Tema 1.

Functiile motorii si secretorii a tractului digestive

1.1 Principiile generale ale motilitatii gastrointestinale. Anatomia functionala a peretelui gastrointestinal.
Peretele intestinal este format din urmatoarele straturi: mucoasa, submucoasa, stratul muscular circular, strat muscular
longitudinal, seroasa. Mucoasa in stratul profund are fibre musculare nedete.
Fibrele musculare sint conectate electric unele cu altele prin jonctiuni gap care permit trecerea ionilor dintr’o celula in alta
in conditii de rezistivitate scazuta. Fibrele musculare sint separate unele de altele prin t.conjunctiv lax care fuzioneaza in multe
locuri si formeaza o retea ramificata de manunchiuri musculare nedete ceia ce ii permite functionarea ca un sincitiu-cind un
potential de actiune e generat oriunde in masa musculara, el se transmite in toate directiile.
Exista si conexiuni intre stratul muscular circular si longitudinal, astfel stimuarea unuia dintre straturi face posibila si
stimularea celuilalt.
Musculatura neteda este stimulata de o activitate electrica intrinseca, lenta care are la baza 2 tipuri de unde electrice: a) unde
lente-sint variatii ondulatorii lente ale potentialului membranar de repaus; b) potentiale de virf-sint potentiale de actiune, ele
apar automat cind potentialul membranar de repaus creste.
Controlul nervos al activitatii gastrointestinale-sistemul nervos enteric.
TGI dispune de un sistem nervos propriu denumit sistem nervos enteric. Se afla in intregime in peretele intestinal, incepind
de la esofag pina la anus. Este alcatuit din 2 plexuri: a)superficial- plexul mienteric (Auerbach)-intre stratul circular si
longitudinal de muschi; b)profund-plexul submucos(Meissner)
Plexul mienteric controleaza motilitatea gastrointestinala. Cind este stimulat principalele efecte sint:
-contractie tonica crescuta;
-intensitate crescuta a contractiilor ritmice;
-rata crescuta a ritmului de contractie;
-viteza crescuta a transmiterii undelor excitatorii de’a lungul peretelui intestinal;
Unii din neuronii plexului sint inhibitori, terminatiile lor secreta un mediator inhibitor-polipeptidul vasoactiv intestinal-
semnalele inhibitorii utile pt inhibarea musculaturii unor sfinctere(piloric, valvei ileocecale)
Plexul submucos contribuie la controlul secretiei intestinale locale, absorbtiei locale si contractiei locale a musculaturii
submucoase.
Neuromediatori-Ach, adrenalina, noradrenalina-inhibitori
-ATP, serotonina, dopamina, colecistokinina, substanta P, polipeptidul vasoactiv intestinal, somatostatina, leu-enkefalina,
met-enkefalina, bombesina-combinatie de agenti stimulatori si inhibitori
Inervatia parasimpatica-2 portiuni:craniana-prin intermediul n.vag-inerveaza esofagul, stomacul, pancreasul, prima jumate a
intestinului gros; sacrala-seg.2,3,4 al MS-prin intermediul n.pelvieni-inerveaza jumatatea distala a intestinului gros pina la
anus. Neuronii postganglionari-localizati in plexuri.
Inervatia simpatica-au originea la nivelul MS la T5-L2. Fibrele preganglionare la iesirea din MS formeaza lanturi simpatice
si ajung la ganglionii periferici(celial, mezenterici).
Reflexele gastrointestinale
1.Reflexe strict integrate SNenteric-reflexe care controleaza functia secretorie gastrointestinala, peristaltismul, contractiile
de amestecare, efectele inhibitorii locale.
2.Reflexe cu punct de plecare digestiv, releu in ganglionii simpatici prevertebrali-reflexul gastrocolic, entero-gastrice, colo-
ileal.
3.Reflexe cu punct de plecare digestiv, releu in MS sau trunchiul cerebral-reflexele de la nivel gastric si duodenal, algice,
defecatiei.
Controlul hormonal al motilitatii gastrointestinale
Gastrina-secretata de celulele G ale antrului gastric-stimularea secretiei gastrice acide, stimularea cresterii mucoasei
gastrice.
Colecitokinina-celulele I din mucoasa duodenului si jejunului-produce contractia vezicii biliare cu expulzia bilei in
intestinul subtire.
Secretina-celulele S din mucoasa duodenului-stimuleaza secretia de bicarbonat a pancreasului care serveste la neutralizarea
continutului acid in intestinul subtire.
Peptidul inhibitor gastric-secretat de mucoasa portiunii superioare a intestinului subtire-reduce activitatea motorie a
stomacului.
Motilina-secretata de portiunea superioara a duodenului intre mese-stimularea motilitatii gastrointestinale.

1.2 Vascularizatia gastrointestinala-circulatia splanhnica

Vasele sangvine ale TGI fac parte dintr’un sistem vascular numit-circulatie splanhnica. Include vascularizatia tubului
digestiv propriu zis si a splinei, pancreasului si ficatului. Cantitatea de singe este antrenata spre ficat pe calea venei porte. La
nivel hepatic singele parcurge capilarele sinusoide hepatice si paraseste ficatul prin venele hepatice care dreneaza singele spre
vena cava si circulatia sistemica.
Influenta activitatii tubului digestiv si a factorilor metabolici asupra circulatiei.
Fluxul sangvin creste in perioadele de absorbtie activa a substantelor nutritive, cresterea activitatii motorii ale tubului
digestiv, dupa masa.

1
 Cauze-sint eliberate substante vasodilatatoare-majoritatea hh peptidici-colecistokinina, peptidul vasoactiv intestinal, gastrina
si secretina.
-unele din glandele gastrointestinale elibereaza-kalidina si bradikinina
-concentratia redusa a oxigenului
Controlul nervos al circulatiei gastrointestinale
Stimularea nervilor parasimpatici induce cresterea fluxului sangvin local si cresterea secretiei glandelor. Stimularea
simpaticului produce o vasoconstrictie arteriolara si reducerea fluxului sangvin- permite excluderea circulatiei
gastrointestinale si splanhnice pt perioade scurte de timp in conditiile unui efort fizic.

