agroecosystems on the seed-stok roots carrotes culture. Lucr. şt.
Seria B, vol. XLIII, pag. 67 - 70.
39. Ciofu Ruxandra, Stan N., Popescu V., Chilom Pelaghia, Apahidean S., Horgoş A., Berar V.,
Karl Fritz Lauer, Atanasiu N., 2004 – Tratat de legumicultură. Editura Ceres, Bucureşti.
40. Cojocaru I., 1996 – Irigarea prin picurare. Rev. Fermierul 6, pag. 8.
41. Colombo A., Nucifora S., Nucifora M.T., Calabro M., 1992 – Utilizzo del Bombus terrestris
nell' impollinazione del pomodoro. Colture protette, 12, pag. 75 - 81.
42. Costache M., Roman Tr., 1998 – Ghid pentru recunoaşterea şi combaterea agenţilor patogeni
şi a dăunătorilor la legume. Agris, Redacţia Revistelor Agricole, Bucureşti.
43. Creangă F., 1998 – Irigarea prin picurare a tomatelor cultivate în solarii. Rev. Hortinform
10, 74, pag. 20.
350
44. Davidescu Velicica, 1998 – Efectul de seră şi agricultura. Rev. Fermierul 5, pag. 2 - 3.
45. Davidescu Velicica şi colab., 1996 – Influenţa substraturilor de cultură şi a dozelor
crescânde de azot asupra calităţii salatei (Lactuca sativa). Lucr. şt. Seria B., XXXIX, 7 - 16.
46. Demers D.A. şi colab., 1991 – Effects de l' echairage d' appoint sur la croissance et la
productive du poivron. Canad. J. Plant. Sci. 71, 587 - 594.
47. Dempsey W.H. – Effects of temperature on pollen germination and tube growth. Rep.
Tomato. Genet. Coop, 20, 15 - 16.
48. Dinu Maria, Cimpoiaşu V.M., 2005 – Stabilirea etapelor tehnologice de obţinere a plantelor
altoite la Cucumis melo L., prin alipire. Lucrări şt. USAMV Iaşi, pag. 255 - 258.
49. Drăgănescu O., 1985 – Scheme de amenajare interioară pentru udarea localizată prin
picurare. Vol. I, ICITID, Băneasa-Giurgiu, nr. 2426.
50. Dumitrescu M., 1998 – Din istoricul cercetării legumicole în România. Rev. Hortinform, 1,
65, pag. 7 - 11.
51. Dumitrescu M. şi colab., 1998 – Producerea legumelor. Artprint, Bucureşti.
52. Fisher J.E., 1956 – Studies on the photoperiodic and thermal control of flowering in carrots.
Plant Physiology, 31, 36.
53. Fiţiu A., 2003 – Ghidul legumicultorului în agricultura ecologică. Editura Risoprint, Cluj-
Napoca.
54. Gheorghe Aurelia şi colab., 1996 – Unii indicatori tehnico-economici pentru secvenţa
tehnologică „Combaterea integrală a buruienilor” la culturile de tomate vară-toamnă şi
ceapă semănate direct. Anale ICLF Vidra, vol. XIV, 340 - 350.
55. Grumeza N., 1984 – Prognoza, avertizarea şi programarea aplicării udărilor în sistemele de
irigaţii. Hidrotehnica, vol. 29, nr. 9.
56. Grumeza N., 1986 – Prognoza şi avertizarea aplicării udărilor în sistemele de irigaţii.
Redacţia de Propagandă Tehnică Agricolă, Bucureşti.
57. Heide O.M., 1970 – Seed-stak formation and flowering in cabbage. I Day - length
temperature and time relationships. Meldinger fra Norges Landbrukshogskole, 49, 1 - 21.
58. Hoza D., 1998 – Biotehnologia, microorganismele şi mediul. Editura Elisavaros, Bucureşti.
59. Hoza Gheorghiţa, 2000 – Cultura legumelor în câmp. Editura Elisavaros, Bucureşti.
60. Hoza Gheorghiţa, 2001 – Legumicultură. Editura Elisavaros, Bucureşti.
61. Hoza Gheorghiţa, 2003 – Sfaturi practice pentru cultura legumelor. Editura Nemira, Bucureşti.
62. Hoza Gheorghiţa, 2004 – Legumicultură aplicată. Editura Invel-Multimedia, Bucureşti.
63. Hoza Gheorghiţa, 2006 – Andivele. Editura Elisavaros, Bucureşti.
64. Hoza Gheorghiţa, Drăghici Elena, 2005 – Cercetări privind influenţa amestecului nutritiv
asupra calităţii răsadurilor de castraveţi. Lucrări şt. USAMV Iaşi, pag. 203 - 208.
