ELEMENTELE COMPONENTE

ALE PROTEZEI PARŢIALE SCHELETATE

Principalele părţi componente ale unei proteze parţiale scheletate sunt:
-conectorii principali
-mijloacele de menţinere, sprijin şi stabilizare
-şeile protetice
-conectorii secundari.
Proteze parțiale mobilizabile elastice
Proteze parțiale mobilizabile scheletate
 1.Conectorii principali
Definiţie: Conectorii principali ai
unei proteze scheletate reprezintă
elemente transversale care realizează
legătura între şeile protetice sau între
şaua protetică de pe o parte a arcadei
cu elementele de menţinere, sprijin şi
stabilizare de pe cealaltă parte a
arcadei.
 Materialulul din care sunt confecţionaţi,conectorii principali
- aliaje metalice
- răşini acrilice.
Topografic, ei pot fi utilizaţi. - la maxilar
- la mandibulă.
Indiferent de tipul de conector utilizat, aceştia trebuie să aibă anumite
proprietăţi. Totodată, fiecare tip de conector are caracteristici
individuale, care îl fac utilizabil în anumite forme de edentaţie parţială.

Caracteristici comune ale conectorilor principali

1. Rigiditatea conectorilor principali reprezintă una dintre
condiţiile esenţiale pe care aceştia trebuie să le îndeplinească
pentru ca întreaga proteză să funcţioneze corect.
Rigiditatea unui conector principal rezultă din
- dimensiunea,
- forma
- structura.
Rigiditatea conectorilor principali este asigurată
- prin lăţime la maxilar
-prin formă şi grosime la mandibulă.

Datorită rigidităţii, conectorii principali asigură transmiterea uniformă

a forţelor ocluzale către toate elementele de sprijin ale protezei
scheletate
2. Asigurarea profilaxiei ţesuturilor câmpului protetic de către
conectorii principali se obţine prin realizarea unor proteze scheletate cu o
stabilitate cât mai bună pe câmpul protetic.
Protezele scheletate stabile prezintă conectori principali stabili,
în timpul exercitării funcţiilor sistemului stomatognat, care nu
traumatizează ţesuturile cu care vin în contact.

Conectorii principali nu trebuie să traumatizeze în timpul inserţiei

sau dezinserţiei protezei scheletate
- parodonţiul marginal al dinţilor restanţi sau
- alte zone ale mucoasei câmpului protetic
La nivelul câmpului protetic maxilar şi mandibular există:
- zone care trebuie despovărate de presiunile exercitate de conectorii
principali
-zone faţă de care conectorii principali trebuie să treacă la distanţă.

La maxilar: - zonele protetice care necesită despovărare sunt papila

incisivă,rugile palatine, rafeul median, torusul palatin;
- zonele protetice faţă de care conectorii principali trebuie
să treacă la distanţă sunt parodonţiul marginal şi torusul
palatin exagerat.
La mandibulă, zonele protetice care trebuie protejate faţă de
conectorul
principal sunt:- mucoasa versantului lingual al procesului alveolar
în regiunea frontală
- parodonţiul marginal al dinţilor restanţi.

Mărimea gradului de despovărare depinde

- de tipul de sprijin al protezei scheletate
- de rezilienţa ţesuturilor pe care se sprijină conectorul principal
3.Asigurarea confortului pacientului se realizează prin:
- confecţionarea unui conector principal simetric faţă de linia
mediană
- proiectarea conectorului principal astfel încât acesta să fie
perpendicular pe planul medio-sagital
-proiectarea conectorului principal astfel încât acesta să evite cât mai
mult posibil zonele cu funcţionalitate crescută ale sistemului
stomatognat; de exemplu, la maxilar, conectorii principali vor fi
proiectaţi astfel încât să ajungă cât mai puţin în zona rugilor
palatine, pentru a nu interfera cu limba în timpul fonaţiei

-redarea de către conectorii principali a caracteristicilor anatomice

ale suprafeţelor pe care le acoperă;
de exemplu, un conector principal maxilar
care acoperă o zonă a bolţii palatine
trebuie să fie plat şi nu bombat,
iar pe faţa externă trebuie
modelate rugile palatine

