BazeleBactMed Tehnici

CUVÂNT ÎNAINTE
Volumul de faţă, „Bazele practice ale bacteriologiei medicale”, se
adresează, în primul rând, studenţilor din anul II al Facultăţilor de
Medicină şi din anul I al Colegiilor Universitare Medicale, elevilor
Şcolilor Postliceale Sanitare, medicilor rezidenţi în Medicină de laborator

şi asistentelor ce îşi desfăşoară activitatea în laboratoarele clinice.
Scopul elaborării acestei lucrări a constat în facilitarea asimilării
unor cunoştinţe practice, esenţiale pentru buna desfăşurare a activităţii
în laboratoarele de bacteriologie, în condiţiile în care publicaţiile medi-
cale recente care răspund la această cerinţă sunt foarte puţine şi greu
accesibile celor interesaţi.
Am încercat ca informaţiile prezentate să fie actualizate, dar să

fie în totalitate aplicabile în orice laborator de profil din România. De
asemenea, observaţiile menţionate la finalul tehnicilor prezentate, au
menirea de a constitui semnale de alarmă referitoare la erori ce pot
interveni în activitatea bacteriologică curentă şi pot face ineficiente
sau chiar nocive eforturile unui întreg colectiv.
Modul de prezentare este sintetic, didactic, lucrarea conţinând
doar informaţiile strict necesare executării şi interpretării corecte a
tehnicilor ilustrate, din dorinţa de a fi în concordanţă cu ritmul alert al
lumii actuale.
Autoarea
CUPRINS
1 TEHNICI DE STERILIZARE............................................................. 7
1.1 NOŢIUNI INTRODUCTIVE ....................................................... 7
1.2 PREGĂTIREA MATERIALELOR PENTRU STERILIZARE ......... 9
1.3 TEHNICI DE STERILIZARE PRIN CĂLDURĂ ....................... 11
1.3.1 Sterilizarea prin încălzire la incandescenţă .............................. 12
1.3.2 Sterilizarea cu sterilizatorul Poupinel ........................................ 14
1.3.3 Sterilizarea la autoclav ............................................................... 16
1.4 STERILIZAREA CU SUBSTANŢE CHIMICE ......................... 20
1.5 ALTE METODE DE STERILIZARE ........................................ 26
1.6 METODE DE SCĂDERE A ÎNCĂRCĂTURII MICROBIENE ....... 30
2 TEHNICI DE RECOLTARE ............................................................ 33
2.1 NOŢIUNI INTRODUCTIVE ..................................................... 33
2.2 RECOLTAREA PRINCIPALELOR PRODUSE ....................... 36
2.2.1 Recoltarea exudatului amigdalo-faringian................................ 36
2.2.2 Recoltarea exudatului nazo-faringian ....................................... 39
2.2.3 Recoltarea urinii .......................................................................... 40
2.2.4 Recoltarea materiilor fecale ....................................................... 41
2.2.5 Recoltarea sângelui pentru hemocultură ................................. 43
2.2.6 Recoltarea sângelui pentru diagnosticul serologic .................. 45
2.2.7 Recoltarea sputei ........................................................................ 47
2.2.8 Recoltarea lichidului cefalo-rahidian ......................................... 49
2.2.9 Recoltarea puroiului din colecţii închise ................................... 50
2.2.10 Recoltarea puroiului din colecţii fistulizate ................................ 52
2.2.11 Recoltarea puroiului din leziuni deschise ................................. 53
2.2.12 Recoltarea secreţiei vaginale .................................................... 53
2.2.13 Recoltarea secreţiei uretrale ...................................................... 55
2.2.14 Recoltarea serozităţii din şancrul dur (sifilitic) .......................... 56
2.2.15 Recoltarea secreţiei conjunctivale............................................. 57
2.2.16 Recoltarea secreţiilor otice ......................................................... 58
2.2.17 Recoltarea serozităţilor din leziuni cutanate............................. 59
2.2.18 Recoltarea bilei şi a lichidului duodenal prin tubaj................... 60
2.2.19 Exudate şi transudate seroase .................................................. 61
3 TEHNICI DE EXAMINARE MICROSCOPICĂ ................................ 63
3.2 PREPARATE MICROSCOPICE ............................................. 66
3.2.1 Preparatul nativ ........................................................................... 66
3.2.2 Preparatul fixat (frotiul) ............................................................... 67
3.3 COLORAŢII ............................................................................ 71
3.3.1 Coloraţia cu albastru de metilen ................................................ 71
3.3.2 Coloraţia cu fuxină bazică .......................................................... 72
3.3.3 Coloraţia Gram ............................................................................ 73
3.3.4 Coloraţia Ziehl-Neelson.............................................................. 74
3.3.5 Coloraţia negativă cu tuş de China ........................................... 76
3.3.6 Coloraţia negativă cu tuş de India ............................................. 77
3.3.7 Coloraţia cu verde malahit ......................................................... 78
3.3.8 Coloraţia Zettnov ......................................................................... 79
3.3.9 Coloraţia Giemsa rapidă ............................................................ 80
3.3.10 Coloraţia Giemsa lentă............................................................... 80
3.3.11 Coloraţia Gimenez ...................................................................... 81
3.3.12 Coloraţia Machiavello ................................................................. 82
3.3.13 Coloraţia cu Lugol ....................................................................... 83
3.3.14 Coloraţia Fontana-Tribondeau .................................................. 84
3.3.15 Coloraţia Del Vecchio ................................................................. 85
3.4 MODALITĂŢI DE EXAMINARE MICROSCOPICĂ ................. 86
3.5 ÎNTREŢINEREA MICROSCOPULUI ...................................... 91
4 TEHNICI DE ÎNSĂMÂNŢARE ........................................................ 92
4.2 METODE DE ÎNSĂMÂNŢARE ............................................... 93
4.2.1 Însămânţarea cu ansa-buclă în medii lichide .......................... 93
4.2.2 Însămânţarea cu pipeta Pasteur în medii lichide .................... 96
4.2.3 Însămânţarea cu tamponul în medii lichide ........................... 100
4.2.4 Însămânţarea cu ansa pe medii solide din plăci Petri........... 102
4.2.5 Însămânţarea cu pipeta a mediilor solide din plăci Petri .... 104
4.2.6 Însămânţarea cu tamponul pe medii solide din plăci Petri ... 106
4.2.7 Însămânţarea pe medii solide turnate drept în tuburi ........... 107
4.2.8 Însămânţarea pe medii solide turnate înclinat în tuburi ........ 108
4.2.9 Însămânţarea prin incorporare în mediu ................................ 111
4.3 METODE DE OBŢINERE A COLONIILOR IZOLATE........... 112
4.3.1 Metoda diluţiilor succesive în medii lichide............................. 112
4.3.2 Metoda diluţiilor succesive în lichidul de condensare ........... 114
4.3.3 Epuizarea ansei pe medii solide turnate înclinat în tuburi.. 115
4.3.4 Tehnica „pentagonului”............................................................. 117
4.4 METODE SPECIALE DE ÎNSĂMÂNŢARE ........................... 118
4.4.1 Urocultura cantitativă prin metoda diluţiilor ............................ 118
4.4.2 Urocultura cantitativă prin metoda anselor calibrate ............. 121
4.4.3 Hemocultura .............................................................................. 123
4.5 INCUBAREA ........................................................................ 128
5 TEHNICA ANTIBIOGRAMEI DIFUZIMETRICE ........................... 131
5.1 NOŢIUNI INTRODUCTIVE ................................................... 131
5.2 TEHNICA ANTIBIOGRAMEI KIRBY-BAUER ....................... 134
5.2.1 Pregătirea materialelor ............................................................ 134
5.2.2 Prepararea inoculului................................................................ 135
5.2.3 Însămânţarea mediilor .............................................................. 138
5.2.4 Aplicarea microcomprimatelor ................................................. 142
5.2.5 Incubarea mediilor .................................................................... 143
5.3 INTERPRETAREA ANTIBIOGRAMEI .................................. 143
5.4 ERORILE ANTIBIOGRAMEI ................................................ 145
6 TEHNICI CURENTE DE IDENTIFICARE..................................... 148
6.1 NOŢIUNI INTRODUCTIVE ................................................... 148
6.2 TEHNICI CURENTE ............................................................. 149
6.2.1 Reacţia catalazei ....................................................................... 149
6.2.2 Reacţia coagulazei pe lamă .................................................... 150
6.2.3 Reacţia coagulazei în tub......................................................... 151
6.2.4 Reacţia oxidazei ........................................................................ 152
6.2.5 Reacţia la bacitracină ............................................................... 154
6.2.6 Reacţia la optochin ................................................................... 155
6.2.7 Testul CAMP ............................................................................. 156
6.2.8 Testul TSI (triple-sugar-iron) .................................................... 158
6.2.9 Testul MIU (mobilitate-indol-uree) ........................................... 159
6.2.10 Testul citratului .......................................................................... 160
6.2.11 Testul malonatului ..................................................................... 161
6.2.12 Testul roşu-metil........................................................................ 163
6.2.13 Testul Voges-Proskauer .......................................................... 164
6.2.14 Testul lizindecarboxilazei ......................................................... 165
6.2.15 Testul fenilalanindezaminazei ................................................. 166
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ ............................................................... 168
Tehnici de sterilizare 7
1 TEHNICI DE STERILIZARE
1.1 NOŢIUNI INTRODUCTIVE

Studiul izvoarelor istorice a demonstrat că, din cele mai vechi
timpuri, oamenii au practicat metode de sterilizare sau dezinfecţie,
chiar cu multe secole înainte de a bănui existenţa microorganisme-
lor cauzatoare de boală. Este cunoscut în prezent faptul că popoa-
rele antice dădeau foc cadavrelor, materialelor infectate şi hainelor
leproşilor pentru a stopa răspândirea bolilor pestilenţiale, foloseau
substanţe dezinfectante pentru îmbălsămare şi ardeau sulf în inte-
riorul clădirilor.
Un uriaş pas înainte în dezvoltarea cunoaşterii umane a fost
realizat prin descoperirile epocale ale marelui savant francez Louis
Pasteur (1822-1895), considerat “părintele microbiologiei”, care a
reuşit să stabilească relaţia de cauzalitate între microbi şi infecţii
punând bazele “teoriei germenilor” (1862). Pe lângă alte numeroa-
se descoperiri, acesta a demonstrat că prevenirea infecţiilor este
posibilă prin utilizarea flacoanelor sterile, flambate în prealabil şi
acoperite cu dopuri de vată, introducând conceptul de asepsie şi
metoda lucrului aseptic în bacteriologie. De asemenea, a recoman-
dat încălzirea sucului de struguri înainte de iniţierea fermentaţiei,
în scopul distrugerii formelor de viaţă, procedeu numit, în prezent,
pasteurizare. Tot el a introdus sterilizarea prin căldură uscată în
cuptorul Poupinel (la 180C, timp de 2 ore).
Impresionat de rezultatele lui Pasteur în ceea ce priveşte pro-
cesul de fermentaţie, medicul englez Joseph Lister (1827-1912) s-a
întrebat dacă puroiul format în plăgile chirugicale nu se datorează
organismelor mici observate de acesta. El a revoluţionat chirurgia,
introducând primele noţiuni de asepsie şi antisepsie în acest do-
meniu, fapt care a avut o importanţă enormă în epocă, în condiţiile
8 Bazele practice ale bacteriologiei medicale
unor nivele ridicate de mortalitate postchirurgicală. Din 1867, a

recomandat acoperirea plăgilor cu pansamente sterile, pulverizarea
unei soluţii de acid fenic în aerul sălilor de operaţie, folosirea unui
antiseptic (acidul carbolic), sterilizarea bandajelor şi instrumentelor.
Autoclavul a fost inventat în 1884, de Charles Chamberland.
În zilele noastre, lupta cu microbii nu este mai puţin impor-
tantă. Ubicvitatea bacteriilor reprezintă un concept de bază al micro-
biologiei, important în practica diagnosticului bacteriologic. În aceste
condiţii, cunoaşterea şi utilizarea cât mai adecvată a proceselor de
sterilizare şi dezinfecţie dobândeşte o importanţă deosebită.
Noţiunea de sterilitate poate fi definită ca absenţa de pe sau
din substraturi solide, lichide sau gazoase a microorganismelor vii,
capabile să se multiplice (bacterii, virusuri, protozoare şi fungi), în
forme vegetative sau de rezistenţă.
Termenul de sterilizare se referă la ansamblul metodelor prin
care sunt omorâte sau îndepărtate de pe suprafaţa sau din interio-
rul unui substrat, toate microorganismele capabile de multiplicare,
pentru o anumită perioadă de timp.
Metodele de sterilizare pot fi clasificate în funcţie de natura
agentului fizic sau chimic utilizat. Din acest punct de vedere, pot fi
luate în discuţie sterilizările prin căldură, cu substanţe chimice,
prin filtrare sau iradiere.
Materialele utilizate în mod curent în laboratorul de bacteri-
ologie au proprietăţi fizico-chimice diverse care trebuie conservate
pe parcursul sterilizării. De acest aspect trebuie să se ţină cont la
alegerea metodei prin care se obţine sterilitatea acestora.
De asemenea, se alege metoda de sterilizare cea mai rapidă
şi mai puţin costisitoare. În cazul unui material termostabil este de
preferat alegerea unei metode de sterilizare prin căldură.
Folosirea unui anumit agent sterilizant pentru o anumită ca-
tegorie de materiale este justificată numai de acţiunea sa bacteri-
cidă, constantă în condiţiile existente.
Achiziţionarea aparaturii pentru sterilizare se face în funcţie
de volumul de lucru al laboratorului, de costurile economice şi de
performanţele tehnice ale acesteia.
Eficienţa sterilizării este influenţată de caracteristicile agen-

tului sterilizant (natura, doza sau concentraţia, durata de expunere),
a germenilor (specia, forma, faza de creştere, numărul) şi a mediu-
lui (temperatură, pH, umiditatea) unde se produce interacţia.
De asemenea, acţiunea agenţilor chimici sau fizici poate fi ani-
hilată de prezenţa pe suprafaţa sau în interiorul materialelor de ste-
rilizat a unor reziduuri organice (mucus, sânge, uleiuri, grăsimi, nu-
trienţi proteici, etc.), praf, rugină, bule de aer sau imperfecţiuni de
structură (zgârieturi, cuduri, adâncituri, etc.), care funcţionează ca
un scut pentru germeni.
De aceea este foarte importantă curăţirea cât mai riguroasă a
materialelor înainte de sterilizare, în vederea reducerii la minim a
încărcăturii microbiene.
Ambalarea corectă în hârtie a materialelor şi acoperirea reci-
pientelor cu dopuri de vată, în vederea practicării unor tehnici de
sterilizare prin căldură, permite păstrarea mai îndelungată a ste-
rilităţii acestora. Materialele sterile se păstrează în dulapuri curate,
uscate, închise etanş, în containerele în care au fost sterilizate.
1.2 PREGĂTIREA MATERIALELOR PENTRU STERILIZARE

În vederea înţelegerii mai profunde a acestei etape de lucru,
cu o importanţă reală pentru obţinerea unei sterilizări corecte, va fi
redat modul în care sunt pregătite câteva dintre principalele mate-
riale utilizate în laboratorul de bacteriologie.
 Sticlăria nouă: este introdusă, pentru câteva ore, în recipi-
entul cu amestec sulfocromic, apoi este spălată ferm cu apă
şi detergent, folosind perii speciale.
 Sticlăria întrebuinţată: după folosire, sticlăria (cu excepţia
lamelor, lamelelor şi pipetelor) se introduce într-o găleată de
“infecte” care este autoclavată, la 120C, 30 de minute. După
acest interval de timp, găleata este scoasă din autoclav şi
golită de conţinut iar sticlăria este spălată cu apă caldă con-
ţinând detergenţi sau săpun lichid şi este frecată cu ajutorul
unor perii speciale, rotunde; în final, recipientele sunt clătite
bine cu apă de la robinet şi uscate cu gura în jos, în suporturi

speciale, de obicei la temperatura camerei; pot fi aplicate şi
procedee pentru uscare rapidă cu aer cald, aer comprimat sau
solvenţi organici; dacă uscarea nu este completă, sticlăria se
deteriorează în cursul sterilizării; sticlăria spălată şi uscată
este ambalată într-un mod specific fiecărui tip de recipient,
pentru a-şi conserva starea de sterilitate cât mai mult timp;
recipientele cu gura largă sunt învelite în hârtie şi apoi legate
cu sfoară; cele cu gura strâmtă sunt astupate cu dopuri de
vată, învelite, eventual, în tifon; peste acestea, în cazul baloa-
nelor, se aplică capuşoane de hârtie, legate tot cu sfoară; plă-
cile Petri sunt împachetate în hârtie, fiecare în parte sau mai
multe la un loc.
 Pipetele gradate: după utilizare, sunt introduse într-un reci-
pient cu amestec sulfocromic, unde sunt lăsate 24 de ore; a
doua zi sunt spălate insistent sub jet de apă, sunt lăsate să
se usuce bine, după care vârfurile sunt învelite cu vată iar la
cealaltă extremitate li se aplică un dop din vată nehidrofilă;
ulterior sunt învelite în hârtie de ambalaj, fiecare în parte
sau în grupuri de câte 4-5, legate cu sfoară.
 Pipetele Pasteur: după întrebuinţare, sunt spălate bine cu
apă de robinet, uscate şi împachetate în hârtie, în grupuri
de câte 50-100 de bucăţi, în vederea sterilizării.
 Lamele şi lamelele: este necesar ca, după ce au fost utiliza-
te, lamele şi lamelele contaminate să fie fierte iniţial în apă
cu săpun sau carbonat de sodiu 4 %, timp de 30 de minute;
sunt apoi spălate succesiv cu apă de robinet, apă distilată şi
alcool, şterse cu tifon, trecute prin flacăra becului Bunsen
şi împachetate în hârtie, în grupuri de câte 10-20 bucăţi, sau
păstrate într-un cristalizor ce conţine un amestec de alcool
şi eter, în părţi egale.
 Seringile Luer (cu piston de sticlă): părţile componente sunt
spălate şi uscate, apoi se montează pistonul şi acul; seringile
sunt introduse în tuburi speciale cu lumen larg şi prelungiri
pentru ac, care sunt acoperite cu dopuri de vată nehidrofilă,

învelite în capuşoane de hârtie; pentru aceste seringi se mai
pot folosi eprubete cu calibru mare iar pentru ace, tubuşoa-
re de dimensiuni mici.
 Vata şi tifonul: sunt tăiate în bucăţi de diferite dimensiuni,
corespunzătoare scopului de utilizare şi apoi împachetate în
hârtie de ambalaj.
 Instrumentele metalice, seringile cu armătură metalică: se
introduc în casolete.
 Obiectele de cauciuc: se aşează în casolete sau sunt steri-
lizate separat, în recipiente de sticlă în care s-a adăugat o
cantitate mică de ser fiziologic, închise cu dop de vată.
1.3 TEHNICI DE STERILIZARE PRIN CĂLDURĂ

Spre deosebire de animalele homeoterme, bacteriile nu au me-
canisme de conservare a căldurii degajate din reacţiile catabolice.
Prin urmare temperatura mediului ambiant influenţează puternic
desfăşurarea metabolismului acestora. Temperaturile crescute au
efecte mult mai nocive asupra enzimelor bacteriene decât frigul. De
aceste considerente trebuie să se ţină seama atât pentru cultivarea
in vitro a bacteriilor cât şi în vederea distrugerii lor.
Căldura omoară bacteriile prin coagularea proteinelor, şi, în-
tr-o mai mică măsură, prin accelerarea proceselor metabolice (cu
eliberarea unor cantităţi crescute de substanţe toxice) sau prin in-
suficienţa acută de oxigen (numai în cazul bacteriilor aerobe). Efec-
tul acestui agent fizic este potenţat de prezenţa apei. Prin urmare,
metodele de sterilizare care utilizează căldura umedă necesită o ex-
punere de mai scurtă durată la agentul respectiv şisau o tempera-
tură mai coborâtă. Formele vegetative sunt omorâte în 10 minute,
la 30-60C prin căldură umedă şi la 60-80C prin căldură uscată).
Sporii sunt mai rezistenţi putând fi distruşi doar în 20 de minute,
la temperaturi de 100-120C prin căldură umedă şi de 160-180C,
prin căldură uscată. Sterilizarea prin căldură este de preferat pentru
toate materialele termostabile, datorită avantajelor acestor tehnici.
1.3.1 Sterilizarea prin încălzire la incandescenţă

 Agentul sterilizant: căldura uscată.
 Acţiunea microbicidă: carbonizarea microorganismelor.
 Aplicaţii în bacteriologie: pentru unele instrumente meta-
lice (anse, pense, etc.), înainte şi după utilizarea acestora în
scopul executării unor tehnici bacteriologice.
Figura 1 – Ansele bacteriologice
 Materiale necesare: becul Bunsen, surse de foc (chibrituri,

brichetă, etc.), instrumentul de sterilizat.
 Tehnica pentru anse bacteriologice:
 se deschide robinetul de gaz;
 se aprinde flacăra becului Bunsen;
 se reglează intensitatea gazului până când flacăra becu-
lui devine albastră (arderea este completă);
 ansa se ţine în mâna dreaptă, cu primele 3 degete (ca pe
un creion);
 se introduce bucla ansei în partea inferioară a flăcării,
unde temperatura este mai scăzută, şi se menţine câteva
secunde;
 se deplasează bucla spre mijlocul flăcării (cu temperatură
maximă) şi se menţine în zona respectivă până devine in-
candescentă (se înroşeşte);
 se execută mişcări de pendulare a ansei până când firul
de nichelină se înroşeşte în totalitate.
Figura 2 – Încălzirea până la incandescenţă a ansei-buclă.
 Controlul sterilizării: incandescenţa buclei şi a firului de ni-

chelină indică sterilizarea corectă.
 Avantaje: este rapidă, ieftină şi uşor de executat fiind acce-
sibilă oricărui laborator.
 Dezavantaje: se pot produce accidente (arsuri) sau contami-
narea mediului, în cazul efectuării incorecte a tehnicii; este
utilizată doar pentru instrumentele care rezistă la tempera-
tura înaltă a flăcării şi au dimensiuni reduse.
Observaţii:
 introducerea directă a anselor contaminate în zona centrală a
flăcării prezintă riscul împroşcării materialului infecţios în me-
diul înconjurător;
 menţinerea prea îndelungată în flacără determină deteriorarea
rapidă a firului şi poate produce arsuri, prin încingerea tijei;
 înainte de utilizare, ansele trebuie răcite, prin menţinerea timp
de câteva secunde în aer, în zona de securitate microbiologi-
că (20-25 cm în jurul flăcării, unde încărcătura microbiană a
aerului este redusă) sau prin atingerea unui mediu solid, într-o
regiune sterilă;
 ansele bacteriologice trebuie să fie folosite imediat după răcire
şi resterilizate pentru fiecare nouă procedură;
 metoda nu trebuie confundată cu flambarea, tehnică aseptică,
de precauţie suplimentară, folosită pentru obiecte deja sterili-
zate (pipete, gura recipientelor din sticlă, lame, baghete, etc.).
1.3.2 Sterilizarea cu sterilizatorul Poupinel

 Agentul sterilizant: căldura uscată  aerul cald.
 Acţiunea microbicidă: constă într-o accelerare a proceselor
de oxido-reducere, asfixie celulară şi denaturarea macromo-
leculelor proteice, urmată de coagularea acestora.
 Aplicaţii în bacteriologie: pentru sticlăria utilizată în labo-
ratoare, instrumente metalice neascuţite, recipiente din por-
ţelan, diferite pulberi anorganice (talc, sulfamide, peroxid şi
oxid de zinc, etc.), substanţe uleioase, parafina, glicerina cu
mai puţin de 20 % apă, etc.
Figura 3 – Sticlărie de laborator
 Materiale necesare: sterilizatorul Poupinel, materialele de

sterilizat, martori ai sterilizării. Sterilizatorul Poupinel este
un cuptor cilindric, cu pereţii dubli (cel extern din metal sau
azbest iar cel intern din sticlă), între care circulă aer cald.
În partea inferioară a acestuia este amplasat un sistem de
încălzire care funcţionează cu combustibil gazos sau curent
electric. În interior se găsesc rafturi de sârmă, pe care se pun
materialele de sterilizat, şi un sistem de ventilare, cu rol de

uniformizare a aerului cald. Peretele superior prezintă un ori-
ficiu prin care pătrunde un termometru ce controlează tem-
peratura din interiorul aparatului.
1. ventilator
2. sursa de căldură
3. raft metalic
4. termometru
5. pereţi dubli
Figura 4 - Sterilizatorul Poupinel
 Tehnica:
 se deschide uşa sterilizatorului;
 obiectele pregătite în prealabil (spălate, uscate, eventual
montate şi ambalate corespunzător) şi materialele de ste-
rilizat sunt aranjate pe rafturi, cu spaţii între ele şi la o
oarecare distanţă de pereţi;
 se închide uşa aparatului;
 se deschide sursa de căldură;
 când temperatura ajunge la 170C, se reglează sursa de
căldură pentru ca acest parametru fizic să se menţină
constant timp de 1 oră;
 se închide sursa de căldură;
 se lasă aparatul să se răcească;
 se deschide uşa şi se scot obiectele sterilizate.
 Controlul sterilizării: se poate realiza prin urmărirea atentă

a parametrilor (temperatura şi durata de acţiune a agentului
sterilizant) şi examinarea aspectului vatei sau hârtiei de am-
balaj (îngălbenirea acestora indică corectitudinea sterilizării).
 Avantaje: aerul cald are acţiune corozivă redusă şi penetrează
şi materialele insolubile în apă (uleiuri, grăsimi).
 Dezavantaje: are difuzie şi penetrare mai redusă decât vaporii
de apă; este necesară expunerea materialelor la temperaturi
ridicate, perioade de timp mai lungi putând fi utilizat numai
pentru cele termorezistente; se poate controla doar atingerea
temperaturii de sterilizare, nu şi a perioadei de funcţionare.
Observaţii:
 deschiderea uşii înainte de răcirea sterilizatorului poate deter-
mina spargerea sticlăriei, datorată variaţiei termice bruşte;
 când parametrii au fost depăşiţi, sticlăria se pătează sau pot
să se formeze gudroane (prin carbonizarea hârtiei), substanţe
cu proprietăţi bactericide; în această situaţie, sunt necesare
spălarea, uscarea şi resterilizarea obiectelor.
1.3.3 Sterilizarea la autoclav
 Agentul sterilizant: căldura umedă  vapori supraîncălziţi.
 Acţiunea microbicidă: căldura umedă este mai nocivă decât
cea uscată (timpul necesar distrugerii unui anumit micro-
organism, la o anumită temperatură, este mai scurt), apa
înlesnind pătrunderea acestui agent în celula microbiană,
ceea ce determină coagularea proteinelor şi alterarea lipide-
lor membranare.
 Aplicaţii în bacteriologie: pentru materiale textile (câmpuri
operatorii, feşe, vată, etc.), lichide (apă distilată, ser fiziolo-
gic, etc.), obiecte metalice ascuţite, substanţe inflamabile sau
uleioase, glicerina cu peste 20 % apă, obiecte din cauciuc (do-
puri, tuburi, etc.), medii de cultură, seringi Record, găleţi de
“infecte” pline cu materiale contaminate, etc..
 Materiale necesare: autoclavul, materialele de sterilizat şi
martori chimici sau biologici. Autoclavul clasic este un cazan
metalic care are un înveliş exterior din fontă şi este acoperit

cu un capac masiv de bronz, montat cu buloane şi etanşei-
zat cu o garnitură din azbest sau cauciuc. Prezintă orificii
pe circumferinţă, în care sunt montate manometrul, robine-
tele pentru vapori şi pentru apă, o pâlnie (pentru introduce-
rea apei între cei doi pereţi), tubul de nivel (pentru controlul
cantităţii de apă dintre pereţii autoclavului) şi supapa de si-
guranţă (se deschide automat la o anumită valoare a presi-
unii). In partea inferioară a aparatului este amplasată sursa
de căldură (cu gaz sau curent electric). In interiorul cazanu-
lui se introduc găleata de “infecte” sau coşurile speciale care
conţin obiectele de sterilizat. Autoclavele mai moderne mai
pot conţine regulatoare automate de presiune, termometre,
serpentine de condensare a vaporilor la finalul sterilizării.
1 - capac:
2 - sursa de căldură;
3 - robinet de vapori;
4 - robinet de apă;
5 - pâlnie;
6 - tub de nivel;
7 - supapă de siguranţă;
8 - manometru.
Figura 5 - Autoclavul.
 Tehnica:
 se deschide robinetul care permite introducerea apei;
 prin pâlnie, se introduce apă distilată, urmărind reperul
de pe tubul de nivel;
 se introduc coşurile speciale sau găleţile cu materiale de

sterilizat, acoperite cu hârtie, pentru a evita umezirea cu
apa rezultată din condensarea vaporilor;
 se închide capacul prin strângerea buloanelor, 2 câte 2,
în diagonală;
 se deschide robinetul de vapori;
 se porneşte sursa de căldură care încălzeşte apa treptat;
 când apa fierbe, vaporii încep să iasă din aparat, iniţial
intermitent şi apoi în jet continuu, prin robinetul prevăzut
în acest scop;
 se închide robinetul de vapori şi se urmăreşte mereu ma-
nometrul care trebuie să indice, din acest moment, creş-
terea treptată a presiunii;
 când în autoclav a fost atinsă presiunea corespunzătoare
temperaturii dorite (legile termodinamicii stabilesc o rela-
ţie de proporţionalitate directă proporţionalitate între cei
doi parametri), se reglează sursa de căldură, pentru a o
menţine constantă în intervalul de timp necesar sterili-
zării (20-30 minute):
Presiunea (atm.) Temperatura (°C)

