Definirea limbajului

Limbajul reprezinta principalul instrument de formare si informare a omului. Fara comunicarea

verbala nu s-ar fi putut acumula si generaliza experienta scolara; nu s-ar fi putut dezvolta diferite
forme ale constiintei sociale (arta, stiinta). Limbajul face parte din mecanismele reglatoare
ale psihicului uman,el fiind mijlocul dominant de comunicare pentru fiinta umana.

LIMBAJUL este activitatea individuala de folosire a limbii pentru comunicare”(E.Verza,1987)

„ LIMBA este un instrument de comunicare elaborat de societate.
       Primele studii evidenţiază reperele care caracterizează creşterea şi dezvoltarea copiilor în
general, indiferent de limba pe care o vorbesc şi indiferent de cultura din care provin: gânguritul
din prima jumătate de an, rostirea primelor cuvinte între 8 şi 18 luni, combinaţii de cuvinte la
începutul celui de-al treilea an de viaţă şi construcţii gramaticale în jurul vârstei de 4-5 ani.
Regularitatea acestor achiziţii indiferent de limba maternă a copiilor conduc la ideea unui proces
de maturizare similar cu rostogolitul, mersul sprijinit şi mersul în picioare. Faptul că o asemenea
stadialitate este prezentă la toate culturile demonstrează că acele componente înnăscute ale
limbajului sunt foarte specifice. Elementele înnăscute ale limbajului sunt atât de specifice încât
copiii parcurg traseul normal al achiziţiei limbajului, chiar şi în condiţiile în care mediul în care
trăiesc nu le oferă modele de vorbire (Atkinson, Rita L., Atikinson, R.C., Smith, Bem, 2002, p.
418). Contextul lingvistic de stimulare în care copii cresc îi determină să acumuleze un limbaj,
deşi în acelaşi timp limbajul pare că poate fi învăţat sau însuşit 93 fără expunerea acestora la un
limbaj vorbit, gândindu-ne aici la copiii surzi din naştere sau la cei serios neglijaţi care nu
achiziţionează un limbaj verbal 'Limbajul, o forma specifica de activitate umana, realizat prin
intermediul limbii si al tuturor resurselor ei, asigura comunicarea intre oameni si intre copii de
gradinita. Forma de baza, naturala si concreta a limbajului este vorbirea, adica realizarea verbala
a procesului de comunicare. Vorbirea este unul din aspectele limbajului, cel mai important, este
forma concreta in care se manifesta limba. Vorbirea este deci actul de folosire individuala si
concreta a limbii, in cadrul procesului complex al limbajului.' (Lingvistica generala si comparata,
pag.56)

    Varsta prescolara are o deosebita importanta in dezvoltarea limbajului si ridicarea gandirii pe

trepte mai inalte de generalizare si abstractizare. In evolutia psihica a copiilor prescolari, o
pondere deosebita o are gandirea care este determinata de constituirea si utilizarea reprezentarilor
dar in buna masura de dezvoltarea limbajului.

            Insusindu-si limba, copilul dobandeste mijlocul prin care poate realiza comunicarea in
forme superioare cu cei din jur si poate sa cunoasca pe deplin realitatea obiectiva. Lipsa de
comunicare prin limbaj determina stagnarea in dezvoltarea personalitatii, modifica natura
relatiilor cu realitatea inconjuratoare, determina singularitatea copilului. Cu ajutorul limbajului
sunt formate si organizate sisteme in care sunt integrate cunostintele, ceea ce determina o
complicare a conditiilor interioare si de formare a personalitatii copilului.

            Emil Verza arata ca 'exista o relatie stransa intre limbaj, invatare si evolutia
personalitatii copilului, in sensul ca, in copilarie comunicarea verbala pune amprenta asupra
dezvoltarii psihice a omului, asupra capacitatii sale interioare,   intelectuale,  si personalitatii
sale fiind la randul sau, influentat de acesta.'

Particularitatile limbajului copilului depind de o serie de factori intelectuali si

extraintelectuali. Activitatea de comunicare prin intermediul diferitelor tipuri de activitati
didactice duce la dezvoltarea vorbirii care la randul sau, faciliteaza insusirea cunostintelor.
Dezvoltarea vorbirii copiilor  se realizeaza in conditiile intensificarii activitatii de
intercomunicare ale unui proces de formare, a unui proces de formare a limbajului interior, de
memorare verbala si activizare a vocabularului.

Copiii trebuie sa dobandeasca inca de la varsta prescolara capacitatea de a comunica cu

cei din jur, de a-si exprima in mod inteligibil impresiile, ideile, ceea ce va constitui o baza in
activitatea scolara si apoi in viata sociala de mai tarziu. Insusindu-si limba, copilul dobandeste
mijlocul prin care poate realiza comunicarea cu cei din jur in forme superioare, poate ajunge la
cunoasterea tot mai deplina a realitatii obiective. Pe masura ce isi insuseste vorbirea copilul
poate fi educat mai usor prin intermediul cuvantului ce contribuie la educrea lui intelectuala.
 Daca la inceputul vietii sale, pana la insusirea vorbirii copilul i-a contact cu mediul
inconjurator mai ales prin actiunea directa a mediului inconjurator exterior asupra organelor de
simt, la varsta prescolara, cand copilul incepe sa manuiasca limbajul, cunoasterea directa se
realizeaza la un nivel mai inalt fiind insotita de explicatiile, sublinierile si concluziile adultului.
Prin cuvant il invatam pe copil sa se straduiasca mintal, sa gaseasca un raspuns la intrebarile
adresate. In acest mod se contribuie la dezvoltarea concomitenta a gandirii si limbajului, la
cresterea capacitatilor de cunoastere, la largirea sferei de cunoastere, la dezvoltarea
vocabularului, la marirea posibilitatilor de exprimare.

Limbajul se dezvolta treptat, prezentand diferite particularitati ce trebuie sa constituie un

ghid in dezvoltarea gandirii copiilor. Semnificativ este faptul ca in procesul cunoasterii, limbajul
devine pentru copil un instrument de comunicare si exprimare a impresiilor traite, a gandurilor si
emotiilor, a dorintelor si intereselor, ca si un mijloc de dobandire a cunostintelor.

'Intrebarile numeroase pe care copilul le adreseaza adultului sublinieaza prezenta

intereselor cognitive primare, a elementelor gandirii cauzale, a dorintei de a cunoaste si
intelege fenomenele lumii inconjuratoare.'

La varsta prescolara limbajul capata noi valente si ii permite copilului sa realizeze relatii
cu adultii si cu ceilalti copii, sa-si organizeze activitatea psihica, sa-si exprime ideile si starile
interioare dar si sa inteleaga si sa acumulze informatii. Prin intermediul limbajului copilul isi
dezvlta propria experienta si mai cu seama invata din experienta altora. Din punct de vedere
psihologic, momentul important pentru dezvoltarea ulterioara a sistemului verbal il constituie
recunoasterea, intelegerea si pronuntarea primelor cuvinte de catre copil.

Folosind limba ca un mijloc puternic de educatie intelectuala, morala si estetica,

eductaoarea realizeaza instruirea si educarea copiilor, le dezvola vorbirea necesara in procesul de
comunicare, si de cunoastere a vietii inconjuratoare si in acelasi timp le perfectioenaza
exprimarea corectandu-le pronuntia, le imbogateste vocabularul si ii ajuta sa-si insuseasca in
mod practic structura gramaticala a limbii.
 Prescolaritatea este perioada unei proeminente si intensive receptivitati, mobilitati si
flexibilitati psihice, facand posibila dezvoltarea si perfectionarea limbajului ca o necesitate a
pregatirii copilului pentru scoala, pentru viata.

Formele limbajului

În evoluţia copilului perioada de până la 12 – 18 luni relevă o capacitate crescută de a

înţelege limbajul adultului, care se manifestă prin faptul că răspunde la comunicare sau cerinţe
simple, ceea ce dovedeşte apariţia limbajului pasiv. În construcţia lui un rol fundamental are
mama, în principal, care-şi verbalizează multe dintre acţiunile desfăşurate în prezenţa copilului,
modificându-şi vorbirea în sensul simplificării, folosirii unor construcţii familiare, elementare
(un veritabil jargon infantil) pe care copilul tinde şi este chiar încurajat să îl imite (papa este mai
uşor de reprodus decât cuvântul mâncare sau prânz). Treptat, prin imitaţie, copilul produce
primul cuvânt (pa-pa, ta-ta) din sunete repetitive şi, puternic încurajat de adult, îşi lărgeşte
competenţa lingvistică. De la cuvântul frază (holofrază) el articulează verb şi substantiv (Vreau
ursuleţ, mămica vine), pentru ca apoi să apară formele flexionare şi articolele (Uite un căţeluş!),
după care apar întrebările simple (ce ?, unde ?, când ?, cum ?, şi mai ales de ce ?), apoi se
introduc frazele simple din mai mult de o propoziţie (Eu am băut lapte, şi ursuleţul a băut lapte)
pentru ca în faza a cincea să apară propoziţiile legate prin elemente de relaţie şi subordonare
(Maia, care locuieşte acolo, merge la grădiniţa noastră). Dezvoltarea ulterioară a acestui limbaj
activ se face, după Brown, (cit. in. Hayes şi Orrell, 1997), prin îmbogăţirea continuă a
vocabularului. Limbajul activ are două modalităţi: oral şi scris. Atunci când semnalele sonore
sunt destinate altcuiva (au adresă), vorbim de limbajul extern, opusul lui fiind limbajul pentru
sine (autoadresat, asonor şi imperceptibil din afară) numit limbaj intern. Limbajul pasiv va
rămâne întotdeauna o bază a limbajului activ, deoarece are o sferă mai mare decât acesta, fiind
implicat în învăţarea limbilor străine, dar şi în citire, lectura funcţionând prin receptarea vizuală
şi înţelegerea mesajelor scrise.

Limbajul oral poate fi colocvial, dialogat sau monologat şi este limbajul de bază, prezent la toţi
subiecţii normali, prin intermediul lui constituindu-se citirea, scrierea şi limbajul intern. El se
desfăşoară într-o situaţie dată, presupune participarea unuia (dialog) sau mai multor interlocutori
(colocviu), are un pregnant caracter adresativ, beneficiază de o puternică susţinere expresivă. În
desfăşurarea limbajului dialogat există o alternarea a rolurilor de emiţător-receptor, ceea ce
antrenează pe rând participanţii. Fiind posibile completări şi reveniri, aceeaşi idee circulă prin
mai multe minţi, ceea ce duce la îmbogăţirea cunoaşterii prin comunicare. Prescurtările,
comutările de sens, folosirea unor sensuri aluzive sau contextuale, bazate şi pe patrimonii
comune de experienţă (repertorii comune) fac specificul acestui tip de comunicare. Forţa
considerabilă a limbajului dialogat rezidă din multitudinea resurselor paraverbale sau nonverbale
pe care acesta le mobilizează, din implicarea simultană a elementelor relevante cognitiv şi
afectiv.Acest tip de limbaj este viu, bogat, spontan, expresiv satisfăcând nevoi complexe ale
celor intraţi în dialog: nevoia de a se informa, de a persuada, de a prelua controlul, de a se
afirma, de a se clarifica etc.