1.3 Tipuri functionale de miscari la nivelul TGI.

a)Miscari propulsive-peristaltismul-aparitia unui inel contractil in jurul tubului digestiv, care se propaga. Ca stimul serveste
distensia tubului digestiv, iritatia chimica si fizica a mucoasei si impulsurile parasimpatice intense. Plexul mienteric
controleaza peristaltismul
b) Miscari de amestecare-variaza in functie de segmentul tubului digestiv.
Propulsarea si amestecarea alimentelor la nivelul tractului digestiv. Ingestia alimentelor. Masticatia si deglutitia.
Cantitatea de alimente care poate fi ingerata depende de nevoia intrinseca de hrana-foame. Tipul de alimente cautat e
determinat de apetit. Mecanismele ingestiei sint masticatia si deglutitia.
Masticatia-participa dintii, muschii masticatori. Este produsa prin reflexul masticator-la prezenta unui bol alimentar are loc
coborirea si ridicarea mandibulei. Fazele mecanice ale masticatiei sunt: incizia alimentelor, sfaramarea si triturarea. Aceste
etape sunt precedate de acte motorii ajutatoare: echilibrarea capului si prehensiunea alimentelor.
DEGLUTIŢIA este totalitatea mişcărilor motorii care asigură trecerea bolului alimentar (format în rezultatul masticaţiei în
cavitatea bucală şi îmbibat cu salivă), din cavitatea bucală în stomac. Procesul de deglutiţie are trei faze: bucală, faringiană,
esofagiană.
1.Faza bucală este voluntară. Mişcarea limbii şi obrajilor provoacă propulsarea bolului alimentar spre rădăcina limbii, prin
alipirea corpul limbii de palatul dur. La excitarea receptorilor rădăcinii limbii ea se ridică şi propulsează bolul alimentar în
faringe.
2.Faza faringiană este foarte scurtă. În această fază are loc o oprire scurtă a ventilaţiei pulmonare. Orificiile posterioare ale
foselor nazale sunt închise la ridicarea palatului moale. Simultan are loc apropierea coardelor vocale, muşchii gâtului se
contractă ceia ce duce la deplasarea laringelui în sus provocând închiderea sa prin intermediul epiglotei, astfel hrana nu
pătrunde în căile respiratorii. În această fază are loc contracţia întregului perete muscular faringian – asemănătoare cu
contracţiile peristaltice – propulsând astfel bolul alimentar spre esofag.
3.Faza esofagiană. Bolul alimentar ajuns în esofag declanşează contracţia esofagiană peristaltică care asigură trecerea
bolului spre stomac. Unda pulsativă ajunge de la faringe la stomac în 5.10 sec, astfel în acest interval de timp bolul atinge
cardia stomacului. Daca bolul nu a ajuns la nivelul cardiei atunci la nivelul esofagului apar unde de gradul doi şi durează până
când bolul alimentar ajunge la nivelul cardiei.

Reglarea deglutitiei.
Coordonarea miscarilor necesare deglutitiei se realizeaza prin mecanisme nervoase Declansarea deglutitiei se poate face reflex
(cu punct de plecare de la receptorii din regiunea bucala) dar si voluntar (cu participarea scoartei cerebrale). Calea senzitiva,
aferenta este asigurata de nervii: trigemen, gloso-faringian, vag, care transmit impulsuri din cavitatea bucala si zona
reflexogena Vasilieff. Centrul deglutitiei este localizat in bulb, in substanta reticulata, in vecinatatea centrilor respiratori,
salivatori, cardio-vasculari. in timpul deglutitiei sunt inhibati centrii respiratori si centrul masticator. Deglutitia unui bol
alimentar voluminos induce reflexe salivare, lacrimale, vasomotorii. Centrul deglutitiei are legaturi cu nucleii: masticatori, al
nervilor faciali, hipoglosi.
|Calea eferenta este reprezentata de ramurile motorii ale nervilor:
- trigemen, asigura ridicarea mandibulei si inchiderea gurii;
- facial, controleaza muschii buzelor si ai mimicii;
- hipoglosi, asigura miscarile coordonate ale muschilor limbii;
- glosofaringian, pentru musculatura faringiana;
- vag, pentru musculatura esofagiana.
In partea superioara a esofagului, inervatia vagala declanseaza contractiile eristaltice si asigura progresiunea lor in functie de
impulsurile descarcate de centrul bulbar. In esofagul mijlociu si inferior, propagarea undelor este asigurata e inervatia
intrinseca a plexului mienteric Auerbach. Progresiunea undelor este controlata de fibrele vagale care stimuleaza peristaltismul,
relaxeaza cardia si de fibrele simpatice care inhiba peristaltismul si contracta sfincterul cardia. Sfincterul cardia are o activitate
tonica si fazica sub actiunea vagului, care creste tonusul si deschide fazic sfincterul, in fata fiecarei unde peristaltice.

1.4 Functiile motorii ale stomacului.

Motricitatea gastrică se încadrează în două perioade: interdigestivă şi digestivă (postprandială).
1. Activitatea motorie în perioadele interdigestive
Dacă stomacul este golit de mai mult timp apar contracţii periodice denumite contracţii de foame, care coincid cu mo-
mentul apariţiei senzaţiei de foame şi pot fi însoţite de dureri epigastrice. Ele au un rol important în reglarea apetitului.