0,42 110
0,67 115
0,96 120
1,29 125
1,65 130
 se închide sursa de căldură lăsând apoi aparatul să se

răcească până când acul manometrului revine la 0;
 se deschide robinetul de vapori;
 când nu mai ies vapori, se deschide capacul aparatului şi
se scot materialele, care sunt utilizate imediat sau sunt
introduse în dulapuri speciale.
 Controlul sterilizării: se poate realiza în mai multe moduri:

 urmărirea parametrilor (ceas, manometru);
 folosirea martorilor chimici: sunt fiole din sticlă cu mici
cantităţi de colorant (fuxină, violet de genţiană, etc.) şi
pulberi cu punctul de topire apropiat de temperatura auto-
clavării (acid benzoic - 121°C, sulf sublimat - 119°C, sulf -
115°C, benzonaftol - 110°C, etc.); sunt introduse în auto-
clav, la diferite nivele, printre materiale; schimbarea stă-
rii de agregare şi a culorii substanţei chimice, la sfârşitul
sterilizării, indică eficienţa metodei;
 utilizarea martorilor biologici: sunt fiole din sticlă care
conţin suspensii de spori bacterieni (ex.: Stearotest 120 -
fiolă cu un mediu de cultură lichid, transparent, violet, cu
spori de Bacillus stearothermophylus ce pot fi distruşi la
120 °C în 15 minute); acestea sunt introduse în autoclav;
la sfârşitul sterilizării, martorii sunt incubaţi 24 de ore,
la temperatura de germinare a sporilor (la sporii de B. stea-
rothermophylus este de 56 °C); păstrarea culorii violet indi-
că o sterilizare corectă; în caz contrar, lichidul din fiolă
devine tulbure, gălbui;
 în cazul soluţiilor: se însămânţează o mică cantitate în
medii de cultură lichide care sunt incubate la 37°C, 24-
72 ore; sterilizarea a fost corectă dacă nu apar semne de
creştere microbiană.
 Avantaje: este o metodă rapidă şi eficace; poate fi folosită pen-
tru materialele mai sensibile care nu suportă temperaturile
din etuvele termoreglabile; permite un control eficient al pa-
rametrilor (temperatură, presiune şi durată de sterilizare).
 Dezavantaje: poate fi aplicată doar pentru sterilizarea mate-
rialelor termorezistente şi care încap în aparat; de aseme-
nea, nu poate fi folosită în cazul materialelor impermeabile
pentru vapori; pentru a fi eficientă, necesită o curăţire pre-
alabilă riguroasă a obiectelor.
Observaţii:
 trebuie eliminat aerul din autoclav înaintea sterilizării (pentru
păstrarea relaţiei dintre presiune şi temperatură);
 sterilizarea mediilor de cultură se efectuează lăsând robinetul
de vapori întredeschis, pentru a menţine o temperatură mai
scăzută, de 110-115°C;
 este interzisă manevrarea robinetelor în scopul reglării presi-
unii, în timpul funcţionării aparatului;
 aparatul trebuie oprit rapid în cazul funcţionării defectuoase;
 nu este permisă aşezarea materialelor fierbinţi, scoase din au-
toclav, pe o suprafaţă rece;
 nu se deschide capacul înainte ca manometrul să indice pre-
siunea 0 deoarece prin decompresiune bruscă, lichidele pot
să fie proiectate în afară; excepţie fac materialele poroase care
incorporează aer);
 aparatul trebuie verificat periodic de organele de metrologie;
 pentru materiale care nu suportă temperaturi peste 100 °C se
practică sterilizarea în autoclav lăsând robinetul de vapori des-
chis pe toată durata funcţionării;
 unele materiale chirurgicale se sterilizează la 2 atm şi 134 °C.
1.4 STERILIZAREA CU SUBSTANŢE CHIMICE

Acţiunea substanţelor chimice asupra microorganismelor este
influenţată de diverşi factori. Natura chimică a agentului chimic
determină mecanismul de acţiune al acestuia. Din acest punct de
vedere, se disting, ca şi categorii principale, următoarele:
 agenţi care alterează starea coloidală a proteinelor: pot fi
acizi (ex.: acid clorhidric), alcali (ex.: hidroxid de sodiu) sau
alcooli (ex.: alcool etilic de 50-70); mai eficienţi şi mai larg
utilizaţi în practică sunt alcoolii; efectul acestora este mai
redus în cazul mycobacteriilor şi sporilor;
 agenţi activi pe grupările libere ale enzimelor (-NH2, -SH,
-COOH, etc.): cele mai sensibile sunt grupările sulfhidril care
pot fi suprimate prin oxidare (ex.: peroxizi ca KMnO4 sau H2O2,
halogeni ca iodul şi clorul), prin blocare directă (ex.: mercur,

argint) sau alchilare (ex.: formaldehida, glutaraldehida);
 agenţi care lezează membranele celulare: afectează permea-
bilitatea selectivă a membranelor; din această categorie fac
parte fenolii (lizolul, crezolul, diclorfenolul, hexaclorfenolul,
etc.) şi detergenţii cationici (săruri cuaternare de amoniu);
 agenţi care alterează acizii nucleici: acţiunea bactericidă a
acestora este redusă; mai importanţi sunt derivaţii de ani-
lină (ex.: violet de genţiană, cristal violet, verdele malahit,
etc); îşi menţin capacitatea bacteriostatică şi la diluţii mari.
În funcţie de intensitatea şi specificitatea acţiunii lor, pot fi:
 Agenţi germicizi (lb.gr.: cida = a omorî): sunt activi asupra di-
verselor tipuri de microorganisme.
 Agenţi germistatici: (lb.gr.: statikas = stopare, oprire): sunt
substanţe care blochează multiplicarea unor tipuri variate de
microorganisme.
 Agenţi bactericizi: sunt substanţe chimice cu acţiune speci-
fică, selectivă, care omoară bacteriile prin alterări profunde
ale componentelor structurale sau interferarea unor procese
metabolice vitale.
 Agenţi bacteriostatici: blochează multiplicarea bacteriană.
 Agenţi virulicizi: substanţe ce inactivează virusurile.
 Agenţi fungicizi: substanţe cu acţiune letală asupra fungilor.
 Agenţi fungistatici: substanţe ce inhibă înmulţirea fungilor.
După eficacitate, agenţii chimici pot fi:
 sterilizanţi: distrug toate microorganismele replicative (forme-
le vegetative bacteriene, sporii, fungii, virusurile).
 dezinfectanţi cu capacităţi tuberculocide: distrug toate mi-
croorganismele prezentate anterior, cu excepţia sporilor.
 dezinfectanţi fără capacităţi tuberculocide: distrug toate mi-
croorganismele capabile de multiplicare, cu excepţia sporilor
şi a speciei M. tuberculosis care include cei mai rezistenţi
germeni nesporogeni.
În raport cu natura acţiunii lor, agenţii chimici pot avea:

 acţiune nespecifică: prin acţiunea asupra microorganisme-
lor, alterează şi structuri sau funcţii ale organismului gazdă;
 acţiune specifică: intervin selectiv pe anumite secvenţe din
metabolismul bacterian.
Pornind de la aceste aspecte, au fost definite noţiunile:
 Antisepticele: sunt substanţe chimice cu acţiune antibacte-
riană reversibilă şi toxicitate relativ redusă ceea ce permite
aplicarea lor pe ţesuturi vii.
 Antisepsia (lb. gr.: anti = contra, sepsis = putrefacţie): constă în
ansamblul metodelor prin care se încearcă distrugerea micro-
organismelor vii prezente pe tegumente, mucoase sau plăgi.
 Asepsia: acest termen se referă la totalitatea manoperelor prin
care se previne contaminarea unui substrat.
 Dezinfectantele: sunt substanţe chimice cu acţiune antibac-
teriană ireversibilă şi toxicitate destul de ridicată ceea ce
permite utilizarea lor doar pentru substraturi inerte, nevii.
 Dezinfecţia: constă în ansamblul măsurilor care vizează dis-
trugerea microbilor patogeni din mediul extern până la un
nivel la care nu mai prezintă risc, pentru a preveni transmi-
terea bolilor infecţioase. Spre deosebire de sterilizări, acest
proces permite persistenţa unor microorganisme vii, pe zonele
unde au acţionat agenţii.
 Sterilizarea chimică: constă în ansamblul de metode care
utilizează substanţe chimice, în stare lichidă sau gazoasă,
în scopul distrugerii de pedintr-un substrat a tuturor micro-
organismelor capabile de multiplicare.
 Decontaminarea: acest termen se foloseşte relativ frecvent în
loc de “dezinfecţie” dar, în fapt, are un sens mai larg inclu-
zând şi inactivarea toxinelor bacterine.
 Inactivarea: termenul se foloseşte în loc de “distrugere” în ca-
zul virusurilor, neconsiderate în prezent ca fiind particule vii.
Principalii agenţi chimici sunt prezentaţi în tabelul următor:
Tabelul 1.
Compuşi de clor
Substanţa Mecanism de acţiune Utilizare
 Hipoclorit sodiu  Oxidează grupările  Dezinfecţie suprafeţe
 Hipoclorit calciu sulfhidril  Dezinfecţie echipamente
 Cloramina  Timp de acţiune 10-60  Dezinfecţie instrumente
 Dioxid de clor minute  Dezinfecţia apei (clor)
Avantaje: ieftin, accesibil, spectru larg, activ şi la temperaturi scăzute
Alcooli
 Etanol  Denaturează starea  Antiseptizarea
 Izopropanol coloidală a proteinelor tegumentului
 Timp de acţiune 10-30  Dezinfecţie suprafeţe
minute
Avantaje: acţiune rapidă, necorozivă
Compuşi de fenol
 Lizol  Distrug membrana  Dezinfecţie suprafeţe
 Crezol celulară  Dezinfecţie echipamente
 Diclorfenol  Timp de acţiune 10-30  Soluţii şi săpunuri
 Hexaclorfenol minute antiseptice
Avantaje: biodegradabili, lasă un reziduu activ pe suprafeţe
Peroxizi
 KMnO4  Oxidează grupările  Dezinfecţie suprafeţe
 H2O2 (soluţie 3-30%) sulfhidril  Antiseptizarea
 Timp de acţiune 10-30 tegumentului şi
minute mucoaselor
Avantaje: stabili, toxicitate scăzută a diluţiilor de lucru
Agenţi alchilanţi
 Formol (soluţie 37-40%  Alchilarea grupărilor sulfhidril  Dezinfecţie încăperi
aldehidă formică în apă)  Timp de acţiune de la  Dezinfecţie echipamente
 Formaldehida (gaz) 10-30 minute (echipamente)  Dezinfecţie instrumente
 Glutaraldehida (gaz) până la 1-8 ore (încăperi)  Conservarea probelor
 Oxid de etilenă (gaz) (formol)
Avantaje: spectru larg, ieftin, nu corodează metalele, activ şi pe pelicule organice
Nici un agent chimic germicid nu are capacitatea să omoare

toate tipurile de germeni. Din acest motiv, produsele comercializate
conţin, de obicei, amestecuri de substanţe. De asemenea, este im-
portantă citirea cu atenţie a prospectului pentru utilizarea cât mai
adecvată a acestora. Un alt element de care trebuie să se ţină cont
este concentraţia substanţei chimice. Soluţiile mai diluate sunt fo-
losite ca dezinfectante, nu ca sterilizante. Dacă toxicitatea este re-
dusă în anumite diluţii, aceleaşi substanţe pot fi utilizate ca anti-
septice. În general, în cazul agenţilor chimici lichizi, sunt necesare
concentraţii mai crescute şi perioade de expunere mai lungi pentru
obţinerea unui efect germicid.
Utilizarea agenţilor chimici pentru distrugerea germenilor este
eficientă dacă se iau în considerare, în momentul alegerii acestora,
şi specia, forma, faza de creştere şi densitatea microbiană. Specia
M. tuberculosis este mai rezistentă decât alţi germeni nesporogeni.
Cele mai rezistente forme sunt sporii. În faza de creştere logaritmică,
bacteriile sunt vulnerabile, în schimb, în cea staţionară rezistă mai
mult la agresiunea chimică. O anumită substanţă, cu o anumită
concentraţie, necesită o perioadă mai îndelungată de timp pentru a
distruge o populaţie microbiană mai numeroasă.
Este necesar să se stabilească un contact intim între agent şi
germen. Acest deziderat este condiţionat de curăţirea riguroasă a
materialelor înainte de sterilizare, pentru îndepărtarea peliculelor
organice protectoare şi eliminarea germenilor din fisurile sau cre-
vasele obiectelor.
Efectele agenţilor chimici sunt potenţate de factori (ex.: tem-
peratură, anumite valori ale pH, umiditate) ai mediului unde se pro-
duce interacţia.
Sterilizarea prin agenţi chimici este utilizată numai în cazul
unor materiale termosensibile. În practică, alegerea substanţei anti-
microbiene se face în funcţie de mai multe criterii cum sunt eficienţa
acţiunii asupra germenilor, toxicitatea pentru organismul uman,
dificultatea utilizării, costurile economice, efectele nocive asupra sub-
stratului, proprietăţile acestuia, etc.
Sterilizarea unora dintre materialele şi instrumentele ale căror

caracteristici fizico-chimice nu permit utilizarea căldurii poate fi
realizată cu substanţe chimice gazoase sau lichide.
Substanţele chimice gazoase sunt utilizate mai ales în industrie
şi, într-o mai mică măsură, în mediul intraspitalicesc, în general în
afara laboratorului de microbiologie. Sunt folosite pentru steriliza-
rea unor instrumente, pulberi, uleiuri sau medicamente injectabile
şi pentru dezinfecţia aerului din încăperi sau a unor echipamente.
Au aplicaţii în chirurgie şi stomatologie. Operaţia de sterilizare se
realizează în aparate speciale, în anumite condiţii de umiditate şi
temperatură, o perioadă de timp variabilă în funcţie de substanţa
utilizată. Substanţele gazoase cu cea mai largă utilizare sunt oxidul
de etilenă, bromura de metil, formaldehida şi -propiolactona.
Sterilizarea cu substanţe chimice lichide se foloseşte pentru
instrumente metalice de dimensiuni reduse sau medii care pot fi
imersate în interiorul acestora. Substanţele folosite mai frecvent
sunt alcoolul etilic 70 %, alcoolul propilic 45 %, compuşii organici
de mercur, cuaternari de amoniu, halogenaţi sau oxidanţi. Tehni-
ca, numită şi “sterilizarea prin imersie”, este rareori utilizată în
laboratoarele de microbiologie. Instrumentele trebuie scufundate în
totalitate în lichidul aflat într-un recipient închis etanş. După intro-
ducerea acestora, recipientul este lăsat în repaus, neatins, 2-3 ore,
la temperatura camerei. După acest interval, instrumentele sunt
scoase, prin manevre aseptice, cu ajutorul unei pense sterilizate,
şi introduse într-un recipient plin cu apă distilată sterilă, pentru
îndepărtarea urmelor de substanţe chimice. Acestea trebuie să fie
folosite imediat după sterilizare.
Controlul sterilităţii se realizează prin însămânţarea lichi-
dului de spălare a instrumentului sau introducerea acestuia într-
un mediu de cultură nutritiv. Operaţiunea este de lungă durată ne-
practicându-se de rutină, ci doar în situaţii speciale.
Avantajele utilizării şi mecanismele de acţiune diferă de la o
clasă de agenţi chimici la alta, aşa cum rezultă din tabelul prezen-
tat anterior.
Dezavantajele acestor metode se referă la costurile ridicate,

limitarea utilizării la obiecte care pot fi introduse în incintele respec-
tive, riscul remanenţei unei substanţe toxice în material sau în aer,
imposibilitatea conservării stării de sterilitate, durata lungă a teh-
nicilor, etc.
1.5 ALTE METODE DE STERILIZARE

În funcţie de scopul urmărit şi de dotările existente, pentru
sterilizarea materialelor termosensibile se poate opta, ca alternative,
în funcţie de natura substratului, pentru filtrare sau iradiere.
Filtrarea sterilizantă reprezintă operaţia de trecere a unui li-
chid prin filtre cu porozitate cunoscută care pot reţine microorganis-
mele. Particularitatea acestei metode constă în faptul că celulele mi-
crobiene nu sunt distruse ci doar separate din suspensie, lichidul
obţinut prin filtrare fiind steril.
În medicină, metoda poate fi utilizată pentru sterilizarea unor
lichide biologice (ser, lichid de ascită, etc.), a mediilor de cultură
lichide îmbogăţite cu acestea, a unor reactivi uşor degradabili prin
acţiunea căldurii, a aerului din încăperi speciale (boxe sterile).
De-a lungul timpului, au fost utilizate filtre confecţionate din
diferite materiale. Mai cunoscute sunt:
 filtrele Schott: sunt discuri dintr-o sticlă specială, poroasă,
montate într-un suport cilindric; sunt notate G1- G5;
 filtrele Chamberland: sunt confecţionate din porţelan (pas-
tă specială pe bază de caolin şi siliciu); sunt notate L1-L13;
 filtrele Berkefeld: sunt făcute din pământ de infuzorii; sunt
notate cu V (lb. germ.: viel = mult), N (normal) şi W (lb. germ.:
wenig = puţin);
 filtrele Seitz: sunt discuri confecţionate dintr-o pastă foarte
fină de azbest şi celuloză, montate într-o armătură metalică;
sunt notate EKS1-EKS3;
In momentul utilizării, filtrele trebuie montate într-un dispo-
zitiv sau aparat de filtrare. Acest tip de sterilizare se poate realiza
prin două procedee, diferite ca modalitate de aplicare a presiunii
necesare filtrării. În primul caz, cu ajutorul unei pompe electrice de

vid sau trompe de apă se realizează o presiune negativă în balonul
Kitasato, prin aspiraţia aerului din acest recipient. Prin urmare, pre-
siunea este aplicată pe partea inferioară a filtrului.
1 - aparat de filtrare;
2 - balon Kitasato;
3 - tub de cauciuc;
4 - vas tampon;
5 - trompa de vid;
Figura 6 - Instalaţie de filtrare sterilizantă prin presiune negativă
În a doua situaţie, se aplică o presiune externă, pozitivă, pe

partea superioară a filtrului.
1 - bomba;
2 - presiune;
3 - tub de cauciuc;
4 - vas colector;
5 - filtru de aer;
Figura 7 - Instalaţie de filtrare sterilizantă prin presiune pozitivă

Unele filtre au dimensiuni foarte mici putând fi adaptate direct

la seringi sau tuburi de centrifugă.
Temperatura mai ridicată şi pH-ul alcalin al lichidului filtrat
influenţează favorabil operaţiunea.
Înainte de utilizare, filtrele şi recipientele de colectare ale lichi-
delor sunt sterilizate prin autoclavare.
Aceste dispozitive pot fi utilizate atât pentru înlăturarea bac-
teriilor cât şi a virusurilor mari. Reţinerea acestor particule infec-
ţioase se realizează mecanic şi electrostatic. Ca urmare a încărcării
electrostatice, sunt reţinute şi unele microorganisme care, în ab-
senţa acesteia, ar fi fost filtrabile.
În ultimii ani, filtrele clasice au fost înlocuite, din ce în ce mai
mult, cu membrane filtrante confecţionate din materiale ca aceta-
tul de celuloză, nitratul de celuloză, clorura de polivinil, poliamida,
etc. Acestea sunt inerte chimic. Sunt montate în suporturi din oţel
inoxidabil. Pot avea diverse porozităţi (0,025-1m), prin urmare sunt
eficiente atât pentru bacterii cât şi pentru virusuri.
Dacă lichidul filtrat este dens, bogat în proteine, este greu fil-
trabil. Uneori este necesară o filtrare prealabilă a acestuia.
Medicamentele injectabile nu trebuie să conţină conservanţi
chimici pentru ca filtrarea să fie eficientă. De asemenea, filtrele pot
reţine şi unele enzime a căror prezenţă în produs ar fi benefică. Din
acest punct de vedere, membranele filtrante sunt superioare filtrelor
clasice deoarece reţin puţin din lichid şi din componentele proteice
ale acestora.
Controlul sterilităţii filtratului se realizează prin însămânţa-
rea acestuia pe medii de cultură care sunt incubate 24-48 ore la
37C, urmărindu-se dacă apar semne de creştere microbiană
Sterilizarea cu radiaţii reprezintă o alternativă a oxidului de
etilenă, utilizată pentru anumite categorii de materiale termosensi-
bile. Această metodă este aplicată cu precădere în scopuri indus-
triale (în industria alimentară, a maselor plastice, a medicamentelor),
instalaţiile necesare fiind costisitoare, dar cu un randament crescut.
Se execută la rece, materialele fiind învelite în ambalaje speciale.
Efectele radiaţiilor asupra microorganismelor sunt invers pro-

porţionale cu lungimea de undă a acestora () şi direct proporţionale
cu intensitatea sursei emitente şi durata expunerii. Acestea pot să
stimuleze funcţiile fiziologice, să inducă apariţia unor mutaţii gene-
tice sau să producă moartea.
Cele mai frecvent utilizate sunt radiaţiile ionizante. Acestea se
propagă în mediu determinând ionizarea atomilor, cu formarea de
radicali liberi şi molecule reactive care exercită efecte nocive asupra
tuturor celulelor vii, inclusiv a microorganismelor. Mecanismul
microbicid constă în dezorganizarea acizilor nucleici, alterarea sin-
tezelor de proteine şi oxidarea lipoproteinelor membranare.
Radiaţiile  emise de izotopi radioactivi cobalt 60 sunt cele
mai penetrante şi au efectul microbicid cel mai pronunţat. Când îşi
transferă energia microbilor, determină formarea de O şi OH, cu
efecte toxice. Cele mai sensibile sunt bacteriile Gram negative (ex.:
Salmonella sp., Pseudomonas sp.) iar cei mai rezistenţi sunt, în ge-
neral, sporii. Au fost însă semnalate şi bacterii nesporogene mai re-
zistente la radiaţii decât sporii (Deinococcus radiodurans) care au
râmas viabile în alimente iradiate în scopul sterilizării.
Sterilizarea cu radiaţii ionizante este folosită pentru obiecte
de unică întrebuinţare din material plastic cum sunt tuburile pen-
tru anestezie, sondele endotraheale, cateterele, seturile pentru per-
fuzii sau transfuzii, seringile, protezele, dializatoarele, implantele,
materialele pentru sutură. Pot fi utilizate şi pentru unele produse
biologice (ex.: penicilina) sau alimente (fructe, legume, făină, etc.).
Avantajele metodei constau în faptul că nu degradează mate-
rialele sterilizate, acestea pot fi utilizate imediat după terminarea
procedurii şi randamentul instalaţiilor este crescut iar principalele
dezavantaje, în costurile ridicate şi posibilitatea aplicării numai în
spaţii special amenajate.
Controlul sterilizării cu radiaţii ionizante al obiectelor se poate
efectua cu ajutorul dozimetrelor (măsoară intensitatea iradierii) sau
prin folosirea unor martori biologici (conţin spori cu rezistenţă radio-
metrică cunoscută).
Radiaţiile ultraviolete degradează proteinele şi acizii nucleici.

Sunt utilizate în practică pentru scăderea încărcăturii microbiene a
suprafeţelor şi a aerului din anumite încăperi, nu pentru sterilizări.
Fasciculul laser (fascicul concentrat de fotoni cu lungime de
undă uniformă) distruge microbii instantaneu, datorită concentră-
rii unei energii foarte mari pe suprafeţe mici.
Microundele nu omoară microorganismele în mod direct ci
prin intermediul căldurii pe care o generează. Unele specii pot să-şi
conserve viabilitatea dacă temperaturile nu sunt prea mari. Sunt
utilizate în laboratorul de microbiologie pentru resterilizarea medii-
lor de cultură păstrate mai mult timp, cu încărcătură microbiană
foarte redusă.
1.6 METODE DE SCĂDERE A ÎNCĂRCĂTURII MICROBIENE

Aceste metode sunt folosite în practica medicală şi chirurgi-
cală, în industrie şi în domeniul casnic cu rezultate bune în ceea ce
priveşte distrugerea virusurilor şi formelor vegetative ale bacterii-
lor, dar nu pot fi considerate tehnici autentice de sterilizare nefiind
eficiente asupra unor categorii de spori bacterieni. În continuare
sunt prezentate diverse metode de reducere a încărcăturii micro-
biene a unor materiale, instrumente sau a aerului.
Pasteurizarea constă în încălzirea unor alimente lichide (lapte,
must, sucuri de fructe sau legume, bere, etc.) la o anumită tempe-
ratură, o perioadă de timp diferită în funcţie de produs.
Se disting următoarele variante tehnice:
Tipul pasteurizării Durata Temperatura
joasă 30 minute 60-65C

medie 10-20 minute 70-75C
înaltă 5-6 secunde 85-90C
În acest mod sunt eliminaţi mulţi microbi patogeni termosen-

sibili şi se reduce drastic numărul total de microorganisme.
Nu alterează proprietăţile fizico-chimice ale alimentelor şi per-

mite conservarea de durată a acestora.
Un proces asemănător are loc în maşina de spălat, dacă tem-
peratura este reglată la 80C şi durata funcţionării este de minim
15 minute. Se poate practica pentru halate sau măşti.
Ultrapasteurizarea reprezintă un procedeu folosit în indus-
tria laptelui care constă în injectarea bruscă de vapori supraîncăl-
ziţi la 150C într-un lichid aflat sub presiune, supus unei curgeri
turbulente.
Tindalizarea se realizează printr-o încălzire repetată, timp
de 3-8 zile consecutive, la temperaturi de 56-100C, 30-60 minute.
Între încălziri, produsele se păstrează la temperatura camerei. Este
folosită în laborator pentru reducerea încărcăturii microbiene a
unor medii de cultură acelulare bogate în albumină. Se consideră
că încălzirea repetată determină hidratarea sporilor şi facilitează
coagularea proteinelor bacteriene. De asemenea, se presupune că
intervalele de 24 ore permit transformarea sporilor în forme vege-
tative, mult mai sensibile la acţiunea căldurii. Are aplicaţii şi la
pregătirea conservelor casnice (zacuscă, gemuri, dulceţuri, etc.).
Fierberea în apă de robinet nu poate fi considerată o metodă
de sterilizare eficientă deoarece nu distruge sporii bacterieni. Dacă
se respectă însă anumite reguli, poate fi utilizată în practică cu
rezultate destul de bune atunci când nu există condiţii pentru
folosirea altui agent sterilizant. Astfel, acest procedeu poate fi util
pentru instrumente şi materiale metalice, din plastic sau cauciuc.
Acestea trebuie să fie riguros decontaminate şi curăţate anterior.
Operaţiunea trebuie efectuată în recipiente speciale (casolete), în
apă distilată cu adaus de carbonat de sodiu 2 % sau borax 2 %,
cu rol de ridicare a punctului de fierbere peste 100C şi nitrit de
sodiu 1%, ca anticoroziv. Durata fierberii trebuie să fie de minim
30 minute, după care obiectele trebuie scoase cu o pensă sterilă
şi utilizate în primele 2-3 ore după acest procedeu. Rezultate
superioare se obţin prin fierberea cu vapori fluenţi, obţinuţi în auto-
clave sau recipiente speciale ce realizează presiuni de 0,1-0,5 atm.
Lămpile bactericide emit radiaţii ultraviolete cu lungimi de

undă de 200-310 nm. Emisia acestora se realizează prin descăr-
carea electrică între doi electrozi, plasaţi în atmosferă de vapori de
mercur, în interiorul unui tub din cuarţ permeabil.
Efectele microbicide se datorează în primul rând descompu-
nerii acizilor nucleici (derivaţi de timină) şi, într-o mai mică măsură,
alterării proteinelor. Cele mai sensibile la aceste radiaţii sunt bacte-
riile în faza de multiplicare activă (logaritmică). Sporii sunt formele
cele mai rezistente. Se pare că unele bacterii şi virusuri au capa-
citatea de a-şi regenera ADN-ul degradat.
Gradul de penetrare al radiaţiilor ultraviolete în material este
destul de redus. Orice strat fin de grăsime, depuneri sau praf pe su-
prafaţe, scade eficienţa acestei metode.
Radiaţiile nu pătrund prin particulele de praf, motiv pentru
care lămpile trebuie întreţinute într-o stare de curăţenie perfectă.
De asemenea, lampa nu are eficienţă în colţurile încăperilor care
trebuie ferite de contaminare şi curăţate riguros.
Doar o întreţinere corectă a lămpii bactericide îi asigură ran-
damentul necesar. La intervale de 2 săptămâni, trebuie ştearsă cu
un tampon îmbibat în alcool, după ce a fost scoasă din priză. Când
lumina devine albastră, este ineficientă şi trebuie schimbat becul.
Se măsoară radiaţiile emise de 2 orian cu un aparat special.
Lămpile bactericide sunt folosite pentru reducerea încărcă-
turii microbiene a încăperilor aerare şi curate, a boxelor, nişelor şi
meselor laboratoarelor. Nu este permisă prezenţa personalului în
laborator când lampa este în funcţiune deoarece radiaţiile ultravio-
lete au efecte nocive putând produce leziuni ale pielii (cu potenţial
malign) şi mai ales ale ochilor (este afectată retina), până la orbire.
Când acest lucru nu este posibil, se recomandă folosirea ochelari-
lor de protecţie.
Avantajele utilizării lămpilor bactericide constau în faptul că este
simplă şi accesibilă oricărui laborator iar dezavantajele derivă din
consecinţele nefaste ale nerespectării stricte a normelor de protec-
ţie a muncii în laboratorul de microbiologie.
Tehnici de recoltare 33
2 TEHNICI DE RECOLTARE

