ERORI DE MĂSURARE

Tema 2 Marimi și unități de masură (2 ore)

2.1Metodele de masurare directe
2.2Metode de masurare indirectă
2.3Erori de măsurare
2.1 Metode de măsurare directe

Metoda de măsurare directă este metoda prin care valoarea măsurandului

este obţinută nemijlocit şi nu prin măsurarea unor mărimi legate funcţional cu
măsurandul.
Exemple de măsurări care folosesc metoda directă sunt: măsurarea unei
lungimi cu ajutorul unei rigle gradate, măsurarea unei mase folosind o balanţă cu
braţe egale ş.a.
Măsurarea poate fi efectuată printr-o comparare simultană sau printr-una
succesivă. În compararea simultană, măsurandul este comparat nemijlocit cu una
sau cu mai multe valori de referinţă ale aceleiaşi mărimi, furnizată de un etalon,
care participă la fiecare măsurare. Exemplu: o lungime comparată cu lungimea
cunoscută a unei cale plan paralele, o masă comparată cu masa unei greutăţi
etalon folosind o balanţă cu braţe egale ş.a.
n compararea succesivă, mărimea de referinţă (etalonul) nu participă la fiecare
măsurare. Etalonul este folosit pentru etalonarea (gradarea) iniţială şi (dacă este
necesar) pentru reetalonarea periodică a unui aparat care stochează în „memoria”
sa informaţia de etalonare. Exemplu: măsurarea presiunii cu un manometru,
măsurarea tensiunii electrice cu un voltmetru ş.a. Rezultă că, la compararea
simultană, informaţia de măsurare este transmisă în acelaşi moment de la etalon
şi de la obiectul supus măsurării operatorului uman, prin aparat, pe când, la
compararea succesivă, această informaţie circulă în două etape: mai întâi, pe
calea etalon–aparat (la etalonare) şi apoi pe calea obiect supus măsurării aparat–
operator (la fiecare măsurare, aşa cum rezultă şi din figura 2.1.).
Compararea simultană este predominantă, deseori singura utilizată, în măsurările
de cea mai înaltă precizie, proprii laboratoarelor de metrologie, ca de exemplu:

l
 ERORI DE MĂSURARE

compararea cu mare precizie a maselor, măsurarea lungimii folosind radiaţii

etalon etc. Măsurarea prin metoda comparării simultane se poate face fie prin
comparare 1:1, fie prin comparare 1:n.
Metode de măsurare prin comparare simultană 1:1 Compararea 1:1 este fie o
comparare directă, în situaţia în care măsurandul este comparat nemijlocit cu o
mărime de referinţă, fie o comparare indirectă, în situaţia în care compararea este
efectuată cu ajutorul unui aparat (comparator) intermediar etalonat anterior.
Compararea directă 1:1, prin metoda diferenţială şi metoda de zero
a) Metoda diferenţială constă în măsurarea nemijlocită a diferenţei dintre
măsurand şi o mărime de referinţă cunoscută, de valoare apropiată de cea a
măsurandului: x = x0 + d (2) unde: x = valoarea măsurandului x0 = valoarea de
referinţă, cunoscută d = diferenţa măsurată direct

Exemplu: măsurarea lungimii unei piese, prin comparare cu o piesă de referinţă

(un etalon, o cală plan paralelă), măsurând cu un comparator cu cadran diferenţa
d dintre lungimile pieselor (Fig. 2.2).

Fig. 2.2. Compararea lungimilor a două piese prin metoda diferenţială

b) Metoda de zero este un caz particular al metodei diferenţiale, în care diferenţa

dintre măsurand şi mărimea de referinţă este adusă la zero: x = x0 (3) În acest
fel, aparatul nu mai măsoară propriu-zis, el fiind folosit doar ca indicator de nul.
Drept urmare, influenţa sa asupra incertitudinii de măsurare este şi mai mică, în
procesul de măsurare intervenind numai incertitudinea datorată insensibilităţii de
nul. Cu alte cuvinte, relaţia (3) ar trebui scrisă astfel: x = x0 ± ui (4) unde: ui
reprezintă incertitudinea datorată insensibilităţii indicatorului de nul.
 ERORI DE MĂSURARE

Metoda diferenţială şi metoda de zero sunt, în general, cele mai precise

metode de măsurare, deoarece pentru ambele metode incertitudinea introdusă de
aparat este minimă. Această metodă prezintă dezavantajul că necesită un etalon
de valoare apropiată de valoarea măsurandului sau un etalon de valoare variabilă.
Compararea indirectă 1:1 Principalele variante ale comparării 1:1 indirecte sunt:
metoda comparării simple, metoda substituţiei şi metoda permutării. a) Metoda
comparării 1:1 indirecte simple (Fig. 2.3.a), constă în compararea celor două
mărimi – măsurandul şi referinţa – cu ajutorul unui aparat numit comparator 1:1.
Rezultatul este dat de expresia: x = K xo (5) unde: K - factor introdus de
comparator, K≈1. Acesta adaugă o sursă importantă de incertitudine în procesul
de măsurare, atât în cazul în care K = 1, cât şi în cazul corectării lui K,
introducând în relaţia (5) valoarea sa reală, diferită de 1 (în realitate, K = 1 + ε,
unde ε este o corecţie neaplicată). b) Metoda substituţiei (metoda Borda), numită
şi „metoda efectelor egale”, elimină eroarea sistematică a comparatorului printr-o
măsurare dublă. Cele două mărimi de comparat se aplică succesiv aparatului,
egalitatea lor fiind asigurată de faptul că au acelaşi efect asupra aparatului. În
acest fel, eroarea aparatului este eliminată, fiindcă ea intervine la fel în ambele
măsurări. Incertitudinea măsurării depinde de sensibilitatea comparatorului şi de
erorile aleatoare.