Limbajul monologat presupune un auditoriu în faţa căruia vorbim, expunem o idee, iar
comunicarea trebuie atent pregătită în prealabil, pentru a avea cursivitate şi a transmite lucruri
valoroase, interesante. El presupune un efort de dedublare anticipativă (să te pui în mintea
auditoriului şi să anticipezi ecoul, dar şi problemele ce ar putea fi ridicate de acesta). Formă
predilectă a teatrului, monologul se construieşte după legea efectului, se bazează pe o dozare
atentă a mesajelor verbale şi neverbale, utilizează schema dialogului şi a conversaţiei prin aceea
că are un permanent fee.dback în reacţia mimică, pantomimică sau sonoră a publicului.
Presupunând elaborare prealabilă, coerenţă, corectitudine gramaticală, claritate, o atenţie mobilă,
pentru a citi reacţia publicului şi a ajusta rapid discursul, monologul este un examen greu de
trecut, căci el necesită exerciţiu, experienţă, simţ psihologic şi o anumită retorică. Când
monologul se desfăşoară în absenţa unui public, vorbim de solilocviu, prezent mai ales la copii,
înainte de apariţia limbajului intern, uneori la bătrâni, în anumite boli psihice sau la cei care îşi
pregătesc monologurile publice (actorii).

În limbajul colocvial sunt implicaţi mai mult de doi participanţi, comunicarea dintre ei făcându-
se în reţele de tipuri diferite (lanţ, triunghi, circular, radial, în furcă etc.) forma reţelei,
configuraţia ei în timp, fiind determinată de poziţia şi rolurile fiecărui membru din grup.
Limbajul scris apare odată cu începerea şcolarităţii, perfecţionându-se paralel cu aceasta, dar şi
mult timp după aceea. Este mult mai pretenţios decât cel oral, necesitând o perioadă lungă de
formare, asistată de persoane calificate (institutoare, profes orii de limba română şi limbi străine,
în special).

Nedispunând de contextul situaţional, de funcţiile de susţinere ale expresivităţii şi de

posibilitatea de a reveni pentru corecturi şi completări, limbajul scris este strict, normat
gramatical, este concis, sistematizat şi clar, pentru a facilita lectura (scrisul este descifrat cu mai
mult efort decât vorbirea). Fiind mai elaborat, mai pretenţios, limbajul scris pune mai bine în
evidenţă capacitatea de gândire a unei persoane, bogăţia interioară şi stilul său. Dacă limbajul
oral ţine cont de context şi de situaţie, cel scris ţine cont de destinaţia sa, în funcţie de care se
organizează, pentru a permite evidenţierea unor raţionamente riguroase, sisteme de cunoştinţe,
foarte indicativepentru nivelul de cultură şi de nivelul de inteligenţă al persoanei. Uneori
receptorul mesajului scris este necunoscut, vine dinspre viitor, de unde şi grija suplimentară
privind elaborarea sa („scripta manent”).

Limbajul intern este limbajul pentru sine, se dezvoltă din limbajul oral prin interiorizare, dar şi
prin maturizarea reprezentărilor asociate funcţiei simbolice, după 5–6 ani. Este asonor, centrat pe
înţelesuri, pe idei şi imagini, este extrem de condensat şi economic, deoarece substituie grupurile
de cuvinte prin imagini şi reduce succesivitatea la simultaneitatea, de unde marea sa viteză de
lucru. El reţine vârfurile de semnificaţie şi în special acţiunile sau calităţile esenţiale (este
puternic predicativ). Dezvoltat din limbajul oral şi scris, limbajul intern devine forul intim al
acestora, el proiectându-le, organizându-le şi coordonându-le din interior, de aceea el este
considerat rampă de lansare a limbajului extern. Interiorizarea sa face ca el să capete atributele
gândirii conceptuale: este centrat pe semnificaţie, foarte comprimat, rapid, tematizat, punând în
relaţie înţelesurile cu expresivitatea verbală, de unde marea sa importanţă. Vîgotski a considerat
că limbajul intern este un centru al întregului limbaj datorită constituind ecoul intern al vorbirii
şi scrierii celuilalt, el participă la ascultarea, înţelegereafuncţiilor multiple îndeplinite:
autoreglează activitatea psihică internă, efectuând operaţiile mintale prin care se constituieşi
interpretarea mesajelor recepţionate; cuplat cu imaginaţia elaborează proiectele anticipative ale
acţiunii voluntare sau aleraţionamentele (este implicat în textura intimă a ideilor); pregăteşte,
organizează şi lansează conduitele externe, şi cu atât mai mult limbajul vorbitintenţionalităţii;
sau scris.
Funcţii bazale ale limbajului

Ombredane (1951), citat de Popescu-Neveanu (1977) propune o ierarhie a funcţiilor limbajului

plecând de la cele mai primitive şi spontane spre formele mai elaborate şi mai tipic umane.
Funcţia afectivă a limbajului constă în exprimarea spontană sau semi-intenţionată a emoţiilor şi
a impulsurilor, sub forma intonaţiilor, a modificărilor de timbru, mimică şi gesticulaţie, până la
strigăt şi interjecţie, ca în stările de mare încărcătură emoţională. Este o funcţie a limbajului care
se legă de formele mai primitive de expresie, la care limbajul evoluat a adăugat nuanţe şi
modulări specifice. Prin acestea putem citi aspectele implicite ale comunicării, uneori mai greu
decodificabile decât cele explicite. Precizăm că orice comunicare implică, pe lângă mesajul
principal (cel mai adesea de natură informaţional-cognitivă) un conţinut afectiv, atunci când
intenţionăm să influenţăm conduita cuiva, să obţinem ceva, să declanşăm o schimbare de
conduită. Prin această funcţie apare o rezonanţă emoţional-afectivă între locutor şi interlocutor.
De aici derivă cu siguranţă funcţia persuasivă a limbajului, care presupune deliberat
convingerea, influenţarea sau modificarea comportamentului celuilalt. Este o funcţie ce intervine
în toate tipurile de tranzacţii umane ca un element important de convingere. În psihoterapie
sugestia foloseşte această permeabilizare afectivă creată prin limbaj pentru a genera o schimbare
de optică sau de atitudine a clientului. Hipnoza, de exemplu, nu poate fi înţeleasă şi utilizată în
afara conceptului de sugestie şi sugestibilitate. Componentele afectivă şi sugestivă a limbajului
sunt evidente de la vârste mici, apărând în interiorul relaţiei mamă-copil. Ambele sunt
evidenţiabile şi în cazul limbajelor foarte elaborate ale artei, unde componenta afectivă şi
cognitivă formează un aliaj pus în slujba exprimării inefabilului.

Funcţia ludică a limbajului apare de timpuriu în jocul copilului, care dezvoltă plăcerea de a fi
cauză acţionând nu numai asupra obiectelor, ci şi asupra cuvintelor care le ţin locul. Este larg
acceptat faptul că limbajul expresiv (cel pe care îl produce copilul efectiv) şi cel impresiv (cel pe
care acesta îl înţelege) au sfere extrem de diferite, ultimul fiind mult mai larg. Limbajul activ
(produs) se naşte efectiv din cel pasiv (înţeles). Funcţia ludică exprimă, pe de o parte, contribuţia
acumulărilor inconştiente în geneza limbajului infantil, şi, pe de altă parte, rolul elementelor
implicite ale cuvintelor implicate în acest proces (rima, aliteraţia, asonanţele etc.). La adult
jocurile de cuvinte, replica spirituală, plăcerile rafinate ale rebusismului, imaginile poetice vor
prelua de la vârsta copilăriei două caracteristici fundamentale: ideea de joc cu cuvintele şi
contribuţia sensurilor conotative, secundare, depozitate în inconştient, care oferă de multe ori o
combinatorică la distanţă, surprinzătoare prin marele ei potenţial de creativitate.
Funcţia reglatorie şi autoreglatorie rezultă din utilizarea limbajului într-un context situativ
specific, prin care acţiunea proprie sau a celorlalţi este planificată, condusă şi controlată prin
formule concise şi energice. Prin această funcţie, limbajul adaptează acţiunea la împrejurări,
modulând intensitatea eforturilor şi imprimându-le un anumit ritm, de unde caracterul său
evaluativ sau imperativ. Evaluativ, pentru că se compară acţiunea prezentă cu cea proiectată
anticipativ şi imperativ pentru că îmbracă forma ordinelor, îndemnurilor sau a aprobării-
dezaprobării. Acestea se pot referi la conduita proprie, dar şi la a celorlaţi. Când se referă la
conduita altora, limbajul este un eficace mijloc de intervenţie pentru a aplana conflicte, pentru a
schimba atitudinile celorlalţi şi a schimba percepţia de sine prin mai buna valorizare de către
membrii grupului.

Funcţia reprezentativă substituie obiectelor, fenomenelor sau relaţiilor formule verbale sau alte
categorii de semne. Dacă unii autori accentuează pe caracterul comunicativ şi pe cel expresiv al
limbajului, Piaget insistă pe caracterul reprezentativ al acestuia. Prin perfecţionarea sistemelor de
tratare a informaţiilor, subiectul îşi construieşte mai întâi imaginile mentale (reprezentările), apoi
simbolurile acestora (grafice, iconice, cifrice sau comportamentale), la sfârşit apărând semnele
(cuvintele), pe care se bazează de fapt limbajul. În accepţiunea lui Ombredane funcţia dialectică
a limbajului este aceea prin care el intervine în construirea şi analiza combinaţiilor simbolice,
forma cea mai elaborată fiind algebra. Spre deosebire de funcţia reprezentativă (predominant
imaginativă), funcţia dialectică este posibilă doar la sfârşitul stadiului operaţiilor formale, ceea ce
face posibile raţionamentele ipotetico- deductive, tipice cunoaşterii conceptuale, abstracte.
Elaborarea la nivel categorial a limbajului îşi pune amprenta asupra tuturor celorlalte funcţii, pe
care le dezvoltă şi rafinează. Esenţial acestei funcţii este că ea formulează, dar şi rezolvă
conflictele cognitive, contradicţiile logice, dând 95 coerenţă discursului raţional al ştiinţei. De
aceea această funcţie ar putea fi numită, mai simplu, funcţia cognitivă a limbajului. Există şi alte
funcţii ale limbajului.
Funcţiile esenţiale ale limbajului

A. Funcţia comunicativă

Funcţia comunicativă, de transmitere de informaţii este caracteristica cea mai importantă şi cea
mai specific umană a limbajului. Esenţialmente comunicarea pune în legătură (vezi figura de mai
sus) un emiţător (E) cu un receptor (R), care îşi transmit unul altuia informaţii sub forma unui
mesaj (M), folosind un canal de comunicare (C), pe care informaţia este codificată la emiţător şi
decodificată la receptor. Emiţătorul îşi formulează ideea, gândurile, stările afective, sub forma
mesajului care, pentru a putea trece prin canalul de comunicare, trebuie codificat într-un format
comun, cel puţin în parte. Aceasta presupune că repertoriul emiţătorului se suprapune parţial
peste cel al receptorului. Acest cod comun interiorizat este de obicei limba, împreună cu
mijloacele ei de expresie verbală (intonaţia, accentul, frazarea, adică expresivitatea paraverbală)
sau nonverbală (mimica, gesturile, mişcarea şi atitudinea corpului, organizarea spaţială a
comportamentului). Unităţile de informaţie ale mesajului transmis pe canalul de comunicare
declanşază funcţionarea organelor de simţ ale receptorului, care primeşte mesajul sub o formă
distorsionată. Din cauza pertubaţiilor sau a zgomotelor de pe canal, dar şi din cauza repertoriilor
care se pot suprapune prea puţin, decodificarea este şi ea doar parţial adecvată. Existând o
diferenţă între semnificaţia intenţionată de emiţător şi cea efectiv percepută de receptor este
nevoie de un proces de autoreglare a comunicării. Acesta este feedback-ul, prin care emiţătorul
îşi ajustează mesajele emise pentru a atinge principalul scop al comunicării, acela de a fi cât mai
bine înţeles. Comunicarea verbală presupune nu numai schimbul de informaţii codificate cu
ajutorul limbii, ci ea vehiculează în paralel şi conţinuturi emoţional-afective, cum ar fi acordul
sau dezacordul, acceptarea sau respingerea, concordanţa sau discordanţa opiniilor. Aceste
eleemente se reflectă în conduita celor care comunică şi trebuie şi ele decodificate. Comunicarea
verbală se bazează pe cel mai specific mijloc de transmitere a informaţiilor, limbajul, care nu
este doar un simplu mijloc de transmitere, ci şi un tip special de conduită care implică activităţi
foarte diverse: vorbire, ascultare, schimb de idei, reţinere, reproducere, traducere a mesajelor
sonore. Ea se subsumează conduitelor simbolice (desen, scris, limbaj, gesticulaţie). Cuvintele fac
posibilă nu numai comunicarea, ci şi dezvoltarea globală a intelectului uman, ele fiind locul unde
reprezentarea şi cogniţia fuzionează într-o dimensiune comună, cea semantică. În procesul
însuşirii limbajului se formează gândirea logică prin înţelegerea relaţiilor, a implicaţiilor, a
corelaţiilor pe care le conservă noţiunile, judecăţile şi raţionamentele, superpozabile cuvintelor,
propoziţiilor şi frazelor gramaticale.

