Tema 7. Şomajul – dezechilibru macroeconomic.

1. Şomajul: esenţa, evaluarea.

2. Cauze, forme şi costuri sociale ale şomajului
3. Politici antişomaj
4. Dilema inflaţie-şomaj. Curba Philips

1. Şomajul: esenţa, evaluarea.

Şomajul, fenomen complex, cercetat ştiinţific încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, a fost şi este
definit în moduri diferite, este astăzi o problemă majoră în toate ţările lumii, date fiind dimensiunile
sale, durata mare şi implicaţiile pe care le induce.
Şomajul este acea stare economică, profesională, psihologică şi socială caracteristică şomerului.
Şomerul este o persoană care îndeplineşte, cumulativ, următoarele condiţii:
- face parte din populaţia aptă de muncă;
- nu are loc de muncă;
- caută în mod activ un loc de muncă;
- este disponibil (poate accepta un loc de muncă dacă acesta i se oferă);
- schema generală în care este încadrat şomajul este următoarea:

Figura 1. Structura populaţiei totale

În termenii pieţei muncii şomajul este un excedent al ofertei faţă de cererea de muncă. Este un
surplus de forţă de muncă în raport cu cei angajaţi. Somajul nu se datorează numai economiei, sub
forma şomajului, piaţa muncii dă expresie rezultatului negativ al influenţei multor factori.
Şomajul – rezultă din schimbările ce intervin în dinamica productivităţii, populaţiei active şi
creşterii economice. În condiţiile în care unul din factorii de mai sus se modifică şi ceilalţi rămân
constanţi :
• creşterea economică scade şomaj;
• productivitatea creşte şomaj;
• populaţia activă creşte şomaj;
Sunt însă şi combinaţii complexe generatoare de şomaj.
Şomajul în optica Biroului Internaţional al Muncii – persoane :
• de peste 15 ani ;
• apte de muncă ;
• disponibile pentru muncă ;
• caută loc de muncă.
Comensurare a şomajului
Măsurarea şomajului este o problemă de estimare a proporţiilor, structurii, intensităţii şi duratei lui.
În toate ţările cu economie cu piaţă concurenţială funcţionează instituţii specializate şi sunt aplicate
modalităţi specifice de înregistrare a şomajului, sub multiplele sale caracteristici.
Principalele caracteristici ale şomajului, despre care se culeg informaţii sistematice sunt:
 nivelul, mărimea sau proporţia la un moment dat;
 intensitatea sau tăria de manifestare;
 durata medie;
 structura sau componenţa.