Fig. 2.3. Metoda de măsurare prin comparare 1:1 indirectă

Metoda substituţiei poate fi ilustrată prin compararea a două mase, cu

ajutorul unei balanţe cu braţe egale (Fig. 2.3.b). În metoda substituţiei, pe lângă
masele de comparat (masa necunoscută x şi masa etalon x0), mai este necesară o
 ERORI DE MĂSURARE

masă auxiliară xt, numită „tară”, de valoare apropiată de x şi de x0. La prima

măsurare se pune pe un platan al balanţei masa x şi pe al doilea platan masa
auxiliară xt. Prin variaţia valorilor xt, se ajunge la echilibrul balanţei. Dacă
lungimile braţelor balanţei sunt l1 şi l2, aplicarea legii pârghiilor conduce la
relaţia: l1 · x = l2 · x (6) La a doua măsurare, se înlocuieşte masa x cu masa
etalon x0, iar pe celălalt platan se păstrează nemodificată masa xt, necunoscută.
Se reechilibrează balanţa, prin variaţia valorilor x0 şi rezultă: l1 · x0 = l2 · xt
(7) unde: x0 - valoarea care asigură echilibrul. Relaţiile (6) şi (7) raportate
(membru cu membru) sunt echivalente cu: x/x0 =1 şi x = x0 (8) Rezultatul nu
depinde nici de raportul lungimilor braţelor de pârghie l1/l2, nici de masa
auxiliară xt. Prin faptul că exclude influenţa erorilor sistematice ale balanţei,
metoda se aplică în măsurările de cea mai înaltă precizie. c) Metoda permutării
(metoda Gauss), numită şi metoda „transpoziţiei”, reprezintă o altă posibilitate de
eliminare a erorii comparatorului, în cazul unei comparări 1:1. Şi în acest caz se
fac două măsurări succesive. Caracteristic pentru această metodă este schimbarea
între ele a mărimilor comparate, de la prima la a doua măsurare, ceea ce face ca
erorile aparatului să afecteze cele două mărimi pe rând, în egală măsură. Pentru a
ilustra această metodă, se consideră tot compararea a două mase, cu ajutorul unei
balanţe cu braţe egale (Fig. 2.3.c). La prima măsurare, se aşază masa
necunoscută x pe primul platan şi masa etalon x0 pe al doilea platan. Astfel,
rezultă: l1 · x = l2 · xo (9) La a doua măsurare, x şi x0 se schimbă între ele.
Dacă l1≠ l2, va fi necesară o modificare a masei etalon, pentru a obţine
echilibrarea balanţei. Fie x0’ noua valoare care echilibrează balanţa. Se obţine:
l1 · x0’ = l2 · x (10).
 ERORI DE MĂSURARE

Metode de măsurare prin comparare simultană 1:n

Compararea 1:n este o metodă de comparare simultană, în care măsurandul este

comparat cu o mărime de referinţă de valoare sensibil diferită (măsurandul şi
referinţa au valori în raportul 1:n, unde n ≠ 1). Există două posibilităţi de a
compara simultan doi măsuranzi de valori diferite: metode de adiţionare
(însumare), prin combinarea mai multor valori, astfel încât să permită în final o
comparare 1:1, şi metode de multiplicare (de raport), în care se foloseşte un
dispozitiv de raport intermediar prin comparare. • Metode de comparare prin
adiţionare Sunt metode relativ complexe, folosind valori auxiliare şi un număr
suficient de comparări, astfel încât, în cele din urmă, compararea 1:n să se
realizeze printr-un număr anumit de comparări 1:1. Exemplu: trebuie etalonată o
masă etalon de 10 kg, prin comparare cu o masă de 1 kg, a cărei valoare este
cunoscută. Pentru aceasta, se vor folosi o serie de mase auxiliare de 1 kg, 1kg,
2kg şi 5 kg (ale căror valori nu trebuie să fie cunoscute), pe baza următoarei
proceduri: - se etalonează prima masă de 1 kg, prin comparare cu etalonul de
referinţă de 1 kg; - se etalonează a doua masă auxiliară de 1 kg în acelaşi fel, prin
comparare cu referinţa de 1kg; - se etalonează a treia masă auxiliară, de 2 kg, cu
masa însumată (1kg+1kg) a două din etaloanele de 1 kg (de valori acum
cunoscute); - se etalonează a patra masă auxiliară, de 5 kg, cu masa însumată
(1kg+1kg+1kg+2kg) a celor patru etaloane de valori cunoscute, determinându-se
astfel şi valoarea unui etalon de 5 kg; - se compară, în sfârşit, masa de 10 kg cu
masa însumată (1 kg + 1 kg + 1 kg + 2 kg +5 kg), determinânduse astfel valoarea
ei în raport cu masa de referinţă (cunoscută) şi cu masele auxiliare (determinate
prin

procesul de măsurare etalonare descris). Se observă că în această secvenţă de

măsurări s-au efectuat numai comparări 1:1 (care, pentru precizie maximă, pot fi
făcute prin substituţie sau prin permutare). În final însă, măsurarea este o
comparare 1:10, ilustrată schematic în figura 2.4.
 ERORI DE MĂSURARE

Fig. 2.4. Compararea unei mase de 10 kg cu o masă de 1 kg, prin metoda de

adiţionare, folosind patru mase auxiliare, de 1 kg (1’), 1 kg (1”), 2 kg şi 5 kg şi
efectuând cinci comparări 1:1, succesiveMetode de comparare 1:n prin
multiplicare Se mai numesc şi metode de raport, deoarece folosesc un dispozitiv
de raport care permite compararea simultană a două mărimi de valori diferite
(Fig. 2.5.).

