Vascularizaţia gastrointestinală – „circulaţia splanhnică”.

Circulația splanhnică include totalitatea vaselor

care vascularizează tubul digestiv, splina, pancresul
și ficatul. Întreaga cantitate de sânge care circulă
prin tubul digestiv, splină și pancreas va ajunge pe
calea venei portă la ficat, și este drenată prin
sinusoidele hepatice, la nivelul cărora se găsesc
celulelor reticulo-endoteliale, numite celule Kapfer.
Aceste celule reprezintă macrofage ce înlătură
microorganismele și particulele străine pătrunse pe
cale digestivă. Sângele purificat și detoxifiat este
drenat în venele hepatice care se varsă în vena cavă.
Nutrienții hidrosolubili (carbohidrații și proteinele)
sunt transportați de sânge în vena portă, pe când
lipidele sunt absorbite de vasele limfatice, apoi prin
ductul toracic transportate în circulația sistemică.
Vascularizația intestinului subțire și gros este
asigurată de artera mezenterică superioară și artera
mezenterică inferioara, iar a stomacului de artera
celiacă. Aceste artere se ramifică și se distribuie
vilozităților intestinale, fibrelor musculare și vaselor
submucoase, participând la funcția de secreție și
absorbție.
Odată cu creșterea activității de absorbție, motorie,
secretorie a tractului gastrointestinal crește fluxul
sangvin datorită substanțelor vasodilatatoare, ce se
elimină în procesul digestiei (VIP, colecistokinina,
gastrina; kalidina și bradikina substanțe cu efect puternic
vasodilatator – eliberate de gladele gastrointestinale), și
intensificării proceselor metabolice ( crește consumul de
oxigen, scăderea oxigenului acționează direct asupra
vaselor și induce vasodilatație sau determină creșterea
concentrației de adenozină cu rol vasodilatator).

La nivelul vilozităților, circulația se realizează în

contracurent, astfel aportul sangvin arterial înspre
vilozitate și circulația venoasă dinspre vilozitate se
realizează în sens opus una față de cealaltă, iar vasele
sangvine respective sunt dispuse la o distanță mică
între ele Fig 63-8. Datorită acestei dispoziții a
vaselor sangvine, cea mai mare parte a oxigenului
din sânge difuzează din arteriole direct în venulele
adiacente, fără să mai fie transportate prin sânge
până la nivelul apical al vilozităţilor.
Controlul nervos al circulației gastrointestinale. Stimularea parasimpatică crește fluxul sangvin
local, crește secreția glandelor. Stimularea simpatică produce vasoconstricție, respectiv scade fluxul
sangvin, pe perioade scurte de timp, scade secreția glandelor.
1
 Motilitatea intestinului subţire
Motilitatea intestinului subțire este asigurată de
contracțiile de propulsie și de amestecare (de
segmentare).
Contracțiile de propulsie. Ingestia de alimente
destinde peretele intestinal, stimulează sistemul
nervos enteric, ceea ce duce la apariția unei contracții
inelare, situată la capătul segmentului destins, care
apoi se va deplasa spre segmentul destins, în același
timp are loc relaxarea receptivă a unei porțiuni de
perete intestinal situat anterograd. Aceasta contracție
și relaxare se propagă propulsând conținutul pe o
distantă variabila. Propulsia chimului este asigurată
de undele peristaltice, ce apar la orice nivel al
intestinului, au o intensitate slabă și parcurg o distanță
mică, de aceea propulsia chimului se face lent,
distanța netă parcursă fiind 1 cm/min, tranzitul
chimului de la pilor pâna la valva ileocecală durează
3-5 ore. Mișcarea peristaltică necesită integritatea
plexului mienteric, dacă plexul mienteric este blocat
(atropina prin blocarea receptorilor M-colinergici) sau
nefuncțional peristaltismul este absent.
Contracțiile de amestecare. Destinderea unei porțiuni de intestin, determină apariția contracțiile
concentrice situate la o anumită distanță unele de altele. Acestea produc segmentarea intestinului
subțire, astfel contracțiile ce apar duc la amestecarea alimentelor cu secrețiile intestinului subțire.
Frecvența maximă este determinată de frecvența undelor electrice lente, astfel în duoden și jejun- 12
contracții/min, în ileon- 8-9 contracții/min.
Reglarea nervoasă a motilității intestinului Reglarea hormonală a motilității intestinului
subțire subțire
 ingestia de alimente destinde peretele  Simulează motilitatea : gastrina,
intestinal, stimularea mecanoreceptorilor colecistokinina, Insulina, Motilina,
crește activitatea plexului Serotonina;
mienteric→contracții;  Inhibarea motilităâii : secretina și glucagon.
 reflexul gastroenteric→ distensia stomacului
→ pe calea plexului mienteric →contracții
la nivelul intestinului;
 reflexul gastroileal→o noua ingestie de
alimente va aplifica peristaltismul din ileon
fiind forțat pasajul chimului prin valva
ileocecală din ileon în intestinul gros;
 daca în intestin ajunge chim iritant are loc
tranzitul accelerat, care implică sistemul
nervos vegetativ și trunchiul cerebral.