- acoperirea de către conectorii principali o unei zone minime

din suprafaţa câmpului protetic, dar nu în defavoarea rezistenţei
mecanice a conectorului
- lustruirea perfectă a suprafeţei externe a conectorilor
- realizarea de unghiuri rotunjite în zonele de întâlnire ale
conectorilor principali cu celalte elemente ale protezei, pentru a
se evita retenţiile alimentare sau iritaţiile limbii.
Conectorii principali mandibulari
Conectorii principali mandibulari au aspect de bară şi pot fi localizaţi
- la nivelul mucoasei procesului alveolar, pe versantul lingual sau
vestibular
- la nivel supracingular dentar.
Din punct de vedere topografic, conectorii principali mandibulari se
împart în:
- bara linguală,
- bara vestibulară,
- placa dento-mucozală mandibulară
- conectorul principal dentar.
Bara linguală
Bara linguală reprezintă conectorul principal mandibular cel mai
des folosit în construcţia protezelor scheletate. Pentru a fi corect
utilizată, bara linguală şi versantul lingual al procesului alveolar
trebuie să respecte mai multe condiţii
Înălţimea procesului alveolar
Procesul alveolar trebuie să
aibă o înălţime de cel puţin 9mm,
între fundul de sac lingual şi
parodonţiul marginal

Dimensiunile barei linguale

Bara linguală trebuie să aibă o înălţime de 4-5mm şi o grosime
de 1mm la nivelul marginii superioare şi de 3mm la nivelul marginii
inferioare
Forma pe secţiune
Bara linguală poate avea pe secţiune diferite forme: rotundă, ovală,
eliptică. Cea mai adecvată formă este considerată cea semipiriformă

Poziţionarea barei linguale

Bara linguală este poziţionată în dreptul versantului lingual
al procesului alveolar, între parodonţiul marginal al dinţilor
restanţi şi fundul de sac lingual. Marginea superioară a barei
linguale trebuie să fie situată la o distanţă de 4-5mm de parodonţiul
marginal, iar marginea inferioară trebuie să vină în contact cu
mucoasa planşeului oral, fără a incomoda mişcările funcţionale
ale acestuia sau ale frenului lingual
Distanţarea barei linguale
Bara linguală trebuie să se situeze la distanţă
- în sens vertical,faţă de parodonţiul
marginal al dinţilorrestanţi,

- în sens orizontal, faţă de mucoasa versantului lingual al procesului

alveolar 0,3mm şi 2mm
- de forma anatomică a versantului lingual al procesului alveolar,
- de orientarea axelor de implantare ale dinţilor restanţi şi
- de rezilienţa mucoasei crestelor alveolare.
 Zonele de minimă rezistenţă
Zonle de minimă rezistenţă ale unei
bare linguale sunt reprezentate de:
-zona de unire cu şeile protetice
-zona de unire cu conectorii secundari
- zona de mijloc a barei linguale

Construcţia protetică alcătuită din bară linguală şi croşet continuu

a fost denumită “dublă bară linguală”

Croşetul continuu este situat pe feţele linguale

ale dinţilor frontali mandibulari restanţi,
în zona supracingulară a acestora.
La extremităţi, croşetul continuu se spijină
pe pinteni ocluzali sau incizali, pentru a
elimina efectul disortodontic de vestibularizare
a dinţilor frontali
Rolurile croşetului continuu sunt multiple:
- contribuie la creşterea rezistenţei mecanice a barei linguale
prin rigidizarea acesteia
- contribuie la sprijinul dento-parodontal al protezei
- contribuie la menţinerea indirectă a protezei scheletate,
având rol de element antibasculant
- contribuie la stabilizarea protezei scheletate în sens mezio-distal
- contribuie la solidarizarea dinţilor restanţi
- contribuie la refacerea punctelor de contact pierdute prin migrarea
orizontală a dinţilor restanţi