Nivelul şomajului
Măsurarea nivelului se realizează prin calcularea unor indicatori specifici, pe baza unei metodologii
proprii fiecărei ţări. În R. Moldova, măsurarea şomajului se asigură cu ajutorul Anchetelor asupra
forţei de muncă. Se urmăreşte nivelul şomajului în corelaţie cu populaţia totală, cu populaţia
ocupată şi cu forţa de muncă. în toate cazurile se acordă o atenţie deosebită calculării indicatorului
„Populaţia ocupată”.
Nivelul, mărimea sau proporţia şomajului se măsoară fie în expresie absolută, fie în expresie
relativă.
În expresie absolută, şomajul reprezintă numărul persoanelor neocupate din populaţia activă civilă.
În expresie relativă, şomajul se determină cu ajutorul ratei şomajului. Rata şomajului (Rs) se
calculează ca raport procentual între numărul mediu al şomajului BIM (Ns - calculat conform
metodicii Biroului Internaţional al Muncii – în baza anchetelor) şi populaţia activă (Pa), adică:
Rs = Ns/Pa × 100
sau numărul şomerilor BIM şi populaţia ocupată (Po), adică Rs = Ns/Po × 100.
În funcţie de scopul analizei şomajului, la un moment dat sau pe o perioadă anumită se poate folosi
la numitor fie populaţia activă, fie populaţia ocupată.
Subevaluarea şomajului presupune înregistrarea doar a persoanelor care primesc indemnizaţie de
şomaj, excluzând alte categorii ca:
- tineri care încheie un ciclu de învăţământ şi nu găsesc loc de muncă pentru a se angaja;
- persoane care temporar nu au de lucru;
- persoane aflate în şomaj deghizat, adică sunt subocupate, în sensul că, de exemplu, pentru o
activitate ce poate fi realizată de patru persoane sunt angajate cinci persoane etc.
Supraevaluarea şomajului presupune înregistrarea ca şomeri şi a altor categorii neîndreptăţite ca:
- persoane care, deşi încasează ajutor de şomaj, totuşi au intenţia de a se încadra în muncă, aşa
cum ar fi, de exemplu, persoanele care îngrijesc copii;
- persoane care au un loc de muncă, însă pretind că sunt şomeri, întrucât lucrează „la negru”;
- persoane care au mai multe locuri de muncă, determinând supraevaluarea locurilor de muncă
prin socotirea locurilor de muncă neocupate din lipsă de oameni calificaţi;
- persoane care nu doresc să lucreze din motive strict personale etc.
Măsurarea intensităţii şomajului
Aceasta presupune realizarea unor operaţii ca:
- stabilirea în mod ştiinţific a ritmului de lucru;
- determinarea corectă a momentului pierderii locului de muncă şi încetarea totală a activităţii
sau înregistrarea exactă a reducerii activităţii depuse cu diminuarea duratei zilei ori
săptămânii de lucru şi scăderea corespunzătoare a salariului etc.
Durata şomajului
Evaluarea duratei şomajului, presupune evaluarea intervalului de timp dintre momentul încetării
totale a activităţii sau scăderii intensităţii activităţii depuse, până la reînceperea normală a activităţii.
Durata şomajului poate fi diferită de la o persoană sau categorie de persoane la alta, astfel că se
impune luarea în calcul a duratei medii a şomajului.
Structura şomajului
Măsurarea şomajului presupune şi evaluarea structurii sau componenţei lui. În acest sens, trebuie să
se calculeze şi să se înregistreze sistematic structurile şomajului pe domenii de activitate, niveluri de
pregătire, specialităţi şi meserii, pe vârste, pe sexe etc.
Dupa forma de sesizare şomajul poate îmbrăca doua forme:
a.Şomajul aparent – cel constatat şi măsurat efectiv. Corespunde populaţiei active disponibile fără
loc de muncă şi care caută un loc de muncă .
Şomajul aparent ( vizibil):
 poate fi evidenţiat, urmărit şi cuantificat;
 este un şomaj involuntar;
 nu poate fi lichidat ci doar bine administrat.
b.Şomajul deghizat (ascuns) – greu de costatat, scapă înregistrării oficiale.
Şomajul deghizat:
 este mai dificil de măsurat şi evidenţiat;
 poate fi atât voluntar cât şi involuntar;
 poate fi, în principiul, lichidat.
Şomajul deghizat poate avea mai multe forme:
- şomaj conjunctural: datorat ocupării în locuri de muncă unde se cere o calificare
inferioare celei deţinute;
- şomaj camuflat: datorat ocupării în sectoare şi activităţi cu productivitate scăzută faţă de
media naţională;
- şomaj de expansiune: datorat transferării ocupării dintr-un sector cu productivitate mică în
altul tot de productivitate mică (ex.: din sectorul primar în cel terţiar);
- şomaj parţial: datorat ocupării parţiale (prin contract) a forţei de muncă;
- şomaj sezonier: datorat ocupării sezoniere a forţei de muncă (îndeosebi în agricultură,
servicii estivale etc.).
Şomajul aparent poate sa apară sub mai multe forme:
 şomaj fricţional (de căutare) care se datorează lipsei de mobilitate a forţei de muncă (atât
profesionale cât şi teritoriale).
 şomaj ciclic: datorat variaţiei cererii generată de ciclul economic;
 şomaj structural: datorat modificărilor de compoziţie a cererii de muncă respectiv a ofertei de
muncă.