65. Hoza Gheorghiţa, Drăghici Elena, 2007 – Reseaches regarding the influence of some foliar
fertilizers on the autumn production of cucumber in solarium. Anale univ. Craiova, vol. XII
(XLVIII) pag. 93 - 96.
66. Hoza Gheorghiţa, Drăghici Elena, Daniela Ciolacu, 2008 – Reseaches regarding the influence
of some ecological fertilizers on the growth and fruit forming of tomatoes. Lucr. şt. USAMV
Bucureşti, Seria B, vol. LI, pag. 89 - 93.
67. Hoza Gheorghiţa, E. Pădurariu, Drăghici Elena, M. Velea, Daniela Ciolacu, 2008 – Reseaches
regarding the influence of the posible fertilisation on the growth and fructification of
tomatoes. Lucr. şt. USAMV Bucureşti, Seria B, vol. LI, pag. 85 - 88.
68. Hurd R.G., 1973 – Long day effects on growth and flower initiation of tomato plants in low
light. Annals of Applied Biology, 73, 221 - 228.
351
69. Ifrim Aurelia, Buică Viorica, 1994 – Cercetări privind comportarea unor soiuri şi linii de
pătlăgele vinete pe solurile nisipoase din sudul Olteniei. Lucr. şt. SCCPCPND, ASAS,
Bucureşti, vol. VIII, pag. 111 - 118.
70. Indrea D., Apahidean A.Al., Maria Apahidean, Mănuţiu D., Rodica Sima, 2007 – Cultura
legumelor. Editura Ceres, Bucureşti.
71. Jidavu M.G. şi colab., 2008 – Study on the influence of water treated by means of pysical
growth and development of pepper plants. Buletin UASVM, Horticulture, 65, 157 - 161.
72. Jinga I., Vâjială M., 1999 – Valorificarea agricolă a deşeurilor din diferite sectoare
economice. Rev. Agricultorul român 12, pag. 18 - 19.
73. Knott J.E. şi colab., 1937 – Vernalization of lettuce. Proc. Am. Soc. Hort. Sci, 35, 644 - 648.
74. Lăcătuş V., Cârstea Luminiţa, 2007 – Fertilizarea foliară, ca mijloc de întreţinere a plantelor
legumicole cultivate pe soluri cu fertilitate redusă. Simpozion Internaţional Reconstrucţia
ecologică şi necesarul de îngrăşăminte în zona Gorjului, Tg. Jiu, Editura New Agris,
Bucureşti, pag. 569 - 583.
75. Lăcătuş V., Voican V., 1997 – Principalele dereglări nutriţionale şi fiziologice la cultura
protejată a tomatelor. Rev. Hortinform 9, 61, pag. 8 - 12.
76. Lăcătuşu V., 2000 – Fertilizarea minerală, o condiţie a producţiilor mari şi de calitate. Rev.
Agricultorul român, pag. 7 - 9.
77. Lungu Mihaela şi colab., 2007 – Fertilizarea organică în agricultură ecologică. Simpozion
Internaţional Reconstrucţia ecologică şi necesarul de îngrăşăminte în zona Gorjului, Tg. Jiu,
Editura New Agris, Bucureşti, pag. 373 – 381.
78. Marinescu A., 1998 – Motocultorul multifuncţional sau specializat ca motosapă pentru
mecanizarea lucrărilor agricole în solarii şi sere familiale. Rev. Hortinform 1, 65, pag. 11 -
14.
79. Marinescu A. şi colab., 1997 – Tractor adaptabil sau specializat pentru fermele legumicole
familiale. Rev. Hortinform 10, 62, pag. 6 - 8.
80. Marinică I.Gh., 1989 – Cercetări privind consumul de apă şi regimul de irigare la
principalele plante legumicole cultivate pe nisipurile şi solurile nisipoase din sudul Olteniei.
Teză de doctorat. Facultatea de Agronomie, Craiova.
81. Mateescu N., 1975 – Producerea miceliului de ciuperci pe suport granulat. Rev. Producţia
vegetală, Horticultura, 8.
82. Mateescu N., 1982 – Producerea ciupercilor. Editura Ceres, Bucureşti.
83. Messiaen C.M. şi colab., 1993 – Les allium alimentaires reproduits par voie vegetale. INRA,
Paris.
84. Miron V. şi colab., 1996 – Cercetări privind combaterea integrată a buruienilor din culturile
de legume. Anale ICLF Vidra, vol. XIV, 351 - 361.
