Povestirea Haralambie

De Mihail Sadoveanu

In sens larg povestirea coincide cu naratiunea. In sens restrans intelegem prin

povestire specia genului epic in proza de scurta intindere care nareaza intimplari din
perspectiva unui narator participant direct sau martor la cele relatate.
Reprezentanti in literatura universala: Turgheniev “Povestirile unui vanator”,
Gogol “Serile in catunul de langa Dicanca”, Flaubert “Trei povestiri”, Alphonse
Daude “Povestiri din moara mea”; in literatura romana Mihail Sadoveanu “Povestiri”
si un alt volum “Hanul Ancutei”, Gala Galaction “Moara lui Califar”, Mircea Eliade
“La tiganci”, Stefan Banulescu “Dropia”, I. L. Caragiale “La hanul lui Manjoala”.
O parte a criticii literare considera multe din aceste povestiri ca fiind nuvele.
Ne oprim la povestirea lui “Haralambie” din volumul lui Mihail Sadoveanu din
“Hanul Ancutei”.
Volumul de povestiri “Hanul Ancutei” a aparut in anul 1928 fiind considerat
aproape o capodopera. Hanulca motiv literar nu a fost o descoperire a lui Sadoveanu
el fiind intalnit si inaintea sa la Ioan Slavici in “Moara cu noroc” si la I. L. Caragiale
in “Hanul lui Manjoala”. Spre deosebire de hanurile Slavici si Caragiale unde se
petrec lucruri bizare, ciudate faptele relatate aflandu-se la granita dintre real si ireal
accentul fiind pus pe elementul fabulos la hanul sadovenian se petrec fapte reale
intamplate candva, in sensul ca timpul nu ne este precizat fiind acel “ilotempore” care
imbina prezentul cu trrecutul si viitorul. Cei noua povestitori din povestirile ce
alcatuiesc volumul “Hanul Ancutei” sunt: Comisul Ionita din Draganesti, calugarul
Gherman de la Durau, Mos Leonte zodierul, capitanul Neculai Isac, ciobanul
Constantin Motoc, Enache Coropcarul, un negustor lipscan, un cersetor orb si Zaharia
Fantanarul.
Ceea ce uneste povestirile sadoveniene este in primul rand cadrul creat, locul
desfasurarii si anume Hanul Ancutei unde sunt relatate intr-o seara de toamna aurie,
de seara si pana cand closca apare pe bolta cerului. Hanul Sadovenian este plasat
undeva pe valea Moldovei la intretaierea drumurilor care duc spre Suceava si spre
Iasi asigurand loc de popas atat oamenilor cat si animalelor. Hanul acesta dadea un
sentiment de siguranta intrucat era mai mult, o cetate: “Hanul acela al Ancutei nu era
han ci era cetate. Avea niste ziduri groase de ici pana colo, si niste porti ferecate cum
n-am vazut de zilele mele. In cuprinsul lui se puteau oplosi oameni,vite si carute si
nici habar n-aveau dinspre partea hotilor”. Cercul povestitorilor era unul deschis in
sensul ca oricine putea sa-si spuna, sa-si depene povestirea insa criteriul de apreciere
al acestora era darul de a povesti. Pentru aceasta trebuia creata o atmosfera propice
povestirii in acest sens in soba ardea un foc zdravan, Ancuta ii servea pe cei prezenti
cu vin rosu in ulcele de pamant si cu pui fript la tigla. Accentul nu era pus pe starea de
petrecere, de chef ci aceasta numai pentru a crea o atmosfera care sa te imbie la
depanarea amintirilor. Ancuta cea tanara nu stim daca are legaturi cu celelalte care s-
au perindat pe la han. Narator in povestirea “Haralombie” care este cea de-a doua din
cele noua povestiri ale volumului “Hanul Ancutei” este calugarul Gherman de la
Durau care coborand de la manastire dupa 34 de ani de viata ascetica poposeste la
Hanul Ancutei si imbiat cu ulcica de vin simte nevoia sa-si relateze amintirile.
Constatam ca acest calugar este atras spre viata lumeasca, placandu-i sa bea vin in
ulcea de pamant. Din faptele relatate de el aflam ca a fost nevoit sa se retraga la
manastirea Durau. A fost obligat sa se calugareasca pentru a ispasi niste pacate mai
vechi ale parintilor. Acum dupa 34 de ani de calugarie coboara de la manastire
indreptandu-se spre Iasi spre a ridica o rugaciune intr-o biserica mai putin cunoscuta
ascultatorilor si anume biserica Sf. Haralambie. Aceasta este o povestire cu haiduci ca
si “Judet al sarmanilor". Astfel aflam ca Haralambie era unul din oamenii
domnitorului si ca la un moment dat s-ar fi inhaitat cu niste hoti de codru atacand
mosiile boieresti pana chiar si pe cele ale domnitorului.
Acesta suparat porunceste oamenilor agiei sa puna mana pe rau facator insa
acesta se dovedeste foarte istet si de fiecare data scapa de sub urmarire. Pana la urma
domnitorul il chiama pe fratele lui Haralambie, pe Ghiorghie care-i cunostea
drumurile si potecile si-i da ordin sa il aduca prins pe Haralambie. Calugarul
Gherman isi aminteste cum intr-o seara tarziu a poposit la casa lor un necunoscut
care-l mangaia de fiecare data cu blandete pe cap si cum oamenii agiei in frunte cu
Ghiorghie inconjurasera casa, si Haralambie vazand ca nu mai are nici o scapare, s-a
predat fratelui care-i taie capul ducandu-i-l pe tava domnitorului. In urma acestui
fratricid si nu atat ca si-a ucis fratele ci mai mult ca a varsat sangele parintilor.
Ghiorghie cere voie domnitorului sa se retraga la tara la pamanturile sale ridicand in
memoria fratelui biserica Sf. Haralambie din Iasi spre care se indrepta acum calugarul
Gherman de la Durau.
In privinta stilului remarcam faptul ca Sadoveanu foloseste aspectul oral al
limbii moldovenesti de unde oralitatea acestuia si o serie de expresii prin care cititorul
este atentionat mentinandu-i-se treaza atentia in legatura cu ceea ce va urma.