METABOLISM ŞI VIAŢĂ

Metabolismul înseamnă transformare. Organismul nostru se

transformă permanent, dar în acelaşi timp îşi păstrează caracteristicile,
într-o stare staţionară dinamică. În cadrul acestui proces de menţinere pe
termen lung a homeostaziei organismului, metabolismul este
manifestarea principală şi indispensabilă a vieţii.
Organismul nostru este în contact direct şi nemijlocit cu mediul
înconjurător. Pentru a supravieţui organismul a dezvoltat în timp
mecanisme complexe, dar care au o caracteristică comună, se bazează
pe căile metabolice. Aceste căi, extrem de diverse, sunt organizate pe
aceeaşi structură ierarhizată de conducere şi control.

Genom
Stare
normală
Transcriptom Sistem nervos
Mediu
extern
Sistem hormonal
Proteom

Stare
patologică
Metabolom

Figura 1. Structura ierarhizată de conducere și control a

organismului.

La ora actuală s-a stabilit că cerinţele proprii ale organismului,

corelate cu factorii de mediu, controlează modul de exprimare a
informaţiei conţinute în gene, genom (totalitatea genelor) → transcriptom
(totalitatea ARN) → proteom (totalitatea proteinelor), iar produsul acestei
expresii, proteinele, generează metaboliţi şi realizează efectiv calea
metabolică (transport substrat în celulă, cataliză enzimatică a reacţiilor,
transport în afara celulei, contracţie, transport semnale chimice şi
electrice, recepţie semnale etc).
 Numărul căilor metabolice este extrem de mare, o reprezentare
schematică chiar şi numai a principalelor căi metabolice dând o imagine
extrem de complexă.
Organizarea căilor metabolice pe principalele procese fiziologice,
permite o nominalizare a următoarelor tipuri de metabolisme:
 metabolism energetic;
 metabolisme specifice dedicate principalelor categorii de substanţe
transferate intre organism şi mediu: glucidic, lipidic, proteic mineral,
al xenobioticelor, metabolismul oxigenului;
 metabolism integrativ.
Studiul metabolismului nu înseamnă doar studiul metabolismului
principalelor substanțe nutritive (glucide, lipide, proteine) ci studiul tuturor
substanțelor care intră în organism.
O parte din activitatea organismului în interacțiunea cu aceste
substanțe este cea de neutralizare, transformare și eliminare a celor cu
potențial negativ (detoxifiere) din organism. Aceste procese sunt
consumatoare de resurse și nu întotdeauna sunt eficiente (se acumulează
produși toxici, se obțin prin transformare produși cancerigeni, etc.). Din
acest punct de vedere capitole din acest curs sunt dedicate studiului
metabolismului xenobioticelor și metabolismului radicalilor liberi.
Un aspect deosebit de important în studiul metabolismului, în
special în cazul bilanțului energetic și material îl constituie procesul
permanent de regenerare celulară. Acest proces deși reutilizează
materialul celular necesită suplimentar (nu există randament de 100%)
resurse energetice și materiale. Amplitudinea procesului diferă de la țesut
la țesut, iar în unele cazuri este restricționat de resursele disponibile (de
ex. în anemia feriprivă).
Metabolismul este unitar, și în acest context interacțiunea și
cooperarea dintre diversele organe și țesuturi generează un proces
integrativ. Parametrii ce controlează metabolismul integrativ sunt în primul
rând cei legați de supraviețuire. De asemenea desfășurare căilor
metabolice (succesiuni de reacții catalizate enzimatic) este condiționată
de reproductibilitatea activității biologice a proteinelor-enzime. Această
reproductibilitate depinde strict de mediul în care acestea își desfășoară
activitatea (pH, presiune osmotică. concentrație electroliți, temperatură,
etc.) astfel că menținerea constantă a a acestora (homeostazia) este o
condiție esențială de realizare a metabolismului.
Studiul metabolismului devine astfel o acțiune complexă în care
sunt implicate: componentele provenite din mediul extern, căile de
procesare ale acestora (nutrienți, xenobiotice, gaze, apă, oxigen, etc.),
condițiile de procesare (homeostazia) precum și disfuncționalitățile
existente – elemente cheie în etiopatogenia bolilor.
Figura 2. Bilanțul material și energetic în organism
 I. METABOLISMUL ENERGETIC

I.1. Introducere
Totalitatea transformărilor de substanţă, energie şi informaţie din materia vie
constituie metabolismul.
Unitatea morfofuncţională a materiei este celula, ea reprezentând nivelul de
bază al organismului. Celula se găseşte într-o comunicare permanentă cu mediul
înconjurător, reprezentând un sistem deschis ce realizează schimburi de materie şi
energie cu acesta. Aceste schimburi permit existenţa celulei într-o stare dinamică
staţionară, stare în care constituenţii celulei se menţin constanţi.
Asfel, deşi în decursul vieţii omul consumă tone de alimente şi zeci de m3 de
lichide, el nu-şi modifică substanţial masa şi compoziţia materiei vii din care este
alcătuit.
O caracteristica a vietii este ca, din punct de vedere energetic, metabolismul
nu este niciodata la echilibru, fapt redat de expresia ΔG≠0 . ΔG reprezintă variaţia
energiei utile, capabilă să producă un proces mecanic, electric, chimic, de transport.
Un organism funcţionează, trăieşte, pe baza acestor procese. În caz că ΔG=0, nu mai
are loc nici un fel de proces, organismul nemaifiind viabil. Un al doilea argument este
acela că la conversia unei forme de energie în alta nu există randament de 100%, iar
diferenţa se eliberează în mediu sub formă de căldură. În acest fel organismul pierde
permanent energie sub formă de căldură, necesitând un aport energetic exogen
permanent. Cantitatea de energie preluată din exterior, sub forma legăturilor chimice
din nutrienţi, este parţial utilizată prin convertirea în diverse forme de energie necesară
susţinerii proceselor fiziologice, iar restul se elimină în mediu sub formă de căldură.
Organismul funcţionează astfel ca un sistem deschis în relaţia cu mediul înconjurător.
De unde provine energia necesară organismului nostru? Toată energia care
susţine viaţa pe pământ provine de la soare. Energia luminoasă, radiată de soare,
este convertită în plante, prin procesul de fotosinteză, în energie a legăturilor chimice
din compuşii organici formaţi. Are loc reacţia generală:
CO2+H2O+energie solară → substanţe organice (de ex. glucoză) +O2
Plantele, organisme autotrofe, sunt consumate de organismele heterotrofe,
care îşi vor obţine energia prin ruperea legăturilor chimice din substanţele organice
provenite de la plante. Pentru a rupe aceste legături, era nevoie de un agent oxidant
foarte puternic. Acesta este oxigenul, al doilea element din sistemul periodic, după
fluor (dar mult mai răspândit în natură decât fluorul), în ordinea caracterului
electronegativ. Din acest motiv oxigenul liber, din atmosferă, este un element vital
pentru organismul nostru. Pentru a se autoproteja de acţiunea distrugătoare a
oxigenului, organismul a adoptat măsuri de precauţie cu totul speciale: oxigenul este
ataşat permanent de structuri speciale (hemoglobină, mioglobină, citocromi), este
utilizat numai într-un compartiment celular specializat, mitocondria, şi acţionează înt-
un singur tip de reacţie:
H2+1/2O2→H2O ΔG= -52,7 kcal/mol
Această reacţie ne dă o imagine clară asupra potenţialului energetic ale
principalelor clase de nutrienţi: glucide, proteine, lipide. Acest potenţial depinde de
conţinutul în hidrogen, substratul principalei reacţii de producere a energiei. Dacă
comparăm conţinutul în hidrogen a principalilor reprezentanţi din clasele respective,
C6H12O6 glucoza, C3H7NO2 alanina, C16H32O2 acidul palmitic, se observă clar de ce
rezervele energetice pe termen lung din ţesutul adipos sunt de natură lipidică.
 Unitatea de bază in măsurarea energiei in sistemele biologice este caloria .
Caloria
este cantitatea de energie necesara pentru a ridica temperatura unui kg de apa cu
1°C .
Necesarul energetic, exprimat in calorii, al organismului, se numeşte necesar
metabolic bazal ( Basal Metabolic Rate – BMR ) si reprezintă cantitatea minima de
energie necesara susţinerii funcţiilor de baza ale organismului. Valoarea medie a
necesarului metabolic bazal este de aproximativ 70Kcal/ora sau 1680 Kcal / zi.
Valoarea necesarului metabolic bazal variază cu vârsta, sex, condiţia fizica, masa
corporala, genotip.

Metode de studiu ale metabolismului

Cronologic, studiile de metabolism au început de la organismul integral
ajungînd la nivele moleculare. Cercetările moderne pornesc de la analiza substanţelor
proprii materiei vii (biomolecule) şi de la studiul reacţiilor în care acestea sunt
implicate.
Studiul lor are loc la început pe biomolecule pure, cărora li se studiază
proprietăţile, iar ulterior pe sisteme tot mai complexe pînă la organismul întreg.
Există doua tipuri de studii: studii in vitro şi studii in vivo.
Studiile in vitro constau în studiul sistemelor în afara organismelor vii, cuprinzând în
ordinea complexităţii sistemelor studiate:
 studii pe substanţe pure (proteine, enzime, acizi nucleici, lipide, monozaharide)
în condiţiile unui mediu artificial în care se modifică diferiţi parametri (pH, t0,
concentraţii de substrat, inhibitori).
 studii pe organite celulare, separate şi introduse într-un mediu artificial.
 studii pe celule întregi, felii de ţesut, organe izolate perfuzate
Studiile in vivo urmăresc reacţiile biochimice în organisme vii şi pot cuprinde :
 analiza concentraţiilor diverşilor metaboliţi în sînge.
 studiul fragmentelor tisulare obţinute prin biopsii.
 studii de bilanţ metabolic.
Pentru studiile în vivo se pot folosi substanţe de marcaj ca izotopi radioactivi
sau stabili, substanţe fluorescente etc.
Metabolismul energetic studiază aspectele energetice ale metabolismului şi
urmăreşte lămurirea următoarelor aspecte:
1. Explicarea nevoilor de energie ale materiei vii.
2. Procese capabile să furnizeze energie celulei.
3. Stocarea energiei în molecule bogate în energie.

Explicarea nevoilor de energie ale materiei vii

Existenţa materiei vii în univers se supune principiilor universale ale
termodinamicii.
I. Energia nu se creează şi nu se pierde, ci doar se transformă (ex. energia
chimică din ATP energie contractie musculara)
II. Procesele din univers se desfăşoară în sensul creşterii entropiei.
Într-un univers în expansiune, caracterizat printr-un înalt nivel al entropiei,
materia vie apare ca un sistem complex, cu un inalt nivel de organizare: organism 
organe  ţesuturi  celule  organite subcelulare  complexe macromoleculare 
molecule organice (aminoacizi, hexoze, acizi graşi), cu entropie mică.
Menţinerea organizării materiei vii se realizează numai prin consum de energie.
Astfel, organismul trebuie să obţină energie din mediul înconjurator (catabolism), pe
care să o utilizeze la construcţia structurilor proprii şi în asigurarea funcţiilor biologice
(anabolism), activităţi ce necesită energie utilă, fapt ce va duce la scăderea nivelului
entropiei.
Din acest motiv metobolismul mai poate fi considerat ca fiind procesul prin care
materia vie îşi menţine entropia la valori mici, opunându-se tendinţei generale a
universului de creştere a entropiei. Acest lucru se realizează printr-un consum
permanent de energie, conform ecuaţiei:
ΔG = ΔH – TΔS
S - entropia – energia ce nu este disponibilă pentru un lucru util.
H - entalpia – cantitatea totală de energie construită în sistem.
G - energia liberă de reacţie – portiunea din energia totală a unui sistem, disponibilă
pentru realizarea unui lucru util.
În cazul reacţiilor chimice din organism de tipul A + B  C + D, ecuaţia devine:
'
G  G 0  RT ln
C D
AB
ΔG0’ – este energia disponibilă pentru reacţie, în conditii fiziologice, atunci când
concentraţiile [A],[B],[C],[D] au valoarea egala cu 1M (cu excepţia [H+]=10-7 M).
Mecanismul menţinerii entropiei la nivelul scăzut implică utilizarea unor surse
de energie cu entropie mică – energie chimică (organisme heterotrofe) şi solară
(autotrofe).
Căldura, având entropie mare, nu poate asigura desfăşurarea reacţiilor
metabolice.

I.2. Procese capabile să furnizeze energie celulei

Organismul heterotrof preia continuu din mediul înconjurător biomolecule
complexe (proteine, glucide, lipide) pe care le descompune în compuşi simpli în reacţii
exergonice, proces numit catabolism. Catabolismul utilizează de asemenea şi
propriile structuri organice ale organismului, ce suferă un proces permanent de
reînoire.
Energia rezultată, precum şi compuşii simpli, rezultaţi în catabolism, sunt
utilizaţi în susţinera funcţiilor organismului, în construcţia şi în reînnoirea structurilor
organismului, proces numit anabolism.
Cele două procese, anabolismul si catabolismul, sunt interdependente şi în
echilibru, iar intermediarii extremi ai celor două procese sunt comuni şi în
concentraţie constantă (glicemia, uremia etc).
În metabolism, procesele catabolice şi anabolice au loc prin intermediul unor
succesiuni de reactii chimice, numite căi metabolice. Acestea sunt reglate prin
mecanisme proprii (pH, concentraţie de substrat sau de produs final, reglare
enzimatică) sau prin mecanisme de control (nervos sau hormonal).
Reacţiile producătoare de energie sunt reacţii exergonice în care ΔG0
(energia liberă de reacţie standard la 250C şi 1M) trebuie să fie negativă. Principalele
tipuri de reacţii exoterme sunt :
- reacţiile de oxidare
C6H12O6 + 6O2  6CO2 + 6H2O ΔG0= -686 kcal/mol
glucoza
C16H32O2 + 23O2  16CO2 + 16H2O ΔG0= -2338 kcal/mol
acid palmitic
- reacţiile de hidroliză
 zaharoză + H2O  glucoză + fructoză ΔG0= -5,5 kcal/mol
ATP + H2O  ADP+Pi ΔG0= -7,3 kcal/mol
Astfel de reacţii sunt utilizate în căile catabolice.
Reacţiile consumatoare de energie sunt reacţiile endergonice în care ΔG0>0.
Aceste reacţii sunt utilizate de căile anabolice şi sunt reacţii de sinteză a unor compusi
de constructie ai organismului.
Acid glutamic + NH3  Glutamină + H2O ΔG0 = +3,4 kcal/mol
Glicină + Glicină  Glicin-Glicină + H2O ΔG0 = +2,2 kcal/mol

Transferul energiei în metabolism

Energia reprezintă factorul de legătură între procesele catabolice,
producătoare de energie şi anabolice, consumatoare de energie. Această energie
este stocată tranzitoriu în compuşi intermediari bogaţi în energie, ce reprezintă
legătura între cele două laturi ale metabolismului. Aceşti compuşi intermediari pot fi
în relaţie structurală cu cele două procese (intermediar comun) sau independenţi
structural de acestea, cazul cel mai răspândit.
A D
I
(ADP + P)

G' > 0
G' < 0

Reacţii catabolice Reacţii anabolice

exergonice
de oxidare
I* endergonice
utilizate în sinteze, contracţie,
(ATP)
travaliu osmotic, etc.
B C
I - intermediar
I* - intermediar energizat

Figura 3. Transferul energiei în metabolism

Intermediarul energizat este un compus ce conţine legături chimice cu potential

energetic ridicat, numite „legături macroergice”. Aceste legături sunt legături
covalente, ce hidrolizează într-o reacţie puternic exergonică, în care se degajă mai
mult de 7 kcal/mol. Simbolul legăturii macroergice este ~.
Compuşii ce conţin asfel de legături se numesc compuşi macroergici.
În cazul în care, la hidroliza legăturilor, se degajă mai puţin de 7 kcal/mol avem
legături microergice, iar compuşii ce le conţin, sunt compuşi microergici.
Principalul compus macroergic este ATP-ul (acidul adenozintrifosforic).
 NH2
N
N

N N

O O O

O P O O CH2 O
HO P P

O O O
3 2 1
OH OH
ATP + H2O → ADP + H3PO4 ΔG0 = -7,3 kcal/mol
ATP + H2O → AMP + PP (pirofosfat) ΔG0 = -7,3 kcal/mol
AMP + H2O → Adenozina+ H3PO4 ΔG0 = - 3,4kcal/mol
Aceste reacţii demonstrează că ATP conţine 2 legături macroergice (2 şi 3) şi
o legătură microergică (1).
Principala reacţie de formare a ATP este:
ADP+ Pi ATP+ H2O ΔG0 > 9,2 kcal/mol
Principala reaţie de descompunere a ATP este:
ATP + H2O ADP+ Pi ΔG0 = -7,3 kcal/mol
Aceste reacţii fac din ATP principalul intermediar energetic ce cuplează
procesele catabolice cu cele anabolice.

Tabel 1. Principalii compuşi macroergici

Clasa de Go’
Compusul Legatură caracteristică
Structură compus kcal / mol
macroergic (macroergică)
macroergic
CH2 O
Fosfoenol
C O PO3H2 enolfosfaţi
piruvat C O P -14,8
(PEP) COOH

O
O
Carbamoil C PO3H2
O C O P acilfosfaţi -12,3
fosfat
NH2

O
C O PO3H2 O
Acid 1,3
bisfosfo-
CH OH C O P acilfosfaţi -11,8
gliceric
(1,3-DPG)
CH2 O PO3H2
 NH
NH
C NH PO3H2 Amidin
H
Creatinfosfat C N P (guanidin) -10,3
N CH3 fosfat

CH2 COOH
OH OH OH
HO P O P O P
ATP pirofosfat -7,3
O O O
UDP- pirofosfat -7,3
glucoză
CDP-colină pirofosfat -7,3
Acetil-CoA O O

C SCoA C S acil-tioester -7,7

CH3

Tabelul 2. Principalii compuşi fosfoesterici microergici (G0 mai mic de

7 kcal/mol)

Glicerol-3-P Go’ = -2,2 kcal

Glucozo-6-P Go’= -3,3 kcal
AMP G o’ = -3,4 kcal
Fructozo-6-P Go’ = -3,8 kcal
Glucozo-1-P Go’ = -5,0 kcal

În unele reacţii ATP cedează energia şi a celei de-a doua legături macroergice:
adenilatkinază
2ADP ATP + AMP

R―COOH + ATP + CoA ― SH R―CO~SCoA + AMP + PPi

O reacţie nefavorabilă din punct de vedere termodinamic poate fi convertită în

reacţie favorabilă prin cuplarea sa cu hidroliza unui număr suficient de molecule de
ATP.
A B G0' = + 4 kcal/mol
A + ATP + H2O B + ADP + Pi G0' = - 3,3 kcal/mol
Energia conţinută în molecula ATP poate fi utilizată :
a) ca suport energetic în reacţii endergonice:

Acid glutamic + NH3 + ATP Glutamina + ADP + Pi

b) în reacţii de formare de compuşi activaţi energetic (energizaţi):

 R―COOH + ATP + CoA―SH R―CO~ScoA + AMP + PPi

PPi (pirofosfat) + HOH 2Pi ΔG0= - 4,6 kcal/mol

c) ca donator de energie şi componentă chimică

Glucoză + ATP Glucoza – 6 – P + ADP ΔG0 = - 4 kcal/mol

Compuşii formaţi, activi energetic, vor înmagazina o cantitate de energie sub

forma unei legături macro sau microergice, a cărei valoare se poate calcula din
diferenţa între valoarea energiei eliberată la hidroliza ATP (-7,3kcal/ mol) şi energia
eliberată în reacţie, în cazul de faţă ΔG0’ = - 4 kcal/mol. Ca urmare, compusul
microergic glucozo–6–fosfat, va înmagazina o cantitate de energie egală cu -7,3
kcal/mol – (- 4 kcal/mol) = - 3,3 kcal / mol.
Ceilalţi compuşi macroergici eliberează de asemenea energia conţinută prin
reacţiile de hidroliză dar, spre deosebire de ATP, ce reprezintă intermediarul energetic
universal, sunt utilizaţi în anumite procese metabolice specifice: PEP şi 1,3 DPG în
glicoliză, UTP în metabolismul glucidic, CTP în metabolismul fosfolipidic, iar GTP în
metabolismul proteic.
Unii din compuşii macroergici transfera energia prin intermediul ATP, conform
reacţiilor:
GTP + ADP  GDP + ATP
PEP + ADP  Acid piruvic + ATP
1,3 DPG + ADP  Acid 3 – fosfogliceric + ATP

I.3. Mecanismele formării compuşilor macroergici

Energia necesară formării compuşilor macroergici este asigurată în primul rînd

de reacţiile de oxidare, din acest motiv acestea sunt incluse în termenul generic de
„oxidare biologică”.
Încă în 1780 A. L. Lavoisier a demonstrat că energia obţinută din ardere sau
oxidare biologică este aceeaşi, dar mecanismul şi etapele de desfăşurare sunt
diferite. Deosebirea fundamentală între cele două tipuri de oxidări este dată de reacţia
ce produce energie. În ardere, energia (căldura) rezultă din reacţia C + O2  CO2, în
timp ce în cazul oxidării biologice energia rezultă din reacţia 2H + 1/2O2  H2O, (CO2
rezultând din reacţii de decarboxilare secundare, fără aport energetic). În ambele
cazuri cantitatea de energie a fost aceeaşi ΔG0`= -52,7 kcal/mol.

Oxidarea biologică cuprinde 2 etape.

a. Etapa anaerobă (se desfăşoară în absenţa oxigenului), în care are loc
preluarea hidrogenului de pe diferite substrate (dehidrogenare) şi transferul
acestuia în mitocondrie, în etape succesive, la care participă ca transportori de
hidrogen coenzime piridinice (NAD+, NADP+) sau flavinice (FAD, FMN).
Hidrogenul mobilizat provine din diferite grupări chimice, de exemplu:
1.
+H2O
CH2 CH2 CH CH CH CH2 C CH2
-2H -2H
OH O
2.
 O +H O OH O
CH2 OH C 2
CH C
-2H H -2H
OH OH
Enzimele ce catalizează reacţiile de mobilizare a hidrogenului de pe diferite
substrate sunt denumite dehidrogenaze anaerobe. Ele mobilizează hidrogenul de pe
substrat fără a-l putea transfera oxigenului. Ele transferă hidrogenul în reacţii cuplate
de oxido-reducere. Dehidrogenazele acţionează în tandem cu cofactorii enzimatici
care preiau H sau e- rezultaţi în cursul reacţiei de oxidare. În funcţie de natura
cofactorului enzimatic avem următoarele categorii de dehidrogenaze anaerobe:
1. Dehidrogenaze cu coenzime piridinice NAD+, NADP+. Acestea constituie
majoritatea dehidrogenazelor anaerobe şi catalizează reacţii de tipul:
SH2+ Dehidrogenază – NAD+  S + Dehidrogenază –NADH, H+
2. Dehidrogenaze cu coenzime flavinice FAD, FMN .
SH2+ Dehidrogenază – FAD  S + Dehidrogenază –FADH2
3. Oxidoreductaze porfirinice. Acestea sunt hemoproteine, în care gruparea
prostetică este o moleculă de hem modificat ce permite trecerea reversibilă a
atomului de fier în două stări de ionizare Fe2+  Fe3+, fapt ce facilitează
transferul celor 2e- proveniţi de la atomii de hidrogen, electroni ce vor fi
transportaţi în lanţul respirator mitocondrial. Exemple de dehidrogenaze
porfirinice sunt citocromii din lanţul respirator: citocromii b, c1, c, a ce
catalizează reacţii de tipul
2 citocrom oxidat (Fe3+) + 2e -  2 citocrom redus (Fe2+)

b. Etapa aerobă, se desfăşoară în mitocondrie, unde are loc reacţia :

2H + ½ O2→ H2O ΔG0`= -52,7 kcal/mol
Hidrogenul necesar reacţiei este transportat în mitocondrie de diferiţi cofactori
enzimatici, care cedând hidrogenul transportat se regenerează, putând apoi participa
la un nou ciclu de dehidrogenare .
Enzimele ce catalizează această etapă se numesc oxidaze. Dintre acestea o
importanţă deosebită prezintă citrocrom oxidaza, enzimă ce catalizează etapa finală
a lanţului respirator din mitocondrie. Ea conţine două molecule de hem (Fe2+) şi 2
atomi de Cu.
Cele două etape, aerobă şi anaerobă sunt succesive şi interdependente. Etapa
anaerobă mobilizează H de pe diferite substrate pe care apoi îl transferă etapei
aerobe unde reacţionează cu oxigenul, formând apa şi degajând energie.
Energia se eliberează şi în faza anaerobă, dar contribuţia energogenă este
inegală. De exemplu, în cazul oxidării glucozei
a) etapa anaerobă ΔG0` = -78 kcal / mol
b) etapa aerobă ΔG0` = -608 kcal / mol
În cazul organismului uman marea majoritate a celulelor sunt aerobe, realizând
oxidarea biologică în care oxigenul este acceptorul final al echivalenţilor reducători de
pe diferitele substraturi oxidate. Excepţie fac eritrocitele (nu au mitocondrii) şi ţesutul
muscular în efort intens (anaerobioza parţială şi temporară) care obţin energia în
condiţii anaerobe.

Utilizarea energiei rezultate din oxidarea biologică

Reacţia endergonică de fosforilare
ADP + Pi ATP + HOH
utilizează energia provenită din oxidarea biologică fiind numită reacţie de fosforilare
oxidativă.
Reacţia fiind puternic endotermă (sunt necesare > 9 kcal/mol) se va cupla cu
acele etape ale oxidării biologice în care se degajă această energie. Ca urmare a
diferenţei energetice între cele 2 etape ale oxidării, ATP se va forma în cantităţi mici
în etapa anaerobă şi în cantităţi mari în etapa aerobă.
Cuplarea reacţiei de fosforilare a ADP cu procese generatoare de energie
se realizează în două moduri diferite:
I. Fosforilarea oxidativă de substrat – cuplarea cu reacţii de oxidare specifice ale
unor substrate.
II. Fosforilarea oxidativă de lanţ respirator sau respiraţia celulară – etapa finală
comună a oxidării majorităţii substratelor.

I.3.1. Fosforilarea oxidativă de substrat

Are ca mecanism general :
SH2 + Εnz-Coox + X → Sox + Εnz-CoH2 + ~ X
~ X + Pa → X + ~ P
~ P + ADP → ATP
„~X” - compus intermediar energizat ce asigura stocarea temporara a energiei
„~P” - compus fosforilat macroergic altul decât XTP
„Enz – Coox ” – complex dehidrogenază + coenzimă oxidată respectiv redusă

Reacţiile ce se pot cupla direct cu reacţia de fosforilare a ADP sunt puţine,

deoarece este obligatorie existenţa unei relaţii structurale a reactanţilor pe lângă cea
energetică. Aceste reactii sunt:

1. Oxidarea gliceraldehidei - 3 - fosfat la acid 3 – fosfogliceric. Reacţia

constituie o posibilitate de sinteză a ATP în etapa anaerobă a oxidării glucozei
şi se desfăşoară în două etape:
O
I. O
C C O ~PO3H2
H G-3PDH
+
CH OH + NAD + H3PO4 CH OH + NADH + H+

CH2 O PO3H2 CH2 O PO3H2

Gliceraldehid-3-fosfat Acid 1,3 difosfogliceric
G-3PDH - Gliceraldehid-3-fosfat-dehidrogenaza

II. O

C O ~PO3H2 COOH
1,3 DPGK
CH OH + ADP HC OH + ATP

CH2 O PO3H2
CH2 O PO3H2
Acid 1,3 difosfogliceric Acid 3-fosfogliceric
1,3 DPGK - 1,3-difosfoglicerat kinaza
 Reacţia globală este:

O
C COOH
H
+
CH OH + NAD + ADP + H3PO4 CH OH + NADH + H+ + ATP

CH2 O PO3H2 CH2 O PO3H2

Gliceraldehid-3-fosfat Acid 3-fosfogliceric

2. Transformarea acidului 2-fosfogliceric în acid piruvic

Reacţia constituie o posibilitate de sinteză a ATP în etapa anaerobă a oxidării
glucozei şi se desfăşoară în două etape:
I. COOH COOH
Enolază
HC O PO3H2 C O ~PO3H2 + H2O

CH2OH CH2
acid 2-fosfogliceric acid fosfoenolpiruvic (PEP)
În prima etapă are loc o oxidoreducere intramoleculară prin care din două grupări
alcool se formează o grupare carbonil (legătură ester-enol-fosforică macroergică)
II. COOH COOH
piruvatkinaza
C O ~PO3H2 + ADP C OH + ATP

CH2 CH2
acid fosfoenolpiruvic (PEP) acid enolpiruvic
Acidul enolpiruvic tautomerizează spontan în acid piruvic, reacţiile devenind
ireversibile.
COOH COOH
tautomerizare
C OH C O

CH2 CH3
acid enolpiruvic acid piruvic

3. Decarboxilarea oxidativă a acidului α-cetoglutaric

Acidul α-cetoglutaric este un intermediar al ciclului citric ce se transformă în
acid succinic printr-o reacţie de decarboxilare asociată cu oxidarea carbonului vecin
 decarboxilare oxidativă. Reacţia este catalizată de un complex multienzimatic
numit α-cetoglutarat dehidrogenază ce utilizează mai multe tipuri de cofactori
enzimatici (TPP, lipoat, CoA-SH, FAD şi NAD+).
 complex- cetoglutarat
dehidrogenaza COOH COOH
COOH
NAD+ NADH + H+
(CH2)2 CH2 tiokinaza CH2

C O CH2 CH2
CO2 GDP + Pi
CoA-SH CoA-SH
COOH CO~SCoA COOH
acid  - cetoglutaric succinil~CoA acid succinic
GTP + ADP ATP + GDP

I.3.2. Respiraţia celulară

Mitocondria este centrul energetic al celulei, aici având loc majoritatea
proceselor de cuplare a energiei rezultate din reacţiile de oxidare cu sinteza
intermediarului macroergic ATP.

Intermediari Krebs
ureogeneză Membrana internă
ASAT

Complexe fosforilare

Criste

Figura 4. Elementele de metabolism energetic in mitocondrie

Numărul mitocondriilor este constant şi caracteristic fiecărui tip de celulă. De
exemplu în celula hepatică de şobolan sunt 800 mitocondrii ce ocupă aproximativ 20%
din volumul celular. În miocard mitocondriile ocupă 50% din volumul celular.
În celulă, mitocondria este localizată pe lângă structurile consumatoare de ATP
(miofibrile), fie lângă sursele de stocare a energiei cum ar fi picături de lipide.
Suprafaţa membranelor interne mitocondriale este direct proporţională cu respiraţia
ţesutului, prin respiraţie înţelegându-se procesul ce transformă în energie ATP energia
produsă în reacţiile controlate ale hidrogenului cu oxigenul cu formare de apă.
În 1951 Lehninger a incubat NADH+H+, O2, mitocondrii, Pi şi ADP constatând
după o perioadă de timp oxidarea NADH+H+ → NAD+, consum de oxigen şi formarea
de ATP.
Concluzia experimentului a fost că oxigenul a oxidat NADH+H+, iar energia
rezultată din această reacţie de oxidare a fost utilizată în reacţia de fosforilare a ADP
cu formare de ATP.
 Mitocondria constituie astfel un sistem în care diverşi catalizatori colectează
şi transportă echivalenţi reducatori la reacţia finală cu oxigenul, cu formare de apă.
Aceşti echivalenţi reducători provin din citoplasmă, de unde sunt transferaţi utilizând
diferite sisteme de navetare, sau din căi metabolice ce se desfăşoară chiar în
mitocondrie cum sunt β-oxidarea acizilor graşi şi ciclul citric.

Lipide
Acizi graşi  oxidare acizi graşi
Glicerol
Oxidare

Oxidare Ciclu NADH + H+

Glucide Glucoză Acetil CoA l H+ FADH2
citric
Oxidare Lanţ respirator

Proteine Aminoacizi ADP+Pi O2

ATP H2O

Mitocondrie

Figura 5. Metabolism integrativ

I.3.3. Ciclul acizilor tricarboxilici (ciclul citric sau ciclul lui Krebs)
Este localizat în mitocondrie, în matrice şi pe faţa internă a membranei interne
a mitocondriei, în apropierea componentelor lanţului respirator, căruia îi transferă astfel
direct echivalenţii reducători produşi.
Ciclul citric realizează oxidarea acetil-CoA la CO2, H şi energie. Hidrogenul,
legat de coenzime NAD+ sau FAD este imediat transferat lanţului respirator vecin, iar o
parte din energia rezultată este cuplată direct cu reacţia de fosforilare a GDP cu formare
de GTP.
Sursele de acetil-CoA sunt prezentate în figura 6.
Molecula precursor acetil-CoA este produsul final comun al metabolismelor
glucidic, lipidic şi proteic, dar şi locul de întâlnire a acestora. Acest fapt face din calea
ciclului citric intersecţia principalelor căi metabolice, fiind numit din acest motiv placa
turnată a metabolismului intermediar.
 Proteine Glucoza Fructoza Galactoza

Glucozo-6-P

Trigliceride
Glicogen
Piruvat Acizi graşi
Aminoacizi
Acetil Co-A Corpi cetonici

Produşi de acilare Colesterol

(ex. acetilcolină) CO2
Ciclu NADH+H+
l FADH2 Lanţ respirator
citric
GTP

Figura 6. Sursele de acetil CoA

Etapele ciclului citric

1. Formarea acidului citric
Are loc prin reacţia de condensare la nivelul atomului de carbon metilenic
(acetil-CoA) cu atomul de carbon carbonilic al acidului oxalacetic. Este o reacţie
ireversibilă, în care se hidrolizează o legătură tioester macroergică şi din acest motiv
poate fi considerată reacţia de ritm a întregului ciclu citric. Reacţia este catalizată de
citrat sintetază, enzimă reglată de acţiunea inhibitoare a ATP, acil-CoA şi succinil CoA.
2. Izomerizarea acidului citric la acid izocitric.
Se desfăşoară în două etape: deshidratarea acidului citric cu formarea acidului
cis-aconitic urmată de adiţia apei la acesta cu formarea de acid izocitric. Ambele etape
sunt catalizate de aconitază, enzimă inhibată specific de fluoroacetat.
3. Oxidarea acidului izocitric la acid α-cetoglutaric
Este o reacţie de dehidrogenare şi secundar şi de decarboxilare în care enzima
izocitrat dehidrogenaza NAD+dependentă transferă hidrogenul coenzimei ataşate.
Enzima este reglată alosteric pozitiv de AMP şi ADP şi alosteric negativ de ATP.
4. Decarboxilarea oxidativă a acid α-cetoglutaric
În această reacţie eliminarea unei grupări carboxil este însoţită de oxidarea
atomului de carbon vecin. Reprezintă o reacţie de fosforilare de substrat în care
energia de reacţie este cuplată direct cu formarea, prin fosforilare, a unui compus
nucleotidic trifosforilat GTP. Etapa cuprinde două reacţii:
- decarboxilarea oxidativă a acidului –cetoglutaric cu formarea de succinil-CoA,
NADH+H+ şi CO2 . Reacţia este catalizată de un complex multienzimatic, numit –
cetoglutarat dehidrogenaza ce conţine ataşate mai multe coenzime
(lipotiaminpirofosfat, NAD+, FAD) între care are loc transferul succesiv al
echivalenţilor reducători.
- tioliza succinil – CoA, reacţie cuplată cu fosforilarea GDP, produşii de reacţie fiind
acid succinic, CoA şi GTP. Cu excepţia ficatului, în restul ţesuturilor GTP este
înlocuit cu ATP. Reacţia este catalizată de succinil CoA sintetaza sau tiokinaza,
enzimă stimulată de AMP, ADP.

5. Oxidarea acidului succinc la acid fumaric

Este o reacţie de dehidrogenare, catalizată de succinat dehidrogenaza, enzimă
FAD dependentă. Are loc formarea de acid fumaric şi FADH2. Enzima poate fi inhibată
competitiv cu acid malonic.
6. Hidratarea acidului fumaric
Reacţia are loc prin adiţia apei la acidul fumaric cu formarea acidului malic,
reacţie catalizată de enzima fumaraza.
7. Oxidarea acidului malic la acid oxaloacetic
Este o reacţie de dehidrogenare, catalizată de malat dehidrogenaza NAD +
dependentă, prin care acidul malic se transformă în acid oxaloacetic cu formare de
NADH+H+. Această reacţie închide ciclul citric, acidul oxaloacetic format fiind
disponibil pentru condensarea cu o nouă moleculă de acetil-CoA, iniţiindu-se astfel un
nou ciclu de reacţii.
 Figura 7. Ciclul Krebs (ciclul citric)

Reacţia globală (primele 2 molecule de CO2 ce provin din primul tur al ciclului
nu provin din acetil-CoA, ci din oxalacetat).
+
CH3 C ~SCoA + 3NAD + FAD + GDP + Pi + 2H2O

O
2CO2 + 3NADH + 3H++ FADH2 + GTP + CoA-SH

TOTAL ATP = 1ATP + 3 X 2,5 ATP + 1X 1,5 ATP = 10 ATP

Funcţionarea ciclului citric depinde strict de prezenţa O2.

Ciclul citric are un caracter amfibolic, având atât un rol catabolic (energogen),
cât şi un rol anabolic. În cadrul rolului anabolic:
a) intermediarii ciclului pot constitui precursori în diferite căi de sinteză:
 toţi intermediarii pot fi precursori în gluconeogeneză
 majoritatea intermediarilor pot fi precursori în sinteza aminoacizilor
biosintetizabili
 succinil CoA e precursor în sinteza de porfirine
 acidul –cetoglutaric, precursor în sinteza de acid glutamic, baze purinice şi
pirimidinice
 acidul oxalacetic, precursor în sinteza de acid aspartic, baze purinice şi
pirimidinice
b) Unele reacţii ale ciclului sunt utilizate în procese de sinteză cum ar fi:
 gluconeogeneza
 sinteza acizilor graşi
 ureogeneza
 sinteza purin – nucleotidelor

Reglarea ciclului citric

Ciclul citric poate fi reglat pe două căi: reglare de substrat şi reglare enzimatică.
1. Reglarea de substrat constă în:
- disponibilul de acetil CoA, dependent de contribuţia catabolică a glucozei
(acid piruvic), a aminoacizilor sau a acizilor graşi.
- disponibilul de vitamine B ce asigură sinteza coenzimelor: TPP, acid lipoic,
NAD+, FAD.
- disponibil de coenzime sub formă oxidată NAD+ şi FAD
- concentraţia şi durata de existenţă a tuturor intermediarilor ciclului. S-a
constatat că, cu excepţia acidului oxalacetic, toţi intermediarii au o
concentraţie relativ constantă de 10-4 mol/l şi o durată de viaţă de câteva
secunde. În schimb, acidul oxaloacetic are o concentraţie şi o durată de
viaţă mult mai mici, ceea ce face din acesta principalul reactant cu rol
reglator. Din acest motiv mecanismele ce reglează concentraţia acidului
oxaloacetic vor regla automat şi viteza de desfăşurare a ciclului citric.
Astfel, în cazul unei nevoi energetice crescute, o parte din acidul piruvic în
exces se transformă în acid oxaloacetic, prin reacţia de anapleroză:
piruvat carboxilază (biotină)
acid piruvic + CO2 + ATP acid oxaloacetic + ADP + Pi

De asemenea acidul oxaloacetic se poate forma şi printr-o reacţie de

transaminare:

acid aspartic + acid  - cetoglutaric acid glutamic + acid oxaloacetic

Excesul de acid oxaloacetic se poate retransforma în acid piruvic prin

decarboxilare.

2. Reglarea enzimatică
Enzimele cu rol reglator ce caracterizează etapele ireversibile ale ciclului Krebs
sunt citrat sintetaza, izocitrat dehidrogenaza şi –cetoglutarat dehidrogenaza. Ele
sunt inhibate alosteric de creşterea concentraţiei de ATP.
 Deoarece ciclul citric are în principal un rol energogen, iar ATP reprezintă
produsul final al căilor metabolice energogene, reglarea prin ATP reprezintă un proces
de retroreglare negativă (feed back) al enzimelor de ritm prin produsul final.
Prin acest mod de reglare viteza de realizare a ciclului este corelată cu nevoia
de ATP a celulei, deci de nevoile energetice ale celulei.

I.3.4. Fosforilarea oxidativă de lanţ respirator

Comparativ cu fosforilarea oxidativă de substrat, fosforilarea oxidativă de lanţ
respirator este o variantă mai simplă, universală şi mult mai eficientă.
Ea cuprinde următoarele etape:
1. În citoplasmă, sub acţiunea dehidrogenazelor piridinice şi flavinice, are loc
mobilizarea H de pe substrate, H ce este transferat cofactorilor enzimatici
specifici NAD+ sau FAD.
2. Protonii mobilizaţi în citoplasmă sunt transferaţi în matricea mitocondrială prin
sistemele de navetare de hidrogen la nivelul citoplasmă  mitocondrie.
3. În mitocondrie reacţia de oxidare a hidrogenului 2H + 1/2O2  H2O are loc în
mai multe trepte (catena respiratorie), fiecare treaptă fiind reprezentată de un
sistem redox.
4. Componentele catenei respiratorii suporta energetic un transfer de H+ în spaţiul
mitocondrial intermembranar, transfer care generează un potenţial
electrochimic ce constituie forţa motoare a sintezei ATP prin fosforilarea ADP.
Oxidarea hidrogenului transferat prin NADH+H+ şi FADH2 în reacţia cu oxigenul
produce, prin cuplare cu fosforilarea ADP+Pi, circa 2,5 molecule ATP în cazul
NADH+H+ şi respectiv 1,5 molecule ATP pentru FADH2.

I.3.4.1. Navetarea hidrogenului

Membrana internă mitocondrială este impermeabilă pentru NADH+H +. Pentru
a o putea traversa NADH+H+ are nevoie de un sistem de navetare, cel mai răspândit
fiind sistemul „malat-aspartat” ce cuprinde transportorul malat-α-cetoglutarat şi
transportorul glutamat-aspartat
Prin acest sistem:
NADH+H+ NADH+H+
(citosolic) (mitocondrial)
NADH+H+ NAD+
Aspartat Oxaloacetat Malat
 - cetoglutarat Glutamat CITOPLASMĂ

MATRICE MITOCONDRIALĂ
 - cetoglutarat Glutamat
Aspartat Oxaloacetat Malat
NADH+H+ NAD+
 Figura 8. Sistemul de navetare „malat-aspartat”
În muşchi, creier şi ţesut adipos brun există un alt tip de navetă ce utilizează
cuplul dihidroxiacetonfosfat - glicerol -3 - fosfat (Figura 9).

NADH+H+ NAD+
CH2 OH
CH2 OH
O C HO C H Glicerol -3 - fosfat
2-
CH2 O PO3
2-
Dihidroxiacetonfosfat CH2 O PO3

glicerol-3-P dehidrogenaza
CITOPLASMĂ
E-FADH2 E-FAD

CoQH2 CoQ

MATRICE MITOCONDRIALĂ

Figura 9. Sistem de navetare „glicerol-3-fosfat”

Prin acest sistem:

NADH+H+ FADH2
(citosolic) (mitocondrial)

I.3.4.2. Catena respiratorie

Lanţul respirator este faza finală, aerobă, a oxidării biologice, în care atomii de
hidrogen, mobilizaţi de pe diferite substrate şi transportaţi de coenzime reduse
(NADH+H+ sau FADH2) în mitocondrie, se combină cu O2 :

CoH2 + 1/2O2  H2O +Coox

Reacţia are loc prin intermediul mai multor etape succesive în cursul cărora
energia reacţiei 2H + 1/2O2 se degajă treptat. Posibilitatea segmentării reacţiei se
face pe baza legii:
∆G = -nF∆E
Aceasta stipulează că la trecerea unor echivalenţi reducători (electroni) de la
un donor de electroni (agent reducător) la un acceptor de electroni (agent oxidant) se
produce o energie utilă ∆G, direct proporţională cu diferenţa de potenţial între donor
şi acceptor.
Substanţele participante la acest transfer de electroni sunt sisteme redox.
Un sistem redox reprezintă cuplul stărilor oxidată şi redusă al aceleeaşi
substanţe, stări ce pot trece una în alta în prezenţa unui donator sau acceptor de
electroni.
 Disponibilitatea sistemului redox de a ceda sau primi electroni se
caracterizează prin potenţialul electronic al sistemului = potenţial redox. Când două
sisteme redox sunt puse în contact are loc un transfer de electroni de la sistemul redox
cu afinitate mai mică pentru electroni (mai negativ) la cel cu afinitate mai mare pentru
electroni (mai pozitiv), acest transfer constituind o reacţie redox.
Compararea potenţialelor redox al diferitelor sisteme redox se face prin
măsurarea acestora faţă de un sistem redox de referinţă care este electrodul normal
de hidrogen.

Prin convenţie potenţialul redox al electrondului de hidrogen se consideră a

avea valoarea egală cu zero la 250C, pH = 0, [H] = 1M, pH2=1atm.

Conform ecuaţiei lui Nernst:

E= E0+
RT
ln
ox = E0 + 0,059 log ox (pentru 1 e-)
nF red . red 

= E0 + 0,03 log
ox (pentru 2 e-)
red 
În condiţiile în care [ox] = [red], E = E0, în care E0 se numeşte potenţial redox
standard al sistemului de măsurat.
În sistemul biologic pH = 7 asfel că electrodul de referinţă trebuie să aibă
[H+]=10-7 M şi în acest caz se măsoară potenţialul redox normal fiziologic E’0.
Dacă se măsoară potenţialul semicelulei de H2 la pH =7 faţă de electrodul
normal de hidrogen se ajunge la valoarea de - 0,42 volţi.
În prezenţa unui număr de sisteme redox, echivalenţii reducători vor trece
succesiv de la un sistem redox la altul în ordinea pozitivităţii crescânde a potenţialului
redox al sistemelor redox (de la – la +).

Tabelul 3. Potenţialele redox ale unor sisteme redox din lanţul respirator
SISTEMUL REDOX E’0 ( volţi )
+
NAD(P) +2H +2e - NAD(P)H + H + - 0.32
Acid lipoic oxidat + 2H + 2e - Acid lipoic redus - 0.29
FMN+2H+2e - FMN H2 - 0.12
FAD+ 2H+2e- FAD H2 0
Coenzima Q+ 2H + 2e - CoQH2 + 0.10
Cit.b (Fe3+) + e- Cit. b (Fe2+) + 0.12
3+
Cit. c (Fe ) + e - +
Cit. c (Fe 2 ) + 0.22
Cit.a (Fe3+) + e- Cit. a (Fe2+) + 0.29
+
½ O2 + 2H + 2e - H2O + 0.82

În mitocondrie potenţialul real al acestor cupluri depinde şi de proteina de

care se leagă şi de concentraţiile diferite [ox] ≠[red.] asfel că este corect:

Potenţialul real intracelular E’ = E’0 +

RT
ln
Aox .
nF Ared ,
 Trecerea de la un sistem redox la altul este însoţită de degajare de energie
care se calculează prin ecuaţia:

∆G0’ = -nF∆E0
Pentru reacţia:

NADH2 + ½ O2  NAD+ + H2 O ∆G = - 52,7 kcal/mol

are loc un transfer de echivalenţi reducători de la sistemul NAD+/NADH, H+ la sistemul O2

/O2-. Cunoscându-se potenţialele standard fiziologic ale celor două sisteme: E’0NAD+/NADH,
H+ = - 0,32 şi E’0O2 /O2- = + 0,82, pe baza relaţiei ∆G0’ = -nF∆E0 se obţine ∆G0’ = -52,7
kcal/mol.
Lanţul respirator este constituit dintr-un şir de sisteme redox aranjate în
ordinea afinităţii pentru e- care asigură desfăşurarea reacţiei globale:

2H + ½ O2  H2O.

Trecerea e- prin componentele lanţului respirator se face în ordinea creşterii

electropozitivităţii poteţialului redox E’0. Variaţia globală de energie liberă pe lanţul
respirator este calculată pe baza diferenţei dintre poteţialul redox NADH/NAD+= - 0,32
V şi al O2 = 0,82 V.
∆G0= - (2 X 23,062 X [(0,82 -(-0,32)] = - 52,7 kcal/mol

Lanţul respirator este localizat în mitocondrii la nivelul membranei interne.

Încercarea de izolare a componentelor lanţului respirator a dus la separarea a 2
componente solubile: citocromul c şi CoQ (ubiquinona) şi 5 componente insolubile
numite complexe I-V.
Punerea împreună a acestora asigură oxidarea completă a NADH+H+ sau a
succinatului în prezenţa O2 pînă la H2O, proces însoţit de formarea de ATP.
NADH, H+ Complex V ADP + Pi
Factor cuplare
(FoF1 – ATP ATP
sintetaza)
H+

Flavoproteina H+
H+
Fe – S proteina
Complex I
2H
Citocrom
2e- Citocrom b 2e- 2e- 2e- O2
Co Q Co QH2 Citocrom c a/a3
Citocrom c1 Cu2+/Cu3+
Fe-S proteina
Complex II 2H
Complex IV
Flavoproteina Complex III H2O
Fe- S proteina

O2-
2H+
Succinat
 Figura 10. Transferul echivalenților reducători în lanțul respirator

Complexul I (NADH dehidrogenaza) - transferă e- de la NADH,H+ către CoQ. Conţine

ca şi coenzimă FMN şi patru proteine cu FeS

NADH+H+ + Enz-FMN  Enz - FMNH2+ NAD+

2e
E-FMNH2   (FeS)1 (FeS)2 (FeS)3 (FeS)4 redus
E-FMN+2H+

(FeS)1(FeS)2(FeS)3(FeS)4redus +2H+ + CoQ → CoQH2 +

(FeS)1(FeS)2(FeS)3(FeS)4oxidat

Complexul II transferă e- de la FADH2 la CoQ. Coenzima FAD este asociată cu

enzime ca succinat dehidrogenaza (FAD dependentă), glicerol-3-fosfat
dehidrogenaza sau acil- CoA dehidrogenaza.
Coenzima Q Din punct de vedere chimic este un derivat al 1,4 benzochinonei, ce
conţine o catenă poliizoprenică formată din 10 molecule de izopren:

O
H3C O CH3

H3C O H
O CH3
10
- 2 e- + 2 e-
- 2H+ + 2 H+

OH
H3C O CH3

H3C O H
OH CH3
10
 Este localizată în membrana lipoproteică internă a mitocondriei şi are rolul de
a prelua echivalenţii reducători transportaţi de NADH+H+ (complexul I) şi de FADH2
(complexul II) trecând în forma redusă CoQH2. În continuare electronii din hidrogen
sunt transferaţi sistemului citocromic, iar H+ trec în matricea mitocondrială.

CoQH2 + 2cit b(Fe3+)ox  CoQ + 2cit b(Fe2+)red + 2H+ (eliberat în matricea

mitocondrială)

Sistemul citocromilor cuprinde hemoproteine ce au ca grup prostetic hemul, cu o

structură modificată faţă de cea a hemului din hemoglobină pentru a permite
transformare reversibilă Fe2+  Fe3+. Această adaptare permite existenţa citocromilor
ca sisteme redox, ce pot transfera electroni conform ecuaţiei
+ e-
citocrom (Fe3+)oxidat citocrom (Fe2+)redus
-e -

Trecerea electronilor de la un sistem redox citocromic la altul se face pe baza

creşterii electropozitivităţii potenţialelor redox. În acest fel sistemul citocromic va
constitui o succesiune de reacţii, în care electronii trec de la un sistem redox cu
potenţial redox mai negativ la un sistem redox cu potenţial redox mai pozitiv.

cit b(Fe2+)redus + 2 cit c1(Fe3+)oxidat  cit b(Fe3+)oxidat + 2 cit c1(Fe2+)redus

Ordinea succesiunii citocromilor este este :

Eo’( potenţial redox )

Volţi NADH
- 0.4 2e-

2e-
FADH2
0
Co Q 2e-

Cit. c 2e-

Cit. a/a3
+ 0.4
2e- 2 H+ din soluţie

+ 0.8 ½ O2 O2- H2O

2cit.b  2cit c1  2cit c  2cit a

Figura 11. Potențialul redox în transferul echivalenților reducători din

lanțul respirator
 Singurul citocrom ce a putut fi separat şi purificat a fost citocromul c, restul fiind
puternic integraţi în complexele III şi IV.
Citocromoxidaza (citocrom a/citocrom a3) Este citocromul cu cea mai
apropiată structură de cea a hemoglobinei, fiind din acest motiv sensibil la acţiunea
inhibitoare a CO, HCN, azidă. De asemenea este complexul citocromic ce transferă
electronii direct atomului de oxigen. Conţine două componente legate strâns,
citocromul a şi citocromul a3.

2cit. a(Fe2+) red.+ 2cit.a3( Fe3+) ox 2cit.a(Fe3+) ox .+ 2cit.a3 (Fe2+)red.

2cit. a(Fe2+) red.+1/2O2  2cit.a(Fe3+) ox +O2-

O2- + 2H+  HOH

Schema generală a catenei respiratorii

Cit c
2e-
Spaţiul
intramembranar 2e-

2e-
CoQ
Membrana 2e- Complex
Complex I 2e- III
internă IV

Complex
Matrice II
2e-
mitocondrială

½ O2 O2-
 reutilizare FADH2

NADH dehidrogenaza FAD

NADH+H+ FMN dependentă 2H CoQ CoQH2 2 H+
2 e-

NAD+ regenerat 2 cit b

2 e-

reutilizare 2 cit c1
2 e-
2 cit c H2O
2 e-

2 cit a
2 e-

2 cit a3
2 e-

½ O2 O2-

Cuplarea lanţului respirator cu fosforilarea ADP

Reprezintă procesul prin care energia rezultată din oxidarea hidrogenului în
catena respiratorie este utilizată ca suport energetic pentru reacţia de fosforilare a
ADP cu formare de ATP. Conform acesteia, energia eliberată în cursul reacţiilor redox
din lanţul respirator este utilizată pentru transportul activ de H+ din matricea
mitocondrială în spaţiul intermembranar (membrana internă a mitocondriei fiind
impermeabilă pentru H+).
Se creează astfel un gradient de pH ce generează un potenţial electrochimic
între matricea şi spaţiul intermebranar al mitocondriei, potenţial al cărei forţă
electromotoare se va descărca prin intermediul Complexului V, ATP sintetaza.
ATP sintetaza mitocondrială este o ATPază de tipul F având o structură
similară cu ATP sintetaza bacteriană sau cu cea existentă în cloroplaste. Enzima este
compusă din două complexe proteice distictincte, FO (unde indicele “o” se referă la
faptul că aceast complex este inhibat de antibioticul oligomicină) care este integrat
în membrana internă mitocondrială, constituind canalul ionic propriu-zis prin care
pătrund protonii, şi F1, porţiunea situată imediat sub membrana internă a mitocondriei,
în matrixul mitocondrial, la nivelul căreia se realizează efectiv cataliza reacţiei de
sinteză a ATP din ADP.
Complexul FO este constituit din 3 tipuri de subunităţi, a, b şi c între care există
următorul raport numeric ab2c10-12. Complexul F1 conţine 5 tipuri diferite de subunităţi
care constituie o structură formată din 9 subunităţi: α3β3.
Situsurile catalitice la nivelul cărora se realizează sinteza ATP sunt situate doar
la nivelul celor 3 subunităţi β, care, deşi sunt identice ca secvenţă de aminoacizi, au o
conformaţie diferită în funcţie de asocierea lor cu un domeniu al subunităţii . Astfel,
doar o singură subunitate β se poate asocia cu subunitatea , ea fiind numită
subunitatea β-neocupată. O altă subunitatea β conţine în situsul catalitic o moleculă
de ADP, fiind numită β-ADP iar ultima subunitate β conţine în situsul catalitic o
moleculă de ATP, fiind numită β-ATP.
Fiecare din subunităţile β trec succesiv prin cele 3 conformaţii posibile,
începând cu conformaţia β-ADP, urmând apoi sinteza de ATP şi conformaţia β-ATP
şi eliberarea moleculei de ATP corespunzătoare conformaţiei β-neocupată, după care
ciclul se reia. Într-un anumit moment fiecare dintre cele 3 subunităţi β va avea o
conformaţie diferită.
Trecerea fluxului de protoni prin canalul complexului FO determină rotirea
cilindrului format din subunităţile c şi a subunităţii  ataşată de acestea. În acelaşi timp,
subunitatea  reprezintă axul central al structurii sferice compusă din subunităţi α şi β,
ce aparţine complexului F1 şi este stabilizată în raport cu membrana internă
mitocondrială de către subunităţile b ale complexului FO. Rotirea axului  în interiorul
sferei αβ determină cuplarea subunităţii  succesiv cu fiecare din subunităţile β ce
adoptă consecutiv conformaţia β-neocupată determinând ca celălalte 2 subunități 
să adopte celălalte două confirmații posibile β-ADP și β-ATP. Astfel la o rotaţie
completă a subunităţii  se sintetizează 3 molecule de ATP. Acest mecanism de
cataliză poartă numele de cataliză rotaţională.

Figura 12. Structura şi mecanismul de funcţionare al ATP sintetazei.

ATP şi ADP nu pot traversa liber membrana mitocondrială, fiind translocate de

o proteină specială ATP-ADP translocaza.
 Cele două molecule sunt transportate cuplat, astfel că ADP intră în matricea
mitocondrială numai dacă ATP iese şi vice versa. În acest mod se reglează automat
nevoia de energie a celulei cu producerea de energie. Se vor forma atâtea molecule
de ATP câte molecule de ADP vor intra în mitocondrie.
ATP-ADP translocaza constituie 14 % din totalul proteinelor din membrana
internă a mitocondriei.
Alţi transportori situaţi de-a lungul membranei mitocondriale sunt prezentaţi în
figura 13.
Oxidarea unei molecule de NADH+H+ produce trecerea a 10H+ din matrice în
spaţiul intermembranar, în timp ce oxidarea unei molecule de FADH 2 produce
trecerea a doar 6 H+.