In medicina modernă este de neconceput stabilirea diagnos-
ticului infecţiilor fără utilizarea investigaţiilor microbiologice care
pot confirma suspiciunile clinicianului. De aceea, colaborarea între
specialişti din diverse domenii medicale şi medicul de laborator tre-
buie să fie foarte strânsă. Rolul esenţial pe care îl joacă în prezent
laboratorul de microbiologie, pentru clarificarea etiologică a bolilor
infecţioase şi optimizarea terapiei acestora, obligă la depunerea unor
eforturi susţinute pentru obţinerea unor rezultate corecte.
Corectitudinea recoltării produselor patologice destinate exa-
minărilor bacteriologice condiţionează eficienţa etapelor ulterioare
ale diagnosticului de laborator. De asemenea, prelevarea reprezin-
tă etapa diagnosticului bacteriologic în care posibilitatea de a apă-
rea erori este cea mai ridicată deoarece se realizează, de cele mai
multe ori, în afara laboratorului, de către un alt personal medical
decât cel care va lua în lucru prelevatele respective.
Respectarea riguroasă a unor norme de protecţie a lucrului
în laboratorul de microbiologie este obligatorie deoarece există un
risc real de producere a unor îmbolnăviri în rândul personalului,
de transmitere a unor infecţii în afara laboratorului sau de a pune
diagnostice incorecte, toate aceste situaţii având consecinţe grave.
Întreaga activitate trebuie să fie perfect coordonată şi astfel
reglementată încât să se elimine erorile şi, în măsura posibilităţi-
lor, să se realizeze dezideratele securităţii microbiologice:
 protecţia personalului medical;
 protecţia mediului înconjurător (din laborator şi din afară);
 evitarea contaminării probelor recoltate sau a culturilor mi-
crobiene obţinute în diferite etape ale diagnosticului bacte-
riologic.
Amenajarea laboratorului de microbiologie trebuie realizată

într-un spaţiu care să corespundă volumului de activitate zilnică
şi numărului de persoane implicate profesional. În cadrul acestuia,
încăperea pentru prelevarea produselor patologice trebuie să fie
separată, dacă este posibil. În laboratoarele mai mici, operaţiunea
poate fi executată în aceeaşi cameră unde se realizează primirea
şi înregistrarea probelor, dar cu condiţia respectării stricte a ora-
ului (dimineaţa, între orele 7-9) şi a normelor de protecţie micro-
biologică. În măsura posibilităţilor, camerele trebuie să se succea-
dă într-o anumită ordine, în funcţie de destinaţia lor, astfel încât
să permită efectuarea activităţilor într-un flux continuu şi în sens
unic, în concordanţă cu normele de securitate.
Este obligatorie purtarea echipamentului de protecţie cons-
tând, de obicei, din halat cu mâneci lungi, încheiat la toţi nasturii
şi bonetă care acoperă cât mai bine părul. Se recomandă ca părul
lung să fie strâns la spate.
De asemenea, este necesară respectarea unor norme tehnice
generale de recoltare. În funcţie de natura produsului patologic,
prelevarea trebuie efectuată de către medicul de specialitate (lichi-
dele sau fragmentele tisulare recoltate prin puncţii aspiratorii şi bi-
optice sau intraoperator) sau personalul mediu (majoritatea produ-
selor) iar în unele cazuri, chiar de bolnav, instruit în prealabil (ma-
terii fecale, urină, spută, etc.).
Se recomandă recoltarea probei înaintea instituirii tratamen-
tului cu antibiotice sau după minimum trei zile de la întreruperea
acestuia. Dacă acest lucru nu este posibil, se notează pe buleti-
nul de analiză denumirea antibioticului şi doza administrată.
Solicitarea recoltării produselor patologice cu semnificaţie cli-
nico-etiologică, se realizează de către medicii de diferite speciali-
tăţi, după efectuarea anamnezei şi a examenului clinic riguros, pe
baza cunoaşterii patogeniei infecţiei suspectate.
În organismul pacienţilor, agentul infecţios se poate găsi la
poarta de intrare, pe căile de diseminare în organism, în focarele
secundare, în produsele de excreţie, etc.
Produsul recoltat trebuie să fie cel în care există cu maximă

probabilitate agentul patogen, antigene solubile ale acestuia, com-
ponente structurale sau metaboliţi specifici.
Reprezintă o eroare majoră şi, din păcate, frecvent întâlnită,
solicitarea unor analize microbiologice care nu sunt justificate de o
ipoteză etiologică consistentă suprasolicitând astfel laboratorul şi
crescând costurile în mod inutil.
In funcţie de evoluţia clinică, medicul trebuie să decidă care
este momentul optim pentru recoltare, în care probabilitatea de a
depista agentul infecţios în produsul patologic este maximă.
Probele trebuie recoltate în condiţii aseptice. Seringile, acele,
pensele, ansele, tampoanele, baghetele, etc. cu care se execută
prelevarea trebuie să fie sterile. Recipientele utilizate sunt sterili-
zate doar prin metode fizice deoarece prezenţa substanţelor chimice
în interiorul acestora poate împiedica dezvoltarea eventualelor mi-
croorganisme prezente în prelevate.
Este obligatoriu ca recipientele de recoltă să fie închise etanş,
cu capacul sau dopul de vată steril, imediat după introducerea pro-
belor, pentru a evita contaminarea acestora sau a mediului încon-
jurător precum şi pentru păstrarea umidităţii prelevatelor.
Este recomandabil să se preleveze o cantitate suficientă de
produs patologic pentru că există situaţii când examenul trebuie
repetat sau sunt necesare analize suplimentare.
În unele situaţii, este necesară pregătirea psihologică a paci-
entului pentru a obţine colaborarea acestuia (efectuarea unui efort
de tuse sau suportarea unei tehnici invazive).
Dacă recoltarea este efectuată de către bolnav, la domiciliul
său, acesta trebuie instruit să respecte întocmai modul corect de
prelevare a fiecărui produs, să efectueze un examen macroscopic
al acestuia, să aducă proba la laborator într-un interval de timp
cât mai scurt sau să o conserve corespunzător până a doua zi.
Uneori, când se suspectează germeni sensibili (ex.: N. menin-
gitidis), se efectuează însămânţarea probelor pe medii de cultură
chiar la patul bolnavului. Acestea sunt transportate de urgenţă la
laborator. Dacă recoltarea a fost făcută în afara laboratorului, pro-

dusele patologice trebuie transportate şi prelucrate cât mai rapid,
în maximum 1-2 ore.
Recipientele care conţin probe trebuie să fie ambalate corect (ca
să nu se spargă sau să se deschidă) şi introduse în altele mai mari,
închise ermetic (pentru a nu contamina mediul în caz de accidente).
Sunt transportate la laborator de către curieri care cunosc normele
de securitate microbiologică.
Pe parcursul transportului, trebuie asigurată identitatea pro-
belor. În acest scop, pe recipiente sunt lipite corect etichete de hârtie
pe care sunt notate citeţ, cu majuscule, date minime (numele şi pre-
numele bolnavului, numărul foii de observaţie sau de consultaţie,
tipul produsului, analiza solicitată, data şi ora recoltării). Buletinul
de trimitere (fişa însoţitoare) poate furniza informaţii mai complete
referitoare la datele personale ale pacientului (vârsta, sexul, domi-
ciliul, etc.), argumente epidemiologice (profesia, obiceiuri alimentare,
consumul de alcool, călătoriile în zone endemice, vaccinări, etc.), in-
vestigaţii, tratamente sau spitalizări anterioare, existenţa unor fac-
tori de risc (administrări de citostatice, imunosupresive, preparate
cortizonice, infecţii virale, boli debilitante, etc.), diagnosticul prezum-
tiv al clinicianului, etc.
Uneori, sunt utilizate medii de transport (ex.: Stuart, Pike) sau
metode de conservare (refrigerare, congelare, liofilizare, incorpora-
re în glicerol 50 %, etc.).
După ce probele ajung la laborator, se realizează triajul ma-
croscopic al acestora eliminându-se acelea care nu corespund din
punct de vedere al cantităţii recoltate, modului de ambalare sau eti-
chetare. Produsele rămase sunt înregistrate şi primesc un număr
care se păstrează de-a lungul etapelor diagnosticului bacteriologic.
2.2 RECOLTAREA PRINCIPALELOR PRODUSE
2.2.1 Recoltarea exudatului amigdalo-faringian

 Tipul de produs: moderat contaminat (are floră microbiană
normală moderată cantitativ).
 Germeni predominanţi în flora normală: Staphylococcus epi-

dermidis, Streptococcus viridans, Neisseria sp. nepatogene,
Fusobacterium sp., Treponema sp.
 Indicaţiile: faringite şi angine (termen folosit pentru inflama-
ţia inelului limfatic faringian, mai ales a amigdalelor palatine)
nespecifice (bacteriene, virale, fungice) sau specifice (difterică,
fusospiralară Plaut-Vincent, tuberculoasă, tifoidă, etc.) sau
portaj de germeni (S. pyogenes, C. diphteriae, etc.)
 Persoana care execută recoltarea: asistentul de laborator.
 Momentul recoltării: dimineaţa, pe nemâncate sau la mini-
mum 4 ore de la ultima masă, fără o toaletă bucală preala-
bilă şi înainte de administrarea unui tratament general (anti-
biotice) sau local (gargară, badijonaje cu antiseptice); dacă nu
este posibil, se notează pe fişa însoţitoare substanţa antimi-
crobiană şi doza administrată.
 Materialele necesare: tampoane sterile, apăsător lingual.
Figura 8 – Tampon steril
 Tehnica:
 pacientul este aşezat pe scaun, cu gâtul în uşoară exten-
sie, cu gura larg deschisă, în faţa unei surse de lumină;
 persoana care recoltează trebuie să adopte o poziţie puţin
laterală faţă de bolnav (se poate declanşa reflexul de vomă
sau un acces de tuse) şi să poarte o mască de tifon;
 bolnavul este rugat să inspire adânc şi apoi să pronunţe clar
sunetul „A”;
 pentru vizualizarea mai bună a zonelor suspecte este opti-

mă aplicarea unui apăsător steril pe baza limbii;
 se şterg pilierii amigdalieni şi peretele faringian posterior,
mai ales în zonele cu ulceraţii, puroi sau false membrane;
 tamponul se retrage apoi cu atenţie, pentru a nu atinge
lueta, limba, pereţii cavităţii bucale sau dinţii.
Figura 9 - Recoltarea
exudatului faringian.
 Cantitatea necesară: se utilizează cel puţin 2 tampoane,

unul destinat efectuării de frotiuri iar celălalt, însămânţă-
rilor pe medii de cultură; în suspiciunea de difterie, se folo-
sesc minimum 3 tampoane.
Observaţii:
 produsele recoltate se iau imediat în lucru sau tampoanele cu
exudat sunt introduse într-un mediu de transport (ex.: mediul
Pike - pentru streptococi, mediul Stuart - pentru majoritatea bac-
teriilor implicate în infecţiile respiratorii superioare, etc.);
 la copii, prelevarea exudatului faringian necesită uneori efec-
tuarea unor manevre speciale (pensarea nasului, apăsarea
obrajilor la nivelul molarilor, folosirea unui depărtător bucal);
 în cazuri speciale, secreţia se recoltează din cavitatea bucală,
într-o placă Petri sterilă, după introducerea a 10 ml de ser fizio-
logic steril într-o narină, cu o seringă legată de un tub de cauciuc.
2.2.2 Recoltarea exudatului nazo-faringian

 Tipul de produs: moderat contaminat (are o floră microbiană
normală moderată cantitativ).
 Germeni predominanţi în flora normală: Staphylococcus epi-
dermidis, Corynebacterium sp. nepatogene.
 Indicaţiile: rinite nespecifice (virale, bacteriene, fungice) sau
specifice (difterică, asociată tusei convulsive, etc.) sau portaj
de germeni nazal sau nazo-faringian (Staphylococcus aureus,
Streptococcus pyogenes, Corynebacterium diphteriae, N. me-
ningitidis, Bordetella pertussis, etc.)
 Momentul recoltării: poate fi prelevat în orice moment din
zi, de preferinţă înaintea tratamentului local sau general cu
antiseptice sau antibiotice.
 Materialele necesare: tampoane sterile.
 Tehnica:
 se introduce tamponul într-o narină;
 se împinge încet, de-a lungul planşeului nazal, pe direcţie
orizontală, până la peretele posterior al nazofaringelui;
 se roteşte tamponul pentru a recolta secreţia;
 se extrage cu grijă din narină;
 se repetă manevra şi în a doua narină, folosind acelaşi tam-
pon (în acest mod creşte probabilitatea izolării germenului).
 Cantitatea necesară: se utilizează 1-2 tampoane sterile.
Observaţii:
 este indicat ca asistentul medical să poarte mască de tifon;
 se recomandă umectarea tamponului cu ser fiziologic steril înain-
te de recoltare;
 retragerea uşoară a tamponului după atingerea peretelui farin-
gian, fără a ieşi din narină şi reintroducerea profundă a acestuia
stimulează secreţiile;
 exudatele nazale se iau imediat în lucru sau tampoanele sunt
introduse într-un mediu de transport.
2.2.3 Recoltarea urinii

 Tipul de produs: urina recoltată prin puncţie suprapubiană
este un produs normal steril; în cazul eliminării acesteia pe
căi fiziologice, poate să apară o bacteriurie normală cu valori
sub 10.000 germeniml.
 Indicaţiile: infecţii ale aparatului urinar (uretrite, cistite, pros-
tatite, pielonefrite, etc.), bacteriemice sau septicemice cu loca-
calizări renale clinic manifeste (leptospiroze, tuberculoză, bru-
celoză) sau inaparente (febre enterice).
 Persoana care execută recoltarea: chiar pacientul, instruit în
prealabil de către personalul medical.
 Momentul recoltării: dimineaţa, imediat după trezire sau la
minimum 4 ore de la ultima micţiune; preferabil înainte de
antibioticoterapie.
 Materialele necesare: un recipient steril.
Figura 10 – Recipient pentru recoltarea urinii
 Tehnica:
 este necesară o spălare riguroasă a regiunii perineale cu
apă şi săpun, apoi este recomandată ştergerea acesteia cu
un tampon de vată, îmbibat cu ser fiziologic steril sau apă
fiartă şi răcită;
 bolnavul începe să urineze;
 din mijlocul jetului, trebuie să recolteze o mică cantitate
de urină, în recipientul steril;
 se acoperă imediat recipientul cu dopul.
 Cantitatea necesară: pentru investigaţia bacteriologică (uro-

cultură) se recoltează 10-15 ml de urină.
Observaţii:
 în cazul femeilor care au leucoree (secreţie genitală purulentă)
se recomandă aplicarea unui tampon intravaginal, pentru a evi-
ta contaminarea urinii;
 de la copii necooperanţi şi pacienţi paralizaţi sau comatoşi se
recoltează urina direct din vezica urinară, prin puncţie supra-
pubiană; metoda este optimă, dar invazivă;
 la copiii mici, recoltarea se poate efectua în pungi speciale din
material plastic;
 sondajul vezical, practicat la bolnavii spitalizaţi care necesită
această manevră pentru evacuarea urinii, permite şi recolta-
rea probelor pentru urocultură;
 în cazul unor suferinţe renale, prelevarea urinii se realizează
de la nivelul fiecărui ureter în parte, prin cistoscopie;
 este indicată repetarea recoltării de 2 ori, la un interval de 24
ore, în cazul bărbaţilor sau a pacienţilor simptomatici şi de 3
ori, la acelaşi interval, la femei sau persoane fără manifest-
tări clinice; existenţa unei infecţii urinare este sugerată de
izolarea repetată a aceluiaşi agent patogen, în cantităţi sem-
nificative (peste 100.000 germeniml urină);
 examenul cito-bacteriologic al sedimentului urinar permite tri-
ajul de calitate al probelor (peste 15 celule malpighienemm3 şi
prezenţa levurilor indică contaminarea vaginală sau uretrală),
evaluarea piuriei (peste 100 leucocitemm3) şi aprecierea sediu-
lui infecţiei (prezenţa cilindrilor, aspectul celulelor epiteliale).
2.2.4 Recoltarea materiilor fecale
 Tipul de produs: intens contaminat (floră microbiană norma-
lă abundentă şi variată).
 Germeni predominanţi în flora normală: Enterococcus fae-
calis, Escherichia coli, Peptococcus sp., Peptostreptococcus
sp., Bifidobacterium sp., Propionibacterium sp., Bacteroides
sp., Fusobacterium sp., Clostridium sp., Lactobacillus sp.
 Indicaţiile: pentru clarificarea etiologică a sindroamelor diareice

de etiologie infecţioasă (bacteriene, parazitare, virale, fungice)
sau confirmarea celor cu aspect specific al scaunului (holera,
dizenteria, etc.).
 Persoana care execută recoltarea: pacientul, după ce a fost
instruit de asistentul medical.
 Momentul recoltării: se recoltează înainte de tratamentul
cu substanţe antimicrobiene, din scaunele emise spontan sau
după administrarea unui purgativ salin (amestec de sulfat de
sodiu şi magneziu, în doză de 15 g pentru adult, dizolvate în
250 ml apă).
 Materiale necesare: coprorecoltor (recipient steril din plastic,
de unică folosinţă, închis etanş şi prevăzut cu o lopăţică) cu
un mediu de transport (formol 10 % - pentru paraziţi, mediul
semisolid Cary-Blair – optim pentru bacterii, mediul Hanks –
pentru virusuri).
Figura 11 - Coprorecoltor.
 Tehnica:
 materiile fecale se recoltează cu lopăţica coprorecoltoru-
lui, din mai multe puncte ale scaunului, pentru a creşte
probabilitatea de izolare a agentului patogen, cu precădere
din zonele suspecte cu sânge, puroi, mucus sau sfaceluri
de mucoasă;
 se închide imediat recipientul cu capacul.
 Cantitatea necesară: 5 g de materii fecale sunt suficiente

pentru efectuarea unui examen microbiologic complet.
Observaţii:
 se evită amestecarea materiilor fecale cu urina;
 recoltarea unei cantităţi prea mari de materii fecale nu per-
mite închiderea etanşă a recipientului;
 în stadiul acut al bolilor diareice nu se administrează purgative
saline deoarece există pericolul perforaţiei intestinale;
 în situaţii speciale (ex.: dizenteria cronică), prelevarea materiilor
fecale se realizează prin rectoscopie, direct de la nivelul leziu-
nilor colice sau cu ajutorul sondei Nelaton nr. 16-18.
2.2.5 Recoltarea sângelui pentru hemocultură
 Tipul de produs: normal steril (lipsit de o floră microbiană
normală).
 Indicaţii: în septicemii clinic manifeste sau cu simptomatolo-
gie minimală la nou-născuţi, vârstnici sau imunodeficienţi, în
endocardite subacute, în boli infecţioase (bruceloză, leptospi-
roză, febre enterice, etc.), în infecţiile localizate cu descărcări
bacteriemice (pneumonii, meningite, pielonefrite, colecistite,
etc.), în sindroame febrile de etiologie necunoscută sau după
manevre medicale.
 Persoana care execută recoltarea: medicul sau asistentul
medical.
 Momentul recoltării: în infecţiile acute, este indicat ca re-
coltarea sângelui în vederea hemoculturii să se efectueze la
debutul unui frison sau în plină ascensiune termică; în
cazul unei boli infecţioase, se prelevează în primele 10 zile
după apariţia manifestărilor clinice; în ambele situaţii, se
recoltează dacă e posibil, înaintea tratamentului cu
antibiotice.
 Materiale necesare: vată, alcool 70, tinctură de iod, garou
sau tub de cauciuc şi pensă hemostatică, ac steril de 5-6 cm,
cu bizou scurt, montat la o seringă Luer (din sticlă) sau un
set de transfer, flacon pentru hemocultură.
Figura 12 - Set de transfer
 Tehnica:
 persoana care recoltează trebuie să se spele pe mâini cu
apă şi săpun, apoi să le antiseptizeze cu alcool 70 % şi cu
tinctură de iod;
 se antiseptizează cât mai riguros regiunea (de obicei, plica
cotului) folosind iniţial un tampon cu alcool 70 % şi apoi
unul cu tinctură de iod;
 se realizează staza venoasă, cu un garou sau un tub de
cauciuc, prins cu pensa hemostatică;
 se fixează vena (de obicei vena cubitală de la nivelul plicii
cotului) de la distanţă, cu policele şi indexul mâinii stângi,
întinzând tegumentul;
 cu mâna dreaptă, se puncţionează vena cu un ac steril,
montat la o seringă Luer sau făcând parte dintr-un set de
transfer (este optim pentru că asigură un circuit închis
între sistemul vascular al bolnavului şi flaconul de hemo-
cultură evitându-se în acest mod contaminarea sângelui
cu germeni din aer sau de pe tegumente);
 se desface garoul sau tubul de cauciuc;
 se retrage acul din venă;
 se realizează hemostaza aplicând pe zona înţepată un
tampon de vată, îmbibat cu alcool 70 % sau cu tinctură
de iod;
 sângele recoltat este introdus într-un flacon pentru hemo-

cultură care conţine un mediu de cultură lichid, cu valoa-
re nutritivă ridicată.
Figura 13 - Recoltarea
sângelui.
 Cantitatea necesară: 10-30 ml la adult şi 1-5 ml la copil.

Observaţii:
 când există un focar de infecţie evident, prelevarea se va efec-
tua din venele satelite acestuia;
 dacă bolnavul este cateterizat, se recoltează sânge chiar de la
nivelul cateterului;
 în suspiciunea de endocardită se poate recolta sânge arterial
de către medicul de specialitate;
 la copiii mici,este mai facilă recoltarea din vena jugulară sau
din sinusul sagital, la nivelul fontanelei;
 recoltarea se repetă de 2-3 ori în decursul a 24 de ore în cazul
unei septicemii şi de 2-3 ori într-un interval de 48 de ore într-o
bacteriemie.
2.2.6 Recoltarea sângelui pentru diagnosticul serologic
 Indicaţii: în bolile infecţioase acute sau subacute cu evoluţie
prelungită sau în formele cronicizate.
 Momentul recoltării: de preferat dimineaţa, pe nemâncate,

pentru a evita hiperlipidemia care ar putea perturba reac-
ţiile antigen-anticorp; când este necesară urmărirea în dina-
mică a titrului anticorpilor serici, prima probă se recoltează
cât mai aproape de debutul infecţiei (la internare, la primul
consult) iar a doua, în perioada de convalescenţă (după 10-14
zile); în unele situaţii (când se suspectează o infecţie în care
anticorpii apar tardiv în ser sau rezultatele anterioare sunt
negative în pofida manifestărilor clinice evidente) se recoltea-
ză şi a treia probă, după 21-28 de zile de la infecţie.
 Materiale necesare: vată, alcool 70 %, un garou sau un tub
de cauciuc şi pensă hemostatică, un ac steril montat la o
seringă sau un vacutainer steril şi, eventual, o eprubetă cu
dimensiuni de 10/160 mm.
 Tehnica:
 se antiseptizează tegumentul, în zona plicii cotului, cu un
tampon cu alcool 70 %;
 se realizează staza venoasă cu ajutorul garoului sau a tu-
bului de cauciuc, prins cu pensa hemostatică;
 se fixează vena de la distanţă, cu degetele mâinii stângi;
 se realizează puncţia venoasă cu un ac steril, montat la
o seringă sau un vacutainer;
 se desface garoul sau tubul de cauciuc;
 se retrage acul din venă;
 se realizează hemostaza, aplicând pe regiunea înţepată
un tampon de vată, îmbibat cu alcool 70 %;
 recipientul (eprubetă sau vacutainer) în care a fost intro-
dus sângele este aşezat în poziţie oblică, pentru a putea
obţine coagularea în pantă;
 se desprinde apoi cheagul de pe peretele acestuia, prin
agitare puternică;
 se incubează tuburile timp de 1 oră, la 37 C;
 în final, se decantează serul într-un recipient steril.
 Cantitatea necesară: se recoltează 10 ml de sânge.

Observaţii:
 dacă proba de ser nu se ia imediat în lucru, se poate păstra
câteva zile la +4C (în frigider) sau la -25C (în congelator).
2.2.7 Recoltarea sputei
 Tipul de produs: moderat contaminat.
 Germeni predominanţi în flora normală: pot fi evidenţiate
aceleiaşi specii ca şi în exudatul faringian (Staphylococcus
epidermidis, Streptococcus viridans, Neisseria sp. nepatoge-
ne, etc.).
 Indicaţiile: în infecţiile căilor respiratorii inferioare (bronşite,
pneumonii, bronhopneumonii, abcese pulmonare, empieme),
nespecifice (bacteriene, virale, fungice, parazitare) sau spe-
cifice (tuberculoza, tusea convulsivă, etc.).
 Persoana care execută recoltarea: pacientul, după ce i s-au
dat explicaţii clare şi a fost pregătit psihologic să facă efor-
tul de tuse necesar pentru a obţine secreţiile bronşice (spu-
ta), nu saliva, produsul de secreţie al glandelor salivare din
cavitatea bucală; în cazul tehnicilor agresive prin care se re-
coltează sputa indusă, această operaţiune este efectuată de
cadre medicale cu înaltă calificare (medici pneumologi, aju-
taţi de asistenţi cu pregătire specială).
 Momentul recoltării: în infecţiile acute, sputa se recoltează
dimineaţa, când secreţia este mai abundentă datorită acu-
mulării în timpul nopţii; prelevarea se face pe nemâncate,
după clătirea gurii cu ser fiziologic steril sau cu apă fiartă şi
răcită, pentru a evita contaminarea sputei cu flora normală
a cavităţii bucale; optim, recoltarea se efectuează înaintea
tratamentului cu antibiotice; la tuşitorii cronici, acest produs
poate fi recoltat în orice moment al zilei, datorită hipersecre-
ţiei glandelor bronşice.
 Materialele necesare: recipiente sterile din plastic (de unică
folosinţă) sau din sticlă, cu gura largă.
Figura 14 – Recipiente pentru recoltarea sputei
 Tehnica:
 bolnavul trebuie să ţină deschis, în mâna dreaptă, reci-
pientul pentru recoltă, în apropierea cavităţii sale bucale;
 acesta începe să tuşească cu putere, încercând să elimi-
ne secreţii din profunzime, de la nivelul căilor respirato-
rii inferioare, nu din cavitatea bucală, pe care să le colec-
teze în recipientul steril.
 Cantitatea necesară: 5-10 ml, o cantitate suficientă pentru
realizarea investigaţiilor microbiologice curente.
Observaţii:
 dacă nu este posibilă eliminarea spontană a sputei, prin efor-
tul de tuse făcut de către bolnav, se recoltează secreţia indusă
prin aerosoli, lavaj sau aspiraţie bronşică;
 reflexul de tuse poate fi declanşat şi atingând, cu un tampon
steril, peretele posterior al faringelui;
 la copii, care nu ştiu să expectoreze şi îşi înghit sputa, se poa-
te practica tubajul gastric;
 când microorganismele se elimină prin spută în mod intermi-
tent (ex.: tuberculoza pleuro-pulmonară), se recoltează 2-3 probe,
la interval de 1-3 zile între ele;
 se iau în lucru numai sputele cu un aspect purulent şi muco-
purulent eliminându-se cele mucoide, translucide, considerate
fără semnificaţie etio-patogenică.
2.2.8 Recoltarea lichidului cefalo-rahidian

 Tipul de produs: normal steril (fără floră normală).
 Indicaţii: în infecţii ale sistemului nervos central (meningite,
encefalite, abcese cerebrale, subdurale sau epidurale), de etio-
logie bacteriană, virală, fungică sau parazitară.
 Persoana care execută recoltarea: medicii implicaţi în rezol-
varea acestor boli care îşi desfăşoară activitatea în secţii de
pediatrie, neurochirurgie, boli infecţioase, terapie intensivă).
 Momentul recoltării: dacă este posibil, recoltarea se practică
înainte de administrarea antibioticelor.
 Materiale necesare: vată, alcool 70 %, tinctură de iod, un ac
steril, lung de 6-10 cm, prevăzut cu mandren, o eprubetă
sterilă cu dop de vată steril.
 Tehnica:
 medicul trebuie să se spele insistent pe mâini, cu apă şi
săpun, apoi cu alcool 70 % şi tinctură de iod;
 în suspiciunea de meningită, pacientul trebuie aşezat în
pat, în decubit lateral, cu coloana lombară incurbată, în
scopul lărgirii spaţiilor intervertebrale;
 se antiseptizează regiunea dorso-lombară, iniţial cu alcool
70 % şi apoi cu tinctură de iod, cu tampoane sterile;
 se pătrunde cu acul steril într-unul din spaţiile existente
între apofizele spinoase ale vertebrelor L3 şi L4 sau L4 şi L5;
 se recoltează lichidul într-o eprubetă sterilă care trebuie
acoperită imediat cu dop de vată sterilă;
 se extrage acul;
 se aplică un tampon cu alcool 70 % pe zona înţepată;
 bolnavul este aşezat apoi cu grijă în decubit ventral, fără
pernă şi i se recomandă să rămână în această poziţie cel
puţin 2 ore;
 lichidul cefalo-rahidian este însămânţat pe medii de cul-
tură speciale direct la patul bolnavului sau este imediat
transportat la laborator.
Fig. 15 - Recoltarea
lichidului cefalorahidian.
 Cantitatea necesară: se recoltează 10 ml de lichid cefalora-

hidian la adult şi 5 ml la copil.
Observaţii:
 în unele situaţii (în special la copii), este recomandată recolta-
rea lichidului cefalo-rahidian prin puncţie suboccipitală.
2.2.9 Recoltarea puroiului din colecţii închise
 Tipul de produs: puroiul reprezintă un exudat care conţine
numeroase granulocite polimorfonucleare şi mononucleare,
întregi sau alterate, fibrină, celule epiteliale din ţesutul lezat
şi germeni; de cele mai multe ori este rezultatul unui proces
supurativ septic formându-se ca răspuns la prezenţa, în zona
respectivă, a unui microb patogen.
 Indicaţii: puroiul poate fi recoltat din diverse colecţii închise,
bine delimitate de o structură anatomică sau de un ţesut con-
junctiv reactiv (pustule, furuncule, carbuncule, abcese, etc.).
 Persoana care execută recoltarea: în funcţie de profunzi-
mea colecţiei, este chirurgul sau asistentul medical.
 Momentul recoltării: înainte de antibioterapie.
 Materiale necesare: vată, un antiseptic, un ac steril adaptat
la o seringă sterilă sau o pipetă Pasteur sterilă, o eprubetă
sterilă cu dop de vată.
Figura 16 – Pipete Pasteur
 Tehnica:
 se antiseptizează riguros tegumentele din zona unde se va
executa prelevarea;
 colecţiile superficiale pot fi puncţionate cu o pipetă Pas-
teur sterilă cu vârful rupt cu care se recoltează prin ca-
pilaritate şi puroiul iar cele profunde, cu ace adaptate la
o seringă sterilă;
 puroiul poate fi însămânţat imediat, poate rămâne chiar
în seringa cu care s-a efectuat prelevarea, din care este
scos aerul, sau poate fi introdus într-o eprubetă sterilă;
 trebuie trimis la laborator în cel mai scurt timp posibil.
 Cantitatea necesară: pentru examenul citobacteriologic, este
suficientă o cantitate redusă de produs care să permită efec-
tuarea de frotiuri Gram şi însămânţarea pe medii nutritive, în
vederea cultivării „in vitro” a germenilor patogeni.
Observaţii:
 puroiul se poate forma şi ca urmare a acţiunii iritante a unei
substanţe chimice (proces de supuraţie aseptică);
 aspectul acestuia variază în funcţie de germenul piogen (stafi-
lococii – gălbui, cremos, vâscos; streptococii - clar, serofibrinos;
meningococii – verzui, vâscos; gonococii – gălbui, puţin aderent,
cremos; bacteriile gangrenei gazoase - seros, tulbure, cu miros
putrid; bacilii tuberculoşi - fluent, sărac în fibrină; bacilii piocia-
nici – albastru-verzui);
 nu se puncţionează regiunile cu semne de inflamaţie acută;
 când colecţia purulentă este inabordabilă, se practică o incizie
la nivelul acesteia, în serviciul de chirurgie.
2.2.10 Recoltarea puroiului din colecţii fistulizate

