Alegoria: figurã inversã şi în rãspãr

Folosită adesea pentru valenţele sale confuzive, alegoria sparge

habitudinile noastre cogitative, eminamente obişnuite să recepteze realitatea

într-o grilă “ comme il faut”, fără a pune mari sau devastatoare întrebări şi

urmând fireşte căile bătătorite ale hermeneuticii “ortodoxe”, fie în tenta ei

biografistă, fie pozitivistă, organicistă sau imanentistă- în cazul în care

preţuim asumpţia lui Marcel Proust de a urma calea imediarităţii mesajului

artistic şi nu încercarea de a-l citi prin orice altă optică decât cea nemijlocită

a textului.

Alegoria, ca figură de stil, reprezintă o comunicare deplină a unui

înţeles ascuns, dincolo de cel iniţial, prin intermediul unui ansamblu de
echivalenţe complet descifrabile pe cale raţională; ca procedeu artistic are
uneori o amploare deosebită, fiind alcătuit dintr-o înşiruire de procedee
artistice (metafore, personificări, epitete), cu o structură închegată şi
unitară. Se foloseşte cu scopul de a explica noţiunile abstracte prin fapte şi
întâmplări concrete. În literatura română au devenit celebre alegoriile
întâlnite în “Mioriţa”, “Luceafărul” de Mihai Eminescu, “Noaptea de
decemvrie” de Alexandru Macedonski, “Mistreţul cu colţi de argint” de
Ştefan Augustin Doinaş. În literatura populară îşi are astfel încetăţenită o
adevarată habitudine, exprimând o bogăţie inestimabilă de cugetare, de
“rumegare” a semnificaţiilor , de întelegere rară a mecanismelor
semnificante ale limbii.
Când se întâlneşte în fabule alegoria constă în înlocuirea oamenilor cu
animale, asa cum a procedat Grigore Alexandrescu pentru care leul (sau
lupul) este împărat, dulăul-politicianul demagog, vulpea (sau pisica)-omul

1
viclean şi prefăcut,viţelul, căţelul şi şoarecii întruchipează omul simplu,
naiv, încrezător în dreptatea celor mari.
În ghicitori, alegoria este mult mai concentrat exprimată, iar
dezlegarea se poate face găsind trăsătura principală a elementului ascuns sub
haina artei: “Beţişor de tei/Fără dânsul piei”(chibritul); “Am o găină
pestriţă/Duce vestea la domniţă”(scrisoarea).
Alegoria îşi are etimologia în grecescul “allegoria”, însemnând
“a vorbi altfel”, “a vorbi în imagini”. În sens larg, este o plăsmuire sau
imagine determinată de substituţie. Alegoria reprezintă invocarea unei
imagini prin intermediul altei imagini, în virtutea faptului că aceasta din
urmă, în calitatea ei de obiect estetic de substituţie, are anumite relaţii cu
cea pe care o semnifică. În sens restrâns, este figura de stil alcătuită dintr-o
înşiruire de metafore, comparaţii, personificări şi alte figuri de stil, formând
o imagine unitară , în care poetul sugerează noţiuni abstracte prin
intermediul concretului. În această calitate, alegoria este un tip de metaforă
cu un câmp de existenţă îngustat. Sub acest raport trebuie înţeles faptul că
ambii termeni constitutivi intră în comparaţie în aşa fel încât, prin
mecanismul ei, alegoria se produce “fie prin personificarea unui concept
abstract, fie prin conceptualizarea şi personificarea unei impresii
concrete”.1 În constituirea unei alegorii se produce faptul esenţial al
oricărei metafore: trasferul unei expresii pe baza unei alegorii între două
realităţi, între care spiritul a instituit o comparaţie. Dacă în literatură
alegoria este mai rece şi mai raţionalizată decât metafora, în artele plastice
are o funcţie esenţială.Din rândul metaforelor alegorice face parte şi
fabula,conţinând un precept ascuns sub imagine alegorică. Fabula şi
parabola sunt alegorii închise, în care se recunoaşte cu uşurinţă dintre cei
doi termeni (propriu şi figurat) cel abstract, sub forma concretă a celui de-al
doilea.Există şi alegorii deschise în care termenul regent neexprimat al
comparaţiei subînţelese ests oarecum acoperit de termanul exprimat,
rămânând doar sarcina de a-l descoperi (ghicitorile, de exemplu).