În cazul în care între incisivii

centrali mandibulari există o
diastemă sau între alţi dinţi există
o tremă, croşetul continuu va
prezenta o buclă, pentru a nu fi
vizibil din normă frontală
 În situaţiile clinice când există
breşe frontale, se pot aplica dinţii
artificiali pe croşetul continuu

Dimensiunile croşetului
continuu sunt de 2-3mm
lăţime şi 1mm grosime,
iar forma acestuia este
semiovală pe secţiune
 Când croşetul continuu are
rol de solidarizare a dinţilor
restanţi, prelungindu-se şi pe
dinţii laterali, este necesar,
ca între bara linguală şi croşet,
să existe conectori secundari,
care să asigure rezistenţa mecanică
a acestei construcţii
2. Placa dento-mucozală mandibulară
Porţiunea superioară, dentară, a plăcii
este subţire, are o grosime de 0,40-0,50mm
şi se termină pierdut pe dinţii frontali
mandibulari în zona supracingulară.
Marginea inferioară a plăcii dento-mucozale
este rotunjită şi este situată în fundul de sac
lingual,fără a incomoda, însă, mişcările
funcţionale ale musculaturii planşeului
oral sau mobilitatea frenului lingual
 Protecţia parodonţiului marginal al
dinţilor restanţi
- prin decoletarea plăcii linguale
- prin distanţarea ei prin foliere
faţă de mucoasa parodontală şi papilele
gingivale interdentare.
Grosimea folierii: 0,20mm.
La extremităţi, placa dento-mucozală se termină prin pinteni ocluzali
sau gheruţe incizale, pentru a elimina efectul disortodontic.
Principalele indicaţii de utilizare ale plăcii linguale sunt:
- în cazul în care în edentaţiile cu breşe terminale există creste edentate
cu atrofie accentuată
- în cazul în care nu se poate utiliza o bară linguală datorită existenţei
unui proces alveolar cu înălţime mică
- în cazul în care situaţiile clinice de mai sus se asociază cu o breşă în
zona frontală, utilizarea plăcii linguale este oportună, deoarece permite
înlocuirea dintelui absent prin fixarea pe placă a dintelui artificial
corespunzător.
În cazul în care placa dento-mucozală se întinde şi în
zona laterală a arcadei, aceasta se termină pierdut pe
feţele orale ale dinţilor laterali, până în apropierea
feţelor ocluzale ale acestora.
Interdentar,
placa linguală
ajunge până
la nivelul
punctelor de
contact
interdentar.
 3. Bara vestibulară
Bara vestibulară este un conector principal
mandibular plasat pe versantul vestibular
al procesului alveolar.
Forma, dimensiunile şi poziţionarea
acesteia sunt asemănătoare cu cele
ale barei linguale.

Deosebirea constă în faptul

că lungimea barei
vestibulare este mai mare
decât a barei linguale,
ceea ce impune măsuri
suplimentare de creştere
a rezistenţei mecanice
 Indicaţiile utilizării barei vestibulare sunt:
- în cazul inserţiei înalte a planşeului oral când nu se poate utiliza
bara linguală
- în cazul existenţei unor dinţi frontali mandibulari cu lingualizare
exagerată sau a unui torus mandibular foarte mare, care ar determina
plasarea barei linguale la o distanţă foarte mare de versantul lingual
al procesului alveolar acest fapt ar conduce la micşorarea spaţiului
pentru limbă, ceea ce ar crea pacientului disconfort şi dificultăţi de
folosire a protezei scheletate
Dezavantajele barei vestibulare sunt:
- disconfortul pacientului
- modificarea reliefului buzei inferioare
- determinarea de iritaţii ale mucoasei
mobile vestibulare
 4. Conectorul principal dentar
Conectorul principal dentar este un conector principal mandibular
asemănător cu croşetul continuu.
Diferenţa constă în faptul că lăţimea şi
grosimea conectorului dentar sunt mai
mari decât cele ale croşetului continuu.