 Tipul de produs: puroi cu aspect şi consistenţă variabile în
funcţie de germenul piogen.
 Indicaţii: în cazul unor colecţii purulente subcutanate, intra-
musculare, ganglionare, etc. din care puroiul se evacuează la
suprafaţă prin canalicule (fistule) deschise prin orificii la nive-
lul tegumentului.
 Persoana care execută recoltarea: medicul sau asistentul
medical, supravegheat de acesta.
 Momentul recoltării: înainte de efectuarea unui tratament
local sau general cu substanţe antimicrobiene.
 Materiale necesare: un recipient cu ser fiziologic steril, un
cateter steril, seringă sterilă, eprubetă sterilă.
 Tehnica:
 se spală insistent cu ser fiziologic steril orificiul exterior
al fistulei, pentru a evita contaminarea cu flora normală
de pe tegument;
 se introduce un cateter steril pe traiectul fistulei;
 se adaptează la cateter o seringă sterilă;
 se aspiră puroiul prin manevrarea pistonului seringii, din
mai multe puncte ale fistulei;
 se descarcă puroiul într-o eprubetă sterilă sau este trans-
portat la laborator chiar în seringa cu care a fost recoltat,
din care a fost scos aerul.
 Cantitatea necesară: se obţine, în acest mod, o cantitate
de puroi destul de redusă, dar suficientă pentru investigarea
bacteriologică.
Observaţii:
 meşa din fistulă se poate extrage cu o pensă sterilă, se intro-
duce într-o eprubetă sau placă Petri sterilă şi se transportă la
laborator, în vederea însămânţării;
 se pot obţine rezultate mai bune prin chiuretarea profundă la
nivelul fistulei.
2.2.11 Recoltarea puroiului din leziuni deschise

 Tipul de produs: puroi care conţine germenii cauzatori.
 Indicaţii: în arsuri, plăgi, escare suprainfectate, diverse leziuni
cutanate datorate unor boli cutanate, ulceraţii cronice, etc.
 Persoana care execută recoltarea: asistentul medical.
 Momentul recoltării: ca şi în cazul altor produse patologice,
este recomandată prelevarea puroiului înainte de aplicarea
tratamentului local sau general cu antibiotice.
 Materiale necesare: materiale pentru toaleta plăgii (pensă
sterilă, meşe sterile, antiseptice), ser fiziologic steril, pipetă
Pasteur sterilă sau seringă sterilă.
 Tehnica:
 se realizează toaleta chirurgicală a leziunii;
 se spală leziunea cu ser fiziologic steril, pentru a îndepărta
urmele de antiseptice;
 se aspiră puroiul, direct din leziune, cu o pipetă Pasteur
sterilă cu vârful rupt sau cu o seringă sterilă, fără ac.
 Cantitatea necesară: cât se poate obţine prin aspirarea din
leziunea cutanată.
Observaţii:
 respectând cu stricteţe condiţiile de asepsie, se poate recolta
puroiul din leziuni şi cu un tampon steril.
2.2.12 Recoltarea secreţiei vaginale
 Tipul de produs: moderat contaminat (are o floră microbiană
normală relativ abundentă).
 Germenii predominanţi în flora normală: Lactobacillus sp.,
Staphylococcus epidermidis. Apar variaţii fiziologice.
 Indicaţii: în vaginite şi cervicite bacteriene, virale sau fungice.
 Persoana care execută recoltarea: de obicei, este medicul
ginecolog.
 Momentul recoltării: în infecţiile acute, prelevarea secreţiei
vaginale se efectuează chiar în momentul prezentării la medic,
înaintea instituirii tratamentului cu antibiotice.
 Materiale necesare: valve sterile, tampoane sterile.

 Tehnica:
 pacienta este rugată să se aşeze pe masa ginecologică;
 se aplică valve sterile;
 cu una din valve se detaşează secreţia din fundul de sac
vaginal posterior;
 se recoltează secreţia de la acest nivel folosind mai multe
tampoane sterile.
 Cantitatea necesară: se recoltează produsul cu minimum 2
tampoane sterile, pentru a putea efectua atât frotiuri cât şi
însămânţări pe medii de cultură.
Observaţii:
 întinderea frotiurilor se poate efectua chiar în momentul pre-
levării, de către medicul ginecolog, utilizând mănuşile sterile;
 în infecţiile cronicizate, este indicată recoltarea secreţiei în
primele 10 zile ale ciclului menstrual, când cantitatea de gli-
cogen din celulele epiteliale vaginale este mai mare, ca urmare
a constelaţiei hormonale, ceea ce favorizează dezvoltarea micro-
organismelor;
 pacientul trebuie instruit în prealabil pentru a evita contactele
sexuale şi toaleta vaginală profundă cel puţin 24 ore înaintea
prelevării;
 nu este permisă utilizarea lubrifianţilor pentru valve, datorită
efectului bactericid al acestora;
 în suspiciunea clinică de infecţii genitale înalte (endometrite,
anexite, salpingite, etc.), exudatul inflamator se recoltează cu o
seringă sterilă, ataşată la un cateter sau o sondă, introduse în
cavitatea uterină;
 pentru diagnosticul tuberculozei genitale, este indicată recolta-
rea sângelui menstrual sau a unor fragmente de mucoasă ute-
rină, prelevate bioptic, premenstrual;
 în anumite situaţii, recoltarea puroiului de la nivelul organe-
lor genitale se realizează laparoscopic sau chirurgical;
 secreţiile din leziunile vulvare se recoltează cu tamponul steril.
2.2.13 Recoltarea secreţiei uretrale

 Tipul de produs: normal este steril, dar poate fi contaminat
cu componenţi ai microbiotei de la nivelul uretrei anterioare.
 Germenii predominanţi: specii microbiene care fac parte din
flora normală a colonului şi tegumentului din zona perineală,
mai ales Staphylococcus epidermidis.
 Indicaţii: uretrite şi prostatite acute sau cronice, de etiologie
bacteriană, fungică sau parazitară.
 Persoana care execută recoltarea: este medicul specialist
urolog sau dermatolog.
 Momentul recoltării: dimineaţa la trezire, înainte de mic-
ţiune şi de tratamentul antimicrobian.
 Materiale necesare: tampoane sterile sau o ansă-buclă.
 Tehnica:
 se realizează expresia postero-anterioară a uretrei şi com-
primarea glandului între police şi index;
 se prelevează secreţia de la nivelul meatului urinar, cu un
tampon steril sau cu ansa-buclă, sterilizată şi răcită în pre-
alabil;
 produsul este însămânţat imediat sau este introdus într-un
mediu de transport.
 Cantitatea necesară: în infecţiile acute, secreţia este abun-
dentă şi prelevarea este facilă; în formele cronicizate, este
redusă cantitativ, dificil de obţinut şi îşi pierde caracterul net
purulent.
Observaţii:
 la femei, secreţia uretrală este recoltată în acelaşi timp cu se-
creţia vulvo-vaginală, în cabinetul ginecologic;
 pentru diagnosticarea bacteriologică a uretritelor cronice sunt
necesare metode de stimulare a secreţiei cum sunt consumul
de alcool în cantităţi mici (2-3 sticle de bere), administrarea
unei doze de vaccin polimicrobian cu 1-2 zile înainte sau efec-
tuarea unui masaj prostatic.
2.2.14 Recoltarea serozităţii din şancrul dur (sifilitic)

 Tipul de produs: serozitate sero-sanguinolentă, limpede, în
care pot fi evidenţiaţi germenii patogeni din specia Treponema
pallidum.
 Indicaţii: în sifilisul primar.
 Persoana care execută recoltarea: medicul dermatolog.
 Momentul recoltării: în primele 1-2 săptămâni de evoluţie a
bolii, când leziunea unică (poarta de intrare a germenului), aco-
perită cu o crustă (şancru dur), vindecabilă spontan, este încă
prezentă la nivel genital; înaintea administrării tratamentului
local sau general cu substanţe antimicrobiene.
 Materiale necesare: un recipient cu ser fiziologic steril şi o
pipetă Pasteur sterilă.
 Tehnica:
 se desface pipeta sterilă din ambalaj;
 se rupe vârful acesteia, exercitând o presiune în direcţie
opusă ochilor;
 se flambează pipeta;
 se spală leziunea cu ser fiziologic steril;
 se îndepărtează cu blândeţe crusta care acoperă leziunea;
 se recoltează serozitatea din leziune cu pipeta, prin capila-
ritate;
 se efectuează imediat 2-3 preparate native din produs,
care sunt apoi examinate prin microscopie optică pe fond
întunecat.
 Cantitatea necesară: cât se poate obţine din leziune.
Observaţii:
 îndepărtarea bruscă a crustei determină sângerarea leziunii şi
acumularea de hematii ce împiedică examinarea microscopică;
 uneori este necesară exercitarea unei uşoare presiuni la baza
leziunii;
 dacă există adenopatii regionale depistabile, este utilă recolta-
rea de material ganglionar prin puncţie aspiraţie.
2.2.15 Recoltarea secreţiei conjunctivale

 Tipul de produs: microbiota indigenă a pleoapelor este simi-
lară celei tegumentare; o densitate mai mare de germeni este
realizată la nivelul marginii libere a acestora, în unităţile pilo-
sebacee situate în zona de tranziţie tegument-mucoasă con-
junctivală; conjunctiva şi corneea au o încărcătură micro-
biană redusă, în pofida contaminării permanente, datorită se-
creţiilor lacrimale bactericide şi a mişcărilor palpebrale care în-
depărtează germenii de la nivelul globilor oculari.
 Germeni predominanţi: stafilococii coagulază negativi.
 Indicaţii: conjunctivite, kerato-conjunctivite, endo- şi panof-
talmite şi blefarite, de etiologie bacteriană, virală sau fungică.
 Persoana care execută recoltarea: este medicul oftalmolog,
asistat de personalul mediu de specialitate.
 Momentul recoltării: înainte de spălarea feţei, de machiaje,
de aplicarea locală de antiseptice sau antibiotice (unguente,
coliruri, etc.) sau de administrarea unui tratament antimicro-
bian; preparatele cortizonice modifică morfologia celulelor.
 Materiale necesare: un recipient cu ser fiziologic sau bulion de
carne steril, tampoane sterile.
 Tehnica:
 cu policele de la mâna stângă, se trage uşor în jos pleoapa
inferioară;
 în mâna dreaptă se ia tamponul steril;
 se recoltează secreţia din sacul conjunctival, prin rotirea
cu grijă, dar fermă, a tamponului;
 se fac frotiuri şi însămânţări extemporanee.
 Cantitatea necesară: se utilizează minimum 2-3 tampoane.
Observaţii:
 este necesară umectarea tamponului steril cu ser fiziologic sau
bulion steril;
 în infecţiile mai profunde ale globului ocular, medicul oftalmo-
log poate recolta produs prin raclarea corneei cu bisturiul.
2.2.16 Recoltarea secreţiilor otice

 Tipul de produs: la nivelul pavilionului extern al urechii pot fi
prezenţi germenii care alcătuiesc flora normală a tegumentu-
lui; structurile urechii interne sunt, în mod normal, sterile.
 Germeni predominanţi: stafilococii coagulază negativi, mai
ales specia Staphylococcus epidermidis.
 Indicaţii: în otite medii supurate, afecţiuni întâlnite mai ales
la copii cu vârste cuprinse între 6 luni şi 3 ani; în otite ex-
terne, inflamaţii superficiale ale conductului auditiv favoriza-
te de umiditate care apar mai ales la înotători.
 Persoana care execută recoltarea: medicul otorinolaringolog,
asistenţii medicali de specialitate sau de laborator, în funcţie
de tipul de afecţiune.
 Momentul recoltării: înainte de efectuarea tratamentului lo-
cal sau general cu antiseptice sau antibiotice.
 Materiale necesare: recipiente cu o substanţă antiseptică şi
cu ser fiziologic steril, tampoane sterile.
 Tehnica:
 se efectuează o toaletă riguroasă a pavilionului şi orificiu-
lui urechii externe, iniţial cu un antiseptic şi apoi cu ser
fiziologic steril;
 când este prezentă otoreea (scurgere) spontană, se intro-
duce un tampon steril în conductul auditiv;
 se recoltează produsul prin rotirea acestuia;
 se extrage tamponul cu grijă iar produsul este însămân-
ţat imediat sau este transportat rapid la laborator.
 Cantitatea necesară: se recoltează produs folosind minimum
1-2 tampoane sterile.
Observaţii:
 când infecţia otică este mai profundă, la nivelul urechii medii,
secreţia se poate recolta cu un tampon steril dacă există o scur-
gere ca urmare a perforării spontane a membranei timpanului
sau prin puncţionarea acestei structuri (paracenteză).
2.2.17 Recoltarea serozităţilor din leziuni cutanate

 Tipul de produs: tegumentul nu reprezintă un mediu de viaţă
favorabil dezvoltării microorganismelor, datorită umidităţii re-
duse, acidităţii (pH =3-5) şi bogăţiei în lipide; la acest nivel,
este posibilă supravieţuirea unui număr mic de specii, adap-
tate filogenetic; microbiota indigenă poate contamina leziunile
cutanate.
 Germenii predominanţi în flora normală: Staphylococcus
epidermidis, Corynebacterium sp. nepatogene, Staphyloco-
ccus aureus, Propionibacterium acnes.
 Indicaţii: leziuni cutanate (vezicule, ulceraţii, etc.) specifice
sau nespecifice.
 Persoana care execută recoltarea: asistenţi medicali sau de
laborator.
 Momentul recoltării: înaintea administrării unui tratament
general sau local cu antibiotice sau antiseptice.
 Materiale necesare: o pipetă Pasteur sterilă, un tampon ste-
ril şi ser fiziologic steril.
 Tehnica:
 se spală insistent leziunea cu ser fiziologic steril cu aju-
torul unui tampon steril;
 se recoltează serozitatea din leziune cu o pipetă Pasteur
sterilă, prin capilaritate.
 Cantitatea necesară: aproximativ 1 ml de serozitate sau chiar
mai puţin, în funcţie de dimensiunile leziunii.
Observaţii:
 dacă prelevarea se realizează în laborator, se poate utiliza şi
ansa-buclă în acest scop;
 uneori este necesară exercitarea unei presiuni la baza leziu-
nii pentru a obţine serozitatea din profunzime, mai bogată în
germeni patogeni;
 în cazul scuamelor, recoltarea se realizează prin raclarea cu
chiureta, cu vârful unui bisturiu sau cu marginea unei lame de
sticlă, din periferia leziunii.
2.2.18 Recoltarea bilei şi a lichidului duodenal prin tubaj

 Tipul de produs: în mod normal, mucoasa gastrică, duode-
nală şi căile biliare nu sunt colonizate de bacterii; numai Heli-
cobacter pylori se poate adapta la condiţiile vitrege din stomac.
 Indicaţii: în afecţiuni biliare, de obicei postoperator, de la ni-
velul tubului de dren; în gastroduodenite de diverse etiolo-
gii, cu precădere în suspiciunea de giardioză.
 Persoana care execută recoltarea: asistentul medical.
 Momentul recoltării: dimineaţa, pe nemâncate, după clăti-
rea riguroasă a cavităţii bucale cu ser fiziologic steril sau cu
apă fiartă şi răcită şi înaintea tratamentului cu antibiotice.
 Materiale necesare: o sondă Einhorn sterilă, 4 eprubete ste-
rile, soluţie de sulfat de magneziu 40 %.
 Tehnica:
 bolnavul este aşezat în decubit dorsal;
 se introduce sonda până când reperul 45 ajunge la nive-
lul arcadei dentare ceea ce indică că aceasta a ajuns în
stomac (în aproximativ 15 minute);
 bolnavul trebuie să-şi schimbe poziţia şi să se aşeze în
decubit lateral drept;
 i se recomandă să înghită, până când sonda ajunge cu
diviziunea 65 în dreptul arcadei dentare, ceea ce indică
că extremitatea sa inferioară se află în duoden;
 în acest moment, se aspiră cu o seringă sterilă 10 ml de
lichid care se aruncă;
 apoi se poate recolta, într-o eprubetă sterilă, lichidul duo-
denal, cu un aspect galben-citrin, siropos, care se scurge
prin sondă;
 se introduc apoi lent, pe sondă, 30-50 ml soluţie 40 %
de sulfat de magneziu, încălzită în prealabil la 37C;
 după 5-10 minute, prin sonda Einhorn începe să curgă
bila A, un lichid portocaliu, care este recoltat într-o altă
eprubetă sterilă;
 după aproximativ 15-20 minute, se poate obţine bila B, un

lichid brun, vâscos, recoltat, de asemenea, într-o eprube-
tă sterilă;
 după încă 5-10 minute, se poate recolta în altă eprubetă
sterilă, bila C, un lichid gălbui;
 se introduc 10 ml de apă prin sondă, pentru îndepărtarea
urmelor de lichide de pe pereţii acesteia care crează bol-
navului senzaţia de gust amar după retragere;
 se extrage sonda, recomandând bolnavului să efectueze
mişcări de deglutiţie, pentru a ameliora senzaţia neplăcu-
tă şi a facilita eliminarea sondei.
 Cantitatea necesară: 10-20 ml.
Observaţii:
 înaintarea sondei Einhorn în duoden poate fi dirijată radiolo-
gic, cu ajutorul unui aparat Röntgen;
 este indicat ca eprubetele sterile să fie preîncălzite într-un
recipient cu apă caldă şi transportate la laborator, una câte
una, după recoltarea fiecărui produs, ceea ce ar permite eviden-
ţierea, pe preparate native examinate microscopic, a unor even-
tuali trofozoiţi de Giardia lamblia;
 recoltarea lichidului gastric se efectuează printr-o tehnică ase-
mănătoare, dar se utilizează sonda Foucher.
2.2.19 Exudate şi transudate seroase
 Tip de produse: normal sterile (lichid pericardic, pleural, peri-
toneal, articular).
 Indicaţii: în peritonite, pericardite, pleurezii, artrite, etc., de
diverse etiologii.
 Persoana care execută recoltarea: medicul de specialitate,
asistat de personalul mediu.
 Momentul recoltării: înainte de administrarea unui trata-
ment cu antibiotice.
 Materiale necesare: vată, alcool 70 %, tinctură de iod, un ac
steril, seringă sterilă, eprubete sterile.
 Tehnica:
 se antiseptizează regiunea iniţial cu alcool 70 % şi apoi cu
tinctură de iod;
 se pătrunde cu un ac lung de 5-8 cm, cu lumen larg, mon-
tat la o seringă sterilă, până în cavitatea seroasă (ex.: prin
spaţiul intercostal  cavitatea pleurală);
 se aspiră lichid prin manevrarea pistonului;
 se descarcă seringa în 1-2 eprubete sterile care sunt aco-
perite imediat cu dopuri de vată sterile;
 se retrage acul;
 se aplică un tampon cu alcool 70 % pe zona puncţionată
şi se exercită o presiune uşoară aproximativ 5 minute.
 Cantitatea necesară: se recoltează 10-20 ml, cantitate sufi-
cientă pentru efectuarea examenului cito-bacteriologic, pentru
practicarea unor însămânţări sau efectuarea unor reacţii bio-
chimice.
Tehnici de examinare microscopică 63
3 TEHNICI DE EXAMINARE MICROSCOPICĂ

Omul, ca şi alte forme de viaţă cu organizare mai complexă,
trăieşte într-o lume dominată de microorganisme. Abundenţa şi
capacitatea acestora de a se dezvolta în orice mediu ce le asigură
condiţii minime de adăpost, hrană şi protecţie influenţează nemij-
locit diverse domenii ale vieţii umane.
Microorganismele se găsesc în sol, apă, aer, pe plante, pe su-
prafaţa şi în cavităţile naturale deschise din organismul omului şi
animalelor. Pentru om, majoritatea speciilor au efecte benefice, chiar
vitale, exercitându-şi funcţiile la nivelul suprafeţelor şi zonelor normal
contaminate ale organismului. Doar o mică parte au efecte nocive
producând boli, după pătrunderea în ţesuturi sau umori.
Secole de-a rândul, cercetătorii naturii şi medicii din diferite
ţări au putut doar să intuiască existenţa unor organisme vii mici,
invizibile cu ochiul liber, implicate în producerea unor boli umane
şi animale. Demonstrarea acestei realităţi, ca şi înţelegerea deplină
a structurii şi funcţionării organismului, a fost posibilă numai
după construirea primelor microscoape.
Datele din scrierile vremii referitoare la inventatorul acestui
aparat optic sunt, într-o anumită măsură, contradictorii. Majori-
tatea autorilor moderni menţionează pe opticienii olandezi Zacha-
rias şi Hans Jansen ca fiind constructori ai primului microscop,
în anul 1590. În anii următori tehnica construirii de microscoape
din ce în ce mai performante s-a răspândit în toată Europa.
Începând din secolul al XVII-lea, au fost utilizate mai multe
tipuri de microscoape optice, masive şi grosolane ca şi construcţie,
dar esenţiale pentru descoperirile importante făcute apoi de mai
mulţi oameni de ştiinţă din epocă. Imaginile obţinute erau neclare,
deformate, conducând la erori dar şi la rezultate remarcabile.
În 1665, medicul englez Robert Hooke, în lucrarea sa “Micro-

graphie”, a tipărit desene bine realizate ale unor celule vegetale sau
animale, fungi şi artropode, pe care le-a observat la microscop.
O îmbunătăţire a acestui instrument i se datorează lui Antoni
van Leeuwenhoek (1632-1723), un şlefuitor de lentile olandez, ce a
reuşit să construiască microscoape cu putere de mărire de până la
300 ori, cu care a observat prima oară microorganisme în apa din
reţeaua de canalizare şi în tartrul dentar. Desenele sale, tipărite la
Londra, au constituit punctul de plecare al descoperirilor ulterioare,
datorate unor savanţi ca Louis Pasteur, Joseph Lister, etc.
Până la începutul secolului al XX-lea, microscoapele optice au
fost în mod continuu perfecţionate în ceea ce priveşte performanţele
tehnice. Un salt uriaş a fost reprezentat de construirea microscoape-
lor electronice, după 1950.
În prezent, sunt utilizate peste 40 de tipuri de microscoape, ce
au permis obţinerea unor rezultate spectaculoase atât în industrie
cât şi în medicină (microchirurgie, chirurgie cerebrală, etc.). Micro-
scoapele optice actuale pot mări un obiect de 40 – 2000 ori şi permit
distingerea clară a unor obiecte separate, situate la distanţe de 1000
de ori mai mici decât limita vizibilităţii cu ochiul liber. Microscoapele
electronice permit obţinerea unor imagini alb-negru ale obiectelor,
cu numeroase detalii de structură. Pentru a evidenţia anumite com-
ponente, acestea pot să fie colorate, în mod artificial, prin intermediul
calculatorului. Tendinţele actuale, în ceea ce priveşte dezvoltarea
microscopiei, constau în construirea de microscoape bazate pe alte
metode de formare a imaginii obiectului observat (unde sonore, forţe
magnetice, raze X, variaţii de temperatură).
În practica microbiologică, pentru observarea microbilor sunt
utilizate preparate native sau fixate. Bacteriile vii, necolorate, sunt
greu vizibile la microscopul optic, de aceea frotiurile sunt colorate
întotdeauna înainte de a fi examinate. Colorarea bacteriilor este
rezultatul unor interacţiuni fizice şi chimice între substanţa colo-
rată şi unii constituienţi ai celulelor bacteriene. Majoritatea micro-
bilor se colorează cu coloranţi bazici (albastru de metilen, albastru
de toluidină, fuxină bazică, violet de genţiană, verde briliant, etc.),

rar fiind folosite în coloraţii substanţe acide (fuxină acidă, eozină,
roşu de Congo, etc.).
În acest scop, pot fi folosiţi coloranţi monocromi (colorează în-
tr-o nuanţă toate elementele) sau metacromatici (colorează detaliile
de structură ale bacteriilor în nuanţe diferite).
Coloranţii sunt frecvent sintetici (albastru de metilen, fuxină
bazică, violet de genţiană, verde briliant, eozină, roşu de Congo,
etc.) şi mai rar naturali (hematoxilină, carmin, etc.).
Coloraţiile uzuale sunt frecvent folosite în bacteriologie deoarece
sunt rapide şi uşor de efectuat. Pot fi simple (se foloseşte un colo-
rant) sau diferenţiale (sunt utilizaţi 2 sau mai mulţi coloranţi).
Coloraţiile speciale sunt utilizate în practică cu precădere în
scop de cercetare ştiinţifică a caracterelor microorganismelor. Permit
evidenţierea unor componenţi greu colorabili care nu pot fi vizuali-
zaţi prin tehnici uzuale (capsula bacteriană, sporii, cilii, etc.).
Examinarea microscopică a unor frotiuri colorate, efectuate
dintr-un produs patologic, permite obţinerea unor informaţii preli-
minare valoroase, care pot orienta diagnosticul microbiologic. Pe
un asemenea frotiu se poate stabili dacă proba a fost corect recol-
tată (celulele epiteliale din zona respectivă) precum şi caracterul infla-
mator (multe polimorfonucleare neutrofile) sau sanguinolent (hema-
tii) al produsului. De asemenea, pot fi observate caracterele morfo-
tinctoriale ale agenţilor patogeni şi rapoartele acestora cu elemen-
tele celulare şi cu germenii din flora normală.
Ca urmare a examinării la microscop a unui frotiu colorat, ob-
ţinut dintr-o cultură bacteriană, se poate verifica dacă aceasta este
pură (monobacteriană) sau mixtă.
Deci, examinarea microscopică are valoare orientativă pentru
microbiolog, atât în ceea ce priveşte diagnosticul bacteriologic cât
şi în comunicarea precoce a unor informaţii utile pentru clinician.
Din aceste motive, din aparatura minimală a oricărui laborator de
microbiologie trebuie să facă parte, în mod obligatoriu, cel puţin un
microscop optic obişnuit.
3.2 PREPARATE MICROSCOPICE
3.2.1 Preparatul nativ

 Aplicaţii: acest tip de preparat microscopic este întrebuinţat
în special pentru detectarea protozoarelor (chişti şi trofozoiţi),
helminţilor (ouă, larve), fungilor şi mai puţin pentru studie-
rea bacteriilor; în cadrul diagnosticului bacteriologic, este fo-
losit, mai ales, pentru decelarea bacteriilor mobile în diver-
se produse patologice (lichide sau solide) sau în culturi (din
medii lichide sau de pe medii solide).
 Materiale necesare: recipientul cu produsul de examinat, o
lamă uscată şi degresată, o lamelă sterilă, o pipetă sterilă,
ser fiziologic steril.
 Tehnica:
 lama este aşezată pe masă, de preferat pe un suport (ex.:
hârtie de filtru îmbibată cu un dezinfectant);
 cu o pipetă sterilă, se aspiră o mică cantitate din produsul
de examinat (produs patologic sau cultură);
 se pune în centrul lamei o picătură de produs;
 pipeta contaminată se introduce în recipientul cu amestec
sulfocromic;
 în mâna stângă, se ia o lamelă sterilă care se aşează cu
o latură pe lamă, este apoi înclinată la 45 şi lăsată să
cadă uşor peste picătura de lichid.
Figura 17 – Preparatul nativ