2
Contracţiile de foame sunt contracţii peristaltice ritmice ale corpului gastric, care apar în grupuri, urmate de perioade de
repaus de 90-120 min. Grupurile de contracţii sunt formate din contracţii foarte puternice care se pot tetaniza timp de 2-3
min., urmate de contracţii slabe, liniştite timp de 10-15 min. Durata unei contracţii izolate este de 10-20 sec. La baza
acestor contracţii este activitatea electrică spontană a fibrelor musculare din peretele gastric. Contracţiile de foame sunt
influenţate pozitiv de parasimpatic (vag) şi hipoglicemie şi negativ de simpatic, adrenalină şi alimentaţie.
2. Activitatea motorie în perioadele digestive
Motricitatea gastrică cuprinde 3 aspecte:
a. Depozitarea alimentelor
Porţiunea proximală a stomacului este specializată pentru depozitarea şi retenţia alimentelor ingerate. Alimentele pătrunse
în stomac se depun în straturi concentrice la nivelul corpului; primele pătrunse se află în apropierea pereţilor; ultimele
pătrunse se află în apropierea cardiei. Stratificarea depinde de densitatea alimentelor. Lipidele formează un strat
superficial la suprafaţa conţinutului gastric. Relaxarea fundului şi corpului stomacului la nivelul marii curburi este
controlată prin mecanisme nervos - reflexe vagale lungi şi reflexe enterice scurte.
b. Amestecarea alimentelor
Amestecarea alimentelor începe la circa o oră după ingestie. Contracţiile gastrice cu rol în amestecarea alimentelor asigură
contactul acestora cu sucul gastric, micşorarea particulelor alimentare până la dimensiuni de 0,1-0,3 mm şi propulsia
acestora în stomac, spre antru. Amestecarea conţinutului gastric se face prin contracţii tonice şi peristaltice.
Contracţiile tonice, de adaptare la conţinut şi de amestec, au o intensitate mică şi frecvenţă redusă de 3 contr./min. Apar
din zona cardiei şi progresează spre pilor, facilitând deplasarea straturilor celor mai externe, în contact cu mucoasa gastrică.
Contracţiile peristaltice cu rol în amestec sunt de 3 tipuri: slabe, puternice şi combinate cu retropulsia. Viteza contracţiilor
peristaltice este de 0.5 cm/sec la nivelul corpului şi creşte progresiv la 4 cm/sec la nivel antral. Deschiderea pilorului la
fiecare undă peristaltică este redusă, permiţând trecerea doar a câtorva mililitrii din conţinutul antral, în bulbul duodenal. Cea
mai mare parte a conţinutului antral este reîntoarsă proximal, spre corpul gastric, fenomen numit retropulsie. Rezultatul
proceselor de amestec a alimentelor cu sucul gastric este chimul gastric, care pătrunde în intestin.
3. Evacuarea gastrică
Evacuarea stomacului se datoreşte contracţiilor peristaltice antrale şi este împiedicată de rezistenţa sfincterului piloric.
Evacuarea este diferenţiată în raport de consistenţa alimentelor: lichide, semilichide şi solide. Pilorul prezintă în permanenţă
o stare de contracţie tonică uşoară, fiind uşor întredeschis. Acest lucru permite trecerea unor cantităţi mari de alimente
lichide, însă împiedică trecerea particulelor mari sau a chimului gastric care nu este semilichid. Coordonarea antro-piloro-
duodenală se face prin corelarea numărului contracţiilor antrale cu relaxarea pilorică şi undele peristaltice duodenale.
Tranzitul gastric
Timpul de staţionare a alimentelor în stomac este în legătură directă cu volumul de alimente, consistenţa chimului,
aciditatea chimului, osmolalitatea chimului şi compoziţia acestuia. Volumul alimentelor determină destinderea pereţilor
gastrici, stimularea unor receptori de întindere (acceleratori) şi iniţierea unor reflexe vagale lungi şi mienterice scurte, cu
activarea golirii stomacului. Pătrunderea alimentelor în duoden determină stimularea unor receptori inhibitori, de la nivelul
cărora sunt iniţiate reflexe enterogastrice inhibitorii lungi şi reflexe enterice scurte. Receptorii duodenali inhibitori sunt:
♦ mecanoreceptori pentru gradul de distensie a duodenului;
♦ chemoreceptori pH-sensibili, care răspund la scăderile acidităţii chimului gastric sub 3-4;
♦ chemoreceptori proteosensibili, care răspund la produşi de degradare a proteinelor din chim şi aminoacizi liberi
(triptofan);
♦ chemoreceptori lipidosensibili, care răspund la degradarea lipidelor din chim (acizi graşi liberi);
♦ chemoreceptori pentru gradul de osmolalitate a chimului determinat de ingestia de lichide hiper- sau hipotone;
♦ chemoreceptori pentru substanţe iritante.
Lichidele tranzitează rapid stomacul. Cel mai lent sunt tranzitate solidele. Proteinele şi parţial lipidele tranzitează mai lent
stomacul, aici fiind supuse unor procese de degradare.
Reglarea motilităţii gastrice
Motilitatea gastrică este reglată prin mecanisme nervoase şi umorale. Mecanismele nervoase sunt reprezentate de reflexe
lungi de tip parasimpatic, cu rol de stimulare a motricitatii şi de tip simpatic cu efect inhibitor. Sistemul nervos enteric este
subordonat sistemului nervos vegetativ.
Motilitatea gastrică poate fi influenţată şi de la nivelul structuri nervoase superioare: hipotalamus, sistem limbic, scoarţa
cerebrală. Stimularea unor arii corticale, mai ales ale sistemului limbic poate stimula sau inhiba motilitatea gastrică.
Procesele psihoemoţionale, în care este implicat sistemul limbic, însoţite de durere, teamă, furie, agresivitate influien ţează
de asemenea motilitatea gastrică. Stimularea hipotalamusului posterior poate determina oprirea peristaltismului, pe când
stimularea hipotalamusului anterior poate stimula peristaltismul.