2. Cauze, forme şi costuri sociale ale şomajului

Şomajul, ca dezechilibru macrosocial, are multiple cauze, care pornesc de la statutul economico-
social, atât al celor care angajează forţa de muncă, cât şi al celor care oferă forţa de muncă, în
condiţiile pieţei. Cauzele şomajului sunt examinate de specialişti, pornindu-se de la gruparea lor în:
cauze generatoare de şomaj de dezechilibru şi cauze generatoare de şomaj de echilibru.
Cauzele generatoare de şomaj de dezechilibru ţin de cererea şi oferta agregate de muncă şi de modul
specific în care acestea se intercondiţionează (figura 1).

Figura 1 Formarea şomajului de dezechilibru

Curba cererii agregate de muncă relevă interesul patronului de a angaja un număr mai mic de
persoane sau de a înlocui forţa de muncă cu alţi factori de producţie, pe măsură ce salariul practicat
este mai mare decât salariul de echilibru.
Curba ofertei agregate de muncă relevă numărul persoanelor dispuse să se angajeze, în funcţie de
evoluţia salariului. Atunci când salariul practicat este la un nivel mai ridicat decât salariul de
echilibru, înseamnă că piaţa muncii este în dezechilibru, apărând un excedent de forţă de muncă.
Acest excedent de forţă de muncă se numeşte şomaj de dezechilibru.
Şomajul de dezechilibru este cauzat şi de folosirea tehnicii noi în cadrul unităţilor economice.
Aceasta constă în faptul că patronul are posibilitatea de a realiza economii la cheltuieli şi, deci, un
profit mai ridicat în situaţia în care cheltuielile pentru tehnica nouă sunt mai eficiente decât
cheltuielile pentru plata salariilor, ceea ce determină reducerea cererii de forţă de muncă.
Cauzele generatoare de şomaj de dezechilibru reprezintă procese economico-sociale complexe,
cum ar fi:
- evoluţia nefavorabilă a activităţilor economice sau substituirea muncii prin capital;
- presiuni din partea organizaţiilor sindicale privind sporirea salariului minim;
- creşterea ofertei de muncă, îndeosebi din partea noilor generaţii care au atins vârsta legală
de muncă, creşterea ce nu se corelează cu nivelul salariului;
- creşterea ofertei de muncă din partea unor persoane de vârsta a doua etc.
Şomajul de echilibru este acela care apare atunci când în activitatea economică de ansamblu este
echilibru, dar o parte din populaţia activă disponibilă nu găseşte imediat un loc de muncă. De
asemenea, un număr de persoane active disponibile continuă să caute locuri de muncă pentru care să
obţină salarii mai mari, astfel că apare o ofertă suplimentară de forţă de muncă (figura 2).