Fig. 2.5. Principiul metodei de multiplicare (de raport)

De cele mai multe ori, metodele de multiplicare sunt similare metodelor de zero,
în care una dintre mărimi este comparată cu un multiplu sau cu o fracţiune din
cealaltă mărime. Raportul de multiplicare sau de divizare, reprezentat de un
număr adimensional, este dat de dispozitivul de raport. Cel mai cunoscut
exemplu de metodă de multiplicare este compararea a două mase cu ajutorul unei
balanţe cu braţe inegale (bascula zecimală, bascula romană etc.). Masa de
măsurat este dată de relaţia: x = (l2/l1) xo (13) unde: xo - masa de referinţă; l1,
l2 - lungimile braţelor de pârghii ale balanţei. Precizia metodei depinde
nemijlocit de precizia raportului l1/l2. În măsurările mărimilor electrice,
metodele de multiplicare sunt folosite pe scară largă şi suntcunoscute mai mult
sub denumirea de metode de raport. Ele au deseori o precizie ridicată, datorită
preciziei bune a dispozitivelor de raport electrice, cum ar fi punţi, divizoare
rezistive, divizoare inductive ş.a. Ecuaţia generală de măsurare a metodelor de
 ERORI DE MĂSURARE

raport este: x = k xo (14) unde: k – parametrul caracteristic dispozitivului de

raport. Parametrul k poate avea una sau mai multe valori fixe; în acest caz, pentru
obţinerea relaţiei (14) este necesară variaţia valorii de referinţă xo. Alte
dispozitive de raport permit variaţia raportului caracteristic k în trepte fine, astfel
că mărimea de referinţă poate avea o valoare fixă (sau mai multe valori fixe).

Metode de măsurare prin comparare succesivă

Metodele de comparare succesivă au avantajul simplificării operaţiei de

măsurare. Compararea succesivă se impune ca metodă de măsurare a mărimilor
fizice pentru care este imposibil, dificil sau incomod de realizat un etalon care să
servească pentru compararea directă. Metoda de comparare succesivă este
specifică aparatelor de măsurat indicatoare, în care au loc una sau mai multe
conversii ale mărimii de măsurat. Exemplu: La un miliampermetru
magnetoelectric, curentul de măsurat este convertit într-un cuplu mecanic care
acţionează asupra acului indicator al aparatului. Acestui cuplu activ i se opune un
cuplu rezistent, creat de elementul elastic (arc spiral, banda de suspensie). Poziţia
indicatorului aparatului este determinată de echilibrul celor două cupluri. Se
produce astfel o comparare între cuplul activ şi cuplul rezistent, deci între două
mărimi care iau naştere în interiorul aparatului, în general de altă natură decât
măsurandul. Un fenomen asemănător se produce într-un cântar dinamometric,
într-un manometru cu element elastic sau într-un tahometru centrifugal, unde,
prin conversia măsurandului, se ajunge la o forţă sau la un cuplu activ, echilibrat
de o mărime rezistentă corespunzătoare. La un multimetru digital (Fig. 2.6.),
mărimea de măsurat – tensiune, curent, rezistenţă etc. – este convertită întro
tensiune, într-un interval de timp sau într-o frecvenţă, care este comparată cu o
mărime de referinţă corespondentă.

uturor metodelor de comparare succesivă prezentate le este caracteristică

conversia mărimii de măsurat, x, într-o mărime intermediară, v, care este
 ERORI DE MĂSURARE

comparată cu o mărime de aceeaşi natură, v0, generată în interiorul aparatului.

Metoda comparării succesive „conţine” deci şi o comparare simultană, la care
însă nu participă măsurandul, ci mărimi intermediare, una aflată în relaţie cu
măsurandul (mărimea v), iar cealaltă în relaţie cu mărimea de ieşire a aparatului
(mărimea v0). Cu alte cuvinte, compararea succesivă înlocuieşte compararea
simultană dintre măsurand şi mărimea de referinţă, printr-o comparare simultană
între alte două mărimi, una rezultată din conversia măsurandului şi alta care, prin
conversie, devine mărimea de ieşire a aparatului (indicaţia aparatului). Figura
2.7. ilustrează principiul metodei de măsurare prin comparare succesivă.

Fig. 2.6. Multimetru digital

Fig. 2.7. Principiul metodei de măsurare prin comparare succesivă x - mărime de

intrare; y - mărime de ieşire.