2
 Motilitatea colonului
Funcțiile colonului:
 Absorbția apei și a electroliților, în jumătatea
proximală a colonului;
 Formarea și depozitarea materiilor fecale până la
eliminarea lor, în jumătatea distală
La nivelul colonului au loc mișcări lente de amestecare
și propulsie. Mișcările de amestecare sau haustrații
reprezintă contracții circulare ce se produc într-o
manevră similară celor de la nivelul intestinului
subțire. La fiecare contracție, musculatura circulară
îngustează lumenul, în același timp se contractă și
musculatura longitudinală, reprezentată de 3 tenii.
Combinarea lor determină protruzia spre exterior a
peretelui nestimulat de intestin gros, se formeză așa
numitele haustrații, ce ating maximul de intensitate,
după dispar. Apoi apar altele asigurând răsucirea și
întoarcerea lentă a materiilor fecale.
Mișcările propulsive sau mișcările în masă rezultă în urma mișcărilor haustrale lente, dar
persistente. Inițial apare un inel de constricție, apoi unei porțiuni a colonului precedent îi dispar
haustrațiile și se contractă în bloc, propulsînd masele fecale. Sunt necesare 8-15 ore pentru a deplasa
chimul de la valva ileocecală prin colon. Reglarea se realizează pe cale nervoasă, spre exemplu
distensia stomacului și intestinului inițiază, reflexul gastrocolic și duodenocolic, ce induc mișcări în
masă la nivelul colonului pe calea sistemului nervos vegetativ. În plus prezența substanțelor ce irită
peretele colonului, generează mișcări în masă, de exemplu în cazul colitei ulcerative.
Defecația
Defecația este un act reflex motor voluntar, la nivelul regiunii terminale sigmoidorectale a colonului
distal, care are ca rezultat eliminarea rectală prin anus a materiilor fecale. Acest act este coordonat
de centri medulari și controlat cortical. Eliminarea continuă a materiilor fecale prin anus este
împiedicată de contracția tonică a sfincterului anal intern, format din musculatură netedă circulară
şi a sfincterului anal extern, alcătuit din musculatură striată, controlat de fibrele nervoase ale
nervului ruşinos, care se află sub control voluntar și conștient.
Defecația este declanşată de reflexul intrinsec și
reflexul parasimpatic. Reflexul intrinsec determinat de
distensia peretelui rectal, va iniția impulsuri aferente
care sunt conduse prin plexul mienteric şi va induce
apariția undelor peristaltice în colonul descendent,
sigmoid şi rect, propulsând materiile fecale spre anus.
Pe măsură ce unda peristaltică se apropie de anus,
sfincterul anal intern se relaxează sub influenţa
impulsurilor inhibitorii ale plexului mienteric.
Reflexul parasimpatic de defecație. Când terminațiile
nervoase din rect sunt stimulate, impulsurile se transmit
mai întâi la măduva spinării şi ulterior în mod reflex
înapoi la colonul descendent, sigmoid, rect și anus, prin

3
fibrele parasimpatice ale nervilor pelvieni. Aceste impulsuri parasimpatice intensifică semnificativ
undele peristaltice şi relaxează sfincterul anal intern. Impulsurile de defecație care ajung în
măduva spinării declanşează şi alte efecte, precum inspirul profund care coboară diafragmul,
închiderea epiglotei și contracția muşchilor peretelui abdominal, care determină creștera
presiunii abdominale, cu scopul de a propulsa materiile fecale de-a lungul colonului, dar în acelaşi
timp pot produce relaxarea planşeului pelvian. Defecaţia se produce doar dacă şi sfincterul extern se
relaxează în acelaşi timp în mod conștient, voluntar.
Alte reflexe intestinale
Reflexul peritoneo-intestinal, reno-intestinal și vezico-intestinal – în cazul iritației peritoneului,
rinichilor sau vezicii urinare reflex se inhibă plexul mienteric scade activitatea intestinală ce poate
duce la paraliza intestinală.
Secreţia pancreatică. Reglarea secreţiei pancreatice.
Pancreasul reprezintă o glandă cu secreție mixtă: endocrină (secretă insulina, glucagonul direct în
sînge) și exocrină ( secretă suc pancreatic bogat în enzime și ioni de bicarbonat în intestin).
Enzimele sunt secretate prin exocitoză de acinii pancreatici, iar bicarbonatul de către ducte, acest
amestec rezultat este drenat prin canalul pancreatic lung, care împreună cu canalul hepatic se
deschide în duoden prin ampula Vater înconjurată de sfincterul Oddi. Cantitatea secreției
pancreatice zilnic este 1,5 litri.
Enzimele digestive pancreatice
Proteolitice Glicolitice Lipolitice
tripsina -scindează proteinele în amilaza pancreatică implicată în Lipaza pancreatică –
peptide mai mici digestia carbohidraților, produce hidrolizează grăsimile neutre
chimotripsina -scindează hidroliza legăturilor alfa1,4 trigliceride în acizi grași și
proteinele în peptide mai mici glicolitice din amidon și monogliceride.
carboxipolipeptidaza -scindează glicogen formând dizaharide, nu Colesterolesteraza –
peptidele în aminoacizi poate scinda legăturile glicolitice hidrolizează colesterolul
elastaza din fibrele alimentare (celuloza, esterificat, care se poate găsi în
lignine și pectine ) ficat sau produse ce conțin sânge.
Fosfolipaza – desprinde acizii
grași din fosfolipide.