Indicaţia majoră a conectorului dentar este atunci când nu se poate

utiliza o bară linguală, deoarece planşeul oral este inserat prea
aproape de rebordul alveolar.
Pentru a putea fi utilizat în condiţii optime, este necesar ca
dinţii frontali mandibulari pe care se aplică să fie înalţi şi verticali
Extremităţile mezială şi distală
conectorului dentar se termină
în şeile protetice sau prin
intermediul braţelor unui croşet

Conectorii principali maxilari

Caracteristici generale ale conectorilor principali maxilari
Conectorii principali maxilari sunt elemente componente ale
scheletului metalic al unei proteze scheletate, având aspect de plăcuţe
metalice late şi cu grosime mică.
Dimensiunile conectorilor principali maxilari
- Lăţimea minimă a aceastora trebuie să fie egală cu lungimea
breşei edentate
- Grosimea variază între 0,40-0,60mm

Cu cât lăţimea este mai mare,

cu atât grosimea este mai mică
- Conectorii principali maxilari vin în contact cu mucoasa palatină,
transmit presiuni ocluzale către suportul osos al bolţii palatine,
deci au sprijin muco-osos.
- Marginile conectorilor principali maxilari
trebuie să se situeze la o
distanţă de 5mm de parodonţiul
marginal al dinţilor restanţi
- Conectorii principali maxilari se situează la
distanţă faţă de anumite zone ale câmpului
protetic, zone care trebuie despovărate faţă de
presiunile ocuzale: papila incisivă, rugile
palatine, torusul palatin, rafeul median,
parodonţiul marginal.
Tipurile de conectori principali maxilari
Principalele tipuri de conectori principali maxilari sunt:
- plăcuţa mucozală cu lăţime redusă,
- plăcuţa mucozală cu lăţime mare,
- plăcuţa mucozală anterioară şi posterioară,
- plăcuţa mucozală în formă de U,
- plăcuţa dento-mucozală,
- placa palatină completă.
1. Plăcuţa mucozală cu lăţime redusă
Este indicată în edentaţiile intercalate, laterale, încadrate în clasa a III-a
Kennedy, când protezele scheletate utilizate au sprijin strict
dento-parodontal.
Dimensiunile plăcuţei mucozale sunt:
- lăţime egală cu lungimea breşei edentate
- grosime variabilă între 0,40mm şi 0,60mm
când grosimea este minimă se impune
îngroşareaacesteia în centru şi la extremităţi
Plăcuţa mucozală trebuie să protejeze anumite
zone ale câmpului protetic prin foliere:
- zona torusului palatin prin foliere de 0,50-1mm
- zona rafeului median prin foliere de 0,30-0,40mm.
Plăcuţa mucozală cu lăţime redusă
- nu ajunge în zona rugilor palatine.
- nu transmite presiuni masticatorii către
suportul osos al acesteia, deci are sprijin strict
dento-parodontal
2. Plăcuţa mucozală cu lăţime mare
Plăcuţa mucozală cu lăţime mare este indicată în edentaţiile cu breşe
terminale, adică în edentaţiile de clasele I şi a II-a Kennedy.
Condiţii necesare utilizării plăcuţei mucozale cu lăţime mare sunt:
- crestele edentate să fie bine reprezentate,
- să existe mai mult de şase dinţi restanţi
- torusul palatin să fie absent sau de dimensiuni mici.
Dimensiunile şi întinderea plăcuţei mucozale cu lăţime mare sunt:
- lăţime este egală cu lungimea breşei edentate; acest conector acoperă
2/3 din suprafaţa bolţii palatigrosime este de 0,40mm
- limita anterioară este situată situată în zona rugilor palatine, fiind
reprezentată de o linie imaginară care trece prin pintenii ocluzali
cei mai anteriori
-limita posterioară este situată anterior de linia Ah marginea anterioară
este plasată în depresiunea dintre două rugi palatine, şi nu pe proeminenţa
unei rugi, pentru a fi mai puţin sesizată de pacient cu limba, în timpul
vorbirii, fiind, deci, mai confortabilă pentru acesta
 La nivelul zonei de unire a
plăcuţei mucozale cu şeile matalice
se modelează două praguri,
unul mucozal şi altul extern.
La nivelul acestor praguri
se termină acrilatul şeilor