ATP MALAT CITRAT+ H+ HO- HO- (H+)

ADP FOSFAT MALAT PIRUVAT FOSFAT

Transportor Transportor
ATP-ADP dicarboxilat tricarboxilat
Translocazã (malat, succinat, fumarat) (citric)

Figura 13. Transportorii situaţi în membrana mitocondrială

Excesul de H+ din spaţiul intermembranar obţinut în urma transportului activ,

generează un potenţial asemănător celui existent într-o baterie. Descărcarea acestuia
se realizează la nivelul ATP sintetazei, ce reprezintă un canal ionic în membrana
internă a mitocondriei, ce se deschide la o anumită valoare a potentialului ionilor H +,
valoare ce conţine suficientă energie pentru a susţine energetic reacţia de fosforilare
a ADP cu formare de ATP.
Cit c
4 H+ 4 H+ 2 H+
Fe 2+ Spaţiu
intermembranar

CoQ CoQH2 Cit c1 Fe 3+

FeS Cit a
Cit a3 Membrana
Cu2+ internă
FMNH2 Cit b
FeS IV
I III
FADH2 Matrice
FeS
2H+ + 1/2O2 H2O
NADH+H+ NAD+
FAD
Succinat Fumarat

Acil-CoA Enoil- Co A
 Figura 14. Generararea potentialului de protoni la nivelul membranei
interne mitocondriale

Pentru sinteza unei molecule de ATP este necesară descărcarea a 4 H+ prin

membrana internă mitocondrială, din care un H+ pentru translocarea unei molecule
H2PO4- şi 3H+ pentru reacţia de fosforilare a ADP în ATP.

H2PO4 3H+
H+
ADP3- ATP4-

Fo Fo

F1 F1 ATP4-
ADP3-

H+ H2PO4
FOSFAT ADP-ATP
TRANSLOCAZA TRANSLOCAZA

ATP SINTETAZA
Figura 15. Transformarea potentialului electrochimic al membranei in
legaturi ester fosfat macroergice

NADH+H+ + ½ O2 + 2,5 ADP + 2,5 Pi  NAD+ + 2,5ATP + H2O

↓ ↑
transfer 10H+ 2,5 X 4H+

FADH2 + ½ O2 + 1,5 ADP + 1,5 Pi  FAD + 1,5ATP + H2O

↓ ↑
transfer 6 H+ 1,5 X 4H+

Deci la oxidarea unei molecule NADH+H+ în lanţul respirator se obţin 2,5

molecule ATP, iar la oxidarea uneia de FADH2 1,5 molecule ATP.
În concluzie, fluxul de e- din catena respiratorie generează energie,
aceasta produce un flux de protoni de-a lungul membranei interne a
mitocondriei ce generează un potenţial electrochimic a cărui descărcare se
materializează în energia reacţiei de fosforilare a ADP cu producerea ATP.
Consumul de O2 din mitocondrie, în procesul de oxidare a hidrogenului cu
formare de energie se numeşte respiraţie celulară.
Fapte experimentale care susţin teoria potentialului electrochimic
 1. Introducerea de protoni într-o suspensie de mitocondrii generează ATP.
2. Fosforilarea oxidativă nu are loc în sisteme solubile unde nu există o barieră
membranară. Existenţa membranei mitocondriale impermeabile impune ca
transportul substanţelor de o parte şi de alta să se facă prin transportori activi.
3. Agenţii decuplaţi ai fosforilării ADP de oxidarea în catena respiratorie
(dinitrofenol, valinomicina) sunt substanţe ionofore, care favorizează
transportul cationilor prin membrane şi astfel impiedica formarea potenţialului
electrochimic între interiorul şi exteriorul membranei.
4. ATP sintetaza purificată şi incorporată în membrana artificială a unor vezicule
este capabilă să sintetizeze ATP atunci când se stabileşte un potenţial
electrochimic de-a lungul membranei.
5. Subunitatea F0 a ATP sintetazei, purificată şi introdusă într-o membrană
artificială, face ca membrana să devină permeabilă pentru protoni.

Reglarea fosforilării de lanţ respirator

Se numeşte „control respirator” al eliberării de energie, reglarea intensităţii
respiraţiei celulare (cuplată cu formare ATP), în funcţie de necesarul celular de
energie.
Faptele experimentale arată că, în condiţiile asigurării necesarului de O2,
intensitatea respiraţiei celulare (cuantificată prin consum de O2) variază în funcţie de
starea funcţională şi este corelată cu nevoia de energie a celulei.

SH2 + ½ O2 +2,5 ADP+ 2,5 Pi  S + 2,5 ATP + 3,5 H2O

Discutând pe marginea ecuaţiei de mai sus se observă că oricare din termenii

din stânga ecuaţiei poate funcţiona ca factor limitativ:
- SH2 - substrat organic în mod normal asigurat
- O2 - limitativ doar în cazuri patologice (hipoxie, anoxie)
- Pi - suficient
- ADP - este direct proporţional cu consumul de energie şi deci invers
proporţional faţă de concentraţia ATP. În cazul unor nevoi energetice
reduse, concentraţia ATP va fi mare, iar cea a ADP mică. În cazul unor
nevoi energetice mari raportul se va inversa. Deoarece ADP este substratul
formării ATP, iar această transformare este cuplată cu lanţul respirator,
rezultă că ADP reglează intensitatea de funcţionare a respiraţiei
celulare.

Semnificaţia ADP ca reglator al respiraţiei celulare

1. Satisfacerea nevoilor energetice nu se face prin stocaj de ATP ci prin
mobilizarea energiei chimice din substraturi (glucide, lipide, proteine).

2. Cantitatea de ATP, ADP, AMP de aproximativ 50 grame (1-10 mM/l) din

organism, constituie cureaua de legătură prin care se transmite energia de la
reacţiile catabolice producătoare de energie (H2 + ½ O2  H2O, de exemplu)
la reacţiile anabolice de sinteză, consumatoare de energie. Astfel, în repaus,
se sintetizează/hidrolizează 40 kg ATP/24h, în timp ce în efort se ajunge la 0,5
kg ATP/minut.

Diferenţa de energie dintre cea rezultată din oxidarea în lanţul respirator şi cea
înmagazinată în legăturile macroergice din ATP (randamentul de recuperare este de
aprox. 40%) se eliberează sub formă de căldură, permiţând lanţului respirator să fie
suficient de exergonic pentru ca procesul să devină ireversibil. De asemenea, căldura
degajată contribuie la menţinerea temperaturii corpului.

ATP nu este depozit sau sursă de energie ci doar element de

transfer al energiei de la procesele generatoare de energie (reacţii de oxidare ale
diferitelor substrate) la procesele consumatoare de energie (mişcare, transport,
sinteze etc). Din acest motiv, cantitatea de ATP existentă este foarte mică, putând
susţine energetic organismul doar câteva secunde.

Inhibitorii fosforilării oxidative de lanţ respirator

Sunt substanţe cu acţiune inhibitoare asupra fosforilării oxidative de lanţ

respirator, ce acţionează la mai multe nivele ale procesului:

1. Agenţi decuplanţi ai reacţiei de oxidare din lanţul respirator de reacţia de

fosforilare a ADP

Sub acţiunea acestora lanţul respirator transportă echivalenţi reducători dar nu

generează ATP. Eliberarea de energie se asociază cu reacţii secundare de liză,
devenind independentă de controlul ADP. Drept consecinţă substraturile se oxidează
rapid, iar energia se eliberează sub formă de căldură.
Decuplarea poate fi produsă în vitro prin lezarea mitocondriilor în suspensie
prin agitare mecanică, scăderea temperaturii t0 = 20-300C, mediu hipoosmotic, agenţi
chimici ca dinitrocrezol, DNF, valinomicină sau hormoni ca tiroxina în exces.
Decuplarea oxidării de fosforilare poate fi o adaptare fiziologică, de exemplu
caracterizează ţesutul adipos brun de la animale nou–născute sau de la cele care
hibernează, în toate aceste cazuri asigurând termogeneza.
Decuplarea se datoreste unei proteine speciale, termogenina, din membrana
internă a mitocondriei care realizează permeabilizarea membranei mitocondriale
pentru protoni, scurtcircuitând astfel ATP sintetaza.
În aceste condiţii energia rezultată în procesele de oxidare se degajă sub formă
de căldură asigurând menţinerea temperaturii corpului la animalele nou-născute
(lipsite de păr sau pene) sau la cele care hibernează.
 Complex II
MALONAT
FADH2
Succinat FeS

TTFA (chelator de Fe2+)

CARBOXIN

Complex IV
Complex I Complex III
NADH+H+ FMN, FeS cit b, FeS, cit c1 cit. c cit.a
CoQ
cit.a3
PIERICIDINA A ANTIMICINA A Cu Cu

AMOBARBITAL DIMERCAPROL Azidă Na

ROTENONA H2S
CLORPROMAZIN CO
A CN-

Figura 16. Inhibitorii lanțului respirator

2. Inhibitorii lanţului respirator care blochează transportul de e- blocând

consumul de oxigen. Aceştia au următoarele situsuri de acţiune:

a. blocanţi ai etapei NADH  NADH dehidrogenaza  CoQ, cum ar fi:

amobarbital, clorpromazina, piercidin A, rotenona.
b. blocanţi ai transferului de e- între cit.bcit c, cum ar fi: antimicină A,
dimercaprol.
c. blocanţi ai etapei FADH2CoQ, cum ar fi: carboxin, TTFA (chelator
Fe2+).
d. inhibitori ai citocromoxidazei cum ar fi: H2S, CO, CN-, azidă.
3. Inhibitori competitivi al succinat dehidrogenazei, de exemplu malonat.

4. Inhibitori ai fosforilării şi a oxidării (blochează transportul de H+ în unitatea F0

a ATP-sintetazei). Nu modifică raportul P/O. De exemplu oligomicină.

5. Inhibitori ai transportului de ADP în matrice şi ATP în citosol: de exemplu

atractilozid.
 II. METABOLISMUL GLUCIDIC

II.1. Digestia şi absorbţia glucidelor

Glucidele alimentare (300-350 g/zi) sunt compuse în principal din amidon 50%,
zaharoză 40%, lactoză 5-10% şi alte zaharide în cantităţi minore. În procesul de
digestie, oligo- şi polizaharidele sunt hidrolizate enzimatic la glucoză, fructoză şi
galactoză, monozaharide ce au capacitatea de a traversa membrana celulelor
enterocitare.
Hidroliza este realizată de enzime din clasa hidrolazelor, numite amilaze. Există
două tipuri de amilaze, salivară (secretată de glandele salivare) şi pancreatică
(secretată de porţiunea exocrină a pancreasului).
Procesul de digestie începe în cavitatea bucală, unde amilaza salivară
hidrolizează o parte din legăturile glicozidice din polizaharide, de exemplu legături α-
1,4-glicozidice din amidon. Timpul scurt petrecut de alimente în cavitatea bucală,
limitează acţiunea amilazei, astfel că produşii de hidroliză sunt: dextrine, maltotrioză,
maltoză. În stomac, datorită pH-ului puternic acid, acţiunea amilazei salivare este
înhibată.
 În intestin, sub acţiunea amilazei pancreatice, se continuă hidroliza legăturilor
α-1,4-glicozidice, iar la nivelul vilozităţilor intestinale, enzimele intestinale α-1,6-
glucozidaza şi maltaza hidrolizează ultimele legături glicozidice din dextrine, zaharaza
din zaharoză şi
β-galactozidază sau lactaza din lactoză, obţinându-se astfel principalele
monozaharide de digestie: glucoza, fructoza şi galactoza.
Limitarea activităţii β-galactozidazei poate duce la o situaţie patologică,
intoleranţa la lapte.

Absorbţia
Monozaharidele, fiind compuşi hidrofili, nu pot traversa membranele celulare
hidrofobe, necesitând sisteme specifice de transport. În cazul glucozei, principalul
monozaharid din organism, avem mai multe situaţii ce necesită transport
transmembranar:
- trecerea din lumenul intestinal în enterocit;
- trecerea din enterocit în circulaţia sanguină;
- trecerea din circulaţia sanguină în ţesuturi;
- reabsorbţia glucozei din urina primară în celulele tubulare proximale.
Pentru realizarea acestor procese există două tipuri de transportori de glucoză:
a) Transportor sinport sodiu–glucoză (SGL), ce transportă glucoza împotriva
gradientului de concentraţie, transport cuplat cu un cotransport de sodiu. Acest
sistem este utilizat în absorbţia intestinală şi reabsorbţia renală a glucozei.

Na+ / K+ ATP+aza

3 Na + 3 Na+ Na+
Na+

SGL
T
2 K+ 2 K+ D-glucoza
D-glucoza

[Na+] > [Na+] <

Figura 17. Transportor sinport sodiu-glucoză

b) Transportorul specific de glucoză (GLUT) ce transportă glucoza în sensul
gradientului de concentraţie. Există 5 transportori de glucoză ce diferă prin
localizare, expresie şi afinitate faţă de glucoză.
Proprietăţile principalilor transportori de glucoză sunt prezentate în tabelul 4.

Tabelul 4. Proprietăţile transportorilor de glucoză

Monozaharid KM (mM/l) pt. Sensibilitate
Tip Distribuţie tisulară
transportat Glucoză la insulină
GLUT 1 majoritatea ţesuturilor Glucoză 1 -
Galactoză
 GLUT 2 hepatocite, celule Glucoză 15-20 -
beta pancreatice Galactoză
Fructoză
GLUT 3 majoritate ţesuturi, Glucoză 1 -
neuroni Galactoză
GLUT 4 muşchi striat, muşchi Glucoză 5 +
cardiac, ţesut adipos
GLUT 5 intestin subţire Fructoză - -

Principalele 2 tipuri de GLUT sunt: GLUT 4 (muşchi) cu afinitate mare pentru

glucoză (KM = 5) şi GLUT 2 (ficat, intestin, rinichi) cu afinitate mică pentru glucoză (KM
= 15 - 20).
Aceste diferenţe au importante repercursiuni fiziologice. Astfel, concentraţia
normală a glucozei din sânge (5 mM/L) este egală cu KM pentru GLUT 4 şi de 4 ori
mai mică decât KM pentru GLUT 2. Ca urmare, în celulele cu GLUT 4, transportul se
va desfăşura la capacitate maximă, depinzând doar de numărul de molecule de
transportori şi fiind independent de glicemie. În schimb, în celulele cu GLUT 2, intrarea
glucozei va depinde de valoarea glicemiei, fiiind cu atât mai importantă cu cât glicemia
este mai mare.

II.2. Metabolismul glucozei

Glucoza este cel mai important glucid din organism, fiind metabolizată în toate
celulele. Modul în care este metabolizată depinde de tipul celulei şi de starea
fiziologică a organismului.
Principala utilizare a glucozei este cea de substrat energetic. Ea poate fi
utilizată direct în obţinerea de energie sau poate fi stocată sub formă de glicogen sau
lipide pentru ca energia să poată fi utilizată ulterior. În condiţii de satisfacere a
necesarului energetic, glucoza mai poate fi utilizată în procese de sinteză a altor
compuşi.
Glicogen Fructoză, Galactoză
Aport alimentar

Glucoza Glucozo-6-fosfat Mucopolizaharide, glicoproteine

Piruvat Riboză, NADPH+H+

Acizi graşi Acetil – CoA Ciclu citric Lanţ respirator

Energie
Figura 18. Modalități de utilizare a glucozei
II.2.1. Fosforilarea glucozei
Indiferent de calea metabolică urmată, prima transformare a glucozei în celulă
este reacţia de activare prin fosforilare la glucozo-6-fosfat.

Hexokinază ( Mg2+)
Glucoză + ATP Glucoză-6-fosfat + ADP
 Există 4 izoenzime ale hexokinazei, notate I-IV, diferenţiate între ele în primul
rând prin afinitatea pentru glucoză (tabelul 5).

Tabelul 5. Tipuri de hexokinaze

Asociere cu
Tip
Localizare Specificitate transportori Reglare
hexokinază
de glucoză
I,II,III în rinichi şi pe lângă glucoză asociere cu retroreglare
creier, în muşchi pot fosforila şi alte GLUT 4, astfel negativă prin
KM= 50 µ M striat scheletic, monozaharide ca ca vor produsul de
ţesut adipos, manoza, funcţiona cu reacţie
miocard, intestin glucozamina etc. viteză maximă. glucozo–6
Toată glucoza fosfat
intrată în
muşchi va fi
fosforilată. Nu
va exista
glucoză liberă
în muşchi.
IV ficat, celule beta specificitate asociere cu dependentă de
(Glucokinază) pancreatice absolută pentru GLUT 2, astfel starea de
glucoză că nu toată nutriţie.
KM= 2,5 m M glucoza ce va Sinteza
intra în enzimei
hepatocit va fi controlată
fosforilată, o pozitiv de
parte insulină
rămânând sub
formă liberă

Postprandial, prin vena portă, ajunge în ficat o cantitate mare de glucoză,

glicemia ajungând aici la 300-400 mg%. Aceste concentraţii depăşesc KM a
glucokinazei din ficat, care va începe fosforilarea glucozei până când concentraţia
acesteia se reduce sub valoarea KM a glucokinazei. Ficatul reprezintă astfel un filtru
al glucozei de aport alimentar şi, prin faptul că glucokinaza nu este înhibată de
produsul final, glucozo-6-fosfat, ea va acţiona asupra glucozei până la scăderea
concentraţiei acesteia.

Glucoza ca sursă de energie

Glucoza reprezintă sursă energetică pentru toate ţesuturile, iar pentru unele
dintre acestea ca eritrocite sau neuroni este substrat energetic exclusiv. Energia se
obţine din glucoză prin reacţii de oxidare cuplate cu reacţii de fosforilare de lanţ
respirator (în condiţii aerobe) sau de fosforilare de substrat.

II.2.2. Catabolismul oxidativ complet al glucozei

În condiţii de aerobioză, glucoza este oxidată total până la CO2 şi apă.

C6H12O6 + 6 O2 6CO2 + 6 H2O ∆ G0 = - 686 kcal/ mol

Oxidarea totală cuprinde 4 etape:

 1) Oxidarea glucozei la acid piruvic în citoplasmă (calea Embden – Mayerhof),
etapă caracteristică metabolismului glucidic.
2) Oxidarea acidului piruvic la acetil-CoA, în mitocondrie, etapă caracteristică
metabolismului glucidic.
3) Oxidarea acetil–CoA în ciclul citric (etapa comună metabolismului glucidic,
lipidic şi proteic) cu obţinerea de CO2, NADH,H+, FADH2 şi GTP.
4) Oxidarea hidrogenului în lanţul respirator, proces cuplat cu sinteza de ATP,
etapă comună metabolismului energetic.

II.2.2.1. Oxidarea glucozei la acid piruvic în citoplasmă - calea Embden–

Mayerhof

Este o cale metabolică ce poate fi considerată suma a două procese:

- activarea glucozei la fructozo–1,6–bifosfat;
- oxidarea fructozo–1,6–bifosfat la acid piruvic.

1. Activarea glucozei – constă din următoarele reacţii:

a. Fosforilarea glucozei

Hexokinază ( Mg2+)  G0' = - 4 kcal/mol

Glucoză + ATP Glucoză-6-fosfat + ADP

b. Izomerizarea glucozei–6–fosfat

Fosfohexoizomerazã
Glucoză-6-fosfat Fructozo-6-fosfat  G0' = + 0,4 kcal/mol

c. Fosforilarea fructozo–6–fosfat

Fosfofructokinazã I
Fructozo-6-fosfat Fructozo-1,6-bifosfat  G0' = - 3,4 kcal/mol

ATP-Mg2+ ADP-Mg2+

Această reacţie este reacţia ce controlează viteza de desfăşurare a căii

Embdem–Mayerhof.
Asupra substratului fructozo-6-fosfat acţionează şi enzima fosfofructokinaza II,
ce transformă fructozo-6-fosfat în fructozo-2,6-bifosfat, substanţă ce constituie un
activator puternic al fosfofructokinazei I. Fosfofructokinaza II este o enzimă reglată
prin fosforilare–defosforilare, cu dublă funcţie:
- defosforilată are acţiune kinazică, fosforilând F-6-P  F-2,6-P2 (forma
activă pentru glicoliză)
- fosforilată are o acţiune fosfatazică, hidrolizînd F-2,6-P2  F-6-P + Pi
 Fosfofructokinaza II este controlată hormonal, fiind activată de insulină şi
inhibată de glucagon şi reglată alosteric, fiind inhibată de ATP, citrat şi activată de
ADP, AMP, K+, NH4+, glucozo-1,6-bifosfat.

PFK I F-1,6-P2
Fructozo-6-P

PFK II +
AMPc F-2,6 P2
protein Fosfatază
kinaza

+ + PFK I: fosfofructokinaza I,
PFK II-P
PFK II: fosfofructokinaza II
Glucagon Insulina F-1,6-P2: fructozo-1,6- bisfosfat,
+ F-2,6-P2: fructozo-2,6- bisfosfat

Figura 19. Rolul reglator al fructozo-2,6-bifosfat

2. Oxidarea fructozo–1,6–bifosfat la acid piruvic

a. Scindarea fructozo-1,6-bisfosfat în triozo-fosfaţi

Aldolazã
Fructozo-6-fosfat Dihidroxiacetonfosfat (DHAP) + Gliceraldehidã-3-fosfat

 G0' = + 5,7 kcal/mol

Cei doi compuşi obţinuti sunt izomeri ce se găsesc într-o reacţie de echilibru:

Dihidroxiacetonfosfat (DHAP) Gliceraldehidã-3-fosfat  G0' = + 1,8 kcal/mol

97% 3%

Deşi echilibrul reacţiei este puternic deplasat spre stânga, în continuare se

utilizează doar gliceraldehida-3-fosfat, practic întregul dihidroxiacetonfosfat
transformându-se în aceste condiţii în gliceraldehidă-3-fosfat. Se poate spune că în
procesul de oxidare al glucozei din o moleculă de fructozo-1,6- bisfosfat se formează
două molecule de gliceraldehidă-3-fosfat.

b. Oxidarea gliceraldehidei-3-fosfat la acid 3-fosfogliceric. Reacţia constituie

o posibilitate de sinteză a ATP în condiţii anaerobe de oxidare a glucozei şi se
desfăşoară în două etape:
 O
O
C C O ~PO3H2
H G-3PDH
+
CH OH + NAD + H3PO4 CH OH + NADH + H+

CH2 O PO3H2 CH2 O PO3H2

Gliceraldehid-3-fosfat Acid 1,3 difosfogliceric
G-3PDH - Gliceraldehid-3-fosfat-dehidrogenaza

C O ~PO3H2 COOH
1,3 DPGK
CH OH + ADP HC OH + ATP

CH2 O PO3H2
CH2 O PO3H2
Acid 1,3 difosfogliceric Acid 3-fosfogliceric
1,3 DPGK - 1,3-difosfoglicerat kinaza

Reacţia globală este:

O
C COOH
H
+
CH OH + NAD + ADP + H3PO4 CH OH + NADH + H+ + ATP

CH2 O PO3H2 CH2 O PO3H2

Gliceraldehid-3-fosfat Acid 3-fosfogliceric

c. Izomerizarea acidului 3-fosfogliceric la acid 2-fosfogliceric

COOH COOH
Fosfoglicerat mutaza
HC OH HC O PO3H2

CH2 O PO3H2 CH2 OH

Acid 3-fosfogliceric Acid 2-fosfogliceric

d. Transformarea acidului 2 fosfogliceric în acid piruvic

Reacţia constituie o posibilitate de sinteză a ATP în condiţii anaerobe a oxidării
glucozei şi se desfăşoară în două etape:
 I. COOH COOH
Enolază
HC O PO3H2 C O ~PO3H2 + H2O

CH2OH CH2
acid 2-fosfogliceric acid fosfoenolpiruvic (PEP)

II. COOH COOH

piruvatkinaza
C O ~PO3H2 + ADP C OH + ATP

CH2 CH2
acid fosfoenolpiruvic (PEP) acid enolpiruvic

Acidul enolpiruvic tautomerizează spontan în acid piruvic, reacţiile devenind

ireversibile.
COOH COOH
tautomerizare
C OH C O

CH2 CH3
acid enolpiruvic acid piruvic
Enzima enolază este inhibată specific de ionul F- (fluor), acesta fiind utilizat la
recoltarea sângelui în vederea determinării glicemiei. Ionul F- blochează oxidarea
glucozei din sânge în perioada dintre recoltarea sângelui şi determinarea glicemiei,
permiţând astfel determinarea exactă a valorii glucozei din momentul recoltării.

Rolul căii Embden-Meyerhof

Principalul rol al căii Embden-Meyerhof este energogen. În cursul desfăşurării
căii, un mol de glucoză se oxidează la doi moli de acid piruvic, se produc nemijlocit
doi moli de ATP şi se generează doi moli de NADH,H+. Descărcarea celor doi moli de
NADH+H+ în catena respiratorie produce 5 moli de ATP, deci, în condiţii aerobe,
potenţialul energogen al căii Embden-Meyerhof este de 7 moli ATP.
Unii intermediari ai căii sunt precursori în diferite sinteze. Astfel:
1. Reacţiile reversibile (toate, cu excepţia a trei reacţii) ale căii Embden- Meyerhof
pot fi utilizate, în condiţii metabolice adecvate, în sens invers, în procesul de
sinteză al glucozei - gluconeogeneza.
2. Acidul piruvic poate fi utilizat, printr-o reacţie de transaminare, la sinteza
alaninei.
3. Acidul 3-fosfogliceric poate fi utilizat ca precursor în sinteza serinei.
4. Dihidroxiacetonfosfatul poate fi transformat (reversibil), prin reducere, în
glicerol fosfat, forma activă de glicerol necesară sintezei de triacilgliceroli şi
glicerofosfolipide:
 2HC
OH OH
2HC
+
C O + NADH + H+ HC OH + NAD

2HC O PO3H2 2HC O PO3H2

Dihidroxiacetonfosfat Glicerol-3-fosfat

5. Acidul 1,3-bisfosfogliceric poate fi transformat sub acţiunea unei

bisfosfoglicerat mutaze, în acid 2,3-bisfosfogliceric; molecula rezultată,
prezentă în cantităţi apreciabile în eritrocite, în concentraţie aproximativ
echimoleculară cu cea a hemoglobinei, se leagă de aceasta şi exercită o
acţiune alosterică asupra disocierii oxihemoglobinei (în sensul reducerii
afinităţii hemoglobinei faţă de oxigen), fenomen cu rol în favorizarea oxigenării
tisulare. Acidul 2,3-bisfosfogliceric, sub acţiunea unei fosfataze se poate
transforma în acid 3-fosfogliceric. Pe această cale se realizează o moleculă
funcţională pe seama pierderii unei reacţii de fosforilare de substrat,
generatoare de ATP.

O
O
C C O ~PO3H2
H
CH OH CH OH

CH2 O PO3H2 CH2 O PO3H2

Gliceraldehid-3-fosfat Acid 1,3 bisfosfogliceric

Mutazã

COOH COOH

OH Fosfatazã HC
HC O PO3H2

CH2 O PO3H2 2HC O PO3H2

Pi
Acid 3-fosfogliceric Acid 2,3 bisfosfogliceric

Reglarea căii Embden-Meyerhof

Funcţionarea căii este condiţionată prin disponibilul de reactanţi, de
funcţionarea enzimelor ce controlează etapele ireversibile ale căii şi de acţiunea
hormonilor implicaţi în metabolismul glucidic.
Din punct de vedere al reactanţilor, calea depinde în primul rând de cantitatea
de glucoză, apoi de disponibilul de oxigen şi NAD+.
Din punct de vedere enzimatic, principala enzimă ce controlează viteza de
desfăşurare a căii este fosfofructokinaza. Enzima este reglată alosteric prin acţiunea
efectorilor negativi (ATP - feed back prin produsul final al proceselor energetice, citrat)
sau a celor pozitivi (ADP şi AMP, fructozo-1,6-bisfosfat în ficat şi glucozo-1,6-bisfosfat
în restul ţesuturilor). Din punct de vedere hormonal, hormonii hiperglicemici (glucagon,
adrenalină, glucocorticoizi) vor inhiba funcţionarea căii, în timp ce insulina (hormon
hipoglicemiant) va stimula desfăşurarea căii. Acţiunea hormonilor are loc la nivelul
enzimelor (fosfofructokinaza, hexokinaza, piruvat kinaza) ce catalizează etapele
ireversibile şi controlează viteza de desfăşurare a căii. Hormonii fie stimulează sau
inhibă sinteza acestor enzime, fie intervin pozitiv sau negativ în procese de reglaj prin
defosforilare-fosforilare ale acestor enzime.

II.2.2.2. Oxidarea acidului piruvic la acetil – CoA

Procesul are loc în mitocondrie şi din acest motiv este necesar ca acidul piruvic
(format în citoplasmă în calea Embden–Mayerhof) să traverseze membrana
mitocondrială. Acest lucru se realizează printr-un transport activ, de tip antiport, în
care acidul piruvic pătrunde în mitocondrie, în timp ce un ion HO− o părăseşte. În
mitocondrie, piruvatul este decarboxilat oxidativ rezultând acetil-CoA, CO2 şi hidrogen
transferat coenzimei NADH,H+. Procesul este catalizat de un sistem multienzimatic,
numit piruvat dehidrogenază. Acest complexul cuprinde trei enzime dehidrogenaze,
fiecare având alt cofactor enzimatic şi catalizând o etapă intermediară distinctă:
- E1 – TPP tiaminpirofosfat piruvat dehidrogenaza
- E2 - lipoat dihidrolipoiltransacetilaza
- E3 – FAD dihidrolipoil dehidrogenaza
Reacţia globală a etapei, considerându-se că se formează 2 molecule de acid
piruvic de la o moleculă de glucoză, este următoarea:

COOH O
+ PDH +
2 C O + 2 NAD + 2 CoA-SH CH3 C ~SCoA + 2 CO2 + 2 NADH + 2H

CH3

Bilanţ energetic
În cursul etapei se formează 2 legături tiol macroergice, în cele două molecule
de acetil–CoA formate şi două molecule de NADH,H+ care, oxidate în catena
respiratorie, pot genera 5 molecule de ATP.

Reglare etapă
Piruvat dehidrogenaza este reglată alosteric, acidul piruvic fiind efector pozitiv,
în timp ce acetil CoA şi NADH+H+ sunt efectori negativi. În acelaşi timp piruvat
Acetil CoA, ATP, NADH+H+ Ca2+, Piruvat
+ - PDH = piruvat
dehidrogenaza
ATP ADP

PDH PDH – P

+
Insulina, Ca 2+
Pi
dehidrogenaza este activă în stare defosforilată şi inactivă sub formă fosforilată,
enzimele ce catalizează aceste transformări fiind de asemenea reglate alosteric şi
hormonal. Insulina stimulează activitatea piruvat dehidrogenazei.

Figura 20. Reglarea piruvat dehidrogenazei

Patologie
Enzima piruvat dehidrogenază necesită pentru o bună funcţionare existenţa în
cantitate suficientă a cofactorilor derivaţi ai vitaminelor: acid pantotenic, niacină,
riboflavină, tiamină şi acid lipoic.
Orice deficit sever al acestor vitamine va reduce activitatea enzimei crescând
nivelul piruvatului în sânge, iar acesta, la rândul său va creşte şi nivelul acidului lactic,
producând o acidoză lactică.
Deficitul genetic al piruvat dehidrogenazei, în caz că afectează peste 60% din
activitatea enzimei, produce microencefalită, atrofie optică, disfuncţie motorie,
retardare mintală.
Arseniatul este un compus cu efect toxic puternic, ce se leagă de acidul lipoic
(cofactor al enzimei), blocând activitatea piruvat dehidrogenazei. Aceeaşi reacţie o dă
cu grupările sulfidril din cheratina imatură din păr şi unghii, fenomen utilizat în medicina
legală la identificarea otrăvirilor cu arsen.

II.2.2.3. Oxidarea acetil – CoA în ciclul citric

Are loc conform ecuaţiei generale:

2CH3―C~S―CoA + 2 x 3 NAD+ + 2 FAD + 2 GDP + 2Pi + 2 x 2H2O

║
O
2 x 2 CO2 + 2 x 3 NADH+3H+ + 2 FADH2 + 2 GTP + 2 CoA-SH

2 molecule de GTP sunt echivalente cu 2 molecule ATP.

În condiţii aerobe, oxidarea echivalenţilor reducători va genera

2 x 3 moli NADH+H+ 2 x 3 x 2,5 ATP = 15 ATP

2 x 1 moli FADH2 2 x 1,5 ATP = 3 ATP

TOTAL ATP = 2 ATP + 15 ATP +3 ATP = 20 ATP

II.2.2.4. Oxidarea hidrogenului în lanţul respirator, proces cuplat cu

sinteza de ATP

Această etapă, numită şi fosforilarea oxidativă de lant respirator, oxidează

hidrogenii proveniţi din toate celelalte trei etape ale catabolismului oxidativ complet al
glucozei, conform ecuaţiilor generale:

1 mol NADH+H+ 2,5 ATP

1 moli FADH2 1,5 ATP
II.2.2.5. Bilanţul energetic global al oxidării aerobe complete a glucozei

În catabolismul oxidativ al glucozei energia rezultată în cursul reacţiilor de

oxidare este înmagazinată în legăturile macroergice din molecula de ATP. Acestea se
formează fie prin reacţii de fosforilare de substrat, fie prin reacţii de fosforilare de lanţ
respirator. Bilanţul energetic la oxidarea unui mol de glucoză este:

Etapa I
activare glucoză la fructozo 1,6 bisfosfat - 2 ATP
oxidare fructozo 1,6 bisfosfat la acid piruvic + 9 ATP

Etapa II
oxidare acid piruvic la acetil CoA + 5 ATP

Etapa III
oxidarea acetil CoA în ciclul citric + 20 ATP

Total + 32 ATP

În cazul prezentării contribuţiei pe tipuri de reacţie:

a. Fosforilări oxidative de substrat

Transformarea Etapa catabolică Nr. total ATP produs
2gliceraldehidă-3-P →2acid 3-P-gliceric Calea E-M 2
2acid 2-P-gliceric→ 2acid piruvic Calea E-M 2
2acid alfa-cetoglutaric →2acid succinic Ciclul citric 2
Total 6

b. Fosforilări oxidative de lanţ respirator

Coenzima Nr.total ATP
Transformarea Etapa catabolică redusă generat în catena
generată respiratorie
2gliceraldehidă-3-P
Calea E-M 2 NADH+2H+ 5
→2acid 3-P-gliceric
Decarboxilarea
2 acid piruvic → 2
oxidativă a acidului 2 NADH+2H+ 5
acetil CoA
piruvic
2 acid izocitric→ 2
Ciclul citric 2 NADH+2H+ 5
acid alfa-cetoglutaric
2 acid alfa-
cetoglutaric → 2 acid Ciclul citric 2 NADH+2H+ 5
succinic
2 acid succinic →2
Ciclul citric 2 FADH2 3
acid fumaric
 2 acid malic →2 acid
Ciclul citric 2 NADH+2H+ 5
oxalacetic
Total 28

Total ATP generat: = 6 + 28 = 34 moli ATP.

Consum ATP
Transformarea Calea metabolică Nr. ATP consumaţi
Fosforilarea glucozei Calea E - M 1
Fosforilarea fructozo-6-P Calea E - M 1
Total 2

Bilanţ general = 34 moli ATP generaţi - 2 moli ATP consumaţi = 32 moli ATP

Randamentul (η) înmagazinării energiei rezultate în cursul oxidării complete

a glucozei în legături macroergice ATP se calculează astfel:
Energia totală eliberată, ΔG0’ = - 686 kcal/mol.
Energia utilizată în formarea legăturilor macroergice în ATP: 32 x 7,3 = 233,6
kcal/mol.
32x7,3
η= x100 = 34 %
686
 Glucoză

ATP ADP - ATP

Glucozo-6-fosfat

Fructozo-6-fosfat

ATP ADP - ATP

Fructozo-1,6-bifosfat

DHAP GA3P

2 NAD+ 2 NADH+2H+ + 5 ATP

2 Acid 1,3 bisfosfogliceric

2 ADP 2 ATP + 2 ATP

2 Acid 3 fosfogliceric

2 Acid 2 fosfogliceric

2 Acid 2 fosfoenolpiruvic
2 ADP 2 ATP +2 ATP

2 Acid piruvic
2 NAD+ 2 NADH+2H+ + 5 ATP
2 Acetil CoA
2 GTP + 2 ATP
CICLU
CITRIC 6 NADH+6H+ + 15 ATP
2 FADH2 + 3
4 CO2 ATP
TOTAL + 32 ATP

 =32 x 7,3 x100 / 686= 34 

 Figura 21. Schema generală a o oxidării aerobe a glucozei (catabolism
complet)

Reglarea catabolismului oxidativ complet al glucozei

Catabolismul glucozei depinde, în primul rând, de starea fiziologică a
organismului, fiind intens în starea postprandial precoce, imediat după masă când
există mari cantităţi de glucoză de aport alimentar, şi redus postprandial tardiv (foame)
când cantitatea de glucoză este redusă şi organismul utilizează surse energetice
alternative, cum ar fi acizii graşi.
Controlul pe termen scurt al catabolismului glucozei se face prin reglarea
enzmatică, in primul rând a activităţii fosfofructokinazei I. Activitatea acesteia este
- inhibată de ATP, citrat, scăderea pH–ului sanguin (concentraţii mari de acid
lactic şi piruvic) şi hormoni hiperglicemianţi (glucagon, cortizol, adrenalină)
- activată de ADP, AMP şi insulină (hormon hipoglicemiant).

II.2.3. Glicoliza anaerobă a glucozei

Deşi oxidarea aerobă a glucozei este mecanismul major de oxidare al glucozei,

în o serie de ţesuturi oxidarea are loc în condiţii anaerobe. Glicoliza anaerobă poate
fi:
- mecanism unic de oxidare a glucozei în eritrocite (lipsite de mitocondrii) sau
în ţesuturi cu oxigenare redusă ca celulele din retină, cornee, cutanate,
medulara internă a rinichiului, celule nervoase, fibre musculare albe.
- mecanism parţial în ţesuturi cu creştere rapidă, cum ar fi ţesutul embrionar şi
ţesutul canceros (50% din metabolismul glucozei este anaerob)
- mecanism temporar în condiţiile unui deficit temporar al alimentării cu oxigen,
cum ar fi muşchii scheletici în efort intens şi prelungit.
În absenţa oxigenului, coenzimele ce preiau hidrogenul în cursul reacţiilor de
oxidare nu pot fi reoxidate (regenerate) prin cedarea hidrogenului către oxigen. În
aceste condiţii oxidarea glucozei se opreşte la acid piruvic, care devine acceptorul de
hidrogen de la coenzima NADH+H+ transformându-se în acid lactic, produsul final al
catabolismului anaerob al glucozei – glicoliza anaerobă.

COOH COOH
І Lactat dehidrogenază І
C ═ O + NADH+H+ HC ― OH + NAD+
 І І
CH3 CH3

În aceste condiţii are loc reacţia globală :

C6H12O6 2 CH3− CHOH − HOOC ΔG0’ = − 47 kcal/mol

Glucoză Acid lactic

În condiţii anaerobe doar o mică parte din potenţialul energetic al glucozei este
eliberat, 47 kcal/mol dintr-un total de 686 kcal/mol. Din acest motiv şi randamentul
procesului de inmagazinare al energiei este mic, doar două molecule de ATP rezultă
din oxidarea anaerobă a unui mol de glucoză.
 Glucoză 2 Acid lactic  Go’= - 47 kcal/ mol

Glucoză

ATP
- ATP
ADP

Glucozo-6-fosfat

Fructozo-6-fosfat
ATP

ADP

Fructozo-1,6-bifosfat - ATP

DHAP GA3P
2 NAD

2 NADH2

2 Acid 1,3 bifosfogliceric

ADP +2 ATP
ATP
2 Acid 3 fosfogliceric

2 Acid 2 fosfogliceric

2 Acid 2 fosfoenolpiruvic
2 ADP

2 ATP

2NAD 2 NADH2

+2 ATP
2 Acid lactic 2 Acid piruvic
+2 ATP

 = 2 x 7,3 x 100 / 686 = 2 

 Figura 22. Bilanţul energetic al glicolizei anaerobe

Se constată că randamentul căii este foarte mic, obţinându-se doar două

molecule de ATP dintr-o moleculă de glucoză, în timp ce în cazul oxidării aerobe se
obţin 32 de molecule de ATP. Din acest motiv oxidarea anaerobă este considerată un
mecanism primitiv de obţinere a energiei, utilizat de organism doar în anumite condiţii
fiziologice.
Deoarece acidul lactic conţine încă o mare cantitate de energie, organismul o
recuperează în ficat (organ mai bine oxigenat ca muşchiul) printr-o cale metabolică
specifică numită ciclul Cori.

MUŞCHI
Glicogen Glucoză Acid lactic

SÂNGE

FICAT Gluconeogenezã
+ O2
Glicogen Glucoză Acid lactic

Figura 23. Ciclul Cori

Reglarea glicolizei anaerobe

Glicoliza anaerobă, având aceleaşi reacţii ca şi calea E-M, este reglată de
aceeaşi factori ca şi aceasta, cu excepţia oxigenului. În cazul acestuia se respectă
efectul Pasteur “oxidaţia (prezenţa oxigenului) inhibă fermentaţia (glicoliza
anaerobă)“. De exemplu, în muşchi, insuficienta oxigenare în efort, obligă muşchiul să
utilizeze glicoliza anaerobă pentru a obţine energia necesară funcţionării. În ţesutul
canceros efectul Pasteur nu funcţionează, ţesutul utilizând glicoliza anaerobă
indiferent de gradul de oxigenare.

Patologia glicolizei anaerobe

1. Acidoza lactică este cea mai comună formă de acidoză metabolică. Se
datoreşte fie creşterii sintezei, fie scăderii utilizării acidului lactic, cea mai des
întâlnită cauză fiind blocarea oxidării aerobe a glucozei. Alte condiţii ce produc
acidoza lactică: altitudinile înalte, exerciţiul fizic, boli pulmonare, anemie
 severă, intoxicaţii cu CO sau CN- (se blochează catena respiratorie şi
hemoglobina), intoxicaţii cu alcool, cancer .
2. Deficitul genetic al enzimelor glicolizei. Deficitul total este fatal, deoarece
eritrocitele şi neuronii obţin energie numai din glicoliză. Deficitul parţial de
piruvat kinază, incidenţă 1 : 10000, face ca enzima să funcţioneze în eritrocite
la doar 5-25% din capacitate, generând anemii hemolitice.
Cadre de predare: Anghel Andrei: biochim@umft.ro Sisu Eugen: sisueugen@umft.ro Seclaman Edward: eseclaman@umft.ro
Toate întrebările vor fi adresate cadrului de predare corespunzător fiecărei serii la adresa de email furnizată.

Gluconeogeneza
Majoritatea ţesuturilor din corpul uman obţin energie din metabolizarea unor substanţe
diverse: glucoza, acizi graşi, aminoacizi, corpi cetonici.
Unele ţesuturi, cum ar fi creierul şi eritrocitele, utilizează numai glucoza, de exemplu
creierul consumă 120 grame glucoză/zi şi necesită pentru o funcţionare optimă un nivel al
glicemiei cuprins între 70 – 100 mg% (4 – 5,5 mM).
Glucidele alimentare menţin nivelul glicemiei timp de cîteva ore după masă, după care
glicemia va fi menţinută prin producţia de glucoză a ficatului. Acesta va produce glucoză prin
două mecanisme:
1. Hidroliza glicogenului
2. Sinteza de novo a glucozei, utilizând ca precursori acid lactic, aminoacizi şi glicerol.
Această cale metabolică se numeşte gluconeogeneză şi reprezintă singura sursă de
glucoză în perioada de foame.
Gluconeogeneza are loc în ficat şi în cortexul renal (celulele din tubul proximal renal). Pe
gram de ţesut intensitatea gluconeogenezei este aceeaşi în ficat şi rinichi, dar diferenţa de
masă a celor 2 ţesuturi face ca în cortexul renal să se producă doar 10 % din glucoză,
comparativ cu ficatul. Recent a fost demonstrată gluconeogeneza şi în enterocit.
Gluconeogeneza, proces opus catabolizării glucozei, utilizează reacţiile glicolizei în sens
opus. Reacţiile utilizate vor fi doar cele reversibile, în timp ce cele ireversibile vor fi înlocuite de
reacţii distincte. Etapele ireversibile ale glicolizei sunt:

I. Fosfoenolpiruvat Piruvat

II. Fructozo–6–fosfat Fructozo–1,6–bisfosfat

III. Glucoza Glucozo – 6 – fosfat

Reacţia I va fi înlocuită cu transformarea:

H+, Pi
COOH HCO3- COOH
ATP ADP GTP GDP CO2
COOH
C O C O
PEP-carboxikinaza C O P
Piruvat carboxilaza
CH3 (mitocondrie) CH2 (citoplasma)
CH2
COOH
Piruvat Oxaloacetat PEP (acid fosfoenolpiruvic)

Deoarece oxaloacetatul nu poate traversa membrana mitocondrială, el va utiliza sisteme de

navetare, care vor diferi în funcţie de precursorul pentru gluconeogeneză (figura 10).
I. Etapa PIRUVAT — FOSFOENOLPIRUVAT va cuprinde reacţiile:
1. Mitocondrie
Piruvatcarboxilaza (biotina)
Piruvat + CO2 + ATP         Oxaloacetat + ADP + Pi
2. Navetarea oxaloacetat mitocondrie  citoplasmă printr-un sistem de navetare
3. Citoplasmă
Fosfoenolpiruvatcarboxikinaza
Oxaloacetat + GTP         Fosfoenolpiruvat + GDP + CO2

1
II. Etapa FRUCTOZO-1,6-BISFOSFAT  FRUCTOZO-6-FOSFAT
Fructozo1,6 bisfosfatfosfataza
Fructozo-1,6-bisfosfat + H2O           Fructozo-6-fosfat + Pi
Enzima este activă în ficat, rinichi, intestin, muşchi scheletici şi absentă în ţesutul adipos,
muşchi cardiac şi musculatură netedă.

III. Etapa GLUCOZO-6-FOSFAT  GLUCOZĂ

Glucozo-6-fosfat + H2O 

Glucozo 6 P fosfataza
  Glucoză + Pi
Enzima este activă în ficat şi rinichi, care astfel devin producătoare şi exportatoare de
glucoză în sânge. Enzima este absentă în muşchi şi ţesut adipos.

A. Precursor lactat  navetă oxaloacetat – aspartat

CITOPLASMĂ MITOCONDRIE
Lactat
NAD+

LDH
NADH+H+
Piruvat Piruvat
PEP
CO2
CO2 ATP
GDP
Piruvat
PEPCK ADP carboxilaza
GTP
Oxaloacetat Glutamat Glutamat Oxaloacetat
ASAT
Transaminare
Aspartat  - cetoglutarat -KG

aspartat

PEPCK – fosfoenolpiruvat carboxikinaza

ASAT – aspartataminotransferaza
LDH – lactatdehidrogenaza

B. Precursor alanină  navetă oxaloacetat – malat

2
 CITOPLASMĂ MITOCONDRIE
PEP CO2
CO2
GDP PC
PEPCK Oxaloacetat Piruvat ALANINĂ
GTP
ADP ATP

Oxaloacetat
Glutamat  KG
+
NADH,H +
MDH NADH+H

MDH GLDH
NAD+ NAD +
NH4+

Malat Malat
UREE

MDH – malat dehidrogenaza PC – piruvat carboxilaza

GLDH – glutamat dehidrogenaza PEPK – fosfoenolpiruvat carboxikinaza

Sistemele de navetare ale oxaloacetatului

Principalele substrate ale gluconeogenezei sunt: lactatul (eritrocite, efort muscular),

aminoacizi glucogenici (proteoliză musculară), glicerolul (hidroliză lipide), intermediari ai
ciclului citric (oxaloacetat, alfa-cetoglutarat, succinil CoA, fumarat). Atenţie! Acetil CoA nu
poate fi convertită în glucoza, deoarece nu există o reacţie inversă piruvat → acetil CoA.
Din acest motiv substanţe ca acizii graşi, corpii cetonici, etanol, ce produc acetil CoA, nu
pot constitui substrate pentru gluconeogeneză.

Glucoză
Glicerol

Oxaloacetat
Intermediari Krebs

Lactat Piruvat Alanină

Aminoacizi glicogenici

Lactatul intră în gluconeogeneză la nivelul piruvatului, prin reacţia:

Lactatdehidrogenaza
Lactat + NAD+      
 Piruvat + NADH,H+

Necesarul energetic pentru sinteza unei molecule de glucoză, pornind de la 2

molecule de lactat, este obţinut prin hidroliza a 6 molecule de ATP, dintre care 4 consumate
3
în transformarea 2 piruvat2 fosfoenolpiruvat şi 2 în transformarea 2 acid-3-fosfogliceric 2
gliceraldehidă-3-fosfat.
Glicerolul - provine din hidroliza trigliceridelor din ţesutul adipos şi intră în
gluconeogeneză la nivelul triozelor fosfat.

Creier
Glucoză
eritrocit HO CH2
hidroliză Ţesut
HO CH adipos
Gluconeogeneză TG
HO CH2
GK - glicerol kinaza
G3PDH - glicerol-3P- Glicerol
dehidrogenaza Fructozo-1,6-P2
Gal3P - gliceraldehid-3P ATP GK
ADP
NAD+
CH2 NADH,H
+
CHO HO HO CH2
HO CH O C HO CH
G3PDH
H2PO3O CH2 H2PO3O CH2 H2PO3O CH2
Gal3P Dihidroxiacetonfosfat Glicerol-3P
Necesarul energetic pentru sinteza unei molecule de glucoză, pornind de la 2
molecule de glicerol este obţinut prin hidroliza a 2 molecule de ATP, care se consumă în
fosforilarea a 2 molecule de glicerol la glicerol-3-fosfat.

Aminoacizii glucogenici sunt cei mai importanţi precursori în gluconeogeneză în

perioada de foame, când proteoliza musculară eliberează în sânge aminoacizi, dintre care
alanina este utilizat de ficat cu intensitate maximă. Catabolismul aminoacizilor glucogenici
produce intermediari ai ciclului citric care, prin intermediul acidului oxalacetic intră în calea
gluconeogenezei. În funcţie de intermediarul ciclului citric prin care se intră în gluconeogeneză,
necesarul de energie, exprimat prin numărul de molecule ATP hidrolizate, va fi diferit. De
exemplu:
- 2 molecule de alanina trec prin transaminare în 2 molecule de acid piruvic,
care se vor transforma în glucoză, consumând 6 molecule de ATP şi 2
NADH+2H+.
- 2 molecule de acid glutamic trec prin transaminare în 2 molecule de acid
alfa-cetoglutaric, care se vor transforma în glucoză, consumând 2 molecule
de ATP şi 2NADH+2H + .

Reglarea gluconeogenezei
1. Reglarea metabolică. Gluconeogeneza se desfăşoară în perioda de foame, când
este necesară sinteza endogenă de glucoză, în scopul menţinerii glicemiei la nivel
constant.
2 Piruvat + 6 ATP + 10 H2O  Glucoza + 6 ADP + 6 Pi

Se constată că desfăşurarea gluconeogenezei depinde de disponibilul de substrat şi de

energie. Necesarul energetic (ATP) se obţine fie din oxidarea acizilor graşi în cursul lipolizei
ce însoţeşte foamea, fie prin oxidarea aerobă unei părţi din acidul lactic şi piruvic în ciclul
citric şi lanţul respirator.

4
 ATP G Pa
ADP
G-6P-fosfataza

G-6-P
H2O

F-6-P Pa

F-1,6-biP fosfataza
F-1,6-biP
H2O

Dihidroxiaceton P Gliceraldehid 3-P

Glicerol-3-P NAD
NADH
dehidrogenaza
NADH
NAD+
Glicerol-3-P Ac. 1,3-bifosfogliceric

ADP ADP
Glicerol kinaza
ATP ATP

Ac. 3-fosfogliceric
Glicerol

Ac. 2 fosfogliceric

H2O
H2O THR
GTP enolaza ALA
GDP SER
oxaloacet PEP CIS
atNADH ADP GLI
NAD NADH NAD HYP
ATP
malat Piruvat Lactat
ATP
CO2
fumarat ADP

Phe malat OXALOACETAT CITRAT

Tyr

Succinat Asp, Asn

Succinil CoA -ceto-

IZOCITRAT
glutarat GLU, GLN, ARG,
ILE,VAL, MET PRO, HIS, ORN,
TRE CITR.
Schema generală a gluconeogenezei

5
2. Reglarea enzimatică. Se disting două etape în cursul acesteia: pe termen scurt şi
pe termen lung.
- Pe termen scurt hormonii hiperglicemici hidrofili (adrenalină, glucagon) stimulează
protein kinaza A, enzimă ce fosforilează enzimele cheie din metabolismul glucozei,
formele fosforilate ale acestora având acţiune gluconeogenetică. În plus, există şi o
reglare alosterică, tip feed back, în care produşii intermediari (acetil CoA, citrat) şi
finali (ATP) ai glicolizei inhibă enzimele glicolizei şi stimulează pe cele din
gluconeogeneză.
- Pe termen lung, hormonii hiperglicemici stimulează sinteza enzimelor cheie în
gluconeogeneza: piruvat carboxilază, PEP carboxikinaza, fructozo-1,6-
bisfosfatfosfataza şi glucozo-6-fosfat fosfataza.

Metabolismul glicogenului
Glucoza în exces nu poate fi stocată, deoarece este solubilă în apă şi creşte presiunea
osmotică. Din acest motiv, este stocată sub forma unui polimer insolubil -glicogenul.
Acesta este o macromoleculă cu masa moleculară cuprinsă între 106 -107Da, fiind
format din 10-40000 resturi de glucoză, legate alfa (1→4) glicozidic. Molecula are o structură
ramificată, la fiecare segment liniar de catenă, format din 10-12 resturi de alfa glucoza,
apare o ramificaţie, dată de o legătură alfa (1→6) glicozidică. Capetele ramurilor sunt
nereducătoare, terminându-se cu gruparea -OH în poziţia 4.
Majoritatea glicogenului se găseşte în ficat, până la 10% din masa totală a ficatului şi în
muşchi, până la 1% din masa totală. Cele două ţesuturi stochează glicogen în scopuri
diferite:
- ficatul sintetizează şi depozitează glicogen după o masă bogată în glucide, glicogen
utilizat în obţinerea de glucoza pentru menţinerea glicemie in în perioadele de foame
- muşchii scheletici depozitează glicogen în repaus şi îl utilizează în efort
Ca urmare a acestor procese, molecula de glicogen se găseşte într-o stare
dinamică, mărindu-se în stări anabolice şi micşorându-se în stări catabolice.

Glicogenogeneza
Se desfăşoară prin legarea unei molecule de glucoză, activată în prealabil la uridin
difosfat (UDP) - glucoză, la un capăt nereducător (C4) al moleculei de glicogen.
Atât sinteza, cât şi degradarea glicogenului se desfăşoară la suprafaţa unui suport
proteic numit GLICOGENINĂ.
Aceasta are proprietatea de a genera o amorsa de glicogen prin sinteza unei
formaţiuni iniţiale de 8 molecule de glucoza, legate între ele prin legături alfa (1→4) glicozidice
(reacţie de autoglicozilare).
Primul rest de glucoza se va lega de glicogenină printr-o legătură glicozidică cu o
grupare OH de la un rest de tirozină din structura glicogeninei.
Sinteza glicogenului are loc prin legarea OH de la C1 al UDP-glucozei de capătul
nereducător al ultimului rest de glucoza al glicogenului iniţial. În acest mod, capătul
nereducător al glicogenului se alungeşte de fiecare dată cu un rest de glucoza.
Principala enzimă a procesului este glicogen sintetaza ce catalizează formarea de
legături alfa (1→4) glicozidice la legarea noilor resturi de glucoza. Pentru ramificarea moleculei
de glicogen acţionează o altă moleculă numită enzima de ramificare. Aceasta transferă un
şirag de 7 molecule de glucoza de la capătul unei catene neramificate, la C6 al unui rest de
glucoza, situat mai în interiorul moleculei de glicogen şi unde formează o legătură alfa 1,6
glicozidică.

6
 Glicogen Enzima de
sintetaza ramificare

Glicogen sintetaza este o enzimă reglată alosteric, prin procesul de fosforilare -

defosforilare, forma activă fiind cea defosforilată. Defosforilarea este catalizată de o
fosfatază, activată de insulina, în timp ce fosforilarea de o kinază, activată de glucagon,
adrenalină şi cortizol.