Enzimele proteolitice sub formă activă ar digera propriile celule producătoare, astfel pentru a
preveni digerarea pancreasului, în celulele pancreatice enzimele proteolitice se află sub formă
inactivă tripsinogen, chimotripsinogen, procarboxipolipeptidaxa, proelastaza. În plus celulele
pancreatice care secretă aceste enzime secretă și inhibitor al tripsinei. În intestin enterokinaza,
secretată de mucoasa intestinală, activează tripsinogenul formând tripsina. Tripsina formată
activează apoi tripsinogenul, chimotripsinogen, procarboxipolipeptidaxa, proelastaza în lumenul
intestinal.
După secreția tripsinogenului înSecreţia
duoden, ionilor
enzima de
estebicarbonat.
convertita în forma sa activa, tripsina prin:
enterokinaza; *
Ionii de bicarbonat neutralizează aciditatea chimului gastric evacuat în duoden, crează un pH optim
procarboxipeptidaza;
pentru activitatea
lipaza enzimelor. Următoarele etape sunt necesare pentru secrția ionilor de bicarbonat:
pancreatica;
tripsina secretata
anterior;* un pH alcalin;

4
 1. CO2 din sânge difuzează în celulele epiteliale ale canalelor și ductelor, se combină cu apa în
prezența anhidrazei carbonice, formează H2CO3 care disociază în H+ și HCO3- ;
2. O parte din ioni de HCO3- pătrund în celulă prin membrana bazolaterală prin cotransport cu Na+
3. Bicarbonatul format, prin transportat activ secundar (în schimbul ionilor de Cl-) va trece în lumen;
4. H+ formați, prin transport activ secundar (membrana bazolaterală) trec în capilare în schimbul
ionlor de Na+ care trece din intersițiu în celulă;
5. În lumen se formează o electronegativitate mai mare ce va determina difuziunea Na+;
6. Apa va difuza prin osmoza în ducte, datorită concentrației crescute de ioni din lumen.

a formează gradientul de concentrație pentru funcționarea antiportului Na+/H+

Reglarea secreţiei pancreatice.

există 3 stimuli principali care au rol în producerea secreției pancreatice
Acetilcolina Colecistokinina Secretina
eliberată de terminațiile vagale eliberată de mucoasa eliberată celulele S din
parasimpatice și SNE, duodenului și jejunului, mucoasa duodenului și
acționează asupra celulelor acționează asupra celulelor jejunului, stimulează secreția
acinare stimulează producerea acinare stimulează de HCO3-, cu cât pH chimului
de enzime și o cantitate redusă producerea de enzime și o este mai acid cu atât mai multă
de apă și electroliți pentru a cantitate redusă de apă și secretină se produce, crește
putea fi transportate enzimele electroliți pentru a secreția pancreatică de HCO3-
putea fi transportate enzimele
5
Fazele secreției pancreatice
Faza cefalică și gastrică, impulsurile de la creier pe
calea nervilor vagi, activează fibrele parasimpatice,
se eliberează acetilcolină care crește secreția de
enzime. În timpul fazei cefalice și gastrice se secretă
multe enzime, dar acestea nu pot fi transportate
datorită unui volum redus a secreției.
Faza intestinală datorită acidității crescute a
chimului pătruns în duoden se eliberează secretina
ce determină secretia abundentă de apă și HCO3, în
această fază se facilitează și transportatul enzimelor.

Secreţia bilei de către ficat: funcţiile arborelui biliar.

Secreția biliară 600-1000 ml/zi . Compoziția bilei : săruri biliare, bilirubina, colesterol, lecitina
(împreună cu sărurile biliare se combină cu colesterol pentru a forma micelii), electroliți (sunt
permanent reabsorbiți cu excepția Ca++)
Rolul bilei
 conține săruri biliare, ce reduc tensiunea superficială și determină emulsionarea particulelor
mari de grăsime din alimente în particule mult mai mici, astfel crește suprafața pe care pot
acționa enzimele lipolitice secretate de pancreas, contribuie la formarea miceliilor implicate în
transportul și absorbţia acizilor grași, monogliceride și colesterol prin membrana mucoasei
intestinale;
 reprezintă o cale de excreţie a câtorva produşi reziduali, precum bilirubina, unul dintre produşii
finali de degradare a hemoglobinei, şi excesul de
colesterol.
Anatomia funcţională a secreţiei biliare.
Bila este secretată în 2 etape:
1. Hepatocitele formează o secreție inițială compusă
din acizi biliari, colesterol, compuși organici, care
este apoi eliberată în canaliculele biliare;
2. Din canaliculele, secreția este drenată în ductele
biliare terminale, ce ajung în ductul hepatic și ductul
biliar comun, de la acest nivel bila ajunge direct în
duoden sau prin canalul cistic este depozitată în
vezica biliară.
Pe cînd parcurge ductele biliare la secreția primară se
mai adaugă Na+ și HCO3- secretați de celulele
epiteliale din ducte, această secreție este stimulată de secretină pentru o cantitate suplimentare de
HCO3.