2.2. Metode de măsurare indirectă

Prin aceste metode, valoarea măsurandului este obţinută din valoarea (sau
valorile) măsurată (măsurate) a altei (sau ale altor) mărimi, legate de măsurand,
printr-o dependenţă funcţională. Măsurările indirecte se aplică acelor mărimi
pentru care nu se dispune de procedee practice avantajoase de comparaţie
nemijlocită cu o mărime cunoscută aparţinând aceleiaşi clase. În asemenea
cazuri, valoarea se obţine prin intermediul unor mărimi de altă natură, direct
măsurabile, şi în raport de care există relaţii cunoscute de dependenţă a mărimii
 ERORI DE MĂSURARE

de măsurat. După forma acestor relaţii de dependenţă, se deosebesc două

variante: - metode indirecte explicite, - metode indirecte implicite.

Metode indirecte explicite

Metodele indirecte explicite sunt utilizate atunci când mărimea care se măsoară
indirect depinde de cele direct măsurabile printr-o relaţie explicită. Există
numeroase mărimi pentru care asemenea relaţii facilitează măsurarea lor.
Exemplu: suprafeţele sau volumele nu se determină prin compararea directă cu
unitatea, ci se măsoară lungimile laturilor şi, prin intermediul acestora, se
calculează suprafaţa sau volumul corpului respectiv, pe baza unor relaţii
cunoscute. În mod similar, rezistivitatea ρ a unui material conductor pentru care
se poate scrie relaţia: ρ = R A/l, se determină prin măsurarea directă a rezistenţei
R, a ariei A şi a lungimii l corespunzătoare unui eşantion din materialul
respectiv. Introducând în relaţia de mai sus valorile obţinute, se deduce prin
calcul valoarea rezistivităţii ρ. Alte exemple: măsurarea densităţii prin măsurarea
masei m şi a volumului V şi aplicarea formulei ρ=m/V; măsurarea conductivităţii
unui conductor prin măsurarea rezistenţei R, a lungimii l, şi a secţiunii S, ale
conductorului şi determinarea conductivităţii σ cu ajutorul formulei σ =l /R S.
Rezultă astfel că măsurările indirecte explicite constau din mai multe măsurători
directe simultane, urmate de calcule relativ simple efectuate de operator.

2.2.2. Metode indirecte implicite Aceste metode diferă de metodele explicite prin
aceea că mărimea care se determină indirect depinde de cele direct măsurabile
printr-o relaţie implicită. Un exemplu îl poate constitui evaluarea coef icienţilor
de variaţie cu temperatura a unei rezistenţe electrice conform relaţiei Rθ = Rθ0[1
+ α(θ – θ0) + β(θ – θ0)2 + γ(θ – θ0)2]. Problema este aceea a determinării
coeficienţilor α, β, γ care intervin sub o formă implicită în relaţia de mai sus, pe
baza măsurării temperaturii θ şi a rezistenţelor corespunzătoare Rθ. Pentru
obţinerea rezultatului, se vor parcurge etape similare, ca la metodele indirecte
explicite, şi anume: măsurarea directă a temperaturii şi a rezistenţei, introducerea
 ERORI DE MĂSURARE

în relaţie şi deducerea coeficienţilor. Diferenţele constau în faptul că sunt

necesare mai multe valori ale mărimilor direct măsurabile – deci o succesiune de
măsurări directe – urmate de calcule complexe ce pot fi efectuate numai de un
operator sau de un calculator. Pentru determinarea coeficienţilor, în exemplul
considerat s-ar părea că sunt necesare trei măsurări ale rezistenţei Rθ, la trei
temperaturi diferite, cu care se formează un sistem de trei ecuaţii, prin rezolvarea
căruia rezultă α, β, γ. O astfel de tratare a problemei ar conduce la soluţii valabile
numai pentru cele trei temperaturi sau pentru o gamă restrânsă de temperatură.
Dar interesează ca relaţia să fie adevărată pentru o gamă largă de variaţii ale lui
θ. Obţinerea unor soluţii corecte implică efectuarea unui număr mare de măsurări
în întreg domeniul pentru care se urmăreşte valabilitatea relaţiei, astfel încât să se
înglobeze o cantitate cât mai mare de informaţie privind caracterul dependenţei R
= f(θ). Aceasta conduce la formarea unui sistem cu un număr de ecuaţii cu mult
mai mare decât numărul de necunoscute, care este incompatibil. Se recurge
atunci la o rezolvare aproximativă, prin metode care ţin de matematicile
superioare. Observăm că măsurările indirecte implicite necesită operaţii
complicate în care partea de calcul capătă un rol preponderent. În ultimele
decenii, ca urmare a progresului tehnologic înregistrat în domeniul
calculatoarelor, au apărut echipamente şi instalaţii complexe de măsurare şi
calcul care facilitează aplicarea metodelor de măsurare indirecte implicite, cum
ar fi analizoarele de frecvenţă.
 ERORI DE MĂSURARE

2.4Erori de masurare

Datorită unor condiţii obiective şi subiective, valorile reale ale mărimilor

nu pot fi determinate cu precizie absolută, măsurările fiind afectate de aşa-
numitele erori de măsurare. Eroarea de măsurare A x este diferenţa dintre
valoarea reală de măsurat Xr şi valoarea furnizată de aparatul de măsurat xm,
adică A X = Xr - xm.

2.1 Clasificarea erorilor de

masurare După modul de exprimare
se deosebesc:
- erori absolute, A X = xr- xm;
- erori relative procentuale, e = 100 A x/Xm;
- erori normate, E = 100 A X/D.
După provenienţa şi caracterul erorilor, deosebim:
- erori sistematice,
- erori aleatoare;
- erori grosolane.