Figura 2. Formarea şomajului de echilibru

Reiese din figură că, în punctul E numărul de salariaţi ceruţi şi oferiţi NE concordă, la salariul de
echilibru SE înregistrându-se un şomaj de echilibru. Creşterea salariului la S1 face să se
dezechilibreze cererea şi oferta. Astfel, apare diferenţa între N1 şi NE, şi un nou punct de echilibru.
În a doua jumătate a secolului douăzeci, unii economişti, între care Milton Friedman, susţineau că
şomajul voluntar este şomajul natural. Pentru ei, şomajul natural este şomaj de echilibru, deoarece
rezultă dintr-o alegere deliberată. Această formă de şomaj se numeşte şi şomaj natural, deoarece el
este determinat de cauze ce ţin de şomajul voluntar, cât şi de alte cauze, apreciate ca normale într-o
economie cu piaţă concurenţial-funcţională.
Cauzele care generează şomaj de echilibru provin, în esenţă, din necorelarea cererii cu oferta de
muncă în mai multe situaţii ca:
- în desfăşurarea anumitor activităţi;
- în ocuparea unor locuri de muncă;
- în dezvoltarea unor entităţi teritoriale;
- în angajarea pe diferite locuri de muncă a persoanelor care nu au calificarea
corespunzătoare;
- în transmiterea informaţiilor necesare privind existenţa diferitelor locuri de muncă etc.
Formele şomajului
Şomaj voluntar – determinat de refuzul oamenilor de a se angaja la un anumit moment, pentru că
estimează că salariul şi condiţiile de muncă nu recompensează în mod corespunzător eforturile pe
care ei le consimt atunci când lucrează;
Şomaj involuntar sau Keynesian – generat de dezechilibrul de pe pe piaţa bunurilor;
Şomajul ciclic – determinat de conjunctura economică şi caracterul sezonier al diferitelor activităţi;
Şomajul structural – urmare a restructurărilor economice, geografice, zonale, sociale etc ;
Şomajul tehnic – provocat de discontinuităţile apărute în procesele de producţie;
Şomajul de creştere (economică) – urmare a creşterii ofertei de muncă;
Şomajul fricţional sau tranzitoriu – consecinţă a schimbării locului de muncă şi inactivităţii de
scurtă durată.
Costul şomajului
Costul social al şomajului reprezintă efortul total pe care îl suportă persoanele, grupele de
persoane, economia şi societatea afectate de acest fenomen complex.
Costul şomajului la nivelul persoanelor şi grupelor de persoane include atât aspecte de natură
economică, cât şi aspecte morale, social-culturale şi chiar politico-militare.
Aspectele de natură economică - reducerea veniturilor şi, evident, a posibilităţilor de consum pentru
întreaga familie unde există şomeri.
Aspectele noneconomice - stresul nervos şi starea depresivă specifice nesiguranţei şi aşteptării,
atragerea cu uşurinţă a şomerilor în acţiuni sau organizaţii antisociale.
Costul şomajului la nivelul economiei şi societăţii:
 - irosirea unei importante cantităţi de resurse de muncă, deoarece şomajul reduce rolul
determinant al muncii ca factor de producţie şi eludează caracteristicile de neconservabilitate
a muncii;
- diminuarea intensităţii dezvoltării economice, deoarece şomajul întreţine o stare de
nesiguranţă în rândul persoanelor angajate. Subutilizarea forţei de muncă înseamnă un factor
de reducere a cantităţii producţiei cu mult sub cea potenţială, iar aceasta duce la pierderi de
salarii şi profituri, care determină minimizarea consumului, cu efecte negative asupra
dezvoltării economiei;
- căderea veniturilor şi cheltuielilor bugetului de stat din cauza efectului propagat al şomajului.
Astfel, şomajul duce la reducerea generală a veniturilor şi a încasărilor la buget (impozit pe
venit, taxa pe valoarea adăugată, accize etc.), iar aceasta determină reducerea cheltuielilor
bugetare;
- creşterea cheltuielilor statului pentru întreţinerea şi funcţionarea instituţiilor publice din
domeniul înregistrării şi urmăririi şomajului, pentru plata indemnizaţiilor (ajutoarelor) de
şomaj şi a altor cheltuieli sociale privind reconversia forţei de muncă, îngrijirea sănătăţii
şomerilor etc.;
Costurile şomajul pot fi apreciate şi prin gruparea lor în: costuri directe şi costuri indirecte.
Costurile directe sunt reliefate îndeosebi sub forma vărsămintelor monetare către fondul destinat
protecţiei sociale a şomerilor. Acest fond se foloseşte, în principal, pentru plata ajutorului de şomaj,
alocaţiei de sprijin, a calificării şi recalificării şomerilor şi, în general, pentru susţinerea proceselor
de reconversie a forţei de muncă. De regulă, pentru aprecierea costurilor sociale se iau în calcul
estimările privind cheltuielile antrenate de şomaj, ca factor de risc social major.
Costurile indirecte sunt cele generate de diminuarea globală a producţiei şi a veniturilor de care ar
putea să beneficieze întreaga populaţie. Ele apar sub forme ca: pierderi de producţie determinate de
neutilizarea unor capacităţi şi mijloace tehnice din dotare; reducerea resurselor de formare a
veniturilor bugetare; deteriorarea calificării şi capacităţii de muncă; descurajarea personalului în
plan profesional, social şi general-uman.
Legea Okun.
Această lege exprimă interrelaţia negativă dintre nivelul şi dinamica şomajului, pe de o parte, şi
mărimea şi modificarea în termeni reali ale Produsului Intern Brut, pe de altă parte.
Denumirea vine de la economistul american Arthur M. Okun, cel care a formulat-o.
 Şomajul presupune sacrificarea unei părţi din venitul naţional potenţial; pe baza datelor
statistice referitoare la economia americană, Okun ajunge la concluzia că pentru o creştere
a ratei şomajului cu un procent peste rata naturala a şomajului rezultă o reducere a
ritmului de creştere a PNB cu două procente şi jumătate în raport cu venitul naţional
potenţial.
Efecte pozitive ale şomajului:
- incitarea angajaţilor la perfecţiune profesională, pe baza căreia să caute locuri de muncă mai
sigure şi mai bine salarizate;
- pregătirea forţei de muncă pe coordonatele unei mai mari mobilităţi şi adaptabilităţi, pentru a
corespunde mai bine atât mutaţiilor ce intervin în activitatea economică, cât şi exigenţelor de
sporire a eficienţei acesteia.