CH2OH O
CH2 P
O ATP ADP O
OH
OH
Hexokinaza
HO OH Glucokinaza HO OH
OH
Glucoza OH
Glucozo-6-P

Fosfoglucomutazã
2P i
CH2OH
CH2OH
O Uracil PP UTP
OH O
1
OH
O P P O Riboza UDP-glucozã
HO pirofosforilazã O
HO P
OH
UDP-Glucozã Glucozo-1-P
CH 2OH CH2 OH

O O
Glicogen OH OH
4
sintetaza
HO O OH
OH OH n
Glicogen

7
 CH2OH CH2OH Uracil
CH2OH
O O O
+P P Riboza
OH
OHOH O O OH OH
UDP
OH OH OH n

CH2OH CH2OH
O O

O OH O OH
OH OH
O  1,6

CH2OH CH2

O O

OH O OH O
O
OH OH

8
 CH2OH
O
GLICOGENINA
OH
UDP-Glucoza O P P O uridina
OH
UDP OH
UDPG
Legãturã de o Tirozinã

(UDPG)7
Glicogen sintetazã
(UDP)7
Legãtura 

UDPG

UDP

Enzima de ramificare

Legãtura ramificare

PKA

+ +
_ Insulinã

GSK3 Kinaza
Kinaza fosforilazei
glicogen sintetazei

+ + Adrenalinã, Glucagon

Glicogen Glicogen
Sintetaza P sintetaza

Protein-fosfataza 1 G
P
(PP1G)

+ _
Glucagon
Insulina Adrenalinã
Schema de sinteză si reglare a sintezei glicogenului
9
 Glicogenoliza
Este calea metabolică de mobilizare a glucozei din glicogen. Produsul final al căii diferă
după tipul de ţesut, astfel:
- în ficat produsul final este glucoza, care se eliberează în circulaţie de unde este
utilizată de ţesuturi, în special de cele insulino dependente
- în muşchi produsul final este glucozo-6-fosfat, deoarece la acest nivel
lipseşte enzima glucozo-6-fosfatază şi astfel produsul glicogenolizei este
utilizat doar în scopuri energetice proprii
Glicogenoliza nu este calea inversă a sintezei glicogenului. Enzima cheie a
procesului este fosforilaza, care clivează legăturii alfa 1→4 glicozidice la capetele
nereducătoare şi în acelaşi timp fosforilează glucoza cu formare de glucozo -1-fosfat.
Acţiunea fosforilazei este continuă şi se opreşte la 4 resturi de glucoza de prima ramificaţie
când va intra în acţiune o altă enzima, enzima de deramificare, ce posedă activitate alfa 1→6
glicozidică.

Enzima de deramificare

legãtura
 Fosforilaza Transferaza Glucozidaza

Glucozã Glucozã
capãt 1-Fosfat
reducãtor 8% Glucozã
P
P
P
92% G-1-P

În continuare glucozo-1-P  glucozo-6-P  glucoză ce trece apoi în sânge. Aceste

reacţii au loc în ficat, rinichi şi secundar în intestin, singurele ţesuturi ce posedă enzima
glucozo-6-fosfat-fosfatază. În muşchii scheletici, lipsiţi de această enzima, procesul se opreşte
la glucozo-6-fosfat, compus ce nu poate traversa membrana plasmatică şi care astfel rămâne
în muşchi unde va fi catabolizat în scop energogen.

10
 Glucozã
Pi ATP
G-6P-Fosfataza Glucokinaza
H20 ADP

Glucozo-6-P

Fosfoglucomutazã

UT
Glucozo-1-P
Glucozã
PP Enzima liberã
de deramificare

UDP-Glucozã
Glicogen
sintetaza Fosforilaza
Glicogen Enzima
de ramificare

Glicogen
amilo 1-4 glucozidaza pancreaticã

Amilo-1,4-glucozidaza pancreatică acţionează după inaniţie, în condiţiile refacerii

puternice a glicogenului după aport alimentar. Enzima scindează glicogenul rămas în mai
multe molecule dextrinice ce vor constitui multiple centre de iniţiere a sintezei cu scopul
creşterii rapide a rezervelor de glicogen.
Fosforilaza glicogenului este activă sub formă fosforilată, iar fosforilarea se
realizează sub acţiunea enzimei kinaza fosforilazei , reglată la rândul ei prin fosforilare-
defosforilare, forma activă fiind cea fosforilată.

KINAZA FOSFORILAZEIb
Adrenalină ATP P
Glucagon +
H2O
Insulină - ADP
KINAZA FOSFORILAZEIa-P
Ca2+ în timpul
contracţiei + ATP ADP

Fosforilaza-Pa Fosforilazab

PP1G
Adrenalină - + Insulină
Glucagon

11
 Cele două laturi ale metabolismului glicogenului funcţionează unitar, fiind
interconectate. Glicogenogeneza realizează tezaurizarea glucozei în exces, provenită din
alimentaţie (glicogen hepatic) sau din lactat (glicogen muscular).
Glicogenoliza mobilizează glucoza din glicogenul de rezervă formând (la nivelul
ficatului) glucoza ce trece în circulaţie, fie (la nivelul muşchilor) glucoză-6-fosfat, utilizată local
în energogeneză. În acest ultim caz, nu se va mai consuma 1 ATP la activarea glucozei,
aceasta fiind deja sub formă de glucozo-6-fosfat.

Reglarea metabolismului glicogenului

1. Reglarea de substrat
Glucozo-6-fosfat, moleculă precursor, va stimula gluconeogeneza, în timp ce glucoza din
sânge, ca produs final, va inhiba glicogenoliza. Practic, glicemia va controla metabolismul
glicogenului din ficat. În timpul contracţiei musculare, creşterea concentraţiei calciului va
stimula glicogenoliza, sincronizând astfel intensitatea mobilizării glicogenului cu cea a
contracţiei musculare.
2. Reglarea enzimatică
Enzimele cheie ale metabolismului glicogenului sunt glicogen sintetaza şi glicogen
fosforilaza.
Ambele sunt reglate prin fosforilare-defosforilare, iar enzimele ce catalizează aceste
transformări, protein kinaze şi protein fosforilaze, sunt şi ele reglate prin fosforilare-
defosforilare.
Cascadele de fosforilări-defosforilări sunt declanşate de acţiuni hormonale sau de cea a
calciului. În timp ce glicogen sintetaza este activă sub formă defosforilată, fosforilaza este
activă sub formă fosforilată, astfel că, acţiunea protein kinazei ce le fosforilează pe
amândouă, va produce inactivarea glicogen sintetazei - blocarea glicogenezei şi activarea
fosforilazei - activarea glicogenolizei. În acest fel se obţine un efect unitar, mobilizarea
glicogenului.
3. Reglarea hormonală
Metabolismul glicogenului va fi influenţat de hormonii hiper şi hipoglicemianti. Aceştia,
după legarea de receptorii celulari specifici, declanşează cascade de fosforilări-defosforilări
ce vor afecta starea de fosforilare şi implicit funcţionarea enzimelor cheie din metabolismul
glicogenului.
Prin acest mecanism insulina va stimula glicogenogeneza şi va inhiba glicogenoliza
în ficat şi muşchi, efectul produs fiind scăderea glicemiei şi creşterea rezervelor de glicogen.
Hormonii hiperglicemianţi vor promova acţiuni opuse insulinei, acţiunea lor fiind focalizată
pe ficat şi miocard (glucagon) sau pe muşchi scheletici şi ficat (adrenalină).
Patologia metabolismului glicogenului
Patologia este dată de defecte enzimatice, de natură congenitală, ce afectează buna
funcţionare a enzimelor implicate în diverse etape ale metabolismului glicogenului.
Manifestările patologice se datoresc acumulărilor tisulare de glicogen, formelor anormale
de glicogen sau imposibilităţii de utilizare a acestuia.
În funcţie de tipul enzimei afectate există mai multe boli specifice, cunoscute sub
numele generic de glicogenoze (Tabelul 5).

Tabelul 5. Patologia metabolismului glicogenului

Tip Nume
Enzima afectată Manifestări patologice
glicogenoză maladie
1 V.Gierke Glucozo - 6 -fosfat Hipoglicemie, cetoză
fosfatază
II Pompe Amilo-1,4-glucozidază Glicogenoză generalizată
III Forbes - Enzimă de ramificare Hepatosplenomegalie Glicogen
12
 Cori supraramificat
IV Anderson Enzimă de ramificare Glicogen neramificat
V Mc. Ardle Fosforilază musculară Glicogen muscular de 4% Blocare efort
muscular
VI Hers Fosforilază hepatică Glicogenoză hepatică

Calea pentozofosfatilor
Glucidele nu sunt doar substrate energogene, ele participă la sinteze de nucleotide,
glicolipide şi glicoproteine.
Calea pentozofosfaţilor se desfăşoară în citoplasmă, utilizează ca precursor glucoza–6–
fosfat şi produce riboză–5–fosfat şi NADPH,H+.
Cei doi produşi sunt compuşi foarte importanţi: riboză–5–fosfat utilizată în sinteza de
nucleotide, iar NADPH,H+ este sursa de hidrogen în reacţiile de sinteză.
Sinteza de acizi graşi şi colesterol necesită NADPH,H+ şi din acest motiv ţesuturile în
care se desfăşoară mai intens aceste sinteze, ficat, suprarenale, ţesut adipos, glande sexuale,
glandă mamară în lactaţie, sunt de asemenea sediul căii pentozofosfaţilor. NADPH+H+ este de
asemenea implicat în reacţii antioxidante şi din acest motiv ţesuturile expuse la concentraţii mari
de oxigen: eritrocite, cornee, utilizează intens calea pentozo fosfaţilor.
Calea pentozofosfaţilor cuprinde două etape: oxidativă şi neoxidativă (de recuperare).
În faza oxidativă sunt generaţi produşii căii riboză–5–fosfat şi NADPH,H+. În general,
exceptând etapa de diviziune celulară, necesarul celular de NADPH,H+ este superior celui de
riboză–5–fosfat . Din acest motiv, organismul pentru a nu pierde un potenţial energetic
important, recuperează riboză–5–fosfat prin reconversia acestuia în glucozo – 6- fosfat în cadrul
fazei neoxidative.

Reglarea căii
Calea este activată în aport alimentar, excesul de glucoză permiţând desfăşurarea căii
pentozo fosfaţilor. În ce priveşte reglarea enzimatică, enzimele cheie ale căii sunt glucozo–6–
fosfat dehidrogenaza şi 6– fosfogluconatdehidrogenaza. Acestea sunt activate de NADP şi
insulină şi inhibate de acil–CoA şi hormonii hiperglicemianţi.

Patologie. Deficitul de glucozo–6–fosfat dehidrogenază

Deficitul de glucozo–6–fosfat dehidrogenază se datorează unei mutaţii la nivelul genei
enzimei glucozo–6–fosfat dehidrogenaza. Deşi mutaţia este prezentă în toate celulele, mai
afectate sunt eritrocitele, deoarece nu au altă sursă de NADPH+H+. Deficitul de glucozo–6–
fosfat dehidrogenază se manifestă în special când eritrocitele sunt expuse unui stres oxidativ,
produs de infecţii, medicamente (antimalarice – primachină, sulfonamide, sulfametoxazol,
acetanilidă, acidul nalidixic etc) sau droguri, situaţii în care se produce hemoliză şi
hemoglobinurie. Deficitul este rar în Europa, dar foarte frecvent în Africa, India, Asia de sud–est.

13
1. Faza oxidativă
NADP+ NADPH,H+
H2O H+
G-6-P 6-Fosfogluconolactonã 6-Fosfogluconat
Glucozo-6-P Lactonazã
dehidrogenaza

NADP+ NADPH+H+
CO2

6-Fosfogluconat Ribulozã-5-P
6-Fosfogluconat
dehidrogenaza

2. Faza neoxidativă
6 Ribulozo-5-P
Fosfopentozã Fosfopentozã
epimeraza Fosfopentozã epimeraza
izomeraza

2 Xilulozo-5-P 2 Ribozo-5-P 2 Xilulozo-5-P

Transcetolaza

2 Sedoheptulozo-7-P 2 Gliceraldehidã-3-P

Transcetolaza

2 Eritrozo-4-P 2 Fructozo-6-P

2 Gliceraldehidã-3-P 2 Fructozo-6-P
4 Fructozo-6-P
Gluconeogeneza Gluconeogeneza

Glucozo-6-P + 4-Glucozo-6-P 5-Glucozo-6-P

Bilant

Glucoza este oxidatã complet la CO2 şi NADPH, H+

6 G-6-P+ 12 NADP+ +6 H2O 6 Ribulozo-5-P + 12 NADPH, H+ +6 CO2

5 G-6-P
G-6-P + 12 NADP+ + 6 H2O 6 CO2 +12 NADPH,H+ + Pi

14
 Metabolismul fructozei

În sursele alimentare fructoza se găseşte în miere, majoritatea fructelor, dar sursa

majoritară rămâne zahărul. Deşi fructoza este absorbită mai lent decât glucoza la nivel
intestinal, ea se metabolizează mult mai rapid.
Metabolismul fructozei se desfăşoară diferit în diverse ţesuturi. Astfel în rinichi şi muşchi
fructoza este fosoforilată sub acţiunea hexokinazei formând fructozo 6-fosfat care va intra pe
calea glicolizei. În ficat însă, fructoza este fosforilată la C1 sub acţiunea fructokinazei
obţinându-se fructozo 1-fosfat. Fructozo 1-fosfatul este apoi scindat în dihidroxiaceton-fosfat
şi gliceraldehidă sub acţiunea fructozo 1-fosfat aldolazei (aldolaza B). Dihidroxiaceton-
fosfatul este apoi transformat în gliceraldehid 3-fosfat sub acţiunea triozo fosfat izomerazei,
în timp ce gliceraldehida este fosforilată de o triozo kinază şi ATP formând gliceraldehid 3-
fosfat. Astfel fructozo 1-fosfatul va intra pe calea glicolizei sub formă de gliceraldehid 3-fosfat.
În retină, rinichi, nervi periferici, ţesuturi în care pătrunderea glucozei în celule este
independentă de insulină se utilizează şi calea poliol care implică transformarea glucozei în
sorbitol sub acţiunea aldoz reductazei, enzimă ce utilizează ca şi cofactor enzimatic NADPH.
Sorbitolul este apoi transformat în fructoză sub acţiunea sorbitol dehidrogenazei enzimă cu
cofactor enzimatic NAD+ care se exprimă mai ales în vezicule seminale, ficat şi rinichi. Fructoza
poate fi apoi fosforilată de către hexokinază sau fructokinază fiind utilizată pe calea glicolizei.
La diabetici, unde glicemia are valori mari, calea poliol, ce în mod normal are o activitate
redusă, se va intensifica determinând o producţie sporită de sorbitol. Sorbitolul nu poate
traversa membranele celulare şi prin urmare se va acumula intracelular. El va exercita un efect
osmotic determinând intrarea apei în celule şi în cele din urmă leziuni celulare. De asemenea va
exista o reducere a rezervelor de NADPH ceea ce va diminua sinteza glutationului (şi a NO) şi
în consecinţă va creşte stresul oxidativ care poate determina de asemenea leziuni celulare.
Aceste efecte asociate sintezei sporite de sorbitol la diabetici contribuie la apariţia complicaţiilor
diabetului – cataractă şi retinopatie (acumularea de sorbitol în cristalin), neuropatie, nefropatie,
microangiopatie.
În lichidul seminal, fructoza, în concentraţii de 200 mg%, este principalul monozaharid şi
reprezintă sursa energetică a spermatozoizilor în drumul lor spre ovul. Avantajul utilizării
fructozei în acest caz este că bacteriile, ce ar putea concura cu spermatozoizii pentru surse
energetice, preferă glucoza în locul fructozei.

Patologie
Se datorează deficienţelor congenitale ale enzimelor implicate în metabolizarea fructozei.
Se cunosc în acest sens mai multe boli:
1. Fructozuria esenţială – datorată deficitului de fructokinază hepatică, astfel că fructoza,
nemaiputând fi metabolizată, este eliminată pe cale urinară. Fenomenul este intens după
mese cu surse de fructoză.
2. Intoleranţa ereditară la fructoză – datorată deficitului de aldolază B. Are ca şi
consecinţă acumularea de fructozo-1-fosfat, care inhibând fructoză-1,6-bisfosfat
aldolaza (aldolaza A care catalizează reacţia de formare a fructoză-1,6-bisfosfat din
dihidroxiaceton-fosfat şi gliceraldehid 3-fosfat) produce hipoglicemie severă. De
asemenea blocarea rezervelor de fosfat intracelular sub formă de fructozo 1-fosfat poate
induce o inhibiţie a sintezei proteice, deteriorarea funcţiilor hepatice şi renale, ciroză şi în
cazurile grave, deces. Tratamentul constă în dietă fără fructoză, zaharoză sau sorbitol,
dietă uşurată de faptul că la copii bolnavi se dezvoltă spontan o aversiune faţă de
dulciuri.

15
 Glicogen Glucozã Fructoza
Pi ATP
FRUCTOKINAZÃ
ADP
Glucozã-6-P
Fructozo-1-P

ALDOLAZA B
Fructozã-6-P
Pi

DHAP Gliceraldehidã
Fructozã 1,6 P2

Gliceraldehid-3-P
GLICOLIZÃ

Piruvat Lactat

Acetil-CoA Trigliceride
În veziculele seminale, retină, rinichi, nervi periferici fructoza se poate obţine din glucoză
pe calea poliol:
NADPH, H+ NADP+ NAD+ NADH, H+

Glucozã Sorbitol Fructozã

Aldolaz Sorbitol
reductaza dehidrogenaza

Terapia cu fructoză
Fructoza, administrată intravenos, a fost utilizată ca substitut de glucoză la diabetici. S-a
demonstrat însă că excesul de fructoză produce hiperlactatemie, hipertrigliceridemie şi
hiperuricemie. Acest tratament a fost rapid abandonat deoarece, prin intermediul triozelor fosfat,
fructoza se transforma în glucoză, prin gluconeogeneză, generând hiperglicemie.

Metabolismul galactozei

Sursele alimentare de galactoză sunt: lactoza (din lapte şi produse lactate), glicolipide şi
glicoproteine. După digestie şi absorbţie, galactoza este captată preferenţial de ficat, loc în care
se desfăşoară preponderent metabolizarea galactozei.

16
 Galactozã
ATP

GALACTOKINAZÃ
ADP

Gal-1-P

GALACTOZO-1-P
URIDIL TRANSFERAZÃ

Gluc-1-P UDP- Galactozã

UDP- GALACTOZO - 4 - EPIMERAZÃ

UDP- Glucozã

Reacţia globală
Galactoza + ATP   Glucozo – 1 – fosfat + ADP
Galactoza are rol în sinteza de lactoză (în glanda mamară), galactolipide, glicoproteine şi
mucopolizaharide .

Patologie
Testul de încărcare cu galactoză este o metodă de explorare a funcţiei hepatice,
galactoza apărând în urină în caz de funcţie deficitară.
Galactozemia congenitală (incidenţă 1 : 40 000) este o boală autozomal recesivă dată
de un deficit al enzimei galactozo 1-fosfat uridil transferează.
Acest deficit produce acumularea de galactoză şi galactoză-1-fosfat după ingestia de
lapte sau alte alimente ce conţin galactoză.
Boala se manifestă prin disfuncţii hepatice cu icter, vomă, letargie, deficienţe mentale şi
cataractă.
Cataracta se datorează transformării galactozei, în exces, în galactitol, sub acţiunea
reductazei din cristalin. Acumularea galactitolului în cristalin produce cataracta. Terapia aplicată
constă în esenţă în instituirea, cât mai timpurie, a dietei fără lapte.

Metabolismul acidului glucuronic

Acidul glucuronic se obţine prin oxidarea grupării hidroxil, de la atomul de carbon 6 al
glucozei, la grupare carboxil. Biosinteza se desfăşoară preponderent în ficat, rinichi, intestin.

dehidrogenare
UDP - Glucozã UDP - glucuronat Acid glucuronic

2 NAD+ 2 NADH + H+ UDP

Acidul glucuronic are rol în detoxifiere şi în procese de sinteză. Procesul de detoxifiere–

eliminare costă în legarea acidului glucuronic de compusul ce se doreşte a fi eliminat,
17
formându-se glucuronoconjugaţi, compuşi mai puţin toxici, dar cu solubilitate crescută, fapt ce
permite eliminarea rapidă a acestora din organism. Glucuronoconjugarea se realizează printr-o
legătură  glicozidică între gruparea -OH glicozidic a acidului glucuronic şi funcţiuni organice
(hidroxil, carboxil, amino) ale unor compuşi endogeni (hormoni, bilirubină) sau exogeni
(medicamente sau substanţe toxice. De exemplu bilirubina prehepatică, insolubilă, este
conjugată cu acidul glucuronic în ficat, dând un produs de conjugare, bilirubina diglucuronid,
solubilă, ce va fi eliminată pe cale biliară. În cazul rolului în sinteze, amintim sinteza de
glicozaminoglicani, acid hialuronic, heparină, acid gulonic. În cazul transformării în acid gulonic,
apare o patologie numită pentozurie esenţială.
Acid glucuronic   acid gulonic   L-xiluloza   Xilitol   D-xiluloza
 calea pentozo fosfaţilor

Pentozuria esenţială se datoreşte unui deficit congenital al enzimei ce, transformă xilitolul
în D-xiluloză, ca urmare L-xiluloza se va elimina masiv pe cale urinară.

Metabolismul hexozaminelor
Cele mai importante hexozamine sunt glucozamina (2-amino-2-deoxiglucoza) şi
galactozamina (2 amino–2-deoxigalactoza). Acestea, de obicei sub formă N-substituită, întră în
constituţia glicozaminoglicanilor, a acizilor sialici şi a glicoproteinelor. Sinteza lor are ca
precursor fructoza -6 fosfat ( F-6-P ) .
GLN
Mutaza
F- 6 - P N - Acetil glucozaminã -1- P
UTP

Acetil- CoA UDP - N acetilglucozo

pirofosforilazã
PP

UDP - N-acetilglucozaminã

epimeraza

sinteze UDP - N acetil galactozaminã

Acizii sialici = N-acetil-glucozamină-6-fosfat + acid piruvic ( PEP ) + CTP

Glicemia şi reglarea ei
Concentraţia normală a glucozei este cuprinsă între 65 - 120 mg/dL. Concentraţia creşte
după prânz la valori cuprinse între 120-140 mg/dL şi scade în post la 60 - 70 mg/dL. Valori mai
mici de 40 mg/dL instituie coma hipoglicemică (administrarea de doze prea mari de insulină la
pacienţi diabetici, insulinom), iar mai mari de 126 mg/dL sunt caracteristice diabetului (glicemia
a jeun). Coma ceto-diabetică (cetoacidoza diabetică) şi coma diabetică hiperosmolară
(sindromul hiperglicemic hiperosmolar) pot apărea la valori ale glicemiei cuprinse în intervalul
250 -1500 mg/dL. Menţinerea constantă a glicemiei se numeşte homeostazie glucidică.
Homeostazia glucidică asigură permanent glucoza necesară ţesuturilor glucozodependente,
precum şi producerea sau stocarea acesteia. Ea se realizează utilizând mecanisme fiziologice
şi biochimice, Dintre cele fiziologice amintim declanşarea senzaţiei de foame în hipoglicemie şi
glicozuria în hiperglicemie mai mare de 180 mg/dL.

18
 În ce priveşte mecanismele biochimice implicate în reglarea glicemiei, acestea depind de
starea fiziologică, raportată la aportul alimentar, postprandial precoce sau post prandial tardiv.
Post prandial precoce, excesul de glucoză din surse alimentare impune utilizarea
acesteia şi stocarea excesului sub formă de glicogen sau lipide. Această etapă este dominată
de acţiunea insulinei. Aceasta creşte permeabilitatea tisulară pentru glucoză, iar la nivel celular
stimulează metabolizarea glucozei pe căi metabolice ca: glicoliza, glicogenogeneza, calea
pentozofosfaţilor, sinteza de acizi graşi şi trigliceride. În acelaşi timp insulina inhibă căile
metabolice ce produc sau scot glucoza din rezerve ca: gluconeogeneza, glicogenoliza, lipoliza.
Acţiunea insulinei se realizează prin reglarea activităţii (fosforilare–defosforilare) sau a sintezei
a enzimelor cheie ale căilor metabolice controlate.
Post prandial tardiv (stare de foame) apare un deficit de glucoză, urmare a lipsei de aport
alimentar, fapt ce impune producerea de glucoză şi utilizarea de surse energetice alternative.
Această etapă se caracterizează prin acţiunile hormonilor hiperglicemianţi concomitent cu
stoparea secreţiei de insulină. Aceştia exercită efecte opuse insulinei stimulând atât căile
metabolice ce produc glucoză: gluconeogeneză hepatică şi renală, glicogenoliză hepatică şi
musculară, cât şi pe cele ce moblizează surse energetice alternative: lipoliză în ţesutul adipos,
catabolismul acizilor graşi în muşchi, proteoliză la nivel muscular. În acelaşi timp, inhibă căile
metabolice ce utilizează glucoza. Dintre hormonii hiperglicemianţi, mai importanţi sunt:
glucagonul, ce acţionează preferenţial la nivel hepatic, catecolaminele, ce acţionează
preferenţial la nivel muscular, glucocorticoizii, tiroxina, hormonul de creştere.

Patologie
Principala maladie produsă de modificările patologice ale metabolismului glucidic este
diabetul zaharat. Boala afectează peste 10% din populaţie, incidenţa bolii crescând de la an la
an. Se deosebesc două tipuri majore de diabet zaharat:
- diabetul de tip I, insulino-dependent sau juvenil, apare ca urmare a unei distrucţii
progresive a celulelor β pancreatice prin mecanisme autoimune mediate celular şi
determină un deficit absolut al secreţiei insulinice. Se întâlneşte frecvent în copilărie şi la
adulţi tineri dar se poate manifesta la orice vârstă chiar şi la 80 – 90 de ani (rar). Se
tratează prin administrare de insulină. Reprezintă aproximativ 5% - 10% din cazurile de
diabet.
- diabetul de tip II, insulino independent sau de maturitate, se caracterizează prin
creşterea rezistenţei tisulare la acţiunea insulinei dar şi prin disfuncţia celulelor β
pancreatice. Iniţial, secreţia de insulină este crescută încercând să compenseze
creşterea rezistenţei tisulare la insulină, după care producţia de insulină va diminua şi se
va instala hiperglicemia. Diabetul de tip II se asociază frecvent cu obezitate centrală sau
viscerală cât şi cu alţi factori de risc cardiovascular cum sunt: hipertensiunea,
dislipidemie caracteristică cu trigliceride serice crescute şi valori scăzute ale HDL-
colesterolului.
În ambele cazuri de diabet apar stări hiperglicemice ce pot evolua generând glicozurie,
cetonurie, acidoză, comă diabetică.
Alte tipuri tipuri de diabet sunt: diabetul gestaţional, diabetul congenital – determinat de
mutaţii genice ce induc disfuncţia celulelor β pancreatice (mutaţii punctiforme ale ADN
mitocondrial, mutaţii ale genei canalului de potasiu sensibil la ATP, KATP ce este implicat în
reglarea secreţiei de insulină a celulelor β pancreatice), diabetul consecutiv unor boli ce
afectează pancreasul (pancreatită, fibroză chistică).
Metode de explorare a homeostaziei glicemice
Investigarea echilibrului metabolismului glucidic în diabetul zaharat cuprinde:
determinarea glicemiei à jeun, evidenţierea glicozuriei, testul de toleranţă la glucoză,
determinarea hemoglobinei glicozilate şi a proteinelor serice glicozilate, determinarea nivelului
seric al insulinei şi eventual al peptidului C.
19
Cadre de predare: Anghel Andrei: biochim@umft.ro Sisu Eugen: sisueugen@umft.ro Seclaman Edward: eseclaman@umft.ro
Toate întrebările vor fi adresate cadrului de predare corespunzător fiecărei serii la adresa de email furnizată.

METABOLISMUL LIPIDIC
Digestia şi absorbţia

Aportul zilnic de lipide este de 100-150 grame, din care 90 - 95% trigliceride, iar restul
colesterol, fosfolipide şi vitamine liposolubile. În cavitatea bucală şi în stomac se secretă lipaze
active în domeniul de pH = 3-6. În timpul meselor, proteinele alimentare tamponează parţial pH-ul
acid din stomac, permiţând acţiunea acestor lipaze. Acestea hidrolizează triacilglicerolii la
diacilgliceroli şi acizi graşi cu catenă scurtă şi medie. Aceşti acizi cu catenă scurtă, relativ hidrofili,
se absorb prin peretele intestinal ajungând în vena portă. La nou născut lipaza bucală şi gastrică
hidrolizează circa 30% din lipidele din laptele matern. Diacilglicerolii şi acizii graşi cu catena lungă
trec în duoden, unde vor fi acţiona lipazele din intestin. În duoden digestia este rezultatul acţiunii
conjugate a lipazelor din sucul pancreatic, a sărurilor biliare şi a pH-ului alcalin.
Astfel, sărurile biliare, compuşi puternic tensioactivi, joacă rol de detergenţi, emulsionând
picăturile lipidice mari în particule cât mai mici, care permit accesul cât mai direct al lipazelor .
pH-ul slab alcalin va modifica spre dreapta echilibrul reacţiei de hidroliză al acilglicerolilor,
datorită transformării acizilor graşi (produşi de reacţie) în săpunuri prin reacţia cu mediul alcalin , În
plus, săpunurile formate, compuşi tensioactivi, vor participa de asemenea la emulsionarea lipidelor
în lumenul intestinal .
Pentru ca lipaza pancreatică să poată acţiona asupra acilglicerolilor, aceştia formează cu
sărurile biliare un miceliu, în care sărurile biliare au grupările –OH orientate spre exterior leagă
lipaza. Acţiunea lipazei va fi favorizată de prezenţa colipazei pancreatice, proteină ce realizează
asocierea dintre lipază şi miceliu lipidic. În acest mod se realizează atât dispersia picăturilor lipidice,
cât şi contactul lipid – lipază. Acţiunea de dispersie a picăturilor lipidice este accelerată de sărurile
acizilor graşi, de lizolecitine şi de proteinele degradate.
În cursul digestiei lipaza pancreatică hidrolizează specific legăturile esterice din poziţiile 1 şi 3
din trigliceride, proces în urma căruia rezultă 2 molecule de acizi graşi şi 2-monoacilglicerol. Circa
75% din trigliceridele digerate sunt transformate şi absorbite sub formă de 2-monoacilgliceroli, în
timp ce restul de 25%, deşi se transformă iniţial în 2-monoacilglicerol, izomerizează apoi la 1-
monoacilglicerol care, sub acţiunea lipazei, hidrolizează la glicerol şi acid gras.
În acest fel, digestia trigliceridelor produce 2-monoacilglicerol, acizi graşi şi glicerol.

Fosfolipidele sunt hidrolizate de fosfolipazele din sucul pancreatic, mai întâi în poziţia 2,
rezultând lizolecitine, apoi în restul poziţiilor cu producerea de acizi graşi, glicerol şi aminoalcooli.

Colesterolul se găseşte sub formă de colesterol esterificat (alimente, bilă, celule

descuamate) care sub acţiunea colesterol esterazei se transformă în colesterol liber şi acizi graşi.

Absorbţia
Micelele ce conţin acizii graşi şi colesterol fac contactul cu microvilii celulelor epiteliale la
nivelul regiunii proximale a jejunului, permiţând 2-monoacilglicerolilor şi aciziior graşi să traverseze
peretele intestinal, utilizând transportori specifici.
Glicerolul, care este o moleculă hidrofilă, va traversa peretele intestinal, utilizând canale
transmembranare numite aquagliceroporine. Deoarece acizii graşi liberi sunt toxici pentru celulă, la
nivelul citoplasmei ei sunt ataşaţi de proteine specifice numite FABP (fatty acid binding proteins).
Formarea chilomicronilor
În celula intestinală, pe seama lipidelor absorbite,are loc resinteza de trigliceride, fosfolipide
şi esterificarea colesterolului. Acizii graşi sunt mai întâi activaţi la acil–CoA în reticulul endoplasmic:

1
 Acil-CoA
sintetaza
R COOH + CoA-SH R C SCoA
O
ATP AMP + PPi 2Pi

Pirofosfataza
Glicerolul este activat prin fosforilare la glicerol–3–fosfat. Utilizând ca precursori 2-
monoacilglicerol, glicerol-3-fosfat şi acil CoA se vor resintetiza trigliceride. Colesterolul, sub acţiunea
enzimei acil-CoA-colesterol-aciltransferază (ACAT), este esterificat cu diverşi acizi. Trigliceridele
resintetizate împreună cu alte tipuri de lipide (fosfolipide, colesterol, esteri de colesterol, vitamine
liposolubile) şi proteine (apo B-48 şi apo C-2) vor fi încapsulate în particule lipoproteice specifice,
numite chilomicromi. Acestea se prezintă ca picături grase cu un diametru de 1 micron şi densitatea
de 0,95 grame / cm3 şi care conţin 2% proteine şi 98% lipide, dintre care 88% trigliceride, 8%
fosfolipide, 3% colesterol esterificat şi 1% colesterol liber.
Acizii graşi cu catenă scurtă şi glicerolul trec direct în vena portă.
Chilomicromii sunt secretaţi extracelular, colectaţi de vasele limfatice locale şi transportaţi la
nivelul venei subclaviculare stângi de unde vor intra în circulaţia sanguină. Postprandial precoce,
plasma are un conţinut ridicat de chilomicroni, ceea ce îi conferă un aspect albicios, opalescent. La
nivelul capilarelor tisulare, dar nu şi în creier şi ficat, se găseşte enzima lipoproteinlipaza, care se
ataşează printr-un braţ proteoglican heparan–sulfat de suprafaţa capilarului endoteliului. La trecerea
chilomicronilor, trigliceridele din componenţa acestora sunt hidrolizate de lipoproteinlipază până la
acizi graşi şi glicerol, din care majoritatea migrează în ţesut. Lipoproteinlipaza poate fi solubilizată
prin injectarea de heparină, astfel că evaluarea activităţii lipoproteinlipazei în laborator se face prin
analiza activităţii înainte şi după injectarea de heparină.
În urma acţiunii lipazei, majoritatea componentelor din chilomicroni trec în ţesuturi,
chilomicronii îşi reduc volumul cu 90%, plasma redevenind limpede (clarificarea plasmei).
După hidroliza trigliceridelor la nivel tisular, chilomicronii reziduali sunt captaţi de ficat, unde
restul componentelor, fosfolipide şi colesterol esterificat, sunt hidrolizate la componentele de bază.
Timpul de viaţă al chilomicronilor, de la secreţie enterocitară până la endocitoza hepatică, este de
aproximativ o oră.
În continuare metabiolismul componentelor lipidice se desfăşoară la nivel intracelular.
Căile de metabolizare ale lipidelor pot fi sumarizate astfel:

2
 Catabolismul acizilor graşi

Acizii graşi sunt constituenţi obligatorii ai tuturor categoriilor de lipide. Sunt de asemenea
moleculele organice din organism cu cel mai ridicat potenţial energetic, fapt ce explică şi utilizarea
trigliceridelor ca formă de depozitare a energiei în ţesutul adipos. Oxidarea totală a 1 mol acid
palmitic eliberează 2338 kcal, în timp ce oxidarea a 1 mol glucoză eliberează 686 kcal/mol.
Catabolismul acizilor graşi are loc în toate ţesuturile, cu excepţia creierului şi a eritrocitelor
(ţesuturi glucozo dependente). Catabolismul se defăşoară intramitocondrial, într-o zonă învecinată
cu catena respiratorie, fapt ce uşurează transferul de hidrogen, rezultat din dehidrogenarea acizilor
graşi, direct la catena respiratorie. Pentru a putea fi catabolizaţi la nivel mitocondrial, acizii graşi din
citoplasmă trebuie să parcurgă următoarele etape:
Activarea acizilor graşi
Se desfăşoară la nivelul membranei mitocondriale externe şi constă în reacţia:
tiokinază
Acid gras + CoA-SH + ATP    acilS-CoA + AMP + PPi
pirofosforilază
PPi      2Pi
Hidroliza pirofosfatului asigură ireversibilitatea procesului, precum şi formarea legăturii macroergice
acil  S-CoA .

Transportul în mitocondrie
AcilS-CoA cu catenă scurtă pot traversa direct membrana mitocondrială, în timp ce acilS-CoA cu
catenă medie şi lungă utilizează un transportor specific, numit carnitină:
CH3
+
CH N CH2 CH CH2 COO
3

CH3 OH Loc de legare al Acil-CoA

Carnitina
Acid gras
CoASH

Pirofosfatazã ATP

2P PP + AMP CITOPLASMÃ

Acil-CoA
Membranã externã sintetazã Carnitin
palmitoil-transferazã I

Acil-CoA
Spaţiul intermembranar
Carnitinã Acil-carnitinã

Carnitin
Carnitin
Membranã internã acil-carnitin
Palmitoil-Transferaza II
translocaza

Matrice mitocondrialã CoA

acil - carnitinã
Acil - CoA

Carnitinã
- OXIDARE

3
 Deficitul de carnitină, cauzat de un proces defectuos în biosinteză, transport, eliminare
urinară, apare în general la prematuri şi generează hipoglicemie, hipocetonemie, slăbiciune
musculară, degenerarea grasă a ficatului. Deşi absorbţia carnitinei din aport extern este slabă,
totuşi, carnitina este utilizată de sportivi pentru accelerarea beta – oxidării şi obţinerii astfel de
energie suplimentară.

 - Oxidarea
 - Oxidarea este principala cale de catabolizare a acizilor graşi, transformând acil–CoA în
acetil–CoA, iar echivalenţii reducători rezultaţi transportaţi şi de NADH+H+ şi FADH2, sunt transferaţi
direct catenei respiratorii situată în imediata vecinătate a enzimelor -oxidării.

4
 O
R CH2 CH2 C S-CoA ( palmitoil )
Acil - CoA
Cn atomi Acil-CoA FAD 1,5~P
dehidrogenaza
FADH2 H2O

Trans - enoil - CoA R CH CH C ~S - CoA

Enoil-CoA H2O
hidrataza

 hidroxi R CH CH2 C ~ S-CoA

acil-CoA
O
OH
NAD+
(L)  - HidroxiacilCoA 2,5~P
dehidrogenaza
NADH,H+ H2O

O O
- cetoacilCoA R C CH2 C ~ S-CoA

CoA-SH

-cetoacil-CoA-acetil-transferazã (tiolazã)

cetogenezã
O
Acil Co-A CH3 C ~ S - CoA sintezã colesterol
Cn-2
sintezã acizi grasi
Ciclul Krebs
Ecuaţia generală a oxidării acizilor graşi este:

CH3 ( CH2 ) CH2 CH2 CO ~ SCoA + HOH + FAD + NAD+ + CoASH

n

CH3 ( CH2 )n-2 CO ~ SCoA + CH3 CO ~SCoA + FADH2 + NADH + H

sau în cazul oxidãrii acidului palmitic:

CH3 ( CH2 ) CO ~SCoA + 7 CoA - SH + 7 NAD+ + 7 FAD +7 H2O
14

8 CH3 CO ~SCoA + 7 FADH2 + 7 NADH + H+

Succesiunea de reacţii, prin care se detaşează o moleculă de acetil–CoA din acil–CoA cu n

atomi de carbon, se repetă de n/2 – 1 ori, rezultatul final fiind n/2 molecule de acetil–CoA. Calea
metabolică descrisă mai sus este valabilă pentru acizii graşi saturaţi cu număr par de atomi de
carbon.

5
 Bilanţul şi randamentul energetic al  - oxidării

Ecuaţia generală a -oxidării acidului palmitic este:

O

H3C (CH2 ) C S-CoA + 7 CoA - SH +7 NAD+ + 7 FAD + 7 H2O 8 CH3 CO S-CoA +

14

+ 7 FADH2 + 7(NADH +H+)

Moleculele de acetil – CoA vor fi oxidate în ciclul citric, conform ecuaţiei :

CH3 C S-CoA + 3 NAD+ + FAD+ + ADP + Pa + 2 H2O 2 CO2 + 3(NADH+ H+) +

+FADH2 + ATP + CoA - SH

Prin
oxidarea a 8 molecule de acetil–CoA în ciclul citric, urmată de fosforilarea oxidativă de lanţ
respirator se vor produce circa 108 molecule ATP:

TOTAL 24 NADH,H+ + 7 NADH,H+ 31 NADH x 2,5 ATP 77,5 ATP

7 FADH2 + 8 FADH2 15 FADH2 x 1,5 ATP 22,5 ATP

Fosforilare oxidativã de substrat 8 ATP

108 ATP

Consum ATP activare Acil -CoA - 2 ATP

106 ATP

Ecuatia globalã:

CH3 ( CH2 ) + 23 O2 + 106 Pa + 106 ADP 16 CO2 + 122 H2O + 106 ATP
14 COOH

CH3 ( CH2 )14COOH + 23 O2 16 H2O + 16 CO2 Go' = - 2338 kcal/mol

106 ADP + 106 Pi 106 ATP + 106 H2O  Go' = - 941,7 kcal/mol

941.7
 100 = 33%
2338

6
 Patologia - oxidării
Principala patologie se datoreşte deficitului congenital al acil–CoA– dehidrogenazei ce
oxidează acizi graşi cu catenă medie, 5–10 atomi de carbon (există enzime specifice şi pentru acizii
graşi cu catenă scurtă şi lungă). Principalul simptom al bolii, până la vârsta de 2 ani, este
hipoglicemia în perioadele dintre mese. În caz de infecţii, când copilul mănâncă puţin, boala poate fi
fatală, deoarece creierul depinde de gluconeogeneza hepatică. La autopsie boala este confirmată şi
prin infiltraţia grasă a ficatului. La restul pacienţilor se impune evitarea de posturi alimentare lungi şi
se administrează carnitină.

 - oxidarea
Este o cale secundară de catabolism a acizilor graşi ce constă în oxidarea acizilor în poziţia
carbon , faţă de gruparea acil. Are semnificaţie în metabolizarea acidului fitanic (acid 3,7,11,15–
tetrametilhexadecanoic), provenit din lapte, grăsimi animale (rumegătoare) şi clorofilă (conţine
alcoolul numit fitol).
Prezenţa radicalului metil în poziţia  nu permite -oxidarea, astfel că acidul suferă mai întâi
o -oxidarea, cu eliminarea unei molecule de CO2, urmată apoi de  oxidări normale. Defectul
congenital prin care  oxidarea este blocată stă la originea unei maladii rare, numită boala lui
Refsum, în care pacientul acumulează acid fitanic în lipide. Boala se manifestă prin tulburări
neurologice (ataxia cerebeloasă, surditate nervoasă, etc). Terapia constă în dietă fără vegetale
verzi, lapte şi carne de rumegătoare, alimente ce conţin cantităţi mari de acid fitanic.

Oxidarea acizilor graşi în peroxizomi

Se consideră că în peroxizomi debutează -oxidarea acizilor graşi cu catenă lungă, cu peste
20 de atomi de carbon, acizi ce nu sunt oxidaţi în mitocondrie. Aceştia sunt oxidaţi până la stadiul
de octanoil-CoA, după care oxidarea va continua în mitocondrii. Implicarea peroxizomilor în
metabolismul lipidic este dată de faptul că medicamentele ce scad nivelul trigliceridelor în sânge,
cresc în paralel nivelul peroxizomilor. O particularitate a procesului, o constituie prima etapă a
oxidării, catalizată de un sistem oxidazic, generator de apă oxigenată. Sistemul nu este sensibil la
cianură.

O
CH3 (CH2 ) CH2 CH2 C
n
SCoA
catalaza
H2O2 flavoproteina

O2 flavoproteina H2

CH3 (CH2 ) CH CH C SCoA

n
O
Absenţa congenitală a peroxizomilor produce sindromul Zellweger, maladie fatală în primele
6 luni de viaţă.
În cazul acizilor cu număr impar de atomi de carbon -oxidarea se desfăşoară
asemănător, cu excepţia ultimei etape, când ultimul acil–CoA rezultat este propionil–CoA, în loc de
butiril–CoA. Catabolismul propionil–CoA se va desfăşura în continuare pe o cale diferită, ce
cuprinde reacţiile:

7
 O propionil-CoA
carboxilaza
CH3 CH2 C S-CoA + CO2 + ATP +H2O CH3 CH CO S-CoA
(biotinã)
COOH
propionil - CoA -ADP -Pa
metil malonil

metil malonil-mutaza
CH3 CH CO S-CoA O
COOH ( B12 ) 5' dezoxiadenozil
cobalamina HOOC CH2 CH2 C S-CoA
metil malonil-CoA succinil - CoA

tiokinaza (Krebs)
succinil - CoA succinat + GTP +CoA-SH

GDP P

Oxidarea acizilor graşi nesaturaţi

Acizii graşi nesaturaţi (oleic, linoleic, linolenic, arahidonic etc) sunt catabolizaţi normal prin -
oxidare, până când scurtarea catenei cu câte doi atomi de carbon ajunge la formarea unui
intermediar ce conţine o dublă legătură în poziţia cis C - C şi nu în poziţia normală trans C - C.

O
CH3 ( CH2 ) CH CH ( CH2 ) C S CoA Oleil - CoA
7 7

3 CH3 CO S CoA
CH3 ( CH2 ) CH CH CH2 CO SCoA Cis enoil - CoA ( 
7
enoil - CoA
izomerazã )

CH3 ( CH2 ) CH2 CH CH CO S-CoA Trans - enoil CoA ( )

7

hidroxilare, dehidrogenare, tiolizã

În acest mod enoil-CoA izomeraza modifică atât poziţia cât si orientarea dublei legături,
permiţând astfel reluarea normală a procesului de -oxidare. Bilanţul energetic al catabolismului
acizilor graşi nesaturaţi este asemănător cu cel al acizilor graşi saturaţi, mai puţin formarea unei
molecule de FADH2 pentru fiecare dublă legătură deja existentă.

Biosinteza acizilor graşi

Excesul de calorii, de obicei de natură glucidică, se stochează prin convertire în acizi graşi
şi se depozitează sub formă de trigliceride în toate ţesuturile, dar predominant în ţesutul adipos.
Precursorul sintezei este acetil–CoA, compus ce provine din catabolismul glucidic în
principal şi din cel proteic în secundar.
Condiţiile necesare desfăşurării biosintezei sunt:

8
 - saturarea ciclului citric (asigurarea necesarului energetic)
- asigurarea necesarului de acetil CoA la locul sintezei
-
asigurarea necesarului de hidrogen, transportat de NADPH,H+
-
funcţionarea normală a enzimelor procesului de biosinteză
Localizarea procesului depinde de tipul de biosinteză. Astfel procesul de de sinteză de novo
are loc în citoplasmă, în timp ce alungirea catenei acizilor existenţi se realizează în mitocondrii şi în
reticulul endoplasmic.
Acil - CoA
NADP+

Pentozo-fosfati
Glucozã
NADPH,H+
Malonil Co-A
NAD+

ATP Acetil - CoA

NADH,H+ carboxilaza
CO2

Acetil-CoA

NADPH,H+ NADP+ NAD+ NADH,H+

Piruvat Malat Malat

Oxaloacetat
Enzima malicã
CO2 dehidrogenaza
ADP+Pi Citrat
liaza
ATP
CoA
Citrat
citoplasma

mitocondrie
ATP exces
_
Piruvat piruvat
CO2 dehidrogenaza
ATP
piruvat
carboxilaza
Acetil-CoA Izocitrat
ADP+P dehidrogenaza

Oxaloacetat Citrat
Ciclul Krebs

Procese premergătoare sintezei. Acetil–CoA se consumă în primul rând în ciclul citric,

unde în prima etapă (ireversibilă) condensează cu acidul oxalacetic, formând acidul citric.
Asigurarea necesarului de energie duce la saturarea ciclului citric prin acţiunea inhibitoare a ATP
asupra izocitratdehidrogenazei, fapt ce generează acumulare de acid citric.
Acetil–CoA, formată în mitocondrie, nu poate traversa membrana mitocondrială, astfel că
excesul de acetil CoA va trece în citoplasmă (sediul sintezei acizilor graşi) utilizând citratul ca
sistem de navetare. Astfel, citratul poate traversa membrana mitocondrială, iar în citoplasmă se
scindează în acetil CoA şi oxaloacetat. Acetil CoA va fi utilizat în sinteza de acizi graşi, în timp ce
oxaloacetatul va fi retransformat în piruvat şi retrimis în mitocondrie, unde va forma o nouă moleculă
de acid citric.
Transportul prin intermediul acidului citric reprezintă legătura dintre ciclul citric şi biosinteza
acizilor graşi, atât în ce priveşte asigurarea necesarului de acetil–CoA cât şi a echivalenţilor

9
reducători. Practic, ciclul de reacţii, prin care se transportă o moleculă de acetil – CoA din
mitocondrie în citoplasmă, va avea următorul bilanţ:

NADH+H+ + NADP+ + ATP + H2O 

 NAD+ + NADPH+H+ + ADP + PI

Astfel, în cazul sintezei unei molecule de acid palmitic, vor fi necesari 8 molecule de acetil-
CoA şi 14 de NADPH,H+, din care 8 NADPH,H+ formaţi la transportul în citoplasmă a celor 8
molecule de acetil CoA, iar restul de 6 NADPH,H+ fiind asiguraţi de calea pentozofosfaţilor.
După asigurarea cu reactanţi, acetil–CoA şi NADPH,H+, în citoplasmă se va desfăşura
sinteza acizilor graşi, ce cuprinde două etape:
- sinteza malonil–CoA
- sinteza acil–CoA (biosinteza propriu–zisă)

Sinteza malonil CoA

Deşi acetil CoA, furnizează toţi atomii de carbon din constituţia acizilor graşi, nou sintetizaţi,
procesul de sinteză necesită participarea CO2.
Acetil CoA carboxilaza
CH3-COSCoA + ATP +CO2 HOOC-CH2-COScoA + ADP + PI
Mn2+

AcetilCoA carboxilază are ca grupare prostetică biotina, de care se leagă prin intermediul
unei grupări -amino a unui rest de lizină.
Reacţia cuprinde etapele:

HCO3- + ATP + biotin – enzimă  carboxibiotin – enzimă + ADP + Pi

Carboxibiotin – enzimă + acetil CoA  malonil – CoA + biotin – enzimă

Carboxilarea acetil CoA este etapa reglatoare a biosintezei acizilor graşi, acetil-CoA-
carboxilaza fiind enzima de ritm a căii metabolice.
Enzima activă are o structură polimerică, fiind activată de citrat şi inhibată de palmitoil-CoA.
Enzima mai este reglată şi prin procesul de fosforilare–defosforilare, forma activă fiind cea
defosforilată. Acest tip de reglare se găseşte sub control hormonal, insulina stimulând defosforilarea
enzimei, deci are un efect activator, în timp ce glucagonul stimulează fosforilarea, înhibând
activitatea enzimei.

Sinteza acil-CoA (biosinteza propriu zisă)

Procesul se desfăşoară sub acţiunea unui complex multienzimatic numit acid gras sintetază.
Acesta are o structură dimerică, fiind format din doi monomeri identici, aşezaţi complementar pe
sistemul cap–coadă. Fiecare monomer conţine 7 domenii catalitice diferite, ce acţionează succesiv.
Transferul intermediarilor de reacţie de la un domeniu catalitic la altul se realizează de către
proteina transportoare de acil (PTA), ce leagă tioesteric intermediarii acil la nivelul unei grupări
prostetice de 4–fosfopantoteină (Pan–SH). Unul din domeniile catlitice,  - cetoacil sintetaza, are
de asemenea un situs de legare -SH pentru intermediarii acil la nivelul unui rest de cisteină (Cis–
SH). În acest fel fiecare monomer al acid gras sintetazei poate fi reprezentat ca având 2 centre de
legare pentru intermediarii de reacţie:

HS Pan MONOMER Cis SH

PTA  - CETOACIL SINTETAZĂ

Ciclul de reacţii 1- 4 se repetă de 7 ori, de fiecare dată fiind implicat un nou rest de malonil
S-CoA, până când se formează palmitoil S-CoA. Acesta este detaşat din complexul

10
multienzimatic de o enzimă specifică, deacilaza (tioesteraza). Se remarcă faptul că cele două
subunităţi monomerice ale acid gras sintetazei lucrează complementar: produsul unui ciclu de
reacţii de la un monomer, de exemplu butiril  S-CoA, este preluat de cel de-al doilea monomer, ce
îl supune unui alt ciclu de reacţii prin care se transformă în caproilS-CoA, după care îl transferă din
nou primului monomer ş.a.m.d. Putem spune că cele două subunităţi monomerice ale complexului
enzimatic sintetizează concomitent 2 molecule de acid gras.
* *
H3C C SCoA + 7 HOOC CH2 C SCoA + 14 NADPH,H+ + 7ATP

O O
* *
CH2 (CH2) 13 COOH + 7 CO2 + 6 H2O + 8 CoASH + 14 NADP + 7 ADP + 7 Pi
+
CH3

AcetilCoA reprezintă amorsa (molecula primer) a viitoarei molecule de acid gras, restul
atomilor provenind din moleculele de malonilCoA. Ecuaţia globală a procesului poate fi astfel
considerată:
acid gras sintetaza
8 Acetil-CoA + 14 NADPH + 14H+ +7 ATP
7 CO2
7 CO2
8 PTA - SH 8 PTA - SH

CH3(CH2)14COOH + 8 CoASH + 14 NADP+ + 7 ADP +7 Pa +6 H2O

În glanda mamară şi în ficat în loc de aceti~CoA se poate porni şi de la butiril CoA, în timp
ce propionil CoA amorsează reacţia de sinteză a acizilor graşi cu catenă lungă şi număr impar de
atomi de carbon în moleculă. Tot în glanda mamară mai există tioesteraze specifice pentru acizi
graşi cu 8, 10, 12 atomi de carbon, acizi ce apar în lipidele din lapte.

11
 HS - Pan Cis - SH
HS - Cis Pan - SH
Acetil CoA transacilazã
CH3 C ~ SCoA
O
O
Cis-S-C CH3
Pan - SH

Maloniltransacilazã
O

HOOC CH2 C ~ SCoA

O
Cis S C CH3
Pan S C C COOH
H2
O
CO2  - cetoacil sintetazã 1

Cis - SH O O
Pan - S - C CH2 C CH3
NADPH + H+
 cetobutiril - PTA reductazã 2
NADP+
Cis - SH O OH
Pan - S - C CH2 CH CH3

H2O  - hidroxiacil deshidrataza 3

Cis - SH O
Pan - S - C CH CH CH3
NADPH + H+ (  - enoil butiril )
4
NADP+
enoil reductazã

Cis - SH O
Acil ~ S Cis Pan - S - C CH2 CH2 CH3

O Tioesterazã butiril PTA

CH3 CH2 CH2 C
Cis S C CH2 CH2 CH3
Pan - SH O
Deacilazã Dupã 7 cicluri
Acid Palmitic HS Cis - SH
Sinteza acizilor graşi

12
 Reglarea biosintezei acizilor graşi
Din punct de vedere metabolic biosinteza acizilor graşi este un proces caracteristic fazei
anabolice şi depinde de disponibilul de ATP şi NADPH, H+. Enzima ce controlează calea metabolică
este acetil–CoA–carboxilaza. Enzima este reglată prin procesul de fosforilare–defosforilare (forma
activă–defosforilată), având ca efectori alosterici pozitivi citratul şi glicerofosfatul, iar ca efector
alosteric negativ acil-CoA (reglare feed back prin produs final).
Insulina stimulează procesul de sinteză al acizilor graşi atât direct, stimulând activitatea
enzimelor acil-CoA-carboxilaza şi ATP-citrat-liaza, cât şi indirect, prin stimularea căilor metabolice
ce furnizează molecule precursori pentru sinteză: calea pentozo fosfaţiNADPH, H+ şi catabolismul
oxidativ complet al glucozeiacetil-CoA .
Hormonii hiperglicemianţi, adrenalină şi glucagon, inhibă procesul prin inhibarea (stimularea
fosforilării) activităţii enzimei acil-CoA-carboxilaza.

Elongarea acizilor graşi

Este procesul prin care acizii graşi existenţi, endogeni şi exogeni, sunt modificaţi prin
alungirea lor cu un număr variabil de atomi de carbon. Procesul se desfăşoară în reticulul
endoplasmic şi în mitocondrie şi constă în adăugarea succesivă de fragmente de câte doi atomi de
carbon.
În reticulul endoplasmic substratul preferat este palmitoil CoA, unităţile de doi atomi de
carbon sunt furnizate de malonil CoA, iar reacţiile realizate sunt de tipul celor catalizate de acid–
gras–sintetaza.
În mitocondrie sunt alungiţi în special acizi cu catenă mai mică de 16 atomi de carbon, iar
unităţile de doi atomi de carbon sunt furnizate de acetil CoA. Sistemul enzimatic folosit constă în
inversarea căii -oxidării cu excepţia ultimei etape, când acţiunea acil–CoA-dehidrogenazei este
înlocuită cu cea a unei -enoil–reductaze NADPH dependente.

Biosinteza acizilor graşi nesaturaţi

Procesul are loc în microzomii din ficat şi alte organe, unde se găseşte ataşat de membrană
sistemul desaturazei, un complex multienzimatic cu activitate catalitică de monooxigenază,
hidroxilază şi deshidratază.
O O
║ ║
R -CH2-CH2 -(CH2)7-CSCOA + NADP+ + O2 R-CH=CH-(CH2)7-CSCOA +

+ NADPH+H+ + 2 H2O

Prima dublă legătură este introdusă în poziţia 9 a acidului palmitic şi stearic, aceştia
transformându-se în acid palmitoleic şi respectiv acid oleic. Acidul oleic se poate alungi cu 6 atomi
de carbon, transformându-se în acid nervonic C24:15.

13
 Palmitoil - CoA

C2 Elongază

Stearoil - CoA
O2 + NADPH,H+

Hidroxilaza

NADP+ + H2O ∆ 9 Desaturaza

Hidroxistearoil

Hidrataza

H2O
Oleil - CoA
C2

C20:11
C2

C 22 :13 C2 Elongaza
C2

Acidul nervonic C24 : 15

Acizii graşi polinesaturaţi, linoleic C18:9,12, linolenic C18:6,9,12 şi arahidonic C20:5,8,11,14 denumiţi
şi acizi graşi esenţiali (AGE) se obţin fie din aportul alimentar, fie pornind de la acidul linoleic
(acesta provenind de asemenea din aport alimentar).

Linoleil C18 : 9,12

∆ 6 Desaturaza

γ Linolenil C18: 6,9,12

C2 Elongaza

C20: 8,11,14

∆ 5 Desaturaza

Acidul arahidonic C20:5,8,11,14

Deficitul de AGE apare în primul rând datorită aportului alimentar insuficient, la pacienţii
ţinuţi mult timp pe perfuzii, în sindrom de malabsorbţie şi se caracterizează prin dermatite şi timp de
vindecare al rănilor mult mai lung.