85. Miron V., Rădoi V., 1996 – Substanţele biostimulatoare în sprijinul legumiculturii. Rev.
Fermierul 4, pag. 8 - 9.
86. Mitu Mihaela, 2000 – Importanţa rotaţiei culturilor în legumicultură. Rev. Fermierul 5, pag.
12.
87. Moigrădean Diana şi colab., 2008 – The influence of mineral fertilization about nitrogen
content in soil, plant and tomato fruit. Buletin UASVM, Horticulture, 65, 172 - 177.
88. Nitsch J.P şi colab., 1952 – The development of sex expresion in cucurbit flowers. Am. J. Bot.,
39, 32 - 43.
89. Noord J., Passeen van D., 1990 – Un nuovo indirizzo nella costruzione delle serre. Colture
protette, 10, pag. 38 - 42.
352
90. Pana Teodora şi colab., 1998 – Bioregulatori - mijloace moderne de eficientizare a
agriculturii. Rev. Hortinform 3, 67, pag. 7 - 10.
91. Piccoli F., 1994 – Quando ad impollinare sono i bombi. L' informatore agrario, 1, pag. 71 - 74.
92. Popescu Nadia şi colab., 1996 – Date preliminare privind refolosirea substraturilor active fără
sol în cultura protejată a tomatelor şi crizantemelor. Anale ICLF Vidra, vol. XIV. 451 - 456.
93. Popescu V., 1996 – Legumicultură. Vol. 1. Editura Ceres, Bucureşti.
94. Popescu V., 2003 – Legumicultură. Vol. 1. Editura Ansid, Tg. Mureş.
95. Posta Gh., V. Berar, 2008 – Studies on the analysis of morphological characteres from a
range of late cabbage hybrids cultivated in the field conditions. Buletin UASVM,
Horticulture, 65, 153 - 166.
96. Radle W.M., Honma S., 1986 – Dormancy in peppers. Science Horticulture, 14, 19 - 25.
97. Sadik S., 1967 – Factors involved in curd and flower formation in cauliflower. Am. Soc. Hort.
Sci., 90, 252 - 259.
98. Scurtu I. şi colab., 2000 – Aspecte privind combaterea integrată a buruienilor din culturile de
legume. Rev. Hortinform, 6, 94, pag. 15 - 18.
99. Sindile Narcisa şi colab., 1997 – Cercetări de fiziologie referitoare la tomatele cultivate în
seră. Rev. Hortinform 10, 62, pag. 11 - 12.
100. Singureanu V., Apahidean Al.S., 2008 – Contribuţii privind îmbunătăţirea sistemului de
cultură la tomate de solar cultivate în condiţiile pedoclimatice din podişul transilvănean.
Lucrări şt. USAMV Iaşi, pag. 635 - 640.
101. Stan N. şi colab., 1998 – Cercetări privind folosirea unor substanţe bioregulatoare la cultura
de tomate în solarii. Ses. omagială „50 de ani de la înfiinţarea Facultăţii de Horticultură”.
Lucr. şt. pag. 5 - 10.
102. Stan N., Bernardis Mihaela Cristina, Petrescu V., 2005 – Efectul aplicării unor substanţe
bioactive asupra creşterii la pătlăgelele vinete. Lucrări şt. USAMV Iaşi, pag. 641 - 649.
103. Stan N., Muntean N., Stan T., Stoleru V., 2008 – Influenţa utilizării superabsorbanţilor în
producerea răsadurilor de ardei gras şi tomate. Lucrări şt. USAMV Iaşi, pag. 634 - 640.
104. Stan N., Muntean N., Stoleru V., 2008 – Studii preliminare privind îmbunătățirea tehnologiei
de cultură a legumelor ecologice în spaţii protejate prin folosirea mulciului și a
superabsorbanţilor.
105. Stan N., Stan T., 1999 – Legumicultură. Vol. 1., Editura „Ion Ionescu de la Brad”, Iaşi.
106. Stoian L., 2005 – Ghid practic pentru cultura biologică a legumelor. Editura Tipoactiv,
398 pag.
107. Szabo Al., Roman T., 1999 – Posibilităţile introducerii speciei Encarsia formosa Gahan în
sistemul de combatere integrată a agenţilor patogeni şi dăunători la culturile de tomate din
sere. Anale ICLF Vidra, vol. XVI, pag. 113 - 122.
108. Szabo Al., Vasiliu-Oromulu Liliana, 1999 – Cercetări privind bioecologia şi combaterea
integrată a dăunătorului Frankliniella occidentalis, din culturile de castraveţi de seră. Anale