Depozitarea și concentrarea bilei în vezica biliară. Celulele hepatice secretă continuu bilă, pe
cînd vezica biliară poate depozita maxim 30-60 ml de bilă, totuși secreția biliară poate fi stocată
timp de 12 ore (450ml). Cum este posibil? La nivelul mucoasei biliare se absorb activ ionii de sodiu,
ionii de Na+ fiind încarcat pozitiv atrag electrostatic ionii de Cl-, creșterea osmolarității din
6
interstițiu

7
determină difuzia apei prin
osmoză din vezica biliară în
interstițiu. Astfel bila este
concentrată acest proces se poate
repeta maxim de 20 ori.
Golirea vezicii biliare este
determinată de:
1. Colecistokinina produce
contracția vezicii și relaxarea
sfincterului oddi;
2. Acetilcolina eliberată de fibre
parasimpatice a nervilor vagi;
3. Sistemul nervos enteric;
4. Secretina determină nu numai
declanșarea secreției de
HCO3- dar și crește volumul
secreției biliare.
Formarea sărurilor biliare
La nivelul celulelor hepatice
colesterolul este transformat în
acid colic și chenodeoxicolic,
acestia se vor combina cu glicina și taurina, formînd acizi glico- și tauro-cNolBic! , sărurile acestor
acizi sunt secretate în bilă.

Circuitul enterohepatic la sărurilor biliare

După ce și-au îndeplinit rolul sărurile biliare sunt reabsorbite, o mică parte prin difuziune în partea
proximală a intestinului, cealaltă parte prin transport activ la nivelul ileonului. Sărurile biliare
reabsorbite sunt transportate prin sângele portal la ficat, unde sunt preluate de celulele hepatice---
unde vor fi din nou secretate în bilă (reciclarea sărurilor biliare).

Secrețiile intestinului subțire.

Secreția de mucus a glandelor Brunner din duoden. În peretele
duodenului între orificiul piloric și ampula Vater, se găsesc glande
compuse numite glande Brunner, acestea secretă mucus alcalin ca
răspuns la stimuli tactili și iritanți, stimularea vagală, hormoni
gastrointestiali (secretina). Mucusul secretat are rol de protecție a
peretelui duodenal și datorită conținutului de bicarbonat contribuie la
Enterocite
neutralizarea acidului clorhidric. Glandele Brunner sunt inhibate de
stimularea simpatică, ca consecință persoanele cu emoții puternice
prezintă risc crescut de ulcer peptic. Secreția sucurilor digestive la Celule calciforme
nivelul criptelor Lieberkuhn. Pe suprafața intestinului se găsesc
depresiuni mici, localizate între vilozităților intestinale, numite cripte
Lieberkuhn. Suprafața criptelor și a vilozităților este acoperită de epiteliu
care conține celule calciforme, secretoare de mucus și enterocite, care la
nivelul criptelor secretă apă și electroliți, iar la nivelul vilozităților
reabsorb apă și electroliți împreună cu produși finali de digestie.
Datorită acestui flux de lichid din cripte în interiorul vilozităților, se
realizează funcția primară a intestinului subțire, absorbția substanțelor
8
nutritive.

9
Mecanismul de secreție a lichidului apos. La nivelul criptelor Lieberkuhn are loc secreția activă
de ioni de clor și bicarbonat, care fiind încărcați negativ atrag electric ionii de sodiu, toți acești ioni
antrenează deplasarea osmotică a apei .
Enzimele digestive din secreția intestinului subțire. Enterocitele care acoperă vilozităților conțin
enzime localizate în membrana celulară la nivelul marginii în perie.
Proteolitice Glicolitice Lipolitice
Peptidaze Scindează dizaharidele Lipază intestinală care
scindează  sucraza scindează zaharoza → glucoza + fructosa, scindează lipidele
peptidele în  maltaza scindează maltoza→ glucoza + glucoza, neutre în acizi grași și
aminoacizi  izomaltaza scindează legăturile alfa 1,6 glicerol
din ramificațiile amidonului
 lactaza scindează lactoza→ galactoza + glucoza,
activitatea lactazei este mai mică comparativ cu
alte enzime glicolitice. În cazul deficitului de
lactoză, consumul de produse lactate va fi
asociat
cu diaree, flatulență, crampe.

La nivelul celulelor epiteliale din profunzimea criptelor Lieberkühn au loc mitoze în mod constant,
iar celulele nou formate migrează ascendent de-a lungul membranei bazale în exteriorul criptelor
către vârful vilozităților, înlocuind continuu epiteliul vilozitar şi producând noi enzime digestive. Pe
măsură ce imbătrânesc, celulele vilozităților sunt în cele din urmă eliminate în secrețiile intestinale.
Ciclul de viață al unei celule din epiteliul intestinal este de aproximativ 5 zile. Rata de secreție este
reglată reflexe nervoase enterice locale.
Secrețiile intestinului gros.
Mucoasa intestinului gros conține numeroase cripte Lieberkuhn dar nu prezintă vilozități. Celulele
epiteliale secretă mucus și cantități mici de bicarbonat. Mucusul protejează peretele intestinal
împotriva excoriațiilor, și față de activitatea bacteriană, în plus conținutul de bicarbonat va
neutraliza acizii formați în urma activității bacteriilor. Mucusul de asemenea favorizează
conglomerarea materiile fecale. Rata de secreție este reglată reflexe nervoase locale.
Diareea poate fi provocată de secreția excesivă de apă și de electroliți, datorită iritației mucoasei
intestinului gros (de exemplu în infecția bacteriană acută), se va secreta cantități foarte mari de apă
și electroliți, aceasta secreție are rolul de a dilua factorii iritanți și de ai îndepărta.
Bazele anatomice ale absorbției.
Pe suprafața intestinului subțire se găsesc numeroase pliuri numite valvule conivente sau plice
Kerckring, acestea cresc suprafața de absorbție de 3 ori. Pe epiteliu se găsesc numeroase vilozități
care cresc suprafața de absorbșie de 10 ori, fiecare celulă a epiteliului are o margine în perie ce
conține 1000 microvili care măresc suprafața de absorbție de 20 ori.