1.5 Motilitatea intestinului subtire.Contractiile de amestecare. Miscarile propulsive.

Sunt două tipuri principale de motilitate intestinală:
1-ul tip de contracţii favorizează apariţia unui contact mai intim dintre chim şi mucoasă, astfel facilitând absorbţia;
2-lea tip de contracţii asigură propulsarea chimului de-a lungul intestinului.
1.motilitatea intestinală este asigurată de:

3
 - Contracţii segmentare – contracţiile locale ale fibrelor circulare care formează inele de contracţie şi divizează intestinul în
segmente aproape egale. Aceste contracţii durează câteva secunde şi dispar în momentul când apare o nouă contracţie la
nivelul segmentului precedent.
- Contracţiile pendulare – sunt foarte importante pentru melanjarea conţinutului intestinal.
Aceste două feluri de contracţii sunt locale şi nu au nuci un efect motor asupra deplasării chimului de-a lungul intestinului.
Ele asigură melanjarea conţinutului intestinal şi contactul lui cu mucoasa intestinală, astfel contribuie la absorbţie.
2.Motilitatea peristaltică este asigurată de contracţiile peristaltice ale intestinului, ce apar mai sus de nivelul chimului şi-l
deplasează de-a lungul intestinului. Fiecare contracţie este formată din contracţia musculaturii longitudinale, urmată de
contracţia muşchilor circulari. Aceste contracţii sunt iniţiate de acţiunea mecanică a chimului asupra receptorilor musculaturii
intestinale.
Contracţiile peristaltice sunt unidirecţionale (descendente) şi pot fi
Lente cu viteza 1-2 cm/min şi apar pe un traseu limitat dar destul de frecvent.
Rapide cu viteza de 2-25 cm/min, care transportă chimul la distanţă mare.
Reglarea motilitatii intestinale
Musculatura netedă posedă un automatism şi se comportă ca un sinciţiu funcţional, având zone „pecemaker” de activitate
spontană. Această activitate autonomă este responsabilă de mişcările segmentare ritmice ale intestinului. Mişcările peristaltice
sunt induse de plexul mienteric şi necesită integritatea lui.
Întinderea excesivă a intestinului declanşează mişcări peristaltice care se bazează pe reflexe locale. Există receptori de
întindere în musculatura intestinală care sunt prelungirile celulelor din plexul Meissner, la rândul lor celulele Meissner sunt
direct ataşate de plexul Auerbach, ce controlează motricitatea musculară. La nivelul plexului Auerbach are loc reglarea
complexă a undei peristaltice. În rezultat putem spune că peristaltismul persistă chiar şi la denervarea completă extrinsecă a
intestinului. Excitarea parasimpatică măreşte tonusul şi amplitudinea contracţiilor intestinale.
Excitarea simpatică (prin intermediul nervului splanhnic)inhibă motilitatea intestinală. Hormonii motilina, gastrina,
colecistochinina şi serotonina măresc motilitatea intestinală.
Motilitatea colonului
Functiile colonului sint: absorbtia apei si electrolitilor din chim pt a forma materiile fecale solide; depozitarea materiilor
fecale. Miscarile colonului sint foarte lente-sint de amestecare „haustratiile” si miscari propulsive. Se observa contractii
circulare dar si contractia musculaturii longitudinale care formeaza 3 fisii longitudinale-teniae coli. Contractia musculaturii
circulare si longitudinale formeaza niste portiuni care proemina in exterior numite haustratii. Miscarile propulsive rezulta in
urma contractiilor haustrale lente dar persistente.
Defecatia
Defecaţia este un act reflex medular, vegetativ parasimpatic, de evacuare a materiilor fecale, coordonat de către centrii
medulari şi controlat cortical. Stimulul fiziologic al defecaţiei este reprezentat de trecerea materiilor fecale din regiunea
sigmoido-rectală a colonului distal cu umplerea şi distensia rectului, care în mod normal este gol.
Receptorii din pereţii rectali sunt mecanoreceptori stimulaţi de creşterea presiunii intrarectale; stimularea determină
contracţia colonului sigmoid şi descendent, relaxarea sfincterului anal intern şi evacuarea conţinutului (reflexul
rectosfincterian).
Căile aferente ale reflexului de defecaţie sunt reprezentate de fibre senzitive ale nervilor parasimpatici pelvieni şi ale
nervilor somatici ruşinoşi interni. Centrul nervos parasimpatic este situat în regiunea sacrată a măduvei - S2-S4 -, controlul său
fiind cortical.
Căile eferente parasimpatice sunt reprezentate de nervii pelvici care se distribuie musculaturii netede din regiunea
terminală a intestinului gros: colon sigmoid, rect, canal anal şi sfincterul anal intern. Căile eferente somatice motorii sunt
reprezentate de nervii ruşinoşi interni, care se distribuie sfincterului anal extern striat. Sfincterul anal extern se contractă
printr-un mecanism reflex somatic mediat prin receptori de întindere din rect. Centru simpatici din regiunea lombară - L 2-L5
- au efecte indirecte inhibitorii asupra defecaţiei. Impulsurile de distensie anorectală sunt transmise pe calea nervilor
hipogastrici spre centrul simpatic, care prin fibrele motorii ale aceloraşi nervi determină scăderea peristaltismului colonului
descendent. La om controlul cortical al defecaţiei se exercită începând cu a 15-20-a lună de naştere, ca urmare a condiţionării
prin educaţie. Frecvenţa defecaţiei este variabilă: de la 1-3 scaune/zi la 3 scaune/ săptămână, în funcţie de diverşi factori
(orarul meselor, timp) şi condiţionare.