ICLF Vidra, vol. XV, pag. 231 - 240.
109. Ştefănescu Daniela, Grigore Adriana, 2007 – Aspecte privind nutriţia minerală a plantelor cu
microelemente. Simpozion Internaţional Reconstrucţia ecologică şi necesarul de îngrăşăminte
în zona Gorjului, Tg. Jiu, Editura New Agris, Bucureşti, pag. 451 - 460;
110. Tachibana S., 1987 – Effect of root temperatrure on the rate of water and nutrient absorbtion
in cucumber cultivars and fig-leaf gourd. J. Jap. Soc. Hort. Sci., 55, 461 - 467.
111. Thomas T.H., 1980 – Flovering of Brussels sprouts in response to low temperature treatment
at different stagies of growth. Scientia Horticulturae, 12, 221 - 229.
353
112. Toma V., Alexandrescu V., 1994 – Cercetări privind folosirea gunoiului de grajd şi a
îngrăşămintelor chimice pentru fertilizarea culturilor din asolamentul tomate timpurii, ceapă,
fasole păstăi + varză de toamnă pe solurile nisipoase. Lucr. şt. SCCPCPND, ASAS,
Bucureşti, vol. VIII, pag.119 - 136.
113. Toma V. şi colab., 2007 – Cercetări privind eficacitatea unor compuşi organici naturali ai
borului în fertilizarea culturilor de pepeni verzi de pe solurile nisipoase din sudul Olteniei.
Simpozion Internaţional Reconstrucţia ecologică şi necesarul de îngrăşăminte în zona
Gorjului, Tg. Jiu, Editura New Agris, Bucureşti, pag. 404 - 415.
114. Trottin-Caudal J. et al., 2000 – Protection integree contre les thrips et les purcerons. Le
marecher de France, julliet - aout, pag. XXV - XXX.
115. Tudor Ioana, 1996 – Sfaturi practice pentru cultivatorii de ciuperci. Editura Ştiinţă şi
Tehnică, Bucureşti.
116. Văduva I., 1977 – Cercetări cu privire la stabilirea consumului de apă la principalele culturi
pe terasa a III-a a Oltului. Lucrările Simpozionului ştiinţific „Irigarea culturilor de câmp şi
horticole în sistemele de irigaţie din Oltenia”, mai.
117. Vlad I., Vlad Mariana, 2000 – Efectul CO2 administrat suplimentar în sporirea cantităţii şi
calităţii recoltei la tomatele cultivate în seră. Rev. Hortinform 2, 90, pag. 20 - 21.
118. Vlad Ionescu-Siseşti, 1982 – Irigarea culturilor. Editura Ceres, Bucureşti.
119. Voican Ana Viorica, Voican V., 1995 – Cercetări privind creşterea şi dezvoltarea plantelor
de tomate afectate de insuficienţa luminii. Anale ICLF Vidra, vol. XIII, pag. 351 - 161.
120. Voican V., Lăcătuşu V., 2000 – Prezent şi viitor pentru legumicultura din România. Rev.
Agricultorul român 12, pag. 11 - 13.
121. Voican V. şi colab., 1995 – Reacţia plantelor tinere de tomate la stresul termic. Anale ICLF
Vidra, vol. XIII, pag. 364 - 373.
122. Voican V. şi colab., 1998 – Particularităţile principalilor indicatori biometrici şi fiziologici ai
tomatelor cultivate în câmp neprotejat, în diferite areale ecologice. Rev. Hortinform, 9, 37,
pag. 8 - 14.
123. Voican V., Popescu V., 1991 – Grădina de legume de primăvara până toamna. Editura Ceres,
Bucureşti.
124. Voican V., Scurtu I., Mirghis R., Buzescu D., 1995 – Particularităţile stării de secetă şi
consecinţele acestora pentru cultura legumelor. Anale ICLF Vidra, vol. XIII.
125. Wien H.C., 1997 – The physiology of vegetable cropp. Ed. Wallingford, USA.
126. Yelle S. şi colab., 1990 – Duration of CO2 enrichment influence growth, yield and gas
exchanges of two tomato species. J. Am. Soc. Hort. Sci., 52 - 57.
127. Zuang H.M., 1989 – Memento fertilisation des cultures legumieres. CTIFL, Paris.
128. *** – Buletinul FAO, 2008
129. *** – Ghid practic pentru agricultori, Editura Conphys, 2003.
354