Observaţii:
 preparatul nativ mai este numit “umed”, “proaspăt” sau “între
lamă şi lamelă”;
 preparatul se poate efectua direct din produs, dacă este lichid,
sau dintr-o suspensie a acestuia în ser fiziologic steril, dacă
este solid;
 picătura de produs nu trebuie să fie prea mică, pentru că se
evaporă repede şi nu mai permite examinarea preparatului,
dar nici prea mare, pentru că se scurge de pe lamă contaminând
mediul înconjurător;
 pentru ca preparatul să poată fi examinat o perioadă mai înde-
lungată de timp fără a se evapora, se pune în palma stângă a
examinatorului o picătură de parafină topită şi se trec prin
aceasta toate laturile lamelei, după care este aplicată pe lamă;
 în loc de pipetă, se poate utiliza ansa-buclă, sterilizată şi răci-
tă în prealabil;
 dacă preparatul este utilizat pentru evidenţierea fungilor sau
paraziţilor, nu este obligatorie sterilizarea lamei.
3.2.2 Preparatul fixat (frotiul)
 Aplicaţii: acest tip de preparat este utilizat pe scară largă în
bacteriologie şi într-o mai mică măsură, în micologie şi para-
zitologie.
 Materiale necesare: recipientul cu produsul de examinat, 1-2
lame uscate şi degresate, o pipetă sterilă, o ansă-buclă, even-
tual un recipient cu ser fiziologic steril.
 Tehnica: este necesară parcurgerea mai multor etape.
Etalarea: se disting mai multe variante tehnice:
 în cazul unui frotiu din produs patologic lichid sau din cultură
dintr-un mediu lichid: o lamă curată şi degresată se pune pe
masă, de preferat pe un suport plat; cu pipeta Pasteur sau cu
ansa-buclă se pune pe lamă o picătură de produs care este
întinsă, într-un strat cât mai subţire, prin mişcări circulare,
cu ansa-buclă;
Figura 18 – Frotiu din produs lichid
 în cazul unui frotiu din produs patologic solid sau din cultură de
pe un mediul solid: pe o lamă curată şi degresată, se pune, cu
o pipetă Pasteur sterilă, o picătură de ser fiziologic steril, în
apropierea căreia se descarcă cu ansa-buclă, sterilizată şi
răcită în prealabil, o mică cantitate de produs; se amestecă
circular omogenizând produsul şi întinzându-l într-un strat
cât mai subţire;
Figura 19 – Frotiu din produs solid

 în cazul unui frotiu din sânge: pe o lamă curată şi degresată,

se aplică o picătură de sânge care este întinsă rapid, într-un
strat uniform şi cât mai subţire, cu ajutorul unei alte lame,
foarte bine şlefuită, puţin mai îngustă, care trebuie ţinută
înclinată la 45 şi căreia i se imprimă o uşoară mişcare de
translaţie de-a lungul primei lame;
Figura 20 – Frotiul sanguin
 în cazul unui frotiu dintr-un fragment de ţesut sau organ: se

aplică piesa recoltată în condiţii de asepsie, utilizând o pen-
să sterilă, pe centrul lamei realizând o amprentă;
 în cazul unui frotiu din granule consistente de puroi sau spută:
granulele purulente au o consistenţă crescută şi nu pot fi în-
tinse într-un strat subţire prin tehnica uzuală; de aceea se
utilizează zdrobirea acestora între două lame sterile cărora li
se imprimă o mişcare de translaţie una faţă de alta; prin
separarea acestora rezultă 2 frotiuri.
Uscarea: frotiurile obţinute se usucă în aer, acoperite parţial

cu capacul unei plăci Petri, pentru a fi ferite de praf. În mod par-
ticular, frotiul de sânge trebuie uscat rapid, prin agitare în aer.
Figura 21 – Frotiu din grunji de puroi
Fixarea: ucide bacteriile fără a determina modificări majore

de structură; permite aderarea la lamă a produsului şi pregăteşte
colorarea (permeabilizează celulele bacteriene facilitând pătrunde-
rea coloranţilor în peretele acestora); în practică se poate realiza în
două moduri:
 cu substanţe chimice: este mai puţin brutală şi conservă mult
mai bine structura bacteriilor; constă în introducerea lamei
într-un recipient care conţine o anumită substanţă chimică
sau acoperirea acesteia cu solventul respectiv, un interval de
timp variabil; mai des folosite sunt alcoolul etilic, alcoolul
metilic, amestecul alcool-eter; metoda este indicată în cazul
bacteriilor sensibile;
 prin căldură - se trece frotiul, cu faţa în sus, de 3-4 ori, prin
partea superioară a flăcării becului Bunsen; se aplică lama
pe tegumentul feţei dorsale a mâinii stângi deoarece se con-
sideră că fixarea este suficientă dacă se percepe, la acest
nivel, o senzaţie de arsură suportabilă; dacă încălzirea este
insuficientă, frotiul va fi spălat de pe lamă în timpul colorării
iar dacă este prea îndelungată, bacteriile vor fi distruse şi nu
vor mai putea fi vizualizate la microscop; metodă este folosită
cel mai frecvent în laboratoarele de microbiologie deoarece
este simplă şi puţin costisitoare.
Figura 22 – Fixarea frotiului
Observaţii:
 preparatele fixate pot fi efectuate dintr-un prelevat obţinut de
la un bolnav sau suspect, dintr-un produs recoltat de la anima-
le de laborator (sânge, amprente de organe, etc.) sau dintr-o cul-
tură bacteriană dezvoltată într-un mediu lichid sau solid;
 în timpul întinderii produsului pe lamă, aceasta este fixată pe
masă cu policele şi indexul mâinii stângi;
 un frotiu corect realizat trebuie să fie transparent, omogen şi
să nu atingă marginile lamei;
 în mod particular, frotiul de sânge trebuie să posede aceleaşi
calităţi, în plus, laturile sale trebuie să fie paralele şi una din
extremităţi să fie franjurată.
3.3 COLORAŢII
3.3.1 Coloraţia cu albastru de metilen

 Tipul de coloraţie: simplă (se utilizează un singur colorant).
 Aplicaţii: informaţiile pe care le oferă examinarea microscopi-
că a frotiurilor colorate în acest mod sunt sărace, referitoare
doar la morfologia germenilor nu şi la tinctorialitate; au va-
loare orientativă mai ridicată pentru diagnostic în cazul nei-
sseriilor patogene (meningococi, gonococi), mai uşor de obser-
vat intracelular în această coloraţie; este optimă pentru evi-
denţierea levurilor fiind rapidă şi uşor de efectuat.
 Materiale necesare: lama cu frotiul fixat, o pipetă sterilă, re-

cipientul cu soluţia fenicată de albastru de metilen 1 %, un
suport pentru lame, tăviţă de colorare, sursă de apă curentă.
 Tehnica: parcurge următoarele etape:
 lama cu frotiul este aşezată pe un suport metalic, deasu-
pra tăviţei de colorare;
 cu ajutorul unei pipete sterile, frotiul este acoperit cu so-
luţie de albastru de metilen 1%, care este lăsată apoi să
acţioneze 1-2 minute;
 se spală lama cu apă de robinet;
 frotiul se usucă în aer, într-un suport pentru lame.
 Mecanismul coloraţiei: albastrul de metilen este un colorant
bazic care realizează schimburi ionice cu grupările acide (car-
boxilice) din structura celulei bacteriene.
 Interpretare: bacteriile, elementele celulare şi alte formaţiu-
ni de pe frotiu apar colorate în albastru.
3.3.2 Coloraţia cu fuxină bazică
 Tipul de coloraţie: simplă (se utilizează un singur colorant).
 Aplicaţii: este puţin utilizată în practica bacteriologică.
 Materiale necesare: lama care conţine frotiul, pipete sterile,
recipientul cu soluţia fenicată de fuxină bazică 1 %, apă dis-
tilată, un suport pentru lame, o tăviţă de colorare, o sursă de
apă curentă.
 Tehnica: parcurge următoarele etape:
 lama cu frotiul este aşezată pe un suport metalic, deasu-
pra tăviţei de colorare;
 cu o pipetă sterilă, frotiul este acoperit cu soluţie fenicată
de fuxină bazică 1 %, diluată 110 extemporaneu, cu apă
distilată;
 pipeta se introduce în amestec sulfocromic;
 colorantul este lăsat să acţioneze 1-2 minute;
 frotiul se usucă în aer, într-un suport pentru lame.
 Mecanismul coloraţiei: fuxina bazică realizează schimburi

ionice cu grupările carboxilice din structura bacteriilor.
 Interpretare: bacteriile, celulele şi alte elemente prezente pe
frotiu sunt colorate cu roşu.
3.3.3 Coloraţia Gram
 Tipul de coloraţie: diferenţială (se utilizează 2 coloranţi).
 Aplicaţii: este utilizată în mod constant în practica diagnos-
ticului bacteriologic, pentru marea majoritate a bacteriilor.
flacoane cu soluţii de violet de genţiană 1 %, Lugol, amestec
decolorant alcool-acetonă (3/1), fuxină bazică, apă distilată,
suport de lame, tăviţă de colorare, o sursă de apă curentă.
 Tehnica: se parcurg următoarele etape:
 lama cu frotiul este aşezată pe suportul metalic;
 este acoperit cu soluţie de violet de genţiană 1 %, lăsată
să acţioneze 1-2 minute (colorarea);
 este vărsat colorantul de pe lamă;
 frotiul este apoi acoperit cu soluţie Lugol (iodo-iodurată)
care este lăsată să acţioneze 2-4 minute (mordansarea);
 se varsă mordantul (soluţia Lugol) de pe lamă;
 se toarnă peste frotiu amestec alcool-acetonă 3/1, ţinând
lama uşor înclinată, timp de câteva secunde, până când
lichidul care se scurge devine incolor (decolorarea);
 se spală frotiul cu apă de robinet;
 cu ajutorul unei pipete, frotiul este acoperit cu o soluţie
fenicată de fuxină bazică 1%, diluată extemporaneu, 1/10,
cu apă distilată, care este lăsată să acţioneze 1-2 minu-
te (recolorarea);
 este lăsată să se usuce în aer, pe un suport pentru lame.
Observaţii:
 pentru fiecare substanţă utilizată pe parcursul tehnicii s-a folo-
sit altă pipetă sterilă.
 Mecanismul coloraţiei: în prima etapă, violetul de genţiană

colorează toate elementele, prin schimb ionic, între grupările
sale bazice şi cele acide ale bacteriei; atunci când este adău-
gat mordantul (soluţia Lugol), iodul din compoziţia acestuia,
cu afinitate atât pentru colorant cât şi pentru constituienţii
peretelui celular, pătrunde în celula bacteriană şi formează
complexe insolubile cu violetul de genţiană, stabilizând le-
găturile formate; amestecul alcool-acetonă dizolvă lipidele din
structura peretelui celular; din aceste considerente, în cazul
bacteriilor Gram negative (cu un conţinut mare de lipide în
perete), se produce decolorarea, deoarece violetul de genţi-
ană este eliminat din celulă odată cu lipidele şi la cele Gram
pozitive (sărace în lipide şi bogate în peptidoglican), coloran-
tul persistă (rămân colorate în violet); în ultima etapă, când
se adaugă fuxina bazică, se recolorează bacteriile decolora-
te anterior (cele Gram negative) care vor deveni roşii.
 Interpretare: în funcţie de afinitatea faţă de coloranţii folosiţi,
se diferenţiază bacterii Gram pozitive (violet) şi bacterii Gram
negative (roşii); leucocitele şi celulele epiteliale au citoplas-
ma roz şi nucleul roşu.
3.3.4 Coloraţia Ziehl-Neelson
 Tipul de coloraţie: diferenţială (se utilizează 2 coloranţi).
 Aplicaţii: este utilizată în practica bacteriologică numai pen-
tru frotiurile efectuate din anumite produse patologice, recol-
tate în suspiciunea de tuberculoză.
flacoane cu soluţii de fuxină bazică 1 %, amestec decolorant
alcool-acid, albastru de metilen 1 %, un suport de lame, tava
de colorare, o sursă de apă curentă.
 Tehnica: etapele necesare sunt:
 se pune lama cu frotiul pe un suport metalic;
 cu o pipetă sterilă, se acoperă frotiul fixat cu soluţie de
fuxină bazică 1%;
 lama trebuie încălzită, pe dedesubt, cu becul Bunsen sau

altă flacără, până la emisia de vapori din colorant;
 se lasă lama să se răcească până nu se mai văd vapori,
apoi este încălzită din nou, repetându-se procedura de 2-3
ori în decurs de aproximativ 10 minute (colorarea);
 după ce lama s-a răcit, se varsă colorantul de pe aceasta;
 se acoperă lama cu amestec alcool-acid (alcool etilic 96
şi acid clorhidric sau sulfuric) care este lăsat să acţioneze
până când lichidul devine incolor (decolorarea);
 decolorantul este scurs de pe lamă;
 lama este spălată cu apă de robinet, pentru îndepărtarea
completă a decolorantului;
 se acoperă frotiul cu soluţie de albastru de metilen 1%
care este lăsată să acţioneze 1-2 minute (recolorarea);
 se varsă colorantul de pe lamă;
 lama este bine spălată cu apă de robinet;
 este lăsată să se usuce în aer, pe un suport de lame.
Observaţii:
 fuxina nu trebuie să fiarbă pe lamă, pentru a fi evitată conta-
minarea mediului înconjurător în cazul în care fixarea nu a fost
efectuată corect;
 dacă fuxina bazică scade prin evaporare ca urmare a încălzirii,
trebuie să fie completată mereu astfel încât frotiul să fie per-
manent acoperit;
 decolorarea este mai lungă decât în cazul coloraţiilor uzuale,
de aproximativ 5 minute ;
 lama nu trebuie acoperită în totalitate cu coloranţi (doar fro-
tiul) fiind necesară o zonă curată pentru a fi ţinută în mână.
Mecanismul coloraţiei: este folosită doar pentru bacterii cu
un conţinut mare de lipide în peretele celular, care se colorează cu
dificultate, numai la temperaturi crescute (căldura desface comple-
xele lipidice) şi cu coloranţi mai concentraţi; proprietatea de acido-
alcoolo-rezistenţă (rezistă la decolorarea cu amestecul alcool-acid)
este determinată de prezenţa, în structura lipidelor peretelui celular,
a unui hidroxiacid numit acid micolic şi se întâlneşte la un număr

mic de bacterii (aparţinând genurilor Mycobacterium, Actinomyces,
Nocardia) care pot fi diferenţiate în acest mod de celelalte.
Interpretare: bacteriile acido-alcoolo-rezistente se colorează
în roşu (cu fuxină bazică) iar restul formaţiunilor de pe frotiu (alte
bacterii, celule, etc.) apar albastre (cu albastru de metilen).
3.3.5 Coloraţia negativă cu tuş de China
 Tipul de coloraţie: specială (pentru componente bacteriene
greu colorabile); face parte dintre tehnicile numite "negative",
prin care se realizează colorarea fondului frotiului permiţând,
prin contrastul realizat, studierea capsulei bacteriene.
 Aplicaţii: poate fi folosită pentru punerea în evidenţă a cap-
sulei bacteriene, care, datorită structurii sale chimice, nu
poate fi colorată prin tehnicile uzuale.
 Materiale necesare: o lamă curată şi degresată, pipete Pas-
teur sterile, un recipient cu produsul de cercetat, flacoane
cu tuş de China şi soluţie de fuxină bazică 1 %, ansa-buclă.
 Tehnica: se efectuează astfel:
 pe o lamă curată şi degresată se pune, cu pipeta Pasteur
sterilă, o picătură din produsul de cercetat;
 tot pe lamă, în imediata vecinătate a acesteia, se adaugă,
cu o altă pipetă sterilă, o picătură de tuş de China;
 cu ajutorul ansei-buclă, sterilizată şi răcită în prealabil,
se amestecă circular cele două picături, realizându-se un
frotiu subţire, transparent;
 se lasă lama cu frotiul pe masă, parţial acoperit cu capa-
cul unei plăci Petri, pentru uscare;
 frotiul este fixat prin imersare într-o substanţă chimică
sau prin acţiunea căldurii, în flacăra becului Bunsen;
 se pune lama pe un suport metalic;
 frotiul trebuie acoperit cu o soluţie de fuxină bazică 1 %,
diluată 1/10, extemporaneu, cu apă distilată;
 după 1-2 minute, se varsă colorantul şi se spală lama;
 este lăsată să se usuce în aer, pe un suport de lame.
Observaţii:
 dacă ansa-buclă nu este răcită prin menţinere câteva secunde
în aer, colorantul se denaturează (apar precipitate);
 colorarea cu fuxină bazică nu este obligatorie (bacteriile apar in-
colore pe fondul negru al preparatului), dar capsula este mult
mai greu vizibilă.
 Interpretare: capsula este incoloră şi se distinge în contact cu
corpul bacteriei (roşu), pe fondul negru al frotiului.
3.3.6 Coloraţia negativă cu tuş de India
greu colorabile); face parte, de asemenea, dintre tehnicile "ne-
gative" care permit observarea capsulei bacteriene.
 Aplicaţii: poate fi folosită pentru vizualizarea optimă a cap-
sulei bacteriene în prelevate sau primoculturi proaspete.
 Materiale necesare: o lamă curată şi degresată, pipete Pas-
teur sterile, un recipient cu produsul de cercetat, flacoane cu
tuş de India şi violet de genţiană 1 %, ansa-buclă.
 Tehnica: constă în:
 pe o lamă curată şi degresată se pune, cu pipeta Pasteur
sterilă, o picătură din suspensia bacteriană de cercetat;
 lângă aceasta, se adaugă, cu o altă pipetă sterilă, o pică-
tură de tuş de India;
 cu ajutorul ansei-buclă, sterilizată şi răcită în prealabil,
se amestecă circular cele două picături, întinzându-se un
frotiu cât mai subţire;
 se lasă lama cu frotiul pe masă, parţial acoperit cu capa-
cul unei plăci Petri, pentru uscare;
 frotiul este fixat prin imersare în alcool metilic, timp de
2 minute;
 se pune apoi lama pe un suport metalic;
 frotiul se acoperă cu violet de genţiană 1 %, 1-2 minute;
 se varsă colorantul şi se spală lama;
 este lăsată apoi să se usuce, pe un suport pentru lame.
Observaţii:
 tehnica mai poate fi utilizată în scopul evidenţierii unor levuri
incapsulate (ex.: Cryptococcus neoformans);
 dacă ansa-buclă nu este răcită prin menţinere câteva secunde
în aer, colorantul se denaturează (apar precipitate);
 este indicată suspensionarea produsului într-o soluţie glucoza-
tă, cu concentraţie de 5 %;
 etalarea produsului se poate realiza şi cu o lamă de sticlă mai
îngustă şi şlefuită la un capăt, ca şi în cazul frotiului sanguin;
 manipularea alcoolului metilic necesită precauţii speciale.
 Interpretare: pe fondul negru al preparatului, bacteriile sunt
violete, cu o capsulă incoloră, ca un halou refringent, în jur.
3.3.7 Coloraţia cu verde malahit
greu colorabile).
 Aplicaţii: pentru evidenţierea sporilor bacterieni, formaţiuni
cu densitate ridicată a conţinutului şi permeabilitate scăzută
a învelişurilor.
 Materiale necesare: lama cu frotiul fixat, pipete Pasteur ste-
rile, flacoane cu soluţii de verde malahit 5 % şi de fuxină ba-
zică 1 %, bec Bunsen, o sursă de apă.
 Tehnica: este necesară parcurgerea următoarelor etape:
 frotiul fixat este pus pe un suport metalic;
 cu o pipetă Pasteur sterilă, se acoperă frotiul cu o soluţie
de verde malahit 5 %;
 apoi lama este încălzită, pe dedesubt, cu flacăra becului
Bunsen, până la emisia de vapori;
 frotiul este lăsat să se răcească în aer, până nu mai sunt
emişi vapori, apoi se încălzeşte iar, repetându-se proce-
dura de câteva ori, în decurs de aproximativ 10 minute;
 se lasă lama să se răcească şi apoi se scurge colorantul;
 se spală frotiul cu apă de robinet;
 se acoperă lama cu soluţie de fuxină bazică 1 % care este
lăsată să acţioneze 1-2 minute;
 se varsă colorantul şi lama este spălată cu apă de robinet;

 este lăsat să se usuce pe un suport de lame.
 Mecanismul coloraţiei: datorită particularităţilor lor structu-
rale şi biochimice, sporii pot fi coloraţi doar prin folosirea unor
coloranţi concentraţi şi sub acţiunea căldurii, care îi permea-
bilizează.
 Interpretare: sporii apar pe frotiu coloraţi în verde iar corpul
bacterian, în roşu.
3.3.8 Coloraţia Zettnov
greu colorabile); este o tehnică de impregnare argentică.
 Aplicaţii: permite observarea cililor bacterieni.
 Materiale necesare: lama cu frotiul, o pipetă Pasteur sterilă,
flacoane conţinând mordant, apă distilată şi soluţie de sulfat
de argint amoniacal, baie Laveran.
 Tehnica: este complexă, incluzând etapele:
 frotiul fixat este introdus într-un recipient cu mordant şi
lăsat la 60°C, în baie de apă, timp de 2 ore;
 se spală lama cu apă distilată caldă;
 se acoperă frotiul cu soluţie de sulfat de argint amonia-
cal, la cald, până când dobândeşte o tentă negru-cenuşie;
 se varsă colorantul de pe lamă;
 frotiul este lăsat să se usuce la temperatura camerei şi apoi
examinat microscopic.
Observaţii:
 prepararea suspensiei bacteriene din care se efectuează frotiuri
se face cu grijă, fără manevre brutale care ar putea altera cilii;
 fixarea frotiului este chimică, cu formol 1 %, timp de 10 minute;
 mordantul este format dintr-un amestec de tanin 5 % şi tartrat
stibiat 5 %, în anumite proporţii;
 când se răceşte, soluţia mordantă devine opalescentă;
 colorarea la cald se realizează la flacăra becului Bunsen.
 Interpretare: cilii şi corpul bacteriei apar colorate în negru.
3.3.9 Coloraţia Giemsa rapidă

 Tipul de coloraţie: specială (pentru bacterii care se colorează
cu dificultate sau deloc cu coloranţii uzuali).
 Aplicaţii: în bacteriologie, este utilizată rar, pentru evidenţi-
erea incluziilor determinate de Chlamydia sp.
 Materiale necesare: lama cu frotiul fixat, flacoane cu soluţie
Giemsa şi cu tampon fosfat (pH = 7), cilindru gradat pentru
soluţia Giemsa de lucru, o baie (Laveran sau improvizată).
 Tehnica: etapele sunt:
 frotiul, fixat chimic şi uscat în prealabil, trebuie introdus
în soluţia Giemsa de lucru (diluţie 120 în tampon fosfat a
soluţiei stoc), aflată în baia de colorare, pentru 30 minute;
 după această perioadă de timp, se spală imediat frotiul cu
tampon fosfat;
 lama este aşezată într-un suport, pentru a se usca în aer.
Observaţii:
 coloraţia poate fi utilizată şi pentru fungi sau protozoare;
 fixarea frotiului se face chimic, cu alcool metilic, timp de 1 minut;
 după fixare, frotiul trebuie uscat în aer;
 soluţia Giemsa de lucru trebuie preparată extemporaneu;
 tamponul fosfat poate fi înlocuit cu apă distilată neutră.
 Interpretare: incluziile de C. trachomatis pot fi evidenţiate în
celulele epiteliale (în prelevate ca raclatul conjunctival, endo-
cervical sau uretral) sau culturi celulare; în perioada iniţială,
când sunt predominanţi corpusculii reticulaţi, incluziile au
culoare albastră; pe măsura transformării în corpusculi ele-
mentari, culoarea acestora virează spre violet sau chiar roşu.
3.3.10 Coloraţia Giemsa lentă
 Tipul de coloraţie: specială (pentru bacterii care se colorează
cu dificultate sau deloc cu coloranţii uzuali).
 Aplicaţii: în bacteriologie, este utilizată pentru evidenţierea
rickettsiilor în sisteme biologice vii (culturi celulare, fragmen-
te de organe de la animale de laborator) şi a spirochetelor din
genurile Leptospira şi Borrelia, în prelevate de la bolnavi.
 Materiale necesare: lama cu frotiul fixat, flacoane cu soluţie

Giemsa şi cu tampon fosfat (pH = 7), cilindru gradat pentru
soluţia Giemsa de lucru, o baie de colorare.
 Tehnica: etapele sunt:
 frotiul, fixat chimic şi uscat în prealabil, trebuie introdus
în soluţia Giemsa de lucru (diluţie 120 a soluţiei stoc în
tampon fosfat), aflată într-o baie de colorare, pentru o pe-
rioadă lungă, de 16-24 ore;
 după acest timp, se spală imediat frotiul cu tampon fosfat;
 lama este pusă într-un suport, pentru a se usca în aer.
Observaţii:
 perioada de colorare poate fi micşorată radical prin încălzire
repetată, intermitentă, până la emitere de vapori;
 fixarea frotiului se face chimic, cu alcool metilic,1 minut;
 după fixare, frotiul trebuie uscat în aer;
 soluţia Giemsa de lucru trebuie preparată extemporaneu;
 tamponul fosfat poate fi înlocuit cu apă distilată neutră.
 Interpretare: borreliile apar albastre, leptospirele sunt viola-
cee iar richettsiile, roşii.
3.3.11 Coloraţia Gimenez
 Tipul de coloraţie: specială (pentru bacterii care se colorea-
ză cu dificultate sau deloc cu coloranţii uzuali).
 Aplicaţii: este utilizată, în cadrul diagnosticului bacteriologic,
pentru evidenţierea rickettsiilor (metodă de elecţie) şi a inclu-
ziilor determinate de Chlamydia sp., în prelevate de la bol-
navi sau în sisteme biologice vii (culturi celulare, ouă embrio-
nate sau organe de la animalele de laborator infectate).
 Materiale necesare: lama cu frotiul uscat, flacoane cu solu-
ţiile colorante şi cu tampon fosfat salin 0,1 M (pH = 7,45), un
cilindru gradat pentru prepararea soluţiei de fuxină fenicată
de lucru, sursă de apă.
 Tehnica: include următoarele etape:
 se aşează lama pe un suport;
 se acoperă frotiul cu fuxină fenicată (soluţia de lucru) şi

se aşteaptă 1-2 minute;
 se aşează din nou lama pe suport;
 se acoperă frotiul cu soluţie de verde malahit 0,8 %, timp
de 6-9 secunde;
 se clăteşte lama cu apă curentă;
 se lasă pe un suport să se usuce.
Observaţii:
 fixarea prin căldură a frotiurilor este facultativă, nefiind reco-
mandată de unii autori;
 amprentele de sac vitelin sunt degresate înainte de colorare
prin tratare cu xilol (5 minute) şi alcool etilic 95 % (3 minute);
 soluţia colorantă stoc conţine soluţie alcoolică saturată de fuxi-
nă bazică, fenol 4 % şi apă distilată;
 prepararea soluţiei de lucru se face în ziua utilizării acesteia,
folosind 4 ml de soluţie colorantă stoc şi 10 ml de tampon
fosfat salin 0,1 M (pH = 7,45);
 unii autori recomandă repetarea recolorării cu soluţie de verde
malahit 0,8 %.
 Interpretare: richettsiile şi incluziunile chlamydiene apar roşii
pe fondul verde deschis al frotiului.
3.3.12 Coloraţia Machiavello
 Aplicaţii: pentru evidenţierea bacteriilor aparţinând genurilor
Rickettsia şi Chlamydia, cu rezultate mai modeste decât în
cazul coloraţiei Gimenez.
 Materiale necesare: lama cu frotiul uscat, flacoane cu solu-
ţiile colorante şi cu acid citric 0,5 %, cilindru gradat pentru
prepararea soluţiei de fuxină de lucru, sursă de apă.
 Tehnica: este asemănătoare celei anterioare:
 se pune lama cu frotiul uscat pe un suport metalic;
 se acoperă numai frotiul cu soluţia de fuxină de lucru care

este lăsată să acţioneze 5 minute;
 se îndepărtează colorantul prin spălarea lamei cu apă de
la robinet;
 se ia lama de un capăt în mâna dreaptă şi se imersează
zona cu frotiul, pentru câteva secunde, în soluţia de acid
citric 0,5 %;
 se spală imediat lama cu apă curentă, de la robinet;
 se pune din nou pe suport şi se acoperă frotiul cu soluţie
de albastru de metilen 1 %, pentru 10-15 secunde;
 pentru examinarea microscopică se aşteaptă până la usca-
rea completă a frotiului.
Observaţii:
 fixarea prin căldură a frotiurilor nu este obligatorie;
 amprentele de sac vitelin sunt degresate înainte de colorare
prin tratare cu xilol (5 minute) şi alcool etilic 95 % (3 minute);
 soluţia colorantă stoc este constituită din fuxină bazică 5 % şi
alcool etilic 95 %;
 pentru soluţia de lucru se utilizează 5 ml de soluţie stoc şi 95
ml de apă bidistilată;
 soluţia de lucru poate fi păstrată câteva zile, în frigider (4C).
 Interpretare: rickettsiile şi incluziile chlamydiene intracelula-
re se colorează în roşu, fiind clar vizibile pe fondul albastru
deschis al frotiului.
3.3.13 Coloraţia cu Lugol
 Aplicaţii: poate fi utilizată pentru evidenţierea incluziilor intra-
celulare produse de Chlamydia trachomatis; sensibilitatea
redusă limitează folosirea acestei tehnici la analizarea cultu-
rilor celulare infectate cu aceşti germeni.
 Materiale necesare: lama cu frotiul uscat şi fixat, un suport
de lame, flaconul cu soluţie Lugol.
 Tehnica: este simplă şi rapidă:

 se acoperă frotiul cu soluţie Lugol şi se aşteaptă 5 minute;
 se examinează microscopic imediat.
Observaţii:
 fixarea frotiurilor se face chimic, cu alcool metilic absolut, timp
de 1 minut;
 examinarea microscopică se efectuează uscat, cu obiectivul de
20X, ca în cazul preparatelor native;
 în cazul obţinerii unor rezultate slabe, frotiurile pot fi decolorate
cu metanol şi recolorate Giemsa;
 metoda poate fi folosită şi pentru trierea secreţiilor conjuncti-
vale, în campaniile de depistare a trachomului în colectivităţi.
 Mecanismul coloraţiei: iodul din soluţia Lugol are capacita-
tea de a se lega de gligogenul din structura matricei în care
se acumulează incluziile chlamydiene.
 Interpretare: incluziile intracelulare de Chlamydia trachoma-
tis apar sub forma unor mase de culoare brun-roşcată.
3.3.14 Coloraţia Fontana-Tribondeau
 Aplicaţii: permite evidenţierea germenilor din genurile Tre-
ponema şi Leptospira; este folosită numai în laboratoare de
microbiologie specializate, fiind laborioasă.
 Materiale necesare: lama cu frotiul uscat şi fixat, flacoane
conţinând apă distilată, soluţie fenicată de acid tanic 5 % şi
soluţie amoniacală de nitrat de argint, pipete Pasteur sterile,
bec Bunsen.
 Tehnica: constă în:
 se acoperă frotiul cu soluţia fenicată de acid tanic 5 %;
 se încălzeşte lama pe dedesubt, cu flacăra becului Bunsen,
până la emisia de vapori, apoi se aşteaptă 2 minute;
 se clăteşte lama cu apă distilată;

 se acoperă frotiul cu soluţie amoniacală de nitrat de argint;
 se încălzeşte din nou faţa inferioară a frotiului, până la
emisia de vapori şi se lasă soluţia să acţioneze 2 minute;
 se completează soluţia evaporată şi se repetă manevra;
 se aşteaptă puţin să se răcească lama;
 se spală apoi lama cu apă distilată;
 se pune într-un suport de lame să se usuce.
Observaţii:
 înainte de impregnarea argentică, se acoperă frotiul cu soluţie
fixatoare Ruge (formol, acid acetic, apă distilată); după 1 minut,
se varsă fixatorul de pe lamă şi se repetă etapa, cu soluţie
proaspătă; apoi se spală lama cu apă distilată;
 datorită impregnării, spirochetele sunt mai groase şi cu spire
neregulate, alterate parţial;
 frecvenţa germenilor este mai mare la periferia frotiului.
 Interpretare: spirochetele apar colorate în brun închis pe fon-
dul maroniu-gălbui al frotiului.
3.3.15 Coloraţia Del Vecchio
 Tipul de coloraţie: uzuală (permite o mai bună evidenţiere a
unor detalii structurale ale unor bacterii ce se colorează şi cu
alţi coloranţi).
 Aplicaţii: poate fi utilizată, cu rezultate bune, pentru punerea
în evidenţă a corpusculilor metacromatici Babeş-Ernst, patog-
nomonici pentru Corynebacterium diphteriae.
 Materiale necesare: o lamă curată şi degresată, un suport de
lame, pipete Pasteur sterile, flacoane cu soluţie de albastru
de metilen Loffler şi cu soluţie Lugol, sursă de apă curentă.
 Tehnica: necesită parcurgerea următoarelor etape:
 se acoperă frotiul cu soluţie de albastru de metilen Loffler
şi se aşteaptă 10 minute;
 se acoperă frotiul cu soluţie Lugol şi se lasă în repaus 10

minute;
 se spală din nou lama cu apă curentă.
Observaţii:
 soluţia Loffler se prepară prin păstrarea unei soluţii alcoolice de
albastru de metilen 10 %, timp de 1 săptămână, la 37C, urma-
tă de diluarea acesteia cu apă distilată (110) şi amestecarea
cu hidrat de potasiu 0,1%o;
 învechirea soluţiei-mamă îi conferă proprietăţi metacromatice;
 coloraţia del Vecchio permite diferenţierea bacililor difterici de alţi
germeni implicaţi în angine acute (ex.: asociaţia fuzo-spiralară);
 corpusculii metacromatici sunt dificil de evidenţiat pe frotiurile din
culturi de pe medii sărace în fosfaţi; numărul acestora este mare
la biotipul C. diphteriae gravis, scăzând mult la intermedius şi,
mai ales, la mitis.
 Mecanismul coloraţiei: corpusculii Babeş-Ernst sunt incluzii
intracitoplasmatice de polifosfaţi care reţin albastrul de metilen
Loffler în prima etapă a coloraţiei.
 Interpretare: corpusculii metacromatici se colorează în albas-
tru-brun iar restul corpului bacterian apare colorat în galben.
3.4 MODALITĂŢI DE EXAMINARE MICROSCOPICĂ