1.6 Principiile generale ale secretiei la nivelul tractului digestiv. Mecanismele generale ale stimularii glandelor din
tractul digestiv.
Rolul stimulilor nervosi enterici-prezenta mecanica a alimentelor intru’un segment al TGI stimuleaza glandele din zona
respectiva. Stimularea rezulta din contactul direct cu alimentele; stimularea tactila; iritatia chimica; distensia peretelui gastric.
Reflexele nervoase stimuleaza celulele mucoase ale epiteliului cit si glandele cu amplificarea secretiei acestora.
Stimularea parasimpatica-creste rata de secretie a glandelor digestive.
Stimularea simpatica-are efect dublu-produce o crestere usoara a secretiei; vasoconstrictie si reducerea fluxului sagvin-cind
stimularea parasimpaticului e crescuta semnificativ.
Proprietatile lubrifiante si protectoare ale mucusului: Mucusul-o secretie viscoasa alcatuita din apa, electroliti si un
amestec de glicoproteine:
-prezinta proprietati aderente, avind capacitatea de a adera strins la alimente;
4
 -acopera in intregime peretii tubului digestiv si previne contactul direct cu mucoasa al particulelor alimentare;
-are o rezistenta redusa la alunecare;
-asigura aderenta particulelor fecale una de alta pt a forma materiile fecale;
-este rezistent la actiunea digestiva a enzimelor;
-glicoproteinele din mucus au caracter amfoter si pot neutraliza acizi si baze in cantitati reduse.

1.7 Secretia salivei. Reglarea secretiei pe cale nervoasa.

Glandele salivare sunt: câte o pereche de glande parotide, submandibulare, sublinguale şi o mulţime de glande mici dispuse
diseminat în cavitatea bucală.
Glandele parotide sunt glande seroase, care elimină o salivă lipsită de mucus.
Glandele submandibulare şi sublinguale sunt glande mixte şi conţin celule ce secretă mucus. Glandele mici pot fi seroase,
mucoase sau mixte. Glandele salivare secretă 1-2 l salivă pe zi. Saliva este hipotonică cu un pH=6 (în secreţia de repaos).
Când glanda salivară este stimulată, saliva devine izotonică, creşte cantitatea de HCO 3-, creşte pH = 7-8.
Compoziţia salivei:
Apă 99%; electroliţi, acid uric, proteine, colesterină, mucină, glucoză, NH 3, enzime.
Mucina determină vâscozitatea salivei. Enzimele salivei sunt: ptialina (α-amilaza salivară) are rol de a hidroliza amidonul
prelucrat; lipaza – (puţin fincţională) pentru grăsimile laptelui; lizozimul – imunoglobulină cu funcţie bactericidă.
Saliva se formeaza in 2 etape- prima etapa implica acinii, a 2-a implica ductele glandulare. Acinii elaboreaza saliva primara
care contine ptialina sau mucina. Secretia primara strabate ductele si au loc 2 mecanisme de transport activ care modifica
compozitia ionica a lichidului salivar. Ionii de Na sint reabsorbiti activ si ionii de K sint secretati activ. Ionii bicarbonat la fel
sint secretati de epiteliul ductal in lumenul ductului.
Rolul salivei:
1.Facilitează masticaţia şi deglutiţia în special a alimentelor solide pe care le umectează;
2.lubrifiază mucoasa;
3.dizolvă substanţele solide şi le permite contactul cu pailele gustative;
4.iniţiază hidroliza amidonului pe care-l scindează până la dextrine;
5.lizozimul asigură rolul protector al salivei;
6.secreţia salivei este importantă pentru fonaţie.
Reglarea secreţiei salivare
Inervarea parasimpatică a glandelor salivare începe din nucleul salivator superior şi inferior al trunchiului cerebral.
Glandele parotide sunt enervate de ramurile parasimpatice a nervului glosofaringian; glandele submandibulare de coarda
timpanică, ramură a nervului facial; glandele sublinguale de ramurile parasimpatice a nervului lingual. Stimularea
parasimpatică transmisă de fibrele colinergice asigură vasodilatare arterială locală şi o secreţie abundentă (lichidă). Inervarea
simpatică este asigurată de ramurile eferente ce vin de la ganglionul cervical superior. Stimularea simpatică are efect
vasoconstrictor, iar glandele submaxilare şi submandibulare secretă saliva bogată în mucină.
Secreţia salivei poate fi declanşată pe cale reflexă necondiţionată – la stimularea receptorilor cavităţii bucale. Calea
aferentă a acestui reflex este în componenţa nervului glosofaringian, de pe partea posterioară a limbii care face un arc reflex
simplu cu nucleul salivator inferior şi pe4ntru partea anterioară a limbii calea senzitivă este în componenţa nervului facial care
se termină pe nucleul salivator superior.
Saliva poate avea compoziţie diferită în dependenţă de tipul alimentar. De exemplu: praful uscat de carne declanşează o
salivaţie abundentă bogată în mucină.
La fel secreţia salivară poate fi declanşată pe cale reflexă condiţionată la văzul, mirosul sau gândul la hrană.
Secretia esofagiana
Secretiile sint in intregime de natura mucoasa si asigura lubrifierea esofagului facilitind deglutitia. Corpul esofagului e
tapetat cu glande mucoase simple. Iar portiunea initiala si gastrica cu glande mucoase compuse. Mucusul secretat de glandele
compuse ale port.sup a esofagului previne excoriatiile mucoasei, iar cel din jurul jonctiunii esofago-gastrice protejeaza
peretele esofagului de actiunile digestive a sucurilor gastrice acide.
Secretia gastrica. Caracteristicile secretiei gastrice. Fazele secretiei gastrice
Mucoasa stomacului aure un număr mare de glande care au canale de excreţie foarte scurte. Există trei tipuri de celule
secretorii:
- celule principale, care secretă pepsinogenul (forma inactivă a enzimei proteolitice gastrice pepsina)
- celule parietale, care secretă HCl şi factorul Castle
- celule mucoase, care secretă mucus cu pH alcalin.
Se deosebesc diferite zone gastrice în dependenţă de celulele care predomină.
1) Zona pericardială – conţine numai celule mucoase.
2) Zona stomacului – conţine toate trei tipuri de celule.
3) Zona antropilorică – cu celule principale şi celule mucoase, aici lipseşte secreţia acidă.
Compoziţia sucului gastric: se secretă 2-3 litri pe zi, pH = 0,9 – 1,5. Conţine 9,9% apă şi 0,1% substanţe solide dintre care
0,6% substanţe anorganice şi 0,4% organice. Din substanţele anorganice fac parte: cationii Na + ,K+ ,Mg2+ . Anionii Cl-, HPO4-,
SO42-. HCl determină mediul acid în stomac şi are următoarele funcţii: sterilizează conţinutul gastric, transformă pepsinogenul
în pepsină, denaturează proteinele, participă în reglarea motilităţii gastrice, transformă feriţii în feraţi.