Erorile sistematice pot fi:

- erori de metodă şi model;
- erori de aparat, numite şi instrumentale;
- erori produse de mediul ambiant;
- erori subiective, de citire.

Eroare absoluta, e definita ca diferenţa algebrica dintre valoarea masurata si valoarea (convenţional)
adevarata. Este o marime cu semn si unitate de masura identica cu cea a masurandului:
D x = Xr - xm
Eroarea absoluta cu semn schimbat reprezinta corectia masurarii, c:
c=-D
Eroarea relativa, e se defineste ca raport dintre eroarea
absoluta si valoarea adevarata. Este o marime adimensionala cu semn:

e = 100 D x/xm
Eroarea tolerata reprezinta eroarea maxima cu care este cunoscuta valoarea indicata de un mijloc de
masurare ce functioneaza corect; ea reprezinta o eroare limita maxima admisa pentru valoarea
 ERORI DE MĂSURARE

indicata si se foloseste la unele mijloace de masurare la definirea clasei de precizie; in acest caz, ca
valoare conventionala, se considera intervalul de masurare al mijlocului de masurare:
E = 100 D x/D
Erori aleatoare ce variaza imprevizibil in timp ca valoare si ca semn; ele pot fi pozitive sau negative;
cele mici au o probabilitate de aparitie mai mare decat cele mari, iar valoarea lor medie tinde spre zero
daca numarul de masurari tinde spre infinit.

Erorile sistematice, se datoresc factorilor care actioneaza in acelaşi mod in timpul efectuarii unor
masuratori multiple, in aceleasi conditii experimentale, ale unei marimi fizice. Acestea sunt erorile care
vor face rezultatele noastre diferite fata de valorile exacte cu discrepante reproductibile. Exemple tipice
de cauze ce determina aparitia unor erori sistematice sunt: pozitionarea incorecta a instrumentului de
masura fata de corpul de masurat, folosirea acestuia in alte condiţii decat cele in care s-a facut
etalonarea, insuficienta pregătire a metodei de măsură, etc.
Erorile sistematice sunt periculoase pentru experimentator, deoarece ele sunt numai prin lipsa
sau numai prin adaos si, de aceea, sursa (si efectul) lor ramane, de multe ori, necunoscuta. De exemplu,
daca se masoara modulul de elasticitate a unui material, folosinduse metoda dinamica, adica folosind
relatia v = E /p (unde v este viteza unei unde longitudinale prin materialul probei, iar p - densitatea
acesteia), daca materialul nu este omogen ( p variaza de la punct la punct ), rezultatul va fi afectat de o
eroare sistematica. O eroare sistematica va aparea si daca inainte de inceperea masuratorilor nu s-a
efectuat corectia de zero a instrumentului de masura. Exactitatea unui experiment este, in general,
dependenta de modul in care putem controla sau compensa erorile sistematice. O cale de identificare a
erorilor sistematice o constituie determinarea aceleiasi marimi fizice folosind metode diferite. Asa cum
vom vedea intr-o serie de lucrari de laborator din prezenta carte, diverse metode de masurare indirecta
a aceleiasi marimi fizice sunt insotite de erori (inclusiv sistematice) diferite. In masura in care erorile
sistematice nu pot fi eliminate, ele se ''trec'' in grupa erorilor aleatorii.

Observatie: Rezulta ca principala diferenta intre erorile aleatoare si cele sistematice consta in viteza

lor de variatie in raport cu intervalul de timp in care se efectueaza masurarea (observarea).

Erorile grosolane apar in urma deteriorarii conditiilor principale ale masurarii.
Uneori, de exemplu, din cauza iluminarii insuficiente a locului de munca, se
citeste indicatia unui instrument ca fiind 3, in loc de 8. Alteori se pot folosi
instrumente defecte, sau procedee de masura care conduc la aparitia in setul de
date experimentale a unor valori care difera foarte mult de majoritatea
celorlalte date. Deosebit de grave, prin consecintele lor pot fi erorile grosolane
 ERORI DE MĂSURARE

legate de utilizarea in mod gresit a unor instrumente de masura sau alte

dispozitive experimentale (de exemplu motoare electrice, alimentatoare cu
energie electrica, etc.) la tensiuni de alimentare mai mari (220V) decat cele
nominale (6, 12 sau 24 V).