10
 Absorbţia la nivelul intestinului subţire.
Absorbția apei se realizează prin difuzie, datorită absorbției ionilor și altor substanțe osmotic
active, are loc transportul apei prin osmoză pe cale transcelulară (prin membrana celulelor
intestinale) și cea mai mare parte pe cale paracelulară, (printre celule).
Absorbția sodiului. Na+ se absorbe prin transport activ primar la nivelul membranei bazale și
pereților laterali, cu consum de energie, în interstițiu se acumulează respectiv Na+ încărcat pozitiv,
ca consecință Cl- este deplasat pasiv datorită forțelor electrostatice. Transportul activ primar
micșorează cantitatea de sodiu intracelular, se formează gradient de concentrație, iar ionul de Na+ va
tinde din chim să pătrundă în celulă prin marginea de perie. Na+ mai este transportat prin co-
transport Na/glucoza, Na/aminoacizi și contratransport Na+/H+. Aldosteronul, hormon secretat de
corticosuprarenală mărește absorbția Na+, deține rol în conservarea sodiului și apei în organism.

Co-transport= transport activ secundar

Pompa Na+/K+=
transport activ primar formează gradient de concentrație

Contra-transport= transport activ secundar

Absorbția clorului. La nivelul porțiunii superioare a intestinului, Na+ absorbit va determina

electronegativitate în chim în consecință ionii de clor se vor deplasa sub influența acestui gradient,
urmând sodiu. La nivelul ileonului și colonului, clorul este absorbit prin transport cu bicarbonat la
nivelul marginii în perie.
Absorbția bicarbonatui se realizează în duoden și jejun. Cantitatea mare de bicarbonat din
secrețiile pancreatice și a bilei, se combină în lumen cu ionii de H+ (eliminați în lumenul intestinal
datorită antiportului Na+/H+), astfel se va forma H2CO3, care disociază în H2O (rămâne în intestin)
și CO2 (difuzează în sânge și este expirat). Secreția bicarbonatului se realizează în ileon și colon,
în schimbul ionilor de Cl-, pentru a neutraliza secrețiile acide a bacteriilor intestinale.
Toxina holerică poate stimula secreția celulelor de la nivelul pliurilor epiteliului intestinal atât de
mult încât această secreție depășește posibilitatea de reabsorbție ducând la diaree.

Toxina intră în celulele epiteliale, se formează AMPc, se dechid canalele de Cl- și se activează
pompa de sodiu, se acumulează electroliți în lumen, apa difuzează în lumen prin osmoză,
secreție depășește posibilitatea de reabsorbție, apare diaree, cu rol de a îndepărta bacteriiile dar
și deshidratează organismul.

11
 Absorbția calciului. Calciu se absoarbe activ la nivelul duodenului, parathormonul controlează
absorbția calciului, prin activarea vitaminei D care formează canale necesare pentru absorbția
calciului. Fierul, potasiu, magneziu, fosfat sunt absorbiți activ la nivel intestinal, ionii monovalenți
se absorb cu usurinta în comparație cu ionii bivalenți.
Absorbția substanțelor nutritive.
Carbohidrații sunt scindați până la
monozaharide, obținându-se 80% glucoză și
20% galactoză și fructoză. Glucoza și
galactoza se absoarb prin cotransport cu
Na+ , transport activ secundar, energia
necesară este datorată pompei Na+/K+ de pe
membrana bazolaterală care formează gradient
de concentrație, iar fructoza prin difuzie
facilitată, făra Na+. Fructoza pătrunde în
celulă este fosforilată, apoi transformată în
glucoză. Glucoza este transportată prin difuzie
facilitată la nivelul membranei bazolaterale.

transport activ primar pompa Na/K ATPaza scade Na intracelular formează gradient de conce

transport activ
secundar simport
sau cotransport

Difuziunea facilitata

Difuziunea facilitata este un exemplu de transport pasiv fară consum de energie, în direcția gradientului de
concentrație, cotransport este necesar sa fie legate 2 substanțe de proteina transportatoare, dar doar Na+ este deplasat
în direcția gradientului de concentratie nu și cealalaltă substanță, aceasta se deplaseaza contra gradientului.