5
 Din substanţele anorganice fac parte:
Pepsina – secretată de celulele fundale a glandelor stomacale, hidrolizează proteinele.
Catepsina – digestia proteinelor la sugari (pH 4,5 – 5,5)
Labfermentul – coagulează laptele până la cazeină în prezenţa calciului (pH 4,5 – 5,5)
Lipaza gastrică – la copil scindează lipidele laptelui
Gelatinaza – scindează gelatina
Amilaza – scindează glucidele
Un alt component al sucului gastric este mucina – protejează mucoasa gastrică de acţiunea agresivă a sucului gastric.
Datorită mucinei lângă peretele gastric pH 7. Celulele parietale secretă o mucoproteină, factorul intrinsec Castle. El se
combină cu vitamina B12 şi-i facilitează absorbţia. În lipsa lui apare anemia B12 deficitară.
Reglarea secreţiei gastrice
Secreţie gastrică este reglată de:
- mecanisme nervoase extrinseci simpatice şi parasimpatice şi de plexurile nervoase intramurale.
- Mecanismele hormonale.
Reglarea nervoasă: stimularea fibrelor nervului vag creste secreţia gastrică. Stimularea fibrelor simpatice scade secreţia
gastrică.
Reglarea hormonală: gastrina provoacă creşterea secreţiei de HCl şi creşte secreţia pepsinei, nu acţionează asupra secreţiei
mucusului. Gastrina este secretată de celulele G din mucoasa antropilorică la acţiunea a 2 factori la stimularea locală de către
chimul alcalin ce refluiază din duoden la daschiderea pilorului şi la stimularea vagului.
Reglarea neuro-umorală cunoaşte trei faze: cefalică, gastrică şi intestinală.
Faza cefalică se realizează prin mecanisme reflexe condiţionate (excitaţii vizuale, auditive, olfactive, gândul la mâncare) şi
reflex necondiţionate (excitarea receptorilor de la nivelul cavităţii bucale). Partea umorală în această fază este realizată de
către acetilcolină şi gastrină ce creşte secreţia de HCl şi secreţia pepsinei, ne influenţând secreţia mucinei.
Faza gastrică (necondiţionată), 3-4 ore alimentele sunt supuse digestiei gastrice şi pregătite pentru evacuare în duoden. Pe
cale vagală impulsurile de la receptorii gastrici ajung la nucleul vagal bulbar, care eferent stimulează secreţia glandelor
parietale.
Reglarea umorală este asigurată de:
Acetilcolină – creşte secreţia, ea este un stimulator puternic al pepsinei şi factorului intrinsec Castle, gastrinei.
Gastrina – hormon gastrointestinal se eliberează în prezenţa peptidelor, aminoacizilor şi Ca 2+ de celulele G a mucoasei
antropilorice, este stimulată secreţia prin 4 căi (stimularea vagală, distensia gastrică, stimularea umorală, stimularea
alimentară).
Histamina – stimulează secreţia gastrică. Activitatea glandelor gastrice poate fi influenţată atât de histamina adusă pe cale
circulatorie generală cât şi de cea eliberată local. Histamina creşte volumul sucului gastric şi secreţia ionilor de H +.
Faza intestinală. Secreţia sucului gastric se prelungeşte şi după trecerea alimentelor în duoden. Mecanismul nervos a fost
demonstrat prin creşterea secreţiei sucului gastric le extinderea duodenului. Mecanismul umoral este reprezentat de gastrina
secretată de peretele duodenal, dar acizii, grăsimile şi produşii digestiei lipidelor, soluţiile hipertonice scad secreţia gastrică.

1.8 Secretia pancreatica. Enzimele digestive pancreatice. Secretia ionilor de bicarbonat si reglarea secretiei pancreatice.
Volumul secreţiei pancreatice este de 1,5 – 2,0 l pe zi. Este izotonic, pH 7,8-8,4 cu o mare concentraţie de bicarbonaţi.
Compoziţia: apa; substanţe neorganice Na+, K+, Mg+, Ca2+, HCO3-, Cl-, PO4, SO3. Substanţe organice: enzime
Sucul pancreatic neutralizează chimul gastric din momentul ce el ajunge în duoden. Acest mediu alcalin creează pH optim
pentru activitatea enzimelor pancreatice. Sucul pancreatic conţine multe enzime care sunt secretate de celulele acinoase. Ele
se clasifică în dependenţă de substanţele pa cere le scindează:
2) enzimele proteolitice
- tripsina (la pH 7-8 din tripsinogen) – scindează proteinele nucleoproteinele din molecule proteice mari şi peptide simple.
- chimotripsina – hidrolizează legăturile peptidice, spre deosebire de tripsină, coagulează laptele.
- Carboxipeptidaza – scurtează polipeptidele cu un aminoacid.
- Colagenaza – scindează legăturile peptidice ale colagenului
- Elastaza – hidrolizează în special legăturile peptidice ale alaninei, serinei, glicinei.
- Ribonucleaza – acţionează asupra acizilor ribonucleic şi dezoxiribonucleic.
3) enzimele glicolitice
- amilaza pancreatică mult mai activă ca cea salivară scindează glucidele.
4) enzimele lipolitice
- lipaza pancreatică – hidrolizează acizii graşi de glicerol la pH 7-8 în prezenţă de Ca şi Mg.
- Colesteraza – scindează colesterolul alimentar esterificat în colesterol liber şi acid gras.
- Lecitinaza – descompune fosfoaminolipidele în acizi graşi şi glicerolfosfat de colină.
În sucul pancreatic se mai găsesc ribonucleaze şi dezoxiribonucleaze, ele scindează acizii nucleici în nucleotide.
Secretia ionilor de bicarbonat
Ionii de bicarbonat sint secretati de celulele epiteliale din canaliculele si ductele care pornesc de la nivelul acinilor. Etape:

6
 a) CO2 difuzeaza din singe in interiorul celulei si sub influenta anhidrazei carbonice se combina cu apa si formeaza acid
carbonic. Acidul carbonic disociaza in ioni de bicarbonar si ioni de H+. Ionii de bicarbonat sint transportati activ impreuna cu
ionii de Na prin marginea luminale in lumenul ductal.
b) Ionii de H sint schimbati cu ionii de Na la nivelul marginii vasculare printr’un proces secund de transport activ. Astfel
ionii de Na neutralizeaza electric secretia de ioni de bicarbonat.
c) Miscarea ionilor de Na si bicarbonat genereaza un gradient de presiune osmotica determinind osmoza apei in ductul
pancreatic- obtinindu’se o solutie izoosmotica de bicarbonat.
REGLAREA SECREŢIEI PANCREATICE
Ca şi secreţia gastrică are trei faze neuro-umorale.
I Faza cefalică – predominant nervoasă. Este declanşată de excitanţi condiţionaţi şi necondiţionaţi. Controlul nervos este
asigurat de n. vag (el duce la mărirea secreţiei pancreatice, aşa un răspuns nu are loc atunci când este secţionat nervul vag, şi
invers stimularea electrică a nervului vag declanşează o secreţie abundentă, bogată în enzime), excitarea simpatică are o
acţiune inhibitoare asupra secreţiei pancreatice, umoral – de gastrină, stimulată vagal.
II Faza gastrică – este declanşată de prezenţa alimentară în stomac. Controlul nervos – extensia peretelui gastric prin reflex
vago-vagal iniţiază secreţia sucului pancreatic bogat în enzime.
III Faza intestinală – predomină controlul umoral. pH din chimul alimentar determină eliberarea secreţiei din mucoasa
duodenală. Secretina creşte secreţia biliară şi intestinală. Acest hormon este eliberat în sânge din mucoasa duodenală în
momentul când chimul ajunge în duoden. Secretina acţionează asupra canalelor pancreatice şi stimulează secreţia unui suc
sărac în enzime. Pancreozimina este un alt hormon, ce acţionează asupra pancreasului. Este eliberat în aceleaşi condiţii ca şi
secretina. Secreţia pancreoziminei este declanşată în deosebi de peptide, aminoacizi şi acizi graşi liberi intraduodenali.
Acţiunea acestui hormon nu influenţează volumul sucului pancreatic dar compoziţia lui fermentativă.
Secretia bilei de catre ficat: functiile aborelui biliar. Anatomia functionala a secretiei a secretiei biliare. Rolul sarurilor
biliare in digestia si absorbtia lipidelor. Secretia de colesterol si formarea calculilor biliari.
Hepatocitele eliberează bila bogată în compuşi organici, care este apoi diluată de secreţia hidrocarbonaţilor de epiteliul
canalelor excretorii. Volumul secreţiei este de 0,5-1,5 l/zi. pH=7,3-8.
Pigmenţii biliari (bilirubina şi biliverdina) dau bilei o culoare galben-aurie. Ei sunt produşii dezintegrării catabolice a
hemoglobinei excretaţi prin bilă. Sărurile biliare sunt sintetizate de hepatocite din colesterol. Acestea sunt tauro- şi
glicoconjugaţi a numeroşi acizi biliari (colic, taurocolic, chenodezoxicolic). Sunt săruri hidrosolubile (în 24 ore se formează
200-300mg)formarea lor este reglată de excreţia fecală. Cea mai mare parte a sărurilor biliare este reabsorbită în ileon şi pe
urmă din nou se secretă de ficat – astfel se realizează ciclul entero-hepatic. Astfel 2-5 g de săruri biliare recirculă 6-10 ori pe
zi şi permite revărsarea în duoden a 20-30 g de săruri biliare pe zi.
O extremitate a sărurilor biliare este hidrofilă, iar cealaltă este hidrofobă, fapt ce-i conferă proprietatea de a micşora
tensiunea superficială în soluţii, de aici şi rezultă proprietatea de emulsionare a grăsimilor şi de formare a soluţiilor stabile de
grăsimi. Particulele de grăsime cu diametrul mare sunt transformate prin emulsionare în particule mai muci. Astfel este mărită
suprafaţa de acţiune a lipazei pancreatice. Colipaza este o proteina care permite lipazei o fixare mai stabilă la nivelul
intersuprafeţei apă-grăsime. Datorită colipazei hidroliza grăsimilor de lipază este mai accelerată.
Bila conţine colesterol şi fosfolipide. Colesterolul este puţin solubil şi uşor se precipită în soluţiile concentrate, formând
calculii biliari. În acelaşi timp în prezenţa lecitinelor şi sărurilor biliare se formează micele de colesterol la fel menţinute în
soluţie.
Astfel bila are funcţia de eliminare a excesului de colesterol, contribuie la absorbţia produşilor hidrolizei lipidelor,
vitaminelor liposolubile şi sărurilor de Ca2+, aminoacizilor, măreşte motilitatea şi secreţia intestinului subţire, are acţiune
bacteriostatică.
REGLAREA SECREŢIEI BILIARE
Reglarea nervoasă Stimularea n. vag măreşte secreţia biliară. Această secreţie poate fi blocată de atropină. La fel vagotomia
opreşte secreţia biliară. Reglarea nervoase biliară mult depinde de secreţia salivară, gastrică, pancreatică.
Reglarea umorală Secreţia duodenală stimulează secreţia biliară. Această secreţie este pur hidrominerală, fără mărirea
secreţiei sărurilor biliare.
Reglarea chimică sărurile biliare măresc secreţia biliară, ele sunt substanţe coleretice directe. Majoritatea preparatelor
farmacologice stimulanţi ai secreţiei biliare sunt hidrocoleretice, ce stimulează exclusiv secreţia hidromineralelor.
Colecistul (vezica biliară). Ficatul secretă bilă mereu dar bila acţionează în duoden numai în timpul alimentaţiei. În afara
timpului de digestie sfincterul Oddi (sfincterul coledocului) este închis. Bila se îndreaptă spre colecist, unde este supusă
concentraţiei după reabsorbţia apei şi electroliţilor. Sărurile biliare şi colesterolul sunt de 5-10 ori mai concentrate în bila
veziculară. În timpul digestiei, cu 30 min. după fiecare masă, colecistul se contractă şi bila este expulzată spre duoden.
Substanţele care măresc viteza expulziei bilei prin mărirea contracţiilor colecistului se numesc colagogene. Grăsimile ce
penetrează în duoden stimulează colecistochinina care provoacă deschiderea sfincterului Oddi şi eliberarea colecistului.