Erori de rotunjire

In orice valoare masurata exista o eroare, determinata de rotunjirea ultimei cifre menţionate.
Daca o lungime este mentionata ca fiind 10,3 cm, aceasta inseamna ca valoarea adevarata se afla
undeva intre 10,25 si 10,35 cm. Eroarea de rotunjire este deci 0,05 cm. Daca lungimea masurata ar fi
fost exprimata ca 10,30 cm (adica intre 10,295 si 10,305), mentionarea celei de-a doua zecimale ne
arata ca masuratorile au fost efectuate in conditiile in care eroarea nu este, in acest caz, mai mare de
0,005 cm.
Daca, de exemplu, viteza luminii in vid este scrisa sub forma 300.000 km/s, nu rezulta clar
daca cele 5 zerouri sunt un indiciu al unei valori exacte sau daca ele au doar rolul de a exprima ordinul
numarului considerat. O valoare mai precisa este 299.800 km. Daca numarul va fi exprimat ca o putere
a lui 10 - adica de forma 3,00-108 m s - nu exista confuzii asupra erorii de rotunjire. In acest caz numai
primele doua zerouri sunt semnificative. Se spune in acest caz, ca viteza luminii este exprimata cu trei
cifre semnificative. Intr-o exprimare cu 4 cifre semnificative valoarea acestei viteze este 2,998-108 m
s. In laboratorul de mecanica valorile masurate au, in general 3 cifre semnificative. In mod ocazional se
poate intampla sa fie posibila obtinerea unor rezultate care se exprima prin numere cu doua sau cu
patru cifre semnificative.
Un caz interesant, destul de frecvent discutat, este acela al erorii determinate de utilizarea
numarului irational n. Intr-o exprimare cu 10 cifre semnificative n = 3,1415926536. Cu 4 cifre
semnificative el este 3,142, iar cu trei cifre semnificative - 3,14. In calcule vom lua o valoare a lui n cu
un numar suficient de cifre semnificative, astfel incat erorile datorite rotunjirii valorii lui n sa fie
semnificativ mai mici decat sunt erorile ce insotesc masurarea celorlalte marimi ce intervin in aceeasi
relatie de calcul. Este interesant de remarcat ca numarul n a fost recent determinat cu 100.000 de cifre
semnificative, care, totusi, nu pot satisface pe cel mai exigent experimentator.

Erori ce insotesc masurarea lungimii

Masurarea lungimii necesita utilizarea mai multor tipuri de instrumente, care sunt alese, asa cum vom
vedea ulterior, in functie de contextul experimentelor. Amintim, in continuare, cateva particularitati ale
unora dintre cele mai utilizate astfel de instrumente.
Rigla din lemn este un instrument frecvent utilizat in laborator. In legatura cu folosirea
 ERORI DE MĂSURARE

sa, trebuie facute cateva precizari asupra erorilor introduse in procesul de masura. Lungimea unei rigle
de lemn poate se poate modifica semnificativ in timp; se intampla adesea ca lungimea unei rigle de 50
cm sa se modifice cu 1 mm, adica cu ± 0,2%. Daca nu au existat erori de inscriptionare a riglei, in
masuratorile in care se foloseste o rigla de lemn trebuie.
considerata o eroare sistematica de 0,2% datorita impreciziei scalei. Daca zeroul de pe rigla este sters
sau incert ca pozitie, se poate folosi drept origine o alta diviziune de pe scala, iar rezultatul masuratorii
se obtine prin scadere.

Erorile deparalaxa, care apar in cazul citirii oblice pe o rigla (sau pe scala unui
aparat cu ac indicator) pot fi reduse daca se plaseaza rigla cat mai aproape de
obiectul de masurat, rigla fiind privita razant la suprafata sa, dinspre muchia ei,
astfel incat divi-ziunile sa fie de-a lungul directiei de vizare. Eroarea totala care
afecteaza o lungime masurata cu o rigla de lemn este de 0,2%, plus eroarea de
citire, care este de ± 0,5 mm. Evident, pentru a aduna cele doua valori, ele trebuie
exprimate ca erori absolute.

Rigla de otel, construita de obicei de o firma producatoare de aparatura

stiintifica va introduce, in timpul masurarii, erori de cel mult o zecime de mm la 1 m. Cu
alte cuvinte, eroarea sa de etalonare este de aproximativ 0,01%, o valoare neglijabila in comparatie cu
erorile de citire de pe scala. In cazul unei citiri ingrijite, un astfel de instrument de masura se
caracterizeaza printr-o eroare totala (de citire la ambele capete plus de etalonare) de aproximativ ±0,2
mm, in functie de experienta observatorului.
Sublerul este instrumentul cel mai utilizat in laboratorul de mecanica, pentru masurarea
lungimilor. Pentru a masura o dimensiune a unui obiect, acesta se introduce intre bratele sublerului, se
face citirea, apoi obiectul se indeparteaza si se face verificarea zero-ului. Se intampla in unele cazuri ca
pozitia zero-ului sa se abata de la valoarea reala (care corespunde pozitiei in care bratele sunt lipite
unul de altul) cu cateva zecimi de mm, de o parte sau de alta. Eroarea totala ce caracterizeaza o
masuratoare folosind sublerul este de ± 0,1 mm1.
Şurubul micrometric este un instrument caracterizat de o eroare maxima de ±0,01mm, in
conditiile utilizarii sale corecte. Erori suplimentare pot apărea datorita strangerii diferite a surubului
care roteste tamburul micrometric. Este nevoie ca la fiecare masuratoare aceasta strangere sa fie
constanta. De aceea, in majoritatea cazurilor, micrometrul este prevazut cu un mecanism ce determina
un efect de patinare, daca strangerea depaseste un anumit prag. O corectie de zero trebuie intotdeauna
efectuata initial, ca si in cazul sublerului. Intervalul minim dintre doua diviziuni de pe tamburul
micrometrului corespunde unei lungimi de 0,01 mm.
 ERORI DE MĂSURARE

3. Proces de masurare
Procesul de masurare reprezintă ansamblul de operaţii necesare privind solicitarea,
obţinerea, transmiterea, recepţia si prelucrarea semnalului metrologic pentru a se obţine valoarea
marimii masurate.

