Edouard Claparede clasifică funcțiile jocului în două categorii:

- O funcție cardinală sau principală

- Funcții secundare,
Referitor la funcția principală a jocului , acesta spunea:”Funcția jocului este de a
permite individului să-și realizeze eul, să-și manifeste personalitatea, să urmeze, pentru un
moment linia interesului său major , atunci când n-o poate face prin activități serioase.”
Funcția principală a jocului o reprezintă, din perspectiva lui Edouard Claparede, manifestarea
personalității prin unica activitate posibilă, deoarece copilul nu este dezvoltat suficient pentru
a se putea exprima prin celelalte tipuri de activități psihice.
Autorul afirmă că jocul devine astfel un fenomen de derivare, “ curentul dorințelor
noastre, al intereselor care alcătuiesc eul nostru și caută o ieșire în ficțiune, prin joc, atunci
când realitatea nu-i oferă căi suficiente de manifestare

Jean Piaget stabilește următoarele funcții ale jocului:

 Funcția de adaptare- cea mai importantă- se realizează prin asimilarea realului la eu și

prin acomodarea, prin imitație, a eului la real;

 Funcția formativă și informativă;

 Funcția de descărcare energetică și de rezolvare a conflictelor afective, adică funcția

cathartică a jocului;

 Funcția de socializare a copilului;(apud.Tomșa, p.156)

Așadar, în concepția lui Piaget expusă în lucrarea Psihologie și pedagogie, jocul are funcția
de a realiza adaptarea copilului la realitate. Jocul este formativ și informativ și îndeplinește o
importantă funcție de socializare.
Piaget mai remarcă faptul că jocul se caracterizează prin plăcerea acțiunii, prin dorința de
manifestare activă și de stăpanire a activități

Reuşita jocului didactic este condiţionată de proiectarea, organizarea şi desfăşurarea lui

metodică, de modul în care învăţătorul ştie să asigure o concordanţă deplină între toate
elementele ce-l definesc. Pentru aceasta învăţătorul va avea în vedere următoarele cerinţe de
bază:

 pregătirea jocului didactic;

 organizarea judicioasă a acestuia;

 respectarea momentelor (evenimentelor) jocului didactic;

 ritmul şi strategia conducerii lui;

 stimularea elevilor în vederea participării active la joc;

 asigurarea unei atmosfere prielnice de joc;

 varietatea elementelor de joc (complicarea jocului, introducerea altor variante, etc.).

Pregătirea jocului didactic presupune, în general, următoarele:

 studierea atentă a conţinutului acestuia, a structurii sale;

 pregătirea materialului (confecţionarea sau procurarea lui);

 elaborarea proiectului (planului) jocului didactic.

Organizarea jocului didactic matematic necesită o serie de măsuri. Astfel, trebuie să

se asigure o împărţire corespunzătoare a elevilor clasei în funcţie de acţiunea jocului, şi,
uneori chiar o reorganizare a mobilierului sălii de clasă pentru buna desfăşurare a jocului,
pentru reuşita lui, în sensul rezolvării pozitive a sarcinii didactice.

O altă problemă organizatorică este aceea a distribuirii materialului necesar

desfăşurării jocului. În general, materialul se distribuie la începutul activităţii de joc, şi
aceasta pentru următorul motiv: elevii cunoscând (intuind) în prealabil materialele didactice
necesare jocului respectiv, vor înţelege mult mai uşor explicaţia învăţătorului referitoare la
desfăşurarea jocului.

Acest procedeu nu trebuie aplicat în mod mecanic. Există jocuri didactice matematice
în care materialul poate fi împărţit elevilor după explicarea jocului.

Organizarea judicioasă a jocului didactic are o influenţă favorabilă asupra ritmului

de desfăşurare a acestuia, asupra realizării cu succes a scopului propus.

Desfăşurarea jocului didactic cuprinde, de regulă, următoarele momente (faze):

► introducerea în joc (discuţii pregătitoare);

► anunţarea titlului jocului şi a scopului acestuia;

► prezentarea materialului;

► explicarea şi demonstrarea regulilor jocului;

► fixarea regulilor;

► executarea jocului de către elevi;

► complicarea jocului, introducerea unor noi variante;

► încheierea jocului (evaluarea conduitei de grup sau individuale)