Proteinele pot fi absorbite intacte prin endocitoză de mucoasa nou-născuților până la vârsta de 6
luni, acest mecanism este prezent și la adulți într-o mai mică măsură, aceste proteine pot induce
răspunsuri imune. Totuși majoritatea proteinelor sunt degradate în stomac și intestin până la
dipeptide, tripeptide și aminoacizi. Aminoacizii se absorb prin mecanism de cotransport cu Na+.
Dipeptidele și tripeptidele se absorb prin cotransport cu H+, după în citozol sunt hidrolizate de către
peptidazele citoplasmatice, iar aminoacizii rezultați sunt transportați prin membrana bazală în
interstițiu. Dipeptidele ce conțin prolină sunt mai rezistente la hidroliză de aceea pot fi principalele
peptide prezente în circulație.
12
Lipidele. La nivel intestinal lipidele, sub formă de acizi grași liberi și monogliceride, sunt
transportate cu ajutorul miceliilor spre marginea în perie, la acest nivel fiind liposolubile vor difuza
ușor prin membrana epiteliului intestinal. Aceste lipide în reticulul endoplasmatic neted a
enterocitului se vor transforma în trigliceride care sunt eliberate sub formă de chilomicroni, prin
polul bazal, în canalul limfatic toracic apoi în circulația venoasă. Acizii grași cu lanț scurt și
hidrosolubilitate mai mare , nu pot fi transformați în trigliceride de reticulul endoplasmatic neted,
astfel vor difuza direct în sângele portal. Chilomicronii circulă leagați de apoproteina B, care
mărește stabilitatea și previne aderența de pereții vaselor limfatice. La nivelul endoteliului capilar
(în special țesutul adipos, mușchi, cord) trigliceridele din chilomicroni sunt hidrolizate în acizi grași
și glicerol sub acțiunea lipoprotein lipazei și sub această formă ușor difuzează în țesuturile
respective, unde se resintetizează sau sunt utilizate în scop energetic. După îndepărtarea
trigliceridelor din chilomicroni, resturile de chilomicroni bogate în colesterol sunt rapid eliminate
din plasmă. Prin legarea de receptori aflați pe celulele endoteliale de la nivelul sinusoidelor
hepatice. Apolipoproteina E de pe suprafaţa resturilor de chilomicroni și cea secretată de celulele
hepatice joacă de asemenea un rol important în inițierea îndepărtării acestor lipoproteine

plasmatice.

Absorbţia la nivelul intestinului gros: formarea materiilor fecale.

Zilnic 1500 ml de chim trece în intestinul gros, în jumătatea proximală a colonului are loc absorbția,
iar în jumatatea distală- stocarea. Colonul poate absorbi maxim 5-8 litri. La nivelul intestinului gros
are loc transportul electroliților, ionii sodiu sunt absorbiți activ, ionii de clor urmând sodiul (Na+
Cl-
👬 best friends). Comparativ cu intestinul subțire , în intestinul gros distanța dintre celulele epiteliale
este mică, astfel sodiu va fi numai absorbit dar difuziunea inversă nu va avea loc. Absorbția Na+ și
13
Cl- generează gradient osmotic care va determina absorbția apei.

14
În intestinul gros se găsesc bacterii care pot digera celuloza, iar în urma activității lor se produce
tiamina B1, riboflavina B2, vitamina K (hemostatic), B12, CO2, metan etc. Doar vitamina K va
putea fi absorbită fiind liposolubilă?! Materiilor fecale le conferă culoare stercobilina și urobilina
derivați ai bilirubinei, indol, scatol, mercaptan (coțin sulf), hidrogen sulfurat emană miros.
Disfuncţii generale ale tractului gastrointestinal: voma, greaţa, obstrucţia gastrointestinală.
Vărsăturile- iritația, destinderea excesivă sau
impulsurile senzitive care inițiază voma au origine în
faringe, esofag, stomac, duoden sunt transmise pe
calea nervilor vagi și simpatici spre nucleii din
trunchiul cerebral în aria postrema (centrul vomei),
calea eferentă nervii V, VII, IX,X,XII. Vărsăturile sunt
precedate de antiperistaltism, ce reprezintă unde
peristaltice în sens invers, ascendent. Vărsăturile pot fi
provocate de impulsuri nervoase cu originea în zona
trigger din aria postrema (apomorfina, morfina
stimulează direct această arie).

Reacţia de vărsătură. După stimularea suficientă a

Greața reprezintă conștientizarea unei stimulăricentrului
subconștiente
vomei aşianumitor porțiuni
declanşarea a centrului
reacției vomei
de vărsătură,
sau în vecinătatea acestuia, este produsă deapar impulsuri
primele deefecte:
la nivel
(1) tractului
respirație gastrointestinal,
amplă, (2)
trunchiului cerebral sau cortexului. Reflexul de ascensionarea osului fără
vomă poate aparea hioid şi a laringelui
senzație de greată.pentru a
deschide sfincterul esofagian superior, (3) închiderea
Gazele din tubul digestiv (flatulența). Gazele glotei provin
pentru din 3 surse:
a preveni aer înghițit,
pătrunderea activitatea
în plămâni a
bacteriană, gazele ce difuzează din sînge. Majoritatea gazelor se elimină prin eructație. Anumite
conținutului emetizat şi (4) ascensionarea palatului
alimente conțin glucide ce nu pot fi absorbite de moale pentru dar
organism a închide orificiile nazale
sunt fermentate posterioare.
de bacterii (cu scop
Urmează contracţia şi coborârea diafragmului
nutritiv) . Uneori din cauza iritației crește tranzitul intestinal, iar gazele nu reusesc să fie absorbite.
simultan cu contracţia tuturor mușchilor abdominali,
stomacul
Funcțiile fiind comprimat între diafragm şi muşchii
ficatului:
abdominali, în timp ce presiunea intragastrică devine
1. Filtrarea şi purificarea, celulele Kupffer, macrofage cemare.
foarte fagocitează
Într-unșifinal,
digerăsfincterul
bacteriile;
esofagian inferior
2. Depozitarea sângelui, ficatul este un organ venos se relaxează
mare, cucomplet şi permite
o capacitate expulzia
importantă de conţinutului
distensie, care
poate avea rolul unui rezervor de sânge atuncigastric în sensun
când există ascendent
surplus prin esofag.
de sânge (0.5-1l în insuficiența
cardiacă) şi care poate furniza sânge (450 ml) atunci când volumul sângelui circulant este redus.
3. Metabolizarea carbohidraților, proteinelor, lipidelor, hormonilor şi a substanţelor chimice străine;
4. Sinteza bilei;