In procesul masurari intervin urmatoarele elemente:

■ Obiectul masurarii: marimea de masurat;
■ Metoda de masurare: modul de comparare a marimii de masurat cu unitatea de masura;
■ Mijloacele de masurare: totalitatea mijloacelor tehnice cu ajutorul carora se determina
cantitativ marimea de masurat.
Principiile de masurare ale mijloacelor de masurare depind de natura fenomenelor fizice pe care se
bazeaza functionarea acestora, diferind de la un mijloc la altul. Mijlocul de masurare poate fi
reprezentat ca o retea de captare, transmitere si receptie a informatiei, retea care poate fi denumita ca
lant de masurare. Mijlocul de masurare constituie un canal informational de-a lungul caruia
vehiculeaza un semnal energetic purtator al informatiei de masurare - semnal metrologic. Structura
mijloacelor de masurare este in continua modificare, in prezent, folosindu-se si elemente care au ca
functie sa efectueze operatii aritmetice (adunari, multiplicari etc), operatii analitice (derivari, integrari
etc), operatii logice (codificari, decodificari etc), iar introducerea microprocesoarelor conduce la
adaugarea de noi functii si performante.
Dupa modul de aparitie, semnalele se clasifica in:
a) semnale singulare;
b) semnale periodice;
c) semnale alea toare.
Semnalele singulare sunt acele semnale care au un caracter unic; ele se folosesc in
transmiterea informatiilor, in analiza sistemelor, in testari etc. Pot fi descrise in domeniul timp, functia
de timp fiind caracterizata prin: momentul trecerilor prin zero, valorile de varf, durata, energie etc. In
domeniul frecventa, analiza semnalelor singularese face cu ajutorul transformatei Fourier, ele avand, de
regula, un spectru de frecvente continuu si infinit. Semnalele periodice sunt acele semnale care se
reproduc in forma identica dupa un interval de timp numit perioada. Ele pot fi descrise in domeniul
timp ca functii de amplitudine, frecventa, perioada si faza. Analiza in domeniul frecventa a acestor
semnale se face cu
 ERORI DE MĂSURARE

ajutorul seriei Fourier, rezultând un spectru de frecvente discret. Pentru semnalele periodice sunt
caracteristici următorii parametri:
a) perioada, T - intervalul de timp intre doua reproduceri in forma identica;
b) frecventa, f - numarul de perioade in unitatea de timp;
c) valoarea medie , Vm - definita cu relatia:

Observaţie:Valoarea medie reprezinta componenta continua a semnalului.

d) valoarea medie a modulului, Vm ' - definita prin:

e) valoarea (amplitudinea) maxima/minima;

f) valoarea (amplitudinea) varf la varf - diferenta dintre valoarea maxima si valoarea minima a
semnalului;
g) valoarea efectiva, Vef - definita prin relatia:

Daca se cunosc valorile efective ale componentelor armonice ale semnalului Vief , valoarea
efectiva a semnalului este data de relatia (teorema lui Parseval):
Pentru procesul de masurare prezinta, de asemenea, importanta urmatorii factori:

a) factorul de forma, kf definit prin relatia:

b) factorul de umplere, D definit ca raport dintre durata unui
impuls to si perioada acestuia, T:

D = to/T;
c) factorul de creasta,CF definit prin relatia:
CF = Vmax /Vef.

l
 ERORI DE MĂSURARE

Daca un semnal sinusoidal trece printr-un sistem liniar se schimba amplitudinea si faza
acestuia; la trecerea prin sisteme neliniare apar si componente armonice superioare inexistente in
semnalul initial, rezultand distorsiuni de neliniaritate. Aprecierea gradului de distorsionare a
semnalului se face cu ajutorul gradului de distorsiuni armonice (de neliniaritate), definit de
expresia:

JU3 + U;+... Juţ + Ul+...

0
-Jul +U22+U23+.... ~ U, '

unde Ui reprezinta valoarea efectiva a componentei armonice de ordinul i; daca d < 0,3 cele doua
expresii sunt echivalente cu o eroare mai mica decat 1,5%.
Semnalele singulare si cele periodice sunt semnale deterministe deoarece pot fi exprimate
printr-o lege de variatie cunoscuta. Semnalele aleatoare sunt acele semnale care au un caracter
intamplator, imprevizibil in timp; valoarea instantanee a acestor semnale este caracterizata prin functii
de probabilitate. Ele au un spectru continuu intr-o banda de frecvente data.

Pentru procesul de masurare prezinta importanta modul de reprezentare a semnalelor in timp, ele
putand fi (figura 3):

Fig.3 Diferite semnale si reprezentarea lor in funcţie de timp

a) semnal analogic continuu in timp;
b) semnal analogic discret in timp;
c) semnal discret in amplitudine si continuu in timp;
d) semnal discret in amplitudine si in timp.