Curs Legumicultura Generala

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs Legumicultura Generala

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRONOMICE

ŞI MEDICINĂ VETERINARĂ BUCUREŞTI

DEPARTAMENTUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ

Prof. univ. dr. Hoza Gheorghiţa

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Tehnoredactare şi grafică: Prof. dr. Hoza Gheorghiţa

Unitatea de învățare nr. 1

Unitatea de învățare nr. 2

Unitatea de învățare nr. 3

Unitatea de învățare nr. 4

Unitatea de învățare nr. 5

Unitatea de învățare nr. 6

Unitatea de învățare nr. 7

Unitatea de învățare nr. 8

Unitatea de învățare nr. 9

Unitatea de învățare nr. 10

Unitatea de învățare nr. 11

Unitatea de învățare nr. 12

Unitatea de învățare nr. 13

Unitatea de învățare nr. 14

Unitatea de învățare nr. 16

Unitatea de învățare nr. 17

Unitatea de învățare nr. 18

Unitatea de învățare nr. 19

Unitatea de învățare nr. 20

Unitatea de învățare nr. 21

Unitatea de învățare nr. 22

Unitatea de învățare nr. 23

1.1. Obiectivele unităţii de învăţare

La sfârşitul acestei unităţi de învăţare studenţii vor fi capabili să:

1.2. Etimologia cuvântului şi legătura legumiculturii cu alte ştiinţe

1.3. Particularităţile şi tendinţele legumiculturii

 diversitatea speciilor legumicole cultivate, de la cele cunoscute

 comasarea suprafeţelor cultivate cu legume şi specializarea producţiei legumicole;

Având în vedere noţiunile parcurse în această unitate de învăţare,

a) Care sunt ştiinţele cu care are legătură legumicultura?

b) Care sunt particularităţile legumiculturii?

c) Care sunt tendinţele dezvoltării legumiculturii?

Legumicultura prezintă o importanţă deosebită în viaţa omului, fiind o sursă inepuizabilă

1.4.1. Importanţa alimentară a legumelor

Având în vedere noţiunile parcurse în această unitate de învăţare,

a) Care sunt vitaminele necesare organismului uman care se găsesc în

b) Ce rol are vitamina C şi care sunt legumele mai bogate în vitamina C?

d) Care sunt legumele care conţin vitaminele din complexul B?

Sărurile minerale împreună cu vitaminele asigură vitalitatea organismului.

Având în vedere noţiunile parcurse în această unitate de învăţare,

a) Ce rol are calciul şi fosforul şi care sunt legumele ce conţin aceste

b) Ce rol are fierul şi magneziul? Daţi exemple de legume bogate în

c) Care este rolul potasiului şi iodului? Exemple de legume bogate în

d) Ce mai conţin legumele pe lângă vitamine şi săruri minerale?

1.5. Comentarii şi răspunsuri la teste

1.6. Lucrare de verificare

Lucrarea de verificare solicitată, implică activităţi care necesită

1.7. Bibliografie minimală

2.1. Obiectivele unităţii de învăţare

La sfârşitul acestei unităţi de învăţare studenţii vor fi capabili să:

2.2. Importanţa terapeutică a legumelor

 hidratarea, datorită conţinutului ridicat în apă;

Specii legumicole cu importanţă terapeutică:

Având în vedere noţiunile parcurse în această unitate de învăţare,

a) Care sunt efectele terapeutice ale consumului de legume asupra

b) Care sunt efectele terapeutice ale verzei?

c) Ce efecte are consumul de ceapă şi usturoi asupra organismului?

Pe lângă valoarea alimentară şi terapeutică, legumele constituie un izvor nesecat de materii