15
5. Depozitarea vitaminelor precum A, D, B12 şi a fierului sub formă de feritină (proteina apoferitină legată
reversibil de Fe).
6. Sinteza factorilor de coagulare, pentru sinteaza factorilor II, VII, IX și X este necesară vitamina K.
7. eliminarea sau excreția de medicamente, hormoni (tiroxina, steroizii), principala cale de excreție a
calciului.
Anatomia funcţională a ficatului.
Ficatul cel mai mare organ al corpului 1,5 kg. Structura ficatului este lobulară, conţinând – lobuli.
Lobulul hepatic reprezintă unitatea anatomică și funcțională a ficatului. În lobul se găsesc:
hepatocite care formează cordoane, (2 cordoane formează lamele de celule ) dispuse radiar în jurul
unei vene centrolobulare, vase arteriale, venoase, limfatice şi porţiunea incipientă a canaliculilor
biliari. În grosimea cordoanelor celulare se gasesc canaliculii biliari fără perete propriu, iar între
cordoane se află capilarele sinusoide care provin din vasele perilobulare (situat în jurul unui lob).
Între celulele hepatice şi peretele capilarelor se află spaţiul de trecere Disse sau mai este numit
spațiu perisinusoidal. Capilarele sinusoide, care transportă sângele venos portal şi cel arterial se
varsă în vena centrolobulară şi sunt mărginite de celule endoteliale.
În centrul lobulului se află o vena centrolobulară, iar la periferie prin alăturarea a minimum 3 lobuli
hepatici se formeaza spațiile portale (Kiernan). Aceste spatii contin: tesut conjunctiv, o ramura a
venei porte, o ramura a arterei hepatice, unul sau doua canale biliare, limfatice și filete nervoase.
Sângele circulă din spatiul port spre vena centrlobulară, iar bila din centrul lobului spre spatiul port.
Vascularizaţia hepatică este asigurată prin: circulaţia nutritivă, realizată de artera hepatică, cu
origine în trunchiul celiac, și circulaţia functională, realizată prin vena portă. Aceasta colectează
sangele venos din întregul tub digestiv, din pancreas şi din splina. Fluxul sangvin hepatic este de
aproximativ 1500 ml pe minut, și prezintă rezistență vasculară scăzută (presiunea din vena portă
este 9 mmHg iar în vena hepatică 0 mmHg).
În cazul cirozei hepatice (cauzată de consum de alcool, acumulare excesivă de lipide-steatohepatită, steatoză, toxine, virus

16
 Celule speciale din structura ficatului
Printre celulele endoteliale din capilarele sinusoide se găsesc celulele Kupffer, localizate la intrarea
în capilarele sinusoide. Au rol important în apărare, fiind celule cu acţiune macrofagică. Prin
fagocitoză, ele pot îngloba şi distruge microorganisme, celule tumorale, celule îmbărânite, particule
străine. Celulele Kupffer preiau şi prelucrează o serie de antigene, dar şi produc substanţe de
semnalizare, cu rol în comunicarea intercelulară: prostaglandine, interleukine, factori de necroză
tumorală (TNF).
Celulele Ito sau celulele hepatice stelate sunt pericite localizate, mai ales în spaţiile perisinusoidale
Disse. Aceste celule depozitează grăsimi și vitamina A; realizează sinteze proteice de tipul:
componente ale matricii extracelulare: colagen şi laminină; secretă factori de creştere celulară;
celulele Ito se pot transforma în celule de tip miofibroblast-like contractile care reglează fluxul
sanguin sinusoidal.În situaţiile în care ficatul este lezat, devin foarte active, proliferează şi determină
fibroza hepatică, caracteristică cirozei.
Celule PIT, celule killer activate natural, sunt celule care oferă protecţie împotriva infecţiilor virale
şi împotriva celulelor metastazice.
Ficatul prezintă un flux limfatic foarte crescut. La nivelul ficatului capilarele sunt discontinue ce
permite pasajul usor al lichidelor și proteinelor, cu formarea unei cantități mari de limfă.
Regenerarea ficatului. În cazul unei hepatectomii, hepatocitele se divid până la restabilirea
dimensiunilor inițiale. Acestea sunt stimulate de factorul de creștere al hepatocitelor (HGF)
produs de celulele mezenteriale ale ficatului, alți factori implicați în regenerare- factorul de creștere
epidermică, citokine ca factorul de necroză tumorală, interleukina 6. După restabilirea dimensiunilor
inițiale, citokina- factorul beta de transformarea a creșterii inhibă proliferarea hepatocitelor. În cazul
afecțiunilor hepatice funcția de regenerare este sever afectată.
Funcțiile metabolice ale fiacatului
Principalele funcții ale ficatului în metabolismul proteic:
 dezaminarea aminoacizilor, realizată inainte ca aminoacizii sa fie folosiți în scop energetic sau
să fie convertiți în hidrocarbonați și lipide;
 transformarea amoniacului în uree, pentru a fi eliminat din lichidele organismului, în urma
dezaminării se formează mari cantități de amoniac, ficatul îndepărtează NH3 toxic din umorile
organismului sub forma de uree. NH3 este necesar pentru sinteza aminoacizilor și acizilor
nucleici. Insuficiența funcției ureogene a ficatului determină fenomene de intoxicație nervoasă
progresivă, coma hepatica.
 sinteza proteinelor plasmatice, precum albumina care asigură presiunea oncotică, cu rol în
menținerea volumului plasmatic și a echilibrului hidric. Alte proteine plasmatice de origine
hepatica: factorii coagularii, componentele sistemului complement, proteine implicate în
transportul fierului (transferina, haptoglobina, hemopexina), cuprului (ceruloplasmina). Depleția
proteică determină diviziunea hepatocitelor cu creșterea dimensiunilor ficatului, pentru a
restabili concentrația plasmatică de proteine.
 conversia reciprocă între anumiți aminoacizi și produși de metabolism intermediar.