TEORIA LUI JEAN CHATEAU Chateau reproduce pe Schiller care afirmă că, omul
nu este întreg decât atunci când se joacă. El consideră că jocul oferă posibilitatea
eliberării fiinţei umane de lumea înconjurătoare, că anticipează conduitele superioare pentru
copil, orice activitate fiind joc; Chateau consideră că prin joc, copilul se dezvoltă, copilăria
fiind ucenicia vârstei mature,iar desfăşurarea jocului are mai multă importanţă decât rezultatul
lui; tot prin joc, copilul traduce potenţele virtuale care apar succesiv la suprafaţa fiinţei sale;
În concluziile teoriei cu privire la natura, esenţa şi funcţiile jocului, J. Chateau
conchide:
- a te juca înseamnă a-ţi propune o sarcină de îndeplinit, a te obosi, a face un efort pentru a
îndeplini sarcina jocului;
- scopul jocului este arbitrar;
- jocul presupune respectarea anumitor reguli;
- jocul se manifestă, în perioada copilăriei, ca acţiune în grup;
- jocul nu este un substitut al muncii, în schimb, îl pregăteşte pe individ pentru muncă şi
învăţare; la copil jocul îndeplineşte acelaşi rol pe care îl îndeplineşte munca la adult.
„ Lumea jocului este deci o anticipare a lumii preocupărilor serioase. …Putem concepe deci
jocul ca un înconjur care în cele din urmă readuce subiectul la viaţa serioasă, ca un proiect de
viaţă serioasă care schiţează cu anticipaţie această viaţă. Prin intermediul jocului dobândeşte
mai întâi acea autonomie, acea personalitate şi chiar acele scheme practice pe care le va
necesita activitatea lui de adult. El nu le dobândeşte în raport cu lucruri concrete şi dificil de
mânuit,ci în raport cu substitute imaginare.”1
Chateau mai precizează că, pentru copil jocul este prilejul de afirmare a eului, în timp
ce pentru adult este o cale de relaxare, un remediu contra plictiselii.
10.TEORIA LUI JEAN PIAGET
J. Piaget, referindu-se la evoluţia jocului, acordă un rol deosebit factorului imitaţie, în
timp ce alţi psihologi socotesc de maximă importanţă evoluţia proceselor de cunoaştere,
trecerea de la planul concret al acţiunii la cel abstract. În concepţia lui Piaget, jocul este
„ transformarea realului printr-o asimilare mai mult sau mai puţin pură la trebuinţele eului, în
timp ce imitaţia reprezintă o acomodare mai puţin pură la modelele exterioare, iar inteligenţa
este un echilibru între asimilare şi acomodare”;2
Acesta consideră că jocul este o formă de activitate a cărei motivaţie este nu adaptarea
la real, ci asimilarea realului la eul său fără constrângeri sau sancţiuni.
1 Jean, Chateau, Copilul şi jocul, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1970, p.23
2 Mihaela, Păişi-Lăzărescu (coordonator), Loredana, Tudor, Compendiu de psihologie şi pedagogie, Piteşti,
Editura Pământul, 2006, p.122
Din teoria sa se desprinde idea pe de o parte că nivelul de dezvoltare al copiilor se
reflectă în activitatea de joc, iar pe de altă parte că activitatea de joc asigură în mare măsură
dezvoltarea cognitivă. În urma teoriei sale literatura de specialitate a abundat în teorii cu
privire la latura formativă a jocului. Piaget consideră că există trei categorii principale de joc
şi o a patra care face tranziţia între jocul simbolic şi activităţile neludice sau adaptările
„serioase”.
- jocul exerciţiu, care presupune repetarea, din plăcere, a unei activităţi în scopul adaptării;
- jocul simbolic, în care un obiect oarecare şi un gest simulator înlocuiesc, sau simbolizează
alte obiecte şi acţiuni. Deci, jocul simbolic se bazează pe transformarea realului prin
asimilarea lui la trebuinţele eu-lui (de la 2,5 ani şi au un apogeu la 5-6 ani).
- jocurile cu reguli, apare după vârsta de 3 ani, ele se transmit în cadrul social, de la copil la
copil, importanţa acestora crescând odată cu dezvoltarea vieţii sociale.
- jocuri de construcţie,care apar după 5-6 ani. La început sunt integrate în simbolismul
ludic,dar tind după aceea să constituie veritabile adaptări (construcţii mecanice ) sau soluţii de
probleme şi creaţii inteligente.
Piaget realizează această clasificare după gradul de complexitate şi le ierarhizează în ordinea
evoluţiei lor ontogenetice.