14
 Metabolismul glicerolului

Sursele de glicerol din organism sunt:

- catabolismul triacilglicerolilor
- catabolismul glucozei cu formare de dihidroxiacetonfosfat
Fosfatază
- glicerol-3-fosfat glicerol + Pi
Ca orice precursor al unei căi metabolice, glicerolul este mai întâi transformat în forma activă
metabolic de glicerol–3–fosfat. Acest lucru se poate realiza în mai multe variante:

a) în ţesutul adipos NADH+H+ NAD+

Dihidroxiacetonfosfat Glicerol-3-P
Glicerol-3-P dehidrogenaza

b) în ficat şi intestin
Glicerol kinaza Glicerol-3-P + ADP
Glicerol + ATP

c) în celulele mucoasei intestinale 2–monoacilglicerolul este corespondentul

formei activate a glicerolului

În ţesutul adipos nu funcţionează glicerol–kinaza, astfel că unica sursă de glicerol-3-P

rămâne dihidroxiacetonfosfatul. Acest lucru explică dependenţa ţesutului adipos de metabolismul
glucozei şi de acţiunea insulinei. Sub forma activă de glicerol-3-P, glicerolul este utilizat în sinteza
de lipide (trigliceride, fosfolipide etc), în gluconeogeneză sau glicoliză.

Metabolismul trigliceridelor

Metabolismul trigliceridelor se desfăşoară preponderent în ficat, ţesut adipos şi intestin.

Metabolismul trigliceridelor exogene

Enzima lipoproteinlipază (LPL) acţionează în ţesutul adipos, muşchi scheletici, miocard,

plămâni, rinichi, aortă, dar nu în ficat şi creier.
Sub acţiunea LPL sunt hidrolizate 90% din trigliceridele din chilomicroni. KM al LPL din
ţesutul adipos este de 10 ori mai mare decât în miocard.
Astfel, după prânz, la un titru ridicat de trigliceride în sânge, acestea sunt utilizate de ţesutul
adipos. În perioada de foame trigliceridele aflate la o concentraţie plasmatică mult mai mică vor
putea fi utilizate numai de miocard şi muşchii scheletici.

15
 Lumen intestinal
Trigliceride Celulã mucoasã intestinalã

Lipolizã
2CoASH

Monoacilglicerol Monoacilglicerol Triacilgliceroli

ATP AMP + PPi CoASH

2 acizi grasi 2 R-COOH 2Acil -CoA

Acil CoA sintetaza

Limfã

Albuminã

Sânge
Acizi grasi + Monoacil
glicerol Acizi grasi + 1,2 Diacilglicerol

Alte tesuturi Endoteliu

LPL Lipoprotein
lipaza LPL

Celule
tisulare

Metabolismul trigliceridelor din ţesutul adipos

Sinteza trigliceridelor (lipogeneza) – se realizează conform schemei următoare:

Dihidroxiacetonfosfat Glucozã

NADH, H+
Glicerol-3-P
Ţesut adipos dehidrogenaza Ficat, rinichi, glanda mamarã, bilã
NAD+ ADP ATP

Glicerol-3P Glicerol
Glicerol kinaza

Glicerol-3-P 2 acil-CoA
acil transferaza

2 CoASH
Acil Co-A CoASH
Pi
Acid fosfatidic Trigliceridã

16
 Trigliceridele sintetizate vor fi stocate în adipocit sub forma unor picături lipidice. Etapa ce
controlează această cale metabolică este cea a formării de glicerol –3–fosfat din
dihidroxiacetonfosfat. Deoarece dihidroxiacetonfosfatul este intermediar al glicolizei, cale
metabolică controlată de insulină, în acest mod insulina va controla şi sinteza trigliceridelor din
ţesutul adipos.

Catabolismul trigliceridelor (lipoliza) – se realizează conform schemei

Lipaza hormon
dependentã Diacil glicerol lipaza
Trigliceride 1,2 diacil glicerol Monoacilglicerol

H2O R - COOH H2O R - COOH

Monoacil glicerol lipaza

Monoacilglicerol Glicerol

H2O R - COOH
Etapa limitativă a căii este cea catalizată de lipaza hormon sensibilă, în acest fel evitându-se
acumularea de mono şi diacilgliceroli în celula adipoasă. Triglicerid (hormon) lipaza este reglată
prin mecanismul de fosforilare–defosforilare, forma fosforilată fiind cea activă biologic. Enzima mai
este reglată şi hormonal, fiind stimulată de ACTH, TSH, catecolamine, glucagon, vasopresină şi
inhibată de insulină, prostaglandine E, acid nicotinic. Acizii graşi şi glicerolul trec în plasmă, unde
acizii graşi hidrofobi se leagă de albumină, constituind fracţiunea acizilor graşi liberi (AGL)–valori
normale 5–20 mg%. Valoarea AGL este minimă după prânz, dar creşte ulterior, în starea de foame
ajungând la valori de 5 ori mai mari. AGL formaţi constituie alternativa energetică a ţesuturilor (cu
excepţia celor glucozo–dependente) în condiţiile scăderii concentraţiei glucozei în perioada de
foame. În acest fel se conservă glucoza rămasă pentru creier şi eritrocite, în timp ce pentru muşchi,
miocard, rinichi, acizii graşi liberi vor constitui substratul energetic preferat şi alternativ. În aceste
ţesuturi, după activare şi transport în mitocondrie, AGL vor fi supuşi -oxidării în scop energetic.
Ţesutul adipos este considerat principalul ţesut al acţiunii insulinei, constituindu-se practic
sub acţiunea acesteia (ţesutul adipos are foarte puţini receptori pentru glucagon). Insulina
stimulează formarea precursorilor lipogenezei prin:
- stimularea lipoproteinlipazei ce hidrolizează trigliceridele din chilomicroni cu formarea de
acizi graşi ce intră în adipocite
- stimulează intrarea de glucoză în ţesut, urmată de glicoliza ce formează
dihidroxiacetonfosfat
Insulina stimulează enzima cheie a sintezei trigliceridelor, glicerol-3-fosfat acil transferaza şi
inhibă enzima cheie a hidrolizei trigliceridelor–lipaza hormonsensibilă. Lipoliza în ţesutul adipos,
materializată prin hidroliza trigliceridelor, debutează odată cu diminuarea concentraţiei de insulină în
perioada de foame, când nu mai este activată glicerol-3-fosfat acil transferaza şi se dezinhibă, prin
activarea fosforilării, lipaza hormonsensibilă. În plus, în stres, efectele sunt intensificate de acţiunea
catecolaminelor.

17
 Insulinã Catecolamine
T3,T4
- + GH
AMPc Glucocorticoizi

+
PKA
+
Trigliceride 2,3 Diacilglicerol + Acid gras
Lipaza - hormon sensibilã
Lipaze

Glicerol+2 Acizi grasi

Metabolismul trigliceridelor în ficat

Sinteza trigliceridelor

Precursorul sintezei trigliceridelor în ficat îl constituie excesul de AGL din plasmă, care
ajungând în ţesutul hepatic, pot suferi 2 tipuri de transformări:
- sinteza de trigliceride circulante endogene
- cetogeneză

Sinteza de trigliceride circulante endogene

Acizii graşi şi glicerolul activat vor reacţiona, formând trigliceride, cantitatea zilnică fiind
cuprinsă între 25-50 grame. Spre deosebire de ţesutul adipos, glicerolul-fosfat nu provine numai din
dihidroxiacetonfosfat, ci şi din fosforilarea glicerolului. În paralel, în ficat se mai sintetizează
glicerofosfolipide, colesterol şi proteine. În cazul asigurării acestora în cantităţi îndestulătoare, are
loc constituirea unui complex lipoproteic numit VLDL (lipoproteine de densitate foarte joasă),
asemănător chilomicronilor, dar de care diferă în primul rând prin tipul şi concentraţia
apolipoproteinelor (care aici sunt apo B100 majoritar şi, în cantităţi mai mici, apo C şi apoE). VLDL
are ρ=0,97 grame/cm3 şi o compoziţie ce cuprinde 7% proteine şi restul lipide dintre care 57 %
trigliceride (TG), 20% fosfolipide (PL), 15 % colesterol esterificat şi 8% colesterol liber. Particulele
VLDL sunt secretate în exteriorul hepatocitelor prin exocitoză, după care circulă la nivel plasmatic,
timpul de viaţă fiind de 15–60 de minute. Metabolizarea trigliceridelor din VLDL are loc la nivelul
capilarelor tisulare sub acţiunea lipoproteinlipazei din endoteliul capilar, asemănător cu
catabolizarea chilomicronilor.

Metabolismul glicerofosfolipidelor

Această clasă de lipide are în comun o moleculă de glicerol-3-fosfat esterificată în poziţiile 1

şi 2 cu resturi de acizi graşi. Sinteza lor poate începe fie de la diacilglicerol-3-fosfat fie de la acid
fosfatidic. Sinteza are loc în microzomi (ester-fosfolipide), peroxizomi (eter-fosfolipide sau
plasmalogene) sau matrice mitocondrială (cardiolipină) .

Sinteza fosfatidil-inozitol

Citidil transferaza Inozitol transferaza

Acid fosfatidic CDP - diacilglicerol Fosfatidil inozitol
CTP PP Inozitol CMP

18
 Sinteza fosfatidil-colinã (lecitinã)

Citidil transferaza
Colina Colin-kinazã
Diacilglicerol transferaza
Fosfocolinã CDP-colinã Fosfatidilcolinã
ATP ADP CTP PP Diacilglicerol CMP

Sinteza cardiolipinei
Transferaza Fosfataza
CDP - diacilglicerol Fosfatidil glicerol-3P Fosfatidilglicerol
Pi
glicerol-3P CMP fosfatidilglicerol cardiolipin
sintetaza
glicerol
Cardiolipina

Sinteza plasmalogenelor

Acil transferaza 1 alchil DHAP sintetaza

DHAP 1 - acil-DHAP 1-alchil-DHAP

acil-CoA R2 CH2 OH R1 COOH

CoASH
DHAP = Dihidroxiaceton-fosfat

Reductazã Acil transferaza

1-alchil-DHAP 1-alchil-glicerol-3 -P 1-alchil-2acilglicerol-P

acil-CoA CoASH

alcool azotat 1 alchil-2 acilglicerofosfatetanolaminã

1-alchil-2acilglicerol-P
O2
NADH,H+
1 alchil desaturaza
H2O
NAD+

Plasmalogen
Catabolismul glicerofosfolipidelor

Catabolismul glicerofosfolipidelor are loc sub acţiunea fosfolipazelor ce hidrolizează

legăturile esterice Acţiunea are loc gradat, în prezenţa succesivă a lipazelor A1, A2, C şi D

19
 fosfolipaza
A1 sau A2
Fosfatidã Lizofosfatidã
A1
O
fosfolipaza
O CH2 O C R1 A1 sau A2

R2 C O CH O Glicero-fosfo
colinã
CH2 O P O X
A2
C O- Fosfolipaza D
D

Glicerol-P +alcool azotat

Rolul fosfolipidelor
Fosfolipidele au rol în sinteza lipoproteinelor plasmatice VLDL, unde constituie legătura între
nucleul hidrofob, format din trigliceride şi zona hidrofilă, de la exteriorul particulei lipoproteice,
formată din proteine. VLDL elimină trigliceridele formate în ficat, prevenind infiltraţia grasă a
acestuia. Factorii ce vor participa la formarea fosfolipidelor hepatice (metionină, vitamina B12, acid
folic) vor realiza astfel o acţiune lipotropă.
Fosfolipidele sunt componente ale membranelor celulare, unde îndeplinesc rol fucţional sau
structural. De exemplu, membrana ertrocitară conţine până la 50% fosfolipide. Dipalmitoillecitina are
un rol de surfactant în pelicula de lichid de la suprafaţa alveolelor pulmonare reducînd astfel
tensiunea superficială a stratului apos de la suprafata plămânilor. Plămînii pot realiza acum, singuri,
extensia completă. Fosfolipidele au rol şi în solubilizarea colesterolului din bilă, loc unde
fosfatidilcolina împiedică formarea calculilor colecistice.
Un alt rol important este în trasmiterea intracelulară de semnale la nivelul căilor de
semnalizare. Factorul de agregare plachetar (PAF), fosfolipid de tip plamalogen, este mediatorul
major al hipersensibilităţii, al reacţiilor acute inflamatorii şi în socul anafilactic. Este sintetizat şi
eliberat de celulele polimorfonucleate, realizînd agregare plachetară şi chemotaxia poli
morfonucleatelor.

Metabolismul sfingolipidelor

Sfingolipidele reprezintă cca. 25% din totalul lipidelor de la om, iar în creier cca. 6% din
materia grasă.

Sinteza sfingolipidelor
Are loc pornind de la ceramide (N-acilsfingozine). Sinteza acestora se desfăşoară în
membrana reticulului endoplasmic şi cuprinde etapele prezentate în figura 14:

20
 O
CH3 ( CH2 ) C ~S CoA palmitoil-CoA
14

Serina
Serin
palmitoil- transferaza
CoASH

CO2

CH3 ( CH2 ) C CH CH2 OH 3 cetosfinganinã

14
NH2

NADPH,H+
Reductazã
NADP+

CH3 ( CH2 ) CH CH CH2 OH

14
OH NH2

acilCoA
N - sfinganin
acil transferaza
CoASH

CH3 ( CH2 ) CHOH CH CH2OH

14

NH C O
R
N -acil sfinganin O2 , NAD+
desaturazã

H2O, NADH, H+

CH3 ( CH2 ) CH CH CH CH CH2 OH

12
OH NH N - acilsfingozin sau CERAMIDÃ
C O

R
Sinteza sfingolipidelor

Sfingomielinele se obţin prin fixarea unei molecule de fosfocolină pe o ceramidă, la nivelul

unor grupări –OH terminale (C1). În cazul cerebrozidelor, precursorul va fi de asemenea o ceramidă
la care va avea loc fixarea unui rest glucidic la gruparea –OH primară, printr-o legătură -
glicozidică.

21
 CERAMIDĂ
UDP –Glucoză –
Sfingomielin reductază Ceramid -
Fosfatidilcolină UDP- glucoziltransferază
Glucoză
Diacilglicerol
UDP

SFINGOMIELINĂ CEREBROZIDĂ

Sinteza gangliozidelor are loc în reticulul endoplasmic şi aparat Golgi, având ca precursor o
cerebrozidă la care se adaugă succesiv monozaharide şi derivaţi ai acestora.

UDP-Gal UDP CMP-Sia CMP

Glucozo 1-4 Ceramidă Sia – Gal – Glc – Ceramidă


UDP-GalNAc UDP Gal N Ac

Sia – acizi sialici

Glc – glucoză
Gal – galactoză
GalNAc – N-acetilgalactozamină

Pentru sinteza de sulfatide, dar şi a celorlalte sfingolipide ce conţin grupări sulfat, se adaugă
grupări sulfat la nivelul grupărilor –OH şi –NH . Grupările sulfat sunt introduse de către gruparea
sulfat activă PAPS (3-fosfoadenozin-5’-fosfosulfat).

Catabolismul sfingolipidelor
Catabolismul se desfăşoară la nivelul lizozomilor sub acţiunea unor enzime hidrolitice.

Ceramidă
Sfingomielinază
Sfingolmielină

Fosfocolină

Sfingozină
Ceramidază
Ceramidă

Acid gras
Gangliozidele sunt catabolizate prin acţiunea unui mare număr de enzime, specializate
fiecare pe detaşarea unei anumite unităţi glicozidice. De ex. -N-acetilhexozaminidaza A
hidrolizează N-acetilgalactozamina terminală de la un gangliozid GM2. Deficitul acestei enzime, o
caracteristică a bolii Tay-Sachs, produce acumularea acestui tip de gangliozid, fapt ce produce
fenomene patologice ca orbire, retardare mintală, hepatosplenomegalie şi moarte timpurie. O
metodă de diagnosticare a bolii constă în dozarea enzimei în culturi de celule.

22
 Sfingolipide, markeri de grup sanguin. Substanţele de grup sanguin sunt componente ale
membranei eritrocitare, ce diferă de la individ la individ pe baza polimorfismului genic. Deşi există
peste 200 de substanţe în această categorie sistemul ABO este cel mai important fiind utilizat ca
marker de compatibilitate în transfuzii. Din punct de vedere chimic markerii sunt glicosfingolipide, iar
specificitatea lor antigenică este dată de variaţiile la nivelul zaharului terminal.

Fuc-Gal-GlcNAc-Gal- Cer

GalNac Substanţa H Gal

transferaza transferaza

Fuc –Gal –GlcNac –Gal –Cer Fuc –Gal –GlcNac –Gal –Cer
A B
GalNac Gal

Enzimele GalNAc şi Gal transferază sunt codificate de 2 variante alelice ale aceleiaşi gene,
fiind notate alela A şi alela B. O a treia variantă alelică a genei, numită alela 0 codifică o formă
inactivă de transferază astfel că markerul va rămâne la forma de bază H.
În cadrul indivizilor aparţinând rasei caucaziene, aproximativ 40–45% din indivizi au profilul
alelic al genei de tip 00, deci au markeri numai de tipul H şi corespund grupei de sânge 0. Alte 40–
45% din indivizi au alela A, fie în două copii aminoacizi (homozigot), fie în combinaţie A0
(heterozigot). În ambele cazuri indivizii exprimă markeri de tip A, corespunzători grupei de sânge A.
10% din indivizi au alela B, fie în două copii BB (homozigot), fie în combinaţie B0 (heterozigot). În
ambele cazuri indivizii exprimă markeri de tip B, corespunzătoari grupei de sânge B. Restul de 5%
din indivizi au profilul genei de tip AB sau BA, exprimând ambele tipuri de markeri şi aparţinând
grupei de sânge AB. Pentru alte grupe de sânge diferenţele sunt date în plus de secvenţa
oligozaharidelor sau de secvenţe diferite în aminoacizi la nivelul glicoproteinelor de membrană.
Patologia metabolismului sfingolipidelor. Este dată de defecte la nivelul enzimelor
lizozomale ce catabolizează sfingolipidele. Ca rezultat se produc acumulări de sfingolipide în
lizozomi apărând boala stocării de sfingolipide sau sfingolipidoze. Deficitul enzimatic este prezent în
toate ţesuturile. În caz de deficit total, boala este severă afectând sistemul nervos (caracterizat
printr-un conţinut ridicat de sfingolipide), ficatul (hepatosplenomegalie), produce orbire de exemplu
maladia Tay-Sachs. În general boala este rară, dar în unele populaţii, evreii Askenazi frecvenţa este
de 1:3600. În cazul unui defect parţial, de exemplu boala Gaucher’s, debutul bolii are loc în stadiul
adult, fără a afecta sistemul nervos, dar generând splenomegalie, trombocitopenie. Boala este rară
dar frecventă 1:600 la evreii Askenazi.

23
Cadre de predare: Anghel Andrei: biochim@umft.ro Sisu Eugen: sisueugen@umft.ro Seclaman Edward: eseclaman@umft.ro
Toate întrebările vor fi adresate cadrului de predare corespunzător fiecărei serii la adresa de email furnizată.

Metabolismul colesterolului

Colesterolul, C27H45-OH, este o moleculă lipidică cu o importanţă aparte în organismul uman.

Este component esenţial al membranelor celulare, al lipoproteinelor plasmatice, precursorul
sintezei hormonilor steroizi, al acizilor biliari şi al vitaminei D.

HO

Corpul uman conţine aproximativ 140 grame de colesterol, majoritatea sub formă liberă
(neesterificat), localizat în membrane celulare, în special în ţesutul nervos. Sub formă esterificată
se găseşte în cortexul suprarenal şi în lipoproteinele plasmatice. Colesterolul provine atât din
alimentaţie (cca ½ din necesar), cât şi din sinteză endogenă (în ficat şi intestin).
Din colesterolul sintetizat în ficat majoritatea se exportă sub trei forme: colesterol biliar, acizi
biliari şi colesterol circulant în lipoproteine. Colesterolul din alimentaţie provine din alimentele
bogate în colesterol ca: gălbenuş, ficat, creier, cantitatea totală, zilnică, de colesterol alimentar ce
ajunge în intestin fiind de aproximativ 1 gram.
Colesterolul alimentar, preponderent sub formă esterificată, este hidrolizat de colesterol
esteraza pancreatică, apoi trece în enterocite, unde sub acţiunea enzimei acil-CoA
colesterolaciltransferaza (ACAT) este din nou esterificat şi inclus în fracţiunea lipoproteică a
chilomicronilor.
După hidroliza trigliceridelor la nivel endotelial, chilomicronii reziduali, bogaţi în colesterol,
sunt captaţi de ficat. În ficat o parte din colesterol, liber şi esterificat, este inclus în fracţiunea
lipoproteică a VLDL ce transferă lipidele hepatice de sinteză spre restul ţesuturilor.
După transferul trigliceridelor la nivel endotelial, VLDL reziduali revin în ficat, se încarcă cu
colesterol transformându-se în fracţiunea LDL, ce devine principalul distribuitor de colesterol la nivel
tisular. Excesul de colesterol de la nivel tisular este colectat şi readus în ficat de un alt tip de
lipoproteină, HDL.

Sinteza colesterolului
Biosinteza colesterolului depinde de aportul şi absorbţia colesterolului de aport alimentar,
existând o relaţie invers proporţională între cele două procese. Astfel biosinteza la nivel hepatic este
inhibată de concentraţia crescută a chilomicronilor reziduali, în timp ce biosinteza intestinală este
inhibată de sărurile biliare.
Biosinteza are loc în toate celulele nucleate, dar majoritar în ficat (peste 50 %), intestin
(aproximativ 15%), iar restul în tegumente şi ţesuturi endocrine: cortex suprarenal, organe sexuale,
corp galben. La nivel celular procesul are loc în microzomi şi în citoplasmă şi cuprinde etapele:

1
 O
(2C) acetil - CoA CH3 C ~ SCoA

1 condensarea a 3 unitãti acetil

CH3

(6C) acid mevalonic HOOC CH2 C CH2 CH2 OH

OH
2 decarboxilare
CH3

(5C) unitãti izoprenice ( CH2 C CH CH2 )

aditie (polimerizare a
3 6 unitãti izoprenice)

(30C) squalen
(2x15)
4 ciclizare+demetilare

(27C) COLESTEROL

1. Sinteza acidului mevalonic

O
2 CH3 C ~ SCoA

Tiolazã
CoASH
O
O
CH3 C CH2 C ~ SCoA Acetoacetil - CoA
H 2O
O
CH3 C ~ SCoA
Hidroxi-metil-glutaril sintetaza
HMG -CoA
CoASH

CH3 O

HOOC CH2 C CH2 C ~ SCoA

OH
3 hidroxi -3 metil-glutaril - CoA

2
 CH3 O

HOOC CH2 C CH2 C ~ SCoA

OH
3 hidroxi -3 metil-glutaril - CoA

cetogenezã 2 NADPH + 2H+

HMG - CoA reductazã 2 NADP+

CoASH

CH3

HOOC CH2 C CH2 CH2OH

OH
Acid mevalonic

2. Sinteza unitãtilor izoprenice

CH3
HOOC CH2 C CH2 CH2OH Acid mevalonic
OH
3 ATP, Mg2+
Mevalonat
kinaza
3 ADP

P
H3C O
C CH2
HOOC
CH2 CH2 O P P

Mevalonat 3-P-5-pirofosfat
CO2
Decarboxilazã
Pi
CH3
CH3 CH2
CH2 C
C
CH3 O P P
CH2 O P P CH
CH2
Izopentenil pirofosfat 3,3-dimetilalilpirofosfat

3
3. Sinteza squalenului (polimerizarea unităţilor izoprenice)

O P P + O P P
3,3-dimetil izopentenil
alilpirofosfat PPi pirofosfat

O P P
geranilpirofosfat (10 C)
PPi
izopentenil
pirofosfat
O P P

farnezilpirofosfat (15 C)

farnezilpirofosfat squalen sintetaza

PPi
squalen (30 C)
4. Definitivarea sintezei colesterolului

H3C
CH3
H3C
CH3

CH3

H3C CH3
Squalen
1/2 O2
NADPH + H+
Monooxigenaza

NADP+
H3C
CH3
CH3

H3C CH3

CH3

HO H
H3C CH3 Lanosterol

4
 H3C
CH3
CH3

H3C CH3

CH3

HO H
H3C CH3 Lanosterol

2NADPH + 2H+ Reducere

Demetilare
Izomerizare
2 NADP+
3 CH3

HO Colesterol
Sinteza unei molecule de colesterol este intens consumatoare de energie fiind necesare 16
molecule de NADPH+H+ şi 36 de molecule de ATP.

Catabolismul şi eliminarea colesterolului

În organismul uman nu există o cale metabolică de degradare a nucleului steranic. Ca
urmare, formele sub care este eliminat colesterolul din organism, sunt derivaţi ai nucleului steranic.
Colesterolul poate fi eliminat din organism pe următoarele căi:
1. Cale biliară
- colesterol biliarintestinreducere la coprostanol sau colestanol fecale
- acizi biliari nereabsorbiţi (0,25 grame/zi) fecale
2. Celule epiteliale intestinale descuamatefecale
3. Secreţia sebacee la nivelul tegumentelor
4. Eliminare urinară a metaboliţilor hormonilor steroizi şi a vitaminelor D

Căi de transformare ale colesterolului

1. În tegumente colesterolcolecalciferol (vitamină D3)
2. În suprarenale colesterolhormoni corticosteroizi
3. În glande sexuale colesterolhormoni sexuali steranici
4. În ficat colesterolacizi biliari primari
5. În ficat şi intestin colesterollipoproteine plasmatice

Reglarea metabolismului colesterolului

Reglarea cuprinde 3 nivele mai importante:
- reglarea sintezei colesterolului
- reglarea sintezei receptorilor LDL
- reglarea sintezei hepatice a acizilor biliari
Reglarea sintezei colesterolului
Reglarea sintezei cupride o latură metabolică, una enzimatică şi una hormonală.

5
 În cadrul reglării metabolice, un rol important îl are asigurarea cu precursori ca acetil-CoA,
ATP, NADPH+H+ ceea ce indică faptul că sinteza colesterolului este componentă a fazei anabolice
a metabolismului. În plus, cantitatea de colesterol de aport alimentar este un factor de reglaj negativ
al sintezei endogene.
Reglarea enzimatică este strâns legată de reglarea hormonală, practic acţiunea hormonală
constă în modularea activităţii enzimelor de ritm în procesul de sinteză al colesterolului. Astfel
insulina, stimulator al sintezei colesterolului, stimulează defosforilarea enzimei de ritm HMG-
reductaza, trecând enzima în formă activă. Hormonii hiperglicemianţi (glucagon, cortizol, estrogeni,
tiroxină) stimulează fosforilarea HMG–reductazei, inactivând enzima şi inhibând astfel sinteza
colesterolului. Medicamentul Lovastatin, inhibitor al HMG–reductazei, blochează sinteza celulară de
colesterol, favorizând astfel preluarea unei cantităţi sporite de LDL din plasmă, efectul fiind
reducerea colesterolemiei.
Reglarea sintezei receptorilor LDL
Sinteza receptorilor LDL depinde de concentraţia intracelulară a colesterolului, ce
controlează transcripţia genei receptorului LDL. În acest mod celula va prelua colesterol din
particulele lipoproteice plasmatice LDL, numai în funcţie de nevoi.
Reglarea sintezei hepatice a acizilor biliari primari
Ficatul este singurul organ capabil să elimine colesterol din organism, pe cale biliară, sub
forma colesterolului şi acizilor biliari. Sinteza de acizi biliari va fi reglată de cantitatea de acizi biliari
reabsorbiţi la nivel intestinal şi revin în ficat prin circuitul enterohepatic. Scăderea cantităţilor
acestora va stimula sinteza hepatică. Medicamentele cunoscute sub numele de statine
(Colestiramină, Colestipol etc) sunt răşini ce leagă acizi biliari la nivelul intestinului, împiedicând
reabsorbţia lor. În bilă colesterolul reprezintă componentul cu cea mai mică solubilitate, din acest
motiv rezultând fenomenene de precipitare–colelitiază, proces ce afectează în decursul vieţii cca.
20% din populaţie. Componentele ce precipită sunt colesterolul în principal şi acizii biliari în
secundar.
Utilizările colesterolului
Colesterolul este component al membranelor celulare, al tecilor de mielină. Este precursor în
sinteza de acizi biliari, colecalciferolului şi al hormonilor steroizi din corticosuprarenale, gonade şi
placentă. Colesterolul circulă în organism pe calea lipoproteinelor plasmatice. Se găseşte într-o
stare dinamică, între lipoproteine şi ţesuturi existând permanent un transfer de colesterol.
Patologia metabolismului colesterolului
Metabolismul colesterolului joacă un rol cheie în maladiile cardiovasculare. În general
pacienţii cu nivele ridicate ale colesterolului LDL în sânge prezintă un risc crescut pentru infarct.
1. Hipercolesterolemia este o boală congenitală ce se manifestă printr-o ateroscleroză rapidă.
În majoritatea cazurilor mutaţiile genetice reduc cantitatea sau funcţionalitatea receptorilor
LDL la nivel celular. Sinteza celulară nemaifiind inhibată va rezulta o creştere a LDL în
sânge şi a cantităţii de colesterol din celule. LDL în exces se acumulează în macrofage
(celule spumoase) la nivel subendotelial producând distorsiuni ce stimulează agregarea
trombocitelor şi stimularea creşterii la nivelul celulelor musculare netede. Distrugerea
celulelor spumoase generează acumulări lipidice ce stimulează fibroza. Efectul final este o
placă aterosclerotică, ce îngustează lumenul vascular, cu riscul producerii de trombuşi ce
iniţiază stări de infarct.
2. Boala depunerii de esteri ai colesterolului, datorată deficitului genetic al lipazei acide
lizozomale ce hidrolizează esterii colesterolului. Boala debutează în stadiul adult şi se
manifestă printr-o ateroscleroză severă timpurie.
3. Calculii biliari - colesterolul din bilă provine din ficat şi se găseşte solubilizat sub forma unor
micele ce conţin în plus fosfolipide şi săruri biliare. Excesul de colesterol (bilă suprasaturată)
are tendinţa de a precipita şi cristaliza formând calculi biliari. Această tendinţă este mai
pronunţată la femei şi în obezitate. Terapia în aceste condiţii constă fie în colecistectomie
fie în administrare de săruri biliare pe cale orală în scopul reducerii excreţiei colesterolului pe
cale biliară şi a solubilizării calculilor.

6
 Metabolismul corpilor cetonici

Metabolismul corpilor cetonici (acid acetoacetic, acid -hidroxibutiric, acetonă) are o pondere
redusă în condiţii fiziologice normale. În inaniţie, în hipoglicemie patologică, metabolismul corpilor
cetonici devine o cale metabolică tot mai intensă cu o amplitudine crescută. În aceste condiţii, corpii
cetonici în cantitate mare servesc ca înlocuitor de glucoză pentru majoritatea ţesuturilor, inclusiv
pentru sistemul nervos central şi eritrocite.
Cetogeneza
Corpii cetonici sunt sintetizaţi exclusiv în mitocondriile hepatice din acetil–CoA în exces,
provenită din oxidarea acizilor graşi în exces. Condiţia de bază a cetogenezei este existenţa acestui
disponibil de acetil-CoA în exces, care să nu mai poată fi utilizat pe caile metabolice prioritare:
sinteza de acizi graşi, sinteza de colesterol sau sinteza de trigliceride.
Cetogeneza cuprinde următoarele etape:

O
2 CH3 C ~ SCoA

CoASH cetotiolazã

O O

CH3 C CH2 C ~ SCoA Acetoacetil - CoA

O
CH3 C ~ SCoA
HMG sintetazã
CoASH

OH O
HOOC CH2 C CH2 C ~ SCoA Acid -hidroxi-metil-glutaril
 -CoA
CH3

7
 OH O
HOOC CH2 C CH2 C ~ SCoA Acid -hidroxi-metil-glutaril -CoA
HMG CH3
reductaza

Colesterol
HMG-CoA liazã

O
CH3 C ~ SCoA
acid aceto-acetic O
La conc. mare (spontan)
HOOC CH2 C CH3 O
acetona
NADH,H+
hidroxibutirat CH3 C CH3
NAD+ dehidrogenaza
CO2
OH
acid  hidroxibutiric
H3C CH CH2 COOH

Cetoliza
Cetoliza sau catabolismul corpilor cetonici, are loc în mitocondriile tuturor ţesuturilor, cu
excepţia celui hepatic.
Cetoliza cuprinde următoarele etape:
OH
-
CH3 CH CH2 COO -hidroxibutirat
NAD+
dehidrogenaza
NADH,H+

C - acetoacetat
CH3 CH2 COO
Succinil CoA
3-cetoacil-CoA
transferaza
Succinat

O O
CH3 C CH2 C ~SCoA acetoacetil CoA

CoASH
Tiolazã

O
2 CH3 C ~SCoA acetil-CoA

Al treilea reprezentant al clasei, acetona, fiind volatilă, se elimină în principal prin respiraţie,
sau secundar se poate transforma în piruvat sau lactat.

8
 Reglarea metabolismului corpilor cetonici
În condiţii normale producţia de corpi cetonici este redusă, concentraţia normală în sânge
fiind de 1 mg%, iar eliminarea zilnică urinară de aproximativ 10 mg. Reglarea metabolică depinde
de metabolismul lipidic normal, cetogeneza fiind favorizată de creşterea concentraţiei de acetil-CoA
la nivel mitocondrial. Ambele procese sunt asociate stării catabolice a organismului, caracterizată
prin lipoliză accentuată şi scăderea proceselor anabolice de sinteză ca sinteza de acizi graşi şi
colesterol. Lipoliza generează cantităţi mari de acizi graşi liberi (AGL) care inhibă lipogeneza
stimulând -oxidarea AGL la acetil-CoA. Utilizarea acetil-CoA în ciclul citric este îngreunată de
deficitul de oxaloacetat (format pe relaţia glucozăpiruvat oxaloacetat), astfel că, compensator,
va fi amplificată sinteza de corpi cetonici şi colesterol.
Sinteza AG

_
+ +
Lipoliza Exces AGL  oxidare Acetil-CoA Ciclu Krebs

_ _
insulina _
+ glucagon
Deficit de
oxaloacetat
Inaniţie Colesterol CETOGENEZA
Diabet

glucoza piruvat

Cetogeneza patologică
Starea cronică de foame (inaniţie) sau, patologic, starea de diabet avansat, decompensat, au
ca trăsături comune: absenţa secreţiei de insulină, exces de hormoni hiperglicemici, deficit celular
de glucoză şi oxaloacetat, lipoliză accentuată.
Acest complex de factori exacerbează cetogeneza, concentraţia de corpi cetonici depăşind
100 mg%, iar corpii cetonici devin o sursă energetică de bază, chiar şi creierul asigurându-şi 75%
din necesarul energetic pe seama corpilor cetonici. Cetogeneza patologică este un proces evolutiv
ce produce succesiv:

Hipercetonemie  cetonurie  cetoză  acidoză şi poliuriecomă diabetică.

Starea de cetoză este caracterizată prin sinteză şi eliminare masivă de acetonă, spolierea
masivă a organismului de săruri alcaline, evenimente ce favorizează trecerea spre acidoză.

Lipoproteinele plasmatice
Analiza chimică a lipidelor din plasmă ne dă următoarea distribuţie:
- Lipide totale 400 – 800 mg%
- Trigliceride 40 – 300 mg%
- Colesterol total 120 – 280 mg%
- Colesterol esterificat 90 - 200 mg%
- Fosfolipide 150 – 380 mg % (lecitine 66%, sfingomieline 22%, lizolecitine 9%, cefaline
3%)
- Acizi graşi liberi 5 – 20 mg%

9
 Concentraţiile plasmatice ale lipidelor pot suferi variaţii mari, în funcţie de starea nutriţională
şi structura individului.
Acizii graşi liberi sunt transportaţi prin ataşare de albuminele serice, de care sunt legate prin
legături necovalente. Trigliceridele, fosfolipidele şi colesterolul formează agregate cu proteine,
numite lipoproteine plasmatice.

Lipoproteinele plasmatice reprezintă sistemul de menţinere al echilibrului lipidic în organism.

Lipoproteinele plasmatice asigură transportul diferitelor categorii de lipide între principalele organe
implicate în metabolismul lipidic şi restul ţesuturilor.

Din punct de vedere structural o lipoproteină are un miez lipidic alcătuit din triacilgliceroli şi
colesterol esterificat, înconjurat de un monostrat de fosfolipide amfipatice şi colesterol ce au grupările
polare orientate spre mediul apos exterior.
În zona externă se găsesc componentele proteice numite apolipoproteine ce pot fi integrate (nu
pot fi transferate de la o lipoproteină la alta) sau periferice sau transferabile (pot fi transferate de la o
lipoproteină la alta). Astfel proteine integrate sunt: apo A în HDL, apo B 48 în chilomicroni, apo B 100 în
VLDL şi LDL, iar ca proteine transferabile: apo C şi apo E.
Apoproteinele îndeplinesc mai multe roluri în cadrul lipoproteinei cum ar fi: solubilizarea şi
transportul fracţiunilor lipidice, markeri pentru receptorii celulari specifici, cofactori enzimatici.
Lipoproteinele plasmatice au fost identificate şi caracterizate utilizând metoda ultracentrifugării şi
metoda electroforezei.
Prin metoda ultracentrifugării, lipoproteinele au fost separate între ele, pe baza diferenţei de
densitate, în 4 fracţiuni principale: HDL (lipoproteine de densitate înaltă), LDL (lipoproteine de densitate
mică), VLDL (lipoproteine de densitate foarte mică) şi chilomicronii (Chy).
Densitatea acestora este invers proporţională cu conţinutul în lipide.
Prin metoda electroforezei, lipoproteinele au fost separate între ele, pe baza diferenţei de sarcină
electrică, în 4 fracţiuni principale: Chy, -lipoproteine, pre--lipoproteine, -lipoproteine. Corespondenţa
între cele două metode de analiză este redată în repreyentarea de mai jos .

10
 START
Chilomicroni

lipoproteine (LDL)

pre lipoproteine (VLDL)

lipoproteine (HDL)

+ +

Principalele caracteristici ale fracţiunilor lipoproteice sunt redate în tabelul 1.

11
 Tabelul 1. Compoziţia fracţiunilor lipoproteice plasmatice

Compoziţie %
Fracţiunea  Lipide Apolipo-
 nm CL T 1/2 Origine Rol
lipoproteică g/ml Proteine TG proteine
Totale PL
L E
Transport TG
75- 8 A, B48,
Chy  0,96 1-2 98-99 8 1 3 86 externă exogeni la
1200 minute C,E
ţesuturi
Transport TG
0,96- Ficat,
VLDL 30-80 9 90-93 20 8 15 56 4 ore B 100,E endogeni de la
1,006 intestin
ficat la ţesuturi
Transport de
1,006- VLDL şi
LDL 20-40 11 89 26 9 34 29 2 zile B 100, E colesterol de la
1,063 Chy
ficat la ţesuturi
1,063
HDL1 Ficat,
Transport de
1,125 6- 29- intestin, A I, A II,
HDL 7-20 33-57 43-67 43-46 13-16 4 zile colesterol de la
HDL2 10 31 VLDL şi A III
ţesuturi la ficat
1,210 Chy
HDL3
AGL- Ţesut Substrat
1,28 99 1 - - - - - -
albumine adipos energetic

Abrevieri: TG –triacilgliceroli
PL – fosfolipide
CL – colesterol
L – liber, E – esterificat
AGL – acizi graşi liberi

12
 Chilomicronii
se formează în enterocite din lipide exogene, înglobează apoB48, trec în sânge
unde vor constitui fracţiunea chilomicronilor primari Chy 1. Circulă pe cale limfatică, iar la
nivelul venei subclaviculare stângi trec în sânge unde interacţionează cu fracţiunea
HDL1, de la care preiau apo C şi apo E, transformându-se în chilomicroni circulanţi sau
Chy 2. Aceştia ajung în capilarele tisulare, unde, sub acţiunea lipoproteinlipazei şi apo C,
le este hidrolizată componenta triacilglicerolilor la acizi graşi ce trec în ţesuturi şi glicerol
ce este transportat la ficat. Când conţinutul în TG al Chy 2 scade sub 20%, aceştia se
transformă în chilomicroni reziduali sau Chy 3. Chy 3 sunt captaţi de ficat, prin fixare de
receptori specifici pentru apo E, apoi sunt internalizaţi şi degradaţi.

Metabolismul chilomicronilor. A, Apolipoproteina A; B 48, Apolipoproteina B 48;

C, Apolipoproteina C; E, Apolipoproteina E; HDL=lipoproteine cu densitate mare; TG,
triacilglicerol; C, Colesterol şi Trigliceride; P, fosfolipid; HL, lipaza hepatică; LRP, proteina
asociată receptorului LDL.
Rolul principal al chilomicronilor este de a transporta lipide exogene de la intestin
la ţesuturi: trigliceride la majoritatea ţesuturilor, iar fosfolipide şi colesterol la ficat.

VLDL
se formează în ficat, prin încapsularea lipidelor endogene, hepatice, cu
apolipoproteina majoritară apo B100 şi secundar apo C şi apo E. Particulele ajung, prin
circulaţia sanguină, la endoteliu capilar unde sunt degradate identic cu Chy 2 , pierzând

13
componenta trigliceridică. Particulele reziduale rămase, numite IDL (lipoproteine cu
densitate intermediară) revin în ficat, unde la nivelul capilarelor pierd apo E şi apo C,
transformându-se în fracţiunea LDL.
Rolul principal al VLDL este de a transporta trigliceride endogene la ţesuturi.

LDL
Se formează în ficat din VLDL rezidual ( IDL ). LDL ajung la celulele periferice, se
leagă de receptorii specifici , se internalizează şi se descompun în lizozomi. Colesterolul
adus de LDL inhibă sinteza locală de colesterol (HMG–reductaza), activează enzima
ACAT (acil–colesterol-acil–transferaza) şi reduce numărul receptorilor membranari pentru
LDL. Acest proces de transfer al colesterolului din LDL în celule se numeşte calea -
lipoproteinelor şi constituie un mecanism de reglare al captării, depozitării şi sintezei de

14
colesterol, prevenind supraîncărcarea cu colesterol a ficatului. Din totalitatea
colesterolului transportat cca. 65% este preluat de celule periferice, iar restul de către
macrofage - calea scavanger. Rolul principal al LDL este de a transporta colesterol
endogen de la ficat la ţesuturi.

HDL
Particulele HDL sunt complexe constituite din apoproteine (apoA-I, prezentă în
toate complexele HDL, apoA-II care se găseşte în aproximativ 2/3 din totalul complexelor
HDL şi alte proteine cum ar fi enzima paraoxonază, apoE ), colesterol liber şi fosfolipide
în stratul extern al particulei şi colesterol esterificat la care se adaugă cantităţi mici de
trigliceride - în miezul hidrofob al complexului.
ApoA-I reprezintă 70% din cantitatea totală de proteine existentă în HDL, fiind
localizată la nivelul învelişului extern. ApoA-I este sintetizată în hepatocit şi în enterocit,
iar Apo-II doar la nivelul hepatocitului.
Cele două tipuri de apoproteine interacţionează cu o proteină transportor situată
la nivelul membranei hepatocitului sau enterocitului (ABCA1), care aparţine superfamiliei
de proteine ABC (ATP binding cassette), fiind transferate în plasmă unde prin asociere cu
moleculele de colesterol liber şi fosfolipide secretate de hepatocit şi enterocit formează
HDL născând, sărac în lipide (pre-β HDL).
HDL născând, prin interacţiune cu ABCA1, va colecta în continuare colesterol liber
(CL) şi fosfolipide (FL) de la macrofagele din pereţii arteriali sau de la alte celule din
ţesuturile periferice, cât şi de la particule lipoproteice bogate în ApoB (chilomicroni,
VLDL), colectarea de fosfolipide realizându-se în acest caz prin intermediul proteinei de
transfer a fosfolipidelor (PLTP).
În macrofagele din pereţii arteriali are loc transformarea esterilor de colesterol
(CE) în colesterol liber, sub acţiunea colesterol ester hidolazei (CEH), care va fi
secretat prin intermediul ABCA1 împreună cu fosfolipidele in plasmă de unde va fi
colectat de particulele HDL născând.
Sub acţiunea enzimei LCAT (lecitin-colesterol aciltransferaza) colesterolul liber
situat la suprafaţa particulelor de HDL născând se transformă în colesterol esterificat
(CE). Acesta va migra spre miezul particulei, care se umflă devenind o particulă sferică
de HDL matur (α HDL, HDL3 şi HDL2). Particula matură de HDL va ajunge prin
intermediul circulaţiei sangvine la ficat unde există două posibilităţi de procesare.
Astfel, una dintre căi implică interacţiunea particulelor HDL cu receptorii SR-BI
(scavenger receptor class B) situaţi în membrana hepatocitului, prin care se preiau în
hepatocit molecule de colesterol liber şi colesterol esterificat. În hepatocit, colesterolul
esterificat este transformat în colesterol liber care, fie este utilizat pentru sinteza de acizi
biliari ce vor fi secretaţi în bilă, fie este secretat direct în bilă sau prin intermediul proteinei
ABCA1 în plasmă unde se poate combina cu alte molecule de apoA-I sau apoA-II.
Prin cea de-a doua cale de procesare se realizează transferul colesterolului
esterificat din HDL la lipoproteinele ce conţin apoB (LDL, VLDL), care la rândul lor
transferă trigliceride particulelor HDL.
Acest schimb de lipide este mediat de proteina de transfer a colesterolului
esterificat (CETP). Lipoproteinele cu apoB care au preluat colesterolul esterificat îl vor

15
ceda hepatocitului prin intermediul receptorilor LDL unde acesta va fi transformat în
colesterol liber.
Se constată că subiecţii ce au concentraţii ridicate colesterol şi apo A în fracţiunea
HDL, vor prezenta un risc aterogen mai scăzut.
Valorile normale ale colersterolului 150-250 mg %, cumulează colesterolul conţinut
în cele trei fracţii principale: HDL – (40-60 mg% la femei şi 35-55 mg% la bărbaţi), LDL
100-170 mg%, VLDL 20-40 mg %.

colesteroltotal
Raportul  3,5  5
colesterolHDL

În cazul unui raport mai mare decît 5, există un risc crescut de ateroscleroză.
Celulă ţesut periferic Macrofag

ABCA1
CE
CL CEH
ApoA-I
FL CL
FL CL FL

Intestin Perete arterial

Enterocit
FL CL
FL CL
CE
LCAT
HDL născând
pre β HDL FL CL
(sărac în lipide) FL CL
CE
ApoA-II PTFL
FL CL
FL
ApoA-I TG
CL
ApoB HDL matur
FL  HDL)
Alte lipoproteine bogate TG (HDL2 şi HDL3)
Ficat ABCA1 (chilomicroni, VLDL)
Hepatocit

Constituirea particulelor lipoproteice HDL

ABCA1 – proteina transportor a apoproteinei A1(transportor din familia proteinelor ATP
binding cassette) ; CL – colesterol liber ; FL – fosfolipide ; CE – colesterol ester ;
CEH – colesterol ester hidrolaza ; LCAT - lecitin-colesterol aciltransferaza ;
PTFL – proteina de transfer a fosfolipidelor (PLTP)

16
 DUCT BILIAR BILĂ CL AB

VEZICĂ BILIARĂ CL
SR-BI
CE AB

ApoA-I
FICAT
CL CE

CE LDLR HEPATOCIT

CE
CETP VLDL/LDL

CE
ApoB
ApoE

Descărcarea particulelor lipoproteice HDL

Patologia metabolismului lipoproteinelor

I. Ateroscleroza Ateroscleroza este un complex de modificări patologice la

nivelul intimei arterelor mari (boala coronariană, infartul miocardic acut, gangrena,
accidente cerobrovasculare, unele cazuri de demenţă senilă) ale cărei complicaţii pot fi
fatale. Numele de ateroscleroză se datoreşte prezenţei placilor ateromatoase (leziuni
tipice intimei arteriale) formată dintr-un miez de colesterol înconjurat de o arie
fibromatoasă. Placa impiedică fluxul sanguin în lumenul arterial generind în plus
calcifiere, hemoragie în placă şi formarea de trombi. Ateromatoza începe cu o depunere
de colesterol LDL în macrofage ce devin celule spumoase şi generarea de factori de
creştere de diverse etiologii care induc proliferare fibroblastică.
Factori de risc în ateroscleroză sunt: vârsta şi sexul (vârsta mai înaintată şi
sexul masculin), fumat, diabet zaharat, hiper tensiune şi hipercolesterolemie.

II. Hipercolesterolemia familială (HF) 1:500 incidenţă

Se datorează deficitului de receptori LDL în ficat şi ţesuturi extrahepatice, cauzat

de mutaţii, deleţii în gena receptorului LDL. Se transmite autozomal dominant.
Heterozigoţii au doar 50% din receptorii LDL, LDL acumulându-se în plasmă unde nivelul
colesterolului ajunge la 250-500 mg/dl. Elemente de diagnostic: creşterea colesterolului
plasmatic > 260 mg%, tendoane xantomatoase şi istoric familial de boala coronariană.

17
Manifestarea bolii poate duce infarct miocardic. Aproximativ 5% din toate infarctele
miocardice înainte de 60 ani se datoresc HF.

Hiperlipoproteinemii

Sunt considerate cele mai comune modificari patologice biochimice afectând între
5-20% din populaţie. Tradiţional sunt 5 tipuri de hiperlipoproteinemii I-V. Acestea nu sunt
boli de sine stătătoare ci complicaţii ale unor boli cronice cum ar fi diabetul zaharat,
alcoolismul, hipotiroidismul. Hiperlipoproteinemiile depind de interactiunea dintre structura
genică şi o dietă bogată în lipide.
Tip I – hiperchilomicronemia (1:10000 incidenţă), se datorează deficitului hidrolizei
trigliceridelor din chilomicroni, nivelul TG din sînge depăşind 1000 mg %. Acest tip nu
produce ateroscleroză şi boală coronariană. Pacienţii au xantoame cutanate, dureri
abdominale şi în cazuri extreme risc de pancreatită.
Tip II - hipercolesterolemia se caracterizează prin creşterea LDL. Incidenţă 2-8%
din populaţie. Risc crescut pentru ateroscleroză şi boală coronariană.
Tip III - disbetalipoproteinemia (1% din populaţie) caracterizată prin homozigotism
apo E2, varianta ce nu se leagă de receptorii hepatici apo E. Se acumulează chilomicroni
reziduali şi IDL, care sunt fagocitaţi în celulele reticuloendoteliale, ce se transformă in
celule spumoase. Apar erupţii xantomatoase şi risc crescut de ateroscleroză şi boli
cardiovasculare.
Tipul IV - creşterea VLDL este cea mai comună. Creşte incidenţa aterosclerozei.
Tipul V - creşterea atât a chilomicronilor cât şi a VLDL. Este asociata diabetului
decompensat, alcoolism, obezitate şi boală renală.
Pentru toate tipurile, o dietă săracă în calorii şi în lipide, fără alcool şi glucide este
mijlocul terapeutic principal.

Modificări terapeutice ale lipoproteinelor plasmatice

Deşi dieta este o terapie eficientă în multe forme de hiperlipoproteinemii, mulţi

pacienţi nu pot suporta această trecere la un alt stil de viaţă. Pentru acestea, în special în
cazul hipercolesterolemiei, se utilizează şi medicamente ca:
LOVASTATIN (MEVIOLINE) inhibitor al HMG-CoA reductazei. Blocarea sintezei
celulare va creşte numărul receptorilor LDL şi va scădea concentraţia LDL din sînge.
CHOLESTYRAMINA este un schimbător de ioni anionit care se leagă de sărurile
biliare, la nivelul intestinal, împiedicând reabsorbţia acestora şi întrerupând astfel circuitul
enterohepatic. Sărurile biliare sunt eliminate prin fecale; iar la nivel hepatic va creşte
conversia colesterolului în săruri biliare, diminuându–se cantitatea acestuia din ficat şi
inclusiv reducerea LDL din plasmă (LDL se formează la nivel hepatic). Se recomandă o
dietă foarte bogată în fibre. Acestea cresc volumul conţinutului intestinal, împiedicând
reabsorbţia sărurilor biliare. Vitaminele antioxidante (C, E) împiedică oxidarea LDL şi
transformarea macrofagelor în celule spumoase şi astfel se evită depunerile lipidice.

18
 Reglarea metabolismului lipidic

Metabolismul lipidic este strâns legat de metabolismul energetic, acizii graşi fiind
substanţe de rezervă în producerea de energie în celulă Din acest motiv, metabolismul
lipidic este dependent de energogeneza din glucoză şi astfel de insulină.

Post prandial precoce

Are loc o creştere a substratelor energetice în sînge rezultate din digestia
alimentelor. După asigurarea energetică, excesul de glucoză şi acizi graşi se depune, prin
lipogeneză, în ţesutul adipos sub formă de triacilgliceroli. Această etapă este dominată de
insulină, hormon anabolic ce stimulează căile de stocare energetică, stimulând astfel
glicogenogeneza şi lipogeneza. Insulina controlează receptorii pentru glucoză şi enzimele
cheie ale căilor metabolice ce stochează glucoza excedentară.

Post prandial tardiv

Este o etapă catabolică în care acţiunile insulinei se reduc, crescând concentraţia

hormonilor hiperglicemici (glucagon, catecolamine, glucocorticoizi, etc).
Sunt stimulate lipoliza în ţesut adipos care produce acizi graşi în exces, utilizaţi în
ţesuturi ca sursă energetică, iar în ficat pentru sinteza corpilor cetonici. În inaniţie, corpii
cetonici, care spre deosebire de AGL pot traversa membrana hematoencefalică, vor
substitui glucoza şi vor constitui sursa energetică şi pentru creier.

Patologia metabolismului lipidic

Defecte în metabolismul AG

1. deficit - carnitină (prematuri)hipoglicemie

- carnitin-palmitoil-transferaza I.
2. Aciduria dicarboxilică  excreţia  -dicarboxilici, hipoglicemie
3. Maladia Refsun - acumulare acid fitanic
- defect al - oxidării acizilor graşi
4. Sindrom Zellweger -absenţă peroxizomilor

Defecte în metabolismul lipidelor complexe

1. Sindrom de detresă respiratorie (dipalmitolecitină-surfactant pulmonar)

2. Scleroza multiplă – pierderi de fosfolipide
3. Lipidoze - boli de tezaurizare lipidică –acumulări de diferite lipide ca urmare a
unor deficite enzimatice; de exemplu boala Gaucher-defect -glucozidare
↑cerebrozide
- Leucodistrofie metacromatică def. Sulfataze

19
 Defecte în metabolismul lipoproteinelor

Hipolipoproteinemii – rare
Hiperlipoproteinemii – I deficit lipoproteinlipază
– II deficit apo B-48 etc.

Sindromul metabolic

Ultimele cercetari in domeniul etiologiei bolilor metabolice degenerative, diabet şi

maladii cardiovasculare, au arătat că elementul comun este alterarea structurii şi
functionalităţii endoteliului vascular sau disfuncţia endotelială. Acest element comun a
conturat o etapa premergătoare şi predispozantă la dezvoltarea acestor maladii, etapă
denumită sindrom metabolic.
Termenul de sindrom metabolic reuneste factorii care cresc riscul dezvoltarii bolilor
cardiovasculare şi diabetului:
1. scăderea tolerantei la glucoza, insulino-rezistenta sau diabetul zaharat tip II;
2. hipertensiunea arteriala moderata;
3. obezitatea de tip central sau viscerala;
4. dislipidemia (scaderea HDL colesterolului şi cresterea trigliceridelor).
Cauzele sindromului metabolic sunt necunoscute iar fiziopatologia sa este extrem
de complexa şi partial elucidata. Unul dintre factorii centrali fiziopatologici este disfunctia
endoteliului vascular, iar inflamatia şi stresul oxidativ sunt principalele mecanisme care
afecteaza functionalitatea normala endoteliala.
Răspunsul endoteliului vascular la stimulii anormali (ex: dislipidemia, hiperglicemia,
proteinele glicozilate, inflamatia, stresul oxidativ) este gradual şi implica initial
- modularea funcţiilor constitutive endoteliale (de exemplu creşterea producţiei
de NO în urma stimulării de către acetilcolina, cresterea permeabilitatii pentru
lipoproteine in conditii de hiperglicemie sau hiperlipemie).
- disfunctia endoteliala prin aparitia de noi proprietati
- leziunea endoteliala care poate fi reversibila, printr-un proces de regenerare
tisulara locala sau ireversibila conducand in final la moarte celulara. De
exemplu hiperlipidemia conduce in final la aterosleroza iar hiperglicemia
conduce la diabet zaharat.
Rezistenta la insulina (la nivelul tesutului adipos, muscular şi hepatic) determina
disfunctia endoteliala prin mecanisme multiple printre care cresterea stresului oxidativ
urmata de reducerea biodisponibilitatii NO, inflamatia prin producerea unor compusi
proinflamatori precum şi alterarea mecanismelor de actiune ale insulinei cu sinteza
vasoconstrictorului endotelina I.

Noi stategii terapeutice in sindromul metabolic

Tratamentul in sindromul metabolic are drept scop prevenirea aparitiei sau
controlul diabetului zaharat şi prevenirea evenimentelor cardiovasculare prin reducerea
riscului aterogen. Atunci cand modificarea stilului de viata şi practicarea exercitiilor fizice
regulate nu sunt suficiente se instituie tratamentul medicamentos. Optiunile de tratament
pentru sindromul metabolic au crescut prin aparitia unor noi clase de medicamente.