Plăcuţa mucozală cu lăţime mare trebuie să asigure,

protecţia unor zone protetice negative ale câmpului protetic:
- la nivelul parodonţiului marginal al
dinţilor restanţi prin decoletare
pe o distanţă de 5mm
- la nivelul torusului palatin
prin foliere de 0,50-1mm
- la nivelul rafeului median
prin foliere de 0,30-0,40mm
- la nivelul rugilor palatine
prin foliere de 0,20-0,30mm
3. Plăcuţa mucozală anterioară şi posterioară
- Este denumită şi plăcuţă fenestrată
- Este indicată în orice tip de edentaţie
- Este utilizată în mod obligatoriu
la pacienţii cu torus palatin
situat în mijlocul bolţii palatine
sau la pacienţii care
tolerează cu dificultate o
placă palatină completă

Caracteristicile plăcuţei mucozale fenestrate sunt:

- are formă de paralelogram cu unghiuri rotunjite
- are rigiditatea cea mai mare dintre conectorii principali maxilari
- nu acoperă zona centrală a bolţii palatine
- este formată dintr-o plăcuţă anterioară şi o plăcuţă posterioară,
unite prin două benzi laterale
Dimensiunile şi caracteristicile plăcuţei anterioare sunt:
-lăţimea este de 6-9mm
-marginea anterioară este situată între două rugi palatine,
la 5mm de parodonţiul dinţilor frontali şi paralel cu acesta
-marginea anterioară a plăcuţei anterioare
nu trebuie să depăşească limita anterioară,
care este reprezentată de o linie ce uneşte
cei mai anteriori pinteni ocluzali
Dimensiunile şi caracteristicile
plăcuţei posterioare sunt:
-lăţimea este de 4-5mm
-marginea posterioară este situată în
apropierea zonei Ah
-pe secţiune are formă semiovală,
având aspect aproape de bară.
Cele două plăcuţe sunt unite prin două benzi laterale, care au o lăţime
de 5-6mm. Aceste benzi sunt situate la 5mm de parodonţiul dinţilor
laterali şi paralele cu acesta. Plăcuţa mucozală fenestrată trebuie
să asigure despovărarea prin foliere a rugilor palatine.
4. Plăcuţa mucozală în formă de U
Plăcuţa mucozală în formă de U, cu concavitatea spre
posterior, este indicată numai la pacienţii care prezintă
un torus palatin mare, situat în treimea posterioară a
bolţii palatine.
Marginea anterioară a plăcuţei este situată la 5mm de
parodonţiul marginal al dinţilor restanţi, iar marginea
posterioară ajunge până în apropierea bazei torusului
palatin. Deoarece rigiditatea acestui conector principal
este scăzută, grosimea lui
trebuie să fie de 0,60mm.
Condiţiile de protecţie a
zonelor protetice negative
sunt la fel ca la ceilalţi
conectori principali maxilari.
5. Plăcuţa dento-mucozală
Plăcuţa dento-mucozală maxilară
este indicată la pacienţii cu edentaţii
terminale, la care, însă, există
anumite condiţiianatomice şi anume:
-există puţini dinţi restanţi, doar din
grupul frontal;
-crestele edentate sunt bine reprezentate;
-există torus palatin situat în zona
posterioară a bolţii palatine.
Dimensiunile şi caracteristicile plăcuţei dento-mucozale sunt:
-lăţimea trebuie să fie realizată
în concordanţă cu grosimea,
în scopul asigurarii rigidităţii
conectorului principal
- marginea anterioară se termină
pierdut la nivelul dinţilor restanţi;
- la nivelul dinţilor frontali se termină pierdut,
sprijinindu-se pe trepte supracingulare
- marginea posterioară este curbă cu
concavitatea spre posterior,
ocolind torusul palatin.
Acest conector realizează protecţia
zonelor negativeale câmpului protetic astfel:
- parodonţiul dinţilor frontali prin foliere de 0,20mm
- parodonţiul dinţilor laterali prin decoletare de 5mm
- papila incisivă şi rugile palatine prin foliere de 0,20-0,30mm