B. Funcţia expresivă Aceasta se referă la măsura în care forma limbajului (sau expresia) se
adecvează, corespunde conţinutului comunicat. Expresivitatea transmite şi o atitudine a
subiectului faţă de ceea ce el comunică, dar şi faţă de interlocutor. Registrul expresiv al vorbirii
este de o inegalabilă complexitate, dintre elementele lui intensitatea, frecvenţa şi organizarea
temporală fiind fundamentale. Astfel, prin intonaţie, care este un fenomen sonor unitar,
intensitatea emisiei sonore, cuplată cu tonalitatea sunetului, imprimă mesajului o expresivitate
specifică. Aşa cum susţine Popescu-Neveanu (op. cit., p. 47), „intonaţia nu este numai un mijloc
de facilitare a 97 comunicării ci şi un mijloc de împlinire a ei”, „mijloacele expresive şi în primul
rând intonaţia alcătuind un cod specific limbajului oral”. Aceasta pentru că prin intonaţie
sensurile şi semnificaţiile mesajului pot fi variate, nuanţate sau schimbate complet. Un loc
important revine şi accentului, care scoate în evidenţă elementul cognitiv sau afectiv cel mai
relevant al mesajului. Organizarea temporală, tempoul sau ritmul individual al vorbirii sunt
importante elemente de expresivitate verbală. Expresivitatea vorbirii nu se rezumă doar la
mijloacele fonetice, ci are în vedere şi bogăţia vocabularului, gradul de adecvare la situaţie al
cuvintelor alese care, pe lângă semnificaţia de bază, au sensuri conotative care se precizează doar
în funcţie de context. Dintre mijloacele sintactice ale expresivităţii verbale lungimea propoziţiilor
sau a frazelor joacă un rol important în definirea stilului personal. În timp ce frazele scurte
imprimă dinamism şi claritate limbajului, cele lungi pot fi foarte adecvate atunci când se caută
exprimarea unei viziuni nuanţate şi de ansamblu asupra unei teorii sau probleme, sau atunci când
situaţia (sărbătoare, evocare festivă etc.) o impune. Suntem de acord cu opinia exprimată de
Popescu- Neveanu (1977): „orice combinaţie este posibilă, dar optimumul de expresivitate nu se
disociază de norma înţeleaptă a măsurii” (p. 55), ceea ce presupune ca ea să se desfăşoare cu
respectarea spiritului limbii. Expresivitatea comunicării fundamentează un capitol aparte al
acesteia, o zonă de întâlnire între afectivitate şi limbaj, comunicarea nonverbală, care
acompaniază, susţine şi întăreşte, dar uneori este în dezacord cu cea verbală. Codurile neverbale
nuanţează, facilitează şi contextualizează comunicarea verbală, fiind adevărate limbaje implicite,
care interferează cu mijloacele verbale explicite. În ordine ontogenetică, mimica este primul tip
de limbaj descifrat de copil, prin asocierea sa cu stările de satisfacere sau nonsatisfacere a unor
trebuinţe elementare. Unele dintre elementele acestui limbaj nonverbal au o codificare socială
mai strictă, altele mai elastică şi mai puţin specifică.

ETAPELE DEZVOLTĂRII LIMBAJULUI

1. Lalaţiunea – Pregătirea prelingvistică Între 3 şi 6 luni copilul începe să producă sunete

asemănătoare silabelor. Debutează perioada gânguritului, în care copilul îşi va exersa capacităţile
de expresie cu o bucurie din ce în ce mai clară timp de aproape un an şi jumătate. Chiar şi după
pronunţarea primelor cuvinte, lalaţiunea continuă, ceea ce sugerează cercetătorilor faptul că
această etapă este una importantă, de pregătire a producerii limbajului. De asemenea, evidenţele
referitoare la lalaţiunea copiilor surzi proveniţi din părinţi cu surditate, arată că aceasta este cu
siguranţă o etapă importantă în deprinderea limbajului (A. Birch, 2002, p. 153). Pe de altă parte,
progresul lalaţiunii la copil este dependent de abilitatea de a auzi sau de a produce sunete a
copilului. Observaţiile asupra lalaţiunii au arătat că spre vârsta de 7/8 luni, cam înainte de
producerea primelor cuvinte, lalaţiunea conţine sunete din limba vorbită a maturilor, lucru care
nu se petrece decât mult mai târziu în cazul copiilor cu deficienţe de auz. În cazul copiilor cu
surditate totală, lala- ţiunea pare să nu capete această apropiere de limba vorbită. Ceea ce pare
destul de sigur este faptul că se produce (la copii fără deficienţe) o maturare continuă a lalaţiunii,
iar dezvoltarea fonetică a gânguritului păstrează un patern universal (Berk, Laura, E., 1989, p.
375).

2. Dezvoltarea fonologică Cronologia dezvoltării fonologice indică faptul că unele foneme apar
puţin mai târziu ca altele, cu precădere consoanele constrictive (s, z, f, j, l, r etc.), chiar dacă
copilul le discriminează cu mult timp înainte, articularea lor este mai dificilă. Pronunţia corectă
este un proces complicat, care depinde de capacitatea copilului de a controla aparatul
fonoarticulator, de continua îmbunătăţire a capacităţii de a urmări secvenţe fonologice complexe,
de capacitatea de a-şi monitoriza şi corecta producţiile eronate pentru a fi cât mai aproape de
vorbirea adultă. Între 1 şi 4 ani, copiii fac un remarcabil progres în acest sens. De la faza
lalaţiunii la vorbirea propriu-zisă, comportamentul copilului se află într-un continuu efort de
încercare şi eroare în pronunţarea cuvintelor, iar rezultatele se descriu în aceeaşi manieră, unele
cuvinte sunt pronunţate cu o surprinzătoare acurateţe faţă de altele care suferă unele
„transformări”. Joaca cu sunetele poate fi considerată o perioadă în sine, ea produce o mare
bucurie copilului şi este de fapt momentul unui continuu exerciţiu al capacităţilor sale
fonologice. În această perioadă apare jargonul extins, care derivă din lalaţiune şi cuprinde
cuvinte ale limbii vorbite în jurul copilului, dublate de o mimică dedicată, totul pe un fond clar al
intenţionalităţii comunicării (Menyuk, Menn, &Silber, 1986). Pronunţia copiilor se
îmbunătăţeşte simţitor în perioada preşcolară ca urmare a maturării aparatului fonoarticulator şi a
exerciţiilor active ale copilului. La intrarea în şcoală, pronunţia copilului este aproape corectă în
cele mai multe cazuri.

3. Dezvoltarea codului lingvistic cuprinde :

– dezvoltare semantică;

– dezvoltarea sintactică.

Dezvoltarea semantică presupune realizarea corespondenţei între concept şi eticheta verbală.

Copiii sunt angajaţi într-un efort cognitiv considerabil, constând în conectarea conceptelor cu
etichetele lor verbale după o foarte scurtă familiarizare cu înţelesul acestora. Ordinea achiziţiilor
verbale arată o conexiune importantă între dezvoltarea cognitivă şi creşterea vocabularului. Ca
urmare, obiectele sunt printre primele etichetate verbale, în timp ce acţiunile şi atributele
persoanelor sau obiectelor ajung mai târziu să fie numite.

Dezvoltarea sintactică priveşte achiziţiile vorbirii corecte din punct de vedere gramatical. Primul
episod al acestei dezvoltări este stadiul cuvântului frază sau propoziţie, cel al holofrazelor.
Cercetătorii care susţin existenţa acestui moment ca fiind distinct în dezvoltarea limbajului
consideră că fraza-cuvânt transmite un înţeles de sine stătător. Acest cuvânt-frază este de cele
mai multe ori însoţit de o mimică aferentă şi de o anume intonaţie. Alţi cercetători (Bloom, 1973)
resping ideea cuvântului-frază, argumentând prin lipsa elementelor de sintaxa din repertoriul
copilului. Primele cuvinte combinate în propoziţii sunt în consecinţă primul pas spre sintaxă.
Vorbirea telegrafică, concisă şi eliptică este cea a propoziţiilor de tipul „tata sus”, „masina
merge”, „mama apa”, unde lipsesc articolul, verbul şi/sau alte elemente ale construcţiei
gramaticale. Exerciţiul propozi- ţiilor din două cuvinte este avanpremiera gramaticală, căci
copilul pare să încerce să descifreze formula de aşezare a cuvintelor. Lângă acelaşi subiect
„mama”, el ştie acum să aşeze o mulţime de cuvinte producând alte propoziţii. Vorbirea
complexă apare între 2 şi 3 ani, prin apariţia propoziţiilor simple. Printr-un Studiu Intercultural,
s-a demonstrat că propoziţia de tipul substantiv+verb+atribut, caracteristică pentru limba
engleză, nu este tipică pentru toate limbile. (Maratsos, 1983), copiii folosind ordinea cuvintelor
caracteristică pentru limba la care sunt expuşi în mediu.

4. Dezvoltarea capacităţilor metalingvistice apare relativ târziu la copii şi se referă la capacitatea

de a privi dinafară şi de a reflecta asupra limbajului ca sistem. Această capacitate presupune
cunoaşterea explicită a limbajului la diferite niveluri, respectiv la nivel fonetic (de exemplu,
despărţirea în silabe), la nivel semantic (înţelegerea sinonimiei), la nivel sintactic (judecăţile
gramaticale), deşi copilul devine capabil de a enunţa propoziţii simple înainte de a le putea
evalua corectitudinea gramaticală. Activitatea metalingvistică este asociată activităţii şcolare şi
se exersează în acest context.