2
 1 Tudor Vianu,”Problemele metaforei şi alte studii de stilistică , Editura
de Stat pentru Literatură şi artă, Bucureşti, 1968

Alegoria este întâlnită în literatura antică în mituri,în evul mediu

creştin la Guillaume de Lorris (“Roman de la Rose”), la Dante Alighieri
(“Divina Comedia”), în Renaştere la Rabelais (“Gargantua şi Pantagruel”),
la Swift (“Călătoriile lui Gulliver”), în romantism la Novalis, Goethe
(“Faust”), în secolul al xx-lea în teatrul expresionist la B. Brecht, Hugo von
Hofmannsthal. Romanul modern prin Franz Kafka (“Metamorfoza”), James
Joyce(“Ulise”), configurează condiţia tragică a omului. În literatura română
“Istoria ieroglifică” a lui Dimitrie Cantemir (roman alegoric), “Luceafărul”
de Mihai Eminescu, “Noaptea de decemvrie” a lui Alexandru Macedonski,
“Mistreţul cu colţi de argint” al lui Ştefan Augustin Doinaş; sunt opere în a
căror formulă artistică alegoria este dominantă.
Având o valoare care s-a depreciat cu timpul, datorită intensei sale
folosiri încă din antichitate, alegoria ca figură poetică se afla într-un
oarecare declin înca din romantism, însuşi Goethe contribuind la
minimalizarea valorii acesteia, arătând că poetul alegoric se abate de la
natura poeziei tocmai prin acţiunea sa de căuta particularul in generalitate şi
neinvocând explicit generalitatea, el nu face decât să trimită la descoperirea
celor mai largi sensuri implicate în particular, descoperire realizată de
simbol. Vorbind despre arta simbolică, Hegel precizează în “Despre artă şi
poezie” că locul acesteia este, în funcţie de treptele istoriei şi religiei, în
etapa primitivă a dezvoltării artei, etapă în care nu există unitate perfectă
între idee şi forma ei de manifestare, astfel că ideea este difuză, nedefinită,
abstractă chiar. Alegoria transmite o plurivocitate de semnificaţii, forma este
imperfectă şi întâmplătoare, iar în raportul dintre forma şi idee există un
decalaj; ideea e doar sugerată, camuflată de fenomenul lumii materialecare
se află pe primul plan.

3
 Teoretician al romantismului, poetul englez Samuel Taylor Coleridge
definea alegoria ca fiind o traducere de noţiuni abstracte într-un limbaj
imagistic, detaşând alegoria de imaginaţie, de puterea imaginaţiei
(“Einbildungskraft” cum o numea Kant), facultate prin excelenţă romantică
şi de care raţionaliştii aveau oroare tocmai pentru că , lipsindu-i o justificare
sau recunoaştere raţională, rămânea la condiţia de Cenuşăreasă a literaturii.

Totuşi romanticii au folosit alegoria, sau cel puţin un echivalent al

ei- psihomalia, regăsibilă în scrierile lui George Gordon Byron, Percy
Bisshe Shelley, Victor Hugo, Mihail Lermontov sau chiar Victor Hugo. Însă
o dată cu romantismul, alegoria cunoaşte un rapid declin, urmând să se
reafirme în expresionism, avându-şi originea în dramaturgia
expresionismului din literatura barocului spaniol şi german. Alegoria are
menirea să comunice o imagine stilizată excesiv a condiţiei umane în
ipostazele cele mai ontologic hotărâtoare. Poetul care utilizează alegoria
caută o expresie figurală pentru marile căutări şi întrebări ale existenţei,
pentru traiectoriile străbătute de făptura materială şi spirituală a omului, fie
în rolul pasiv, pe care i-l dictează situaţia de executant al unei partituri
dinainte redactate într-un scenariu ce se termină invariabil cu moartea, fie în
calitatea de cautător al unui sens, de călător ce parcurge spaţii exterioare sau
domenii interioare ale fiintei lăuntrice, drum cu etape precise şi decisive, în
desăvârşirea unei iniţieri.
Destinaţia poate fi mântuirea, ca în “Divina Comedia” sau în
“Călătoria Pelerinului Bunyan”, un ideal nelămurit ca în “Drumul
Damascului” al lui Strindberg şi ambiguu ca în “Castelul”lui Kafka, poate fi
cunoaşterea ca în “Candide” de Voltaire. Indiferent de cristalizările
simbolice care se produc în jurul structurii alegorice, de ambiguitatea pe
care o produc interferenţele cu alte motive, schema traseului e perceptibilă
în “Castelul” lui Kafka sau în “Setea şi foamea” de Eugen Ionescu; schema
luptei într-o versiune alterată, deformată de absorbţia gândirii existenţialiste,
e prezentă în piesele si prozele lui Samuel Beckett care au în centru cuplul