20
 Există in prezent 5 clase de medicamente hipoglicemiante care se comercializeaza
pe piata:
1. sulfonilureicele (glibenclamid - Daonil, glimepirid - Amaryl), stimuleaza secretia de
insulina, actionand la nivelul receptorilor celulelor β din pancreas;
2. biguanidele (Metforminul) actioneaza prin diminuarea productiei hepatice de
glucoza prin inhibarea gluconeogenezei şi glicogenolizei, scade insulino-rezistenta,
scade apetitul.
3. Inhibitorii de α-glucozidaza (milglitol - Diastabol) incetinesc procesului de digestie
şi asimilare a polizaharidelor in intestinul subtire proximal, scazand hiperglicemia
postprandiala.
4. Glinidele (Repaglinida, Nateglinida) stimuleaza secretia de insulina de catre
pancreas, actionand la nivelul altui receptor din membrana celulelor beta decat
sulfonilureicele.
5. insulina biosintetică umană, obtinuta prin inginerie genetica pe culturi bacteriene,
este ultrapura şi absolut identica cu insulina umana. Este cel mai eficace
medicament in scaderea glicemiei. Exista insuline cu durata de actiune
intermediara sau lunga, utilizate pentru a acoperi necesarul bazal de insulina, şi
insulina cu actiune scurta sau rapida, pentru acoperirea nevoilor prandiale.
Tratamentul cu insulina are efecte benefice asupra nivelului de trigliceride şi
LDLcolesterol, dar produce crestere ponderala.

Recent au aparut medicamente bazate pe noi metode de control ale perturbărilor

biochimice din sindromul metabolic:
1. Incretinele
Postprandial, celule intestinale specializate secreta hormoni cunoscuti sub numele
de hormoni incretici. Acesti hormoni se comporta ca mesageri ale căror celule tintă sunt
celulele beta pancreatice. Rezultatul actiunii incretinelor este cresterea secretiei de
insulina. Aceasta legatura dintre intestin şi pancreas este cunoscuta sub numele de axa
enteroinsulara şi este considerata responsabila de aproximativ ½ din productia de
insulina care constituie varful atins postprandial. Incretinele au o structura peptidica. Doua
incretine au fost mai intens studiate şi sintetizate:
- peptidul de tipul glucagonului (glucagon-like peptide-1, GLP-1)
- peptidul insulinotropic glucozo-dependent cunoscut şi ca gastric inhibitory
polypeptide (GIP)
Ambele tipuri pot stimula secretia de insulina, dar recent s-a dovedit ca GIP este
mult mai putin eficient decat GLP-1.
Actiunea GLP-1:
 stimuleaza secretia de insulina;
 inhiba secretia de glucagon;
 incetineste procesul de golire al intestinului;
 reduce senzatia de foame;
 stimuleaza inmultirea celulelor beta pancreatice;
 previne moartea celulara programata (apoptoza) a celulelor beta pancreatice
permitind regenerarea insulelor Langerhans din pancreas şi partial reface
capacitatea de secretie a pancreasului;
 nu produce hipoglicemie chiar in doze mari.

21
Dezavantaje:
 la administrarea orala, fiind un peptid, este digerat, iar actiunea sa este
impiedicata;
 la administrarea intravenoasa este inactivat rapid de o enzima - dipeptidil-
peptidaza IV (DPP-IV)
2. Inhibitorii DPP-IV (Sitagliptinul, Vildagliptinul-LAF237) sunt compusi care
pot fi administrati pe cale orala şi care inhiba enzima DPP-IV. Administrarea unui inhibitor
DPP-IV previne descompunerea GLP-1 natural de catre enzime, ceea ce ii permite
peptidului sa-şi exercite functia de stimulare a secretiei de insulina.

3. GLP-modificat (Exenatidul, Liraglutidul, CJC1131) Pentru a potenta actiunea

GLP-1, s-au sintetizat GLP-1 cu structura chimica modificata, acestea fiind rezistente la
actiunea DPP-IV.
Exenatidul, descoperit intamplator in saliva unei reptile, este un peptid ce are in
proportie de 50% aceleasi caracteristici chimice ca şi GLP-1, fiind un analog al acestuia
din punct de vedere structural, stimuleaza secretia de insulina, inhiba secretia de
glucagon, incetineste motilitatea gastrica.

4. Analogii insulinei biosintetice umane sunt obtinuti prin modificarea selectiva

a succesiunii aminoacizilor din care este compusa insulina umana pentru a obtine o
insulina cu timp mai bun de dezagregare in fluxul sanguin, fara sa-i afecteze actiunea şi
fara sa determine reactii imune.
o Insulina Lispro (Humalog) – denumirea provine de la cei 2 aminoacizi (lizina
şi prolina) a caror succesiune a fost modificata in lantul beta in pozitia 28 şi
29. Este mai rapida şi cu o durata de actiune mai scurta comparativ cu
insulina biosintetica umana.
o Insulina Aspart (Novorapid)– obtinuta prin inlocuirea acidului aspartic cu
prolina in pozitia 28 a lantului beta. Este o insulina cu actiune rapida.
o Insulina Glargina (Lantus)– este o insulina cu actiune de lunga durata,
obtinuta prin modificarea genetica a trei aminoacizi:
 asparagina din pozitia 21 a lantului alfa este inlocuita de glicina;
 doua grupuri de arginina sunt adaugate la capatul carboxiterminal al
lantului β
Aceste modificari structurale incetinesc absorbtia şi solubilitatea insulinei in sange.
Insulina Glargina are un pH izoelectric modificat la 5.4, ceea ce o face insolubila in sange
la pH normal. Este preparata intr-o solutie cu pH = 4.0 la care se adauga zinc. Cand este
injectata subcutanat, precipita aproape integral, se absoarbe lent in circulatie, in mici
cantitati care asigura necesarul bazal de insulina pe 24 de ore.
o Insulina Detemir (Levemir) – la molecula de insulina au fost adaugati, prin
acilare, acizi grasi, transformand-o intr-o insulina cu durata lunga de
actiune.

5. Agonistii selectivi ai receptorului PPAR γ (peroxisomal proliferator activator receptor

γ ) - glitazonele sau tiazolidindionele (Glitazonze) . PPAR reprezintă o familie de factori
de transcripţie ce controlează expresia mai multor gene implicate in controlul
metabolismului glucidic şi lipidic . Actiunea lor poate fi amplificata de substante cu

22
structura similara ( agonisti ) cu a moleculelor semnal naturale ce se leaga de receptorii
PPAR . Acestia sunt utilizati pentru tratamentul rezistentei la insulina sau a ambelor tipuri
de diabet precum şi a dislipidemiei asociata acestora:
 determina hipoglicemie prin cresterea sensibilitatii muschiului, tesutului adipos şi
ficatului la insulina exo- şi endogena (insulinosensibilizatori);
 determina hipotrigliceridemie prin stimularea catabolismului lipoproteinelor bogate
in trigliceride;
 reduc stresul oxidativ
 reduc amplitudinea raspunsului inflamator

6. Agonistii selectivi ai receptorului PPARα - Fibratii (Fenofibrat, Gemfibrozil,

Bezafibrat) modifica fenotipul lipidic aterogen fiind agonisti ai PPARα (exprimat in ficat,
rinichi, inima şi muschi striati), moduleaza gene implicate in metabolismul lipidic. Actiune:
 determina lipoliza lipoproteinelor VLDL prin:
o cresterea activitatii lipoprotein lipazei (LPL);
o scaderea continutului in apolipoproteina CIII (inhibitor al LPL) prin scaderea
sintezei acesteia la nivel hepatic.
 limiteaza sinteza hepatica de trigliceride prin:
o stimularea captarii şi catabolismului acizilor grasi la nivel hepatic;
o scaderea sintezei de acizi grasi la nivel hepatic;
o stimularea sintezei hepatice a apolipoproteinei A-V.
 stimuleaza productia de HDL prin cresterea sintezei hepatice a apolipoproteinelor AI şi
AII;
 stimuleaza catabolismul LDL prin:
o modificarea compozitiei LDL;
o cresterea afinitatii LDL pentru receptorii specifici.

7. Statinele (Simvastatin, Lovastatin, Fluvastatin, Pravastatin, Atorvastatin) scad

cantitatea de colesterol circulant si din organism , actionand prin 2 mecanisme:
 cresc densitatea receptorilor pentru LDL la nivelul hepatocitelor rezultand o scadere
marcata a LDL, IDL şi chilomicronilor remanenti din circulatie, aceste lipoproteine fiind
mai intens captate de ficat;
 scad productia hepatica de VLDL, precursoare ale IDL şi LDL prin:
o inhibarea enzimei 3-hidroxi-3metilglutaril coenzima A reductaza
(HMG-CoA reductaza) scazand sinteza de novo a colesterolului;
o scaderea sintezei apolipoproteinei B100

23
 Cadre de predare: Anghel Andrei: biochim@umft.ro Sisu Eugen: sisueugen@umft.ro Seclaman Edward: eseclaman@umft.ro
Toate întrebările vor fi adresate cadrului de predare corespunzător fiecărei serii la adresa de email furnizată.

METABOLISMUL PROTEIC
Metabolismul proteinelor este o componentă majoră în metabolismul general,
deoarece proteinele realizează toate acţiunile legate de procesul vieţii.
Proteinele realizează structura de bază a materiei vii (rol plastic), sunt principalele
molecule ce realizează procesele biochimice şi fiziologice (rol funcţional), şi secundar
sunt utilizate şi în scop energetic. Aproximativ 15-20% din necesarul zilnic de energie
este realizat de proteine. Catabolismul aminoacizilor produce 5,5 kcal/mol.
Din punct de vedere chimic, proteinele sunt macromolecule organice rezultate prin
policondensarea unui mare număr de aminoacizi într-o catenă polipeptidică. În procesele
metabolice sinteza proteică constă în condensarea aminoacizilor, în timp ce prin hidroliza
proteinelor se obțin aminoacizi.
Necesarul de proteine al organismului pe unitatea de timp se determină pe
plan cantitativ şi calitativ.
Pe plan cantitativ prin cunoaşterea cantităţii de aminoacizi ce se pierde în unitatea
de timp, prin procese biochimice de transformare ireversibilă, cu pierderea azotului din
moleculă. Azotul reprezintă 16,5 % din masa proteinelor.
Acest azot se elimină prin urină (95% ca uree), transpiraţie, fecale. Prin masurarea
continutului de azot al alimentelor ingerate se obtine N de aport alimentar, in timp ce prin
masurarea continutului de azot al produsilor de excretie (uree şi amoniac din urina şi
transpiratie, proteine nedigerata din fecale) se obtine N excretat.

Diferenţa dintre N de aport alimentar şi N excretat = BILANŢ AZOTAT

Acesta poate avea urmatoarele valori :
• 0 (zero) - organism sănătos, adult;
• + (pozitiv) - creştere, gestaţie, lactaţie, convalescenţă;
• - (negativ) - boli consumptive, hemoragii, nutriţie dezechilibrată.

Pe plan calitativ, necesarul de proteine depinde de tipul de aminoacizi continut de

acestea, din punct de vedere al posibilitatii organismului de a-i putea sintetiza. Astfel,
dintre cei 21 aminoacizi proteinogeni:
- 11 sunt biosintetizabili (pot fi sintetizati de catre organism);
- 2 (Arg, His) sunt parţial biosintetizabili (aportul exogen este necesar doar in
perioada de crestere, in stare adulta organismul sintetizându-şi in intregime
necesarul de aminoacid);
- 8 (Val, Leu, Ile, Met, Liz, Phe, Trp, Tre) sunt nesintetizabili (esenţiali), aportul lor
exogen fiind obligatoriu.
Dacă numai unul din aminoacizii nesintetizabili este deficitar, unele proteine nu pot
fi sintetizate şi in aceste conditii bilanţul azotat se negativează, indiferent de continutul
celorlalti aminoacizi. In acest tip de deficit, are loc hidroliza proteinelor de structură din
muşchi pentru a elibera aminoacidului esenţial deficitar, iar restul de aminoacizi rezultati
prin hidroliza se catabolizează cu eliminarea azotului.
Valoarea biologică a proteinelor alimentare se măsoară prin compararea
proporţiei de aminoacizi esenţiali din hrană cu proporţia necesară pentru o bună nutriţie.
Valoarea biologica a proteinelor (V.B.) este un indicator al calităţii acestora şi reprezintă
cantitatea de azot proteic reţinută de organism dintr-o anumită proteină ingerata.

V.B. = (Nreţinut/Ningerat) x 100

1
 O valoare biologică de 100 semnifică faptul că o anumită proteină ingerată este
complet utilizată de organism, fără a exista pierderi. Valoarea biologică a proteinelor diferă
în funcţie de aliment şi depinde de o serie de factori, cum ar fi aportul caloric, efortul fizic,
cantitatea de proteină ingerată.

Valoarea biologică a principalelor proteine alimentare

Sursă de proteine Valoare biologică

Ouă ( albusul de ou ) 100
Lapte 93
Peşte, carne de vită 75
Porumb 72
Grâu 44

Cantitatea de proteină ingerată este în relaţie de proporţionalitate inversă cu

valoarea biologică. Astfel, un aport proteic din preparate lactate in ratie de 0,2 g/kg este
asociat cu o valoare biologică de aproape 100, în timp ce creşterea ratiei acestuia la 0,5
g/kg duce la scaderea V.B. la 70.
Pentru aprecierea valorii biologice a proteinelor este utilizată balanţa azotată
calculata la subiecţi a căror dietă, o anumită perioadă de timp, nu conţine nici o proteina şi
cărora, apoi, li se administrează diferite cantităţi de proteine.
Valoarea biologică reprezintă practic raportul dintre bilanţul azotat şi
asimilarea de N proteic. Un regim alimentar normal, mediu, cu amestec de proteine
vegatale şi animale are valoarea biologică globală de 70, fiind necesar 1 g proteine/kg
corp/zi pentru un adult cu bilanţ azotat nul. Dacă valoarea biologică a proteinei este mai
mică, necesarul va fi proporţional mai mare. În general, proteinele animale (cu excepţia
colagenului) au o valoare biologică mai mare decât proteinele vegetale.
În cazul persoanelor vegetariene, pentru ca disponibilitatea aminoacizilor esenţiali
să fie optimă, este necesar ca dieta acestor persoane să cuprindă simultan, atât cereale,
cât şi legume, deoarece au un conţinut diferit de aminoacizi esenţiali. Atât legumele cât şi
cerealele conţin valină, treonină, fenilalanină, leucină. Cereale, spre deosebire de legume,
au un conţinut scăzut de izoleucină şi lizină, dar sunt surse excelente de metionină şi
triptofan.

Digestia şi absorbţia proteinelor

Proteinele alimentare sunt hidrolizate enzimatic în tubul digestiv până la aminoacizi

care sunt absorbiţi prin mucoasa intestinală.
Enzimele proteolitice (peptidaze) acţionează asupra legăturilor peptidice din
proteine şi pot fi împărţite în:
- endopeptidaze – scindează catena polipeptidică în interior;
- exopeptidaze (aminopeptidaze şi carboxipeptidaze) – scindează aminoacizii N-
sau C - terminali.
Majoritatea acestor enzime se sintetizează sub formă catalitic inactivă, numită
proenzimă sau zimogen, pentru a prevenihidroliza propriilor structuri.Din acestmotiv
procesul de activare are loc doar in cavitatea gastrică sau lumenul intestinal, pentru ca
enzimele activate să acţioneze doar asupra proteinelor alimentare. Activarea proenzimelor
este un proces de înlăturare a unor capete polipeptidice blocante sau care asigură plierea
lanţului polipeptidic, proces in urma căruia are loc demascarea centrului activ al enzimei
proteolitice, ce devine activă catalitic.

2
 Enzimele proteolitice (peptidazele) se găsesc în cele 3 sucuri digestive: gastric,
pancreatic şi intestinal.

I. Digestia gastrică
Prima acţiune în procesul de digestie al proteinelor o constituie contactul acestora
cu acidul clorhidric din sucul gastric, fapt ce duce la denaturarea lor. Are loc distrugerea
structurii terţiare, deplierea catenelor polipeptidice, proteinele denaturate devenind
accesibile atacului enzimatic al endopeptidazelor din stomac.
În sucul gastric se găsesc următoarele endopeptidaze: pepsina, gastricsina şi
chimozina.
a) Pepsina – este secretată de mucoasa gastrică sub formă inactivă de pepsinogen,
care la contactul cu HCl sau autocatalitic pierde un fragment polipeptidic de 44
aminoacizi (N terminal) activându-se la pepsină. Acţiunea catalitică a pepsinei
constă în scindarea legăturilor peptidice la nivelul grupării amino a aminoacizilor
Phe sau Tyr.
b) Gastricsina – reprezintă 1/3 – 1/2 din acţiunea peptidică gastrică la adult, iar la
sugar aproape integral. Enzima acţionează la un pH optim de 3.
c) Chimozina (labfermentul) – este o enzimă specifică sugarului, acţionează la un
pH de 4-5 şi are rolul de a coagula laptele matern, reţinându-l în stomac circa 2 ore.
În acest timp are loc hidroliza parţială sub acţiunea gastricsinei a proteinelor din
lapte, iar peptidele rezultate pot traversa peretele stomacal, ajungând în circulaţie.

Enzimele sucului gastric fiind endopeptidaze scindează 1/10 – 1/5 din totalul
legăturilor peptidice din proteinele alimentare, rezultând polipeptide scurte.
Polipeptidele, generate de acţiunea pepsinei stimulează secreţia colecistokinazei în
duoden, proces ce induce secreţia biliară şi intestinală.

II. Digestia intestinală

În lumenul intestinal, produşii digestiei gastrice, polipeptidele, sunt supuse acţiunii
enzimelor din sucul pancreatic şi a enzimelor mucoasei intestinale, ultimele acţionând la
nivelul vilozităţilor intestinale sau chiar în celulele mucoasei intestinale.

Enzimele sucului pancreatic

Tripsina - secretată în pancreas sub forma inactivă de tripsinogen se activează în
intestin, pierzând un hexapeptid N terminal sub acţiunea unei enterokinaze intestinale şi
apoi autocatalitic. Ca acţiune catalitică este o endopeptidază ce acţionează la nivelul
grupărilor carboxil ale aminoacizilor bazici, Liz şi Arg. Pentru a evita leziunile ce pot fi
produse de o eventuală activare a tripsinogenului pe traseul pacreas-intestin, sucul
pancreatic conţine inhibitori (antitripsina) care inactivează tripsina activată accidental in
pancreas sau canalele pancreatice.
Chimotripsina - secretată în pancreas ca chimiotripsinogen, se activează în
intestin sub acţiunea tripsinei ce îndeparteză 2 dipeptide (4 aminoacizi) din structura
chimiotripsinogenului. Ca acţiune catalică este o endopeptidază ce acţioneză la nivelul
grupărilor carboxil ale aminoacizilor Phe, Tyr, Trp.
Elastaza - secretată ca proelastază, este activată de tripsină în intestin ca
elastază. Ca acţiune catalitică este o endopeptidaza care acţionează asupra elastinelor şi
a proteinelor ce conţin aminoacizi neutri hidrofobi Gli, Ala.
Carboxipeptidaza - este o exopeptidază produsă prin activarea formei inactive,
procarboxipeptidaza şi activată la nivel intestinal de tripsină. Ca acţiune catalitică este o
exopeptidază ce detaşează aminoacidul de la capatul C - terminal al peptidelor.
Produşii finali ai acţiunii sucului pancreatic sunt aminoacizi, di- şi tripeptide.
3
 Sucul intestinal
Aminoacizii, di- şi tripeptidele pot traversa peretele intestinal prin sistemul de
transport al aminoacizilor şi din acest motiv acţiunea peptidazelor intestinale se
desfăşoară atât la suprafaţa cât şi în interiorul celulelor mucosei intestinale. S-a stabilit că
o mare parte din proteinele alimentare sunt absorbite sub forma unor peptide mici care în
interiorul enterocitelor sunt hidrolizate la aminoacizi.
Principalele peptidaze ce acţionează la acest nivel sunt :
Aminopeptidazele - sunt enzime ce hidrolizează legătura peptidică a aminoacizilor
N-terminali, detaşându-i de catena peptidică.
Dipeptidazele - sunt peptidaze ce hidrolizează legătura peptidică din dipeptide cu
formarea a doi aminoacizi.

Absorbţia aminoacizilor
Se realizează la nivelul intestinului subţire, fiind absorbiţi doar L-aminoacizii.
Procesul de absorbţie are loc prin transport activ, dependent de energie şi temperatură
(transportul se mai poate desfăşura şi prin mecanism pasiv, prin difuziune, dar acesta este
minoritar). S-au identificat 7 sisteme de transport a aminoacizilor, diferenţiate după natura
aminoacizilor. Prin absorbţie, aminoacizii trec în vena portă, ficat, circulaţia sistemică;
concentraţia aminoacizilor liberi în sânge variază între 20-30 mg%.
Din mediul extracelular aminoacizii trec in celule printr-un proces de transport activ
contra gradientului de concentaţie, deoarece concentraţia intracelulară a aminoacizilor
este de 10 ori mai mare decât în circulaţie.
Aminoacizii sunt reabsorbiţi din urina primară în tubul renal printr-un proces activ.
La fetus şi nou născut pot fi absorbite peptide şi prin peretele stomacal, iar prin peretele
intestinal (intestin subţire) pot fi absorbite proteine intacte prin pinocitoză. Acest proces
este important pentru transferul anticorpilor de la mamă la făt, proces răspunzător de
imunitatea nou-născutului în perioada 0 – 6 luni.

Prelucrarea metabolică a aminoacizilor

Rezerva totală de aminoacizi care se găsesc sub formă liberă în mediul intern şi
intracelular – 50 g reprezintă fondul comun al aminoacizilor.
Un aminoacid individual trece de 5-6 ori prin fondul comun până când este
degradat ireversibil.
Principalele surse de alimentare cu aminoacizi a fondului comun sunt: aportul
alimentar (absorbtie intestinală), biosinteză endogenă şi catabolismul proteinelor
endogene.
Principalele utilizări ale aminoacizilor sunt: sinteza proteinelor şi peptidelor – proces
prioritar şi majoritar, sinteze de compusi nonproteici importanţi: hem, baze purinice, baze
pirimidinice, coenzime, amine biogene, etc. şi secundar substrat energetic (capacitate
calorică - 5,5 kcal/g).
Astfel, sinteza zilnică de proteine este de 200-400 g (şi aceeaşi cantitate este
degradată), în timp ce aportul alimentar necesar este <100 g. Hormonii de stress
(cortizolul, adrenalina) sau citokinele, a căror concentraţie creşte în diferite condiţii de
stress, stimulează catabolismul proteic în dauna sintezei.
Aminoacizii sunt catabolizaţi în principal prin dezaminare şi secundar prin
decarboxilare.

4
 Proteine
funcţionale
Maturare Marcare
10 000 g

Glucide
Proteozom
Sinteză
proteică
300 - 400 g/zi Degradare Lizozom

Proteoliză
300 - 400 g/zi

Peptide

Translaţie
Fond comun
aminoacizi
100 g

Aport Secreţie
alimentar de proteine
50 - 100 g/zi 50 g/zi

Catabolism
Absorbţie 50 - 100 g/zi
150 g/zi
Digestie
Sinteză
Glucoză
de novo
Lipide
Aminoacizi NH3 2-Oxiacizi Corpi
cetonici
Piruvat ATP
Intestine Fosfoenolpiruvat CO2, H2O
2-Oxiacizi Uree

10 g/zi

Sursele fondului comun de aminoacizi

5
 Regenerarea proteinelor
In cadrul procesului general de regenerare continuă a structurilor celulare, celulele
mor şi sunt distruse pe baza unui proces de moarte programată (apoptoză), şi odată cu
ele sunt metabolizate şi moleculele componente, inclusiv proteinele.
Moleculele proteice se reînnoiesc continuu, în aşa numita stare dinamică a
proteinelor stabilită cu ajutorul izotopului 15N (N15 turnover): Timpul de reînnoire este
diferit (4 zile–fibrinogenul, 10 zile–proteinele din ficat, intestin, pancreas, plasmă, 100 zile–
proteinele musculare, Hb, citocromii, 300 zile–colagenul).
Regenerarea proteinelor se bazează pe un proces de catabolism rapid al
proteinelor menit să îndepărteze proteinele a căror structură a fost afectată pe parcursul
funcţionării lor normale, proteinele ce conţin în structura primară aminoacizi incorect
inseraţi, sau enzime ce acţionează în punctele de control al căilor metabolice. La
eucariote, acest proces are la bază un mecanism ATP-dependent în care este implicată o
proteină mică (8,5 kd), globularănumită ubiquitină.

Ubiquitină
Proteină activată
conformaţie corectă

Activarea
ubiquitinei
Ubiquitină

Marcare cu
ubiquitină
Proteozom

Proteină
ubiquitinată

Legare
Aminoacizi

Denaturare

Catabolismul intracelular al proteinelor prin sistemul ubiquitină- proteozom

Ubiquitina se găseşte în toate celulele eucariote (de aici îi provine şi numele), iar
structura sa este aceeaşi la majoritatea speciilor. Ubiquitina izolată de la drojdie diferă de

6
cea umană prin doar 3 aminoacizi din totalul de 76. Rolul său este acela de a marca
proteinele ce urmează a fi catabolizate, legându-se covalent, prin glicina de la capătul C-
terminal, de grupările ε-amino ale resturilor de lizină din proteina ce urmează a fi
catabolizată. Legatura izopeptidică astfel formată necesită un aport energetic, furnizat de
ATP. Ataşarea ubiquitinei de proteina ţintă presupune intervenţia a trei enzime numite E1
(enzima activatoare a ubiquitinei), E2 (enzima de conjugare a ubiquitinei), E3 (ubiquitin-
protein ligaza) şi se desfăşoară în trei etape:
1. legarea tioesterică a grupării carboxil C-terminală a ubiquitinei de gruparea sulfhidril
a unui rest cisteinic din E1, cu hidroliza a două legături macroergice dintr-un ATP
2. transferul ubiquitinei activate pe o grupare sulfhidril din E2
3. transferul ubiquitinei de la E2 la gruparea ε-amino a proteinei ţintă, catalizat E3.

În degradarea unei proteine nu intervine doar o singură moleculă de ubiquitină, ci

patru sau chiar mai multe molecule. Ele formează adevarate lanţuri prin ataşarea grupării
ε-amino a unui rest de lizină dintr-o moleculă de ubiquitină de carboxilul terminal al alteia.
Intervenţia mai multor molecule de ubiquitină este mai eficientă din două motive. Pe de o
parte, interacţiunea moleculelor de ubiquitină generează suprafeţe de legare, iar pe de altă
parte, detaşarea uneia dintre molecule nu este urmată de pierderea semnalului ce indică
degradarea proteinei.
Degradarea propriu-zisă a proteinelor marcate de ubiquitină este realizată de un
complex proteazic numit proteozom sau proteozom 26S. El este alcătuit din două
componente: o componentă cu activitate catalitică cu masa 20S şi o componentă cu
acţiune reglatoare cu masa 19S. Componenta 20S are o greutate de 700 kDa şi este
formată din 28 subunităţi omologe, dispuse în 4 inele, fiecare a câte 7 subunităţi, dipuse
astfel încât să formeze o structură cu aspect de butoiaş. Cele două inele dispuse la capete
sunt numite subunităţi α iar cele două inele centrale se numesc subunităţi β. Situsurile
active ale proteazei sunt localizate la nivelul capătului N-terminal al unor subunităţi β, şi
anume, acele subunităţi β ce conţin la capătul N-terminal treonină sau serină. Grupările
hidroxil ale acestor aminoacizi constituie, alături de grupările amino, grupări nucleofile ce
atacă grupările carbonil implicate în legăturile peptidice ale proteinelor degradate, cu
formarea unor intermediari acil-enzimă. Proteinele sunt catabolizate progresiv, fără
eliberare de compuşi intermediari, până la peptide formate din 7-9 aminoacizi.
Componenta 19S are rolul de a controla accesul în interiorul structurii. Are o
greutate de 700 kDa şi este formată din 20 subunităţi. Ea se găseşte dispusă la ambele
capete ale componentei 20S şi are proprietatea de a se ataşa de lanţurile de
poliubiquitină. Componentele cele mai importante ale complexului 19S sunt reprezentate
de 6 ATPaze asociate cu reglarea ciclului celular şi biosinteza organitelor celulare. Deşi nu
se cunoaşte exact rolul ATPazei, se pare că prin hidroliza ATP-ului, complexul 19S induce
modificări conformaţionale ale proteozomului 20S ce sunt urmate de pătrunderea proteinei
în interiorul complexului. Totodată, complexul 19S prezintă şi activitate izopeptidazică ce
face ca moleculele de ubiquitină să poată fie detaşate şi reutilizate, iar proteinele
catabolizate până la aminoacizi, sub acţiunea altor proteaze celulare.
Deşi nu au fost identificate încă toate semnalele ce declanşează procesul de
ubiquitinilare a proteinelor, s-a reuşit totuşi să se evidenţieze o parte dintre ele. În acest
sens, s-a constatat că timpul de viaţă (t1/2) al proteinelor citosolice este puternic influenţat
de tipul de aminoacizi de la capătul N-terminal (regula N-terminală). De exemplu, o
proteină ce conţine la capătul N-terminal metionină are un timp de injumătăţire de peste 20
ore, în timp ce o proteină cu arginină în această poziţie are un timp de injumătăţire de
aproximativ 2 minute.

7
Timpul de viaţă (t 1/2) al proteinelor în funcţie de aminoacizii de la capătul N-terminal

Aminoacid N-terminal ( t 1/2 ) proteină

Metionina, glicina, serina, valina, alanina, treonina >20 ore
Izoleucina, glutamina 30 minute
Tirozina, acid glutamic 10 minute
Prolina 7 minute
Leucina, fenilalanina, asparagina, lizina 3 minute
Arginina 2 minute
Se constată că o serie de aminoacizi, numiţi aminoacizidestabilizatori , cum ar fi
arginina sau lizina, favorizează o ubiquitinilare rapidă, în timp ce alţii, numiţi
aminoacizistabilizatori (metionina, prolina) măresc durata de viaţă a proteinei.
Există şi alte tipuri de semnale care marchează proteinele ce urmează a fi
catabolizate şi care sunt reprezentate de aşa numitele casete de distrucţie (secvenţa N-
terminală de tipul Arg-Thr-Ala-Leu-Gly-Asp-Ile-Gly-Asn) din structura ciclinelor mitotice,
sau de conţinutul crescut de prolină, acid glutamic, serină şi treonină (secvențele PEST)
al unor proteine.

Semnificaţii medicale ale regenerării proteice

O serie de procese normale şi patologice sunt controlate parţial prin catabolizarea
unor proteine: transcripţia genelor, ciclul celular, organogeneza, răspunsul inflamator,
supresia tumorală, metabolismul colesterolului şi procesarea antigenelor.
De exemplu, în cadrul răspunsului inflamator, factorul de transcripție numit NF-kB
iniţiază expresia genelor specifice după ce este activat. Activarea sa este realizată prin
catabolizarea unei proteine inhibitoare, numită I-kB. Această proteină inhibitoare se
ataşează de NF-kB citoplasmatic şi îl menţine în stare inactivă. Ca răspuns la semnalele
inflamatorii, I-kB este fosforilat la nivelul a două resturi de serină, creându-se astfel un
situs de legare pentru E3. Prin ataşarea enzimei E3 este iniţiată ubiquitinilarea şi
catabolizarea I-kB, fapt ce duce la eliberarea NF-kB şi, implicit, la transcripţia genelor ţintă.
Un alt exemplu este cel al virusul papiloma uman ce codează o proteină activatoare
a enzimei E3. Enzima iniţiază ubiquitinilarea factorulului supresor tumoral p53, cât şi a
altor proteine ce controlează repararea ADN, care, în acest mod, sunt distruse. Activarea
enzimei E3 a fost evidenţiată în peste 90% din cancerele cervicale. Astfel, marcarea
necorespunzătoare a unei proteine cu rol reglator important, urmată de distrugerea sa,
poate sta la baza tumorigenezei. Nu numai catabolismul rapid al unor factori ce acţionează
ca şi supresori tumorali, ci şi incapacitatea de catabolizare a unor proteine implicate în
activarea diviziunii celulare (produşii oncogenelor) poate declanşa tumorigeneza.
În afara proceselor canceroase, şi alte afecţiuni implică distrugerea rapidă sau
ineficientă a unor proteine: bolile renale, astmul, afecţiunile neurodegenerative (boala
Alzheimer şi boala Parkinson – asociate cu formarea unor structuri proteice caracteristice
în neuroni), fibroza chistică (determinată în unele cazuri de distrugerea rapidă a canalelor
ionice de clor), sindromul Liddle (caracterizat prin lipsa distrugerii canalelor de sodiu în
rinichi, fapt ce duce la o absorbţie crescută a Na+ şi instalarea HTA). În prezent, se are în
vedere dezvoltarea unor tratamente care să aibă efect inhibitor asupra proteozomilor. Un
astfel de medicament este bortezomibul, utilizat în tratamentul mielomului multiplu
refractar, al cărui mecanism de acţiune are bază inhibarea NF-kB prin stabilizarea I-kB.

8
 Catabolismul aminoacizilor

Decarboxilarea

Deşi procesul este redus cantitativ, produşii rezultaţi sunt amine primare, compuşi
foarte activi din punct de vedere biologic. Este decarboxilat doar carbonul din poziţia C.
Enzima se numeşte decarboxilaza aminoacizi piridoxal-fosfat dependentă. Excepţie
face metionin decarboxilaza, care are drept cofactor piruvatul, metionina fiind mai întâi
activată la S-adenozil metionină. Aminele biogene formate sunt degradate rapid.

H H
Aldehidã
Decarboxilază Monoaminooxidază
R C NH2 R C NH2 R C O

COOH - CO2 H H2O H2 NH3 H

Aminoacid Amină
biogenă Oxidazã
2H
H2O

R C O
Acid carboxilic
OH

Aminele biogene rezultate de la diferiţi aminoacizi sunt :

1. Tyr Tiramină – hormon tisular

Catecolamine: Dopamină, Noradrenalină, Adrenalină

2.Trp Triptamină – hormon tisular

Serotonină (5’-hidroxitriptamină) – transmiţător de influx nervos

Melatonină (5-metoxi-N-acetiltriptamină) – hormon tisular

3. His Histamină – hormon tisular

4. Ser Etanolamină Fosfatidilcolamină (fosfatidă)

(Colamină) (cefalină)

5. Cys Cisteamină – componenta activă SH a CoA

Taurină – acizi biliari conjugaţi

6. Asp  - alanină ac. pantotenic CoA

componentă peptide – carnozină, anserină

7. Glu GABA ( acid -aminobutiric ) – neurotransmiţător

9
8. Liz Cadaverina

9. Ornitina decarboxilază Putresceina (1,4-diaminobutan ) (A)

Propandiamină
(B)

Spermidină (A-B) H2N-(CH2)3- NH-(CH2)4-NH2

A B
B

Spermină ( B-A-B )

Spermidina şi spermina au rol de factori de transcripţie la nivel nuclear, participând

la procese de diviziune celulară.

Dezaminarea
Este principala cale de metabolizare a aminoacizilor. Au fost identificate mai multe
mecanisme de dezaminare oxidativă, toate formând cetoacizi şi amoniac.

1. D-Aminoacid oxidaze flavinice (FAD) acţionează în ţesutul renal. Sunt specifice D-

aminoacizilor, deci acţionează doar asupra glicocolului.
Aminoacid + Flavoproteină + H2O -cetoacid + NH3 + Flavoproteină H2
Flavoproteină H2 + X (O2)  Flavoproteină + XH2 (H2O2)

2. L-Aminoacid oxidaza flavinică (FMN) acţionează în ţesutul renal, hepatic. Este legată
de matricea celulară; are acţiune slabă.
- Nu acţionează asupra aminoacizilor: Gli,  - hidroxilaţi, diacizi, diamine.

3. L-Aminoacid oxidaze NAD+ dependente sunt foarte active, fiind prezente în toate
celulele, cu excepţia celulei musculare. Mai importantă este Glutamat dehidrogenaza
NAD+ dependentă. Este reglată alosteric astfel:
- factori inhibitori sunt: ATP, GTP, NADH
- factori stimulatori sunt: ADP.
Enzima catalizează următoarea reacţie :

COOH COOH COOH

I NAD+ NADH,H+ I H2O NH3 I
CH2 CH2 CH2
I I I
CH2 CH2 CH2
I NADP+ NADPH,H+ I I
CH – NH2 C=NH C=O
I I I
COOH COOH COOH

Acid glutamic Iminoacid acid - cetoglutaric

Instabil

10
 Datorită faptului că glutamat dehidrogenaza este forma cea mai activă,
dezaminarea a 70% din aminoacizi se realizează printr-o acţiune cuplată a
transaminazelor cu L-glutamat dehidrogenaza.

Trasaminazele catalizează transferul grupării amino a unui aminoacid asupra unui

 -cetoacid. Enzima are cofactor piridoxal fosfatul.

Reacţia generală este:

R1 – CH – COOH + R2 – C – COOH R1 – C – COOH + R2 – CH - COOH
I II II I
NH2 O O NH2

Transaminazele se găsesc în toate celulele, cele mai răspândite fiind:

a. alanin transaminaza (ALAT, ALT, GPT, TGP), care catalizează reacţia :

Ala + α –cetoacid  Piruvat + aminoacid

b. glutamat transaminază (ASAT, AST, GOT, TGO), catalizează reacţia :

α – cetoglutarat + aminoacid  Glu + α – cetoacid

Specificitatea este mare pentru cuplurile: alanină + piruvat, acid glutamic + α –

cetoglutarat şi relativă pentru alţi aminoacizi .
Afinitatea aminoacizilor, in afara acidului glutamic, pentru glutamat transaminază
este diferită. 14 aminoacizi au afinitate descrescătoare în ordinea: Asp, Ala, Val, Leu, Ile,
Tir, Phe, Met, Trp, Arg, Cis,Gli, His, Ser iar 4 aminoacizi: Thr, Pro, Ho-Pro, Liz nu se pot
transamina decât foarte greu.
Deoarece glutamat transaminaza are cea mai mare răspândire şi vitezele cele mai
mari de reacţie, dezaminarea majorităţii aminoacizilor se realizează în cadrul procesului
cuplat.
NH3
cetoacid Ala (AA) -cetoglutarat NAD+

Glutamat L-Glutamat
transaminaza dehidrogenaza

aminoacid piruvat glutamat NADH,H+

(cetoacid)
Deoarece cei 14 aminoacizi au afinitate pentru glutamat dehidrogenază, 14/20
=70% din aminoacizi sunt dezaminaţi prin acest procedeu. Pentru restul există mecanisme
particulare (acţiune scăzută).
În celula musculară, unde nu există glutamat dehidrogenază, dezaminarea se
realizează prin ciclul “purin nucleotidelor”. De reţinut este faptul că Asp este primul
partener al transaminazei glutamice, fiind în echilibru cu Glu.

11
 H transaminazã
HOOC C C COOH Oxaloacetat Citrat
H2
NH2 NADH,H+
Asp NAD+
malat
dehidrogenazã

GDP + Pi Malat
GTP
IMP Adenilo-succinat H2O
adenilo
succinat
sintetazã Fumarat
AMP
H2O
adenozin
dezaminaza
NH4+
IMP

Ciclul purin nucleotidelor

( IMP-inozinmonofosfat, AMP-adenozinmonofosfat )
Reacţia globală:
GTP GDP + Pi
↓ ↑
Asp + 2H2O + NAD+ oxaloacetat + NH3 + NADH + H+

Semnificaţia medicală a transaminazelor

În clinică, uzual se dozează primele două transaminaze în ordinea afinităţii pentru
substrat, GOT (ASAT) şi GPT (ALAT). Enzimele sunt legate de structurile celulare, fiind în
concentraţie de 10000 ori mai mare în celule decât în ser. Prezenţa lor în concentraţie
mare în ser indică:

A ) Leziuni celulare – fie de natură inflamatorie fie de natură ischemică (necroză)

B ) Localizarea ţesutului lezat -ASAT – preferenţial celula musculară miocardică
-ALAT – preferenţial celula hepatică.

Valori normale: ASAT (GOT): 0 - 19 U/L

ALAT (GPT): 0 - 23 U/L

Posibilităţi de catabolizare a scheletului hidrocarbonat

In procesul de catabolizare al aminoacizilor, fie prin dezaminare, fie prin
decarboxilare, rezultă cetoacizi (schelet hidrocarbonat). Aceştia sunt catabolizaţi în mod
specific pentru fiecare aminoacid, cu formarea de diferiţi compuşi. Cercetările pe animale
de experienţă supuse unor diete restrictive cu un singur tip de aminoacid, au evidențiat
faptul că aminoacizii investigaţi astfel au produs 3 tipuri de efecte :
1. Hiperglicemie – acest tip de aminoacizi a fost inclus in categoria aminoacizi
glucoplastici puri şi cuprinde Ala, Gli, Cis, Ser, His, Tre, Asp, Asn, Glu, Gln, Met, Val,
Arg, Pro .
2. Cetonemie - acest tip de aminoacizi a fost inclus in categoria aminoacizi
cetoplastici purişi cuprinde Leu, Liz.

12
 3. Hiperglicemie şi cetonemie - acest tip de aminoacizi a fost inclus in categoria
aminoacizi micşti = glucoplastici + cetoplastici şi cuprinde Trp, Ile, Phe, Tyr.

Descoperirea ulterioară a căilor metabolice a permis explicarea biochimică a

fenomenului
- aminoacizii glucoplastici puri produc prin cataboliza scheletului hidrocarbonat
intermediari ai gluconeogenezei (acid piruvic, acid alfa-cetoglutaric, acid
fumaric, succinil CoA, acid oxalacetic)
- aminoacizii cetoplastici puri produc prin cataboliza scheletului hidrocarbonat
acetilCoA sau acetoacetilCoA
- aminoacizii micşti produc prin cataboliza scheletului hidrocarbonat atât
intermediari ai gluconeogenezei cât şi acetilCoA sau acetoacetilCoA.

Scheletele hidrocarbonate rezultate în urma dezaminării mai pot elibera unităţi

monocarbon (formil, formimino, metil, metilen) în cursul procesului de catabolizare, unităţi
transferate prin intermediul coenzimei FolH4.
Unităţile monocarbon au un rol esenţial în sinteza bazelor purinice şi pirimidinice,
deci a acizilor nucleici, în reconstituirea Met, în diferite metilări (colamina, noradrenalina).

nucleu pirimidinic

Ser Gli

Fol H4 N5,N10-metilen Fol H4 N5- metil Fol H4

N5,N10-metinil Fol H4 Nucleu purinic

purinic
H2 O

N5-formil Fol H4 Nucleu purinic

purinic

His N5- formimino Fol H4

Met 5 metil Fol H4

colaminã
guanidin acetat
adrenalinã

Unităţile monocarbon (formil, formimino, metil, metilen) şi rolul lor în sinteza bazelor
purinice şi pirimidinice şi unele reacţii de metilare

13
 Trp
GLU Orn,Arg,Gln,Pro,His
Ala,Gli,Cys,His,Ser,Thr

alfa-ceto-butirat Met
alfa-ceto-glutarat
Piruvat
Ile Propionil Ile
Leu Ile
Trp Leu metilmalonil Val
Trp
Citrat Succinil CoA
Acetil Co A

Fumarat Tyr Phe

Acetoacetil -CoA Oxaloacetat

Leu,Liz,Phe,Trp,Tyr
Asp

HMG -Co A
Asn
Posibilităţi de catabolizare a scheletului hidrocarbonat al aminoacizilor

Metabolismul amoniacului
Amoniacul este o substanţă toxică (mai ales neurotoxică), chiar în concentraţii
sanguine mici; intoxicaţia cu amoniac se manifestă prin tremor, pronunţia ştearsă a
cuvintelor, vedere estompată, apoi în cazurile grave, comă şi moarte.
Producţia de amoniac este apreciabilă, ţinând seama de faptul că, în 24 de ore prin
urină se elimină circa 30-50 mmoli amoniac, dar mai ales de faptul că o bună parte din
azotul proteic se elimină sub formă de uree (zilnic se elimină 300-600 mmol uree), aceasta
provenind de asemenea din amoniac.
Totuşi, concentraţia amoniacului în plasmă, la om, este în mod normal foarte mică
(10–80 μg/100 ml, 5–50 μmoli/litru), deoarece datorită toxicităţii amoniacul circulă sub
formă de glutamină.
Cea mai mare parte a amoniacului este vehiculată sub formă de glutamină care se
obţine din acid glutamic şi amoniac în prezenţa glutaminsintetazei, enzimă ubicuitară
(reacţia necesită ATP).
Ficatul şi rinichiul captează glutamina din sânge, ele dispunând în mod specific de
glutaminază, care catalizează hidroliza ireversibilă a glutaminei cu formare de amoniac şi
acid glutamic. La nivel renal, amoniacul astfel format în celulele tubulare renale difuzează
prin membrana zonei tubulare, unde acceptând protoni dă naştere ionului amoniu, care
se elimină prin urină. Eliminarea sub această formă a unei părţi a amoniacului prezintă
importanţă în legătură cu menţinerea rezervei alcaline a plasmei. Producţia de amoniac
creşte în acidoza metabolică şi descreşte în alcaloza metabolică.

Sursele de amoniac ale organismului.

Principala sursă de amoniac o reprezintă procesele biochimice de dezaminare
aaminoacizilor. Toţi aminoacizii sunt dezaminaţi prin sistemul -cetoglutarat–glutamat, cu
excepţia glicinei care se dezaminează cu eliberarea directă de amoniac sub acţiunea
enzimei glicin oxidaza (cofactor FolH4). Pe lângă aceasta se mai generează cantităţi de
14
amoniac în catabolismul nucleotidelor pirimidinice şi purinice, prin oxidarea aminelor (sub
acţiunea monoamino- şi diaminooxidazelor), precum şi într-o măsură oarecare, prin
descompunerea ureei eventual prezente în lumenul intestinal (sub acţiunea ureazei
bacteriene, cu eliberare de amoniac, care se absoarbe portal, sângele acestei vene având
o concentraţie de amoniac, în mod normal, superioară concentraţiei din sânge). O sursă
secundară de amoniac este reprezentată de glutamină (şi asparagină), formată din acid
glutamic şi amoniac (respectiv acid aspartic şi amoniac) care, sub acţiunea glutaminazei
(respectiv asparaginazei) se poate descompune hidrolitic din nou la amoniac şi GLU
(respectiv ASP).

Ureogeneza
Este primul ciclu biochimic descris de KREBS-HENSELEIT în 1932. Reprezintă
mecanismul care asigură eliminarea permanentă a NH3 din organism prin transformarea
în uree, o substanţă solubilă şi practic netoxică, care se elimină prin urină, sudoare, sucuri
digestive.
Ureogeneza se desfăşoară în ficat, realizându-se 0,3-0,6 moli (20-40 g uree)/zi.
Cuprinde 5 reacţii: primele două se desfăşoară în mitocondrie, iar următoarele trei în
citoplasmă. Pentru fiecare moleculă de amoniac transformată în uree se consumă energia
a 4 legături macroergice de ATP. Sursa de amoniac în mitocondrie este dată de
glutamină, care poate elibera 2 molecule de NH3, sub acţiunea succesivă a 2 enzime:
glutaminaza şi glutamat dehidrogenaza.
Gln NH4+ +Glu
+
Glu + NAD + H2O NH4+ + NADH+ G

Semnificaţia funcţională a reacţiei de sinteză a ureii 2NH3 +CO2 UREE + H2O este:
1. Transformarea NH3 toxic în uree cu eliminare urinară. Cei doi atomi de N ai ureei
provin de la Glu.
2. Obţinerea argininei, aminoacid relativ esenţial prin reacţiile 2,3,4.

15
 2ATP 2ADP + P

NH4+ 1 P
NH2

O
CO3- Carbamoil fosfat

COO-
Mitocondrie
HC NH3+
COO-
CH2
HC NH3+
CH2
2 CH2
CH2 Citrulinã
CH2
Citoplasmã NH3+
CH2
Ornitinã P
HN
O NH2 NH2
UREE NH O
2
5
H2O
COO-
HC NH3+ 3
ATP
CH2
COO-
CH2 Argininã
HC NH3+
CH2 H2O
CH2
HN NH2 P P
Arginino- CH2
+ succinat CH
COO- NH2 2 AMP
H HN NH2
66 C H +
4 NH
COO-
Fumarat -OOC C C COO-
H2 H
COO-
NH4+
6 COO- 8 CH2
COO-
CH2 CH2 HC NH3+
COO-
CH2 CH2 COO-
CH2
Aspartat
HC OH O O
COO- COO- COO- COO-
Glutamat 2-Oxoglutarat
Malat CH2
O
7 9
COO-
Oxaloacetat
1. Carbamoilfosfat sintetaza 6. Fumarat dehidrogenaza
2. Ornitin carbamoil transferaza 7. Malat dehidrogenaza
3. Argininosuccinat sintetaza 8. Glutamat dehidrogenaza
4. Argininosuccinat liaza 9. Aspartat transaminaza
5. Arginaza

Ciclul ureogenetic

16
 Semnificaţia medicală
Nivelul ureei în sânge depinde de:
- producţia hepatică
- eliminarea renală
Concentraţia serică normală este cuprinsă între 15-45 mg/dL.
Creşterea concentraţiei de uree poate avea următoarele cauze:
1. Intensificarea catabolismului proteic, datorat fie unui exces proteic alimentar (1
g uree corespunde catabolizării a 6,25 g proteine), fie înfometării, când are loc
proteoliză musculară accentuată.
2. Hemoragii digestive, urmate de absorbţie intestinală intensă a aminoacizilor,
catabolismul acestora urmat de ureogeneză intensificată.
3. Insuficienţa renală. Pentru a verifica acest diagnostic, se determină concentraţia
altor metaboliţi în sânge, de exemplu creatinina, şi numai în cazul în care şi aceştia
au un nivel crescut, se confirmă diagnosticul de insuficienţă renală.

Patologie
Funcţionarea defectuoasă a ureogenezei poate avea cauze genetice sau alterarea
generală a funcţiei hepatice, cum ar fi de exemplu în ciroză. În toate aceste cazuri, efectul
este o hiperamonemie severă, generatoare de encefalopatie. Aceste boli metabolice
datorate funcţionării anormale a enzimelor ureogenezei, sunt potenţial fatale, producând
comă la concentraţii mari de amoniac. Un simptom caracteristic este pierderea cunoştinţei,
consecinţă a epuizării ATP. Concentraţia mare de amoniac consumă acidul α- cetoglutaric,
reducând astfel activitatea ciclului Krebs şi implicit producţia de ATP.

Defectele enzimatice de cauză genetică

S-au descris mai multe defecte enzimatice care afectează una sau mai multe
enzime ale ciclului ureogenetic. Fiecare defect enzimatic se manifestă prin hiperamonemie
şi creşterea precursorului enzimei defecte.
- defectul ornitin-carbamoil-P-transferazei hiperamonemie
- defectul carbamoil- fosfat –sintetazei hiperamonemie
- defectul arginino-succinat – sintetazei hiperamonemie + citrulinemie
- defectul argininosuccinazei hiperamonemie + argininosuccinat
- defectul arginazei hiperamonemie + hiperargininemie

Terapia
1. Limitarea aportului proteic şi înlocuirea aminoacizilor cu α-cetoacizii corespunzători.
2. Eliminarea excesului de NH4+, blocând activitatea bacteriilor din colon fie cu
antibiotice fie prin administrare de lactuloză ce induce fermentaţie acidă. Aceasta
produce H+, ce se combină cu NH3 şi se formează NH4+, împiedicând astfel
absorbţia portală a NH3.
3. Administrarea de intermediari deficitari în ciclul citric. De exemplu: α-cetoglutaratul.

Infecţia cu Proteus mirabilis

Hidroliza ureei cu urează are loc în corpul uman doar în colon. În infecţia urinară cu
Proteus mirabilis, microorganism ce secretă urează, are loc formarea NH3 în urină, ducând
la alcalinizarea acesteia. Reacţia alcalină a urinei precipită fosfatul de magneziu, cu
formarea de calculi renali. Mirosul ascuţit de amoniac din WC publice se datorează
activităţii ureazei microbiene.

17
 Transportul şi metabolizarea NH3 în organism
Catabolismul aminoacizilor are loc în toate ţesuturile, în schimb, NH3 rezultat este
transformat în uree doar în ficat sau eliminat ca NH4+ doar la nivelul rinichilor. Ştiind că
NH3 este neurotoxic, se pune problema transportului NH3 din ţesuturi în ficat şi rinichi.
Acest transport este realizat prin intermediul glutaminei.

Glutamin sintetaza
Acid Glutamic + NH3 Glutamina
ATP ADP +Pi

Această reacţie permite atât fixarea NH3, din celule, (proces esenţial în ţesutul
nervos) cât şi transportul NH3 prin intermediul Gln din sânge). În acest sens concentraţia
plasmatică a Gln este de departe cea mai ridicată (8 mg%) dintre toţi aminoacizii din
sânge (0,2-0,3 mg %).
NH3 transportat de Gln va fi pus la dispoziţia ţesuturilor pentru:
- ureogeneză - în ficat
- amoniogeneză - în rinichi
- sinteze de baze purinice şi pirimidinice, sinteze de aminoglucide, aminoacizi în
toate ţesuturile.
Majoritatea NH3 va fi utilizat în ficat şi în rinichi. Gln este captată de ficat, care în
zona periportală are concentrate enzima glutaminaza şi enzimele ureogenezei.

Glutaminaza
Glutamina Acid Glutamic + NH3

Cantitatea de NH3 ce va fi transformată în uree în ficat depinde de echilibrul acido-

bazic al organismului. În caz de acidoză, o mare parte de NH3 din ficat este fixat din nou
ca Gln (zona perivenoasă a ficatului este bogată în glutamin sintetază) şi sub această
formă ajunge în rinichi. În rinichi, sub acţiunea glutaminazei, Gln se transformă în Glu şi
NH3, care va fixa H+, tranformându-se în NH4+, eliminat pe cale urinară. Eliminarea NH4+
substituie eliminarea de Na+ si K+ protejând astfel rezerva alcalină a organismului .

Glutaminaza
Gln Glu alfa-cetoglutarat Glucozã

H+
NH3 NH4+
În caz de acidoză, mai mult de 50% din totalul NH3 ajunge în rinichi. În acidoză,
scade astfel ureogeneza, scăzând şi consumul de HCO3-. Astfel creşterea HCO3- va
reduce de asemenea acidoza. În concluzie, utilizarea NH3 în organism depinde în primul
rând de echilibrul acido-bazic al organismului.

Relaţii tisulare în metabolizarea aminoacizilor

Ca şi în cazul altor metaboliţi, nivelul aminoacizilor în sânge este menţinut la valori
relativ constante prin acţiunea conjugată a mai multor ţesuturi, dintre care ţesutul hepatic
şi cel muscular joacă rolurile principale. Ficatul este organul ce realizează toate
operaţiunile de prelucrare a aminoacizilor. Dintre acestea, ureogeneza şi gluconeogeneza
sunt localizate exclusiv în ficat. Muşchii reprezintă ţesutul de depozit al aminoacizilor sub
forma proteinelor musculare. Alte ţesuturi implicate sunt: ţesutul renal cu rol în
amoniogeneză şi metabolismul Gln şi ţesutul intestinal, poarta de intrare a aminoacizilor
din surse alimentare. Metabolizarea aminoacizilor în organism urmează, ca şi în cazul

18
glucidelor şi lipidelor, cele 2 etape fiziologice importante: postprandial precoce şi
postprandial tardiv.

A. Postprandial precoce
În urma aportului alimentar, a digestiei proteice şi a absorbţiei intestinale a
aminoacizilor, în vena portă creşte cantitatea de aminoacizi, dintre care aproximativ 20%
sunt aminoacizi ramificaţi. Pe această cale ajung în ficat, care acţionează ca un filtru,
reţinând cea mai mare parte a aminoacizilor şi lăsând să treacă în circulaţie excesul de
aminoacizi. Ficatul nu reţine aminoacizi ramificaţi, astfel că aceştia vor reprezenta peste
60% din aminoacizii eliberaţi în circulaţie. Din sânge, aminoacizii sunt captaţi de ţesuturi,
dintre care cel mai activ este ţesutul muscular. Într-o perioadă de 1-3 ore de la aportul
alimentar, ţesutul muscular extrage întreaga cantitate de aminoacizi excedentari din
sânge. Aceştia sunt dezaminaţi sau prelucraţi pentru obţinerea de proteine musculare de
depozit specifice. Excepţie fac aminoacizii ramificaţi, al căror schelet hidrocarbonat nu va fi
modificat. Explicaţia constă în faptul că aminoacizii ramificaţi trebuie să aibă o concentraţie
constantă în sânge, deoarece constituie o sursă energetică importantă a ţesutului
cerebral. Din acest motiv, ţesutul muscular va asigura permanent menţinerea acestei
concentraţii în sânge, indiferent de etapa fiziologică.

B. Postprandial tardiv
În perioada de înfometare are loc metabolizarea rezervelor. Astfel, în muşchi se
desfăşoară un proces de proteoliză intensă, în urma căruia rezultă aminoacizi ce vor fi
eliberaţi în circulaţie. Majoritatea acestora (peste 50%) este reprezentată de Gln şi Ala.
Ala – este captată în special de ţesutul hepatic, deoarece constituie un precursor
pentru gluconeogeneză. Afinitatea ficatului pentru Ala este dată de faptul că nivelul de
saturaţie al Ala din ficat este de 20-30 ori mai mare decât nivelul seric al Ala.
Gln – este şi un transportor al grupărilor amino rezultate din catabolismul muscular
al altor aminoacizi. Gln este captată de intestin şi rinichi, unde, după dezaminare, se
transformă în Ala şi Ser, aminoacizi ce vor fi eliberaţi în circulaţie. De aici, datorită afinităţii
deosebite a ficatului pentru aceştia, vor fi captaţi de ficat şi utilizaţi în gluconeogeneză sau
în ureogeneză.