CADRUL TEORETIC GENERAL PRIVIND DEZVOLTAREA LIMBAJULUI

DEBUTUL COMPETENŢELOR DE COMUNICARE LA COPIL Cercetările pun în evidenţă o

competenţă de comunicare timpurie a copiilor care pare a fi pregătită biologic. Comunicarea ca
schimb de informaţii de manieră verbală sau nonverbală face ca expresia verbală să fie doar una
din componentele comunicării. Primele încercări de comunicare ale copilului sunt de natură
nonverbală şi se produc în secvenţe interactive între copil şi un adult (Tourrette şi Guideti, 2002,
p. 64). Componentele interactive sunt social orientate şi reciproc adresate. De foarte timpuriu,
copiii pot iniţia interacţiunea cu adultul prin contact ochi în ochi şi la fel o pot încheia prin
evitarea privirii. Încă de la 4 luni, copiii urmăresc traseul privirii mamei şi foarte repede
transformă comportamentul de observare în comportament preverbal de comunicare. Mama şi
copilul sunt uniţi de foarte devreme într-un comportament comun sau împărtăşit de comunicare,
demonstrat de desele comentarii verbale ale mamei privind ceea ce copilul observă (Bruner,
1977). Comportamentul preverbal este eşafodajul pe care se clădeşte comportamentul lingvistic.
Comunicarea preverbală se bazează printre altele pe receptivitatea copiilor la sunetele vocii
umane. Cercetările au pus în evidenţă faptul că sugarii sunt capabili de a diferenţia între sunetele
limbii vorbite mult mai bine decât adulţii. Există ipoteza conform căreia această abilitate este cea
care ajută la spargerea codului lingvistic al limbii vorbite în preajma lor (Berk, Laura, E., 1989,
p. 374). Cu timpul, în jurul vârstei de 10/11 luni, această abilitate se diminuează pe măsură ce
copilul este axat pe producerea limbajului. Dar producerea limbajului nu arată o imagine
completă a ceea ce poate copilul în zona comunicării şi a limbajului. Majoritatea studiilor privind
limbajul se axează pe ceea ce produce copilul de la sunete până la cuvinte. Este însă necesară o
distincţie între ceea ce copiii înţeleg din limbaj (comprehensiune) şi ceea ce copii produc
(limbajul pe care ei îl folosesc). Cercetările au demonstrat (Goldin-Meadow, Seligman, 1976)
diferenţa între masa vocabularului folosit de copii şi cel înţeles de aceştia, respectiv, copiii
înţeleg semnificaţia unui cuvânt mult înainte de a fi capabili să-l şi pronunţe sau utilizeze.
Deoarece producerea cuvintelor este mult mai dificilă şi mai complexă, eşecul în a produce
cuvinte nu demonstrează lipsa înţelegerii cuvântului. Copiii pot răspunde unor instrucţiuni
complicate ca de exemplu: „Adu-mi jucăria”, „Pune jucăria pe masă”, mult înainte de a fi
capabili să construiască singuri propoziţiile respective sau chiar înainte de a pronunţa acele
cuvinte fie şi separat. Aceasta atrage atenţia în evaluarea competenţelor de limbaj ale copilului să
fie luate în consideraţie ambele aspecte, atât cel al producerii limbajului, cât şi cel al
comprehensiunii care poate 99 cuprinde decalaje foarte mari la unii copii care manifestă în mod
spontan o mai mare rezervă sau precauţie în a pronunţa cuvinte.

DEZVOLTAREA LIMBAJULUI La începutul acestei perioade, către vârsta de 3 ani, limbajul

este în plină expansiune şi au loc progresele spectaculoase privind construcţia frazei. Dacă
dezvoltarea fonologică este aproape încheiată, 109 vocabularul va creşte exponenţial şi se va
dezvolta sintaxa, devenind din ce în ce mai complexă. Importante pentru învăţarea limbajului
sunt cel puţin trei secvenţe de dezvoltare interdependente: dezvoltarea cognitivă (capacitatea de a
recunoaşte, identifica, discrimina şi manipula), dezvoltarea capacităţii de a discrimina şi înţelege
vorbirea pe care o aude de la ceilalţi din apropiere şi dezvoltarea abilităţii de a produce sunete şi
succesiuni de sunete ale vorbirii care corespund din ce în ce mai exact structurilor vorbirii
adulţilor (Carroll, 1979, p. 47). Se dezvoltă latura fonetică a limbajului, deşi, datorită unor
particularităţi ale aparatului fonator, ale analizatorului verbo-motor şi ale celui auditiv, pronunţia
nu este încă perfectă. Sunt posibile omisiuni (când este vorba de mai multe consoane alăturate),
substituiri („loc” în loc de „joc” său „sase” în loc de „şase”), inversiuni de sunete (se referă la
schimbarea ordini fonemelor din cuvinte: „pentru” în loc de „pentru”) (Golu, Verza, Zlate, 1993,
p. 87). La intrarea în şcoală, copiii pronunţă aproape toate sunetele, erorile fiind din ce în ce mai
rare. Volumul vocabularului creşte de la un vocabular mediu de 700-800 de cuvinte la 3 ani, la
1.000 de cuvinte, la 4 ani, până la 2.500 de cuvinte, la 6 ani (W. Stern), şi creşte preponderenţa
vocabularului activ faţă de cel pasiv. Din punctul de vedere al dezvoltării codului lingvistic se
arată că acum limbajul copilului se îmbogăţeşte nu numai cu substantive, ci şi cu verbe,
adjective, pronume. Utilizarea corectă a diferitelor elemente ale frazei are loc progresiv.
Pronumele personale şi posesive sunt cele care facilitează dialogul, ele sunt achiziţionate între 2
şi 4 ani, mai întâi în forma lor de singular şi abia apoi în forma de plural, către vârsta de 5 ani.
Primele sunt achiziţionate prepoziţiile şi adverbele ce exprimă posesiunea, apoi, către vârsta de
3-4 ani, cele de loc, iar cele de timp par să fie ultimele achiziţii, între 4 şi 5 ani (Tourrette şi
Guidetti, 2002, p. 102). Tatiana Slama Cazacu evidenţiază că în utilizarea verbelor se fixează
mai întâi timpul prezent, contaminând celelalte timpuri verbale construite mai târziu, mai ales
perfectul compus care este la început format după structura prezentului. Pe parcursul perioadei,
copiii folosesc din ce în ce mai corect acordul gramatical al cazurilor şi timpurile verbale.
Privitor la intonaţie, copilul o foloseşte chiar din primii ani, pentru a da frazei sensul interogativ,
afirmativ sau imperativ. Intonaţia ascendentă sugerează o întrebare, cea descendentă un ordin, iar
o 110 intonaţie egală una informativă. Negarea este exprimată, de asemenea, devreme, prin
cuvinte, iar de la 4 ani, integrează negaţia în enunţ. Exprimarea interogaţiei se perfecţionează
prin achiziţia pronumelor şi adjectivelor interogative, iar spre vârsta de 6/7 ani se deprinde
vorbirea indirectă. Între 3 şi 6 ani, copilul produce fraze din ce în ce mai complexe, începe cu
cele construite prin juxtapunere, apoi este achiziţionată subordonarea propoziţiilor şi, în final,
deprinderea folosirii circumstanţialelor (Tourrette şi Guidetti, 2002, p. 102). Sintetic spus, pentru
această perioadă, indicii dezvoltării normale minimale a limbajului sunt: • 3 ani şi 6 luni –
copilul este capabil să redea până la 2 strofe; • 4 ani – este uzuală folosirea pluralului în vorbirea
curentă şi a pronumelui („eu”, „tu”, „noi”, „voi”); • 5 ani – sunt folosite cel puţin două adverbe
de timp („azi”, „mâine”); – este capabil să relateze despre 3 imagini cu detalii; • 5 ani şi 6 luni –
foloseşte 3 adverbe de timp („ieri”, „azi”, „mâine”); – recită poezii lungi cu intonaţie • 6 ani – 3
adverbe folosite corect; – relatează despre 3 imagini; – recunoaşte corect 3, 4 litere. Până spre
vârsta de 5 ani se dezvoltă şi limbajul intern. Limbajul intern este un limbaj interior, structurat pe
baza mecanismelor vorbirii sonore, cuprinde componente auditive şi vizuale, kinestezice, precum
şi componente eferente motorii. Vorbirea interioară are o funcţie cognitivă, dar şi de reglaj (Ana
Tucicov-Bogdan, 1973 p. 266). Dezvoltarea limbajului intern se face prin eliberarea vorbirii de
legătura ei nemijlocită cu acţiunea concretă. La început, limbajul intern este mai puţin
automatizat, restrângerea lui are loc în consecinţa activităţii şcolare. Concomitent cu dezvoltarea
limbajului are loc şi dezvoltarea celor mai importante funcţii ale sale, şi anume: funcţia de
comunicare, de fixare a experienţei cognitive şi de organizare a activităţii (Ursula Şchiopu, 1963,
p. 240). Privitor la funcţia de comunicare a limbajului, au puse în evidenţă conduite precoce de
comunicare (Tatiana Slama-Cazacu, 1966). Observaţiile arată construirea timpurie a
competenţelor de comunicare prin limbaj, iar concluziile cercetătoarei se referă la exersarea
precoce a funcţiei de comunicare a limbajului şi la faptul că 111 formele de comunicare se
modifică o dată cu vârsta, în măsura în care ele sunt tributare cunoştinţelor, motivaţiilor,
obiectivelor, care sunt, de asemenea, în dezvoltare. Deşi monologul este extins în această
perioadă, el nu reflectă, în concepţia cercetătoarei, egocentrismul, ci este o premisă a unui limbaj
interiorizat, pregătind activitatea socială ulterioară. Examinarea mimicii şi gesturilor copilului
indică utilizarea acestora în scopul exprimării dorinţelor, cunoştinţelor şi nevoilor. Cuvintele cu
predominanţă afectivă sunt emise în acelaşi scop, şi anume, a atrage atenţia asupra să, a se face
ascultat, a convinge. Cu toate acestea, conţinutul informativ este sărac, argumentarea apare ca
fiind aproape inexistentă, iar marea mobilitate a temelor abordate de către copil antrenează o
structură laxă a dialogului, care se caracterizează prin fraze întrerupte şi producţii eliptice.
Aceste inconveniente sunt surmontate prin mimică, intonaţie şi gesturi, care precizează
întoarcerea constantă la context. Concluziile sunt că foarte devreme (cercetările au fost făcute pe
un lot de 360 de copii, cu vârste între aproape 2 ani şi până la 6 ani) copiii simt nevoia de a vorbi
pentru ceilalţi, de a intra în relaţie cu ceilalţi prin limbaj, de a utiliza limbajul pentru a comunica
gândurile proprii şi chiar de a folosi limbajul pentru a coopera.
 Cea mai mare bucurie a parintilor este aceea de a-si vedea copiii sanatosi, cu “vorbirea si
scrierea frumos curgatoare si limpede ca cristalul” asa cum a gandit si marele Ion Creanga, cel
care s-a daruit copiilor ca nimeni altul.

            Dezvoltarea limbajului si asimilarea limbii materne nu trebuie privita ca o sarcina ce

revine numai limbii romane si activitatilor incluse in acest obiect de studiu. Atat latura lexicala,
semantica, cat si cea gramaticala se realizeaza prin intermediul tutuor activitatilor si factorilor
adiacenti procesului instructiv-educativ.

            Pornind de la acest considerent, trebuie subliniat faptul ca limba vorbita in situatii

obisnuite de viata trebuie sa fie conform regulilor limbii culte.

            In cadrul acestei preocupari, autoarea isi propune sa vina in sprijinul muncii
educatoarelor cu modele didactice si indrumari metodice axate pe unele aspecte esentiale ale
acestui vast si complex domeniu de activitate.

In realizarea lucrarii de fata autoarea a avut in vedere necesitatea apofundarii elementelor

teoretice metodologice ce formeaza si orienteaza munca instructiv educativa.

Autoarea realizeaza in aceasta lucrare imbinarea aspectului de cunoastere – validata

stiintific cu cel de actiune practica directa.

