Comentariu Ultima noapte de dragoste intaia noapte de razboi

EDIT
 COMMENTS (4) SHARE

"Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război"

de Camil Petrescu

- roman modern subiectiv/ interbelic/ roman de analiză psihologică/ roman al

experienţei -

Opera literară „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” de Camil

Petrescu a apărut în perioada interbelică (1930) marcând un moment novator în
contextul prozei româneşti prin sincronizare cu literatura universală.

„Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un roman modern de tip
subiectiv, de analiză psihologică, fiind, totodată, şi un roman al autenticităţii şi al
experienţei.

Opera literară „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un roman
modern de tip subiectiv, de analiză psihologică deoarece deplasează interesul spre
estetica autenticităţii, naraţiunea concentrându-se asupra evenimentelor vieţii
interioare, autenticitatea fiind redată prin exprimarea “exactă”, cu sinceritate, a
trăirii unor experienţe de viaţă “adevărate”. Este un roman al experienţei şi al
autenticităţii pentru că valorifică trăirea cât mai intensă, în plan interior, de către
personaje, a unor experienţe definitorii.

În „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, Camil Petrescu surprinde

drama intelectualului lucid, însetat de absolutul sentimentului de iubire, „povestea
studentului în filozofie Ştefan Gheorghidiu, care odată cu războiul trăieşte agonia
şi moartea iubirii lui” (Tudor Vianu).

Tema romanului o constituie dragostea şi războiul ca experienţe fundamentale de

cunoaştere trăite de protagonist.

Titlul romanului sugerează două experiente extreme, alternative ale vieţii. Simetria
titlului corespunde celor două părţi ale romanului. Persistenţa cuvântului „noapte”
în ambele părţi ale titlului este o sugestie a tenebrelor interioare ce marchează cele
două experienţe în care se consumă frământările personajului: iubirea si razboiul.
Sunt prezente toate modurile de expunere. Naraţiunea este principalul mod de
expunere, prin descriere sunt conturate personajele, atât în mod direct cât şi
indirect, prin fapte, gânduri, gesturi, sentimente iar dialogul susţine veridicitatea.

Caracterul subiectiv al romanului este redat de (prin) naraţiunea la persoana I, sub

forma unei confesiuni a naratorului – personaj, cu focalizare exclusiv internă,
subiectivă, naratorul utilizând pentru analiza psihologică atât dialogul, monologul
interior cât şi flashback-ul (memoria involuntară).

Conflictele romanului sunt interioare şi au in vedere raporturile lui Gheorghidiu cu

sine (în relaţia de cuplu cu Ela) şi cu lumea însăşi (în razboi).

Romanul este structurat în două părţi, precizate în titlu, care indică temele
romanului: cele două experienţe fundamentale de cunoaştere trăite de protagonist.

Prima parte, „Ultima noapte de dragoste”, este în totalitate o ficţiune şi exprimă

aspiraţia către sentimentul de iubire absolută.

Incipitul romanului îl prezintă pe Ştefan Gheorghidiu, potrivit jurnalului de front al

acestuia, ca proaspăt sublocotenent rezervist în primavara anului 1916, în timpul
unei concentrări pe Valea Prahovei.

Eroul asistă la popota ofiţerilor la o discuţie despre dragoste şi fidelitate, pornind

de la un fapt divers aflat din presă: un bărbat care şi-a ucis soţia infidelă a fost
achitat la tribunal. Această discuţie îi declanşează lui Gheorghidiu amintiri legate
de cei doi ani şi jumătate de căsnicie cu Ela.

Iniţial, căsnicia sa cu Ela este liniştită, cei doi duc un trai modest dar par fericiţi.
Ulterior, moştenirea primită în urma decesului unchiului Tache schimbă radical
viaţa tânărului cuplu. Noul statut social şi material o transformă pe Ela, îidezvăluie
adevăratul caracter, ceea ce duce la destrămarea iubirii dintre cei doi tineri..

Sub influenta unei verisoare a lui Stefan, Ela este atrasa intr-o lume mondena,
lipsita de griji. În casa acestei verişoare cei doi îl cunosc pe domnul G, iar Ştefan
observă că Ela pare foarte fericită în preajma acestuia. Stefan începe să fie din ce
în ce mai suspicios că Ela l-ar putea înşela.

Odată cu această situaţie, începe calvarul protagonistului: gelozia. Gheorghidiu,

narator-personaj, se autoanalizază în toate etapele acestui sentiment. Nevoia de
certitudini îl determină să pună la cale o întragă activitate detectivistică, demarând
o adevărată anchetă pe cont propriu. Din toată această situaţie rezultă o tensiune
dramatică, frămantări sufleteşti şi de conştiinţă.
După o scurtă despărţire, Ela şi Ştefan se împacă şi îi aranjează Elei petrecerea
verii la Câmpulung. Când îl zăreşte în oraş pe domnul G., are certitudinea că acesta
este în oraş pentru a se vedea cu Ela şi prin urmare îi este, cu siguranţă, amant.
Plănuieşte să-i omoare pe amândoi, dar planul îi este zădărnicit fiind obligat să
meargă la regiment.

Partea a doua, „Întâia noapte de război”, este inspirată dintr-o experienţă reală a
autorului, valorificând jurnalul de pe front al acestuia precum şi articole şi
documente din perioada Primului Război Mondial, ceea ce conferă autenticitate
romanului.