4
(“ În aşteptarea lui Godot”, “Sfârşitul jocului”, “Aşa este”). Alegoria este o
expresie poetică sau o modalitate artistică, ea accentuează existenţa a două
planuri: planul semnificaţiei şi planul expresiei. Existenţa celor două nivele
este sugerată de etimologia termenului: “allos”-altceva şi “agoreneim”- a
vorbi deschis într-o adunare. Autorii antici de retorici-Cicero, Quintilian, şi
mai apoi autorii de retorici ai Renaşterii vedeau în alegorie o succesiune, un
lanţ de metafore, şi care ar alcătui o singură, neîntreruptă metaforă lărgită .

Quintilian o plasează printre tropi, numind-o la un moment dat

“specie” şi susţine că în artă frumuseţea în momentul în care e folosită într-
un stil “care uneşte farmecul a trei figuri”: comparaţia, alegoria si
metafora”, însă retorul latin ţine să percizeze: “alegoria este la îndemâna
inteligenţelor mediocre şi se întâlneşte adesea în limbajul cotidian”,
manifestând astfel neîncredere în valori de subtilitate ale figurii folosită în
stare pură. În schimb retorul apreciază un anumit tip de alegorie numit “
illusio”, adică” alegoria ironică, pentru că explică el “uneori spunem în
glumă contrariul a ceea ce vrem să se înţeleagă “.

Această afinitate a alegoriei pentru ironie poate să aducă lămuriri

substanţiale în ceea ce priveşte comentarea alegoriilor contemporane din
scriitori precum Franz Kafka, Eugen Ionescu, Samuel Beckett, într-un secol
care i-a prilejuit o neaşteptată rezurecţie, corespunzând unei nevoi acute de
esenţializare, nevoie care este a momentelor istorice marcate de experienţe
totale, iar zona alegoriei este aceea în care marile întrebări suscitate de
destinul omului în lume şi societate se pun la modul cel mai acut şi mai
cutremurător.
S-a vorbit, de asemenea, de la începuturile retoricii, că alegoria este o
variantă a metaforei, şi astfel a rămas ea până astăzi pentru mulţi cercetători
(Bernard Pottier, Paul Zumthor, Edward Corbett). Jacques Dubois aşează
însă metafora în categoria tropilor, spre deosebire de alegorie, care e unul
dintre “metalogismele” obţinute prin suprimare-adjoncţiune şi constituit

5
frecvent din metafore ori “sinecdoce particularizante”, de exemplu viclean-
vulpe 1. În acest caz, precizează Paul Ricoeur 2 , diferenţa dintre metaforă-
care ca trop, schimbă sensul cuvintelor, şi alegoria, care, ca metalogism,
intră în conflict cu realitatea, nu este aceea dintre cuvânt şi frază; adevărata
diferenţă priveşte componenţa celor două tipuri de enunţuri: cel metaforic
comportă termeni nonmetaforici cu care termenul metaforic este în
interacţiune, iar cel alegoric nu comportă decât termeni metaforici.

1.Jacques Dubois,”Retorică generală”, Editura Univers, Bucureşti, 1974

2.Paul Ricoeur,”Metafora vie”, Traducere şi cuvânt înainte de Irina Mavrodin,
Bucureşti, Editura Univers, 1984