O serie de idei, teze si principii psihopedagogice avansate in studiile cu caracter teoretic,

sunt materializate in instrumente de lucru pentru dezvoltarea vorbirii copiilor, pentru integrarea
lor in activitati cu caracter complex, pentru a le crea nevoia de a se exprima prin cel mai precis
mod de expresie, limbajul verbal.

Autoarea a considerat ca prin mijloacele de realizare a activitatilor de educatie a

limbajului (povestiri, memorizari, jocuri didactice) se poate ajunge la dezvoltarea, precizarea si
activizarea vocabularului, la dezvoltarea si educarea spiritului de observatie, a fanteziei si
imaginatiei creatoare, atat de necesare in activitatea scolara, in viata.

           

Rolul si importanta limbajului

in formarea personalitatii umane

            'Limbajul, o forma specifica de activitate umana, realizat prin intermediul limbii si al

tuturor resurselor ei, asigura comunicarea intre oameni si intre copii de gradinita. Forma de
baza, naturala si concreta a limbajului este vorbirea, adica realizarea verbala a procesului de
comunicare. Vorbirea este unul din aspectele limbajului, cel mai important, este forma concreta
in care se manifesta limba. Vorbirea este deci actul de folosire individuala si concreta a limbii,
in cadrul procesului complex al limbajului.' (Lingvistica generala si comparata, pag.56)

            Atat limba, cat si vorbirea au caracter social, cu  deosebire ca, in procesul comunicarii,
vorbirea capata o forma individuala. Limba presupune vorbirea si invers.

            Procesul vorbirii are o baza sociala, pentru ca vizeaza, in primul rand, intelegerea
interumana. Problema functiilor este de prima importanta la definirea esentei limbii.

            Functiunea principala si specifica limbii, destinatia ei in societate este aceea de a servi ca

mijloc de comunicare.

            Legata de comunicare este si functia dominatica; limba  serveste ca instrument al

gandirii, al exprimarii, obiectivizarii, exteriorizarii ideilor.

            O alta functie a limbii este cea expresiva. Vorbitul comunica nu numai o idee, un gand, ci
si anumite informatii cu privire la propria persoana; recurgand pentru aceasta indeosebi la
intonatie, apoi la procedeele morfologice, sintaxei si lexicului.

            'Limba este mijlocul universal de exprimare si transmitere a ideilor si sentimentelor, la

indemana tuturor vorbitorilor' (Lingvistica generala si comparata, pag.59).

            In anii petrecuti de copil la gradinita, sub influenta procesului de invatamant la care
participa copilul, are loc o asimilare rapida a diferitelor aspecte ale limbii; dezvoltandu-se astfel
noi functii si forme a limbajului. Aici copilul vorbeste mai mult cu alti copii despre ceea ce a
vazut, a auzit, a facut, a gandit. In acest fel trece treptat de la limbajul situativ la limbajul
contextual (de comunicare, care are un rol preponderent fata de primul), iar pe masura ce copilul
exploreaza lumea inconjuratoare, el depaseste tot mai mult limitele experientei desprinzandu-se
de influenta momentului prezent.

            Dezvoltarea vorbirii si invatarea corecta a limbajului constituie o preocupare permanenta

din partea educatoarelor.

            In gradinita, parcurgand cele patru grupe, copiii dobandesc un bagaj de cunostinte, iar
vorbirea devine mai bogata, mai clara, mai corecta, asigurand dezvoltarea intensa a gandirii.

            Astfel, intreaga exprienta instructiv-educativa din gradinita atesta posibilitatea si utilitatea

cultivarii limbajului oral, in stransa legatura cu dezvoltarea vorbirii, efectuandu-se exercitii de
pronuntie si de exprimare.

            Accentul principal in aceasta privinta este pus pe activitatile de comunicare, pe dialogul

liber, pe formarea deprinderilor de exprimare ordonata a gandurilor, de insusirea treptata a
structurii gramaticale a limbii.

            Pentru a favoriza educarea conduitei verbale a prescolarilor este necesar ca activitatea

educativa sa fie facuta in asa fel incat acestia sa fie stimulati sa participe in mod activ la
activitati, atat verbal cat si mental. Luand in consideratie complexitatea actului pedagogic de
cultivare a limbii si limbajului prin procesul de invatamant, este necesar sa exemplificam, cu
obiectivele la care ne-am orientat, activitatea de imbogatire a vocabularului si de formare a unei
conduite verbale a copiilor prescolari.

Aceste obiective sunt:

 perceperea si pronuntarea clara a tuturor sunetelor si a grupurilor de sunete ale limbii

romane, integrate in cuvinte;
 sporirea zestrei lexicale si activizarea noilor achizitii;
 plasticizarea exprimarii prin selectii sinonimice, grupari antonimice si diferentieri
omonimice;
 folosirea cuvintelor si expresiilor invatate, in mod creator, in imbinari si combinatii
personale;
 cultivarea deprinderii de folosire corecta a limbii romane.

Consideram ca este necesar sa facem precizarea ca dezvoltarea limbajului si asimilarea

limbii materne nu trebuie privita ca o sarcina ce revine numai limbii romane, ci si activitatilor
incluse in acest obiect de studiu.

Atat latura lexicala, cat si latura semantica si cea gramaticala se realizeaza prin
intermediul tuturor activitatilor si factorilor adiacenti procesului instructiv-educativ.
 Pornind de la acest considerent, trebuie sa subliniem ca limba vorbita in situatii obisnuite
de viata trebuie sa fie conform regulilor limbii culte. In afara acestei cerinte fundamentale,
exista, in planul de invatamant, activitati care sprijina in mod direct dezvoltarea limbajului si
imbogatirea vocabularului.

Obiectivele stabilite pentru fiecare activitate indica metoda de baza, caile si modalitatile
care pot fi folosite.

Evident aceste delimitari, nu trebuie luate la modul absolut. De regula, in cadrul aceleiasi
activitati, unele metode alterneaza din considerente bine cunoscute. Astfel, se stie, ca observarea
unor obiecte sau lectura dupa imagini sunt corelate cu convorbirea. Una din activitatile prin care
se imbogateste si se activizeaza vocabularul este observarea. Cu ajutorul ei prescolarul isi
formeaza unele reprezentari despre obiectele si fenomenele lumii obiective, cu insusirea lor cu
relatiile in care se afla; verbalizeaza rezultatele observarii, se exprima in termeni adecvati
continutului cognitiv, isi fixeaza in vocabular o terminologie specifica.

Activitatile de memorizare au ca obiective dominante atat dezvoltarea capacitatii de

memorare a unor continuturi informationale cat si a unor structuri lexicale si gramaticale
specifice.

Convorbirile sunt activitati care vizeaza formarea capacitatii de participare la dialogul

limitat de doua persoane, apoi multiplicat, iar jocurile didactice au ca obiectiv evaluarea
progresului copiilor in achizitiile lexicale.

Activitatile care urmaresc, cu precadere, formarea capacitatilor de audiere, reproducerea

unui continut de idei, dupa o expunere libera sau dupa o lectura, sunt povestirile.

Educatoarei ii  revine rolul de a sugera copiilor, in raport cu varsta lor, acele activitati
care sa capteze interesul acestora, sa le trezeasca nevoia de a se exprima prin cel mai precis mod
de expresie, limbajul verbal. Copiii sunt avizi de cuvinte, sonoritatile ii amuza, insa ei cantaresc
rolul acestora.

Problema limbajului la varsta prescolara a facut obiectul a numeroase studii si cercetari

care au reliefat importanta lui in procesul comunicarii copilului cu persoanele din jur, in
activitatea de cunoastere, in dezvoltarea proceselor psihice, precum si in dezvoltarea vorbirii
reproductive in procesul comunicarii cu cei din jur, in asa fel incat copilul sa-si exprime cu
usurinta dorintele, impresiile, gandurile, sa redea in mod inteligibil, cursiv si logic o poveste, un
basm cunoscut, o intamplare sau un fapt trait, auzit la altii sau imaginat de el.

In cadrul activitatilor de educatie a limbajului, in cei 3-4 ani de gradinita, are loc o
dezvoltare si perfectionare a limbajului sub aspect fonetic, lexical si gramatical.
 Perfectionarea limbajului copiilor de varsta prescolara reprezinta o importanta deosebita,
atat pentru integraea copiilor in scoala, cat si pentru dezvoltarea intregii personalitati.

Folosind limba ca mijloc de educatie: intelectuala, morala, estetica, educatoarea le

dezvolta vorbirea necesara in procesul de comunicare si de cunoastere a vietii inconjuratoare si
in acelasi timp le perfectioneaza exprimarea, corecteaza pronuntia, imbogateste vocabularul si
ajuta pe copii sa-si  insuseasca in mod practic structura gramaticala a limbii romane. Limba este
mijloc de pastrare si transmitere a tezaurului stiintei si culturii, este 'intaiul mare poem al unui
popor' cum spunea Lucian Blaga.

'Ca fenomen social, limba nu este statica, imobila, ea se dezvolta, se imbogateste si se

complica   nu numai din punct de vedere al structurii lexicale si gramaticale dar si al sensului si
semnificatiei sale, manifestandu-se ca un sistem deschis multiplelor influente ce actioneaza in
dezvoltarea sa.'

Limba este 'tezaurul cel mai de pret pe care il mostenesc copiii de la parinti, depozitul
cel mai sacru lasat de generatiile trecute si care trebuie sa fie pastrat cu sfintenie de generatiile
care-l primesc. Ea este cartea de noblete, testimoniu de nationalitate al unui neam.'

Particularitatile psiho-fizice ale limbajului la varsta prescolara

            Limbajul reprezinta principalul instrument de formare si informare a omului. Fara comunicarea

verbala nu s-ar fi putut acumula si generaliza experienta scolara; nu s-ar fi putut dezvolta diferite forme
ale constiintei sociale (arta, stiinta).

            'Limbajul comunica experienta social-umana, astfel ca, odata cu insusirea vorbirii se asimileaza si
esenta celor concentrate si conservate prin notiunile ajunse la un anumit nivel de uzanta sociala,
devenind astfel componente ale procesului individual de gandire.'

            Varsta prescolara are o deosebita importanta in dezvoltarea limbajului si ridicarea gandirii pe

trepte mai inalte de generalizare si abstractizare. Se stie ca in evolutia psihica a copiilor prescolari, o
pondere deosebita o are gandirea care este determinata de constituirea si utilizarea reprezentarilor dar in
buna masura de dezvoltarea limbajului.

In literatura psihologica, limbajul este definit 'drept o forma specific umana, care consta in
esenta in folosirea limbajului in procesul de comunicare si gandire.'

            Insusindu-si limba, copilul dobandeste mijlocul prin care poate realiza comunicarea in forme
superioare cu cei din jur si poate sa cunoasca pe deplin realitatea obiectiva. Lipsa de comunicare prin
limbaj determina stagnarea in dezvoltarea personalitatii, modifica natura relatiilor cu realitatea
inconjuratoare, determina singularitatea copilului. Cu ajutorul limbajului sunt formate si organizate
sisteme in care sunt integrate cunostintele, ceea ce determina o complicare a conditiilor interioare si de
formare a personalitatii copilului.
            Emil Verza arata ca 'exista o relatie stransa intre limbaj, invatare si evolutia personalitatii
copilului, in sensul ca, in copilarie comunicarea verbala pune amprenta asupra dezvoltarii psihice a
omului, asupra capacitatii sale interioare,   intelectuale,   si personalitatii sale fiind la randul sau,
influentat de acesta.'

Particularitatile limbajului copilului depind de o serie de factori intelectuali si extraintelectuali.