5Placa palatinală completă
Placa palatinală completă este indicată
la pacienţii cu edentaţii terminale, dar în anumite condiţii şi anume:
- când există puţini dinţi restanţi, doar cei din zona frontală,
- crestele edentate sunt atrofiate.
Limita anterioară a plăcuţei este situată asemănător cu cea a plăcuţei
dento-mucozale
Placa palatinală completă are sprijin mixt: muco-osos,
prin porţiunea care acoperă bolta palatină, şi dento-parodontal,
prin porţiunea care acoperă dinţii.
Sprijinul dento-parodontal este
aigurat prin crearea unor trepte
supracingulare pe dinţii frontali,
pe care se sprijină placa, şi prin
utilizarea unor gheruţe incizale.
Interdentar, placa palatinală
completă ajunge până la nivelul
punctelor de contact.
În cazul în care există treme
sau diasteme, placa palatinală
poate fi întreruptă la nivelul
corespunzător,pentru a nu
afecta fizionomia pacientului.
Faţa externă a plăcii trebuie
să redea morfologia suprafeţei anatomice pe care o acoperă
Grosimea plăcii palatinale complete este de 0,40mm.
Această grosime este suficientă pentru a asigura rigiditatea
conectorului, deoarece lăţimea acestuia este mare.
Despovărarea zonelor protetice negative ale câmpului protetic
se realizează asemănător ca la plăcuţa dento-mucozală.
Menţinerea unei proteze scheletate care are drept conector principal
o placă palatinală completă este favorizată de apariţia fenomenelor
de adeziune, care se manifestă între mucoasa bolţii palatine şi suprafaţa
mucozală a plăcii. Pentru a facilita apariţia acestor forţe de adeziune,
marginea posterioară a plăcii trebuie să se situeze la nivelul zonei Ah.
Efectele negative ale conectorilor principali dento-mucozali
Conectorii principali dento-mucozali au efecte negative asupra
zonelor de sprijin ale câmpului protetic.
Datorită faptului că aceşti conectori au sprijin dento-parodontal şi
muco-osos, efectele negative vor fi observate atât la nivelul dinţilor
restanţi, cât şi la nivelul mucoasei protetice din zonele de sprijin.
Principalele efecte negative ale conectorilor principali
dento-mucozali sunt:
-leziuni carioase ale dinţilor restanţi
-modificări de poziţie ale dinţilor restanţi
-leziuni inflamatorii ale parodonţiului marginal al dinţilor restanţi
-leziuni inflamatorii ale mucoasei care se află în contact cu
conectorul principal
Cauzele efectelor negative ale conectorilor principali dento-mucozali
se pot clasifica în mai multe categorii.
O primă categorie o reprezintă presiunile masticatorii exagerate
exercitate de conectori asupra ţesuturilor de sprijin, presiuni datorate:
-absenţei sprijinului parodontal
prin ruperea sau fracturarea elementelor de sprijin parodontal,
-insuficienţei sau inexistenţei protecţiei prin foliere a zonelor protetice
care necesită despovărare,
-absenţei tratamentelor proprotetice în scopul asigurării sprijinului
parodontal,
-absenţei elementelor de stabilizare
-atrofiei crestelor edentate, urmată de bascularea protezei,
dimensiunilor prea înguste ale conectorilor primcipali maxilari
-absenţei sau fracturării elementelor contrabasculante
O altă categorie este reprezentată de lipsa de igienă a gurii şi protezei
scheletate a pacientului. Acumularea resturilor alimentare sub conectorul
principal favorizează dezvoltarea plăcii bacteriene. Aceasta constituie
principala cauză a apariţiei leziunilor carioase şi parodontale.
O ultimă categorie o constituie suprasolicitarea tisulară datorată
purtării permanente, zi şi noapte a protezelor scheletate.