Nici Henri Morier nu identifică metafora cu alegoria, căci raportul

dintre ele nu e acela dintre o “intersecţiune” unică, de exemplu corabia
desemnând statul şi o suită de intersecţiuni, de exemplu furtunile
semnificând războaie civile, portul fiind pacea şi concordia.1 Alegoria nu e
făcută din metafore, ci dintr-o “conjuncţie de simboluri”, căci portul
menţionat nu e o metaforă, ci un obiect emblematic cu semnificaţie
abstractă, simbol al salvării.”Alegoria e compusă din simboluri care
gravitează intr-o forţă asociativă comună: e o constelaţie de semne.”2
Ca personificare singulară sau multiplă şi,în acelaşi timp, metafora
dezvoltată, alegoria este definită de Paul Zumpthor din perspectiva
lingvisticii hjelmsleviene: în “planul literal”, substanţa expresiei sale e
reprezentată de personificări ca subiecte, iar forma expresiei, de metafore ca
acţiuni; în “planul figurat”, substanţa conţinutului apare ca univers
ideologic,iar forma conţinutului ca propagare a metaforelor, rezultat al
asociaţiilor.3
Aşadar, alegoria ţine de valoarea semnificantă a unui text- în grilă
saussuriană- şi mai puţin în accepţiunea de figură decorativă, un addagiu de
covor oltenesc- parafrazându-l pe Ion Barbu- al cărei sens univoc ar trebui

6
să atragă ochiul înspre parcursul formal al operei. Dimpotrivă , alegoria
ţinteşte latura profundă, străfundurile semnificaţiei, trecând de banalitatea
expresivităţii mimetice şi plasându-se în zona Ideii – singura constantă de
valoare şi care poata să răzbată prin puterea valabilităţii acesteia peste timp.

1. Henri Morier,”Dictionnaire de poetique et rhetorique ”, Presses

Universitaire de France , Paris,1975
2. Idem
3. Paul Zumpthor,”Langue,texte, énigme ”, Seuil , AUI, tom XXII,1975

După ce unii romantici, precum Chenier sau Goethe, au sesizat

distanţa separând alegoria de simbol, problema a continuat să fie dezbătută
pâna azi. În alegorie, afirmă Bernard Pottier, “abstracţiunea însăşi e
animată”, pe când în simbol “un obiect concret înlocuieşte abstractiunea” 1.
După Henri Morier “alegoria este mai aproape de simbol ca orice altă
figură” , cu deosebirea că simbolul nu ţine de naraţiune si că în alegorie
există o serie de corespondenţe-între fiecare element simbolizat şi
echivalentul său simbolic-nu numai una; alegoria posedă însă toată
“multivalenţa simbolului, de unde valoarea sa literară”. Studiind
literatura medievală, Paul Zumpthor stabileşte mai multe puncte de
divergenţă între cei doi termeni: alegoria este un discurs constituit din
elemente uşor de recunoscut, de raportat la realitatea exterioară lor; simbolul
comportă o relaţie obscură şi polivalentă între palierele lui semantice.
Alegoria operează un transfer de la particular la general, simbolul- de la
particular la particular. Alegoria şi simbolul au în comun totuşi proprietatea
de astabili o relaţie între un termen “real” şi un altul, care poate fi desemnat
ca semn sau icon; spre deosebire de ele, “interpretarea figurată “ stabileşte o
relaţie între doi termeni concepuţi ca fiind la fel de reali.

7
1. Bernard Pottier,”Le langage ”, Éd. Bernard Pottier. Les Dictionnaires du
savoir moderne Paris, 1973

Bibliografie

1. Vera Călin,”Alegoria şi esenţele”, Bucureşti, Editura Univers, 1969

2. Henri Morier,”Dictionnaire de poetique et rhetorique ”, Presses
Universitaire de France , Paris,1975
3. Jacques Dubois, ”Retorică generală” , Editura Univers, Bucureşti, 1974
4. Paul Zumpthor, ”Langue , texte, énigme ”, Seuil , AUI, tom XXII, 1975
5 . Mircea Anghelescu,Cristina Ionescu, Gheorghe Lăzărescu, ” Dicţionar de
termeni literari”, Bucureşti , Editura Garamond , 1995
6. Alexandru Săndulescu,”Dicţionar de termeni literari”, Bucuresti , Editura
Academiei, 1976
7. Val. Panaitescu, Ştefan Avădanei, Alexandru Călinescu ,
Magda Ciopraga, Livia Cotorcea, “Terminologie poetică şi retorică”, Iaşi,
Editura Universităţii “Al I. Cuza”, 1994
8. Bernard Pottier,”Le langage ”, Éd. Bernard Pottier. Les Dictionnaires du
savoir moderne, Paris, 1973

8
9. Tudor Vianu, ”Problemele metaforei şi alte studii de stilistică , Editura de
Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1968