Valoarea unui microscop este definită de puterea de rezoluţie
a acestuia ce reprezintă capacitatea de a distinge net 2 puncte aflate
cât mai aproape unul de celălalt. Aceasta este direct proporţională
cu apertura numerică (constantă a obiectivului, definită ca produs al
aperturii sale unghiulare şi indicelui de refracţie al mediului dintre
preparat şi lentila frontală a obiectivului) şi invers proporţională cu
lungimea de undă a radiaţiilor folosite.
În prezent, sunt utilizate în mod curent, în medicină şi în alte
domenii ale vieţii umane, 2 categorii de microscoape: fotonice (care
utilizează spectrul luminii vizibile) şi electronice (care folosesc fasci-
cule de electroni).
Prezentarea schematică a microscopului optic este realizată

în figura 23:
1. sursa de lumină 9. ocularele

2. macroviza 10. masa port-obiect
3. corpul mobil 11. condensatorul
4. suporţi de fixare a lamei 12. microviza
5. obiectivele 13. buton reglaj condensator
6. capul revolver 14. locaş filtre
7. capul binocular 15. rozeta diafragmei de câmp
8. inel de reglare dioptrii 16. buton de reglaj al oglinzii
Figura 23 – Structura microscopului optic
Modalităţile de examinare a unui preparat, nativ sau fixat, cu

ajutorul microscopului optic, sunt următoarele:
 Examinarea în lumină directă
 instrumentul - microscopul optic obişnuit;
 radiaţii – raze luminoase;
 lungimea de undă - 4000-7000 Å;
 formarea imaginii - prin o absorbţie selectivă a spectrului

vizibil de către obiect;
 utilizări - permite atât examinarea preparatelor native, pe
care se pot evidenţia bacteriile vii, necolorate, eventual
mobile, cât şi a frotiurilor, preparate fixate, pe care pot fi
observate caracteristicile morfologice ale germenilor;
 limita de rezoluţie - 0,2 m;
 se poate efectua în 2 moduri:
Examinarea uscată:
 se aşează lama pe platină şi se fixează cu cavalerii;
 se coboară condensatorul cca. 1,5 cm sub platină iar dia-
fragmul trebuie să fie pe jumătate deschis;
 se aduce în axul microscopului un obiectiv mic (10 X, 20X
sau 40X), care este coborât până în apropierea lamei cu
ajutorul macrovizei, privind din lateral;
 privind prin oculare cu ambii ochi, se ridică încet tubul,
prin manevrarea cu grijă a vizei macrometrice, până când
se înfăţişează privirii imaginea unei zone circulare a pre-
paratului, care constituie un câmp microscopic;
 se realizează reglajul fin al imaginii, cu ajutorul vizei mi-
crometrice, privind prin oculare.
Examinarea cu imersie:
 se aşează lama pe platină şi se fixează cu cavalerii;
 se prinde imaginea cu un obiectiv mic, procedând ca mai
sus şi se alege o zonă a preparatului care să ofere cât mai
multe informaţii;
 se scoate din ax obiectivul mic;
 se aplică pe lamă o picătură de ulei de cedru;
 se ridică condensatorul până la poziţia maximă (lipit de
lamă) şi se deschide diafragmul complet;
 se aduce în ax un obiectiv pentru imersie (90X, 100X,
etc.) care este apoi coborât până în picătura de cedru,
cu ajutorul macrovizei;
 se manevrează cu grijă viza macrometrică, privind prin

oculare, până când apare imaginea preparatului;
 se clarifică imaginea prin manevrarea microvizei.
 Examinarea pe fond întunecat:
 instrumentul – un microscop fotonic la care condensato-
rul obişnuit, de tip Abbe, a fost înlocuit cu unul cardioid
sau paraboloid care are, în partea inferioară, un disc opac
ce împiedică pătrunderea directă a razelor luminoase în
obiectivul microscopului;
 formarea imaginii – ia naştere prin reflectarea razelor lumi-
noase de către marginile bacteriilor din preparatul nativ, ce
apar strălucitoare şi albe, pe fondul întunecat al câmpului
microscopic;
 utilizări - pentru studiul unor bacterii greu evidenţiabile
prin metode obişnuite, datorită dimensiunilor lor mici sau
dificultăţilor de colorare;
 limita de rezoluţie - 0,1 m.
 Examinarea în contrast de fază:
 instrumentul – microscopul cu contrast de fază, prevăzut cu
obiective cu plăcuţe de fază, notate pe montură cu “F”
sau “PH” şi un condensator special, cu revolver;
 formarea imaginii – prin interferenţa razelor defazate şi ne-
defazate în plăcuţa de fază (propagarea razelor este înceti-
nită în zonele mai dense sau mai groase ale preparatului,
ceea ce conduce la apariţia unor diferenţe de fază, cores-
punzătoare diverselor structuri);
 utilizări – pentru examinarea de preparate microscopice
transparente, necolorate;
În laboratoarele de microbiologie mai performante sunt utili-

zate şi alte tipuri de microscoape:
 Microscopia cu fluorescenţă
 instrumentul – microscopul cu fluorescenţă;
 radiaţii – ultraviolete;
 formarea imaginii – fluorocromii (izotiocianatul de fluores-
ceină, izocianatul de fluoresceină, etc.) sunt substanţe ce
absorb radiaţiile ultraviolete din domeniul apropiat spec-
trului vizibil şi apoi emit o lumină vizibilă, cu o lungime de
undă mai mare;
 utilizări – permite examinarea unor bacterii, antigene sau
anticorpi, marcate în prealabil cu fluorocromi;
 Microscopia electronică cu transmisie
 instrumentul – microscopul electronic cu transmisie;
 radiaţii – fascicule de electroni acceleraţi;
 lungimea de undă – 0,05 Å (datorită vitezei mari de depla-
sare a electronilor);
 formarea imaginii – printr-o deviere elastică a electronilor
din fascicul de către nucleii atomici;
 utilizări – permite studiul ultrastructurii bacteriilor;
 limita de rezoluţie – 1,4 Å.
 Microscopia electronică de baleiaj
 instrumentul – microscopul electronic cu baleiaj;
 radiaţii – fascicule de electroni acceleraţi;
 lungimea de undă – 0,1 Å (datorită vitezei electronilor);
 formarea imaginii – ca urmare a bombardării suprafeţei
microbilor cu un fascicul de electroni acceleraţi, aceasta
emite electroni secundari, ce sunt captaţi şi participă la
formarea imaginii pe ecranul unui tub cinescopic;
 utilizări – detalii de pe suprafaţa exterioară a microbilor;
 limita de rezoluţie – 70 Å.
O examinare corectă a preparatelor microscopice la micros-

copul optic obişnuit constă în:
 Examinarea preparatelor native
Preparatele proaspete se examinează uscat, cu condensatorul
coborât la aproximativ 1,5 cm sub platină şi cu diafragmul semides-
chis, folosind unul dintre obiectivele mici (10X, 20X, 40X).
 Examinarea preparatelor fixate
Frotiurile se examinează iniţial uscat, în scopul alegerii unui
câmp microscopic cât mai semnificativ, pe zona respectivă aplicân-
du-se apoi o picătură de ulei de cedru şi realizându-se o examinare
cu imersie pentru evidenţierea microorganismelor.
3.5 ÎNTREŢINEREA MICROSCOPULUI

Pentru desfăşurarea în bune condiţii a examinărilor microsco-
pice, este necesar să se respecte următoarele reguli:
 Înainte de examinare:
 este obligatorie curăţirea de praf a lentilelor, cu un jet de
aer obţinut cu o pară de cauciuc;
 se şterge uşor oglinda de praf cu hârtie de filtru îmbibată
cu xilen sau toluen.
 La finalul fiecărei examinări:
 obiectivul utilizat se scoate din axul microscopului pentru
a putea fi curăţat de urmele de ulei de cedru prin şterge-
rea uşoară cu hârtie de filtru îmbibată cu xilen sau toluen
sau, mai bine, cu pulpa degetului inelar;
 microscopul trebuie introdus şi închis în cutia de lemn
unde este păstrat sau acoperit cu o husă din material tex-
til sau cu un ambalaj de plastic, pentru a fi ferit de praf;
 Periodic
 lunar, se face verificarea sistemului de iluminat;
 anual, se face verificarea şi ungerea părţii mecanice de
către o persoană calificată.
4 TEHNICI DE ÎNSĂMÂNŢARE

Cultivarea bacteriilor în condiţii de laborator a început să fie
practicată din secolul al XIX-lea. Mai mulţi savanţi de marcă ai vre-
mii au încercat să izoleze şi să identifice agenţii unor boli grave ca
holera, ciuma, difteria, etc, mari flageluri care au decimat omenirea
timp de milenii. O contribuţie esenţială a avut Robert Koch (1843-
1910), „părintele şcolii germane de microbiologie”, care a reuşit să
cultive in vitro unele bacterii pe medii de cultură solide utilizând
pentru prima oară, ca agent de solidificare, agarul (geloza), un extract
de alge. Acesta i-a fost propus de către Fannie Eilshemius, soţia unui
colaborator al său care îl folosea la prepararea gemurilor de fructe.
Produsele recoltate de le bolnavi sau suspecţi sunt însămân-
ţate in vitro în scopul cultivării bacteriilor patogene şi izolării lor
în cultură pură, debarasate de flora de asociaţie, formată din ger-
meni comensali, neimplicaţi în etiologia infecţiei respective. Ulterior
pot să fie studiate caracterele morfologice, culturale, biochimice şi
antigenice ale acestora, prin tehnici specifice, în vederea identifi-
cării lor şi se testează sensibilitatea la antibiotice.
În laborator, cultivarea majorităţii bacteriilor patogene este
posibilă prin însămânţarea pe medii acelulare. Mai rar, pentru bac-
terii obligatoriu intracelulare, se folosesc sisteme biologice cum sunt
culturile celulare, ouăle embrionate sau animalele de laborator.
Nici unul dintre mediile de cultură acelulare utilizate nu poate
să asigure necesităţile nutritive ale tuturor bacteriilor patogene, de
aceea, în practica bacteriologică, este necesară folosirea mai multor
medii, lichide şi solide.
În bacteriologie, prin termenul de însămânţare este denumită
manevra de depunere a unei cantităţi de germeni în interiorul sau pe
suprafaţa unui mediu acelular.
Tehnici de însămânţare 93
4.2 METODE DE ÎNSĂMÂNŢARE
4.2.1 Însămânţarea cu ansa-buclă în medii lichide

 Aplicaţii: această metodă are aplicaţii largi în bacteriologie,
pentru însămânţarea produselor patologice, în scopul îmbogă-
ţirii acestora sau pentru repicarea tulpinilor suspecte, în vede-
rea identificării.
 Materiale necesare: ansa-buclă, recipientul (eprubetă, placă
Petri, etc.) cu produsul de însămânţat (un prelevat sau cultu-
tură bacteriană), stativul în care se află eprubeta cu mediul de
cultură lichid, becul Bunsen.
 Tehnica:
 se pregătesc pe masa de lucru, la îndemână, toate mate-
rialele necesare;
 se aprinde şi se reglează flacăra becul Bunsen, prin roti-
rea rondelei de la bază, până când culoarea acesteia devi-
ne albastră;
 se prinde ansa cu degetele 1, 2 şi 3 ale mâinii drepte, ţi-
nând-o ca pe un creion;
 se sterilizează ansa, prin încălzire până la incandescenţă
în flacăra becului Bunsen;
 se aşteaptă câteva secunde pentru răcirea ansei;
 în mâna stângă se ia recipientul cu produsul microbian
de însămânţat;
 se scoate dopul sau capacul recipientului;
 se flambează gâtul recipientului trecându-l de 2-3 ori prin
flacăra becului Bunsen (în cazul eprubetelor);
 se introduce ansa în recipient cu grijă, fără a atinge gâtul
acestuia;
 se încarcă bucla cu o mică cantitate de produs;
 se scoate apoi ansa din recipient, fără să se atingă pereţii
sau gâtul acestuia;
 se flambează gâtul recipientului (în cazul eprubetelor);
 se pune dopul recipientului;

 se aşează în stativ sau pe masă recipientul cu produs;
 în mâna stângă se ia eprubeta cu mediul lichid steril în
care se va face însămânţarea;
 se scoate dopul cu degetele 4 şi 5 ale mâinii drepte;
 se flambează gâtul eprubetei;
 se introduce cu grijă ansa-buclă în eprubetă, fără a atin-
ge gâtul acesteia;
 se descarcă produsul în mediul lichid steril, prin agita-
rea ansei şi la nevoie, printr-o frecare uşoară a buclei de
peretele eprubetei;
 se extrage ansa, fără a atinge gâtul eprubetei;
 se acoperă eprubeta cu dopul de vată;
 eprubeta este aşezată în stativ;
 se sterilizează ansa;
 stativul este introdus în termostat, în vederea incubării.
1. Sterilizarea ansei-buclă.
2. Încărcarea ansei-buclă cu
produsul de însămânţat.
3. Însămânţarea mediului
lichid steril.
4. Flambarea gâtului
eprubetei.
5. Acoperirea eprubetei
cu dopul de vată.
6. Introducerea eprubetei
în stativ.
7. Sterilizarea ansei-buclă.
Observaţii:
 tehnica de însămânţare se execută în întregime în vecinătatea
becului de gaz, în zona de protecţie microbiologică;
 flambarea gâtului nu se efectuează în cazul unor recipiente din
plastic de unică întrebuinţare;
 se verifică dacă pe eprubetă a fost notat clar numărul de înre-
gistrare, cu un marker sau un creion special ce persistă pe sticlă,
care asigură identitatea probei (acelaşi număr este înscris şi în
registrul laboratorului);
 mediul de cultură lichid în care se practică însămânţarea trebuie
să fie limpede, transparent.
4.2.2 Însămânţarea cu pipeta Pasteur în medii lichide
 Aplicaţii: metoda se utilizează destul de des, pentru însămân-
ţarea produselor patologice lichide sau a culturilor bacteriene
obţinute în medii lichide.
 Materiale necesare: o pipetă Pasteur sterilă, recipientul cu
produsul de însămânţat (eprubetă, tub, flacon, etc.), stativul
cu eprubete care conţin un mediu de cultură lichid, steril,
becul Bunsen, un recipient cu amestec sulfocromic.
 Tehnica:
 se pregătesc pe masa de lucru, la îndemână, instrumen-
tele şi materialele necesare;
 se aprinde şi se reglează flacăra becul Bunsen pentru a se
asigura arderea completă;
 se desface pipeta Pasteur din hârtia de ambalaj;
 se ţine pipeta în mâna dreaptă;

 se rupe vârful efilat, închis al pipetei, ţinându-l între de-
getul mare şi cel mijlociu şi împingând cu arătătorul, în
sensul opus ochilor;
 capătul pipetei se flambează prin trecere de 2-3 ori prin
flacăra becului Bunsen;
 se controlează dacă pipeta nu este prea fierbinte suflând
în lumenul acesteia în timp ce vârful flambat se ţine dea-
supra feţei dorsale a mâinii stângi şi se consideră că este
pregătită de utilizare când aerul care iese din aceasta are
o temperatură suportabilă;
 în mâna stângă se ia recipientul cu produsul microbian;
 se scoate dopul cu degetele 4 şi 5 ale mâinii drepte;
 se flambează gâtul recipientului în care se află produsul
de însămânţat;
 se introduce pipeta în recipient fără a se atinge gâtul
acestuia;
 se aspiră produs având grijă să nu se ude dopul de vată;
 se scoate pipeta din recipient fără a-i atinge pereţii ţinând
pulpa indexului pe capătul superior al acesteia, pentru a
evita scurgerea lichidului;
 se flambează din nou gâtul recipientului;
 se acoperă cu dopul;
 se pune recipientul pe masă sau în stativ;
 în mâna stângă se ia eprubeta care conţine mediul de
cultură lichid;
 se scoate dopul eprubetei cu degetele 4 şi 5 ale mâinii
drepte;
 se introduce pipeta Pasteur în eprubetă;
 se descarcă conţinutul pipetei în mediu, ridicând pulpa
indexului de pe capătul superior şi suflând în lumenul
acesteia pentru evacuarea completă;
 se extrage pipeta Pasteur din eprubetă cu grijă, fără a

atinge gâtul acesteia;
 eprubeta se aşează într-un stativ;
sulfocromic;
 se pune stativul în termostat, la 37C.
1. Ruperea vârfului
pipetei Pasteur.
2. Flambarea pipetei.
3. Aspirarea produsului.
4. Descărcarea pipetei
în mediul lichid.
eprubetei.
6. Introducerea
eprubetei în stativ.
7. Introducerea pipetei
în amestec sulfocromic.
Observaţii:
 nu este permisă atingerea tegumentului mâinii stângi cu pipe-
ta Pasteur;
 utilizarea unei pipete fierbinţi poate determina omorârea germe-
nilor din produs şi obţinerea unor rezultate fals negative;
 în pipeta contaminată se aspiră amestec sulfocromic, până la
dopul de vată, după evacuarea completă a produsului prin
suflare în lumenul acesteia ;
 pipeta este lăsată în acest mod 24 de ore;
 sunt necesare precauţii în ceea ce priveşte prepararea şi
manipularea amestecului sulfocromic deoarece conţine acid
sulfuric care poate produce arsuri;
 amestecul sulfocromic îşi păstrează proprietăţile bactericide
cât timp este transparent şi are culoare roşie-cărămizie.
4.2.3 Însămânţarea cu tamponul în medii lichide
 Aplicaţii: această tehnică se utilizează pentru produsele pato-
logice recoltate în mod obişnuit cu un tampon steril (secreţii
nazo-faringiene, linguale, otice, oftalmice, vaginale, etc.).
 Materiale necesare: tamponul încărcat deja cu produsul pa-
tologic care va fi însămânţat, stativul cu eprubeta cu mediul
de cultură lichid, becul Bunsen.
 Tehnica:
 se aşează pe masă, în vecinătatea becului Bunsen, sta-
tivul în care se află eprubeta cu mediul lichid;
 se aprinde şi se reglează flacăra becul Bunsen;
 cu mâna dreaptă, se recoltează extemporaneu produsul
de la bolnav cu un tampon steril sau acesta este scos din
tubul protector în care a fost transportat dacă prelevarea
s-a executat în afara laboratorului;
 în mâna stângă se ia eprubeta cu mediul lichid steril în
care se va practica însămânţarea;
 se ţine tamponul în primele 3 degete ale mâinii drepte;
 se scoate dopul de vată;

 se introduce apoi tamponul în mediul lichid steril din
eprubetă şi se lasă acolo;
 se fixează tija tamponului, pe jumătate ieşită în afara epru-
betei, cu ajutorul dopului de vată;
 se aşează eprubeta într-un stativ;
 se introduce stativul în termostat în vederea incubării.
eprubetei
2. Însămânţarea cu tampo-
nul în mediu lichid.
într-un stativ.
4.2.4 Însămânţarea cu ansa pe medii solide din plăci Petri

 Aplicaţii: ansa-buclă se utilizează în practică cel mai frec-
vent pentru însămânţarea produselor patologice pe diverse
medii solide (uzuale, selective sau elective), în scopul izolării
bacteriilor patogene.
 Materiale necesare: o ansă-buclă, recipientul care conţine
produsul de însămânţat (eprubetă, tub, flacon, etc.), o placă
Petri cu un mediu de cultură solid steril, becul Bunsen.
 Tehnica:
 se pregătesc pe masa de lucru materialele necesare;
 se aprinde şi apoi se reglează flacăra becului Bunsen până
când aceasta devine albastră;
 se ia ansa-buclă cu degetele 1, 2 şi 3 ale mâinii drepte;
 se sterilizează ansa prin încălzire până la incandescenţă
 în mâna stângă se ia recipientul (placă Petri, eprubetă,
flacon, etc.) care conţine produsul de însămânţat (pro-
dus patologic lichid sau solid, cultură dintr-un mediu lichid
sau de pe un alt mediu solid);
 se scoate dopul recipientului;
 se execută operaţia de flambare a gurii recipientului;
 se încarcă bucla ansei cu o mică cantitate de produs;
 se scoate ansa din recipient fără a-i atinge pereţii;
 se flambează din nou gâtul recipientului;
 se acoperă cu dopul;
 cu mâna stângă se scoate capacul plăcii Petri cu mediu
solid steril şi se aşează pe masă, răsturnat;
 placa Petri se ţine în podul palmei stângi realizându-se
dispersia inoculului pe suprafaţa mediului, prin mişcări
în zig-zag;
 se lasă placa pe masă, acoperită cu capacul;
 placa se incubează.
Observaţii:
 când produsul de însămânţat se găseşte într-un recipient din
sticlă cu gură strâmtă, este necesară scoaterea şi susţinerea
dopului de vată pe perioada executării tehnicii cu degetele 4
şi 5 ale mâinii drepte;
 dacă produsul de însămânţat se află într-un recipient cu dop
de plastic sau cauciuc,acesta se scoate cu mâna stângă şi se
aşează pe masă, răsturnat;
 înainte de încărcarea cu produs, ansa-buclă este răcită prin
menţinerea timp de câteva secunde în aer sau prin atingerea
mediului într-o zonă periferică, sigur sterilă;
 placa Petri cu mediul pe care se va executa însămânţarea se
aşează pe masă cu capacul în sus pentru a putea fi deschisă
cu uşurinţă;
 pe parcursul însămânţării, bucla ansei trebuie să fie ţinută în
poziţie orizontală, pentru a nu tăia suprafaţa mediul;
 suprafaţa mediului solid steril pe care se însămânţează tre-
buie să fie perfect uscată (să nu existe picături), motiv pentru
care placa Petri trebuie ţinută în termostat, deschisă, perioa-
da de timp necesară (15 minute);
 identitatea probei se asigură prin înscrierea unui număr pe
dosul plăcii (nu pe dosul capacului) identic cu cel din registrul
laboratorului;
 în termostat, placa Petri se aşează cu capacul în jos pentru a
evita căderea unor eventuale picături de condens pe mediu.
Figura 24 – Însămânţarea
cu ansa-buclă pe un mediu
solid turnat în placă Petri.
4.2.5 Însămânţarea cu pipeta a mediilor solide din plăci Petri

 Aplicaţii: tehnica se foloseşte în situaţii care necesită acope-
rirea, în totalitate, a suprafeţei mediului cu produs lichid (pro-
dus patologic sau cultură).
 Materiale necesare: o pipetă Pasteur sau gradată sterilă, un
recipient cu produsul de însămânţat (eprubetă, flacon, tub,
etc.), o placă Petri cu un mediu solid steril, becul Bunsen, re-
cipientul cu amestec sulfocromic.
 Tehnica:
 se pregătesc materialele necesare;
 se aprinde şi apoi se reglează flacăra becului Bunsen până
când aceasta devine albastră;
 se flambează pipeta (se trece prin flacăra becului Bun-
sen) ţinând-o cu mâna dreaptă şi se controlează tempe-
ratura (să nu fie fierbinte) suflând în aceasta deasupra te-
gumentului feţei dorsale a mâinii stângi;
 se ia recipientul cu produsul lichid care va fi însămân-
ţat în mâna stângă;
 se scoate dopul de vată al acestuia, cu degetele 4 şi 5 de la
mâna dreaptă;
 se flambează gura recipientului (dacă este din sticlă);
 se introduce pipeta în recipient şi se aspiră o mică can-
titate din produsul de însămânţat;
 se scoate pipeta cu grijă, ţinând pulpa indexului pe ca-
pătul superior al acesteia;
 se flambează din nou gura recipientului;
 se acoperă recipientul cu dopul de vată;
 se lasă recipientul pe masă sau în stativ;
 cu mâna stângă se scoate placa Petri cu mediu solid steril
din capac, care rămâne pe masă, răsturnat;
 placa se ţine în palma mâinii stângi şi se lasă să cadă pe
suprafaţa mediului una sau mai multe picături de ino-
cul (dacă se lucrează cu o pipetă Pasteur) sau o cantitate
bine determinată (0,1-0,2 ml) de lichid (în cazul folosirii

unei pipete gradate);
 pipeta este introdusă în amestecul sulfocromic;
 se imprimă apoi plăcii Petri o mişcare de rotaţie, pentru
a asigura distribuirea uniformă a inoculului pe toată su-
prafaţa mediului solid;
 se acoperă placa cu capacul;
 se scrie numărul de ordine pe dosul acesteia;
 placa cu mediul însămânţat se incubează apoi la 37C.
1. Încărcarea pipetei
2. Descărcarea produsului
pe mediul solid
3. Dispersia produsului pe
toată suprafaţa mediului
Observaţii:
 o variantă a acestei tehnici, numită “inundarea mediului”, în
care cantitatea de lichid însămânţat este mai mare (1-2 ml), are
aplicaţii practice la uroculturi, antibiograme, lizotipări, etc;.
 excesul de lichid din placă se aspiră cu o pipetă sterilă.
4.2.6 Însămânţarea cu tamponul pe medii solide din plăci Petri
 Aplicaţii: tehnica este folosită în practică pentru însămân-
ţarea produseselor patologice recoltate cu ajutorul unor tam-
poane sterile (secreţii nazo-faringiene, vaginale, din leziuni
cutanate, etc.).
 Materiale necesare: un tampon steril, o ansă-buclă sau o
baghetă sterilă, din sticlă sau plastic, în formă de litera “L”,
o placă Petri cu un mediu solid steril, becul Bunsen.
 Tehnica:
 se pregătesc materialele necesare;
 se aprinde becul Bunsen;
 se reglează becul de gaz până când flacăra devine albas-
tră (arderea este completă);
 se recoltează extemporaneu produsul de la bolnav, cu un
tampon steril sau acesta este scos din tubul protector în
care a fost transportat (dacă prelevarea a fost executată
în afara laboratorului);
 cu degetele 1, 2 şi 3 ale mâinii drepte, se ţine tamponul
încărcat cu produsul recoltat;
 cu mâna stângă se scoate placa Petri cu mediul solid steril
din capac, care rămâne pe masă, răsturnat;
 se ţine placa deschisă în palma mâinii stângi;
 se descarcă tamponul pe o zonă redusă din mediu (pe o
rază sau pe un sector periferic al plăcii);
 se dispersează apoi produsul pe toată suprafaţa sau pe
un sector din mediul solid cu o baghetă sterilă, în formă
de litera “L” sau cu ansa-buclă, sterilizată şi răcită în
prealabil.
Figura 25 – Dispersia
inoculului cu bagheta
în formă de ”L”.
Observaţii:
 bagheta sterilă în formă de litera “L” este aşezată cu una dintre
laturi pe linia de însămânţare iar cu cealaltă în poziţie verticală,
imprimându-i-se o mişcare de rotaţie;
 dispersia inoculului pe mediul solid cu ajutorul ansei-buclă se
realizează prin trasarea unor striuri paralele.
Figura 26 – Dispersia
inoculului cu ansa-buclă.
4.2.7 Însămânţarea pe medii solide turnate drept în tuburi