1.9 Secretiile intestinului subtire. Secretia de mucus al glandelor Brunner din duoden. Secretia sucurilor digestive la
nivelul criptelor Lieberkuhn. Reglarea secretiei-stimulii locali.
Histologic duodenul conţine glandele Brunner care secretă un suc alcalin, bogat în mucus şi care protejează mucoasa
intestinală de acţiunea acidă a chimului alimentar ce vine din stomac. Glandele Liberkuhn a jejunului şi ileonului secretă la fel

7
un suc alcalin dar mult mai lichid. Secreţia acestor glande este stimulată de acţiunea mecanică a chimului alimentar şi de
stimularea colinergică (umorală).
Sucul intestinal conţine numeroase enzime. Actual s-a constatat faptul că acestea sunt enzimele enterocitelor şi apar în
lumenul tubului digestiv la descuamarea epiteliului intestinal.
Enterokinaza – se găseşte mai mult la nivelul duodenului este o endopeptidază ce transformă tripsinogenul în tripsină. În
intestin un număr mare de peptidaze intestinale completează acţiunea proteazelor pancreatice, ele scindează proteinele până la
oligopeptide. Acestea sunt în primul rând aminopeptidazele, care transformă oligopeptidele în bi- şi tripeptide, iar apoi în
aminoacizi. Un alt grup de enzime scindează mai departe acizii nucleici în baze purinice şi pirimidinice.
În sfârşit un grup de enzime transformă dizaharidele în zaharide simple. Maltaza divizează maltoza în două molecule de
glucoză; invertaza transformă zaharoza în glucoză şi fructoză; lactaza transformă lactoza în glucoză şi galactoză. De asemenea
este şi lipaza intestinală.
Acţiunea enzimatică a intestinului subţire se efectuiază paralel în lumenul intestinal şi la nivelul acţiunii apicale a
enterocitului. Primul tip este numit digestia cavitară, al doilea – digestia parietală.
Digestia cavitară este realizată de acţiunea sucului pancreatic, intestinal şi a bilei care scindează substanţele
macromoleculare.
Digestia parietală este realizată de enzimele ce sunt absorbite pe microvilozităţi şi glicocalix. Aceste enzime continuă
hidroliza oligomerilor, care se formează în rezultatul digestiei cavitare.
Hidroliza şi absorbţia pe membrana enterocitelor sunt facilitate, deoarece vilozităţile şi microvilozităţile intestinală măresc
suprafaţa de contact de 300-500 ori.
Vilozităţile sunt foarte bine vascularizate şi posedă o axă limfatică. Ele se pot contracta astfel creând o diferenţă de presiune
şi accelerând absorbţia. Contracţiile vilozităţilor sunt induse de villikinină – substanţă biologic activă intestinală, care se
eliberează în lumenul intestinal în prezenţa chimului.
În intestinul subţire se secretă:
• Sucul pancreatic
• Bila
• Sucul propriu al intestinului subţire
Secreţia intestinală este predominant umorală
Compoziţia
Apa
Substanţe anorganice: cationi– Na+, K+, Ca+2,Mg+2 anioni- Cl-,PO4-3,SO3-2 bicarbonaţi
Substanţe organice: Mucină, Enzime, Leucocite, Epiteliu
Enzimele sucului intestinal
1.Enzimele proteolotice - sub acţiunea tuturor enzimelor proteolitice din sucul intestinal are loc scindarea totală a
proteinelor pînă la aminoacizi liberi:
• Aminopeptidaza
• Exopeptidaza
• Dipeptidaza
• Nucleazele intestinale
• Enterokinaza (activează tripsinogenul)
2.Enzimele glicolitice (diastasele) hidrolizează disaharidele în monozaharide:
• Zaharaza → zaharoza → fructoza, glucoza
• Lactaza → lactoza → glucoza, galactoza
• Maltaza → maltoza → glucoza
• α - Dextrinaza → dextrani → glucoza
3. Enzimele lipolitice acţionează asupra grăsimilor neutre, ce reprezintă
2 - 5% din totalul grăsimilor digerate :
• Lipaza intestinală
Secretiile intestinului gros
Flora microbiană intestinală
• În colonul proximal predomină flora aerobă (fermentează difinitiv glucidele)
• În colonul distal se găseşte flora anaerobă (putrefacţia proteinelor nedigerate → indol, scatol, amoniac)
Funcţiile ne enzimatice ale microflorei:
1.Sinteza şi absorbţia vit hidrosolubile B1; B2; B12; H; şi liposolubile - vit K
2.Formarea stercobilinei din bilirubină
3.Deconjugarea acizilor biliari cu eliminarea ac. dezoxi- şi litocolic
4.Reabsorbţia acidului colic în circuitul hepato-enterohepatic
5.Stimularea sintezei de imunoglobină A şi M în celulele limfoide a peretelui intestinal
6.Asigură integritatea şi morfologia normală a epiteliului colonului