Din ceas dedus...

Ion Barbu

Alaturi de Tudor Arghezi si de Lucian Blaga, Ion Barbu ofera conceptului modern al poeziei noi
valori, impunand o viziune poetica originala. Intr-un interviu in anul 1927,Ion Barbu marturisea: “Oricat
de contradictorii ar parea acesti doi termini la o prima vedere, exista undeva in domeniul inalt al
geometriei un loc luminos in care se intalneste cu poezia. Precum in geometrie, inteleg prin poezie o
anumita simbolica pentru reprezentarea formelor posibile de existenta. Pentru mine, poezia este o
prelungire a geometriei, asa ca ramanand poet n- am parasit niciodata domeniul divin al geometriei”.

Ion Barbu creeaza o poezie pura, o poezie a ideilor (ce fel de poezie) in stare sa instruiasca in
misterele universal (tema). Barbu insusi aseamana actul creatiei poetice cu actul demiurgului,
deoarece poetul este creatorul unei lumi posibile (rolul poeziei si al poetului –artele poetice!).

Tudor Vianu stabileste trei etape ale creatiei poetice barbiene. Prima etapa este etapa
parnasiana, continand poezii publicate in revista “Sburatorul”, fiind poezii in care se prezinta peisaje
mineralizate, elemente ale geologicului si ale florei, fiind evocate zeitati mitologice. Transmiterea
directa a nazuintelor sufletului creatorului este atribuita unor elemente ale naturii, acestea devenind
masti ale eului liric.

A doua etapa este cea baladic-orientala, continand poezii care au un caracter narativ; ele spu o
poveste (“Dupa melci”, “Domnisoara Hys”,“Isarlak”).

Cea de-a treia etapa este etapa ermetica, cuprinzand poeziile care apar in volumul “Joc second”
(1930),printre care si arta poetica “[Din ceas, dedus…]”, ce deschide acest volum. Ermetismul este
expresia unei tendinte de ascundere, de incifrare a sensului poeziei printr-o exprimare care presupune
o initiere a cititorului. Eugen Lovinescu numeste poezia barbiana “un joc de cuvinte incrucisate”.

Trei mituri de origine greaca sunt valorificate in poezia lui Barbu: al soarelui, al nuntii, al
oglinzii.

Soarele devine simbolul cunoasterii absolute,

in timp ce oul dogmatic reprezinta intreaga lume ca un mister nedescifrat.
Nunta constituie, in poezia sa, un simbol al aspiratiei de contopire cu lumea primordiala, o
intoarcere la starea de increat.

Poezia “[Din ceas, dedus…]” este o arta poetica moderna, o anume conceptie despre poezie
transcrisa intr-un limbaj liric specific poetului matematician alfat in cautarea unei alte modalitati
estetice de exprimare. Inteligenta creatoare remodeleaza universul concret, rezultand o lume posibia, o
lume intelectuala pura,“un joc secund mai pur” .
 Poetul recurge la doua simboluri astrale antonimice , si anume “zenitul” - punctul de maxima
stralucire solara- si “nadirul” –lumina tainica a asfintitului. Daca primul termen metaforic numeste
spatiul real, cel de-al doilea defineste universul artistic. Poezia,“nadir latent”,este rasfrangerea
zenitului in nadir; spatiul real se proiecteaza in universul artistic.

Substantivul cu care debuteaza poezia, “ ceas ”, sugereaza ideea de timp, dar unul neclintit, fara
scurgere parca. Timpul barbian este “ dedus’’ , sustras oricarei temporalitati curente jocului prim,
realitatii concrete. Asa cum il concepe Barbu, “ ceasul ” creator devine insasi negarea timpului. Epitetul
metaforic inversat “ adancul acestei calme creste ”, numeste frumosul din realitate care intra in
spiritualitate, in sine, in constiinta. Mediatorul jocului prim etse oglinda, simbol al mintii, al cunoasterii si
al intelepciunii. Odata intrat in constiinta, frumosul se adreseaza piscurilor intelectului redate prin
metafora “ mantuit azur ”. Aici se produce o negare, inecarea realitatii, a “cirezilor agreste”. Poetul
foloseste simbolul apei, oglinda care reflecta lumea obiectuala si o purifica. Cuvantul “ pur ” este aici
utilizat cu sensul intelectual, deoarece poezia este inteleasa ca o forma de a trai sub “ semnul mintii ”.
Poetul insusi definest e spatiul poetic drept “ o lume purificata pana la a nu mai oglindi decat figura
spiritului nostru. Act clar de narcissism. Desigur, ca tot absolutul, este o pura directie, un semn al mintii
”. Realul este trans-format in poezie. Daca in spatiul real elementele nesemnificative sunt dispersate,
prima calitate a artistului este de a “ insuma ” si a ordona coerenta lor interioara , adica “ harfele
rasfirate ”.Epitetul metaforic exprimat printr-un adjectiv participal poate capata si un alt inteles, daca
termenul “ invers ” situat langa substantivul “ zbor ” este disociat in elementele sale componenete:
prepozitia simpla “in” si substantivul “vers”. Asadar, arta poate fi considerate un zbor, dar nu spre
inaltimile ceresti, vizibile oricui, ci intors spre profunzimea elementelor lumii, un zbor coborat catre
esentele nevazute ale lucrurilor.Efortul creator nu este simplu, caci el “ istoveste ”. Orice creatie isi are
riscruile si jertfele ei de sine. Caracterul orfic al poeziei este numit de substantivul “ cantec ”, poezia fiind
un mod de a “ imblanzi ” lumea, de a transforma natura in cultura; poezia devenind un mijloc civilizator.
“ Cantecul ” nu este accesibil intelegerii umane obisnuite. Omul simplu nu are acces la laboratorul
generator al unui univers mai pur. Ion Barbu asociaza esenta creatiei ramasa ascunsa intelegerii umane
obisnuite, imaginii “ meduzelor ”. Ele formeaza la suprafata marii “ clopote verzi ”; transparent a lor este
aparenta, pentru ca ele modifica limpezimea marii asa cum orice creatie artistica metamorfozeaza
realitatea: opera de arta este o suma a elementuui real si a actului imaginar. Actul imaginar reflecta
realitatea in forma specifica sensibilitatii fiecarui artist.

In concluzie, poezia”[Din ceas,dedus…]” este o arta poetica moderna datorita conceptiei si

limbajului incifrat. Poetul utilizeaza termini abstracti, neologici, familiari matematicianului si firesti in
limbajul stiintific: “dedus”,”nadir”, “latent”, “insumarea”. De asemenea, poezia lui Barbu este
aglomerata de metafore ce justifica incifrarea textului: “ ceas dedus ”, “ calma creasta ”, “mantuit azur ”,
“ nadir latent ”, “ harfe resfirate”.

Astfel, Nicolae Manolescu afirma: ” Daca poezia moderna poate fi definita la inceput ca o creeare a lumii
si, in acelasi timp, ca o creeare lirica a limbajului, ea devine, cu timpul, numai o aventura pura a
limbajului ”