 Aplicaţii: tehnica este utilizată în laboratorul de bacteriolo-
gie pentru studierea proprietăţilor biochimice sau pentru con-
servarea unor culturi bacteriene.
 Materiale necesare: o ansă-ac, un tub cu mediul solid steril
turnat drept, becul Bunsen.
 Tehnica:
 se pregătesc pe masă toate materialele necesare execută-
rii tehnicii;
 se sterilizează ansa-ac prin încălzire la incandescenţă;

 se răceşte ansa, prin menţinere câteva secunde în aer;
 cu mâna stângă, se deschide recipientul (de obicei, este o
placă Petri sau o geloză înclinată) cu produs;
 cu ajutorul ansei-ac se încarcă o mică cantitate din cultu-
ra de testat;
 se acoperă recipientul cu capacul;
 în mâna stângă se ia tubul cu mediul solid turnat drept
care trebuie ţinut cu orificiul orientat în jos (pentru a evi-
ta contaminarea cu bacteriile din aer);
 se înţeapă mediul cu ansa-ac, vertical, de jos în sus;
 se notează pe tub numărul corespunzător din registru;
 se aşează tubul într-un stativ care este introdus în termo-
stat, la 37C.
Figura 27 – Însămânţarea cu
ansa-ac într-un mediu turnat
drept într-un tub
4.2.8 Însămânţarea pe medii solide turnate înclinat în tuburi

 Aplicaţii: tehnica se foloseşte, de asemenea, pentru identifi-
carea biochimică sau pentru conservarea bacteriilor.
 Materiale necesare: o ansă-buclă sau o ansă-ac, un tub cu
mediul solid steril turnat înclinat, becul Bunsen.
 Tehnica:
 se pregătesc materialele necesare executării tehnicii;
 se sterilizează ansa prin încălzire la incandescenţă;
 se răceşte prin menţinere câteva secunde în aer;
 în mâna stângă se ia recipientul cu cultura de testat;

 se scoate dopul recipientului;
 se flambează gura recipientului, dacă este din sticlă şi dacă
are gura strâmtă;
 se încarcă ansa dintr-o colonie izolată sau se ia o mică
cantitate dintr-o cultură pură;
 se închide placa Petri cu capacul sau tubul cu ajutorul
dopului de vată;
 în mâna stângă se ia eprubeta care conţine mediul solid
turnat înclinat;
 se scoate dopul de vată al acesteia cu degetele 4 şi 5 ale
mâinii drepte;
 se flambează gura eprubetei;
 se introduce ansa în eprubetă, se descarcă prin agitare în
lichidul de condensare existent la fundul acesteia şi se
dispersează inoculul pe toată suprafaţa mediului, printr-o
mişcare de zig-zag;
 se flambează din nou gâtul eprubetei;
 se notează pe eprubetă numărul probei din registru;
 se lasă într-un stativ;
 stativul se introduce la termostat, la 37C, în scopul cul-
tivării bacteriilor însămânţate.
1. Sterilizarea ansei
bacteriologice.
2. Încărcarea ansei cu
produs.
3. Însămânţarea mediului
înclinat.
eprubetei.
cu dopul de vată.
4.2.9 Însămânţarea prin incorporare în mediu

 Aplicaţii: metoda poate fi utilizată pentru însămânţarea unor
medii de cultură conţinute în diverse tipuri de recipiente fiind
aplicată în situaţii particulare, în special pentru numărători
de germeni.
 Materiale necesare: pipetă sterilă, recipientul cu produsul
lichid de însămânţat, recipientul cu mediul de cultură steril,
recipiente de capacităţi mai mici, trepied cu o sită de azbest,
becul Bunsen.
 Tehnica:
 se aşează pe masă, la îndemână, toate materialele nece-
sare pentru efectuarea tehnicii;
 mediul de cultură este fluidificat prin încălzire la 80C;
 mediul este apoi lăsat să se răcească până la aproximativ
45C, temperatură la care recipientul poate să fie ţinut în
mână fără a produce arsuri iar bacteriile din inocul, a
căror cultivare se doreşte, nu sunt omorâte;
 cu o pipetă sterilă se introduce produsul de însămânţat
în mediul de cultură lichefiat;
 se omogenizează amestecul prin răsucirea recipientului
între palme;
 mediul însămânţat se toarnă în recipiente de capacităţi
mai reduse (eprubete, tuburi, flacoane, plăci, etc.), în con-
diţii aseptice;
 recipientele cu medii de cultură însămânţate sunt incuba-
te la termostat, la 37C.
Observaţii:
 mediile de cultură sunt livrate de diverse firme producătoare,
în stare de gel, în flacoane de diferite capacităţi;
 principala aplicaţie practică a acestei tehnici constă în efectua-
rea controlului microbiologic al suprafeţelor.
 fluidificarea mediilor se realizează, de obicei, pe un trepied cu
sită de azbest.
4.3 METODE DE OBŢINERE A COLONIILOR IZOLATE
4.3.1 Metoda diluţiilor succesive în medii lichide

 Aplicaţii: metoda se poate utiliza pentru obţinerea de colonii
izolate care permit separarea bacteriei patogene de cele care
constituie flora de asociaţie a produselor patologice.
 Materiale necesare: 4-5 eprubete sterile, pipete sterile, un
recipient cu mediu lichid steril, un recipient cu produsul de
însămânţat; 4-5 plăci Petri cu mediu solid, becul Bunsen.
 Tehnica:
 se aşează într-un stativ eprubetele, în care a fost intro-
dusă aceeaşi cantitate dintr-un mediu lichid steril, acope-
rite cu un dop de vată de asemenea sterile;
 pipeta, scoasă din ambalajul de protecţie, se flambează,
ţinând-o în mâna dreaptă ca pe un creion;
 se introduce pipeta în recipientul cu produsul de însă-
mânţat, fără a atinge gâtul acestuia;
 se aspiră produsul având grijă să nu se umezească dopul
de vată al pipetei;
 se ia prima eprubetă în mâna stângă;
 dopul de vată al acesteia se extrage cu degetele 4 şi 5 ale
mâinii drepte;
 se introduce pipeta în eprubetă şi se descarcă o picătu-
ră de produs, prin ridicarea indexului de pe extremitatea
superioară a acesteia;
 pipeta este introdusă în amestec sulfocromic;
 eprubeta se agită pentru omogenizare;
 se flambează o altă pipetă sterilă;
 se trece o picătură de suspensie din prima eprubetă în a
doua, realizând flambările corespunzătoare;
 se acoperă cea de-a doua eprubetă cu dopul de vată;
 se introduce pipeta în amestec sulfocromic;
 se repetă această manevră şi pentru însămânţarea pro-

dusului în celelalte eprubete sterile, folosind câte o pipetă
sterilă pentru fiecare;
 din fiecare eprubetă se însămânţează, cu pipete diferite,
câte o picătură pe un mediu solid turnat în plăci Petri (câte
o placă pentru fiecare tub);
 plăcile sunt incubate la termostat, la 37C, o perioadă de
24 de ore;
 prin examinarea cu ochiul liber a mediilor pot fi observate
colonii izolate, mai ales în plăcile care au fost însămân-
ţate din a 3-a şi a 4-a eprubetă.
Observaţii:
 pot fi folosite pentru diluarea produsului de însămânţat apa
peptonată sau bulionul de carne;
 tehnica descrisă se bazează pe scăderea progresivă a concen-
traţiei suspensiei bacteriene.
Figura 28 - Tehnica diluţiilor succesive în medii lichide

4.3.2 Metoda diluţiilor succesive în lichidul de condensare

 Aplicaţii: această metodă se poate utiliza pentru obţinerea de
colonii bacteriene izolate care permit separarea bacteriei pato-
gene de acelea care constituie flora de asociaţie a produselor
patologice.
 Materiale necesare: 4 sau 5 eprubete cu acelaşi mediu steril,
turnat înclinat, pipete sterile, recipientul cu produsul de însă-
mânţat, becul Bunsen.
 Tehnica:
 într-un stativ se aşează eprubetele, în care a fost tur-
nat acelaşi mediu solid steril, acoperite cu dopuri de vată
de asemenea sterile;
 se flambează o pipetă sterilă;
 în pipetă se aspiră o anumită cantitate de produs având
grijă să nu se ude dopul de vată al acesteia ;
 în mâna stângă se ia prima eprubetă cu mediu;
 dopul de vată al acesteia se extrage cu degetele 4 şi 5 de
la mâna dreaptă;
 se descarcă din pipetă o mică cantitate de inocul în pică-
tura de condens formată în fundul tubului;
 eprubeta se înclină pentru dispersia produsului pe toată
suprafaţa mediului solid;
 se flambează o altă pipetă sterilă;
 se aspiră suspensie bacteriană din prima eprubetă;
 se descarcă o mică cantitate în lichidul de condens din
a doua eprubetă;
 în continuare, se procedează la fel, cu pipete diferite,
trecându-se succesiv câte o picătură dintr-o eprubetă
în următoarea;
 după dispersarea inoculului pe suprafaţa mediilor tur-

nate înclinat în eprubete, acestea sunt incubate la 37C,
timp de 24 ore;
 prin analizarea macroscopică a mediilor înclinate pot fi
observate colonii izolate, cu precădere în a 3-a şi a 4-a
eprubetă.
Observaţii:
 pe tot parcursul efectuării tehnicii, se flambează gâtul eprube-
telor înainte şi după introducerea unor instrumente în interio-
rul acestora.
Figura 29 - Tehnica diluţiilor succesive în lichidul de condensare

4.3.3 Epuizarea ansei pe medii solide turnate înclinat în tuburi
 Aplicaţii: pentru obţinerea de colonii izolate în scopul sepa-
rării bacteriei patogene de cele din flora normală.
 Materiale necesare: o ansă-buclă, 4-5 eprubete cu acelaşi
mediu solid steril, turnat înclinat, recipientul cu produsul
de însămânţat; becul Bunsen.
 Tehnica:
 se aşează într-un stativ eprubetele, în care a fost turnat
acelaşi mediu solid steril, acoperite cu un dop de vată de
asemenea steril;
 se sterilizează ansa-buclă prin ardere la incandescenţă;
 se introduce apoi ansa-buclă în recipientul cu produsul
de cercetat, pentru încărcare;
 se ţine prima eprubetă cu mediu solid în mâna stângă,
se scoate dopul de vată, se introduce ansa până la fundul
tubului şi se descarcă produsul pe suprafaţa mediului,
prin mişcări de zig-zag;
 se acoperă prima eprubetă cu dopul de vată;
 se ia a doua eprubetă cu mediu solid în mâna stângă, se
scoate dopul de vată cu degetul mic al mâinii drepte, se
introduce ansa până la fundul tubului şi se descarcă;
 se procedează similar şi pentru următoarele eprubete,
descărcând ansa în continuare, până la epuizarea produ-
sului purtat de aceasta;
 tuburile însămânţate sunt incubate 24 ore la 37C;
 apoi se examinează tuburile şi se pot observa coloniile
izolate pe suprafaţa mediilor turnate înclinat din ultime-
le tuburi însămânţate.
Figura 30 - Epuizarea produsului pe medii solide turnate înclinat

4.3.4 Tehnica „pentagonului”

 Aplicaţii: pentru obţinerea de colonii izolate din specia pato-
genă, în scopul izolării şi identificării acesteia;
 Materiale necesare: o placă Petri cu mediul solid steril, o ansă-
buclă, becul Bunsen, recipientul cu produs.
 Tehnica:
 se sterilizează ansa-buclă prin încălzire la incandescenţă
 se menţine ansa câteva secunde în aer pentru răcire;
 se încarcă ansa cu produsul de însămânţat şi se ţine în
mâna dreaptă;
 se ia în mâna stângă placa Petri deschisă;
 se trasează cu ansa, ţinând bucla în poziţie orizontală,
câteva striuri paralele pe suprafaţa mediului din placă
ce vor constitui prima latură a unui pentagon;
 se sterilizează din nou ansa şi se răceşte în aer;
 se trasează o altă latură, pornind din capătul primeia (an-
sa este încărcată doar cu produsul descărcat pe prima
latură a pentagonului);
 se sterilizează din nou ansa şi se procedează similar în
continuare, trasând laturi dar având grijă ca ultima să
nu se intersecteze cu prima (astfel, în această zonă pro-
dusul este în cantitate mică şi se vor obţine colonii izolate).
Figura 31 - Tehnica
“pentagonului”.
4.4 METODE SPECIALE DE ÎNSĂMÂNŢARE
4.4.1 Urocultura cantitativă prin metoda diluţiilor

 Aplicaţii: pentru determinarea numărului de germeniml de
urină, în scopul confirmării diagnosticului de infecţie urinară.
 Materiale necesare: plăci Petri cu medii de cultură sterile, un
flacon cu ser fiziologic steril, recipientul cu urină, eprubete
sterile, pipete sterile, becul Bunsen.
 Tehnica:
 pe masa de lucru se pune un stativ cu minimum 4 epru-
bete sterile, în vecinătatea flăcării becului Bunsen;
 în mâna dreaptă se ia o pipetă gradată, desfăcută din am-
balajul în care a fost sterilizată;
 se scoate dopul flaconului cu ser fiziologic steril şi se flam-
bează gura acestuia;
 se introduce pipeta în flacon şi se încarcă;
 se extrage cu grijă pipeta din flacon, ţinând pulpa indexului
pe extremitatea superioară a acesteia;
 se distribuie 9 ml de ser fiziologic steril în fiecare eprubetă
sterilă din stativ, lucrând aseptic (se scoate dopul de vată
cu degetele 4 şi 5 ale mâinii drepte, se flambează gura epru-
betelor înainte şi după introducerea pipetei, se acoperă rapid
eprubetele după introducerea lichidului);
 se agită uşor recipientul în care a fost recoltată urina, pen-
tru omogenizarea acesteia;
 în mâna dreaptă se ia o altă pipetă gradată sterilă;
 se scoate dopul recipientului, se flambează gura acestuia,
se introduce pipeta şi se încarcă cu urină;
 se extrage pipeta, ţinând pulpa indexului pe extremitatea sa
superioară;
 se aruncă recipientul în “găleata de infecte”;
 se scoate dopul de vată al primei eprubete cu degetele 4 şi

5 ale mâinii drepte (cu primele 3 degete fiind ţinută pipeta);
 se introduce pipeta în eprubetă şi se descarcă 1 ml de urină.
 se flambează gura eprubetei, se acoperă cu dopul de vată şi
se pune în stativ;
 se procedează similar în cazul celei de-a 2-a eprubete, dar
peste cei 9 ml de ser fiziologic steril, se adaugă 1 ml din
diluţia realizată în prima eprubetă;
 în fiecare din eprubetele următoare, modul de lucru este
similar, dar se adaugă peste serul fiziologic, câte 1 ml din
diluţia realizată în eprubeta anterioară (se obţin astfel diluţii
seriale zecimale: 110, 1100, 11000, 110.000, etc.);
 din diluţia 110, realizată în prima eprubetă, se descarcă,
cu o pipetă gradată sterilă, câte 0,1 ml în centrul unor
plăci Petri conţinând mediile de cultură pe care se decide
să se facă însămânţarea, în funcţie de suspiciunea clinică;
 se repetă operaţiunea şi pentru celelalte diluţii;
 se imprimă plăcilor, închise cu capacul, o mişcare de rotaţie,
pentru dispersarea lichidului pe toată suprafaţa mediilor;
 se incubează mediile însămânţate 20–24 de ore, la 37C.
Observaţii:
 însămânţarea se practică de obicei pe geloză-sânge şi pe o gelo-
ză lactozată, adăugându-se alte medii (ex.:Lowenstein-Jensen,
Saboureau, Nagler) numai dacă sunt suspectaţi germeni care au
pretenţii nutritive deosebite;
 pipetele contaminate se introduc în recipientul cu amestec sulfo-
cromic iar celelalte materiale, în „găleata de infecte”;
 cu cât numărul de diluţii seriale utilizate este mai mare, cu atât
rezultatul este mai concludent;
 tehnica prezentată nu are aplicaţii în unele situaţii clinice (gono-
ree, febră tifoidă, leptospiroze,tuberculoză renală, etc.), când se
adoptă protocoale speciale;
 surplusul de lichid de pe mediile însămânţate prin inundare se

îndepărtează cu o pipetă sterilă;
 este indicată prelungirea incubării până la 72 de ore, necesare
pentru dezvoltarea germenilor cu creştere dificilă.
Figura 32 – Metoda diluţiilor

 Interpretarea:
 se numără coloniile microbiene care se dezvoltă pe supra-
faţa mediului din fiecare placă;
 pentru fiecare placă, se realizează următorul calcul:
nr. germeniml = nr. colonii x 1V x 1D, unde V = volu-
mul de lichid însămânţat = 0,1 ml şi D = diluţia;
 se face media aritmetică a rezultatelor obţinute pentru fie-
care dintre cele 2 medii;
 se eliberează ca rezultat final valoarea cea mai mare.
Observaţii:
 se consideră bacteriurie semnificativă pentru infecţie urinară un
număr de peste 100.000 germeniml de urină;
 se iau în considerare şi valori mai reduse, dacă pacientul a fost
tratat cu antibiotice, hidratat masiv oral sau parenteral, dacă
urina este acidă sau dacă se suspectează germeni cu creştere
dificilă in vitro;
 se consideră semnificativă orice valoare dacă urina a fost recol-
tată prin puncţie suprapubiană;
 dacă coloniile sunt nenumărabile, se consideră >100.000 gml;
 pe buletinul de analiză se menţionează cu claritate atât numărul
de germeniml de urină cât şi genul sau specia izolată.
4.4.2 Urocultura cantitativă prin metoda anselor calibrate
 Aplicaţii: pentru determinarea numărului de germeniml de
urină, în scopul confirmării diagnosticului de infecţie urinară.
 Materiale necesare: plăci Petri cu medii de cultură, recipientul
cu urină, 2 anse calibrate, becul Bunsen.
 Tehnica:
 se sterilizează ansa cu diametrul buclei de 5 mm (poartă un
volum de 0,01 ml de urină), prin încălzire la incandescen-
ţă în flacăra becului Bunsen şi se răceşte în aer;
 se omogenizează urina prin agitare;
 se scoate dopul recipientului, se introduce ansa şi se în-
carcă cu urină;
 se extrage ansa din recipientul cu urină, ţinând-o ca pe un

creion, în mâna dreaptă;
 în mâna stângă se ia placa cu geloză-sânge, deschisă;
 se descarcă urina pe jumătate din suprafaţa mediului,
cu ansa mare, prin mişcări de zig-zag, strânse;
 se sterilizează ansa mare şi se lasă pe masa de lucru;
 se sterilizează ansa cu diametrul buclei de 2,5 mm (poartă
un volum de 0,001 ml de urină);
 se răceşte câteva secunde în aer;
 se încarcă cu urină, apoi recipientul de recoltă este arun-
cat în “găleata de infecte”;
 se descarcă urina pe cealaltă jumătate a plăcii cu geloză-
sânge, cu ansa mică, prin mişcări de zig-zag;
 se sterilizează ansa mică şi se lasă pe masa de lucru;
 se repetă procedura descrisă anterior, folosind ambele anse,
şi în cazul plăcii Petri cu geloză lactozată;
 cele 2 plăci însămânţate, acoperite cu capacele, se incubea-
ză 20–24 de ore, la 37C.
Figura 33 – Metoda anselor calibrate
Observaţii:
 ansele calibrate, cu fir de nichelină, se utilizează exclusiv pentru
uroculturi cantitative;
 se verifică periodic mărimea diametrelor buclelor celor 2 anse şi

se reface calibrarea, dacă este necesar;
 se utilizează şi alte medii de cultură, dacă se suspectează ger-
meni care nu se dezvoltă pe cele 2 medii uzuale.
 Interpretarea:
 se numără coloniile microbiene care se dezvoltă pe supra-
faţa mediului din fiecare jumătate de placă Petri;
 pe jumătăţile de plăci unde s-a utilizat ansa cu diametrul
buclei de 5 mm, numărul de colonii obţinut se înmulţeşte
cu 100, pentru a obţine numărul de germeniml de urină;
 pe jumătăţile de plăci unde s-a utilizat ansa cu diametrul
buclei de 2,5 mm, numărul de colonii obţinut se înmulţeşte
cu 1000, pentru a obţine numărul de germeniml de urină;
 se face media aritmetică a rezultatelor pentru fiecare mediu;
 se eliberează ca rezultat final valoarea cea mai mare.
Observaţii:
 se consideră bacteriurie semnificativă dacă din calcul rezultă
peste 100.000 germeniml de urină;
 se iau în considerare şi valori mai mici dacă urina a fost recoltată
prin puncţie suprapubiană, dacă pacientul a fost tratat cu anti-
biotice, hidratat intens sau în caz de acidoză metabolică;
 dacă coloniile sunt nenumărabile, se consideră >100.000 gml;
 se consideră semnificative valori mai mici (peste 1000 germeniml
de urină) şi în cazul izolării unor bacterii cu creştere dificilă (strep-
tococi, hemofili, etc.) sau a fungilor.
4.4.3 Hemocultura
 Aplicaţii: pentru izolarea şi identificarea germenilor din sânge;
se practică când există suspiciunea clinică de septicemie, endocar-
dită, boli infecţioase (febre enterice, bruceloză, leptospiroză, etc.),
infecţii localizate severe (meningite, pneumonii, abcese profunde,
infecţii urinare sau biliare, etc.), febre de etiologie necunoscută sau
instalate după manevre medicale.
 Materiale necesare: materialele necesare pentru recoltarea

sângelui venos, flaconul pentru hemocultură conţinând un
mediu lichid foarte nutritiv, termostat sau sistem automatizat
de incubare, ansă-buclă, plăci Petri cu medii solide sterile,
bec Bunsen.
 Tehnica:
 pentru fiecare recoltare se pregătesc 2 flacoane de hemo-
cultură (1 pentru germeni aerobi şi 1 pentru anaerobi);
 se recoltează sânge venos, în condiţii de riguroasă asepsie,
cu ac şi seringă sau vacutainer;
 se îndepărtează zona centrală a capacelor metalice de pro-
tecţie şi se şterge diafragma dopului de cauciuc cu tinctură
de iod, care se lasă să acţioneze cca. 1 minut;
 se introduce sângele recoltat în flacoanele pentru hemocul-
tură, prin puncţionarea diafragmei dopului, respectându-se
raportul 110 între acesta şi mediul de cultură lichid, dilua-
re necesară pentru anihilarea factorilor bactericizi sanguini;
 se transportă flacoanele rapid la laborator, asigurându-se
identitatea probei;
 în cazul flacoanelor pentru germeni aerobi, se practică o
„aerisire” care constă în puncţionarea diafragmei dopului
cu un ac steril, prevăzut cu un tampon de vată, prin care
se lasă să pătrundă aer câteva secunde, până la echili-
brarea cu presiunea atmosferică, apoi se scoate acul;
 se incubează flacoanele în termostat, la 37°C, 7 zile;
 flacoanele se examinează zilnic (chiar de mai multe ori pe
zi în primele zile), în lumină, pentru a observa apariţia sem-
nelor de creştere microbiană;
 dacă mediul suferă modificări vizibile, flaconul respectiv se
agită uşor pentru omogenizare;
 se scoate capacul de protecţie;
 se şterge dopul de cauciuc cu un dezinfectant;
 se puncţionează diafragma cu un ac steril, montat la o serin-

gă sterilă, şi se aspiră lichid din flacon;
 se efectuează frotiuri colorate Gram şi însămânţări pe medii
solide (de obicei, pe geloză-sânge şi pe o geloza lactozată);
 mediile însămânţate se incubează la 37°C în aerobioză (24-
48 ore), în atmosferă de 5-10 % CO2 (24-48 ore) şi în anae-
robioză (3-4 zile);
 în cazul germenilor patogeni izolaţi pe mediile solide, se
practică identificarea conform schemelor standard ale diag-
nosticului bacteriologic şi se testează sensibilitatea la anu-
mite antibiotice.
Figura 34 – Flacon de hemocultură
Observaţii:
 degetele persoanei care recoltează trebuie să fie antiseptizate;
 recoltarea se practică, de obicei, la nivelul venelor din plica cotu-
lui şi, mai rar, din cele satelite unui focar, prin catetere sau din
artere (endocardită);
 momentul optim al prelevării este înaintea administrării antibio-
ticelor şi, în cazurile cu febră ondulantă, în momentul ascensiu-
nii febrile;
 antiseptizarea riguroasă a tegumentului din zona unde se face

recoltarea necesită ştergerea cu tampoane cu alcool etilic 70 %
şi tinctură de iod 2 %;
 în funcţie de capacitatea flacoanelor utilizate pentru hemocultu-
ră, se recoltează 10-30 ml de sânge de la adulţi şi 5-10 ml de la
copii, pentru fiecare flacon;
 pentru a evita contaminarea sângelui recoltat, este optimă utili-
zarea seturilor de transfer;
 mediul lichid din flacon trebuie să fie foarte nutritiv (ex.: bulion
cord-creier, bulion tripticase - soia, bulion Columbia) deoarece
numărul de germeni viabili în sânge este, în general, foarte redus
şi unii se dezvoltă cu dificultate in vitro;
 flacoanele pentru germeni anaerobi conţin, de obicei, un mediu
cu adaus de agenţi reducători;
 ca anticoagulant este optim SPAS (polianetol sulfonat de sodiu),
în concentraţie de 0,025-0,050 %, care exercită şi alte acţiuni
ca inhibarea complementului, a fagocitozei, a polimixinelor şi a
aminoglicozidelor;
 dacă bolnavii au fost trataţi, în unele situaţii se pot adăuga sub-
stanţe neutralizante (penicilinaza  peniciline, acid para-amino-
benzoic  sulfamide, cisteina  streptomicină, sulfatul de mag-
neziu  tetracicline);
 repetarea recoltărilor creşte şansa izolării germenilor patogeni;
 în prezent, în laboratoarele mai bine dotate, se pot utiliza sisteme
automate (ex.: BACTEC 9050) care permit cultivarea mai rapidă
a germenilor patogeni şi semnalează precoce pozitivarea hemo-
culturilor, printr-un indicator luminos şi un semnal sonor.
 semnele de creştere bacteriană constau în apariţia unui depozit
pe stratul de hematii, tulburarea bulionului, hemolizarea sânge-
lui, apariţia bulelor de gaz, etc.;
 dacă pe frotiurile Gram se observă un singur tip de germeni,
se poate face o antibiogramă direct din lichidul extras din flaco-
nul de hemocultură, pentru o primă orientare a clinicianului,
care trebuie confirmată ulterior de o alta, efectuată din culturile

obţinute pe mediile solide;
 examinarea microscopică a frotiurilor permite o alegere optimă a
mediilor solide pe care se vor practica însămânţări;
 este necesară anunţarea telefonică imediată a clinicianului în
cazul pozitivării unei hemoculturi şi informarea acestuia asupra
rezultatelor examinării bacterioscopice directe;
 dacă pacientul a fost tratat cu antibiotice sau se suspectează
germeni patogeni greu cultivabili, în absenţa semnelor de creştere
microbiană, se prelungeşte incubarea (14 zile sau mai mult);
 dacă nu se observă semne de dezvoltare microbiană, se practică
totuşi însămânţări pe medii solide („pasaje oarbe”), la intervale de
1-2 zile, deoarece unii germeni patogeni nu modifică mediul (ex.:
pneumococii, meningococii), cu mari precauţii, pentru a evita supra-
infectarea lichidului din flacoane.
 Interpretarea:
 în majoritatea situaţiilor clinice, hemoculturile efectuate prin
metoda clasică se pozitivează în 2-5 zile de incubare;
 sistemele automatizate crează condiţii optime de cultivare,
astfel încât dezvoltarea germenilor în concentraţii decelabile
poate fi semnalată chiar după 4-8 ore de incubare;
 este necesară prelungirea incubării peste 7 zile atunci când
s-a practicat antibioticoterapie înainte de recoltarea probei
sau când se suspectează, pe baza manifestărilor clinice, in-
fecţii produse de germeni patogeni greu cultivabili în condiţii
de laborator (ex.: Brucella sp., fungi);
 izolarea anumitor specii bacteriene are valoare diagnostică
ridicată (S. aureus, streptococi -hemolitici, S. pneumo-
niae, Enterobacteriaceae, P. aeruginosa, neisserii patogene,
Clostridium sp., etc.), în schimb, în cazul altora (S. viridans,
Enterococcus sp., S. epidermidis, difterimorfi, etc.), este
necesară analizarea semnificaţiei etio-patogenice şi confir-
marea acesteia prin repetarea, de 2-3 ori, a hemoculturii.
4.5 INCUBAREA
 Aplicaţii: pentru cultivarea bacteriilor în condiţii de laborator în
scop diagnostic, epidemiologic sau de cercetare ştiinţifică.
 Condiţii: variază, într-o anumită măsură, în funcţie de genul
sau specia microbiană suspectată.
 Temperatura: majoritatea speciilor bacteriene se dezvoltă op-
tim la valori termice de 35-37C, asigurate de un termostat,
aparat care face parte din dotarea minimală a oricărui labo-
rator; termostatele sunt incinte paralelipipedice de diferite di-
mensiuni, cu pereţi dubli metalici între care se găsesc materiale
termoizolante (azbest, plută, vată de sticlă, mase plastice) sau
apă şi cu rafturi pe care se aşează recipientele cu medii solide
sau lichide însămânţate; încălzirea termostatului se realizează
electric sau cu gaze iar menţinerea temperaturii constante se
face cu ajutorul unui dispozitiv electric de termoreglare auto-
mată; rareori sunt necesare temperaturi mai înalte (pentru
izolarea sau identificarea anumitor specii), care se pot obţine
în ultratermostat sau în baia de apă.
Figura 35 – Termostat
 Umiditatea: reprezintă altă condiţie necesară dezvoltării bac-

teriilor; trebuie să fie de 70-80 %; este asigurată de rezervorul
termostatului; când acesta lipseşte, se introduce un recipient
cu apă în interiorul aparatului.
 Durata: este de 24-48 ore pentru germenii uzuali, până la 5
zile pentru cei cu creştere mai dificilă (meningococ, gonococ,
hemofil, etc.) şi până la 90 zile pentru bacteriile cu creştere
lentă (Mycobacterium).
 Atmosfera: incubarea se face în condiţii de aerobioză (pentru
bacteriile aerobe), în anaerobioză (pentru bacteriile anaerobe)
sau în atmosferă de CO2 (pentru bacteriile pretenţioase).
o Aerobioza: este asigurată în mod implicit, recipientele cu
mediile însămânţate fiind introduse în termostat.
o Anaerobioza: se realizează prin folosirea unor agenţi redu-
cători, livraţi în pliculeţe, introduse în incinta etanşeizată cu
parafină formată de placa Petri şi capacul răsturnat al aces-
teia sau în recipiente speciale (jarr-uri).
1. Placă Petri
2. Capac placă
3. Mediu însămânţat
4. Plic cu agenţi reducători
5. Etanşeizare cu parafină
Figura 36 – Cultivarea bacteriilor în anaerobioză

o Atmosfera de 5-10 % CO2: se realizează în exicatorul cu

lumânare sau în jarr-uri speciale (poate fi utilizat acelaşi
jarr ca şi în cazul anaerobilor, dar pliculeţele cu substanţe
chimice care reacţionează pentru eliberarea de CO2 sunt
diferite); unele laboratoare, mai performante, sunt dotate
cu termostate speciale care asigură atmosfera de CO2.
Figura 37 – Jarr pentru anaerobioză sau atmosferă de CO2