Autorul transcrie experienţa realităţii atroce, devastatoare a războiului, imaginea

acestuia fiind demitizată. Experienţele dramatice de pe front modifică atitudinea
personajului – narator faţă de celelalte aspecte ale existenţei sale.

Pe front, Ştefan Gheorghidiu este rănit şi spitalizat. Fiind în convalescenţă, el se

întoarce în Bucureşti. Pentru prima dată o percepe pe Ela ca o străină şi îşi dă
seama, cu luciditate, că oricând ar fi putut „găsi alta la fel”. Se hotărăşte să o
părăsească lăsându-i totul: „absolut tot ce e în casă, de la obiecte de preţ la cărţi ...,
de la lucruri personale la amintiri. Adică tot trecutul”, rămânând singur.

Construcţia personajelor este realizată într-o manieră modernă. Naraţiunea se

concentrează asupra evenimentelor vieţii interioare, fiind utilizate mijloace
moderne de analiză psihologică (introspecţia, monologul interior), demitizari
(iubirea, războiul, statul).

Ştefan Gheorghidiu este personajul principal al romanului fiind în acelaşi timp şi

personajul – narator care oferă o perspectivă narativă subiectivă asupra
întâmplărilor, fiind un alter-ego al autorului. El trăieşte în două realităţi temporale:
cea a timpului cronologic (obiectiv), în care povesteşte întâmplările de pe front şi
cea a timpului psihologic (subiectiv), în care analizează drama iubirii. Toate
faptele, reale sau psihologice, sunt consemnate în jurnalul de front, în care
Gheoghidiu investighează cu luciditate atât experienţa subiectivă a iubirii, cât şi pe
cea obiectivă a razboiului.

Conflictul interior al personajului-narator este de natură filozofică: el caută cu

încăpăţânare adevarul, fiind un pasionat al certitudinii absolute.

Caracterizarea directă este realizată prin autocaracterizare, autoanaliză lucidă şi

introspecţie: „mă chinuiam lăuntric ca să par vesel şi eu mă simţeam imbecil şi
ridicol şi naiv”.
Caracterizarea indirectă se constituie treptat, din faptele, gesturile şi cuvintele lui
cât şi din relaţia protagonistului cu celelalte personaje protagonistului.

Ştefan Gheorghidiu reprezintă tipul intelectualului lucid, inadaptatul superior, care

trăieşte drama îndrăgostitului de absolut.

Prima experienţă a cunoaşterii, iubirea, este trăită sub semnul incertitudinii. Fire
pasională, puternic reflexivă şi hipersensibilă, Ştefan Gheorghidiu adună progresiv
semne ale neliniştii, ale îndoielilor sale chinuitoare, pe care le analizează minuţios,
cu luciditate. Personalitatea sa se defineşte în funcţie de acest ideal – dragostea,
Ştefan sperând să găsească în Ela idealul său de iubire şi feminitate către care
aspira cu toată fiinţa.

Iniţial, el a crezut că trăieşte marea iubire: „Simţeam că femeia aceasta era a mea
în exemplar unic”, iubirea lui fiind născută din admiraţie şi duioşie: „Iubeşti întâi
din milă, din admiraţie, din duioşie”, dar mai ales din orgoliu. Tot din orgoliu,
Gheorghidiu încearcă să o modeleze pe Ela după propriul tipar de idealitate, ceea
ce favorizează eşecul. Primirea moştenirii generează criza matrimonială. Ela
cedează tentaţiilor mondene spre deosebire de Ştefan, care refuză să adopte
comportamentul superficial al celorlalţi.

Gelozia, îndoiala personajului înregistrează şi alte etape ale destrămării cuplului:

ruptura, împăcarea temporară, până la izbucnirea războiului.

A doua experienţă a cunoaşterii, războiul, este o experienţă trăită direct şi care lasă
definitiv în umbră experienţa iubirii. Demistificat - războiul e tragic şi absurd,
înseamnă noroi, arşiţă, frig, foame, păduchi, murdărie şi mai ales frică – descris
într-o viziune realistă, în numele autenticităţii şi al adevărului.

Confruntat cu situaţii-limită, protagonistul se autoanalizează lucid: „Ştiu că voi

muri, dar mă întreb dacă voi putea îndura fizic rana care îmi va sfâşia trupul”.
Drama colectivă a războiului anulează drama personală, a iubirii. Experienţele
dramatice de pe front modifică atitudinea personajului – narator faţă de celelalte
aspecte ale existenţei sale.

În concepţia lui George Călinescu, Ştefan Gheorghidiu este „un om cu un suflet

clocotitor de idei şi pasiuni, un om inteligent”.

Limbajul. În romanul modern, de analiză psihologică, relatarea şi povestirea sunt

înlocuite cu analiza şi interpretarea. Stilul anticalofil, folosit de autor, susţine
autenticitatea limbajului, care se caracterizează prin claritate, sobrietate, fraza
scurtă şi nervoasă, fiind analitic şi intelectualizat.
Opera literară „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” de Camil
Petrescu este un roman modern de analiză psihologică, fiind, totodată, şi un roman
al autenticităţii şi al experienţei prin temele abordate (iubirea şi războiul), prin
complexitatea personajelor, prin concentrarea naraţiunii asupra evenimentelor
vieţii interioare, prin deplasarea interesului spre estetica autenticităţi şi prin
valorificarea trăirii cât mai intense, în plan interior, de către personaje, a unor
experienţe definitorii, înscriindu-se, prin valoarea sa, în seria capodoperelor
literaturii române.