Activitatea de comunicare prin intermediul diferitelor tipuri de activitati didactice duce la dezvoltarea
vorbirii care la randul sau, faciliteaza insusirea cunostintelor. Dezvoltarea vorbirii copiilor  se realizeaza in
conditiile intensificarii activitatii de intercomunicare ale unui proces de formare, a unui proces de formare
a limbajului interior, de memorare verbala si activizare a vocabularului.

Limbajul copiilor se dezvolta substantial sub influenta adultilor cu care stabileste relatii de
comunicare din ce in ce mai complexe. Apariti limbajului interior face ca raspunsurile pe care le
formuleaza copilul sa fie rezultatul unei formulari anterioare ale gandirii anticipate.

In dezvoltarea limbajului, insusirea structurii gramaticale a limbii reprezinta o conditie esentiala

realizata prin activitatile din gradinita. Caracteristicile varstei prescolare sublinieaza faptul ca, desi
anumite particularitati de varsta egate de pronuntarea sunetelor dispar, apar alte dificultati odata cu
dezvoltarea posibilitatilor de formare a propozitiilor.

Copiii trebuie sa dobandeasca inca de la varsta prescolara capacitatea de a comunica cu cei din
jur, de a-si exprima in mod inteligibil impresiile, ideile, ceea ce va constitui o baza in activitatea scolara si
apoi in viata sociala de mai tarziu. Insusindu-si limba, copilul dobandeste mijlocul prin care poate realiza
comunicarea cu cei din jur in forme superioare, poate ajunge la cunoasterea tot mai deplina a realitatii
obiective. Pe masura ce isi insuseste vorbirea copilul poate fi educat mai usor prin intermediul cuvantului
ce contribuie la educrea lui intelectuala.

Daca la inceputul vietii sale, pana la insusirea vorbirii copilul i-a contact cu mediul inconjurator
mai ales prin actiunea directa a mediului inconjurator exterior asupra organelor de simt, la varta
prescolara, cand copilul incepe sa manuiasca limbajul, cunoasterea directa se realizeaza la un nivel mai
inalt fiind insotita de explicatiile, sublinierile si concluziile adultului. Prin cuvant il invatam pe copil sa se
straduiasca mintal, sa gaseasca un raspuns la intrebarile adresate. In acest mod se contribuie la
dezvoltarea concomitenta a gandirii si limbajului, la cresterea capacitatilor de cunoastere, la largirea
sferei de cunoastere, la dezvoltarea vocabularului, la marirea posibilitatilor de exprimare.

Limbajul se dezvolta treptat, prezentand diferite particularitati ce trebuie sa constituie un ghid in

dezvoltarea gandirii copiilor. Semnificativ este faptul ca in procesul cunoasterii, limbajul devine pentru
copil un instrument de comunicare si exprimare a impresiilor traite, a gandurilor si emotiilor, a dorintelor
si intereselor, ca si un mijloc de dobandire a cunostintelor.

'Intrebarile numeroase pe care copilul de adreseaza adultului sublinieaza prezenta intereselor

cognitive primare, a elementelor gandirii cauzale, a dorintei de a cunoaste si intelege fenomenele lumii
inconjuratoare.'
 La varsta prescolara limbajul capata noi valente si ii promite copilului sa realizeze relatii cu adultii
si cu ceilalti copii, sa-si organizeze activitatea psihica, sa-si exprime ideile si starile interioare dar si sa
inteleaga si sa acumulze informatii. Prin intermediul limbajului copilul isi dezvlta propria experienta si mai
cu seama invata din experienta altora. Din punct de vedere psihologic, momentul important pentru
dezvoltarea ulterioara a sistemului verbal il constituie recunoasterea, intelegerea si pronuntarea primelor
cuvinte de catre copil.

Capacitatea de a utiliza simbolurile verbale constituie momentul crucial in dezvoltarea gandirii si

psihicului in general. Cercetarea atenta si profunda a limbajului copilului prescolar este necesara si pentru
intelegerea modului cum se  organizeaza si se dezvolta intreaga activitate psihica.

Comportamentul verbal implica intotdeauna constiinta al carui control se desfasoara dar la randul
sau, el exercita influenta asupra constiintei. Relatia este specifica si dependenta de gradul de normalitate
psihica si al limbajului, de varsta. La copiii cu intelect normal se manifesta cu multa finete, in timp ce la
copiii cu intelect normal, dar cu tulburari de vorbire sunt deficitare nu numai modul de transmitere a
ideilor, a gandurilor, dar si modalitatea de receptionare a ideilor altora, fapt ce se datoreaza tocmai
handicapurilor de vorbire. Datorita acestui aspect adaptarea copilului cu tulburari de limbaj la conditiile
comunicarii, receptionarii si fixarii ideilor se face intr-un mod deficitar.

Asupra copiilor cu intelect normal si asupra acelora cu intelect normal dar cu tulburari de limbaj
pot fi exercitate influente instructiv-educative nelimitate. Influentele educative exercitate, trebuie sa tina
seama de plasticitatea intelectuala a copiilor de a diversifica si receptiona in mod personal. Gradul de
dezvoltare intelectuala joaca un rol hotarator in definirea nivelului pe care il atinge limbajul. Cu cat copilul
dovedeste o mai mare capacitate mentala, cu atat comportamentul verbal se caracterizeaza prin finete,
suplete, complexitate si superioritate.

Imposibilitatea de a comunica cu cei din jur prin limbaj aduce la o stagnare in dezvoltrea
personalitatii copilului, ar modifica relatiile lui cu oamenii , cu realitatea inconjuratoare, l-ar izola si daca
ar fi lipsit de influenta instructiv-educativa speciala, l-ar impiedica sa se pregateasca pentru participarea
la viata sociala.

Folosind limba ca un mijloc puternic de educatie intelectuala, morala si estetica, eductaoarea

realizeaza instruirea si educarea copiilor, le dezvola vorbirea necesara in procesul de comunicare, si de
cunoastere a vietii inconjuratoare si in acelasi timp le perfectioenaza exprimarea corectandu-le pronuntia,
le imbogateste vocabularul si ii ajuta sa-si insuseasca in mod practic structura gramaticala a limbii.

Prescolaritatea este perioada unei proeminente si intensive receptivitati, mobilitati si flexibilitati

psihice, facand posibila dezvoltarea si perfectionarea limbajului ca o necesitate a pregatirii copilului
pentru scoala, pentru viata.

Directiile dezvoltarii limbajului la varsta prescolara

Educatia limbajului, a vorbirii corecte in limba romana, avand in vedere importanta deosebita care i se
acorda in invatamantul prescolar cat si in intregul sistem de invatamant, ocupa un loc prioritar in
programa.

            Educatia copiilor prescolari are un rol marcant pentru intreaga lor viata. 'Aceasta nu pentru ca
programa educatiei copiilor din gradinita este dedicata copiilor si generatiilor ce vor gestiona o noua
etapa de dezvoltare a progresului general, social ( intr-o lume ce va avea alte dimensiuni decat cele de
azi, dimensiuni in care vor fi alte- rosturi si rostiri -, pentru ca in copilarie se pun bazele personalitatii si o
fiinta vie devine persoana, om), si pentru ca in conditiile eterne ale educatiei, copilul prescolar are de
parcurs toate drumurile vietii de fiecare zi, drumuri ce duc de azi pe maine, de a le pava cu o noua forma
de intelegere a dragostei de viata, a respectarii drepturilor omului.'

            Programa pentru invatamantul  prescolar asigura latura instrumentala a activitatii noastre si ne

da posibilitatea sa luram creativ, sa asiguram designul fiecarei activitati, tinand seama de specificul
grupei.

Invatamantul romanesc cunoaste o continua transformare si renovare, in mod deosebit, sub

aspectul continutului, metodologiei si al strategiei de lucru.

Intedisciplinaritatea se impune ca una dintre directiile principale ale renovarii activitatii din
invatamant, in ansamblul sau, si, in mod deosebit, in continutul acestuia si a strategiilor aplicative de
lucru.

Aceasta se impune ca o necesitate si in invatamantul prescolar, pentru realizarea sarcinilor

majore ce-i stau in fata in pregatirea copilului pentru integrarea cu succes in activitatea scolara.

In viziunea unui invatamant interdisciplinar, copiii ar putea sa dobandeasca o privire de ansamblu

asupra vietii si universului, sa asimileze mai temeinic valorile fundamentale si sa distinga mai usor
scopurile de mijloace. Continutul programei instructiv-educative din invatamantul prescolar  este
prezentat intr-o conceptie unitara, cuprinzand: obiective, continuturi, mijloace de realizare pentru toate
categoriile de activitate. Corelarea dintre activitati este posibila deoarece, obeictivele stabilite pentru
fiecare tip de activitate in parte nu constituie un impediment intrucat exista obiective comune mai multor
categorii de activitati.

Punerea in evidenta, in cadrul procesului instructiv-educativ a elementelor pregatitoare, a

premizelor comune mai multor activitati si a conexiunilor dintre aceste activitati, va  conduce la o sporire
a eficientei invatarii, la o crestere a capacitatii de aplicare a cunostintelor si la o amplificare a transferului
de idei si de metode de invatare, de la o activitate la alta, in perspectiva invatamantului primar si a altor
trepte de invatamant.

In cadrul enumerarii continuturilor   cu privire la activitatile de educatie a limbajului, in ultima

parte se impune sa se stipuleze urmatoarele: sa se puna accent pe problemele de topica, pe formarea
limbajului conceptual si pe imbogatirea vocabularului cu neologisme, la grupa pregatitoare. Acest obiectiv
rezolva privind formarea fluiditatii vorbirii cu consecinta directa asupra flexibilitatii gandirii.                

            Fiecare educatoare are raspunderea de a destina intr-adevar toate actiunile copiilor prin
organizarea si pregatirea temeinica a acestora, pe baza cunoasterii profunde a psihologiei copilului. Cu
toate ca trasaturile psihice sunt caracteristice elevului, totusi unele premize ale acestei trasaturi pot fi
asigurate inca din gradinita, ele reprezentand o conditie necesara a trecerii de la un joc la invatatura
sistematica ca activitate de baza.

Una dintre aceste premise o reprezinta educatia limbajului la toti prescolarii dar mai ales la cie
din grupa mare. La invatarea de tip scolar, la toate obiectele de invatamant, nu pot fi concepute rezultate
reale fara ca elevii sa nu dispuna de capacitatea de a se exprima.

In actualele conditii, la aceste activitati trebuie avute in vedere obiective precum: exersarea
organului fonator al vorbirii pentru asigurarea unei pronuntii clare; a unei pronuntii corecte a sunetelor si
grupurilor de sunete; dezvoltarea capacitatilor de diferentiere perceptiva, fonetica; imbogatirea
vocabularului; formarea priceperilor si deprinderilor de exprimare orala corecta; simularea capacitatii
copiilor in exprimare.

Desigur aceste obeictive se vor realiza in primul rand in activitati comune dar trebuie acordata si
o atentie sporita si activitatilor cu grupuri mici de copii si individuale acestea permitand tratarea
diferentiata cu  rezultate mult mai bune.

Specificul educarii vorbirii corecte la varsta prescolara

Intelegerea treptata a educatiei prescolare in concordantele educatiei permanente sau prelungite

s-a impus gandirii si practicii pedagogice contemporane, datorita mutatiilor profunde si accelerate ce au
loc in structurile sociale in intreaga viata.