3.1. Metode electrice de masurare

l
 ERORI DE MĂSURARE

Metoda de masurare reprezinta modul de aplicare a principiului de masurare pentru

obtinerea valorii numerice a marimii de masurat. Clasificarea masurarilor se face dupa urmatoarele
criterii:
a) Dupa forma sub care aparatul de masurat prezinta rezultatul
masurarii:
1. Metode de masurare analogice, la care rezultatul poate lua orice valoare din domeniul de
masurare, fiind deci o marime continua.
Metode si mijloace electrice de masurare Marimea se apreciaza prin citirea indicatiei data de
elementul indicator care se deplaseaza in dreptul unei scari gradate.
2. Metode de masurare digitale, la care rezultatul poate avea numai anumite valori din domeniul de
masurare, fiind deci o marime discontinua. Prin operatia de cuantificare, domeniul este impartit intrun
numar de subdomenii egale (cuante sau unitati de cuantificare), iar procesul de masurare consta in
numararea cuantelor corespunzatoare masurandului, codificarea rezultatului intr-un sistem de
numeratie si afisarea lui pe un dispozitiv specializat, sub forma unui numar. Masurarea digitala este
preferabila celei analogice, deoarece:
S se elimina erorile subiective de citire;
S aparatele digitale au, un general, o precizie superioara celor analogice;
S exista posibilitatea prelucrarii, transmiterii la distanta si inregistrarii informatiilor rezultate in
procesul de masurare, prin mijloacele tehnicii de calcul.
b) Dupa caracterul masurarii in timp:
1. Metode de masurare statice, care se efectueaza asupra unor marimi de regim permanent, de
valoare constanta in intervalul de timp in care se face determinarea;
2. Metode de masurare dinamice , efectuate asupra unor marimi variabile rapid in timp si necesita
aparate cu un timp de raspuns mic, care dispun de elemente de memorare sub forma continua sau
discreta a valorilor determinate;
3. Metode de masurare statistice, care se efectueaza asupra unor marimi cu caracter aleatoriu, cu
variatie imprevizibila in timp, neputand fi descrise de relatii matematice care sa stabileasca o lege de
reproducere a anumitor valori, in anumite conditii experimentale.

c) Dupa modul de obtinere a rezultatelor masurarii:

1. Metodele de masurare directe sunt metodele prin care valoarea unei marimi se obtine direct, fara
efectuarea de calcule suplimentare si sunt bazate pe compararea directa cu unitatea de masura sau cu
ajutorul unui aparat gradat in unitatile respective. In acest tip de masurare se determina o singura
marime.

l
 ERORI DE MĂSURARE

Exemple: masurarea temperaturii cu termometrul; masurarea presiunii cu manometru etc.

2. Metode de masurare indirecta sunt metode prin care valoarea unei marimi se obtine prin
masurarea directa a altor marimi, de care marimea de masurat este legata printr-o relatie cunoscuta.
Aceste masurari sunt mai complexe si au o precizie mai scazuta, dar in multe cazuri nu pot fi evitate.
Exemple: masurarea rezistentelor electrice prin metoda ampermetrului si voltmetrului folosind legea
lui Ohm R=U/I; masurarea densitatii unui corp prin masurarea masei sale M si a volumului
V®r=M/V.
3. Metode de masurare combinate constau in determinarea valorilor unui anumit numar de marimi
de masurat pe baza rezultatelor masurarii directe sau indirecte a diferitelor combinatii ale acestor valori
si a rezolvarii ecuatiilor in care sunt incluse rezultatele masurarii.
Exemple: masurarea masei fiecarei greutati in parte, cand masa uneia din ele este cunoscuta si sunt
cunoscute rezultatele compararii intre ele a diferitelor combinatii de greutati.
Metodele de masurare directe sunt cele mai numeroase, constituind baza masurari tuturor
marimilor fizice. Aceste metode se impart, la randul sau, in alte cinici metode:
❖ Metoda de compensare(de zero) - in aceasta metoda efectul actiunii marimii de masurat este
redus la zero (compensat) de efectul actiunii unei masuri sau marimi cunoscute, de acelasi fel.
❖ Metoda diferenţei- in aceasta metoda marimea de masurat se compara cu o masura sau cu o
marime cunoscuta, valoarea ei rezultand din diferenta dintre efectele simultane ale celor doua
marimi asupra aparatului de masurat.
❖ Metoda de rezonanta -pentru aceasta metoda este specifica utilizarea unui circuit oscilant
care se regleaza pentru a se realiza rezonanta si in acest moment valoarea masurata a marimii
se determina printr-o relatie de calcul care implica valorile unor marimi ce se masoara si
valorile unor elemente conectate in schema.
❖ Metoda substitutiei- implica doua masurari succesive, marimea de masurat fiind inlocuita cu
o marime, de aceeasi natura, cunoscuta cu o exactitate superioara, reglabila astfel incat in cele
doua masurari sa se obtina aceeasi deviatie, adica efectele asupra aparatului sa fie aceleasi.
❖ Metoda de punte -utilizeaza un patrulater complet avand 4 laturi formate din impedante, o
diagonala de alimentare si o diagonala masurare unde este conectat un indicator de nul. Se
echilibreaza puntea ceea ce corespunde situatiei in care indicatorul

l
 de nul indica un curent zero si in acest caz se poate scrie o relatie intre cele patru impedante.
In continuare, sunt prezentate cateva exemple de utilizare practica ale metodelor de masurare prezentate
mai sus.

Metoda de compensare: Pentru masurarea

t.e.m. continui
Ex se realizeaza schema din figura alaturata si se
regleaza rezistenta r pana se constata ca in
Fig. Metoda de compensare. E0 -
circuitul de masurare IN indica un curent zero. tensiunea electrica etalon:
Ex - tensiunea electrica de măsurat: R -
rezistenta de precizie: r -rezistenta
Rezulta: reglabila.
Ex = r/RE