Principalele funcții ale ficatului în metabolismul glucidelor:

 depozitarea glicogenului, produs important în funcția de tamponare a glucozei, scăderea
glicemiei induce intensificarea glicogenolizei, creșterea glicemiei crește glicogenogeneza;
 conversia galactozei și fructozei în glucoză;

17
 gluconeogeneza, sinteza de glucoza din glicerol provenit din trigliceride sau aminoacizi, proces
importat în menținea unei concentrații de glucoză normale atunci cînd scade glicemia, acest
proces este stimulat de glucagon, și inhibat de insulina;
 formarea diversilor produși de metabolism intermediar.
Principalele funcții ale ficatului în metabolismul lipidelor:
 Sinteza unor cantități mari de colesterol, fosfolipide, majoritatea lipoproteinelor. Colesterolul
sintetizat în ficat este transformat în săruri biliare sau formează lipoproteine, fosfolipidele
sintetizate sunt înglobate în lipoproteine;
 Sinteza lipidelor din proteine și carbohidrați;
 Oxidarea acizilor grași pentru a furniza energie. Pentru a obține energie lipidele neutre sunt
scindate în glicerol și acizi grași. Acizii grași sunt transformați prin β-oxidare (beta-oxidarea este
extrem de intensa și rapidă în ficat) în acetil CoA, ce poate intra în ciclul Krebs (eliberand
energie), acetil CoA neutilizată se transformă în corpi cetonici, care difuzează, sunt preluați de
alte țesuturi și convertiți din nou în acetil CoA cu scop energetic. Corpii cetonici, aceto-acetat, β-
hidroxibutirat, sunt folosiți de majoritatea celulelor drept combustibil, excepție hepatocite.
Determinarea bilirubinei din bilă ca metodă de diagnostic
Bilirubina reprezintă pigment galben-verzui, produs final al degradării hemoglobinei, determinarea
acesteia permite diagnosticarea diferitor afecțiuni hemolitice și afectiuni hepatice.
Durata de viață a eritrocitului este aproximativ 120 zile, după membranele se rup, hemoblobina este
eliberata, fagocitata de macrofage, unde este scindată în globina și hem. Hemul eliberează fierul și
catena liniară de 4 nuclei pirolici. Fierul se leagă de transferina, iar catena liniară de 4 nuclei pirolici
va fi substrat pentru biliverdina, biliverdina se reduce la bilirubină, după aceasta se combină cu
albumina formează bilirubină liberă/neconjugată. La nivel hepatic bilirubina se conjugă cu
glucuronat sau sulfat și este excretată prin bilă în intestin. În intestin bilirubina sub acțiunea
bacteriilor se tranformă în urobilinogen care are solubilitate mare și este reabsorbit în sânge unde la
nivel hepatic reexcretat și doar 5% excretat prin rinichi.

18
Icterul- nuanță gălbuie a țesuturilor organismului, tegumentelor, este determinat de creșterea
concentrației de bilirubina, norma fiind 0.5 mg/dl. Deosebim icter hemolitic și obstructiv.
Icter hemolitic Icter obstructiv
cauzat de hemoliza exagerată a eritrocitelor, se cauzat de obstrucția ductelor biliare de către un
caracterizează prin nivel crescut de bilirubină calcul, tumoare sau lezarea celulelor hepatice,
libera/neconjugată, funcția hepatică nu este se caracterizează prin nivel crescut de bilirubină
afectată, formarea de urobilinogen crește conjugată. În caz de obstrucție completă,
urobilinogenul este absent, scaunul de culoarea
lutului, rinichii excretă doar bilirubina
conjugată, deci în urină este prezentă bilirubina.

19