C re ie r
R in ich i
A la + S e r
G ln
Val 2 0 % A A ra m ifica ti
G ln In te s tin
A la

6 0 % A A ra m ifica ti U re e
M u sc h i F ica t
G lu co za
A la
tra n sa m inare
P iru va t A la

Metabolizarea aminoacizilor postprandial precoce şi postprandial tardiv

19
 Cadre de predare: Anghel Andrei: biochim@umft.ro Sisu Eugen: sisueugen@umft.ro Seclaman Edward: eseclaman@umft.ro
Toate întrebările vor fi adresate cadrului de predare corespunzător fiecărei serii la adresa de email furnizată.

Biosinteza aminoacizilor
Din punct de vedere a posibilităţii organismului de a-i putea sintetiza, aminoacizii se
împart în 3 categorii :
1. Nesintetizabili (esenţiali) - categorie ce cuprinde 8 aminoacizi - Met, Tre, Phe, Liz,
Trp, Val, Ileu, Leu.
2. Parţial sintetizabili (în perioada de creștere organismul nu poate sintetiza intregul
necesar, diferenta fiind suplimentată prin aport alimentar) - categorie ce cuprinde 2
aminoacizi - Arg, His.
3. Sintetizabili - categorie ce cuprinde 11 aminoacizi - Tyr, Gli, Ser, Cis, Asp, Asn, Glu,
Gln, Pro, Se-Cis.
Biosinteza aminoacizilor sintetizabili se realizează în mare parte pornind de la
acidul glutamic (Glu).

Precursor prin transaminare a tuturor aminoacizilor sintetizabili

Asp Oxaloacetat
GLU Transfer direct NH2 α- cetoacid Ala Piruvat

Schelet hidrocarbonat Pro Ser Hidroxipiruvat 3-P gliceric

Glu se sintetizează prin reacţiile:

GLN + α KG + 2NADPH+H+ 2 GLU+2 NADP+

NADPH,H+ NADP+

α KG + NH3 GLU + H2O

Glutamat dehidrogenaza

Această reacţie transformă azotul amoniacal în azot aminoacidic.

Constituirea aminoacizilor sintetizabili

1 Transaminarea α-cetoacidului corespunzător

GLU ← α CETOGLUTARAT
ALA ← PIRUVAT
ASP← OXALOACETAT
GLI ← GLIOXILAT
SER ←HIDROXIPIRUVAT 3P-Glicerat
NADH,H+ NAD+

2 Amidificare
GLU GLN glutamin sintetaza
ASP ASN asparagin sintetaza consum ATP
CICLIZARE
C2-C5
3. γ- semialdehid Acid pirolidin carboxilic → Pro

GLU ORN ARG Ser

1
 4 MET S Adenozil Met homo Cis Cis + homo Ser

Phe hidroxilază
CH3
5 Phe Tir

6 Pentozo-fosfat riboză 5-P His

Metabolismul particular al aminoacizilor

Glicocolul
Este un aminoacid glucoplastic, biosintetizabil.

Sinteza este redată în următoarele trei reacţii:

1. CHO Transaminaza
Gli
COO-
Glicin oxidaza
O2 H2O2
Glioxilat
NH3
Fol H4 Metilen FolH4

2. H2N CH COOH Gli

Serin hidroximetil
CH2 OH transferaza
Serina

Glicinsintetaza
3. CO2 + NH4+ +NADH,H+ Gli + NAD+
enzima de clivare
N5,N10-CH2 -FolH4 FolH4

Catabolism
Reacţiile 1 şi 3 de la sinteză pot fi utilizate în sens invers în procesul de catabolism.
Principala cale catabolică este transaminarea Gli, cu formarea glioxilatului. Acesta, în
continuare se transformă pe mai multe căi:

COOH
acid oxalic
oxidare COOH
Glioxilatul N10 -Formil-FolH4

-CO2
condensare reducere CH2OH
cu KG acid glicolic
COOH

acid  -hidroxi-3-cetoadipic
2
 Rol biochimic şi fiziologic
- Biosinteza de porfirine, baze purinice, creatină, glutation
- conjugare cu acizi biliari cu care formează acizi biliari conjugaţi (ac. Glicocolic)
- conjugare cu acid benzoic → acid hipuric
Procesele de conjugare fac parte din mecanismul de detoxifiere şi eliminare a
xenobioticelor.

Patologie
1. Hiperglicinemia non cetonică, congenitală (0,6-1 g/ zi).
Se datorează deficitului enzimei de clivare a glicinei. Boala este mortală în perioada
copilăriei, excesul de glicină inhibând neurotransmiţătorii.
2. Oxaloza metabolică (are loc şi în lipsa oxalaţilor din hrană). Se datoreşte blocării
uneia sau mai multor căi ce metabolizează glioxilatul (calea reducerii la acid glicocolic
oxaloza I sau condensarea cu α KG oxaloza II), amplificându-se compensator calea
oxidării la acid oxalic, iar excesul de acid oxalic formează calculi renali.

Alanina Este un aminoacid biosintetizabil, glucoplastic. Metabolismul alaninei este

legat de acidul piruvic, printr-o reactie de transaminare. Este implicată in metabolismul
aminoacizilor la nivelul catabolizării aminoacizilor prin transaminare şi respectiv în
circulaţia aminoacizilor în etapa post prandial tardiv.

Serina Este un aminoacid biosintetizabil, glucoplastic. Principala cale de biosinteză

porneşte de la 3-fosfo-glicerat

transaminazã
H2C O P COOH  -KA COOH Pi
NAD+ NADH,H+  AA
CH OH C O CH NH2 Serinã
dehidrogenazã
COO - CH2 O CH2
P O PO3H2
3 - P- glicerat P - Hidroxipiruvat P-serinã

Catabolismul serinei se desfăşoară în principal pe calea:

metilen
FolH4 FolH4

Serinã Glicinã
Hidroximetil transferazã

şi secundar prin transformare în acid piruvic în prezenţa enzimei Ser-dehidrataza.

În ceea ce priveşte rolul în organism, serina reprezintă în primul rând, prin gruparea
hidroxil, legătura dintre proteine şi alte molecule: glucide, lipide, vitamine. Serina formează
în aceste condiţii legături esterice sau eterice. În al doilea rând, serina este un important
precursor în sinteze de aminoacizi (glicină, cisteină), aminoalcooli (colamină, colină,
sfingozină) sau lipide (fosfatidilserină).

Acidul aspartic Este un aminoacid neesenţial, glucoplastic al cărui metabolism

este legat de acidul oxalacetic în care se transformă reversibil printr-o reacţie de

3
transaminare. Acidul aspartic are un rol esenţial în ureogeneză, ciclul purinnucleotidelor, în
sinteza bazelor purinice şi pirimidinice.

Asparagina Aminoacid neesenţial, glucoplastic. Se formează din acid aspartic.

Gruparea amidică se formează pe baza azotului din Glu.

Mg - ATP Mg-AMP+PP

Asp + Gln Asn + Glu

Asparagin sintetazã

Acidul glutamic este aminoacid biosintetizabil, glucoplastic. Metabolismul acidului

glutamic este legat de cel al acidului alfa-cetoglutaric, component al ciclului acizilor
tricarboxilici. Acidul glutamic are un rol esenţial în metabolismul aminoacizilor, deoarece
sistemul glutamat–α-cetoglutarat reprezintă principalul sistem implicat în dezaminarea
tuturor aminoacizilor. Acidul glutamic este precursor în sinteza unor aminoacizi ca Pro,
Orn, Arg, Gln, His sau a unor molecule funcţionale importante ca acidul γ- aminobutiric
sau glutation. În procesul de coagulare a sângelui, γ-carboxilarea primelor 10 resturi de
acid glutamic din protrombină sub acţiunea vitaminei K, duce la activarea trombinei şi
iniţierea procesului de coagulare.

Glutamina este un aminoacid biosintetizabil, glucoplastic, a cărui metabolism este

legat de cel al acidului glutamic.
Glutaminsintetazã
Glutamat + NH3 + ATP Gln + ADP + Pi
Glutamina are un rol deosebit în transportul şi reutilizarea azotului în organism.
Glutamina este implicată în procesul de amoniogeneză, ureogeneză, transfer de grupare
amino, sinteza de baze azotate.

Metionina şi cisteina. Metionina este aminoacid esenţial, în timp ce cisteina se

formează prin transferul unui atom de sulf de la metionină la gruparea hidroxil de la serină
ATP PP +Pi Metil Adenozil
transferazã h-cisteinazã
Metionina S-adenozil-Metionina S -adenozil -hCisteina
Met adenozil
transferazã
-CH3
Adenozil Cistationin Cisteina
h-cisteinazã sintetazã Cistationazã
h-Cisteina Cistationinã
adenozinã Serina H2O
Homoserinã

NH3
 - keto butirat

propionil - CoA

succinil - CoA

4
 În cazul unui necesar urgent de energie, homocisteina poate fi direcţionată spre
formarea de –ceto–butirat.
H2S NH3

h-Cisteina  - Ketobutirat
desulfhidrazã
În cazul necesarului de metionină, aceasta poate fi obţinută din homocisteină
N5 - metil FolH4 FolH4
h - Cis Metioninã
Această reacţie reprezintă singurul caz în care FolH4 transferă o grupare metil.
S-adenozil–metionina este principalul donor de grupare metil, în reacțiile de metilare.
Cisteina este catabolizată pe mai multe căi, în funcţie de nevoile celulei. Calea
principală este:
- -
SH SO2 -
SO2 SO3 Piruvat
CH2 CH2
ox CH 2 oxidare CH2
CH NH2 CH NH2 CH2 CH2
COOH -
COOH NH HSO3
-CO2 2 NH2  -KG
Cisteina Glu
Cisteinsulfinat Hipotaurina Taurinã

2ATP ADP + PP
Sulfit
HSO3-
oxidazã
SO42- 3' - Fosfoadenozinã-5'-Fosfosulfat
(PAPS)
O2, H2O H2O2

PAPS reprezintă principalul agent de sulfatare din organism, fiind implicat activ în
reacţiile de sinteză a sulfatidelor, gangliozidelor, heparinei etc. O cale secundară este
transformarea cisteinei în piruvat şi tiosulfat, acesta din urmă având rol în detoxifieri în
cazul intoxicării cu cianuri.
Glu Piruvat
kG SO32-
Cis  - Mercaptopiruvat
transaminazã

S2O32-
Tiosulfat
Cisteina îndeplineşte în organism în primul rând un rol reducător, graţie grupării SH.
Ea constituie un sistem oxidoreducător de tipul:

2 Cisteină – SH Cis – S – S – Cis + 2 H

Cistina
De altfel, cisteina constituie partea reducătoare din glutation. Prin decarboxilarea
cisteinei se obţine cisteamină, precursor în obţinerea Coenzimei A sau a taurinei.

5
 CoA
Cis Cisteaminã
CH2 SO3H
Taurinã
CO2 CH2 NH2
Patologia metabolismului metioninei şi cisteinei
1. Hipermetioninemia. Este o boală congenitală, datorată defectului enzimei
metioniladenozil transferază. Se manifestă prin retardare mintală.
2. Cistinuria congenitală. Este o maladie generată de defectele de reabsorbţie renală
ale cisteinei şi a aminoacizilor bazici, proces în urma căruia va rezulta o eliminare
masivă a aminoacizilor amintiţi. Cisteina, fiind greu solubilă, va forma calculi renali.
Tratamentul necesar: eliminarea calculilor, consum ridicat de lichide, alcalinizarea
urinii prin dietă, medicaţie ce conjugă şi elimină cisteina.
3. Cistinoza. Acumulare de cistină în lizozomi, datorată defectului de transport al
cisteinei prin membranele lizozomale. Boala produce insuficienţă renală în primii 10
ani de viaţă.
4. Hiperhomocisteinemia. Este o boală generată de defectul cistationinsintetazei,
acumulându-se în sânge mari cantităţi de h-Cis şi Met. Boala se va manifesta prin
aterogeneză, retardare mintală şi dislocarea de retină după ani de la debutul bolii.
25% din persoanele cu aterogeneză cu etiogenie fără factor de risc prezintă deficit
de activitate cistationin sintetazică.

Prolina este un aminoacid neesenţial, glucoplastic. Sinteza prolinei are ca

precursor acidul glutamic.
NADH, H+ ATP NAD+ ADP + Pi
O NH2
Glu C CH2 CH2 CH COOH
H
Glutamat semialdehidã

H2O
NADH,H+ NAD+
H2C CH2
H2 C CH2
spontan HC reductazã
CH COOH
N H2C CH COOH
1
 -pirolidin-5-carboxilat NH
Prolinã
Prolina poate fi hidroxilată, obţinându-se 3-, respectiv 4–hidroxiprolina.
Catabolismul prolinei utilizează aceleaşi reacţii din procesul de sinteză, dar în sens
invers, cu deosebirea că enzimele ce catalizează reacţiile sunt diferite. Produsul final al
catabolizării este acidul glutamic. În organism prolina şi derivaţii ei hidroxilaţi constituie
principalii componenţi ai proteinelor colagenice.

Arginina este un aminoacid glucoplastic, parţial esenţial, aportul său alimentar fiind
necesar doar în perioada de creştere. Sinteza argininei se desfăşoară în rinichi, unde se
găsesc enzimele ciclului ureogenetic, mai puţin arginaza. Precursorul sintezei poate fi
considerat citrulina, ce provine în primul rând din mucoasa intestinală. În schimb,
catabolismul are loc prin intermediul ornitinei.

6
 Arg Orn Alfa - cetoglutarat

Gama – semialdehida Acid glutamic

acidului glutamic

Prolina

Arginina este intermediar al ciclului ureogenetic şi precursor în sinteza de prolină,

ornitină sau acid glutamic. Un rol important este cel de precursor al sintezei oxidului de
azot, principala moleculă implicată în transmiterea semnalelelor vasodilatatoare.

L – arginină + NADPH,H+ NO-sintetatază L – citrulină + NO + NADP+

Un rol deosebit de important este legat de sinteza creatinei. Creatina, sub forma
compusului macroergic creatin fosfat, este rezerva energetică a muşchiului, iar creatinina
rezultată din catabolizarea creatinei, este o formă de eliminare a azotului rezultat în cursul
catabolizării aminoacizilor. Ea se obţine în rinichi prin transferul unei grupări guanidino de
la o moleculă de arginină la una de glicină, iar compusul obţinut este supus metilării.
NH2 Ornitinã
NH2 C NH NH2
CH2 + NH C NH
Arg-Gli transamidinazã NH
( CH2) 3 (RINICHI)
COOH Guanidinoacetat
CH NH2 CH2
COOH COOH
Glicinã Arg
SAdzMet
ATP (RINICHI)

SAdzhCis ADP
Metiltransferaza

O (MUSCHI) NH ~ P
N C nonenzimatic HN C
HN C
N N CH2 COOH
CH2
CH3 CH3
Pi+H2O
CREATININÃ CREATIN - FOSFAT

Creatinfosfatul este un compus macroergic, cu rol energogen pentru ţesutul

muscular. Hidroliza restului fosfat produce, pe lângă eliberarea energiei şi o reacţie de
ciclizare cu formare de creatinină. Aceasta poate traversa membrana celulei musculare,
trece în plasmă fiind eliminată renal. Cantitatea de creatină depinde de masa musculară,
zilnic 1–2 % din aceasta se transformă în creatinină. Concentraţia creatininei, 0,7–1,4
mg%, este foarte stabilă deoarece depinde doar de masa musculară. Din acest motiv este
folosită ca indicator (clearence renal) al funcţiei renale.

7
 Histidina este un aminoacid glucoplastic, partial esenţial. Catabolismul histidinei
cuprinde următoarele etape:
HC COOH
H2N CH COOH
CH CH2 COOH
CH2
Histidaza Urocanazã CH2 glutamat formimino
HN transferaza Glu
(piele, N (ficat) CH
N ficat) N HN COOH Fol H4
2H2O
NH4+ NH N5-Formimino - FolH4
HISTIDINA UROCANAT
N - FORMIMINO
GLUTAMAT
Deşi catabolismul His este o cale ireversibilă, s-a constatat că organismul poate
rezista săptămâni cu o dietă fără His, fără a se manifesta semne carenţiale. Acest lucru se
datoreşte existenţei, în muşchi, a unei dipeptide speciale, carnozina (beta–alanil–
histidina). Aceasta îndeplineşte în muşchi un rol tampon în timpul contracţiei, când se
degajă mari cantităţi de acid lactic. Carnozina este de origine alimentară sau sintetizată
din His şi -Ala cu consum de ATP. Tot din dietă provine şi anserina (carnozină N-
metilată). Ambele activează miozin ATP-aza.
Sinteza His necesită 5-fosforibozil-1-pirofosfat (PRPP) şi ATP, urmând o serie de
reacţii comune cu cele de sinteză ale nucleotidelor pirimidinice.
In organism histidina îndeplineste mai multe roluri:
- Principalul element de legătură între proteine şi metale, de exemplu legătura hem–
Fe2+ - globină este realizată prin intermediul a două resturi de histidină din structura
globinei.
- Obţinerea de grupări monocarbon
- Sinteza de carnozină şi anserină
- Sinteza de histamină
- Testul de carenţă a FolH4 se face prin încărcarea cu histidină, când, în caz de
deficit de acid folic apare în urină acid N-formiminoglutamic.

Patologie
Principala maladie legată de metabolismul histidinei este histidinemia. Este o boală
congenitală (1:10000) datorată defectului histidazei. În condiţiile perturbării căii normale de
catabolizare, se activează o cale nefiziologică ce produce acid imidazolpiruvic cuplat cu o
acumulare de histidină în sânge şi urină. Consecinţele bolii: retardare mentală, vorbire
greoaie.
O C COOH
H2N CH COOH
CH2
CH2
(Histidinemie)
Transaminare HN
HN Acid imidazolpiruvic
N N
HISTIDINA

Triptofanul este un aminoacid esenţial mixt. Acesta prezintă mai multe căi de
metabolizare, principala ducând la transformarea în alanină (glucoplastic) şi acetoacetat
(cetoplastic).

8
 N - F o rm il K in u re n in ã
T rp
O O
CH2 CH COOH

o xig e n a z ã C C CH COOH C C CH COOH

NH2 H2 H2
N F o rm a m id a z ã
H H NH2 NH2 NH2
O2
N
H
C +
TB4
T rp -5 O K IN U R E N IN A HCOOH
H 2O
m o n o o x ig e n a z ã O2 F O R M IA T
TB2 G lu  KG H id ro x ila z ã
H 2O

HO c ic liz a re
C CH COOH e s tro g e n i
A c id k in u re n ic
H2 fe m e ile m a i
NH2 (N e u ro tra n s m itã to r) 3 - H O - K IN U R E N IN A
p re d is p u s e la
N p e la g rã
5 -H O - T rp K in u re n in a z ã  KG
A la (B 6 )
d e c a rb o x ila z ã
G lu
CO2
A c . 3 - H O a n tra n ilic
HO
c ic liz a re
C CH2 N H2
H2 O2
O x id a z ã
N PPi PRPP A c id x a n tu re n ic
CO2 CO2
5 -H O -T rip ta m in a
(S E R O T O N IN A )
NAD+ A c id A c . 2 - a m in o - 3 -c a rb o x im u c o n ic
CH3 fo s fo rib o z il c h in o lin ic s e m ia ld e h id a
a c e til-C o A 50% tra n s fe ra z ã
d in n e c e s a r

CoA
A c e to a c e til - C o A A c id p ic o lin ic
H3C O O
C CH2 NH C CH3
H2
U rin ã
N

N -a c e til-5 -m e to x itrip ta m in ã
(M E L A T O N IN A )
Căile de metabolizare ale triptofanului

9
 TRIPTOFAN

Intestin
decarboxilare
CO2 bacterianã

Triptaminã

CH3
Scatolul şi indolul dau mirosul
N N
H specific al fecalelor
H
INDOL SCATOL

oxidare

OH

N
H
Indoxil
- reabsorbtie intestinalã
- in ficat esterificare, sulfatare

O SO3-

N
H
Indoxil - sulfat
(INDICAN)

Eliminare urinarã,
indicator al putrefactiei intestinale
Catabolismul și căile de eliminare ale triptofanului

Triptofanul este precursor al sintezei de alanină, serotonină, triptamină, melatonină.

Triptofanul este, de asemenea şi precursor al sintezei NAD+, putând fi astfel considerat o
provitamină PP. La adult se consideră că sinteza NAD+ pe bază de triptofan asigură tot
necesarul corpului şi din acest motiv nicotinamida nu ar mai îndeplini criteriile de vitamină.

10
 O hrană bogată în triptofan induce somnul deoarece serotonina are acest efect. O
hrană bogată în proteine inhibă somnul deoarece concurenţa dintre aminoacizi inhibă
transformarea triptofan în serotonină.
O hrană bogată în glucide induce somnul deoarece eliberarea insulinei în sânge
induce depozitarea aminoacizilor ce nu mai fac astfel concurenţă triptofanului.

Patologie
1) Deficitul de vitamină B6 – afectează activitatea enzimei kinuneridază, având ca
rezultat eliminarea urinară de kinureină şi acid xantureic (derivate nefiziologic al
kinureinei). Urina capătă o coloraţie galben-verzuie caracteristică. Acesta este şi un
simptom în diagnosticul carenţei de vitamina B6.
2) Boala HARTNUP – este cauzată de un deficit în absorbţia intestinală şi
reabsorţia renală a triptofanului. Va creşte foarte mult nivelul indicanului urinar. Alt efect
negativ este scăderea producţiei de NAD+, apărând o simptomatologie de tip pelagră.

Fenilalanina şi tirozina. Fenilalanina este un aminoacid esenţial mixt. Tirozina

este un aminoacid neesenţial mixt, dar a cărui sinteză depinde în totalitate de fenilalanină.
În lipsa fenilalaninei, tirozina devine aminoacid esenţial.

Patologie
Patologia metabolismului Phe şi Tir este cea mai importantă patologie legată de
metabolismul aminoacizilor, atât datorită incidenţei (1: 5000) cât şi datorită multitudinii
de enzime afectate.
1) Fenilcetonuria - este cel mai important defect congenital în metabolismul
aminoacizilor, având o incidenţă de 1/10000 la homozigoţi şi 1/50 la heterozigoţi. Boala se
datorează deficitului enzimei fenilalaninhidroxilază. În urma acestui deficit enzimatic se va
produce acumularea unor mari cantităţi de fenilalanină (50-100 mg%), iar o parte din
aceasta este catabolizată pe o cale anormală la acid fenil-piruvic (cetoacid).
Excesul de fenilalanină şi acid fenil-piruvic din sânge lezează grav SNC prin
blocarea sintezei de mielină în mielocite şi a sintezei de serotonină din triptofan, ceea ce
duce la apariţia unei forme grave de retardare mentală numită idioţia fenil-piruvică. În plus,
deficitul de tirozină produce o depigmentare la nivelul ochilor şi pielii. Prezenţa acidului
fenil-piruvic se determină prin dezvoltarea unei coloraţii verzui a urinei nou-născutului în
contact cu FeCl3.
Dacă defectul se identifică în primele 2 săptămâni după naştere, se poate trata
printr-o dietă săracă în fenilalanină timp de 6 ani, după care organismul reuşeşte să
depăşească acest defect genetic.
Aproximativ 3% din cazuri se datorează defectului de biopterină. Aceasta este o
tulburare mai gravă, deoarece biopterina este implicată şi în sinteza catecolaminelor şi a
serotoninei. Tratamentul este reprezentat de aportul alimentar de biopterină.
2) Alcaptonuria (alcapton=denumirea veche a acidului homogentizic) - este o
afecţiune menţionată în secolul 16 şi descrisă în 1859 de Garrod ca afecţiune metabolică
moştenită. Boala se datorează deficitului enzimei homogentizat oxigenază. În aceste
condiţii, catabolismul tirozinei se opreşte la acidul homogentizic, iar acesta se acumulează
în sânge şi se elimină masiv pe cale urinară. Deşi acidul homogentizic este incolor, în
contact cu aerul se oxidează la chinonă, care polimerizează, formând un pigment de
culoare închisă (negru). Astfel boala se diagnostichează uşor prin urina care se înnegreşte
în contact cu aerul.
În organism, în timp, pigmentul provenit din acidul homogentizic se depune la
nivelul oaselor şi articulaţiilor, proces numit ocronoză (înnegrirea şi necroza ţesuturilor) şi
dezvoltă o formă de artrită.

11
 Tetrabiopterina Dihidrobiopterina SINTEZA HORMONI
O2 H2O TIROIDIENI
Fenilalanina Tirozina
Phe hidroxilazã HIDROXILAZA
 KG
transaminazã
transaminazã
Glu 3,4 Dihidroxifenilalaninã Dopaminã
(DOPA)
O
- CO2
CH2 C COOH TIROZINAZÃ
Acid fenilpiruvic Noradrenalinã
HO
Dopa chinone
Acid p - hidroxifenilpiruvic
O2
oxidazã Adrenalinã
Fenil acetat Fenil lactat CO2 Melanine
(eumelaninã)
OH
pigment inchis
CH2 COOH

OH
Acid homogentizic

oxidazã

Fumaril - acetoacetat

hidrolazã

Fumarat Acetoacetat

Căile de metabolizare ale fenilalaninei și tirozinei.

3) Albinismul – acest termen cuprinde un spectru larg de sindroame clinice

caracterizate prin hipomelanoză, datorată defectelor genetice în melanocitele din ochi şi
piele. Cauza o constituie absenţa tirozinazei. La nivelul pielii există o sensibilitate la soare
şi are loc o creştere a incidenţei cancerului, iar la nivelul ochilor apare fotofobia.

12
 4) Tirozinemiile – sunt afecţiuni datorate defectului genetic al enzimelor
implicate în catabolismul tirozinei. Efectul este acumularea tirozinei în sânge cu
efecte negative asupra SNC .
 tipul I – este produsă de deficitul fumaril-acetoacetat hidrolazei, ceea ce duce
la acumularea fumaril-acetoacetatului şi maleil-acetoacetatului. Aceştia sunt
agenţi de alchilare care alchilează ADN, având astfel rol în apariţia cancerului.
Se produc de asemenea tulburări renale, blocaj hepatic şi polineuropatii.
 tipul II – este datorată deficitului transaminazei tirozinei, ducând la creşterea
în sânge a tirozinei şi producând retardare mentală şi leziuni oculare.
 tipul III – tirozinemia nou-născutului – se datorează unui defect al oxigenazei
acidului homogentizic.

Lizina este un aminoacid esenţial, cetoplastic, sintetizat de microorganisme.

Lizina nu participă la reacţii de transaminare; totuşi experienţele cu lizină marcată
radioactiv au demonstrat catabolismul prin transaminare la gruparea ε-NH2.
Lizina este un aminoacid bazic implicat in stabilirea legăturilor dintre proteine
şi metale, proteine cu acizi nucleici, proteine şi ubiquitină.
Lizina are rol în sinteza carnitinei (rol în transportul acizilor graşi în
mitocondrii).
COOH
CH2 NH2 COOH NADP+ CH2 NH CH
(CH2) O C NADPH, H+ (CH2 )
3 CH2
3
CH NH2 + CH2 CH2
CH NH2
COOH CH2 COOH
H2O COOH
COOH
Lis SACCAROPINA
 -KG

COOH HC
NADH,H+ O
CH2 NH NAD+
CH
( CH2 )
(CH2 ) CH2 3
3 CH
CH2 NH2
CH NH2
COOH H2O Glu COOH
COOH Semialdehida acidului
SACCAROPINA  -aminoadipic

 - ketoadipat

Acetoacetil Co - A
Catabolismul lizinei

13
 Patologie
Se cunosc 2 tulburări metabolice ale lizinei:
1) Hiperlizinemia – datorată deficitului de saccaropin dehidrogenază, în urma
căreia se acumulează în sânge lizină şi saccaropină. Această afecţiune este
benignă.
2) Lizinuria – datorată deficienţei de transport al lizinei la nivelul mucoasei
intestinale şi la nivel renal. Are loc o scădere la 1/3 a nivelului plasmatic al lizinei,
argininei, ornitinei; se dezvoltă hiperamonemie, apare subţierea părului, reducerea
ţesutului muscular, osteoporoză, toate reflectând deficitul de Liz şi Arg.
Hiperamonemia se tratează cu citrulină.

Valina, leucina şi izoleucina. Valina, leucina şi izoleucina sunt aminoacizi

esenţiali, iar din punct de vedere gluco- şi cetoplastic: valina – glucoplastic, leucina –
cetoplastic, izoleucina – mixt.

Val Leu Ile

 - KG
transaminazã
Glu


- cetoacizi
 - cetoizovalerianic 
- ceto  - metil - valerianic

- cetoizocapronic

decarboxilare oxidativã (dehidrogenazã)

acil - CoA
izobutiril Co -A  metil - butiril - CoA
izovaleril CoA

propionil - CoA  metilacetoacetil - CoA

 - hidroxi -  metilglutaril - CoA

liazã

succinil - CoA Propionil - CoA Acetil -CoA

Acetil -CoA Acetoacetat

Căile de metabolizare ale valinei, leucinei și izoleucinei

14
 Patologie
Principala maladie genetică legată de metabolismul aminoacizilor ramificaţi se
numeşte boala urinei cu miros de sirop de arţar, produsă de defectul genetic al
dehidrogenazelor cetoacizilor proveniţi din aminoacizii ramificaţi. Boala are drept
rezultat acumularea cetoacizilor şi a aminoacizilor în sânge precum şi eliminarea
masivă a acestora pe cale urinară (cetonurie). Urina are un miros specific de malţ
sau de sirop de arţar. Boala produce retardare mentală, tulburări neurologice şi, în
condiţii extreme, decesul în primul an de viaţă.

15
 Cadre de predare: Anghel Andrei: biochim@umft.ro Sisu Eugen: sisueugen@umft.ro Seclaman Edward: eseclaman@umft.ro
Toate întrebările vor fi adresate cadrului de predare corespunzător fiecărei serii la adresa de email furnizată.

Metabolismul hemoglobinei

Hemoglobina este proteina responsabilă de transportul oxigenului în organism,

deţinând o funcţie cheie in menţinerea vieţii .
Hemoglobina este o heteroproteină compusă dintr-o parte proteică-globina şi o parte
neproteică-hemul (grup prostetic). Metabolismul globinei urmează căile generale ale
metabolismului proteinelor, în schimb, metabolismul hemului este unul particular.

Metabolismul hemului
Majoritatea hemului din corp se găseşte în hemoglobină, cele 800-900g Hb din
organismul adult conţinând 30-35g hem. Restul se găseşte în mioglobină, citocromi şi
enzime heminice (catalază, peroxidază).

Sinteza hemului
Deşi hemul este produs teoretic în toate celulele, majoritatea sintezei are loc la
nivelul măduvei osoase (70% sau 250-300 mg/zi), în eritroblaşti şi proeritroblaşti şi în al
doilea rând în ficat (15% din total), care produce cantităţi mari de citP450, catalază şi
citocrom b5.
Sinteza hemului se desfăşoară în mitocondrie (prima şi ultimele 2 reacţii) şi în
citoplasmă. Precursorii sintezei sunt succinil-CoA (care se găseşte preponderent în
mitocondrie) şi glicina.

COOH

COOH COOH
COOH CH2
delta-aminolevulinat delta-aminolevulinat
CH2 sintetaza CH2 dehidrataza CH2 CH2
( piridoxal fosfat ) X2
CH2 + HOOC-CH2-NH2 CH2

CoASH CO2 C=O -2 H2O

C=O
CH2
S-CoA CH2
NH
NH2
NH2

ACID DELTA -AMINO-LEVULINIC PORFOBILINOGEN

1
 A P

1.Porfobilinogen dezaminazã A NH A
2.Uroporfirinogen III cosintetazã (izomerazã) NH HN
4 PORFOBILINOGEN
P NH P
- 4 NH3 A=CH2-COOH
P=CH2-CH2-COOH
M= CH3
V = CH=CH2 P A

Teoretic,substituentii A si P pot forma 4 izomeri I-IV, din care UROPORFIRINOGEN III

izomeraza alege doar varianta III, restul, rezultati de obicei prin ( 1,3,5,8 tetraacetil-2,4,6,7
defecte enzimatice, nefiind functionali. tetra propionil porfirinogen )

M P M CH=CH2 P

Uroporfirinogen Coproporfirinogen
decarboxilaza oxidaza
M NH M M NH M
NH HN NH HN
NH P NH
P P CH=CH2
- 4 CO2 - 2 CO2
(proveniti din -4H
decarboxilarea
substituentilor
P M P M
acetil )

COPOROPORFIRINOGEN III PROTOPORFIRINOGEN III

(1,3,5,8 tetrametil-2,4,6,7 tetra- (1,3,5,8 tetrametil-2,4 divinil-
propionil porfirinogen ) 6,7 dipropionil porfirinogen )

M V M V
Protoporfirinogen Ferochelatazã
oxidaza (GSH,ergotioneinã)
M NH M M N M
N N N ...Fe...N
NH V N V
P P
2+ +
Fe 2H
-4 H(din puntileCH2)
-2 H(din 2 grupari NH)

P M P M

PROTOPORFIRINA III (9) HEM

Sinteza hemului

Deşi există 15 izomeri posibili ai protoporfirinei doar unul, izomerul 9, este fiziologic.

2
 Reglarea sintezei
1.Reglarea de substrat – sinteza depinde de disponibilul de succinil–CoA (legat de
ciclul Krebs) şi de Fe2+. Deficitul de Fe2+ produce anemii feriprive.
2. Reglarea enzimatică. Enzima de ritm este enzima ce catalizează prima reacţie,
δ-aminolevulinat sintetaza. Enzima este inhibată de produsul final, hemul, printr-un
mecanism alosteric şi prin corepresia sintezei enzimei. Enzima este inhibată de hemină şi
de glucoză. O serie de medicamente şi metaboliţi induc sinteza enzimei, de exemplu
barbituricele şi, mai ales 3,5–dicarbethoxy–1,4–dihidrocolidină (creşte nivelul enzimei de
peste 40 ori). Efectul acestor agenţi farmacologici trebuie luat în considerare în cazul în
care pacientul prezintă porfirie.
3. Influenţa presiunii oxigenului – scăderea presiunii, de exemplu la altitudini
înalte, intensifică sinteza de hem şi induce creşterea numărului de hematii. Experienţe in
vitro la presiuni ridicate ale oxigenului au arătat că este inhibată sinteza mai multor enzime
implicate în sinteza hemului.

Patologie
Porfiriile sunt dereglări ale metabolismului hemului, congenitale sau dobândite în
care are loc formarea de intermediari nefiziologici ai sintezei hemului. Pentru sinteza
hemului este acceptată doar protoporfirina III (9), iar catabolizarea porfirinelor are loc
doar pentru sistemul integral hem + Fe + globină. În cazul unor defecţiuni, compuşii
porfirinici nefiziologici rezultaţi nu pot fi catabolizaţi, acumulându-se în sânge, de unde fie
se depun în ţesuturi, fie sunt eliminaţi urinar. Intermediarii porfirinogenici sunt incolori, dar
fotosensibili, astfel încât, depuşi la nivelul ţesuturilor vor produce necroza acestora la
expunerea la lumină. Compuşii porfirinici sunt coloraţi şi nu prezintă fotosensibilitate.
Formarea acestor derivaţi nefiziologici scade concentraţia de hem, fapt ce activează
δ-aminolevulinat sintetaza, efectul fiind creşterea progresivă a concentraţiei compuşilor
nefiziologici.

Boala Ţesut Enzima defectă Patologie

afectat
1. Ficat Cosintetaza III(-) - necroza ţesutului
Uroporfiriaeritropoieticăcongenitală - 0,6 g/zi eliminare
urinară
uroporfirinogen I
letală în primul an
de viaţă
2. Porfiriavariegata Ficat ALA sintetaza (+) - afectează sistemul
Protoporfirinogen nervos
oxidaza (-) - piele (necroze)
3. Protoporfiriacongenitală Măduvă Ferochelataza (-) - calculi biliari
- boli hepatice
- boli de piele
4. Porfiria acută Ficat ALA sintetaza (+) - urină roşie
Intermitentă(alcoolism) Porfobilinogen - afectarea
dezaminaza (-) sistemului nervos

Tratamentul porfiriilor
- eliminarea alcoolului şi a anestezicelor ce induc sinteza citP450, substanţă ce activează
sinteza hemului;
- hrană bogată în glucide, glucoză;
- administrare de hemină;

3
- protecţie împotriva razelor solare (ecrane de protecţie, administrare de β-caroten).
Deoarece unele simptome sunt neurologice, pacientul este tratat pentru o boală
neuropsihiatrică (sedative, hipnotice, anticonvulsive), fapt ce va agrava porfiria prin
creşterea P450 ce induce creşterea sintezei hemului. În unele cazuri tratamentul poate fi
mortal.
Catabolismul hemului
Catabolismul are loc numai pentru sistemul integral hem + globină, alţi derivaţi
porfirinici fără Fe neputând fi catabolizaţi, fiind eliminaţi pe cale urinară. Hemul catabolizat
provine în principal din hematiile îmbătrânite (120 zile), circa 85% din total, iar restul de
15% din alte hemoproteine, în principal din citocromi, precum şi din mioglobină, enzime,
etc.
Primele etape de catabolism au loc în celulele sistemului reticulo-endotelial
(splină, ganglioni limfatici, măduvă hematoformatoare şi ficat). Sunt distruse 1-2 x 108
eritrocite/oră ce corespunde la 6,5 g hemoglobină degradată zilnic, hemoglobină ce conţine
0,4 g hem.
Prima etapă are loc în microzomi sub acţiunea hemoxigenazei ce necesită 3O2 şi
NADPH,H+. Enzima rupe ciclul porfirinic la nivelul punţii α-metin dintre ciclurile care au
substituenţi vinil. Carbonul punţii rupte se elimină sub formă de CO, aceasta fiind singura
sursă de CO din organism. O parte din CO se elimină prin respiraţie, fiind o măsură a
cantităţii de hem degradat.

HEM

HEMOXIGENAZĂ

BILIVERDIN REDUCTAZĂ

Catabolismul hemului – sinteza bilirubinei indirecte

4
 Bilirubina difuzează din celulele endoteliale în plasmă. Fiind insolubilă, se ataşează
de albumina serică. La o concentraţie serică normală de 4 g/dl, albumina poate lega circa
70 mg bilirubină. S-a constatat totuşi în unele boli (kernicterus) că peste o concentraţie de
25 mg/dl, bilirubina difuzează liber, nemaifiind ataşată de albumină.
Acest tip de bilirubină este numită: prehepatică, insolubilă, neconjugată sau
indirectă.
La nivel hepatic complexul bilirubină-albumină este captat, bilirubina disociază de
albumină şi intră pasiv în hepatocite unde este legată de ligandină (glutation-S-
transferaza A), o proteină hepatică citoplasmatică (6% din totalul proteinelor
citoplasmatice) în raport 1:1 şi de FABP (fatty acid-binding protein), legarea de proteinele
citoplasmatice înlăturând efectul toxic al bilirubinei. În ficat, radicalii propionil din molecula
bilirubinei sunt esterificaţi cu acid glucuronic rezultând bilirubina diglucuronid.

Bilirubină

2 UDP-glucuronat
UDP-glucuronil transferaza

2 UDP

Bilirubină diglucuronid (conjugată)

Bilirubina conjugată este mult mai solubilă, fiind numită: solubilă, posthepatică,
conjugată sau directă. Acest lucru favorizează eliminarea ei pe cale biliară în intestin. Aici,
la nivelul ileonului terminal este deconjugată, iar bilirubina liberă este redusă la un derivat
tetrapirolic incolor, numit urobilinogen. Acesta este reoxidat la produşi coloraţi numiţi
urobilină şi stercobilină, ce constituie pigmenţii bruni ai fecalelor.

HEMOGLOBINA
O2,2H+ Hemoxigenaza microsomală
-rupe puntea dintre ciclurile I şi II
iar structura
CO TETRAPIROLICĂdevine liniară
VERDOGLOBINA (COLEGLOBINĂ,intermediar)

Depozitare în feritina Fe3+ H2 O

tisulară Globina
BILIVERDINA (VERDE)
2H+ Biliverdin reductaza

BILIRUBINA INDIRECTĂ (GALBENĂ)

Bilirubina indirectă difuzează din
celulele endoteliale în sânge, unde,
fiind insolubilă, se leagăde
albuminaserică şi este transportată la
ficat
CAPTARE HEPATICĂ

5
 CAPTARE HEPATICĂ
2 UDP-glucuronat UDP-glucuronil transferază
Prin reacţia de conjugare se
2 UDP esterifică 2 radicali propionil
BILIRUBINĂ DIRECTĂ sau CONJUGATĂ
(BILIRUBINĂ DIGLUCURONID)

Secreţie biliară

Intestin

MEZOBILIRUBINĂ

UROBILINOGEN STERCOBILINOGEN

Sânge
UROBILINĂ STERCOBILINĂ

RINICHI
- în rinichi din urobilinogen se Pigmenţi bruni ai fecalelor
formează UROBILINĂ care se
elimină împreună cu
urobilinogenul prin urină,
culoarea urinii fiind dată de
urobilină.

URINĂ

Catabolismul hemului – căi de transformare și eliminare

O parte din urobilinogen (cca. 20%) este reabsorbită prin mucoasa intestinală în
sânge, ajunge în ficat, unde este retransformat în bilirubină, ce va fi secretată biliar.
Conversia nu este completă, o mică parte din urobilinogen, cca. 1% fiind eliminată urinar.
Concentraţia normală a bilirubinei în plasmă este între 0,3 - 1 mg%, din care 0,2 - 0,7 mg%
bilirubina neconjugată, iar 0,1-0,3 mg% bilirubina conjugată. Zilnic se produc cca. 250–400
mg bilirubină la persoanele adulte.
Bilirubina neconjugată fiind puternic legată de albumină sau lipide nu poate fi
eliminată urinar, spre deosebire de cea conjugată care se poate elimina, dând urinii (atunci
când este eliminată în concentraţii mari) o coloraţie galben–maronie intensă.
Bilirubina neconjugată are o mare afinitate pentru membranele lipidice, blocând
funcţionarea membranelor celulare, în special la nivelul sistemului nervos.

6
 Patologia metabolismului hemului
La valori ale bilirubinei în sânge ce depăşesc 1 mg% apare hiperbilirubinemia. Peste
2-2,5 mg% bilirubina difuzează în ţesuturi pe care le colorează caracteristic (icter sau
“gălbenare“). În funcţie de tipul bilirubinei în exces, neconjugată sau conjugată, coloraţia
pielii şi a sclerei variază de la galben la galben-verzui.
Concentraţia crescută a bilirubinei în plasmă poate avea mai multe cauze, fiecare
generând o patologie caracteristică:

1. Icterul fiziologic al nou-născutului – ca urmare a imaturităţii sistemului de

metabolizare a bilirubinei la nivel hepatic, a lipsei florei intestinale la nou-născut, bilirubina
neconjugată din intestin fie se elimină ca atare (meconiu), fie se reabsoarbe, trecând în
sânge. Ca urmare, 50% din nou-născuţi prezintă icter în primele zile:
- I zi: 1 - 2 mg %
- II zi: 5 - 10 mg %
- următoarele săptămâni: 1 mg %
La aproximativ 10% din nou-născuţi nivelul bilirubinei ajunge la valori de 15-20 mg%
putând apare maladia kernicterus (icter nuclear). Astfel, excesul de bilirubină neconjugată
din plasmă depăşeşte capacitatea de legare a albuminei, traversează membrana
hematoencefalică şi se depozitează la nivelul substanţei bazale, producând progresiv
hipotonie, atonie şi moarte sau tulburări neurologice permanente. Tratamentul trebuie
instituit rapid şi constă în:
 Fototerapie – bilirubina din piele trece în izomeri mai solubili, eliminaţi urinar.
 Fenobarbital – inductor al diglucuronil transferazei.
 Agenţi de legare (agar) ce se ataşează de bilirubina intestinală, blocând reabsorbţia
acesteia şi eliminând-o odată cu fecalele.

2. Icterul mecanic (datorat blocării căilor biliare) – în condiţiile unei obstrucţii a

tractului biliar, bilirubina conjugată, hepatică, trece în sângeşi se elimină urinar.

3. Icterul congenital – se datorează afectării proceselor hepatice de transformare a

bilirubinei neconjugate în bilirubină conjugată, de ex. deficitul de UDP-glucuronil
transferază întâlnit în sindromul Crigler–Najar şi în sindromul Gilbert.

4. Icterul hemolitic – este asociat bolilor hemolitice, în care apare un exces de

hemoglobină care trebuie catabolizată, generând creşterea tuturor produşilor de
catabolism ai hemoglobinei.

5. Hepatita - proces inflamator al ţesutului hepatic în care distrugerile celulare cresc

atât nivelul bilirubinei conjugate cât şi al celei neconjugate.

În diagnosticarea tipului de icter se investighează :

- nivelul plasmatic al bilirubinei conjugate şi al celei neconjugate;

- nivelul urobilinogenului urinar;

- coloraţia urinei şi a fecalelor.

7
 METABOLISMUL NUCLEOTIDELOR
Structura şi proprietăţile acizilor nucleici
În orice celulă, funcţiile vitale sunt realizate de o mare diversitate de proteine a căror
sinteză se găseşte sub control nuclear. În nucleu este localizată întreaga informaţie
necesară sintezei proteinelor, precum şi a mecanismelor de adaptare a sintezei faţă de
necesităţile celulei. În plus, în diviziunea celulară, materialul genetic are proprietatea de a
se autoreplica, celula fiică primind, cu înaltă fidelitate, toată banca de date a celulei
parentale.
Moleculele ce asigură atât transmiterea nealterată a caracterelor ereditare, cât şi
utilizarea informaţiei genetice deţinute, sunt acizii nucleici.
Acizii nucleici sunt de două categorii:
1. Acizii dezoxiribonucleici (ADN), molecule ce depozitează în structura lor toată
informaţia genetică a celulei. Se mai numesc şi molecule replicon, deoarece se
autoreplică în cursul diviziunii celulare.
2. Acizii ribonucleici (ARN), molecule ce servesc la transmiterea şi utilizarea datelor
genetice din ADN, realizând sinteza proteinelor în celulă.

Izolaţi pentru prima oară din nucleu de Friederich Miescher (1869), care i-a
denumit nucleină, acizii nucleici au fost ulterior identificaţi (1940, Casperson şi Brachet) în
orice celulă, animală sau vegetală.
În 1944, prin cercetările asupra microorganismului Pneumococus, efectuate de
Avery, MacLeod şi MacCarty s-a demonstrat faptul că ADN conţine şi transmite caracterele
ereditare de la o generaţie la alta, proces evidenţiat ulterior la toate tipurile de organisme.

V.1.1. Compoziţia acizilor nucleici

Acid nucleic
(Polinucleotid)

Mononucleotid

Nucleozid Acid fosforic

Baza azotată Pentoză

Purinică Primidinică Riboza Dezoxiriboza

O caracteristică esenţială a ADN este capacitatea sa de a coda o cantitate enormă

de informaţie genetică. De exemplu, o celulă umană conţine informaţii pentru sinteza a
aproximativ 50000-100000 de proteine. Această informaţie este stocată în nucleu, care are
un diametru de 10-5 m. În ciuda faptului că este atât de compactată, informaţia este rapid
accesată şi duplicată.
Capacitatea acizilor nucleici de a păstra şi transmite informaţia genetică derivă din
structura lor chimică. Acizii nucleici au o structură macromoleculară, polinucleotidică, a

8
cărei unitate structurală de bază este un mononucleotid. Acesta este alcătuit din trei
componente: o pentoză, o bază azotată şi acidul fosforic.
Pentozele din constituţia acizilor nucleici sunt: riboza (în ARN) şi dezoxiriboza (în
ADN), ambele sub forma anomerului β:

HO O OH HO CH2 O OH
CH2

H H H H
H H H H

OH OH OH H
D - riboza D - 2 - dezoxiriboza
Figura 70. Pentozele din structura acizilor nucleici

Bazele azotate sunt substanţe heterociclice, iar după numele heterociclului de la

care provin sunt de două feluri: pirimidinice şi purinice.
Bazele pirimidinice derivă de la heterociclul pirimidină (a); există trei reprezentanţi
principali: uracilul, timina şi citozina. Ele apar în două forme tautomere: lactim (forma
hidroxi) - lactam (forma oxi). În celule, bazele pirimidinice, ca şi cele purinice, există,
practic în exclusivitate sub forma lactam.
4

3N 5

2 6
N
1
Pirimidina

OH O OH O

CH3 CH3
HN N HN
N

O N HO N O N
HO N H
H
Lactim Lactam Lactim Lactam
Uracil Timina
(2,4 - dihidroxi - pirimidina) (5 - metil-uracil)

NH2 NH2

N N

HO N O N
H
Lactim Lactam
Citozina
(2-hidroxi-4-amino-pirimidina)
Structura bazelor pirimidinice
Bazele purinice derivă de la heterociclul purinic, cele mai des întâlnite în compoziţia
acizilor nucleici fiind: adenina, guanina, izoguanina. Adenina nu suferă fenomenul de
9
tautomerie lactim-lactam, în schimb suferă fenomenul de tautomerie imino-amino, cu
echilibrul net deplasat în favoarea formei amino.
NH2 NH
6 7
5 N N N
1N N HN
8
2
N 4 N9 N N N N
3 H H H
Nucleul Adenina (imino)
(6 - aminopurina)
purinic
(amino)
lactim lactam
OH O NH2

N N N
N HN N

H 2N N N H 2N N N HO NN
H H H
Guanina Izoguanina
(2 amino - 6 - hidroxi -purina) (2 - hidroxi - 6 - amino -purina)
Structura bazelor purinice

Nucleozidele rezultă prin condensarea unei baze azotate (purinice sau pirimidinice)
cu pentoza (riboza sau dezoxiriboza). Condensarea se face cu constituirea unei legături
N–glicozidice, cu eliminarea unei molecule de apă între –OH-ul glicozidic al pentozei (C1) şi
–NH-ul din poziţia 1 din baza pirimidinică, respectiv din poziţia 9 din baza purinică. Pentoza
este sub formă furanozică, iar legătura glicozidică este sub formă β. Rezultă 8 tipuri de
nucleozide: 4 cu riboză şi 4 cu dezoxiriboză. Prezentăm în Figura 73 spre exemplificare,
câte un nucleozid din fiecare tip.
O NH2 NH2 OH
N N
HN N N N
1 1 9 9
O N O N N N H2N N N

5' 5' 5'

HO CH2 O HO O HO CH2 O O
CH2 HO CH2
4' 1' 4' 1' 4' 1'
H H H H H H H H
H 3' 2' H 3' 2' H 2'
H H H H 3' H
OH OH OH H OH OH OH H
Ribouridina Dezoxiribocitidina Riboadenozina Dezoxiriboguanozina

Structura nucleozidelor

10
 Deşi factorii sterici îngreunează rotaţia în jurul legăturii β-N glicozidică, totuşi în
natură apar două tipuri de conformaţii numite syn şi anti.
NH2 NH2

N N
N N

N N N N

O HO CH2 O
HO CH2

OH OH OH OH
Adenozină Adenozină
(syn) (anti)
Conformații ale nucleozidelor

Forma predominantă este cea de tip anti; ea permite formarea unui număr
maxim de legături între perechile de baze ale catenelor polinucleotidice ce compun
molecula de ADN. În mod uzual, la denumirea nucleozidului prezenţa dezoxiribozei se
specifică prin litera d ce precede numele său, ele denumindu-se simplu: uridină,
adenozină, citozină, d-guanozină, etc. În tabelul 8 se indică nomenclatura principalelor
nucleozide.

Tabelul 8. Principalele nucleozide

Baza Ribonucleotidul Dezoxiribonucleotidul
azotată derivat derivat
Adenina Adenozina d-adenozina
Guanina Guanozina d-guanozina
Uracilul Uridina –
Citozina Citidina d-citidina
Timina – Timidina

Nucleotidele (nucleozid-monofosfaţii) sunt esteri fosforici ai nucleozidelor. După

natura pentozei întâlnim ribonucleotide şi dezoxiribonucleotide. Esterificarea se face la
nivelul pentozei. Prin hidroliză un nucleotid se separă în părţile componente:
Bază–pentoză–fosfat Bază+pentoză

Hidroliză alcalină
Nucleotid Nucleozid + acid fosforic

Un ribonucleotid are 3 poziţii susceptibile de a fi fosforilate, grupari –OH de la car-

bonii 2', 3', 5' ai pentozei; un dezoxiribonucleotid nu are decât 2 asemenea poziţii: 3' şi 5'.
Există deci, după acest criteriu, izomeri ai nucleozid-monofosfaţilor. Mononucleotidele pot
exista şi sub formă liberă. Ele au un caracter acid, datorită restului de acid fosforic, de

11
aceea denumirea lor va fi: acid adenozin-monofosforic (AMP) sau acid adenilic, acid uridin-
monofosforic (UMP) sau acid uridilic, etc.
Cel mai important dintre aceşti compuşi este AMP-ciclic (AMPc) (Figura 75b),
rezultat din esterificarea intramoleculară a AMP şi care are un rol important în procesele de
reglare a activităţii celulare; un alt compus cu funcţii asemănătoare este GMP-ciclic (3',5'–
guanozinmonofosfat) (Figura 75c). Cantitativ predomină însă nucleotidele prezente în
structura acizilor nucleici. Acestea sunt, de regulă nucleozid–5'–fosfaţi (Figura 75a).
În afara rolului lor în constituirea acizilor nucleici, organismul mai foloseşte
nucleozid-fosfaţii şi pentru sinteza unor coenzime - (NAD+, FAD, CoA–SH), a nucleozid di-
şi trifosfaţilor. Se remarcă faptul că nucleozid di- şi trifosfaţii fac parte din fosfaţii
macroergici, produşi ce apar numai în materia vie şi care reţin cantităţi sporite de energie
într-o legătură macroergică de tip anhidridă, pe care o conţin.
NH2
N
N

N N

O CH2 O
HO P

OH H H
H H

OH OH
AMP
a) Adenozin 5' - monofosfat
NH2
OH
N
N N
N
N N
N N
NH2

O CH2 O
O CH2 O
H H
H H H
H
H H
O P O OH
O P O OH
OH
AMPC OH GMPC
b) Adenozin 3', 5' - monofosfat ciclic c) Guanozin 3', 5' - monofosfat ciclic
Structura nucleotidelor

12
 Prin legarea, în continuare, la un mononucleotid a unui al doilea rest H3PO4 se
formează un nucleozid-difosfat, iar în continuare a încă unui rest H3PO4, un nucleozid-
trifosfat. Figura 76 redă nucleotidele adeninei: acidul adenilic sau acidul adenozin-
monofosforic (AMP), acidul adenozin-difosforic (ADP) şi acidul adenozin-trifosforic (ATP).
Structurile celorlalte nucleotide sunt similare cu cele ale nucleotidelor adeninei, iar
denumirile lor sunt prezentate în tabelul următor:

Tipuri de nucleotide
Nucleotide
Bază Pentoza Nucleozid Nucleozid
monofosfat difosfat trifosfat
Adenina Riboza Adenozina AMP ADP ATP
Adenina Dezoxiriboza d-adenozină d-AMP d-ADP d-ATP
Guanina Riboza Guanozina GMP GDP GTP
Guanina Dezoxiriboza d-guanozină d-GMP d-GDP d-GTP
Uracil Riboză Uridină UMP UDP UTP
Timină Dezoxiriboză Timidină TMP TDP TTP
Citozină Riboză Citidină CMP CDP CTP
Citozină Dezoxiriboză d-citidină d-CMP d-CDP d-CTP
NH2
N
N

N N

O O O

O O O CH2 O
HO P P P
H H
OH OH OH
H H

OH OH
Acid adenilic (AMP)

Acid adenozin difosforic (ADP)

Acid adenozin trifosforic (ATP)

Adenozin fosfaţii
Rezumând, rezultă că rolul biologic general al nucleotidelor mono-, di- sau trifosfaţi,
este deosebit de important, ele fiind :
- componente de bază ale ADN şi ARN;
- sunt substanţe cu caracteristici energetice deosebite, nucleozid-trifosfaţii (în special
ATP) fiind donatori universali de energie în toate organismele, precum şi, în mod
specific, în procesele de biosinteză a glicogenului (UTP), proteinelor (GTP),
fosfolipidelor (CTP);
- intră în structura unor coenzime de mare importanţă pentru organism ca NAD+,
FAD, CoA–SH;
- substanţe implicate in prosesul de semnalizare intracelulara ca mesageri secunzi
(nucleozid-fosfaţii ciclici -AMPc şi GMPc).

13
 Metabolismul nucleotidelor purinice şi pirimidinice

Metabolismul nucleotidelor se desfăşoară la nivelul majorităţii celulelor nucleate.

Nucleotidele sunt sintetizate utilizând ca precursori intermediari amfibolici.
S-a constatat că nucleotidele de origine alimentară ce trec de peretele intestinal, nu
sunt încorporate în acizi nucleici tisulari, în timp ce nucleotidele injectate sunt încorporate.
Intensitatea metabolismului nucleotidelor depinde de necesităţile fiziologice, sinteza
nucleotidelor crescând în timpul creşterii sau regenerării tisulare.
În cazul biosintezei ambelor tipuri de nucleotide există un precursor comun:
fosforibozil pirofosfat (PRPP), ce provine din riboză-5-fosfat – produs al căii pentozo-
fosfaţilor. Acest precursor macroergic conţine două (restul fosfat si pentoza) din cele trei
elemente ce compun o nucleotidă. Acestui compus urmează să-i fie ataşată baza azotată,
purinică sau pirimidinică, obţinută prin reacţii specifice.