3. Politici antişomaj
Înfăptuirea proceselor de ocupare raţională a forţei de muncă presupune stăpânirea lor atât la nivelul
microeconomic, cât şi la cel al economiei naţionale, printr-un management al resurselor umane
eficient sub aspect economic şi social-cultural. Aceasta implică îmbunătăţirea deciziilor privind
resursele umane la nivelurile respective. Totodată, este utilă şi o anumită supraveghere
guvernamentală, însă nu ca o ingerinţă în deciziile vânzătorilor şi cumpărătorilor de forţă de muncă.
Rolul statului în gestionarea pieţei muncii derivă din funcţiile lui economice şi constă în diverse
acţiuni directe şi indirecte, prin care stimulează crearea de noi locuri de muncă, în cadrul economiei
moderne. Aceasta decurge din faptul că în economie majoritatea activităţilor se află în proprietatea
privată, nivelul şi structura acestora sunt determinate de antreprenori în mod liber, iar guvernul
participă într-o anumită măsură la aceste activităţi, întreprinderile publice fiind conduse în acelaşi
mod ca cele private, pe baza aceloraşi principii ale pieţei libere.
Politicile de ocupare reprezintă un ansamblu de măsuri elaborate de stat pentru a interveni pe piaţa
muncii, în scopul stimulării creării de noi locuri de muncă, al ameliorării adaptării resurselor de
muncă la nevoile economiei, al asigurării unei fluidităţi şi flexibilităţi eficiente pe piaţa muncii,
diminuându-se astfel dezechilibrele, disfuncţionalităţile de pe piaţa muncii.
Politicile de ocupare sunt: politici pasive şi politici active.
Politicile pasive de ocupare sunt acelea care pornesc de la nivelul ocupării considerat dat şi
urmăresc găsirea de soluţii pentru angajarea excedentului de resurse de muncă.
Aceste politici ţin seama de faptul că nivelul ocupării este determinat de condiţiile generale din
economie, reglate de piaţă, şi pun accentul pe protecţia şomerilor, îndeosebi prin indemnizaţia
(ajutorul) de şomaj şi pe convingerea unor persoane active să se retragă de pe piaţa muncii. Măsurile
ce compun aceste politici au caracter defensiv şi vizează o nouă segmentare a pieţei muncii şi o
diminuare relativă, pe mai departe, a persoanelor ocupate. Totodată, astfel de măsuri se corelează cu
mărirea generală a productivităţii, ale cărei efecte permit acoperirea, de către unităţile economice, a
costurilor privind ajutorul de şomaj. Dar trebuie avut în vedere că ridicarea productivităţii riscă să
anuleze efectul creării de noi locuri de muncă, ca urmare a reducerii duratei săptămânii de lucru, în
cadrul unor unităţi economice.
Dintre măsurile de politică pasivă de ocupare sunt:
- reducerea duratei muncii;
- diminuarea vârstei de pensionare;
- creşterea perioadei de şcolarizare obligatorie;
- sporirea numărului locurilor de muncă cu program zilnic redus şi atipic;
- descurajarea activităţilor salariale feminine;
- restricţionarea sau interzicerea imigrărilor etc.