'Desi e veche de cand lumea, educatia are de solutionat tot timpul probleme noi pe care
societatea omeneasca in ansamblu si anumite grupuri sociale, le pun in anumite stadii de
dezvoltare.'  Conceptia moderna asupra educatiei prescolare presupune folosirea din timp a invatarii
dirijate si spontane considerand invatarea drept scopul principal al dezvoltarii inteligentei copilului si baza
procesului de socializare.

In practica invatamantului romanesc s-a abordat problematica potentialului creativ specific varstei
prescolare in cadrul unui sistem  instructiv-educativ bine structurat, unde copilul sa aiba dreptul sa-si
formeze personalitatea si din proprie experienta.

            'La varsta prescolara, copilul dobandeste cele mai profunde, durabile si productive insusiri
psihice ale individualitatii proprii, o intensa receptivitate, sensibilitate si flexibilitate psihica.'
            Este cunoscuta importanta deosebita pe care o are vorbirea in dezvoltarea multilaterala dar mai
ales in dezvoltarea intelectuala a copiilor prescolari. O contributie remarcabila in domeniuo cercetarilor
orientate spre dezvoltarea comunicarii orale la copii a avut-o Tatiana Cazacu, in special in lucrarea
– Dialogul la copii, ale carei rezultate in cercetarea acestui domeniu le gasim implementate in
proiectarea si desfasurarea activitatilor instructiv-educative in gradinita, in special, a  activitatilor care
contribuie la dezvoltarea componentelor fonetice, lexicale, si morfosintactice ale limbajului, precum si
rolul elementelor neverbale in realizarea omunicarii eficiente. Psihologii au demonstrat ca viata afectiva
complexa a copilului de varsta prescolara are o larga determinare asupra dezvoltarii limbajului si a vorbirii
si ca facandu-se apel la valoarea afectiva a mesajului, comunicarea este mai deplina.

            Chiar pentru un copil cu o vorbire anormala ete necesara o influenta sistematica in dezvoltarea
auzului fonematic, in imbunatatirea perceptiei auditive, in formarea abilitatii de a distinge cuvintele din
propozitii, de a imparti cuvintele in silabe si de a pronunta corect sunetele in insusirea practica a
raporturilor gramaticale, sub aspect morfologic si sintactic, in formarea unei exprimari clare, corecte, a
ideilor, in dezvoltarea capacitatilor  de a sesiza semnificatia cognitiva a cuvintelor si propozitiilor incat sa
poata folosi un vocabular din ce in ce mai bogat, in formarea ritmului de vorbire corespunzator
continutului si deprinderii de a respecta pauzele, intonatia si accentul.

            In conditiile unei educatii corecte, catre varsta de 3 ani copilul isi insuseste in linii mari
pronunctia fonemelor din limba materna. Totusi, nu sunt rare cazurile in care si copiii de virsta mai mare
manifesta unele dificultati articulatorii. In perioada prescolara se  continua perfectionarea laturii fonetice
a limbajului. 

            Odata cu asimilarea fondului lexical, copilul isi insuseste si semnificatia cuvintelor adica notiunile
care se schimba, se imbogatesc, se precizeaza treptat pe masura acumularii experientei si a perfectionarii
operatiilor gandirii.

            Un alt aspect important in evolutia limbajului la aceasta varsta il constituie desavarsirea structurii
gramaticale. La sfarsitul perioadei prescolare, copilul stapaneste practic pricipalele forme si categorii
gramaticale ale limbii materne.

           

Formarea deprinderilor de exprimare corecta la varsta prescolara

            Perioada prescolara se caracterizeaza prin cele mai profunde, durabile si profunde transformari
ale psihicului, ale individualitatii, perioada de intensa dezvoltare psihica. Aceasta este perioada unei
intense receptivitati, sensibilitati si flexibilitati psihice divergente: cea mai importanta etapa psihogenetica,
datorita progreselor remarcabile in toate planurile, in special in sfera datelor informationale, a proceselor
cognitive, afective, volitive, a trasaturilor de personalitate ale copilului.

            Procesele cognitive facilizeaza cunoasterea, inregistrarea care incorporeaza si forme mai evoluate
de  simbolizare in care actioneaza integratorii verbali ( alimente, pasari, flori, fructe).
            Copilul prescolar trebuie sa fie nu numai un simplu ascultator al celor transmise de educatoare in
cadrul diferitelor activitati din gradinita, ci un factor activ invatand prin actiune. Astfel copilul isi va
imbogati vocabularul activ, se va familiariza cu structurile gramaticale, cu vorbirea monologata si
dialogata. Toate acestea raspund procesului de invatare din scoala.

 Cuvintele nu sunt altceva decat simboluri a caror percepere permite copilului sa-si aduca aminte
de actiunile prelungite cu ocazia observarilor. Copilul prescolar nu invata reguli gramaticale, nu cunoaste
definitii, nu stie ce este substantivul, verbul, declinarea dar respecta in vorbire aceste reguli gramaticale
avand in jur modele de vorbire, este antrenat sa le cunoasca prin jocuri si exercitii, este corectat cand
greseste.

            Activitatile de povestire au stat in centrul atentiei mele datorata valorii lor etice si estetice si
influentelor exercitte asupra personalitatii scolarului in devenire. La inceput am urmarit sa folosesc acele
procedee care sa asigure insusirea constienta si activa a povestilor, sa inlesneasca capacitatea de a
respecta episoadele cu succesiunea lor logica, sa-i familiarizeze cu o exprimare corecta, coerenta,
expresiva, cu folosirea expresiilor literare, specific povestilor.

           Prin crearea de povestiri dupa imagini: cu inceput dat, sau dupa modelul educatoarei, pe langa
dezvoltarea imaginatiei creatoare, am cautat sa actionez asupra exprimarii corecte tocmai prin aceste
exercitii de creatie (compozitie). In prezentarea povestilor am folosit procedeul ilustrarii continutului cu
ajutorul siluietelor. Repovestirile le-am organizat pe tema de sinteza ca harnicia, bunatatea, dreptatea
etc., prin care copiii s-au desprins din text, reusind sa gaseasca note comune unei categorii de personaje
cuprinse in multe povesti, sa le caracterizeze folosind mijloace proprii de exprimare.

            O alta modalitate pe care am utilizat-o in scopul formarii si dezvoltarii deprinderilor de exprimare
corecta in vederea citit-scrisului in clasa I, a fost si convornirea ca forma de activitate, prin intermediul
careia se trece progresiv de la exercitiile simple si de la vorbirea in propozitii scurte, la exprimarea
independenta, in texte din ce in ce mai complicate.

Aspect fonetic

            In ultimul timp invatamantul romanesc a cunoscut  importante mutatii in plan calitativ, gradinitei
revenindu-i sarcina de a pregati cat mai bine copilul prescolar pentru scoala. Formarea deprinderilor
necesare citit-scrisului in clasa I este un proces complex si de durata, care nu poate fi conceput fara o
munca pregatitoare sustinuta in directia dezvoltarii limbajului, a comunicarii in general.

            In realizarea aspectului fonetic al limbajului, al vorbirii copiilor s-a avut in vedere doua
coordonate: dezvoltarea auzului fonematic si corectarea pronuntiei copiilor.

            Este bine cunoscut faptul ca la varsta prescolara sistemul fonetic este inca in formare, in special
la copiii de la grupa mica. Articularea corecta a sunetelor limbii materne are o influenta directa asupra
insusirii corecte a deprinderii de citit-scris.
            Citirea si scrierea se intemeieaza pe asocierea sunetelor verbale rostite (foneme) cu literele
scrise sau citite (grafeme) si este posibila numai prin asocierea semnelor grafice cu corespondentele lor
fonetice si invers.

            In vederea gasirii celor mai potrivite metode si procedee de prevenire si corectare a defectelor
de vorbire, am cautat sa descopar cauzele cre le-au generat. Am analizat cauzele ce determina tulburarile
de vorbire ce au la baza afectiuni organice si am constatat ca acestea pot fi inlaturate prin eliminarea
acestora insotita de aplicarea unor mpsuri corective speciale. Educatoarei ii revine importanta sarcina nu
doar de a corecta ceea ce s-a format gresit si de a preveni, pe cat posibil producerea acestor greseli si a
defectelor de articulare a sunetelor, la copiii prescolari.

           In acest sens, am folosit un program de exercitii si jocuri esalonat pe grupe de varsta. O
articulare clara si inteligibila necesita organe puternice de pronuntare, suficient de elastice, care sa
permita efectuarea unor miscari coordonate rapid si extrem de diferentiate, fara a fi insotite de un efort
fonator : deschiderea si inchiderea gurii, umflarea si sugerea simultana a ambilor obraji, imitarea
surasului, miscari ritmice de proiectare a limbii in afara cavitatii bucale.

            Dupa ce copiii si-au insusit miscarile de articulatie verbale, se pot asocia si exercitii de limitare a
unor sunete utilizand din plin anomatopeele (zborul albinitei, chemarea pisicii, sunetul telefonului,
scartaitul usii, sunetul soneriei). Majorittea exercitiilor au fost preluate din programa, manuale, literatura
de specialitate, pe care le-am adaptat nevoilor aparute in munca de prevenire si corectarea vorbirii ;
altele au fost create. Acestea au fost incluse in jocurile si activitatile la alegerea copiilor, in activitatile
comune si in programul distractiv. Tot in scopul emiterii corecte a unor sunete se pot folosi jocurile
muzicale asociate cu framantari de limba.

            Paralel cu dezvoltarea aparatului fonator, am acordat o atentie deosebita cresterii fondului

principal de cuvinte, ce denumesc obiecte utilizate de copil in activitatea cotidiana, fenomene, actiuni,
claitati ale obiectelor. Copiii sunt pusi sa verbalizeze actiunile intreprinse, sa faca motivatii.

            La aceatsa varsta se urmareste exersarea auzului fonematic in scopul perfectionarii perceperii
auditive si distingerii sunetelor, a pronuntiei corecte a fiecarui sunet si a cuvintelor, perfectionarea laturii
fonetice a limbajului in sensul pronuntarii cu claritate, exactitate si siguranta a sunetelor si grupurilor de
sunete.

            In cadrul activitatilor de memorizare, de povestire, de lectura dupa imagini, chiar daca nu sunt
activitati speciale de dezvoltarea auzului fonematic, educatoarea urmareste acest lucru folosind
urmatoarele procedee :

 repetarea intr-o forma corecta a cuvintelor pronuntate gresit de catre copii, fara sa li se atraga
atentia in mod special asupra acestui lucru, dar scotand in evidenta forma lui corecta si sunetele
cre au suferit modificari ;
 repetarea intr-o forma corecta a cuvintelor pronuntate gresit de catre copil, atragandu-le atentia
asupra modului corect de pronuntare ;
  repetarea de catre copil intr-o forma corecta a cuvintelor pronuntate gresit. Acest procedeu se
foloseste in cazul in care copiii au retinut bine structura sonora a unor cuvinte invatate si totusi
au posibilitatea de a le pronunta corect.

Tonul cu care se atrage atentia asupra pronuntiei nu trebuie sa fie niciodata ridicat, ci un ton cald,
apropit de copil. Folosindu-se in mod sistematic si adecvat procedeele de mai sus, copiii incep sa devina
constienti ca fac diverse greseli atunci can vorbesc, ca urmare a acetei constientizari asculta mai atenti
felul cum pronunta educatoarea, marindu-si pe zi ce trece posibilitatile de diferentiere a sunetelor limbii,
de  Autocontrol al limitei verbale si de producere verbala corecta.