- jocul stimulează funcţiile intelectuale, prin intermediul cărora se realizează

cunoaşterea realitaţii obiective. În joc copilul transpune realitatea obiectivĂ, În special
realitatea socială. Nu este vorba de o reproducere identică a realitaţii, ci copilul
transfigurează obiectele, fenomenele, relaţiile, ceea ce presupune capacitatea de simbolizare,
capacitate ce nu se poate forma decât prin exerciţiu, prin solicitare sistematică. Situaţiile de
joc sunt rodul imaginaţiei. În joc copilul vede altfel lucrurile decât în realitate. El vede mai
mult aşa cum doreşte, de aceea inventează şi înfrumuseţează lumea. Contactul cu obiectele în
varietatea lor , ce devin subiecte ale jocurilor, populează memoria şi o exersează, fără efort.
- jocul stimulează şi modelează procesele afectiv-motivaţionale, prin intermediul
jocului, copilul îşi imbogăţeşte viaţa afectivă şi în acelaşi timp dobândeşte capacitatea, în mod
progresiv, să-şi stăpânească emoţiile. El învaţă să trăiască profund o atitudine pozitivă, să
reacţioneze sincer pozitiv sau negativ, faţă de ceea ce este bun, frumos, moral şi faţă de ceea
ce este urât, rău , imoral. În strânsă legătură cu procesele afective se dezvoltă şi procesele
motivaţionale. Jocul are un rol foarte important în dezvoltarea intereselor de cunoaştere, a
curiozitaţii. Motivaţia intrinsecă se cultivă fără un program pedagogic prestabilit. Oferindu-le
condiţiile propice de joc şi asigurându-le materialul le cultivă cea mai importantă pârghie a
viitoarelor acţiuni de tip uman- motivaţia.
Organizarea si desfăşurarea jocului didactic
Jocul reprezintă un ansamblu de acţiuni şi operaţii care paralel cu acţiunea, buna
dispoziţie şi bucuria, urmăreşte obiecte de pregătire intelectuală, tehnică, morală , fizică, etc.,
a copilului. Reuşita jocului este condiţionată de proiectarea, organizarea şi desfăşurarea lui
metodică, de modul în care cadrul didactic ştie să asigure o concordanţă deplină în toate
elementele ce-l definesc. Pentru aceasta, se va avea în vedere:
1. pregătirea jocului didactic;
2. organizarea judicioasă a acestuia;
3. respectarea momentelor( evenimentelor) jocului distractiv;
4. ritmul şi strategia conducerii lui;
5. stimularea unei atmosfere prielnice de joc;
6. varietatea elementelor de joc( complicarea jocului, introducerea altor variante)
 Pregătirea jocului didactic presupune , în general, următoarele:
- studierea atentă a conţinutului acestuia, a structurii sale;
- pregătirea materialului didactic ( confecţionarea sau procurarea lui);
- elaborarea proiectului (planului) jocului didactic.
 Organizarea jocului didactic necesită o serie de măsuri. Astfel, trebuie să se
asigure o împărţire corespunzătoare a preşcolarilor în funcţie de acţiunea jocului şi uneori,
chiar o reorganizare a mobilierului sălii de clasă pentru buna desfăşurare a jocului, pentru
reuşita lui în sensul rezolvării pozitive a sarcinii didactice. În general, materialul se distribuie
la începutul activităţii de joc, şi aceasta pentru următorul motiv: preşcolarii intuind în
prealabil materialele didactice necesare jocului didactic respectiv, vor întelege mult mai uşor
explicaţia cadrului didactic referitoare la desfăşurarea jocului.
Acest procedeu nu trebuie aplicat mecanic. Există jocuri didactice în care materialul poate fi
împărţit copiilor după explicarea jocului. Organizarea judicioasa a jocului didactic are o
influenţă favorabilă asupra ritmului de desfăşurare a acestuia, asupra realizării cu succes a
scopului propus.
 Desfăşurarea jocului didactic cuprinde următoarele faze:
1. introducerea în joc ( discuţii pregătitoare);
2. anunţarea titlului jocului şi a scopului acestuia;
3. prezentarea materialului;
4. explicarea şi demostrarea regulilor jocului;
 5. fixarea jocurilor;
6. executarea jocului de către elevi;
7. complicarea jocului; introducerea unei noi variante;
8. încheierea jocului (evaluarea conduitei de grup sau individuale).
Valenţe instructiv-educative ale jocului

Mijloacele de învăţământ deţin atât valenţe informative, întrucât sprijină îmbogăţirea

experienţei cognitive a elevilor, cât şi valenţe formative, întrucât îi obişnuiesc pe aceştia cu utilizarea
unor instrumente, diapozitive, aparate, instalaţii, maşini, contribuind astfel la formarea şi
dezvoltarea unor abilităţi practice şi intelectuale.

Jocul este practica dezvoltării şi, în consecinţă, în perioada copilăriei el este adoptat pentru
multiplele sale funcţii formative.

Dintre acestea se pot pune în evidenţã urmãtoarele:

- Jocul stimulează funcţiile intelectuale;

- Jocul stimulează şi modelează procesele afectiv motivaţionale;

- Latura voluţională intens solicitată în joc;

- Funcţia de comunicare a limbajului este cultivată prin intermediul jocului;

- Activitatea de joc generează importante compensaţii psihice în

viaţa copilului.

Graţie tuturor valenţelor pe care le are, putem spune că jocul este “ esenţa copilăriei”