Figura 77. Căi de sinteză ale nucleotidelor

1
 Biosinteza nucleotidelor purinice

Biosinteza nucleotidelor purinice cuprinde 3 etape:

1. Transformarea α-D-ribozo-5-fosfat în inozin monofosfat (IMP).
2. Transformarea IMP în nucleozide purinice monofosfat AMP şi GMP.
3. Fosforilarea nucleozidelor purinice monofosfat cu obţinerea de nucleozide purinice
di- şi respectiv trifosfat (ADP, ATP respectiv GDP, GTP).
Moleculele precursor în procesul de sinteză contribuie fiecare cu o grupare de atomi
la formarea heterociclului purinic. Sinteza nucleotidelor purinice necesită aminoacizi (Gli,
Asp) ca donori de C şi N, CO2 ca sursă de carbon şi unităţi monocarbon transferate prin
intermediul FolH4.

CO2 respirator
Glicina
Aspartat
C N
6
N1 C 7 8C
5
N5,N10 - Metenil-tetrahidrofolat
C 2 3 4C 9
N NH

N10 Formiltetrahidrofolat
Azot amidic din glutamina
Figura 78. Surse ale atomilor din nucleul purinic

Sinteza cea mai intensă de baze azotate şi nucleozide are loc în ficat, organ ce
asigură şi necesarul ţesuturilor incapabile de biosinteză. De exemplu, creierul are o
activitate slabă de biosinteză şi depinde parţial de purine exogene. Eritrocitele şi
leucocitele polimorfonucleare nu pot sintetiza purine şi depind în întregime de purinele
plasmatice pentru a forma nucleotide.
Reacţiile procesului de biosinteză sunt prezentate în figura 79 şi figura 80.

2
Figura 79. Biosinteza IMP

3
 OOC CH2 CH COO
OOC CH2 CH COO
O
NH
+
N NH3 H2O
N
HN -OOC C CH COO- NH2
N H
N
N N GTP, Mg2+ N N
N ADENILOSUCCINAZA
ADENILOSUCCINAT N
SINTAZA N
R-5-P R-5-P R-5-P

Inozin - monofosfat Adenilosuccinat Adenozin-monofosfat

(IMP) (AMP)
Figura 80. Transformarea IMP în AMP

O caracteristică a procesului de sinteză este faptul că enzimele implicate în

calea metabolică au funcţii catalitice multiple, realizând mai multe reacţii succesiv.
Transformarea IMP în AMP este cea întâlnită în ciclul purin nucleotidelor,
implicat în dezaminarea aminoacizilor la nivel muscular.
Reglarea căii de sinteză se face prin concentraţia reactanţilor şi a produşilor
de reacţie. Reglarea de substrat se realizează prin disponibilul de precursori: riboză-
5-fosfat, acid folic, glutamină şi aspartat.
Reglarea enzimatică se realizează la nivelul enzimei fosforibozil pirofosfat
sintetaza si fosforibozil pirofosfat amidotransferaza prin reglajul de tip feedback
realizat de produşii procesului de biosinteză: AMP, ADP, GMP şi GTP. Deoarece
transformarea IMP→AMP necesită GTP, iar transformarea IMP→GMP necesită
ATP, cele două tipuri de nucleotide îşi reglează una alteia concentraţia.

5 - fosforibozil -1 - pirofosfat
+
-
- -
5 -fosforibozilaminã

-
- IMP

GMP AMP
Figura 81. Reglarea biosintezei nucleotidelor purinice

4
 Biosinteza nucleotidelor pirimidinice
Procesul de biosinteză are loc în citoplasmă, unde acţionează enzima
carbamoil fosfat sintetaza II. Această enzimă este diferită ca localizare şi substrat de
carbamoil sintetaza I din mitocondrie, enzimă implicată în ciclul ureogenetic.
Procesul de sinteză se desfăşoară invers comparativ cu sinteza purinelor, deoarece
întâi se sintetizează nucleul pirimidinic şi apoi se ataşează restul fosforibozil.
Primul nucleotid format este acidul orotilic (OMP), care apoi se transformă în
acid uridilic (UMP). Acesta este precursorul sintezei celorlalte nucleotide pirimidinice:
CTP și respectiv TMP.
Enzimele ce participă la această cale metabolică sunt multifuncţionale,
catalizând mai multe reacţii consecutive. O menţiune specială trebuie făcută pentru
sinteza deoxitimidilatului (TMP), ce utilizează ca precursor dUMP.

Timidilat sintază
dUMP TMP

N5N10-metilenH4Fol H2Fol
Enzima timidilat sintetaza catalizează transferul unei grupe metilen şi
reducerea acesteia la o grupare metil. Este o reacţie unică în care FolH4, transportor
de grupări monocarbon, este redus la FolH2. Ulterior FolH2 este redus la FolH4 sub
acţiunea enzimei FolH2 reductază.
Glutaminã + CO2 + ATP
+

- +
fosforibozilpirofosfat

Carbamoil - fosfat

OMP

UMP

UDP

- UTP

CTP

Figura 82. Reglarea biosintezei nucleotidelor pirimidinice

Reglarea biosintezei nucleotidelor pirimidinice se face în principal la nivelul

enzimei de ritm a căii alosterice - carbamoil-fosfat sintetaza II, care este inhibată de
UTP şi nucleotide purinice, dar activată de fosforibozil pirofosfat. Produşii finali ai căii
de biosinteză sunt UMP, UDP, UTP, CTP şi dezoxi-TMP.

5
CO2+ Glutamina+ ATP
O O
Carbamil
fosfat O HO C C
sintetaza 4
HO C Aspartat 3 Dihidroorotaza HN CH2
5 CH
4 carbamil transferaza H2N 2
3
H3N 5 CH
+ 2 2 6 H2O C CH
C 1 CH
2 6 H Pi O N COO
C
1
C O N
H COO- H
O O P +
H3N COO- Acidul dihidro-orotic
Carbamil - fosfat Acid aspartic Acidul carbamil aspartic
NAD+
Dihidroorotat
dehidrogenaza

+
NADH + H

O O O
C C C
4 CO2 PPi PRPP
HN 3 5 CH HN CH HN CH
2 OMP Orotat-fosforibozil
6 C C C C
C 1 CH Decarboxilazã transferazã
O N O N COO- O N COO-
H
R-5'- P R-5'- P Acidul orotic
Uridin - monofosfat Orotidin - monofosfat
(UMP) (OMP)

UMP
ATP

NADPH + H+ NADP+
ADP
UDP dUDP (deoxiuridin difosfat)
Ribonucleotid reductaza
H2O H2O
ATP

ADP Pi

UTP dUMP
Glutamina N5,N10 Metilen H4 folat

CTP sintetaza Timidilat sintetaza

Acid glutamic H2 folat

NH2 O
C CH3
C
HN C
N CH
C CH
C CH
O N
O N
dR-5'- P
R-5'- P - P - P
Timidin monofosfat
Citidin trifosfat
(TMP)
(CTP)
Figura 83. Biosinteza nucleotidelor pirimidinice

6
 Reacţii de salvare
Sinteza unei nucleotide este un proces costisitor din punct de vedere
energetic, fiind necesară energia a 10 molecule ATP pentru sinteza unei molecule
de AMP. Din acest motiv, într-un mod analog cu metabolismul proteic ce reutilizează
aminoacizii, în metabolismul acizilor nucleici, sunt reutilizate elementele de bază ale
nucleotidelor: baze azotate şi nucleozide. În cazul metabolismului purinelor, bazele
purinice libere sunt reutilizate printr-o reacţie de fosforibozilare, prin care sunt
transformate în nucleozide monofosfat. Enzima hipoxantin-guanin fosforibozil
transferază este reglată prin feed-back de concentraţiile AMP şi GMP.

Figura 84. Reactii de salvare in metabolismul nucleotidic.

PRPP – fosforibozil pirofosfat

7
 În cazul nucleotidelor pirimidinice, reacţiile de salvare utilizează doar
nucleozide (uridina, citidina, timidina şi d-citidina), pe care le convertesc prin
fosforilare (fosforiltransferaza ATP dependentă) în nucleotide monofosfat. În plus,
enzima orotat fosforibozil transferază transformă acidul orotic liber în orotidin
monofosfat (OMP).
În ficat, predomină sinteza de novo a nucleotidelor, acest organ exportând
baze azotate libere, nucleozide şi nucleotide spre alte ţesuturi (exemplu: ţesutul
nervos, eritrocite), unde sinteza de novo este deficitară, în schimb sunt posibile
reacţiile de salvare.

Biosinteza deoxiribonucleozidelor
Deoxiribonucleozidele se obţin prin reacţia de reducere a grupării hidroxil din
poziţia 2’ a ribozei ribonucleozidelor difosfat. Pentru aceasta, ribonucleozidele
monofosfat sunt fosforilate la forma difosfat, apoi sunt transformate prin acţiunea
catalitică a unui complex enzimatic numit ribonucleotid reductază. Acest complex
este activ doar atunci când celula sintetizează activ ADN. Echivalenţii reducători ai
reacţiei sunt furnizaţi de un cofactor enzimatic, tioredoxina redusă, ce posedă 2
grupări –SH reducătoare, care după reducere formează o punte disulfidică,
caracteristică tioredoxinei oxidate.
Sub acţiunea enzimei tioredoxin reductaza şi a echivalenţilor reducători
furnizaţi de NADPH + H+, tioredoxina este reransformată în forma redusă, putând
iniţia o nouă reacţie de reducere. Procesul este redat în figura 85.

Bazã azotatã Ribonucleotid O O Bază azotată

O O H2 H2
reductazã -O
-O P O P O C P O P O C
O NTP, Mg2+ O
O O O O

OH OH OH H
SH
Tioredoxina S
Tioredoxina
SH
S

NADP+ NADPH +H+

Reductazã

Figura 85. Biosinteza deoxiribonucleozidelor

Procesul de sinteză a deoxiribonucleotidelor este reglat prin feed-back de

produşii de reacţie obţinuţi: dATP, dGTP şi dTTP. Acest lucru explică de ce
deoxiadenozina, deoxiguanozina şi deoxitimidina sunt toxici pentru celulele
mamiferelor, inhibând sinteza ADN şi astfel replicarea celulară.

Catabolismul nucleotidelor
Acizii nucleici sunt hidrolizaţi de nucleaze la nucleotide, acestea sunt
hidrolizate de nucleotidaze la nucleozide, iar nucleozidele sub acţiunea fosforilazelor
se transformă în bazele azotate corespunzătoare şi riboză-1-fosfat. Bazele azotate
purinice sunt catabolizate la acid uric, produs greu solubil cu puternic potential
antioxidant, iar bazele azotate pirimidinice la produsi usor solubili: CO 2, NH3 şi β
aminoacizi (β-alanina şi acid β-aminoizobutiric).

8
 Acidul β-aminoizobutiric poate fi transaminat la metilmalonilsemialdehida, care
mai departe se transformă în succinil-CoA, componentă a ciclului Krebs. Totuşi, s-a
constatat că eliminarea urinară de acid β-aminoizobutiric creşte în urma unor
procese de distrugere a ADN cum ar fi în leucemii sau în radioterapie.

Acizi nucleici

nucleaze nucleaze

GMP + dGMP d -AMP + AMP

dezaminazã
Pi nucleotidazã
nucleotidazã
Pi Adenozina NH3
IMP

Guanozina + d guanozina adenozin

Pi dezaminazã nucleotidazã

Fosforilazã NH3 Pi
ribozã-1P
Inozinã + d - Inozinã
Pi
dezoxiriboza - 1P Guaninã Fosforilazã
guanin
ribozã -1P
dezaminaza
d-ribozã -1 - P
NH3
Xantinã Hipoxantinã

Acid uric

Figura 86. Catabolismul general al nucleotidelor purinice

9
 NH2 O O

N N N
N HN HN

N N N N N N
H2N

O O HO CH2 O
HO CH2 HO CH2
Adenozindezaminaza
H H H H H H
H H H H H
H
OH OH
H2O NH+
4 OH OH OH OH

Adenozină Inozină Guanozină

Nucleozidaza Nucleozidaza
Pi Pi
Ribozo-1-fosfat
O
O
N
N HN
HN

N N
N N H2N H
H
HIPOXANTINA GUANINA
Xantinoxidaza Xantinoxidaza
O
H2O + O2
N NH3
H2O2 H N

N N
O H H
XANTINA

Xantinoxidaza

O
H
6 N
HN 1 5 7
8 O
2 3 4 9
N N
O H H
ACID URIC

Figura 87. Catabolismul nucleozidelor purinice la acid uric

10
 ARN ADN

nucleaze nucleaze

CMP UMP d CMP dTMP

nucleotidaza
nucleotidaza
Pi Pi

dezaminaza
Citidinã Uridinã
d citidinã timidinã
NH3 dezaminaza
Pi
Pi fosforilazã
d - uridinã d-ribozã-1-P
fosforilazã Pi
Timinã
ribozã-1-P
d-ribozã-1-P

Uracil

Figura 88. Catabolismul general al nucleotidelor pirimidinice

11
 NH2

O N
H
Citozina
1/2 O2

NH3
O O
CH3
HN HN

O N O N
H H
Uracil Timina
NADPH + H+

NADP+
O O
CH3
H
HN HN H
H H
H
O N O N H
H H
H
Dihidrouracil Dihidrotimina

COO- H COO- CH3

H2N H2N H
H
H H
O N H O N H
H H
Beta - Ureido Propionat Beta - Ureido Butirat
(N-carbamoil beta alanina) (N-carbamoil-beta-amino-izobutirat)

CO2 + NH3

H3N+ CH2 CH2 COO- H3N+ CH2 CH COO-

CH3
Beta - Alanina
Beta - Aminoizobutirat
Figura 89. Catabolismul bazelor pirimidice

12
 Acidul uric
Acidul uric este produsul final al catabolismului bazelor purinice la om,
primate, amfibieni, reptile şi păsări. La restul mamiferelor, enzima uricază oxidează
acidul uric la alantoină, un produs mult mai solubil decât acidul uric. Acidul uric
provine atât din purinele endogene cât şi din cele alimentare. Se constituie zilnic o
rezervă de aproximativ 1 g de acid uric, acumulându-se 300-600 mg/zi acid uric
provenit din nucleotidele endogene şi 600-700 mg/zi din dietă. Aproximativ 75% din
acesta este excretat prin urină, iar restul este secretat la nivelul tractului gastro-
intestinal unde este degradat până la alantoină sub acţiunea enzimelor bacteriene.
Concentraţia plasmatică de acid uric este de 3-9 mg/100 mL (0,18-0,54
mmol/L) la bărbaţi si 2,5-7 mg/100 mL (0,15-0,45 mmol/L) la femei. Eliminarea
urinară zilnică este de aproximativ 0,5 g acid uric.
Acidul uric este un compus puţin solubil, solubilitatea crescând mult la
trecerea sub formă de urat. Astfel o urină acidă, pH=5 dizolvă 15 mg de acid uric/l
urină, în timp ce o urină neutră cu pH=7 dizolvă o cantitate de peste 10 ori mai mare,
150-200 mg/l urină. Din acest motiv, depunerile de urat la nivel renal se previn prin
alcalinizarea urinii. Solubilitatea uratului de sodiu în ser este de 7 mg% la pH
fiziologic, astfel că orice mică depăşire va precipita uraţii. La bărbaţi concentraţia
este în medie mai mare cu 1 mg% decât la femei şi creşte cu vârsta.
Concentraţia acidului uric plasmatic este mai mare la persoanele care au o
dietă bogată în proteine, acizi nucleici (carne) precum şi la consumatorii de alcool.

Patologia catabolismului purinelor

A. Hiperuricemiile
Creşterea rezervei de urat (valori 20-25 g) duce la depăşirea limitei de
solubilitate şi depunerea cristalelor de urat de sodiu la nivelul articulaţiilor
extremităţilor şi în ţesutul interstiţial renal sub formă de tofi gutoşi, fenomen însoţit de
dureri acute. Cristalele pot fi vizualizate în lichidul sinovial.
Hiperuricemia este determinată de o creştere a producţiei sau de o scădere a
excreţiei uratului.

1. Creşterea producţiei de urat se realizează datorită:

- creşterea activităţii enzimelor limitante de viteză a sintezei de novo a
nucleotidelor purinice, fosforibozil pirofosfat sintetazei si fosforibozilprirofosfat
amidotransferaza, sau creşterea concentraţiei substratului său, fosforibozil
pirofosfatul.
- creşterea activităţii enzimelor care realizează sinteza de acid uric comparativ cu
cele care realizează sinteza nucleotidelor.
- creşterea ratei catabolismului acizilor nucleici ca urmare a creşterii turn-overului
sau distrucţiei celulare.
- scăderea activităţii căii de salvare a nucleotidelor, datorită absenţei sau
ineficienţei enzimei HGPRT.
- creşterea activităţii xantin-oxidazei.
Această creştere a producţiei este întâlnită în următoarele circumstanţe:
- primar:
 boli metabolice congenitale: sindromul Lesh-Nyhan (deficit de HGPRT),
creşterea activităţii fosforibozil pirofosfat sintetazei, deficitul de glucozo-6
fosfatazei (boala depozitelor de glicogen tip I), creşterea acitvităţii xantin-
oxidazei.
- secundar:

13
  creşterea ingestiei de purine;
 accelerarea catabolismului acizilor nucleici: boli maligne, medicamente
citotoxice, psoriazis, boli mieloproliferative, boli limfoproliferative (leucemii,
limfoame), carcinomatoză, degradarea ATP-ului (datorită hipoxiei sau
consumului de alcool).
2. Scăderea eliminării uratului. Excreţia renală a uratului reprezintă un
proces complex, proces care poate fi afectat de diverse boli renale sau de anumite
medicamente:
- scăderea ratei filtrării glomerulare indiferent de cauză, determină o retenţie de
urat.
- secreţia tubulară distală. Acidul lactic, acidul 3-hidroxibutiric şi unele
medicamente (ca de exemplu diureticele tiazidice) se află în competiţie cu
uratul pentru această cale excretorie. Orice situaţie care produce acidoză este
asociată cu hiperuricemia.
- reabsorbţia tubulară distală. Majoritatea medicamentelor cu efect uricozuric
determină o scădere a reabsorbţiei tubulare de urat. Aceste situaţii se
întâlnesc în următoarele circumstanţe:
- primar:
 hiperuricemia familială juvenilă;
- secundar:
 boli renale de diverse etiologii;
 medicamente sau alte substanţe: diuretice tiazidice, salicilaţi (doze
mici), plumbul, acizii organici (acidul lactic, cetoacizii).

B. Guta
Este principala afecțiune în care este implicată hiperuricemia. Ea reprezintă
de fapt un grup de boli metabolice în cadrul cărora simptomele şi semnele de boală
sunt rezultatul depunerii tisulare a unor depozite formate din cristale de urat de sodiu
monohidrat.
Guta se caracterizează prin atacuri recurente de artrită monoarticulară, fiind
mai frecvent întâlnită la bărbaţi. Simptomele acute sunt datorate
microtraumatismelor sau modificărilor metabolice locale determinate de acumularea
acestor cristale. Cristalele sunt fagocitate de către leucocite şi macrofage şi produc
leziuni membranare leucocitare. Eliberarea lizozimului şi a altor mediatori ai
răspunsului inflamator acut (citokine, prostaglandine, radicali liberi) determină
manifestări locale şi sistemice de gută. Aceste depozite de urat în ţesuturile moi
poartă numele de tofi gutoşi.
Majoritatea pacienţilor prezintă o deteriorare a excreţiei renale şi o eliminare
deficitară a uratului. De asemenea, ei dezvoltă adesea calculi renali formaţi din acid
uric şi uraţi, dar formarea acestora este favorizată de deshidratare şi de scăderea
pH-ului urinar.
Etiologia bolii cuprinde diferite tipuri de tulburări ale enzimelor din sinteza
nucleotidelor şi care au drept efect o superproducţie însoţită de un catabolism
corespunzător. Exemple de astfel de defecte enzimatice:
1. Creşterea activităţii fosforibozil-pirofosfat sintetazei (enzima de ritm în
sinteza nucleotidelor).
2. Scăderea activităţii hipoxantin-guanozin fosforibozil transferazei, fapt ce
reduce reacţiile de salvare ale nucleotidelor, intensificând compensator
catabolismul la acid uric.
3. Deficit al glucozo-6-fosfat fosfatazei (boala Van Gierke) creşte disponibilul

14
 de glucozo-6-fosfat pentru calea pentozo-fosfaţilor, iar riboza-5 fosfat
rezultată este precursor şi stimulator al activităţii fosforibozil-pirofosfat-
sintetazei.

Diagnosticul de laborator al gutei se realizează prin:

- creşterea concentraţiei plasmatice a acidului uric. Un număr mic de
pacienţi prezintă totuşi valori normale ale acidului uric seric.
- diagnosticul de certitudine îl conferă examenul lichidului sinovial şi
examinarea microscopică a acestuia. Punerea în evidenţă a tofilor gutoşi sau a
cristalelor de urat de sodiu monohidrat fagocitat de către leucocite confirmă
diagnosticul. Aceste cristale au o lungime de 2-10 mm lungime iar la examinarea lor
în lumină polarizată de observă o birefringenţă caracteristică.
Măsuri terapeutice in cazul gutei :
- evitarea consumului de alimente care cresc acidul uric plasmatic: dietă hiper-
proteică, alcool;
- scăderea în greutate;
- administrarea de inhibitori ai sintezei de urat: allopurinolul.
OH OH H
H

C C C
C
C Xantin oxidaza N C
N N N

C HO C C
H C N N
N N
H H
Allopurinol Alloxantina (principalul inhibitor)
Guanina
Xantina Urat
Hipoxantina

Inhibate de Allopurinol
Figura 90. Mecanismul de acțiune al allopurinolului

Allopurinolul este un analog structural al hipoxantinei, ce inhibă competitiv

activitatea xantin-oxidazei. Catabolismul purinic este blocat la nivelul xantinei, care
fiind mai solubilă decât acidul uric se elimină urinar mult mai uşor.
- alcalinizarea urinii pentru a reduce riscul formării calculilor;
- administrarea de antiinflamatoare nesteroidiene (de exemplu indometacin) în
faza acută, fază în care este contraindicată administrarea allopurinolului.

C. Sindromul Lesch-Nyhan
Este o boală congenitală gravă generată de defectul genetic al hipoxantin-
guanin-fosforibozil-transferazei ce reduce parțial sau total activitatea enzimei. Acest
lucru blochează total reacţiile de salvare a nucleotidelor, astfel că este amplificată
sinteza de novo a nucleotidelor, ce vor fi catabolizate la acid uric. Boala se asociază
cu o creştere a producţiei de purine, hiperuricemie, litiază cu acid uric, gută şi
tulburări neurologice. Aceşti pacienţi prezintă retardare mentală severă cu tulburări
de comportament caracterizate în special prin automutilare.

15
 Prognosticul pe termen lung al acestor pacienţi este nefavorabil. Totuşi, se
poate încerca administrarea de allopurinol care să prevină guta şi formarea calculilor
urinari, tratament ce nu are nici un efect asupra tulburărilor neurologice.

D. Hipouricemiile
Sunt determinate fie de o scădere a producţiei, fie de o creştere a excreţiei.
Scăderea producţiei are la bază fie defecte ale enzimelor implicate în catabolismul
bazelor purinice: xantin oxidaza, purin nucleozid fosforilaza (asociată şi cu
imunodeficienţă), fie boli hepatice severe. În cazul unui defect al xantin-oxidazei,
generat de o mutaţie genetică sau de o afectare gravă a ficatului, boala se manifestă
prin xantinurie şi litiază cu xantină. Creşterea excreţiei se datorează fie unui defect în
transportul tubular (sindromul Fanconi, boala Wilson), fie unor medicamente:
antiinflamatoare nesteroidiene (fenilbutazona), medicamente uricozurice.

E. Sindromul imunodeficitar sever

Se manifestă prin reducerea şi disfuncţionalitatea limfocitelor T şi B, fapt ce
reduce aproape total funcţionalitatea sistemului imunitar. Este o boală congenitală,
astfel că nou-născutul este vulnerabil faţă de orice agent patogen. Boala se
datorează defectului enzimei adenozin-dezaminază sau a enzimei purin nucleozid
fosforilază. În ambele cazuri se acumulează dGTP şi dATP, care inhibă ribonucleotid
reductaza, blocând astfel sinteza de nucleotide pentru sinteza ADN.

V.2.8. Patologia metabolismului nucleotidelor pirimidinice

Cea mai cunoscută afecțiune legată de metabolismul nucleotidelor
pirimidinice este aciduria orotică. Boala este dată de defecte congenitale ale
enzimelor orotat fosforiboziltransferaza sau orotidilat decarboxilaza, fapt ce
blochează sinteza de nucleotide pirimidinice la nivelul acidului orotic, care se
acumulează în sânge şi se elimină urinar. Boala este periculoasă prin deficitul de
nucleotide pirimidinice creat.
Pacienţii depind de aportul extern și sunt trataţi cu doze mari de uridină,
administrată pe cale orală.

Substanţe chemoterapeutice ce interferă cu metabolismul nucleotidelor

Sinteza nucleotidelor este un proces esenţial în viaţa şi diviziunea celulelor.
Din acest motiv, inhibarea acestui proces va afecta însăşi supravieţuirea celulară. În
terapie se folosesc inhibitori ai enzimelor importante, implicate în metabolismul
nucleotidelor, care după structura sau rolul funcţional se împart în: antimetaboliţi,
antifolaţi, antagonişti ai glutaminei, virustatice.

A. Antimetaboliţii
Sunt substanţe cu structură analoagă cu a purinelor şi pirimidinelor, astfel că
inhibă prin inhibiţie competitivă enzimele implicate în metabolismul normal al
nucleotidelor.
Astfel, 6-mercaptopurina, 5-fluorouracilul, citozin-arabinozidul (Citarabina
are arabinoză în locul ribozei), 6-tioguanina fie inhibă sinteza nucleotidului specific,
fie sunt încorporate ca false nucleotide în ADN sau ARN, blocând activitatea
acestora. Din acest motiv sunt utilizate ca citostatice în tratamentul cancerului.
Allopurinolul (un analog structural al hipoxantinei) este inhibitor competitiv al
enzimei xantin-oxidaza, blocând transformarea hipoxantinei şi a xantinei în acid uric,
fenomen asociat cu xantinurie. În acelaşi timp, allopurinolul este substrat alternativ

16
pentru orotat fosforibozil transferază, blocând transformarea acidului orotic în uracil
şi producând acidurie orotică.

B. Antifolaţii
Sunt agenţi chemoterapeutici, cu structură analogă acidului folic, ce
blochează regenerarea FolH4 din FolH2 sau acid folic, inhibând competitiv enzima
FolH2 reductaza. Acest efect opreşte sinteza de novo a nucleotidelor, blocând
diviziunea celulară.
Cel mai cunoscut agent este metotrexatul, utilizat curent ca agent
antitumoral în tratamentul cancerului. Deoarece metotrexatul este toxic şi pentru
celulele normale, în tratamentul leucemiei cu metotrexat se asociază cu
administrarea de N5-formil-FolH4 (Leucovarină).
H2N N N H

CH3 O H COO
N
N
CH2 N C N C H
NH2
CH2

CH2

COO
Metotrexatul (Amopterina)

C. Antagonişti ai glutaminei
Glutamina este un element esenţial în sinteza nucleotidelor:
- este sursa pentru atomii de azot (N3 şi N9) din nucleul purinic.
- intervine în transformarea IMP GMP.
- intervine în transformarea UTP CTP.
- participă la sinteza de carbamil-fosfat.

Din acest motiv, analogii structurali ai glutaminei ca 6-Diazo-5-oxo-L-

norleucină sau Azaserina pot bloca aceste reacţii esenţiale în sinteza nucleotidelor.
Compuşii au un efect citotoxic foarte puternic.
N N N N

CH2 CH2

C O C O

CH2 O

CH2 CH2

H C NH2 H C NH2

COO- COO-
6-Diazo-5-oxo-L-Norleucina Azaserina

17
 D. Agenţi antivirali
Sunt analogi structurali ai purinelor sau pirimidinelor, în care fie sunt substituiţi
atomi de carbon cu halogeni (iodoxuridină, trifluoruridină), fie componenta glucidică
este modificată (vidarabina este o adeninarabinoză, aciclovirul este
aciclovirguanozină, azidotimidina este 3’ azido-3’-deoxitimidină).
Aciclovirul este un agent antiviral pentru herpesvirus (HSV), iar azidotimidina -
AZT pentru virusul imunodeficienţei umane (HIV). Ambele substanţe inhibă
competitiv kinaze virale, transformându-se în nucleotide aberante, blocând
activitatea ADN polimerazelor virale.
O

H3C C
C NH

C C
N O
H

HO CH2 O

H H
H H

N3 H
3' - azido - 2', 3' - dideoxitimidina sau AZT

18
 Elemente de metabolism integrativ
În organism, deşi pot fi identificate căi metabolice distincte, acestea
funcţionează simultan, interdependent şi coordonat. Între cele două laturi generale
ale metabolismului, anabolism şi catabolism, este dificil de făcut o demarcaţie.
Astfel, deoarece catabolismul produce ATP, echivalenţi reducători şi
precursori simpli pentru toate sintezele din anabolism, se poate afirma fie că
anabolismul este o continuare a catabolismului, fie catabolismul este o etapă iniţială
a anabolismului. În ambele variante este evidenţiată intricarea totală a căilor
metabolice.
De exemplu majoritatea căilor metabolice ce catabolizează compuşi
alimentari de bază (glucide, lipide, proteine) generează acetilCoA, dar acest compus
este în acelaşi timp şi precursorul sintezei de acizi graşi, colesterol sau
prostaglandine.
O caracteristică este faptul că toate căile de sinteză se desfăşoară într-un
singur sens, exergonic, prin cuplarea prin hidroliză a unui număr suficient de
molecule ATP .
Controlul căilor metabolice se realizează în primul rând prin controlul
activităţii enzimelor, în special a celor care catalizează prima etapă reversibilă din
cadrul căii metabolice. Acest control are loc prin reglare alosterică - feed-back
negativ prin produs final (reglare rapidă de la milisecunde la secunde) sau prin
fosforilare-defosforilare (reglare pe o perioadă mai lungă, de la secunde la minute).
Căile de biosinteză şi cele de catabolism sunt aproape intotdeauna distincte.
Acest lucru se realizează prin utilizarea unor enzime diferite în cele două procese,
cât şi prin compartimentarea diferită (de exemplu sinteza acizilor graşi are loc în
citoplasmă, iar oxidarea în mitocondrie).
Există puncte cheie unde au loc joncţiuni între diferitele căi metabolice, de
exemplu la nivelul glucozo-6 fosfat, acetilCoA, acid mevalonic, acid arahidonic, etc.),
fapt ce permite o creştere a eficienţei reglării metabolismului.

Metabolismul energetic în principalele organe

În organismele multicelulare complexe organele au evoluat în scopul realizării

unei funcţii fiziologice specifice. Pentru aceasta fiecare organ prezintă o serie de căi
metabolice în acord cu destinaţia fiziologică. Această specializare depinde de
coordonarea responsabilităţilor metabolice ale multiplelor organe astfel încât
organismul să prospere ca un întreg.
Rezerva energetică majoră la animale este glicogenul din ficat şi muşchi,
triacilglicerolii (grăsimile) din ţesutul adipos şi proteinele din muşchii scheletici. În
general, ordinea de utilizare preferenţială a depozitelor energetice este: glicogen >
triacilgliceroli > proteine.

Organ Rezerva Substratul de bază Sursă energetică

energetică exportată
Creier Nu e cazul Glucoză (corpi cetonici în Nu e cazul
înfometare)
Muşchi scheletici (în Glicogen Acizi graşi Nu e cazul
repaus)
Muşchi scheletic (în Nu e cazul Glucoză Lactat
exerciţiu prelungit)
Muşchi cardiac Glicogen Acizi graşi Nu e cazul
Ţesut adipos Triacilgliceroli Acizi graşi Acizi graşi, glicerol
Ficat Glicogen, Aminoacizi, glucoză, acizi Acizi graşi, glucoză,
triacilgliceroli graşi corpi cetonici

INIMĂ Glucoză CREIER

Acizi graşi Corpi
cetonici
Glucoză
Corpi
cetonici CO2 + H2O

CO2 + H2O

Corpi
cetonici Lactat
ŢESUT Uree
ADIPOS Acetil- Piruvat Aminoacizi
CoA
Acizi graşi Acizi graşi Glucoză
Triacil- Triacil- Proteine
gliceroli gliceroli Glicogen
Glicerol Glicerol FICAT

Glucoză Glucoză

Alanină +
Acizi graşi
glutamină Lactat
CO2 + H2O Aminoacizi Piruvat CO2 + H2O
Corpi Glucoză
cetonici Proteine
Glicogen

MUŞCHI

Figura 91. Relaţiile metabolice între principalele organe: creier, muşchi,

inimă, ţesut adipos şi ficat
 (Cu săgeţile groase sunt indicate căile metabolice active postprandial
precoce)

A. Creierul
Creierul prezintă două caracteristici metabolice remarcabile. Prima
caracteristică se referă la metabolismul respirator foarte ridicat. În repaus, la adult,
aproximativ 20% din oxigenul consumat este utilizat de creier deşi acesta constituie
numai 2% din masa organismului. Interesant este faptul că nivelul consumului de
oxigen nu este influenţat de activitatea intelectuală, continuând şi în timpul somnului.
În al doilea rând creierul este un organ care nu prezintă rezerve energetice
semnificative. În mod normal creierul utilizează numai glucoza ca sursă energetică
(120 g/zi), devenind astfel total dependent de asigurarea unui flux sanguin adecvat.
Întreruperea alimentării cu glucoză chiar pentru o scurtă perioadă (de exemplu în
atac cerebral) poate conduce la pierderea ireversibilă a funcţiei creierului. Glucoza
este utilizată de creier pentru sinteza ATP prin respiraţie celulară. Cantitatea mare
de ATP este necesară pompei Na+/K+-ATPază care asigură potenţialul de
membrană esenţial transmiterii impulsului nervos.
În timpul înfometării prelungite rezervele energetice de glicogen ale
organismului se epuizează. În aceste condiţii, creierul începe să utilizeze ca sursă
de energie -hidroxibutiratul (corp cetonic), transformându-l în acetil-CoA care mai
departe este transformat prin ciclul citric. Deşi creierul nu poate utiliza direct acizii
graşi sau lipidele din sânge ca sursă de energie, conversia acestor substanţe în -
hidroxibutirat în ficat asigură folosirea rezervelor de lipide ca sursă de energie pentru
creier. Această adaptare energetică funcţionează până la epuizarea în totalitate a
rezervelor de lipide.

B. Muşchiul
Muşchii scheletici sunt responsabili pentru consumul a 30% din cantitatea de
oxigen folosită de corpul uman în repaus. În timpul exerciţiului fizic intens, procentul
de oxigen utilizat se apropie de 90% din total. Metabolismul muscular este în
principal dedicat producţiei de ATP ca sursă de energie pentru contracţie şi relaxare
musculară. Cantitatea de energie sub formă de ATP consumată în timpul relaxării
este aproximativ egală cu cea consumată în timpul contracţiei musculare.
Deoarece contracţia musculară este un proces intermitent ce apare la cerere,
metabolismul muscular s-a adaptat pentru a răspunde solictărilor tranzitorii. În
repaus muşchiul utilizează acizi graşi liberi, glucoză sau corpi cetonici ca sursă de
energie producând ATP prin fosforilare oxidativă. Muşchiul în repaus are o rezervă
de aproximativ 2% glicogen şi o cantitate de fosfocreatină care asigură suficient ATP
pentru 4 secunde de exerciţiu fizic. În timpul unei activităţi fizice extenuante, ca de
exemplu un sprint de 100 m, după ce fosfocreatina este consumată, muşchiul
depinde numai de rezervele de glicogen, obţinând ATP prin glicoliză. Spre deosebire
de ciclul citric şi de fosforilarea oxidativă, glicoliza este capabilă de o creştere
explozivă a activităţii astfel că fluxul de glucozo-6-fosfat prin această cale poate
creşte de 2000 de ori practic instantaneu! Declanşatorul acestei activări este Ca2+ şi
adrenalina.
Oboseala musculară reprezintă incapacitatea musculară de a menţine lucrul
mecanic efectuat. În timpul unei activităţi musculare extenuante oboseala apare
după aproximativ 20 s. Oboseala nu este consecinţa consumării rezervelor de
glicogen sau a acumulării de lactat, ci se datorează scăderii pH-ului muscular pe
măsură ce protonii sunt generaţi prin glicoliză. Scăderea pH-ului determină o
scădere a activităţii fosfofructokinazei deci o reducere a fluxului de hexoze în
glicoliză şi în consecinţă instalarea oboselii. Inhibiţia fosfofructokinazei are rolul de a
salva rezervele de ATP şi de a evita astfel consecinţele mult mai grave ale epuizării
rezervelor de ATP. În timpul exerciţiilor excesive sau a postului, proteinele din
muşchii scheletici se hidrolizează în aminoacizi al căror schelet hidrocarbonat este
utilizat ca sursă de energie.
Cea mai mare parte din scheletele hidrocarbonate sunt convertite în piruvat,
care este transaminat în alanină, care este exportată în circulaţie. Alanina este
transportată în ficat, unde este transaminată înapoi în piruvat, care serveşte ca
substrat pentru gluconeogeneză. Deşi proteinele musculare pot fi folosite ca sursă
de energie, această soluţie nu este una economică pentru organism şi din acest
motiv este folosită numai ca soluţie extremă.

C. Inima
În contrast cu lucrul mecanic intermitent efectuat de muşchii scheletici,
miocardul prezintă o activitate constantă şi ritmică. Inima funcţionează ca un organ
exclusiv aerob, foarte bogat in mitocondrii. Din acest motiv, orice tulburare care
afectează aprovizionarea cu oxigen a miocitelor va afecta şi funcţionalitatea
acestora. Aproximativ jumătate din volumul citoplasmic al unei celule musculare este
ocupat de mitocondrii. Din totalul energiei obţinute în miocard, circa 60-70% este
utilizată în contracţie, în timp ce restul susţine activitatea pompelor de calciu, sodiu şi
potasiu.
În condiţii normale, inima preferă acizii graşi ca sursă de energie, oxidând
acetilCoA în ciclul citric şi producând ATP necesar contracţiei musculare prin
fosforilare oxidativă. Ţesutul cardiac are rezerve energetice minime: o cantitate
redusă de fosfocreatină şi glicogen. În consecinţă, miocardul trebuie hrănit continuu
cu oxigen, acizi graşi liberi, glucoză sau corpi cetonici.
În cazul insuficienţei cardiace se consideră că defectele la nivelul
metabolismului energetic reprezentă un factor important ce determină progresia
bolii. În miocite, calciul şi energia sunt profund intricaţi, astfel că tulburarea unuia îl
va afecta şi pe cel de-al doilea. Reducerea energiei va antrena scăderea eficienţei în
captarea şi eliberarea calciului, acest lucru afectând contractilitatea miocardului. Ca
urmare, îmbunătăţirea terapeutică a energeticii celulare va ameliora şi circuitul
calciului.
Deşi terapia inotropică îmbunătăţea pe moment simptomele, pe termen lung
s-a dovedit dăunătoare, deoarece creştea necesarul de energie, în condiţiile de
deficit a acesteia. În schimb, terapia care are ca efect reducerea necesarului de
energie, cum ar fi terapia cu inhibitori ai enzimei de conversie, inhibitori ai
receptorilor beta-adrenergici sau diuretice, s-a dovedit cea mai bună opţiune
terapeutică pentru creşterea timpului de supravieţuire.
De asemenea agenţii terapeutici care trec energetica miocitelor de pe acizii
graşi pe glucoză s-au dovedit de asemenea o bună opţiune terapeutică. Astfel,
administrarea de glucoză cu insulină oferă utilizarea alternativă şi rapidă a glucozei,
administrarea de beta blocanţi reduce consumul de energie şi lipoliza, iar inhibitorii
căilor metabolice de transport şi oxidare a acizilor graşi ca perhexiline, trimetazidine,
ranolazine şi etomoxir reduce utilizarea acizilor graşi ca substrat energetic. Explicaţia
fenomenului se datoreşte coeficientului de utilizare al oxigenului care este de 0,7
pentru acizii graşi şi de 1 pentru glucoză. În condiţiile reducerii fluxului de oxigen,
utilizarea cât mai eficientă a acestuia devine o condiţie obligatorie.
 D. Ţesutul adipos
Aproximativ 65% din masa ţesutului adipos este constituită din triacilgliceroli
depozitaţi în adipocite. Un adult normal de 70 kg prezintă o rezervă energetică sub
formă de grăsimi suficientă pentru a asigura producţia energetică pentru 3 luni în
condiţiile în care nu apar deficienţe minerale sau vitaminice.
În ciuda rolului de rezervor energetic, adipocitele prezintă o rată metabolică
mare, sintetizând şi degradând triacilglicerolii astfel încât în medie timpul de viaţă
pentru o moleculă este de câteva zile. Adipocitele transformă glucoza în energie prin
glicoliză, ciclul citric şi fosforilare oxidativă. În cazul în care cantitatea de glucoză
este mare, aceasta este convertită în acetilCoA necesar sintezei de acizi graşi. În
mod normal însă acizii graşi liberi necesari sintezei de triacilgliceroli sunt obţinuţi de
la ficat.
Deoarece adipocitelor le lipseşte glicerolkinaza, ele nu pot recircula glicerolul
din triacilgliceroli şi depind de conversia glicolitică a glucozei în dihidroxi aceton
fosfat şi reducerea acestuia în glicerol-3-fosfat necesar biosintezei de triacilgliceroli.
Glucoza joacă un rol central în adipocite. Dacă nivelul glucozei este adecvat, prin
glicoliză se obţine glicerol-3-fosfat iar acizii graşi liberi proveniţi din degradarea
triacilglicerolilor sunt re-esterificaţi cu glicerolul pentru a forma noi cantităţi de
triacilgliceroli. Dacă nivelul de glucoză este scăzut, se reduce şi cantitatea de
glicerol-3-fosfat şi acizii graşi liberi sunt descărcaţi în circulaţia sanguină.
Leptina (din grecescul letpo-subţire) este o proteină de 16 kDa (146 resturi
aminoacidice) produsă în principal de adipocite. Această proteină injectată zilnic la
şoarecii obezi determină o reducere a cantităţii de hrană ingerată şi a masei
corporale cu aproximativ 40% într-o lună. În mod normal, pe măsură ce depozitele
de grăsimi în adipocite cresc, cantitatea de leptină produsă creşte considerabil, fiind
eliberată în cantitate din ce în ce mai mare în sânge. Nivelul sanguin de leptină
semnalizează sintemului nervos central nivelul triacilglicerolilor din adipocite
declanşând modificări ale apetitului. Dacă nivelul de leptină în sânge este scăzut
apetitul creşte şi invers.
Organismele care suferă de obezitate sunt fie deficitare în producţia de
leptină, fie sunt rezistente la acţiunea proteinei. Receptorii leptinici sunt localizaţi în
hipotalamus, iar legarea de receptorii corespunzători inhibă eliberarea hipotalamică
a neuopeptidei Y, o substanţă orexică (care stimulează apetitul), astfel leptina
acţionând ca un agent anorexic.

E. Ficatul
Ficatul constituie un organ central de procesare metabolică. Cu excepţia
triacilglicerolilor, care sunt metabolizaţi în principal în ţesutul adipos, cea mai mare
parte a nutrienţilor care vin din tractul intestinal sunt transportaţi prin circulaţia
portală în ficat unde sunt procesaţi şi distribuiţi.
Cea mai mare parte a activităţii hepatice constă în conversia glucozo-6-
fosfatului care este transformat în glicogen, eliberat sub formă de glucoză în sânge,
utilizat pentru generarea de NADPH şi pentozei prin calea pentozofosfaţilor,
catabolizat în acetilCoA necesar sintezei de acizi graşi sau obţinerii de energie prin
fosforilare oxidativă.
Cea mai mare parte din glucozo-6-fosfatul hepatic provine din glucidele
alimentare, din degradarea rezervelor de glicogen sau din lactatul muscular care
intră în gluconeogeneză. Ficatul joacă un rol central în reglarea metabolismului prin
menţinerea glicemiei. Ţesutul hepatic prezintă două enzime pentru fosforilarea
glucozei: hexokinaza şi glucokinaza. Spre deosebire de hexokinază, glucokinaza
prezintă o afinitate mică pentru glucoză (KM destul de ridicat, în jur de 10mM). Atunci
când glicemia este ridicată activitatea glucokinazei creşte fosforilarea glucozei prin
hexokinază, etapa iniţială ce conduce la formarea depozitelor de glicogen.
Adrenalina, glucagonul şi insulina influenţează metabolismul glucozei în ficat
menţinând nivelul glicemiei relativ constant.
Ficatul constituie elementul central al turnoverului acizilor graşi. Atunci când
necesarul energetic este crescut, triacilglicerolii sunt scindaţi în acizi graşi care sunt
catabolizaţi în ficat la acetilCoA pentru a forma corpi cetonici, exportaţi la inimă,
creier şi alte ţesuturi. În cazul în care cererea energetică este scăzută, acizii graşi
sunt încorporaţi în triacilgliceroli care sunt transportaţi la ţesutul adipos şi depozitaţi
ca substrat de rezervă. Colesterolul este de asemenea sintetizat în ficat pornind de
la acetilCoA.
Ficatul poate utiliza şi aminoacizii ca sursă energetică prin conversia acestora
în -cetoacizi prin acţiunea aminotransferazelor. Gruparea amino este transformată
în uree prin ciclul ureogenetic, iar scheletul hidrocarbonat al aminoacizilor
glucogenici poate fi utilizat pentru sinteza glucozei, în timp ce aminoacizii cetogenici
produc corpi cetonici.
Ţesutul hepatic este de asemenea principalul organ responsabil de
detoxifierea organismului. Reticulul endoplasmic al hepatocitului este bogat în
enzime care convertesc, prin hidroxilare şi conjugare cu acid glucuronic, substanţele
exogene, ca de exemplu medicamentele, substanţele toxice, în produşi mai puţin
toxici care se pot elimina pe cale urinară sau biliară.
 METABOLISMUL RADICALILOR LIBERI
În condiţii fiziologice, oxigenul, indispensabil vieţii, este utilizat în organism în
respiraţia celulară, apărare, dezvoltare embrionară, detoxifiere, etc. În cursul acestor
procese, un procent redus, care creşte cu vârsta, este transformat în forme
nefiziologice, toxice pentru organism cunoscute sub denumirea generică de specii
reactive ale oxigenului sau radicali liberi. Procesul este intens în special la nivel
mitocondrial ca urmare a proceselor redox din respiraţia celulară. Aceste forme
toxice sunt capabile să reacţioneze, în mediul în care sunt produse, cu o gamă largă
de substraturi biologice (lipide, proteine, ADN, glucoză) generând compuşi toxici.
Pentru protecţia împotriva acestui efect toxic al speciilor reactive ale
oxigenului, organismul a dezvoltat sisteme de apărare care neutralizează aceste
substanţe.
Speciile reactive ale oxigenului (ROS - Reactive Oxygen Species) sunt
generate de asemenea, de factorii oxidanţi din mediul înconjurător: poluarea cu
diverse substanţe chimice, alcoolul, radiaţiile ultraviolete, fumatul. Pe lângă acestea,
dieta săracă în vitamine, în special vitamina A, C şi E nu aduce un aport suficient de
antioxidanţi naturali necesari controlului efectelor nocive ale oxigenului.
În general, stresul oxidativ este definit ca rezultatul dezechilibrului dintre
oxidanţi şi antioxidanţi, având ca rezultat leziuni celulare (adesea ireversibile).
Fiecare individ în parte are o anumită capacitate de a neutraliza speciile
reactive, capacitate daterminată de stilul de viaţă şi de moştenirea genetică.
Evaluarea stresului oxidativ concomitent cu capacitatea individului de a contracara
efectele acestuia devine o prioritate în prevenirea unor boli deoarece există o
legătură strânsă între alterarea sistemului de apărare antioxidantă al organismului şi
dezvoltarea a numeroase boli, cum ar fi ateroscleroza, cancerul, SIDA, bolile
degenerative, diabetul şi chiar procesul de îmbătrânire.

Oxigenul - element cheie în obținerea energiei

În stadiile originare, pământul a fost anoxic, iar primele organisme, bacterii,

aveau un metabolism anaerob.
Oxigenul va apare mai tarziu, acum 2,5 miliarde de ani. Apariția oxigenului
poate fi considerată ca fiind evenimentul hotărâtor ce a determinat evoluția vieții pe
pământ.
Utilizarea oxigenului ca agent oxidant a realizat oxidarea completa a
substratelor organice, cu eliberarea unor cantități mari de energie, ce au putut
constitui suportul energetic a unor procese fiziologice din ce în ce mai complexe.
O ilustrare a saltului energetic o constituie oxidarea glucozei, în cele 2
variante, aerobă şi anaerobă.
În condiţii anaerobe are loc reacţia :
Glucoză + 2 ADP + 2 Pi + ──> 2 Lactat + 2 ATP
Glucoza este oxidată la acid lactic, eliberându-se 47 kcal/mol din cele 686 kcal/mol
conținute în molecula de glucoză, randamentul energetic fiind de 47 x100 / 686 =
7%.

În condiţii aerobe are loc reacţia :

Glucoză + 6 O 2 + 36 ADP + 36 Pi + ──> 6 CO2 + 6 H2O + 36 ATP
Glucoza este oxidată complet la CO2 şi H2O, eliberându-se astfel 100% din energia
conţinută.
Se constată o creştere a randamentului de eliberare a energiei chimice conţinută
în substrat (glucoză) de 16 ori.

Pentru a obţine acest surplus energetic, organismele au trebuit să facă faţă

agresivităţii acestui agent oxidant deosebit care este oxigenul. În acest sens au
dezvoltat structuri specializate ca hemoglobina, mioglobina, citocromii pentru
transportul şi utilizarea oxigenului.
S-a realizat o compartimentare a utilizării oxigenului în organite specializate
ca mitocondrie, lizozomi, peroxizomi.
S-au realizat sisteme de control şi corelare complexe şi integrate prin care
oxigenul să fie utilizat strict în funcție de necesități, evitându-se astfel orice cantitate
excedentară de oxigen sau derivați care în aceste condiții ar ataca structurile
organismului. Pentru neutralizarea acestora s-au creat sisteme specializate, cu
actiune antioxidantă, de tip enzimatic (catalaze, peroxidaze, dismutaze) sau
neenzimatic (acid ascorbic, tocoferoli, glutation, cisteină etc).

Radicali liberi şi specii reactive ale oxigenului

Radicalii liberi reprezintă orice specie chimică (moleculă, atom sau ion)
capabilă să existe in mod independent şi care conțin cel puțin un electron
neîmperecheat pe un orbital exterior.

moleculă
În general radicalii liberi sunt chimic instabili, reacționând ușor cu alte
molecule. Reacțiile în care sunt implicați radicalii liberi sunt autocatalitice, deoarece
moleculele care reacționează cu radicalii liberi devin la rândul lor radicali liberi care
inițiază noi reacţii ce vor forma alţi radicali liberi s.a.m.d.
Oxigenul este un radical deoarece are 2 elecroni neîmperecheaţi, ceea ce îi
conferă reactivitate sporită. Cei 2 electroni neîmperecheaţi ai O atomic au spini
paraleli, ceea ce înseamnă că oxigenul poate oxida alte molecule acceptând o
pereche de electroni care au spin antiparalel astfel încât să ocupe cei doi orbitali cu
un singur electron de pe oxigen.
În organism oxigenul se găseşte sub mai multe forme printre care unele sunt
specii reactive sub formă de radicali liberi.
 Oxigenul triplet
(oxigenul atmosferic)
Oxigenul singlet

Oxigenul superoxid

Radicalul perhidroxil

Apa oxigenată

Radicalul hidroxil

Ionul hidroxil

Apa

Oxigenul triplet (prescurtat 3O2) este forma sub care se găseşte oxigenul
atmosferic. Este un diradical pentru că el conţine doi electroni neînperecheaţi - fapt
dovedit de paramagnetismul sau. În această formă, electronii neîmperecheaţi de pe
ultimul strat au spini paraleli (↑↑). Astfel, oxigenul triplet nu este foarte reactiv
deoarece această dispoziţie a electronilor nu îi permite să reacţioneze cu majoritatea
moleculelor. Dacă oxigenul triplet absoarbe suficientă energie, el se va transforma în
oxigen singlet.

Oxigenul singlet (prescurtat 1O2*) conţine o pereche de electroni cu spin

opus (↑↓). Acesta, deşi nu este un radical liber, este foarte reactiv.
•O - O• (oxigen triplet) (↑↑)

energie

O – O: (oxigen singlet) (↑↓) (foarte reactiv)

Reacţia mai poate fi scrisă şi sub forma:

3 1
O2 + energie O2*

Radicalul superoxid (O2●-) poate fi obţinut din oxigenul triplet prin acceptarea
unui electron. Acest proces de acceptare a unui electron poartă numele de reducere,
iar în acest caz putem vorbi de o reducere „monovalentă” deoarece doar un singur
electron este implicat. Rezultatul reducerii monovalente a oxigenului triplet este
radicalul superoxid ce prezintă o încărcătură negativă.
•O - O• (oxigen triplet)
Reducere monovalentă

•O – O: (radical superoxid)
 Reacţia mai poate fi scrisă sub forma:
3
O2 + e- O2●-
Radicalul superoxid poate juca rol de agent oxidant (acceptând electroni) sau
de agent reducător (cedând electroni). Totuşi, superoxidul nu este cel mai reactiv
radical din sistemele biologice şi nu determină de unul singur leziuni.
Efectul său nociv constă în faptul că el este precursor pentru numeroase
molecule reactive cum ar fi oxigenul singlet, radicalul hidroxil şi apa oxigenată.
Superoxidul poate reacţiona cu el însuşi generând apă oxigenată şi oxigen
triplet, reacţie care poartă numele de dismutare. Acestă reacţie poate avea loc
spontan sau sub acţiunea enzimei superoxid dismutaza (SOD).

Atunci când superoxidul acţionează ca şi agent reducător, el va genera

radicalul hidroxil (HO●). Această reacţie are lor prin reducerea unui ion metalic (de
exemplu, ionul Fe3+) care va converti apa oxigenată în radical hidroxil.

Metalul redus (de exemplu, Fe2+) intervine în ruperea legăturii O–O din apa
oxigenată cu producerea unui radical hidroxil şi a unui ion hidroxil

Superoxidul poate reacţiona şi cu radicalul hidroxil cu formarea oxigenului

singlet

În organism, rolul radicalului superoxid şi a moleculelor derivate din el este în

primul rând de protecţie împotriva microorganismelor.

Apa oxigenată (H2O2) este produsă în special din radicalul superoxid prin
reducere monovalentă. Prin această reducere ia naştere ionul peroxid (O 2-2) având o
încărcătură negativă, dar care în sistemele biologice este neutralizată de către doi
protoni formând peroxidul de hidrogen (apa oxigenată, H2O2).

•O – O: (radical superoxid)
Reducere monovalentă

HO: - O:H (peroxidul de hidrogen)

 Apa oxigenată poate trece rapid prin membranele celulare. Ca şi radicalul
superoxid, ea nu este o substanţă foarte reactivă dar efectul său nociv se manifestă
prin generarea radicalului hidroxil.

Radicalul hidroxil (HO●) este cea mai reactivă specie. El reacţionează cu

orice moleculă. Poate extrage atomul de hidrogen generând un alt radical liber.
Apa oxigenată în prezenţa ionilor metalici este convertită în radicalul hidroxil
(HO●) şi ionul hidroxil (HO-). Ionul metalic este necesar pentru a desface legătura O-
O din structura peroxidului de hidrogen. Această reacţie poartă numele de reacţia
Fenton şi poate fi catalizată la nivel celular de către fier, cupru sau alte metale
prezente aici.
HO: - O:H (peroxidul de hidrogen)
Ion metalic

HO• + HO-
Radical Ion
hidroxil hidroxil
Acestă reacţie mai poate fi scrisă (cu fierul ca şi ion metalic):

La fel ca şi apa oxigenată, radicalul hidroxil trece prin membranele celulare. În

prezenţa unui substrat organic ce conţine o catenă de carbon ca de exemplu, în
cazul acizilor graşi, (reprezentată prin R în exemplul nostru), formează un compus
hidroxilat care este el însuşi un radical.

Radicalul hidroxil poate de asemenea, să oxideze substratul organic prin

extragerea unui electron.
HO۰ + RH ──> R۰ + H2O
Substratul oxidat rezultat este el însuşi un radical şi poate reacţiona cu o altă
moleculă pritr-o reacţie în lanţ. Reacţia are loc cel mai adesea cu oxigenul triplet
generând radicalul peroxil (ROO•).

Radicalul peroxil este la rândul lui foarte reactiv şi va reactiona cu un alt

substrat organic tot printr-o reacţie în lanţ.

Acest tip de reacţie în lanţ este caracteristică alterării oxidative a acizilor graşi
şi a altor lipide. Modificări similare apar şi în cazul proteinelor şi a acizilor nucleici (în
special a ADN-ului).
 Kcal/mol Kcal/mol Kcal/mol

Kcal/mol
Creşte energia liberă
(Kcal/mol)

Kcal/mol

Figura 92. Formarea speciilor reactive ale oxigenului

VII.3. Surse de radicali liberi ai oxigenului in organism (ROS)

În organismul uman contactul permanent cu oxigenul, element deosebit de
agresiv, genereaza permanent radicali liberi ai oxigenului. De exemplu, fiecare
inspiraţie genereaza la nivelul plămânului peste 1 miliard de molecule ROS.
Atunci când ROS sunt produse în cantităţi excesive, generează leziuni
celulare majore ce induc apoptoza celulară.
Principalele surse de ROS:
1. Lanţul respirator joacă un rol cheie la nivel celular, el fiind responsabil de
conversia a oxigenului în două molecule de apă. Această reacţie de reducere directă
cu participarea a 4 electroni este posibilă datorită unui sistem complex de proteine,
enzime, citocromi localizate la nivelul membranei interne a mitocondriei.
În cazul procesului, 0,4-4% din oxigen evoluează spre ROS.