In ceea ce priveste aspectul fonetic ne-am orientat spre:

 pronuntarea corecta a tuturor sunetelor limbii romane potrivit modului de articulare; intonatia
acestora in functie de asezarea in cuvant sau in silaba;
 perfectionarea discernamantului auditiv in sesizarea sunetelor in ansamblul cuvantului sau in
grupuri silabice;
 deprinderea de formare a cuvintelor din sunete initiale date;
 ameliorarea si inlaturarea unor deficiente de pronuntie a sunetelor (omisiuni, inversiuni, inlocuiri,
prelungiri).

            Activitatile de dezvoltare a vorbirii desfasurate cu grupa de prescolari sunt destinate sa-l

pregateasca pe copil pentru trecerea la perioada preabecedara, pentru ca in corectitudinea cititului si
scrisului  un rol deosebit il are calitatea auzului fonematic.

Aspect gramatical

            Din punct de vedere gramatical, varsta prescolara se caracterizezaa prin folosirea nedecvata a
formelor gramaticale. La aceasta varsta, copilul incepe sa depaseasca faza limbajului situativ,
desprinzandu-se de influientele momentuuli prezent, si-si dezvolta din ce in ce mai mult capacittea de a
folosi limbajul contextual, intensificandu-se functia intelectuala, care consta in planificarea mintala si
reglarea activitatilor practice.

            Copilul prescolar nu invata structurile gramaticale, nu stie si nu cunoaste definitii, nu stie ce este
substantivul, verbul, declinarea, dar, in vorbire respecta aceste reguli, pentru ca are in jur modelul de
vorbire, este antrenat sa-l cunoasca prin diferite activitati din gradinita, este corectat atunci cand
greseste.

            Datorita acestui fapt modelul de vorbire din jurul sau trebuie sa fie corect, adultul trebuie sa aiba
o exprimare ingrijita, sa respecte regulile gramaticale dupa care este structurata vorbirea. Urmarind, la
copii, educarea unei vorbiri corecte din punct de vedere gramatical, in toate relatiile de comunicare,
exprimam clar, precis, in termeni simpli, fara sa ne coboram la un nivel infantil. De
asemeni,  educatoarea trebuie sa vorbeasca rar, sa pronunte clar cuvintele pentru ca prescolarii sa poata
sesiza structura sonora a lor.
            Copiii trebuie sa ajunga sa foloseasca constructii corecte din punct de vedere gramatical. Astfel
vor fi obisnuiti:

 sa foloseasca corect terminatiile cazurilor substantivelor, mai ales genitivul si dativul, formele
articulate si nearticulate ale substantivelor la singur si plural;
 sa schimbe formele verbale dupa persoana, timp, numar si mai ales sa foloseasca  corect trecutul
si viitorul verbelor cunoscute;
 sa acorde substantivele cu cuvintele care le insotesc, asa redea in vorbire anumite grade de
comparatie;
 sa foloseasca corect forme variate de pronume personale si de politete, sa realizeze acordul
acestora cu unele parti de propozitie;
 sa foloseasca corect cuvintele de legatura uzuale (conjunctii si prepozitii);
 sa construiasca propozitii simple si dezvoltate, chiar unele fraze.

Pentru realizarea acestor obiective, am folosit ca mijloace de realizare: lecturi dupa imagine,
jocuri didactice, povestiri, memorizari, convorbiri.

Exprimarea copilului prescolar abunda in dezacorduri    intre subiect si predicat. Una din cauzele
acestor dezacorduri trebuie cautata in insuficienta analiza a raporturilor de corespondenta intre actiune si
subiectul actiunii. O alta cauza a dezacordurilor consta in preluarea formei pe care a intrebuintat-o
antevorbitorul, fara a o mai adapta in vederea unei replici corecte. De asemeni, daca limbajul care se
vorbeste in jurul copilului este defectuos, in lipsa unui model corect, copilul continua sa faca dezacorduri.

Un mijloc eficient de realizare a unei vorbiri corecte din punct de vedere gramatical este
convorbirea. In activitatea de convorbire, intrebarile puse de educatoare, solicita pe copil sa-si
reaminteasa si sa selecteze cunostintele, sa foloseasca cele mai adecvate operatii ale gandirii si sa le
aplice in functie de contextul discutiei. In unele activitati de convorbire, materialul intuitiv poate crea o
atmosfera favorabila discutarii unor aspecte cunoscute de copii.

     Imbogatirea cunostintelor ar avea un caracter pasiv, daca educatoarea nu l-ar invata pe copil
sa le soloseasca, sa patrunda in esenta fenomenelor si proceselor in vederea descoperirii legaturilor
dintre ele si totodata sa le comunice intr-o ordine logica. In cadrul acestora, m folosit pocedee cre sa
asigure insusirea constienta si activa a povestilor, care sa-l ajute pe copil sa desprinda principalele
momente ale ei, sa-l familiarizeze cu o vorbire corecta din punct de vedere gramatical.

Exista o multitudine de metode si procedee care duc la sporirea contributiei activitatilor de

dezvoltare a vorbirii in vederea realizarii aspectului structurii gramaticale, la insusirea corecta a limbii
romane de catre arescolari, fiecare educatoare avand posibilitatea sa aleaga, sa creeze.

Aspect lexical

            Copilul isi insuseste de la ce ami frageda varsta limba materna, limba in care vorbesc adultii din
jurul sau. Pe baza ei se asigura comunicarea copilului cu adultii, prin intermediul ei dobandesc cunostinte
si isi impartasesc experienta, gandurile si dorintele lor. Totodata, insusirea limbii materne permite largirea
orizontului de cunostinte ale copiilor, atat  pe baza experientei personale cat si pe baza asimilarii
experientei sociale.

            Procesul de influientare  a vorbirii copiilor si imbogatirii vocabularului incepe inca de la grupa

mica, tinandu-se seama de caracterul concret al limbajului, dificultatilor de pronuntie, vocabular redus,
gandire concreta, atentie instabila, memorie involuntara.

            Imbogatirea vocabularului copiilor cu cuvinte noi (substantive, verbe, adjective, pronume,

numerale, conjunctii etc.) se realizeaza concomitent cu predarea de cunostinte despre obiectele si
fenomenele din mediul inconjurator. Noile cuvinte  se transmit copiilor pe baza materialului intuitiv,
prezentandu-li-se obiectele pe care le desemneaza cuvintele respective sau explicand continutul lor pe
baza reprezentarilor pe care ei le poseda.

            Cuvantul insusit in stransa legatura cu obiectul sau fenomenul pe care-l desemneaza nu va

ramane  pentru copil so simpla expresie sonora, ci va contribui la formarea unor reprezentari precise si
clare despre obiectele si fenomenele respective. Imbogatirea vocabularului prescolarilor merge in pas cu
cunoasterea realitatii.

            Imbogatirea vocabularului cu verbe care denumesc actiuni pe care le indeplinesc copiii am

realizat-o prin  jocul didactic: 'Ce face Andrei? ' Pa parcursul desfasurarii jocului am urmarit ca prescolarii
sa construiasca propozitii, utilizand corect verbele la prezent, sa-si imbogateasca vocabularul cu cuvinte
care exprima actiuni, sa poata sa perceapa diferentiat miscarile si sa faca legatura intre actiiuni si obiectul
cu care se poate efectua aceasta.

            Nivelul atins de dezvoltarea vorbirii copiilor prescolari este determinat nu numi de posibilitatile
mentale, dar si de nivelul socio-cultural in care traiesc. Imbogatirea experientei copilului se poate realiza
cu ajutorul lecturilor dupa imagini, ce cuprind imagini clare ale obiectelor si fenomenelor, imagini cu
actiuni umane, imagini ale pasarilor si animalelor, imagini sugestive.

            Deci, in atentia noastra, ca educatoare, trebuie sa stea aspectul semantic al dezvoltarii vorbirii-
explicand mereu intelesul cuvintelor folosite.

            Fiecare activitate din gradinita isi are  partea ei de contributie la imbogatire vocabularului si

dezvoltarea vorbirii copiilor. Perceperea cuvantului simultan cu contemplarea vie formeaza precizia in
exprimare si da imaginilor coloritul lor concret, corespunzator realitatii. Prin activitatea cu obiectele,
copilul descopera relatiile dintre ele, asemanari si deosebiri, face comparatii si trage concluzii. Vocabularul
copilului la sfarsitul perioadei prescolare este de aproximativ 4000 de cuvinte, carora copiii le cunosc
sensul, ceea ce inseamna ca ei stapanesc lexicul de baza al limbii romane. Odata cu asimilarea fondului
lexical, copilul isi insuseste si semnificatia cuvintelor, adica notiunile care se schimba, se imbogatesc si se
precizeaza treptat pe masura acumularii experientei si perfectionarii operatiilor gandirii.

Metode si procedee folosite pentru

 reglarea ritmului vorbirii

            Colaborrea dintre gradinita si scoala a dus la o mai buna cunoastere de catre educatoare a
cerintelor necesare integrarii in clasa I, a greselilor tipice pe care le fac prescolarii in perioada
preabecedara, precum  si la initierea si intensificarea unor actiuni menite sa previna formarea unor
deprinderi gresite de pronuntie, de citire, de scriere.

            Studiindu-se greselile tipice de citire si scriere s-a constatat ca majoritatea dintre ele se datoresc:
unei ponuntii incorecte, insuficientei dezvoltari a sensibilitatii analizatorilor, spiritului de observatie slab
dezvoltat, neexiersarii operatiilor gandirii, lateralitatii nedefinitesi nedezvoltate suficiente a mainilor.

            Pronuntia incorecta poate fi determinata, la randul ei, de nedezvoltrea auzului fonematic, astfel
copilul confunda auditiv-fonetic: s cu z,  s cu j,  p cu b,  d  cu  t. Ea poate fi determinata si de insuficienta
maturizarii aparatului vorbirii, deoarece nu s-au efectuat la timp exercitii corespunzatoare.

            Corectarea la timp a deficientelor functionale de pronuntie contribuie la micsorarea volumului de

greseli de citire si scriere.

            Un procedeu eficace pentru reglarea ritmului vorbirii si a respiratiei este recitarea unor versuri
din ce in ce mai lungi, determinandu-i pe copii sa respecte pauzele indicate de punctuatie. Pentru
eliminarea dificultatilor intampinate in general, la prescolari, in folosirea unor cuvinte mai lungi sau cu
structuri fonetice mai grele si a unor poezii care cuprind asemenea cuvinte, am initiat jocuri de silabe,
ghicitori, numaratori.

            Prima conditie a exprimarii consta in respectarea pauzelor dintre sintagme si propozitii. Astfel,
copiii sunt incatati sa-si coordoneze miscarile respiratorii in raport cu necesitatea acestor pauze,
efectuand inspiratiile la inceputul pronuntarii propozitiilor sau in pauzele dintre sintagme. In decursul
expiratiei, cuvintele au fost rostite de necesitatile de pronuntare a vocalelor.

            Procedand cu tot tactul pedagogic necesar, educatoarea va stimula, intr-un fel sau altul,
activitatea verbala a copilului, deoarece numai in acest fel se pot preveni si corecta unele defecte de
vorbire.

            O educare corecta a vocii si vorbirii copilului necesita o aplicare a unui sistem bine chibzuit, cu
exercitii motrico-muzicale, care urmaresc formarea simtului ritmului, dezvoltarea supletei aparatului
fonator si a intregului corp.

            Vorbirea corecta, expresiva a educatoarei si a celorlalte persoane cu care vine in contact

prescolarul, constituie unul din mijloacele principale de educare a limbajului si de corectare a
defectelor  de pronuntie. Dezvoltarea pronuntiei corecte, a vorbirii corecte trebuie sa fie o preocupare
permanenta a educatoarelor.