Politicile active de ocupare sunt acelea ce presupun un ansamblu de măsuri, metode, procedee şi
instrumente cu ajutorul cărora se urmăreşte sporirea nivelului ocupării.
Dintre măsurile de politică activă de ocupare cele mai relevante sunt:
- ameliorarea conţinutului învăţământului de toate gradele;
- îmbunătăţirea orientării şcolare şi profesionale a tinerilor, aceasta corelându-se şi cu
cerinţele reconversiei forţei de muncă;
- stimularea mobilităţii persoanelor active spre noile locuri de muncă;
- încurajarea cercetării ştiinţifice pentru extinderea activităţilor economico-sociale;
- extinderea măsurilor ecologice;
- amplificarea investiţiilor ca act economic fundamental, cu cea mai mare capacitate de a
crea locuri de muncă.
Principalele politici de ocupare, înţelese ca politici de gestiune a cererii globale de forţă de muncă,
pentru a face faţă disfuncţionalităţilor interne ale pieţei sunt:
politica monetară;
politica bugetară;
politica fiscală;
politica de venituri.
În genere, politicile de ocupare trebuie să fie coroborate cu politicile structurale adecvate, vizând
relansarea economică. În acord cu schimbările structurale economice se impun a fi înfăptuite
formarea profesională şi flexibilitatea forţei de muncă, prin promovarea unor programe anticipativ-
prospective pe termen mediu şi lung.
Pentru prevenirea şocurilor de pe piaţa muncii şi atenuarea dezechilibrului dintre cererea şi oferta de
forţă de muncă se impune adoptarea unor politici proactive de ocupare. Aceste politici urmăresc
susţinerea apariţiei de întreprinderi mici şi mijlocii, acordarea de sprijin monetar-financiar şomerilor
pentru a-şi crea propriile locuri de muncă, stimularea flexibilizării şi reglării pieţei muncii în condiţii
economice noi, tehnologico-ştiintifice, ecologice, manageriale, educaţionale etc

4. Dilema inflaţie-şomaj. Curba Philips

Cercetătorul neozeelandez A. Philips a evidenţiat, pe baza unei cercetări minuţioase, relaţia între rata
de creştere a salariilor nominale şi rata şomajului. El a ajuns la concluzia că cele două se află în
relaţie negativă. Când rata şomajului este ridicată, revendicările salariale ale sindicatelor şi
angajaţilor sunt reduse şi invers.
De exemplu, dacă productivitatea factorului muncă creşte cu 10%, iar salariile cu 12%, în mod
normal, preţurile (rata inflaţiei) cresc (creşte) cu 2%.
Pe baza acestor relaţii, A. Philips a construit curba care-i poartă numele şi în virtutea căreia inflaţia
are rol de a arbitra între opţiunile posibile din cadrul unei economii: factorii de decizie economică
puşi în faţa unor opţiuni alternative pot alege între un nivel redus de şomaj, satisfacţie pe care
trebuie s-o plătească cu o inflaţie ridicată sau invers.
 Figura 3. Curba Philips pe termen scurt
Figura 3 arată că pentru a reduce cu 6 puncte procentuale rata inflaţiei A → B (de la 8% la 2%),
trebuie acceptat sacrificiul sub forma unei creşteri a şomajului de la 4% la 9%, iar rata anuală de
creştere a salariului se diminuează de la 11%/an la 3%/an. Invers, pentru a reduce, de pildă, rata
şomajului de la 7% la 5% (B′ → C) trebuie să se accepte o majorare a ratei anuale a inflaţiei de
la 3% la 6% (C′ → D). Pentru mulţi ani – practic de-a lungul perioadei 1958-1975, curba Phillips
(cu dezvoltările lui R. Lipsey din 1960) a contribuit la consolidarea teoriilor keynesiene şi
neokeynesiene privind legătura dintre starea pieţei muncii şi rata inflaţiei: pentru a obţine o
oarecare stabilitate a preţurilor trebuie acceptat un procent ridicat de şomaj. La un şomaj egal
cu rata sa naturală, rata inflaţiei este cea mai mică posibilă. Reprezentanţii şcolii monetariste au
demonstrat că între rata inflaţiei şi a şomajului nu există o relaţie durabilă pe termen lung, curba
Philips fiind valabilă doar pe termen scurt.