Figura 93. Lanțul respirator și transformarea O 2 in ROS

 2. Enzime ce contribuie la producerea de O2●-. Cel mai bine studiată este
xantin oxidaza, enzimă ce oxidează bazele azotate din acizii nucleici la acid uric şi
apă oxigenată, prezentă atât în plasmă cât şi legată de glicozaminoglicani în
peretele arterial.
3. La nivelul neutrofilelor, în procesul fagocitozei, sursa majoră de O 2●- este
un complex enzimatic denumit NAD(P)H oxidază. Acest complex produce o
eliberare rapidă şi masivă de O2●-. Mutaţiile genetice ale componentelor complexului
se întâlnesc în granulomatoza cronică caracterizată prin producerea de infecţii
repetate. ROS pot fi generaţi de celulele imune (neutrofile) care fagocitează
bacteriile sau alte substanţe străine. După fagocitare, in neutrofile se intensifica
procesele oxidative, creşte cantitatea de oxigen consumat, având ca rezultat
producerea de cantitati crescute de superoxid şi peroxid de hidrogen folosite pentru
distrugerea bacteriilor fagocitate.
Anticorpii pot genera ROS, atunci când se leagă de antigen. Sunt peste 100
de tipuri de anticorpi care generează peroxid de hidrogen, în timpul reacţiei dintre
oxigenul singlet (generat de neutrofilele fagocitare in cadrul proceselor oxidative) şi
apă.
Reacţia este:

2H2O+ 1O2 (oxigen singlet)  H2O3+H2O  H2O2

Anticorpii nu produc doar H2O2 ci şi ozon (O3). Ozonul este folosit pentru a
distruge antigenii, dar în acelaşi timp intervine şi ca agent declanșator în procesul
inflamator. Anticorpii, în prezența oxigenului singlet pot distruge antigenele chiar şi în
absenţa celulelor imune sau a altor proteine (cum ar fi proteinele complement).
Creşterea ROS în sepsis are importanţă fiziopatologică, iar antioxidanţii reduc
leziunile pulmonare şi îmbunătățesc hemodinamica. Pacientii cu sepsis care au o
capacitate antioxidantă normală în plasmă prezintă un potenţial de supravieţuire
crescut.

4. Unele enzime metabolic active generează ion superoxid O 2●- ca parte a

functiei lor normale sau atunci când există un substrat necorespunzător. De
exemplu, enzimele citocromului P450 pot produce O2●- atunci când acţionează in
cadrul procesului de detoxifiere, asupra diferitelor substrate.

1. Ciclooxigenaza poate genera, de asemenea, O2●- ca parte a

metabolismului
acidului arahidonic, in cadrul căruia se produc agenţi implicati in procesul inflamator
ca prostaglandine, tromboxani, leucotriene.

2. O2●- poate fi produs în prezenţa O2 prin autooxidarea unor molecule cum

ar fi
gliceraldehida, FMNH2, FADH2, adrenalina, noradrenalina, dopamina şi a
moleculelor care conţin grupari tiol, cum ar fi cisteina.
Factori ce contribuie la creşterea stresului oxidativ

In vivo, unele sisteme biochimice pot determina creşterea producţiei ROS.

Alterarea transportului electronilor în mitocondrie este prima cauză a creşterii
stresului oxidativ.
Acest lucru se întâmplă în procesul de îmbătrânire şi în situaţiile de ischemie-
reperfuzie.
O sursă importantă de ROS este reprezentată de activarea leucocitelor.
Atunci când o substanţă străină pătrunde în organism, aceste celule trec dintr-o
stare de repaus la una activată, având ca şi consecinţă o creştere a consumului de
oxigen cu 400%. Diverse sisteme enzimatice transformă o parte din oxigen în ROS
care atacă ţesuturile sănătoase, acest fenomen numindu-se inflamaţie. Alte
mecanisme contribuie şi ele la producţia masivă de ROS: activarea xantin oxidazei,
oxidarea hemoglobinei, eliberarea de fier liber, activarea metabolismului
prostaglandinelor şi activarea celulelor endoteliale.
Atât factorii de mediu cât şi stilul de viaţă pot cauza creşterea nivelului
stresului oxidativ în organism. Aceşti factori sunt:
- expunerea prelungită la soare;
- expunerea la radiaţii;
- contactul cu agenţi carcinogeni (de exemplu, azbestul);
- fumatul;
- medicaţie contraceptivă;
- exerciţii fizice excesive sau incorect executate;
- consum excesiv de alcool;
- stres intelectual;
- şoc termic;
- poluarea;
- agenţii infecţioşi, etc.
- dieta dezechilibrată reprezintă un factor major de stres oxidativ. Fructele şi
legumele sunt principalii constituenţi ai raţiei alimentare care conţin
antioxidanţi, fiind bogate în vitamine (A, C, E), oligoelemente şi polifenoli.
În contrast, consumul regulat de alimente tip fast-food, în special la
persoanele tinere, aduce un aport scăzut de substanţe antioxidante.

Modificări oxidative ale ROS asupra componenţilor celulari

Datorită reactivităţii lor crescute, radicalii liberi au fost implicați în etiopatologia

a numeroase afectiuni.
Componentele celulare ţintă pentru acţiunea radicalilor liberi includ ADN-ul,
proteinele şi lipidele (lipoproteinele cu densitate mică).

VII.5.1. Modificarea oxidativă a ADN

Cel mai reactiv dintre toţi radicalii liberi ai oxigenului este OH -, care
reacţionează rapid cu deoxiriboza şi bazele ADN.

Acţiunea asupra deoxiribozei:

 P P P
bază
bază bază O bază +
O CH2 O O CH2 O O CH2
O2 o
MA
H O O O
+
P
O CH2 OH
O O
OHo O

Ruperea
monocatenară

8-oxo-guanina Fapi-guanină
Legătură
ADN-proteină
Modificarea
bazei Acid oxaluric
8-oxo-adenina

Aduct cu
derivat de
lipide oxidate
5-OH-metiluracil Excizia dG-malonaldehidă
bazei Rupere
dublucatenară

Glicol-timină d-guanozină-lizină
Figura 94. Acţiunea ROS asupra acizilor nucleici

ADN-ul mitocondrial este mai susceptibil la oxidare decât ADN-ul nuclear.

Mitocondriile umane au propriul lor genom (16,5 kb, comparativ cu genomul nuclear,
de 3 Gb) care codifică 13 subunităţi proteice implicate în respiraţie, 22 tRNAs şi 2
RNAs ribozomali (mitocondria este un vestigiu al unei bacterii care a invadat o celulă
primitivă şi a stabilit o relaţie simbiotică cu celula). Mitocondria reprezintă ținta
majoră de acțiune a speciilor reactive ale oxigenului în țesuturile îmbătrânite. Există
o corelaţie inversă între ADN-ul mitocondrial oxidat şi durata de viaţă a unui
organism, în timp ce această corelaţie nu se observă la ADN-ul nuclear. ADN-ul
nuclear este protejat de stressul oxidativ prin legarea de proteine de tip histonă, iar
leziunile ADN sunt reparate de enzime specifice ce acționează permanent (atât
proteinele de tip histonă cât şi enzimele reparatorii lipsesc mitocondriilor).
Creşterea ratei de deteriorare a ADN şi reducerea capacității de reparare a
ADN-ului pot accelera viteza procesului de îmbătrânire, scăzând durata vieţii.
 Speciile reactive ale oxigenului sunt cunoscute a fi implicate in diferite
mecanisme pro- şi anticarcinogene. Examinarea tumorilor vezicale şi pulmonare
primare au arătat o frecvenţă crescută a mutaţiilor ADN mitocondriale.
Doi produşi de reacţie ai OH- cu ADN servesc la cuantificarea deteriorării
ADN-ului: glicol timina şi 8-hidroxideoxiguanina. Aceste baze modificate sunt
eliminate de către enzimele reparatorii ale ADN.

Modificările oxidative ale proteinelor

Radicalii liberi ai oxigenului pot altera structura şi functia proteinelor. Se

modifica preferential catenele laterale ale resturilor următorilor aminoacizi :
metionina, valina, histidina, arginina, lizina, fenilalanina, tirozina, cisteina. Dintre
aceștia:
- metionina este transformată în metionină-sulfoxid;
- oxidarea Phe duce la formarea de o- şi m- tirozină, iar oxidarea Tyr duce
la formarea ditirozinei;
- cisteina oxidata la gruparea -SH se transformă în cistină.
La nivelul întregii proteine se produce o creștere a susceptibilității la proteoliză
(schimbarea conformației facilitează acțiunea proteazelor).

Lizină Valina Cisteină Tirozină Fenilalanină Arginină Lizină Metionină

Figura 95. Acţiunea ROS asupra proteinelor

În cazul enzimelor, efectul ROS constă, în general, în diminuarea capacității

catalitice. Nivelele proteinelor oxidate cresc dramatic cu vârsta, în special după 40
ani.
Punerea în evidență a proteinelor oxidate se face prin detecția tirozinei
hidroxilate.
 Afecţiunile asociate cu îmbătrânirea prematură (ex. Progeria, sindromul
Werner) prezintă nivele crescute de proteine oxidate la vârste fragede. Fibroblaştii
copiilor de 10 ani ce suferă de Progeria au nivele de proteine oxidate care în mod
natural nu se întâlnesc sub 70 ani.
Scleroza amiotrofică laterală (boala lui Lou Gehrig) este o afecţiune
caracterizată prin degenerarea neuronilor motori (incidenţa este de 1 la 100000, cu o
prevalenţă familială de 10-15%). În cazurile familiale, aproximativ 25% prezintă o
mutaţie a superoxid- dismutazei I (enzima antioxidanta Cu-Zn dependenta, ce
inlatura oxigenul singlet din nucleu şi citoplasma).

VII.5.3. Modificări oxidative ale lipidelor

O țintă majoră a atacului ROS sunt lipidele membranare, datorită prezenței

dublelor legături în structura acizilor grași polinesaturați (în structura fosfolipidelor
membranare, acizii grași polinesaturati cei mai frecvent întâlniți sunt: acidul linoleic,
acidul linolenic şi acidul arahidonic).
Reactia are loc in 3 etape:
- 1) initiere – formarea de peroxizi;
- 2) propagare – amplificarea oxidării acizilor grași sub actiunea peroxizilor;
- 3) intreruperea procesului de oxidare prin neutralizarea radicalilor liberi
formaţi:
procesul are loc în prezența vitaminei E, care actionează ca agent reducator.
Ulterior, forma oxidată a vitaminei E se reface în prezența vitaminei C:

Vit E-OH + Lipid ox● ──> VitE-O● + Lipid red

Vit E-ox● + VitCred ──> VitE-OH + VitCox●
2 VitCox● ──> VitCred + VitCOXID.
 ∙
●OH
H H H
o

Acid gras polinesaturat: LH ∙

L●

O2
·
·
LOO O H
O· Dienă conjugată
LH

·
O2
L● propagare
Fe2+
LO●
·
O
LOOH O
OH Degradare: propagare
alcani şi aldehide

Figura 96. Peroxidarea lipidelor

Consecinţele oxidării lipidelor membranare sunt reducerea fluidității şi

modificarea permeabilitatii membranei celulare, iar în final dezorganizarea
membranei celulare. În aceste condiţii, toate procesele realizate la nivelul
membranei (transport, transfer semnale extracelulare, endo si exocitoză, etc) vor
fi afectate până la anularea funcţionalităţii.
Acţiunea radicalilor liberi asupra lipidelor se constituie ca un factor important
în etiopatogenia unor afectiuni cardio-vasculare ca : ateroscleroza, hipertensiunea
arterială, neoxigenarea post-ischemica. În cazul acestor patologii, un indicator
important este gradul de oxidare al fracțiunii lipoproteice circulante LDL.
Măsurarea LDL oxidate se face în prezent prin metode imunologice: oxidarea LDL
duce la apariția anticorpilor împotriva LDL oxidate (Ab-ox-LDL). Nivelele crescute
de Ab-ox-LDL sunt asociate cu progresia aterosclerozei la nivelul arterei carotide.
Valori normale ale LDL oxidate în plasmă: 26-117 U/L. Valori normale ale
anticorpilor anti-LDL oxidate în ser: 200-600 UI/L.
 Sisteme de neutralizare a speciilor reactive ale oxigenului

Producţia de ROS este inevitabilă datorită utilizării oxigenului, fiind de aceea

strict controlată de către organism, care a dezvoltat sisteme de apărare antioxidantă
cu efect protector împotriva consecinţelor potenţial distructive ale ROS. Aceste
sisteme de apărare sunt formate din:
- enzime (Cu-Zn şi Mn superoxid dismutaze, catalaze, glutation peroxidaze,
hem oxigenaza, proteinele şocului termic);
- proteine transportoare de Cu şi Fe (feritina, transferina, ceruloplasmina);
- molecule mici antioxidante (glutation, acid uric, bilirubină, glucoză, vitaminele
A, C, E, ubiquinona, carotenoizii, flavonoizii);
- oligoelemente (cupru, zinc, seleniu) indispensabile activităţii enzimelor
antioxidante.

1. Superoxid dismutaza (SOD)

Superoxid dismutaza asigură eliminarea anionului superoxid, prima specie
toxică ce se formează din oxigen, reprezentând astfel prima linie de apărare
împotriva stresului oxidativ. Pentru a funcţiona corect, este necesară prezenţa unor
oligoelemente: cupru şi zinc (pentru SOD din citosol) şi mangan (pentru SOD din
mitocondrii).

2 ●O2- + 2 H+ SOD
 O2 + H2O2

Scăderea concentraţiei SOD se poate datora deficitului de oligoelemente.

Absenţa acestei enzime este incompatibilă cu viaţa. De asemenea, concentraţiile
prea mari de SOD determină leziuni tisulare datorită producţiei unei cantităţi mari de
apă oxigenată.

2. Catalaza
Catalaza este o hemoproteină ce catalizează reacţia de desfacere a apei
oxigenate în oxigen şi apă. Este prezentă în toate celulele, în peroxizomi, cu
excepţia eritrocitelor care nu conţin aceste organite, caz în care ea este o enzimă
citoplasmatică. Catalaza are un rol protector asemănător glutation peroxidazei.

2 H2O2 CATALAZA
 O2 + H2O

3. Glutation peroxidaza
Este o enzimă cu localizare citoplasmatică şi mitocondrială cu rol de
neutralizare a apei oxigenate din celule prin transformarea ei în apă. Este o seleno-
proteină dar nu există o corelaţie între nivelul seleniului seric şi glutation oxidaza din
eritrocite.

PEROXIDAZA
H2O2 + 2 glutation redus (GSH) GLUTATION
  glutation oxidat (GSSG) +
H2O

Acţiunea glutation peroxidazei este cuplată cu cea a glutation reductazei cu

coenzimă NADPH + H+, care reface glutationul redus.

REDUCTAZA
GSSG + NADPH + H+ GLUTATION
  2 GSH + NADP+
 Catalaza
O2 O2- H2O2 OH H2O
Superoxid Glutatation
dismutaza peroxidaza

2 G-SH Glutation GSSG

reductaza

NADP+ NADPH+H +
Figura 97. Sistemul enzimatic de neutralizare a speciilor reactive ale
oxigenului
4. Tioredoxinele şi tioredoxin reductaza
Tioredoxinele sunt enzime cu o activitate antioxidantă intrinsecă şi, ca şi
majoritatea proteinelor, posedă grupări tiol. Ele contribuie la reglarea sistemului
imun. O dată oxidate, tioredoxinele sunt reduse de tioredoxin reductază (o enzimă
ce posedă o grupare selenocisteină în situsul său activ). Tioredoxin reductaza
intervine de asemenea, în degradarea peroxizilor lipidici şi a apei oxigenate şi în
regenerarea acidului ascorbic de la radicalul ascorbil.

5. Hemoxigenaza (HO)
Sistemul hem-oxigenazic este constituit din trei izoenzime: forma HO-1
inductoare, forma HO-2 constitutivă şi forma HO-3. În sistemele biologice HO
catalizează conversia hemului la monoxid de carbon, biliverdină şi fier. Efectul
protector al HO împotriva stresului oxidativ este indirect: o dată formată, biliverdina
este convertită la bilirubină ce are o activitate puternică antioxidantă. De asemenea,
fierul produs stimulează sinteza de feritină, care are un răspuns antioxidant.

6. Proteinele de şoc termic

Proteinele de şoc termic formează o familie de proteine care au rol în
stabilizarea, translocaţia şi asamblarea proteinelor. Ele intervin şi în repararea
modificărilor de structură a proteinelor cauzate de stresul oxidativ. O creştere a
nivelului acestor proteine reprezintă un răspuns adaptativ la stresul oxidativ produs
de hipo- şi hipertermie, acidoză, ischemie-reperfuzie, infecţii virale, exerciţii fizice,
etc.

7. Carotenoizii
Carotenoizi ca β-carotenul sunt precursori ai vitaminei A. Majoritatea
carotenoizilor şi vitamina A interacţionează cu oxigenul singlet şi astfel, previn
oxidarea unor substraturi biologice, în special a acizilor graşi polinesaturaţi.

8. Vitamina C
Vitamina C (acidul ascorbic) nu este sintetizată în organismul uman şi din
această cauză nivelul său plasmatic depinde de dietă şi de modificările survenite în
fluxul sangvin hepatic. Vitamina C are rolul de a proteja substraturile biologice
(proteine, acizi graşi, ADN) împotriva oxidării. La concentraţii fiziologice, vitamina C
previne oxidarea fracţiunii LDL-colesterolului cauzată de ROS (neutrofile activate,
celule endoteliale activate). Radicalul ascorbil, un intermediar în oxidarea acidului
ascorbic, joacă un rol important în regenerarea vitaminei E de la forma oxidată la
forma redusă:

R Vit E Vit C GSH

RH Vit E Vit C GSSG

Unele studii arată că o scădere a concentraţiei vitaminei C creşte riscul

dezvoltării bolilor cardiovasculare.

9. Vitamina E
Caracterul hidrofob al vitaminei E determină inserarea acesteia printre
lipoproteinele şi acizii graşi din structura membranei celulare, unde joacă un rol
protector împotriva peroxidării lipidelor determinată de stresul oxidativ. Toţi
tocoferolii, în special, tocoferolii α şi γ au proprietăţi antioxidante.

10. Glutationul
Glutationul este un tripeptid format din acid glutamic, cisteină şi glicocol.
Glutationul redus (GSH) poate interacţiona direct cu SRO, dar în primul rând
serveşte ca substrat glutation peroxidazei. GSH influenţează expresia genelor ce
codează unele proteine pro- şi antiinflamatorii. Concentraţiile scăzute de GSH
determină slăbirea apărării organismului prin mecanisme imune. GSH este oxidat la
GSSG (glutation oxidat) în cursul stresului oxidativ, iar o evaluarea a acestuia se
poate face calculând raportul GSH/GSSG.
Valori normale (în sânge): GSH: 753-958 µM
GSSG: 1,17-5,32 µM
Raportul GSH/GSSG: 156-705.

11. Proteinele ce conţin grupări tiol

Majoritatea proteinelor posedă grupări tiol (-SH) care reacţionează rapid cu
ROS. Deoarece în plasmă există o abundenţă a acestor proteine (6-8 g%) proteinele
plasmatice îndeplinesc pe lângă alte roluri şi pe cel de protecţie antioxidantă.

12. Acidul uric

Acidul uric reprezintă produsul final de catabolism al bazelor purinice din
ADN. El posedă proprietăţi antioxidante, putând interacţiona cu speciile reactive ale
oxigenului în special cu radicalul hidroxil.

13. Coenzima Q10

Ubichinona sau coenzima Q10 (Co Q10) joacă un rol important în producerea
de energie la nivel mitocondrial. Co Q10 redusă (ubichinol-10 sau Co Q10H2) posedă
proprietăţi antioxidante. La fel ca şi vitamina E, ea inhibă peroxidarea lipidelor. Pe de
altă parte, nivelul Co Q10 poate fi un parametru important pentru depistarea
pacienţilor cu risc crescut pentru boala coronariană. Unele studii au arătat faptul că
nivelul CoQ10 în sânge este scăzut la pacienţii crărora li se administrează statine
(pentru reducerea nivelului colesterolului). Statinele inhibă enzima hidroxi-metil-
glutaril coenzima A (HMG-CoA) reductaza; ca urmare scade cantitatea de acid
mevalonic, un intermediar comun în sinteza colesterolului şi a CoQ 10.

14. Seleniul
Acest oligoelement nu este el însuşi antioxidant, dar participă la apărarea
organismului împotriva ROS ca şi cofactor al enzimei glutation peroxidaza. Scăderea
concentraţiei serice a seleniului sub 45-50 µg/L se asociază cu apariţia bolii
coronariene.

15. Cuprul
Cuprul este unul din cofactorii enzimei superoxid dismutaza (SOD).
Concentraţiile crescute ale cuprului pot indica o creştere a stresului oxidativ. S-a
evidenţiat o creştere a cuprului seric în cursul procesului de îmbătrânire.

16. Zincul
La fel ca şi cuprul, zincul este şi el unul din cofactorii enzimei superoxid
dismutaza (SOD). De asemenea, zincul are efect protector asupra grupării tiol din
structura proteinelor şi poate inhiba parţial reacţiile de producere a ROS. Deficitul de
zinc creşte sensibilitatea la leziuni produse de stresul oxidativ. Studii efectuate pe
persoanele vârstnice cu boli degenerative au pus în evidenţă un raport Cu/Zn
crescut în comparaţie cu pacienţii aparţinând aceleiaşi categorii de vârstă dar fără
boli degenerative.
 Biotransformări oxidative ale compuşilor endogeni şi exogeni

Sistemul citocromilor P450

Citocromul P450 este un complex de tip hemoproteină asemănător citocromilor din

catena respiratorie. Numele provine de la pigment (P), iar 450 de la lungimea de undă
λ=450 nm, lungime la care pigmentul legat de monoxidul de carbon prezintă un maxim de
absorbţie. Există mai multe subfamilii de citocromi P 450, codificaţi de peste 300 de gene
diferite şi care sunt denumiţi prin abrevierea CYP (CY de la citocrom, P de la pigment), de
exemplu CYP2, CYP4, CYP17, CYP21, etc. Acest lucru permite existenţa unui mare
număr de izoenzime CYP a căror caracteristică comună este specificitatea redusă, fapt ce
le permite să acţioneze asupra unui număr mare de substrate. CYP se găseşte în toate
tipurile de celule, cu excepţia hematiilor mature şi a celulelor din muşchii scheletici. Cea
mai mare concentraţie este în ficat, unde, localizaţi în microzomi, reprezintă până la 20%
din totalul proteinelor hepatice. Un alt organ unde CYP se găseşte în cantitate mare este
glanda suprarenală, unde localizarea este atât la nivelul microzomilor cât şi la nivelul
mitocondriilor.
Principala reacţie catalizată de CYP este reacţia de hidroxilare a compuşilor ce
urmează a fi transformaţi, reacţie de tipul:

R-H + O2 + NADPH + H+ citocromP

   R-OH + H2O + NADP+
450

NADPH + H+ Flavoproteină Fe
2+
R H
oxidată substrat

O2
H2O

Flavoproteină 3+ R OH
redusă Fe produs
NADP+

Figura 98. Acţiunea de tip monooxigenază a complexului oxidativ citocrom P450

În această reacţie, un atom de oxigen este introdus în molecula de substrat şi din

acest motiv, CYP face parte din categoria enzimelor numite monooxigenaze. Cel de-al
doilea atom din molecula de oxigen, este redus de catre NADPH,H cu formare de apă .
Acţiunea CYP se realizează asupra unui număr foarte mare de substanţe, conform
unor reacţii diverse, dar care au acelaşi element comun, introducerea mai intâi a unui
atom de oxigen în moleculă – acţiune caracteristică unei monooxigenaze (vezi figura 98).
Se constată din aceste reacţii că CYP oxidează atomi de carbon, azot, sulf, fosfor,
realizând inclusiv reacţii de dehalogenare cu eliminare de halogeni. În urma acestor
reacţii, compuşii chimici cu reactivitate redusă, sunt transformaţi în compuşi cu reactivitate
crescută ca: alcooli, fenoli, amine, tioli sau epoxizi, compuşi care în continuare pot fi
transformaţi uşor în cadrul diferitelor căi metabolice.
Hidroxilare alifatică
R CH2CH3 R CH2CH2OH

Hidroxilare aromatică
O
R R R OH

Epoxidare
R CH CH CH3 R CH CH CH3

O
Reacţii de dealchilare
N-dealchilare
R CH2CH2NHCH3 R CH2 CH2NHCH2OH R CH2CH2NH2 + HCHO

O-dealchilare
R CH2CH2OCH3 R CH2 CH2OCH2OH R CH2CH2OH + HCHO

O-dealchilare
R CH2CH2SCH3 R CH2 CH2SCH2OH R CH2CH2SH + HCHO

Deaminare
R CH2CH2NH2 R CH2CH2OH + NH3

Reacţii de N-oxidare
Amine primare
R CH2NH2 R CH2NHOH

Amine secundare
R CH2NHCH2 R R CH2NOHCH2 R
Amine terţiare

R1 R1
R2 N R2 N O
R3 R3

Sulfoxidare
R S R' R S R'
O
Desulfurare
R2C S

Declorinare

CCl4 [CCl3+] + Cl

Figura 99. Tipuri de reacţii chimice catalizate de CYP

 Se consideră că sistemul citocromilor P450 este sistemul ce acţionează asupra
celui mai mare număr de compuşi chimici cât şi asupra numărului celui mai divers de tipuri
de compuşi chimici. În cazul contactului organismului uman cu compuşii străini
nealimentari (xenobioticele) acest lucru este vital pentru organism.
În epoca postindustrială, în urma activităţii umane, în mediul inconjurător au fost
identificaţi peste 200000 de compuşi chimici proveniţi din activităţi umane diverse: gaze de
eşapament, particule şi gaze din arderi de combustibili fosili primari, deşeuri de fabricaţie,
intermediari de descompunere ai compuşilor chimici industriali, erbicide, pesticide, agenţi
de conservare, potenţatori de gust şi miros, deşeuri menajere şi industriale, etc.
Este uimitor cum sistemul CYP reuşeşte să neutralizeze o gama permanent nouă
de compuşi chimici deşi sistemul a fost creat în decursul evoluţiei pe o perioadă de
milioane de ani. O adaptare în câteva sute de ani este exclusă pentru sistemele biologice
complexe, aşă că, ce explicaţie ar fi pentru această flexibilitate?
Explicaţia constă în competiţia pentru supravieţuire intre sistemul vegetal şi cel
animal. În tendinţa de a rezista atacului animalelor, plantele dezvoltă permanent arme
chimice (substanţe toxice ca terpene, alcaloizi etc.) care să descurajeze posibilii
consumatori. În cazul animalelor competiţia pentru supravieţuire va fi câştigată de specia
al cărei metabolism va fi mai adaptabil, reuşind să neutralizeze acest gen de substanţe şi
astfel să aibă acces la un număr cât mai mare de surse de hrană. Creearea acestui sistem
versatil a permis omului să supravieţuiască (cel puţin până acum !) mediului toxic, creeat
de el însuşi!
În organismul uman CYP indeplineşte mai multe roluri şi anume:
a. biosinteza hormonilor steroizi, proces localizat la nivelul glandei suprarenale şi a
glandelor sexuale.
b. neutralizarea şi eliminarea xenobioticelor (exotoxine).
c. eliminarea produşilor de catabolism endogeni (endotoxine).
 Toxine

Exotoxine
Endotoxine
- medicamente
- produşi finali de catabolism - substanţe chimice:
- endotoxine bacteriene - aditivi alimentari
- îngrăşăminte chimice
- poluanţi/contaminanţi
- produse menajere
- microbiene FAZA 2
FAZA 1
Epoxizi (căi de conjugare)
(enzimele citocromului P450) Epoxid
hidrolază
Produşi
Derivaţi de excreţie
Toxine hidroxilaţi - sulfatare
REACŢII DE: ENZIME, COFACTORI
- glucuronidare
Liposolubili - oxidare şi ALŢI COMPUŞI mai hidrosolubili Hidrosolubili
- conjugare cu glutation
- reducere - riboflavină (vit. B2) mai polari
(nepolari) (N-acetilcisteina, cisteina, (polari)
- hidroliză - niacină (vit. B3)
metionina sunt precursori)
- hidratare - acid folic
- acetilare
- dehalogenare - vitamina B12
- conjugare cu aminoacizi:
- glutation Ser
Specii reactive de glicină, taurină, ornitină,
- aminoacizi ramificaţi
arginină Bilă
- flavonoizi oxigen intermediare
- metilare
- fosfolipide
Rinichi
Toxinele liposolubile (nepolare)
depozitate în ţesutul adipos
contribuie la creşterea încărcării Antioxidanţi/Compuşi cu Fecale Urină
Leziuni tisulare
cu toxine, atunci când sunt Superoxid efect protector/ Derivaţi
secundare
mobilizate în urma scăderii în vegetali
greutate
- caroteni (vit. A)
- acid ascorbic (vit. C)
- tocoferoli (vit. E)
- seleniu
- cupru
- zinc
- mangan
- coenzima Q10
- tioli ( în usturoi, ceapă,
Radicali liberi varză, brocoli)
- bioflavonoizi
- proantocianidine oligomerice

Figura 100. Schema generală a metabolismului endotoxinelor şi exotoxinelor în organism

 Biosinteza hormonilor steroizi
Hormonii steroizi au ca şi caracteristică structurală comună existenţa
nucleului steranic, o structură puternic hidrofobă, cu reactivitate scăzută. Nucleul
steranic se produce în organism în cadrul sintezei colesterolului, acest compus fiiind
în continuare precursorul comun al tuturor derivaţilor steranici: hormoni steroizi,
colecalciferolul, acizii biliari. Transformarea colesterolului în diverşi derivaţi steranici,
prin reacţii de dealchilare sau hidroxilare se realizează sub acţiunea sistemului
citocromilor P450 (CYP). Aceste transformări se desfăşoară în special la nivelul
glandei suprarenale, fapt ce explică cantitatea mare de CYP la acest nivel, unde
localizarea este atât la nivelul microzomilor cât şi la nivelul mitocondriilor.
 Figura 101. Reacţie de dealchilare mediata de CYP în transformarea
colesterolului (27 C) în pregnenolon (21 C)
OH OH OH
OH
OH
HO HO

Enolizare CYP450 CYP450

O O2 O2 HO
HO HO
Testosteron 19-hidroxi

H2O

OH OH OH
Fe
O OH
O O
- Fe3+ OOH
HO -HCOOH
HO HO
Estradiol
3+
Fe OOH

Figura 102. Reacţii de hidroxilare şi de dealchilare în transformarea

testosteronului în estradiol

În cadrul biosintezei hormonilor steroizi se poate considera că CYP este

elementul cheie, care face posibilă introducerea grupărilor hidroxil în poziţia şi
orientarea sterică specifică fiecărui tip de hormon steroid. Hormonii steroizi sunt
esenţiali pentru organismul uman, astfel că buna funcţionare a sistemului
citocromilor P450 este vitală pentru organism.
Cercetări recente au arătat implicarea CYP şi în alte tipuri de
biotransformări utile în fiziologie, cum ar fi: metabolizarea acidului arahidonic
la formarea de prostaglandine, oxidarea retinalului la acid retinoic, hidroxilarea
vitaminei D3 la forma activată 1,25-colecalcitriol, oxidarea tiraminei în creier
(proces de reglare a neuromediatorilor).

Metabolismul xenobioticelor. Neutralizarea şi eliminarea

exotoxinelor.

VIII.3.1. Generalităţi

Cuvântul xenobiotic provine din grecescul xenos ce desemnează ceva

străin corpului. Compuşii cu masă moleculară mare, au potenţial de antigen şi sunt
neutralizaţi de sistemul imunitar. Compuşii cu masă moleculară mică sunt
neutralizaţi şi eliminaţi prin acţiunea concertată a mai multor sisteme enzimatice, în
care iniţierea este realizată de complexul citocrom P450 (CYP).
Organismul uman ingeră permanent un mare număr de compuşi chimici
toxici, alţii decât cei implicaţi în procesul de nutriţie şi susţinere al proceselor
fiziologice. Aceşti compuşi toxici includ medicamente, pesticide, erbicide, compuşi
rezultaţi în urma proceselor de ardere (gaze de eşapament, gaze ardere compuşi
fosili, compuşi din fumul de ţigară, etc.), deşeuri industriale, polimeri, coloranţii din
haine, chimicale din alimente (potenţiatori de gust şi miros, agenţi de conservare,
indulcitori, coloranţi, etc). Majoritatea acestora sunt insolubili în apă şi fiind hidrofobi
pot traversa membranele celulelor acumulându-se în special în picăturile lipidice din
celulele ţesutului adipos. Acumularea la acest nivel generează stări toxice şi procese
patologice. Pentru a preîntâmpina aceste procese, organismul posedă o serie de
sisteme enzimatice prin care modifică structura acestui gen de compuşi, crescându-
le gradul de polaritate şi astfel facilitând eliminarea lor din organism.

VIII.3.2. Etapele procesului

Procesul prin care se realizează neutralizarea şi eliminarea xenobioticelor cuprinde

3 faze (vezi figura 103) :

Transferaze
CYP Epoxid hidrataze Metabolit 2
Xenobiotice Metabolit 1
ETAPA 1 ETAPA 2
Legarea de bio-
transport
difuzie liberă macromolecule
activ
ETAPA 3
Mutageneză/carcinogeneză
sensibilizare Celulă

Figura 103. Schema generală a eliminării unui xenobiotic

a. faza I de oxidare – realizată de CYP, care acţionând ca o monooxigenază,

introduce un atom de oxigen în structura compusului xenobiotic, rezultând un
derivat hidroxilat sau un epoxid. În cazul producerii de epoxid, aceşti
intermediari sunt foarte toxici, cu potenţial carcinogen şi din acest motiv,
intervine imediat enzima epoxid hidratază care rupe şi reduce ciclul epoxi cu
obţinerea unui derivat hidroxilat. Pe lângă acest proces majoritar de
hidroxilare, în această etapă mai pot funcţiona şi reacţii de deaminare,
dehalogenare, desulfurare sau peroxidare .
b. faza II de conjugare – realizată de mai multe tipuri de enzime de tip
transferaze, care ataşează de compusul activat în faza I diverse grupări
chimice cu solubilitate ridicată, fapt ce creşte polaritatea compusului şi astfel
posibilitatea de eliminare a acestuia. Aceste enzime sunt :
- glucuronil- transferazele ce ataşează un rest de acid glucuronic de la
donorul UDP-acid glucuronic. Este cea mai utilizată dintre reacţiile de
conjugare;
- sulfokinazele ataşează un rest sulfat de la donorul PAPS (3’-
fosfoadenozin-5’-fosfosulfat);
- glutation-S-transferazele ataşează o moleculă de glutation redus
(GSH);
- acetil-transferazele ataşează o grupare acetil de la donorul acetil-CoA;
- metil-transferazele ataşează o grupare metil de la donorul
S-adenozilmetionină;
 - aminoacid transferazele ataşează molecule de aminoacizi ca glicină,
taurină.

3-hidroxibenzo[a]piren

OH

UDP-glucuronat
UDP glucuronozil
transferaza
UDP

COO-
O
O H
H
H HO OH
H
3-hidroxibenzo[a]piren
glucuronid
(solubil în apă) OH H

Figura 104. Conjugarea 3-hidroxibenzo[a]pirenului ( produs al fazei I ) cu acid

glucuronic

c. faza III de eliminare - constă în eliminarea xenobioticelor din organism.

Există două mecanisme, unul majoritar prin care produşii de conjugare din
faza II, cu solubilitate crescută, sunt eliminaţi pe cale urinară sau biliară, şi un
mecanism de transport în afara celulei a xenobioticelor nemodificate, ce au
pătruns în celulă datorită hidrofobicităţii. În membrana enterocitelor există o
glicoproteină specifică P care transportă xenobiotice lipofile intrate în enterocit
prin difuzie liberă afară în lumenul intestinal.

Figura 105. Sisteme de transport al substanţelor lipofile la nivel intestinal

 La nivelul glandelor suprarenale există un altfel de transportor de substanţe
lipofile din celule în afara celulelor, numit transportor de rezistenţă multiplă la
medicamente, deoarece elimină din celulă mai multe tipuri de medicamente şi
datorită acestui fapt generează fenomenul de rezistenţă la medicamente (fenomenul
a fost descoperit în cadrul studiilor de inducere de rezistenţă la tratamentul cu
citostatice). S-a constatat că pe lângă medicamente şi alte tipuri de xenobiotice sunt
eliminate din celulă, singurul element comun al substanţelor transportate fiind
caracterul amfipatic cu solubilitate mai mare în lipide. Acest sistem de transport este
prevalent la nivelul suprarenalelor, unde transportă steroizii afară din celule, acesta
fiind probabil rolul de bază.
În figura 106 se prezintă mecanismul de neutralizare şi eliminare al unui
xenobiotic întâlnit foarte frecvent, benzopirenul.

Benzo[a]piren

CELULĂ

P450 O2
OH
GS

HO
ETAPA 3 de detoxificare OH

O
Epoxid H2O
hidratazã

OH
HO GS
OH
GSH
P450 O2
HO
OH
ETAPA 2 de detoxificare

HO
OH
ETAPA 1 de detoxificare

Figura 106 .Schema neutralizării şi eliminării benzopirenului.

Benzopirenul este un poluant comun, rezultat din arderea tutunului, a

cărbunelui, a hranei pregătite pe grătar. Xenobioticul traversează liber membrana
celulară datorită caracterului puternic lipofil. În interiorul celulei devine substratul
citocromilor P450 rezultând un epoxid care hidrolizează cu formare de diol în
prezenţa epoxid hidratazei. Diolul devine un nou substrat pentru P450 rezultând un
epoxid-diol, compus cu caracter mutagen şi carcinogen. Atât citocromii P450 cât şi
hidrataza sunt enzime microzomale ce asigură desfăşurarea fazei 1 a detoxificării.
Glutation transferaza (GST) este localizată în citosol şi catalizează conjugarea cu
glutation (GSH). Conjugatul GSH-xenobiotic are un caracter puternic hidrofil şi nu
poate difuza liber prin membrana celulară având nevoie de un mecanism activ de
transport ce este asigurat de o ATPază trasmembranară de tip pompă GS-X. Acest
mecanism asigură un transport unidirecţional, conjugatul hidrofilic nu mai poate să
redifuzeze prin membrana celulară în interiorul celulei. În final acest conjugat este
excretat de organism sub formă de acizi mercapturici.

Controlul metabolismului xenobioticelor

Activitatea majorităţii speciilor de CYP poate fi intensificată (indusă) sau

diminuată (inhibată). De exemplu administrarea de fenobarbital produce la nivel
hepatic o hipertrofie a reticulului endoplastic neted, însoţită de o creştere de 3-4 ori a
cantităţii de CYP în următoarele 3-4 zile. Alţi inductori (activatori) cunoscuţi sunt:
a. hidrocarburile policiclice aromatice, 2,3,7,8-tetraclorodibenzo-p-dioxină
(TCDD), benzoflavone, DDT, benzopiren, dibenzantracen. Aceşti compuşi
se leagă de un receptor specific, Ah, localizat citoplasmatic, după care
complexul receptor ligant trece în nucleu unde activează transcripţia genelor
CYP.
b. etanol, acetona, pirazolul, cloroform, clordan, nicotina.
c. medicamente, de exemplu: corticoizi de sinteză (dexametazonă,
pregnenolon), izoniazidă, clofibratul, agent hipolipemiant activator al
peroxizomilor, carbamazepina, rifampicina, troglitazona, felbamatul etc.

Rezultatul global al acestei stimulări a activităţii enzimatice a CYP este

creşterea capacităţii metabolice de a neutraliza şi elimina cât mai rapid xenobioticul.

Inhibiţia activităţii CYP poate fi realizată de compuşi diverşi ca:

a. inhibitori ai sintezei CYP.
b. inhibitori ai sintezei hemului.
c. monoxidul de carbon.
d. medicamente ca: eritromicina, claritromicina, ketoconazol, nefazodon,
verapamil, cloramfenicol, metronidazol, imanitib, norfloxacin, cimetidina.
e. sucul de grapefruit.

VIII.3.3.1. Implicarea CYP în metabolismul medicamentelor

Un medicament introdus în corpul uman este perceput ca un xenobiotic şi tratat

ca atare, astfel că acesta va fi metabolizat sub acţiunea CYP (aproximativ 75% din
totalul metabolismului medicamentelor). Acţiunea CYP va produce următoarele
efecte asupra medicamentului:
a. Inactivare. Sub acţiunea enzimelor din faza I şi II compusul îşi pierde
activitatea biologică şi este eliminat ca un compus inactiv. Este cazul
medicamentelor: propanolol, procainamida, amfetamina, clorpromazină,
paracetamol.
b. Activare. Medicamentul administrat trebuie sa fie modificat de enzimele CYP
din faza I pentru a deveni biologic activ. De exemplu tamoxifenul, un inhibitor
al receptorilor pentru estrogeni, utilizat în terapia adjuvantă a cancerului de
sân, este transformat sub acţiunea CYP în faza I, în endoxifen, un compus de
100 de ori mai activ biologic.
c. Modificare a activităţii biologice .
I. În urma metabolizării medicamentului se obţine un metabolit cu
acţiune diferită de cea a medicamentului iniţial. De exemplu
diazepamul este o benzodiazepină cu acţiune sedativă. Prin
metabolizare, demetilare şi hidroxilare, se obţine oxazepamul, un
compus cu acţiune anticonvulsivă.
II. Administrarea concomitentă a mai multor medicamente, cu efecte
diferite asupra CYP (inductor sau inhibitor), va modifica perioada
de activitate a medicamentelor. Acest lucru a produs chiar
accidente fatale. De exemplu administrarea de dicumarol sau
warfarină urmăreşte reducerea coagulabilităţii sângelui. În cazul
administrării concomitente de fenobarbital (în tratamentul unor
forme de epilepsie) acesta va induce puternic sistemul CYP
(fenobarbitalul este un inductor puternic al sistemului CYP), fapt ce
va antrena metabolizarea mai intensă a tuturor xenobioticelor,
inclusiv a anticoagulantelor şi deci reducerea acţiunii farmacologice
a acestora. În aceste condiţii se impune creşterea dozei de
anticoagulante pentru a contracara metabolismul mai intens. După
un timp s-a oprit administrarea de fenobarbital. Acest lucru a scăzut
intensitatea metabolizarii, dar dozele de anticoagulante au rămas
ridicate şi unele cazuri pacienţii au decedat în urma unor hemoragii
acute.
III. În urma metabolismului se obţine un metabolit toxic (figura 10).
Efectele toxice produse de xenobiotice acoperă un spectru larg,
existând trei tipuri principale: leziuni celulare, acţiunea tip
haptenă a xenobioticului, activarea unor compuşi chimici şi
transformarea lor în produşi carcinogeni. De exemplu prin
metabolizarea în faza I a izoniazidei (antituberculos) sau a
halotanului (anestezic) se obţin metaboliţi toxici care afectează
ficatul.
IV. În urma metabolismului rezultă radicali liberi. Utilizarea oxigenului
ca reactant în cursul metabolizării xenobioticelor, implică automat
generarea de radicali liberi, care pot genera leziuni celulare şi
tisulare. Ca şi în cazul radicalilor liberi generaţi de alte surse, există
mecanisme de neutralizare eficiente (vezi capitolul VI).
 Glutation S-transferază
sau epoxid hidrolază
Citocrom P450 Metabolit
Xenobiotic Metabolit
Etapa 1 intermediar Etapa 2 non-toxic
reactiv Etapa 3

Eliminare
Legare covalentă de
macromolecule

Leziuni celulare Haptene Mutaţii

Apoptoză Producţie auto-anticorpi Cancer

Fagocitoză

Figura 107. Efectele metaboliţilor toxici la nivelul organismului.

Leziunile celulare au grade diferite de gravitate putând determina şi moartea

celulară (apoptoza). Există numeroase mecanisme prin care se induc leziunile
celulare, un mecanism frecvent fiind legarea covalentă a xenobioticelor reactive
produse prin metabolizare de macromoleculele din celulă (ADN, ARN şi proteine).
Dacă macromolecula de care se leagă xenobioticul reactiv este esenţială pentru
supravieţuirea celulei (proteine sau enzime implicate în funcţii celulare esenţiale,
cum ar fi fosforilarea oxidativă sau reglarea permeabilităţii membranare) atunci
efectul toxic al xenobioticului se va produce rapid inducând moartea celulară.
Acţiunea tip haptenă. Speciile reactive de xenobiotice se pot lega de proteine într-
un mod în care permite xenobioticului să se transforme în antigen. În această
situaţie xenobioticul acţionează ca o haptenă - o moleculă mică ce ca atare nu poate
induce sinteza de anticorpi, dar prin ataşarea de o proteină produce o reacţie imună
prin care se vor sintetiza anticorpi împotriva moleculei nou formată, care devine un
antigen. Anticorpii produşi au ca ţintă structuri proprii ale organismului, deci sunt
autoanticorpi, care vor leza celula prin mecanisme imunologice specifice.
Producţia de compuşi carcinogenici. Unele specii de xenobiotice activate pot
reacţiona cu ADN, proces care este considerat foarte important în carcinogeneza
chimică. Unele substanţe chimice cum ar fi benzipirenul necesită o activare
prealabilă de către monooxigenaze în reticulul endoplasmic (faza I de metabolizare)
pentru a putea deveni carcinogenice. În acest caz acest tip de substanţe se numesc
carcinogeni indirecţi, spre deosebire de alţi compuşi chimici, de exemplu diverşi
agenţi alchilanţi, care pot reacţiona direct cu ADN (carcinogeni direcţi), fără a suferi
o activare intracelulară.

Farmacogenetica citocromilor P450

Se cunoaşte că persoane diferite la care s-a administrat acelaşi medicament

au dezvoltat reacţii diferite. Această variabilitate individuală, pe lângă alţi factori, se
datoreşte şi diferenţelor legate de metabolizarea xenobioticelor. Această diferenţă se
explică prin polimorfismul genelor ce codifică enzimele CYP. Asfel există variante
genice ce generează un metabolism ultrarapid (când există mai multe copii ale
genei CYP), metabolism rapid (gena normală) şi metabolism lent (genă parţial
sau total inactivă).
Există peste 300 de variante CYP, astfel că varabilitatea genică existentă la
nivelul acestora, va genera un fenotip global de metabolizare al medicamentelor.
Astfel, s-a constatat că la populaţia caucaziană din Europa şi Statele Unite, între 5-
10% din populaţie are un fenotip de metabolism lent, 1% metabolism ultrarapid, iar
restul un metabolism rapid, normal.
Pe plan clinic, pacienţii cu metabolism lent riscă o exagerare a efectelor
farmacodinamice ale medicamentului, inclusiv cele secundare, necesitând reducerea
dozei de medicament, în timp ce pacienţii cu metabolism ultrarapid nu vor beneficia
de acţiune terapeutică a medicamentului, acesta fiind metabolizat foarte rapid şi ca
urmare vor necesita doze crescute de medicament. Investigarea tipului de
metabolism al xenobioticelor va deveni obligatorie în cadrul aplicării unei terapii
personalizate, cu eficacitate maximă.

Eliminarea produşilor de catabolism endogeni (endotoxine)

Procesul de conjugare, catalizat de transferaze, din faza II a metabolismului

xenobioticelor, este utilizat şi în procesul de biotransformare şi eliminare al unor
produşi proprii de sinteză sau catabolism.
De exemplu, în sinteza acizilor biliari, pentru a creşte caracterul amfipatic al
acestora, se ataşează o grupare puternic hidrofilă (taurină, glicină), sub acţiunea
enzimei aminoacid transferază. Astfel, acidul colic devine acid taurocolic sau
glicocolic.
În catabolismul hemului, principalul catabolit este bilirubina. Pentru a putea fi
eliminată pe cale biliară suferă o reacţie de transfer de acid glucuronic sub acţiunea
enzimei glucuronil transferază, rezultând un compus mult mai solubil, bilirubina
diglucuronată, care este eliminată pe cale biliară.
Figura 108. Procesul de solubilizare al bilirubinei
 ANEXE

Valori patologice ale analizelor de laborator care

pun viaţa în pericol dacă nu se intervine imediat
(valori „critice”, „de panică”, „de alarmă”)

Valori critice
Componentul determinat din: Valori critice mici
Mari
SÂNGE
Amoniac nu există > 100 mol/l
Amilază nu există > 200U/l
Bicarbonat < 10 mmol/l > 40 mmol/l
Bilirubină totală nou născuţi nu există > 15 mg/dl
Calciu < 3 mmol/l > 6,5 mmol/l
Clor < 80 mmol/l > 115 mmol/l
>3-5 x limita superioară
CK nu există
a normalului
CKMB nu există > 5%
Creatinină (cu excepţia
nu există > 5,0mg/dl
pacienţilor dializaţi)
Fosfor seric < 0,30 mmol/l nu există
Glucoză < 40 mg/dl > 450 mg/dl
Glucoză nou născuţi < 30 mg/dl > 300 mg/dl
Magneziu < 1,0 mg/dl > 4,7 mg/dl
PCO2 arterial < 20 mmHg > 70 mmHg
pH arterial < 7,20 > 7,60
PO2 arterial adulţi < 40 mmHg nu există
PO2 arterial nou născuţi < 37 mmHg > 92 mmHg
Potasiu < 2,8 mmol/l > 6,2 mmol/l
Potasiu nou născuţi < 2,5 mmol/l > 8,0 mmol/l
Sodiu < 120 mmol/l > 160 mmol/l
Troponina T cardiacă nu există >0,1 µg/l
Troponina I cardiacă nu există > 1,6 µg/l
Uree (cu excepţia pacienţilor
< 2 mg/dl > 80 mg/dl
dializaţi)
URINĂ
Glucoză nu există intens pozitiv
Corpi cetonici nu există intens pozitiv
LCR
< 80% din valoarea
Glucoză nu există
sanguină
Proteine totale nu există > 45 mg/dl
Valorile normale ale principalilor parametri biochimici investigaţi în
practica curentă de laborator clinic*

PARAMETRU MATERIAL VALORI NORMALE

BIOLOGIC (unităţi convenţionale)
INVESTIGAT
1-antitripsină Ser 85-200 mg/dl
-caroten Ser 90-350 g/dl
-Glutamil transferază Ser Bărbaţi: < 28 U/l
Femei: < 18 U/l
17- cetosteroizi Urină  6 ani: < 2 mg/24 h
Adolescenţi: 3 – 10 mg/24h
Bărbaţi: 7 - 25 mg/24h
Femei: 4 - 15 mg/24 ore
(1mg = 3,5 mol)
Acetonă Ser < 2 mg/dl
Acetoacetat Plasmă < 1 mg/dl
Acid ascorbic Ser 0,4 - 1,0 mg/dl
Acid uric Ser Bărbaţi: 2,5 - 8 mg/dl
Femei: 1,5 - 6 mg/dl
Acid vanililmandelic Urină 3,3 – 6,5 mg/24 h
ACTH Plasmă < 80 pg/ml
Adrenalină Plasmă 30 - 85 ng/l
ALAT(GPT) Ser 0 - 23 U/L
Aldosteron Plasmă < 8 ng/dl
Amilază Ser 60 - 180 U/L
Amoniac Plasmă 15 - 60 g/dl
ASAT(GOT) Ser 0 - 19 U/L
Bicarbonat actual Sânge 20 - 26 mEq/l
venos
Bilirubină Ser Totală: 0,3 – 1,0 mg/dl
Directă (conjugată): 0,1 - 0,3 mg/dl
Calcitonină Ser  50 pg/ml
Calciu total Ser 4,5 - 6,5 mEq/l
Calciu ionizat Ser 2,2 - 2,8 mEq/l
Ceruloplasmina Ser 20 - 60 mg/dl
CGH (Hormon Bărbaţi:  3 mU/ml
coriogonadotropic) Ser Femei gravide (săptămâna 9-11): 
Subunitatea beta 280000 mU/ml
Clor Ser 98 - 106 mEq/l
CO2 Sânge 49 - 54 ml/dl
arterial
Colesterol total Ser  200 mg/dl – valoare ideală
Cortizol Plasmă Dimineaţa: 5 – 25 g/dl
Seara: 3 – 12 g/dl
Creatin kinază (CK) Ser Femei: 10 - 70 UI/l
Bărbaţi: 25 - 90 UI/l
Creatinină Ser < 1,36 mg/dl
 Urină 1,0 – 1,6 g/24h
Cupru Ser 70 - 140 g/dl
Dopamină Plasmă 30 - 60 ng/l
Estradiol Plasmă Bărbaţi: 6 - 44 pg/ml
Femei ciclu menstrual:
- Faza foliculară: 10 – 50 pg/ml
- Platoul ovulatoriu: 50 – 375 pg/ml
- Faza luteală: 60 – 200 pg/ml
Postmenopauză:  14pg/ml
Feritină Ser Femei: 10 – 200 ng/ml
Bărbaţi: 15 - 400 ng/ml
Copii  15 ani: 7 - 140 ng/ml
Fier Ser 50 - 150 g/dL
Fosfatază acidă totală Ser 0 – 5,5 U/L
Fosfatază alcalină Ser 55 – 170 U/L
Fosfolipide Ser 124 - 302 mg/dl
Fosfor anorganic Ser 3 - 4,5 mg/dl
FSH Plasmă Prepubertal: 0,3 – 3,9 mU/ml
Bărbaţi: 1 – 22 mUI/ml
Femei: 1 – 30 mUI/ml
postmenopauză: 12 – 30 mU/ml
Glucagon Plasmă 50 - 100 pg/ml
Glucoză a jeun Ser 65 - 110 mg/dl
Haptoglobină Ser 50 - 220 mg/dl
Hemoglobină sânge Bărbaţi: 14 – 18 g/dl
Femei: 12 – 16 g/dl
Hormon de creştere Plasmă 1 - 5 ng/ml
IGF-1 Plasmă 400 - 2000 U/l
Insulină Plasmă 6 - 26 U/ml
Lactat Plasmă 5 - 15 mg/dl
Lactat dehidrogenază Ser 120 - 240 UI/l
(LDH)
LH Plasmă Prepubertal: < 0.9 mU/ml
Bărbaţi: 1,5 – 9,2 mU/ml
Femei: 1 – 30 mU/ml
post menopauză:  50 mU/ml
Lipază Ser  190 U/l
Lipide totale Ser 500 - 800 mg/dl
HDL colesterol Ser Bărbaţi: 35 - 55 mg/dl
Femei: 45 - 65 mg/dl
LDL colesterol  130 mg/dl
Magneziu Ser 2 – 3 mg/dl
Noradrenalină Plasmă 185 – 275 ng/l

Osmolalitate Plasmă 285 - 295 mosm/kg apă

Oxigen Capacitate sânge: 16 - 24 vol%

Conţinut arterial: sânge: 15 - 23 vol%
 Saturaţie arterială: 94 - 100% din
capacitate
PO2(PaO2) arterial: 80 - 100 mm Hg
PaCO2 Sânge 35 - 45 mm Hg
arterial
Peptid - C Ser 0,9 - 4,2 ng / mL
pH Sânge 7,35 - 7,45
arterial
Piruvat Plasmă 0,5 – 1,5 mg/dl
Plumb Urină  80 g/24 ore
Potasiu Ser 3,5 - 5,0 mEq/l
Progesteron Plasmă Bărbaţi: < 0,6 ng/ml
Femei ciclu menstrual:
Faza foliculară: < 1,4 ng/ml
Faza luteală: 5 – 30 ng/ml
Postmenopauză: < 0,91 ng/ml
Prolactină Ser 0,62 – 12,5 ng/ml
Femei în sarcină < 203 ng/ml
Proteine Ser Totale: 5,5 - 8 g/dL
Fibrinogen (sânge cu citrat): 180 - 350
mg/dl
Separare prin electroforeză:
Albumine: 50 - 60%
1-globuline: 4 - 7%
2-globuline: 6 - 12%
-globuline: 9 - 12%
-globuline: 13 - 23%

LCR Totale: 20 - 45 mg/dl

Urină < 200 mg/24 ore
Serotonină Sânge Bărbaţi: 80 - 292 g/l
venos Femei: 110 – 330 g/l
Sodiu Ser 136 - 146 mEq/L
Testosteron (total) Ser Bărbati: 3 - 10 ng/ml
Femei: < 1,0 ng/ml
Tiroxină liberă (FT4) Ser 0,8 - 2,0 ng/dl
Tiroxină (T4) Ser 5 - 12 g/dl
Transferină Ser 250 - 450 mg/dl
Trigliceride Ser < 160 mg/dL
Triiodotironină (T3) Ser 0,7 – 1,8 ng/ml
Triiodotironină liberă ser 2,5 – 6,0 pg/ml
(FT3)
TSH Ser 0,3 – 3,50 U/ml
Uree Ser 23 - 44 mg/dl
Urină 18 – 33 g/24h
Urobilinogen Urină 1 - 3,5 mg/24 ore
Vitamina D Ser 25-Hidroxicolecalciferol: 8 - 80 ng/ml
1,25-Dihidroxicolecalciferol: 16 - 65
pg/ml
 Volum sanguin total - Adulţi: 2990 - 6980 ml
metoda cu albastru Femei: 46,3 - 85,5 ml/kg
Evans Bărbaţi: 66,2 - 97,7 ml/kg
Zinc 75-120 g/dl

* - valorile au fost preluate din „Valori de referinţă în medicină” de Michael Jakob,

Editura FarmaMedia, 2009