Tehnica antibiogramei difuzimetrice 131
5 TEHNICA ANTIBIOGRAMEI DIFUZIMETRICE

Secole întregi din istoria omenirii au fost dominate de ignoranţă
în ceea ce priveşte cauzele declanşării bolilor şi posibilităţile de preve-
nire sau tratare a acestora. Până la sfârşitul secolului al XVII-lea, nu
s-au realizat progrese importante, însă din secolul al XVIII-lea, studie-
rea microorganismelor i-a preocupat pe mulţi cercetători.
Secolul al XX-lea s-a caracterizat prin progrese remarcabile în
domeniul bacteriologiei, al terapiei şi profilaxiei bolilor microbiene.
Descoperirile spectaculoase au eliberat medicina de empirism, aşe-
zând-o pe baze ştiinţifice, şi au creat premisele unei noi abordări a
patologiei infecţioase.
Un deschizător de drumuri în ceea ce priveşte terapia bolilor
infecţioase a fost germanul Paul Ehrlich (1854-1915) care a intuit
posibilitatea utilizării unor substanţe chimice cu toxicitate selectivă
în acest scop. Acesta a avut rezultate bune în tratamentul sifilisului
şi al tripanosomiazelor.
În anul 1945, medicul scoţian Alexander Fleming (1881-1955) a
descoperit penicilina, produsă de ciuperca Penicillium notatum, des-
chizând astfel era antibioticelor. Descoperirea acestuia a stimulat mulţi
cercetători care au căutat noi substanţe naturale cu acţiune antimicrobiană.
Antibioticele şi chimioterapicele antimicrobiene reprezintă un
grup de medicamente capabile să distrugă sau să inhibe multiplica-
rea microorganismelor patogene. Au acţiuni specifice şi toxicitate
selectivă (ucide sau inhibă dezvoltarea microorganismului fără a exer-
cita, în doze terapeutice, efecte nocive asupra organismului uman).
Antibioticele (lb. gr.: anti = împotriva, bios = viaţă) sunt produse, în
marea lor majoritate, de mucegaiuri (ex.: Penicillium – peniciline,
Streptomyces - aminoglicozide, macrolide, tetracicline, cloramfenicol,
licomicină) şi rar, de bacterii (ex.: Bacillus - polimixine, bacitracină).
Chimioterapicele antimicrobiene sunt substanţe obţinute prin sinteză.

În practica clinică, cele 2 categorii de substanţe antimicrobiene sunt
reunite sub denumirea generică de “antibiotice”.
Primele încercări de testare în condiţii de laborator a sensibili-
tăţii bacteriilor la antibiotice precum şi de determinare a eficienţei
antibioticoterapiei în practica clinică au început să se realizeze din
anul 1940. Ulterior, pentru eliminarea sau diminuarea acţiunii unor
factori perturbatori, s-au adoptat proceduri standardizate, care au
crescut eficienţa acestei tehnici şi valoarea sa în practica medicală.
Antibiograma este etapa din cadrul diagnosticului bacteriologic
în care se testează in vitro sensibilitatea unei tulpini bacteriene faţă
de anumite substanţe antimicrobiene. În prezent este de neconceput
efectuarea unui tratament al infecţiilor bacteriene, elaborat pe baze
ştiinţifice, fără utilizarea acestei metode.
Efectuarea antibiogramei este indicată în practica medicală
în multe situaţii, datorită informaţiilor de interes clinic, epidemiolo-
gic sau de ordin ştiinţific pe care le poate furniza.
Importanţa clinică derivă din faptul că pune la dispoziţia medi-
cilor de diferite specialităţi informaţii ce le permit iniţierea unei anti-
bioticoterapii corecte, “ţintite” şi dirijarea ulterioară a acesteia, în
cazul unor infecţii cu evoluţie severă sau cu caracter recidivant.
Alte aplicaţii ale acestei metode constau în utilizarea în scopuri
epidemiologice, de cercetare ştiinţifică sau chiar de identificare a
unor bacterii.
Antibiograma este obligatorie în infecţiile severe, produse de
specii bacteriene a căror sensibilitate la antibiotice nu este previzibilă
datorită semnalării fenomenului de rezistenţă la unele tulpini din
cadrul acestora. Este utilă şi în formele clinice medii. O indicaţie
specială o constituie infecţiile nosocomiale determinate, de obicei,
de germeni rezistenţi la antibioticele uzuale (“germeni de spital”) ce
pun probleme serioase de tratament şi necesită administrarea unor
antibiotice mai puţin utilizate (“de rezervă”).
Tehnicile utilizate în prezent în laboratoarele de bacteriologie
sunt calitative sau cantitative.
Metodele cantitative sunt mai costisitoare şi mai laborioase,

motiv pentru care sunt folosite numai în laboratoare performante.
Permit determinarea C.M.I. (concentraţia minimă inhibitorie = cea mai
mică cantitate de antibiotic care asigură un efect bacteriostatic; se
exprimă în g/ml) şi C.M.B. (concentraţia minimă bactericidă = cea
mai mică cantitate de antibiotic cu efect bactericid; se exprimă în
g/ml). În acest scop, se foloseşte metoda diluţiilor în mediul Mueller-
Hinton lichid sau solid. Mai recent, pentru antibiograma cantitativă
se utilizează sisteme automatizate.
În anul 1960, William Kirby, A.W. Bauer şi colab. de la Univer-
sity of Washington Medical School, U.S.A., au pus la punct metoda
antibiogramei difuzimetrice care astăzi le poartă numele. Pentru
antibiograma calitativă, au fost utilizate, de-a lungul timpului, mai
multe variante tehnice, toate însă bazate pe difuziunea radiară a anti-
bioticului într-un mediu solid.
In ultimele decenii, în scopul eliminării sau diminuării acţiunii
unor factori perturbatori, s-a încercat standardizarea tehnicii calitative
care, în prezent, se apropie, în ceea ce priveşte fidelitatea rezultate-
lor şi reproductibilitatea sa, de metodele cantitative. Organizaţia
Mondială a Sănătăţii a adoptat, prin consens, procedeul difuzime-
tric Kirby-Bauer care se utilizează în mod curent şi în laboratoarele
de bacteriologie din România.
Tehnica antibiogramei difuzimetrice Kirby-Bauer permite deter-
minarea sensibilităţii unei bacterii la anumite antibiotice, care se
apreciază în funcţie de mărimea diametrelor zonelor de inhibare a
creşterii bacteriene din jurul biodiscurilor care conţin substanţele
antibacteriene respective. Metoda poate fi utilizată numai pentru
bacterii care se dezvoltă rapid pe mediile de cultură (după 24-72
ore de incubare la 35-37 C).
Avantajele acestei tehnici constau în faptul că este ieftină şi
accesibilă oricărui laborator de bacteriologie. Rezultatele pe care le
oferă clinicienilor, referitoare la sensibilitatea bacteriilor patogene
la antibiotice, sunt de mare importanţă, în condiţiile actuale, când
selectarea unor tulpini rezistente reprezintă o problemă curentă.
5.2 TEHNICA ANTIBIOGRAMEI KIRBY-BAUER

Necesită parcurgerea următoarelor etape:
5.2.1 Pregătirea materialelor
 Materiale necesare: bec Bunsen, ansa-buclă, cultura de testat,
o eprubetă cu ser fiziologic steril sau bulion de carne steril,
un etalon de turbiditate, placa Petri conţinând mediul Mueller-
Hinton steril, o pipetă Pasteur sterilă sau un tampon steril,
o pensă sau un aplicator, biodiscurile de antibiotice.
 Procedura:
 se toarnă mediul Mueller-Hinton în plăcile Petri, respec-
tând o înălţime uniformă de 4 mm, care sunt lăsate apoi
în repaus, acoperite cu capacul lor, până la solidificarea
completă;
 dacă mediul a fost turnat în plăci Petri la o dată anterioară,
acestea se scot din frigider cu minimum 30 minute înainte
de începerea lucrului;
 toate plăcile necesare pentru ziua respectivă de lucru sunt
controlate, eliminându-se acelea în care mediul nu a fost
turnat drept sau nu are înălţimea corespunzătoare;
 se notează pe capacul fiecăreia, cu un marker, numărul de
înregistrare al probei;
 microcomprimatele cu antibiotice se scot din frigider cu cel
puţin 30 de minute înainte de utilizare;
 se aşează pe masa de lucru toate materialele necesare, la
îndemână;
 într-un stativ se aşează eprubetele sterile în care vor fi pre-
parate suspensiile bacteriene de testat;
 se repartizează în fiecare eprubetă câte 5 ml de bulion de
carne sau ser fiziologic steril, cu o pipetă gradată sterilă;
 în momentul începerii lucrului, se aprinde becul Bunsen
şi, prin rotirea rondelei aflată la baza acestuia, se reglează
flacăra (albastră) astfel încât arderea să fie completă.
Observaţii:
 mediul Mueller-Hinton este ideal deoarece permite dezvoltarea
majorităţii bacteriilor patogene, nu are efecte antagonice faţă
de antibiotice şi este izoton cu sângele care i se poate adăuga
pentru cultivarea speciilor pretenţioase nutritiv (streptococi, pne-
umococi, meningococi, etc.).
 numărul plăcilor Petri cu mediu Mueller-Hinton şi cel al eprube-
telor pentru prepararea inoculelor sunt corespunzătoare celui al
probelor în lucru din ziua respectivă;
 în lipsa unor indici nefelometrici, se pot prepara în laborator,
conform unor reţete, etaloane de turbiditate (standardul Mac
Farland se prepară din 99,5 ml acid sulfuric 0,36 n şi 0,5 ml
clorură de bariu 0,048 m).
 biodiscurile sunt formate dintr-o rondea de hârtie absorbantă,
impregnată cu o soluţie de antibiotic cu o anumită concentraţie,
corespunzătoare unor C.M.I. comparabile cu cele obţinute în
sângele bolnavului prin posologiile uzuale;
 biodiscurile au înscrise simboluri ce sugerează antibioticul pe
care îl conţin şi sunt grupate în cartuşe sau ambalate direct în
flacoane, incluse în truse de antibiogramă;
 unele firme livrează truse pentru bacteriile Gram pozitive sau
pentru cele Gram negative precum şi unele restrânse, pentru
un anumit germen (ex.: stafilococ, enterococ, piocianic) sau pentru
infecţii cu anumite localizări (ex.: sistemice, urinare, digestive).
5.2.2 Prepararea inoculului
 Materiale necesare: bec Bunsen, ansa-buclă, cultura de testat,
etalonul de turbiditate.
 Procedura:
 se sterilizează ansa-buclă, ţinând-o în mâna dreaptă, prin
încălzire la incandescenţă, în flacăra becului Bunsen;
 se răceşte câteva secunde, în aer;
 în mâna stângă se ia placa cu cultura de testat, deschisă;
 se iau cu ansa 4-6 colonii izolate, identice morfologic;
 se lasă placa Petri pe masă, închisă;

 se ia din stativ, cu mâna stângă, eprubeta cu lichid steril în
care se va face suspensia bacteriană (inoculul);
 cu degetele 4-5 ale mâinii drepte se scoate dopul de vată;
 se introduce ansa în eprubetă şi se descarcă, prin agitare în
lichid;
 se extrage ansa din eprubetă;
 se flambează din nou gura eprubetei;
 se acoperă eprubeta cu dopul şi se aşează în stativ;
 se compară inoculul cu etalonul standard de turbiditate
şi se ajustează, dacă este nevoie, până când devine identic
cu acesta;
 se repetă procedura pentru fiecare probă.
Observaţii:
 se testează numai culturi monobacteriene şi proaspete (24 ore);
 cultura de testat nu trebuie să provină de pe un mediu inhibant;
 în urgenţe, inoculul poate fi chiar un produs patologic normal
steril (sânge, lichid cefalorahidian,lichide recoltate prin puncţie);
 compararea turbidităţii inoculului cu a etalonului se poate face
şi fotometric (la  = 550 nm);
 inoculul trebuie însămânţat în maximum 15 minute din momen-
tul preparării.
1. Sterilizarea ansei
bacteriologice.
2. Încărcarea ansei cu
cultura de testat.
eprubetei.
4. Descărcarea ansei în
mediul lichid steril.
eprubetei.
cu dopul de vată.
în stativ.
5.2.3 Însămânţarea mediilor

 Materiale necesare: bec Bunsen, o pipetă Pasteur sterilă sau
un tampon steril, eprubeta cu inoculul, placa Petri cu mediu
Mueller-Hinton steril.
 Procedura:
 se acoperă în totalitate suprafaţa mediului Mueller-Hinton
cu inoculul, putându-se proceda în 2 moduri:
o prin inundarea mediului;
o prin utilizarea unui tampon steril;
 se repetă procedura pentru toate probele;
 se lasă plăcile Petri pe masa de lucru, până când se usucă
complet suprafaţa mediului (5-15 minute).
Observaţii:
 executarea necorespunzătoare a tehnicii poate conduce la supra-
infectarea mediului cu germeni saprofiţi.
Însămânţarea prin inundarea mediului:

 se flambează pipeta Pasteur;
 se ia eprubeta cu inocul în mâna stângă;
 se introduce pipeta în eprubetă şi se aspiră inocul;
 se scoate pipeta din eprubetă, ţinând pulpa indexului pe
capătul superior al acesteia;
 se aruncă eprubeta cu inocul în recipientul de infecte;
 în mâna stângă se ia placa Petri cu mediu Mueller-Hinton;
 ţinând placa în palmă, se lasă să cadă pe suprafaţa mediu-
lui câteva picături de inocul;
sulfocromic;
 plăcii i se imprimă o mişcare de rotaţie, pentru a asigura
distribuirea inoculului pe toată suprafaţa mediului.
1. Flambarea pipetei.
eprubetei.
3. Încărcarea pipetei
cu inocul.
4. Descărcarea inoculului
pe mediu.
5. Dispersia inoculului pe
suprafaţa mediului
6. Introducerea pipetei
în amestec sulfocromic.
Observaţii:
 înainte de executarea tehnicii, se desface pipeta Pasteur din am-
balajul steril şi se deschide, prin ruperea vîrfului;
 după flambare, se testează dacă pipeta nu este prea fierbinte
suflând aer prin lumen, deasupra faţei dorsale a mâinii stângi.
Însămânţarea cu tamponul:
 se scoate dopul de vată al eprubetei cu inocul;
 se imersează un tampon steril în aceasta;
 se aruncă eprubeta în recipientul de infecte;
 în mâna stângă se ia placa Petri cu mediu Mueller-Hinton;
 se dispersează inoculul pe mediu, printr-o mişcare strânsă,
în zig-zag, de la o extremitate la cealaltă a plăcii Petri, până
când întreaga suprafaţă a fost parcursă;
 placa trebuie să fie rotită, de fiecare dată reluându-se miş-
carea anterioară pe o altă direcţie, astfel încât să nu rămână
nici o zonă a gelozei neînsămânţată.
eprubetei
2. Încărcarea tamponului
cu inocul.
3. Dispersia inoculului pe
suprafaţa mediului
4. Schimbarea direcţiei de
dispersie a inoculului.
5.2.4 Aplicarea microcomprimatelor

 Materiale necesare: placa Petri cu mediu Mueller-Hinton însă-
mânţat, microcomprimatele cu antibiotice, pensă anatomică
sau aplicator, bec Bunsen.
 Procedura:
 se aplică microcomprimatele cu antibiotice pe suprafa-
ţa mediului însămânţat, la distanţe standard, putându-se
proceda în 2 moduri:
o cu pensa, flambată înainte de utilizare şi după depune-
rea fiecărui biodisc;
o cu un aplicator (dispenser), sistem care aplică toate bio-
discurile simultan;
 se lasă placa pe masă, închisă, 15-20 minute, pentru
predifuziune (acest timp este necesar antibioticului ca să
difuzeze în mediu);
 se repetă procedura pentru toate probele.
Observaţii:
 se testează antibiotice active, în mod obişnuit, asupra bacteriei
respective;
 se verifică periodic dacă microcomprimatele sunt în termen
de valabilitate;
 se aplică câte 7-8 biodiscuriplacă (plăcile cele mai frecvent folosite
au un diametru de 90 mm), la distanţe de aproximativ 1,5 cm faţă
de margini şi 2,4 cm între ele.
5.2.5 Incubarea mediilor
 Materiale necesare: plăcile Petri pe care s-au efectuat antibio-
gramele, un termostat.
 Procedura:
 se introduc plăcile în termostat;
 acestea sunt lăsate 18-20 de ore, la 35-37C.
Observaţii:
 în cazul bacteriilor strict anaerobe, se introduce în termostat exi-
catorul cu lumânare sau jarr-ul cu ajutorul căruia s-au realizat
condiţiile de anaerobioză;
 pentru bacterii pretenţioase nutritiv, se utilizează mediu Mueller-
Hinton cu adaus de sânge iar incubarea se face în atmosferă
de 5-10 % CO2.
5.3 INTERPRETAREA ANTIBIOGRAMEI

 Materiale necesare: plăcile Petri cu antibiograme, o riglă trans-
parentă, un tabel de interpretare.
 Procedura:
 a doua zi, plăcile sunt scoase din termostat şi examinate
iniţial cu ochiul liber;
 se măsoară cu o riglă transparentă, pe 2-3 direcţii, zonele
de inhibiţie a creşterii bacteriene care sunt circulare, loca-
lizate în jurul unora dintre biodiscuri;
 diametrele obţinute, exprimate în mm, sunt trecute în con-
dica de lucru a laboratorului;
 cu ajutorul tabelului de interpretare al antibiogramei, pe

baza valorilor obţinute, este determinat gradul de sensibi-
litate a tulpinii bacteriene izolate şi identificate la acţiunea
fiecăruia dintre antibioticele testate;
 fiecare substanţă antimicrobiană testată este menţionată
pe buletinul de analiză, precizându-se dacă bacteria este
sensibilă, intermediar sensibilă sau rezistentă la aceasta.
Figura 38 - Antibiograma
Observaţii:
 dacă antibiograma indică sensibilitatea tulpinii bacteriene la un
anumit antibiotic, acesta poate fi eficient terapeutic, dacă este
administrat în dozele uzuale;
 dacă calificativul stabilit este de bacterie intermediar sensibilă,
antibioticul respectiv se administrează doar când bacteria nu
este sensibilă la celelalte substanţe antimicrobiene testate sau
nu există acces la cele dorite precum şi în situaţiile când starea
bolnavului nu permite acest lucru (suferă şi de alte afecţiuni);
în toate aceste cazuri, antibioticul trebuie administrat în doze
mai mari decât cele uzuale, pentru obţinerea efectului terapeutic
sau local, pentru concentrarea sa la nivelul procesului morbid;
 dacă bacteria este rezistentă, administrarea antibioticului în

cauză este contraindicată.
 Eliberarea rezultatelor:
 trebuie să se facă cât mai rapid posibil, respectând însă cu
stricteţe etapele diagnosticului bacteriologic;
 acestea trebuie să fie cât mai explicit formulate.
 Interpretarea rezultatelor de către clinician:
 trebuie făcută în contextul general al evaluării bolnavului,
în corelaţie cu datele anamnestice, clinice şi paraclinice;
 trebuie făcută cu anumite rezerve, datorită numeroşilor
factori perturbatori care pot interveni, ţinând cont de par-
ticularităţile fiecărui caz clinic şi de evoluţia ulterioară a
bolnavilor.
 trebuie să ţină cont că insuccesul tratamentului se poate
explica prin administrarea necorespunzătoare a antibio-
ticului (calea de administrare, doza, durata terapiei), propri-
etăţile farmacocinetice ale acestuia (absorbţia, distribuţia,
biotransformarea şi eliminarea din organism), sistemul imu-
nitar deficient al gazdei sau existenţa unei infecţii mixte.
5.4 ERORILE ANTIBIOGRAMEI

Pot fi clasificate în mai multe categorii:
 Erori legate de mediul de cultură:
 plăcile Petri în care va fi turnat mediul de cultură trebuie să
fie sterile, cu fund plat, nedeformate, prevăzute cu un capac
care să asigure o închidere etanşă;
 utilizarea altor medii de cultură decât Mueller-Hinton;
 folosirea mediului Mueller-Hinton cu o compoziţie necores-
punzătoare;
 utilizarea unor plăci Petri în care mediul Mueller-Hinton
nu a fost turnat în mod corespunzător (înclinat, prea gros
sau prea subţire).
 verificarea şi, dacă este necesar, ajustarea pH-ul (după au-
toclavare, pH-ul trebuie să fie de 7,3  0,1);

neadăugarea de sânge sau alte ingrediente speciale pen-
tru cultivarea şi testarea bacteriilor pretenţioase nutritiv;
 utilizarea plăcilor cu mediu Mueller-Hinton imediat după
scoaterea acestora din frigider.
 Erori legate de inocul:
 efectuarea inoculului dintr-o cultură pluribacteriană;
 prepararea inoculului dintr-o cultură veche (peste 24 ore);
 prelevarea culturii de testat de pe un mediu inhibant;

folosirea unui inocul nestandardizat (necomparat cu etalonul
de turbiditate);
 însămânţarea inoculului după mai mult de 15 minute din
momentul preparării sale.
 Erori legate de substanţele antimicrobiene:
 testarea unor antibiotice care nu includ în spectrul lor de
acţiune bacteria izolată;
 folosirea unor discuri cu termen de valabilitate depăşit;
 aplicarea biodiscurilor pe mediu imediat după scoaterea
acestora din frigider.
 Erori de tehnică:
 nerespectarea normelor de recoltare şi transport ale produ-
selor patologice;
 neutilizarea de recipiente şi instrumentar steril precum şi
a metodelor de lucru aseptic în timpul executării tehnicii;
 neasigurarea identităţii probelor, prin absenţa notării pe
fiecare placă a numărului de înregistrare corespunzător din
registrul de lucru al laboratorului;
 neacoperirea uniformă a întregii suprafeţe a mediului cu
inoculul de testat;
 nerespectarea intervalului de 5-20 minute necesar uscării
mediului după însămânţare;
 aplicarea biodiscurilor cu pense neflambate;
 absenţa dezinfecţiei periodice a aplicatoarelor prin ştergere
cu un tampon îmbibat cu un dezinfectant;
 nerespectarea distanţelor între discuri şi faţă de margi-

nile plăcii Petri (prea multe discuriplacă);
 incubarea plăcii imediat după aplicarea discurilor, fără a
se acorda timpul necesar difuzării antibioticului în mediu;
 incubarea plăcii la o temperatură necorespunzătoare;
 nerespectarea perioadei de incubare de minim 18-20 ore;
 absenţa controlui de calitate după prepararea şi turnarea
unui lot nou de plăci cu mediu Mueller-Hinton;
 absenţa controlui de calitate la deschiderea unei truse noi
de microcomprimate pentru antibiogramă;
 neadoptarea unui protocol tehnic particular pentru bacte-
riile cu creştere lentă (ex.: Mycobacterium sp.).
Observaţii:
 pentru controlul de calitate se folosesc tulpini de referinţă (tul-
pini standard ATCC = American Type Culture Collection) a căror
sensibilitate la antibiotice este cunoscută, care sunt testate în
aceleaşi condiţii tehnice ca şi bacteriile izolate din produsele
patologice prelevate de la bolnavi.
 Erori de citire şi interpretare:
 aprecierea cu ochiul liber a mărimii diametrelor zonelor
de inhibiţie poate duce la stabilirea unor calificative false
şi la nereuşita terapiei cu antibioticul respectiv;
 tabelul de interpretare trebuie actualizat astfel încât să fie
în concordanţă cu concentraţia de antibiotic a biodiscuri-
lor utilizate şi cu recomandările NCCLS (National Committe
of Control Laboratory Standard).
Observaţii:
 este importantă stabilirea semnificaţiei etio-patogenice a germe-
nului izolat, în special în cazul probelor recoltate de pe tegument
sau din cavităţi naturale care comunică cu exteriorul;
 în condiţiile unui răspuns terapeutic slab, neconcordant cu rezul-
tatele antibiogramei, trebuie avută în vedere posibilitatea exis-
tenţei unor infecţii mixte
6 TEHNICI CURENTE DE IDENTIFICARE

Activitatea desfăşurată în laboratoarele de bacteriologie este
îndreptată în mai multe direcţii: diagnosticul bolilor infecto-conta-
gioase, depistarea purtătorilor de germeni, instituirea unei antibio-
ticoterapii cât mai corecte şi verificarea eficienţei acesteia, controlul
microbiologic al apei, aerului, alimentelor, controlul operaţiunilor
de sterilizare, supravegherea epidemiologică a populaţiei, cercetarea
ştiinţifică fundamentală sau aplicativă.
Probele recoltate de la bolnavi, suspecţi, purtători sănătoşi sau
dinde pe elemente ale mediului înconjurător sunt transportate la
laborator, în condiţii de securitate microbiologică şi într-un timp
cât mai scurt, unde sunt prelucrate, parcurgându-se toate etapele
standard ale diagnosticului bacteriologic.
În laborator, probele prelevate sunt examinate macroscopic,
apoi din acestea se efectuează preparate microscopice native sau
fixate şi colorate care orientează medicul specialist spre alegerea
mediilor de cultură pe care se va practica însămânţarea. Bacteriile
sunt cultivate in vitro în scopul izolării celor patogene în culturi
pure sau sub forma coloniilor izolate. Această etapă este necesară
în vederea identificării lor şi testării sensibilităţii la antibiotice prin
antibiogramă. Identificarea bacteriilor se realizează printr-o serie
de tehnici specifice ce permit evidenţierea unor caractere fiziologice,
biochimice şi de patogenitate ale lor. Unele sunt utilizate frecvent în
laboratoare pentru stabilirea etiologiei infecţiilor, altele au aplicaţie
mai restrânsă fiind folosite doar în activitatea de cercetare ştiinţifică,
în scopul caracterizării cât mai complete a unei tulpini bacteriene.
În continuare, sunt redate unele dintre tehnicile utilizate în mod curent
în laboratoarele din reţeaua medicală din România, pentru identifica-
rea de gen sau de specie a principalilor germeni patogeni.
Tehnici curente de identificare 149
6.2 TEHNICI CURENTE
6.2.1 Reacţia catalazei

 Principiu: permite evidenţierea catalazei de origine bacteria-
nă, enzimă care eliberează O2 din peroxidul de hidrogen.
 Aplicaţii: pentru diferenţierea genului Staphylococcus (germeni
catalază pozitivi) de Streptococcus (germeni catalază negativi).
 Materiale necesare: cultura de testat, o ansă-buclă, un flacon
cu apă oxigenată (peroxid de hidrogen 20 %), o lamă de micro-
scop sterilă, bec Bunsen.
 Tehnica:
 se aşează lama pe masa de lucru;
 se sterilizează ansa-buclă, prin încălzire la incandescenţă
 se răceşte ansa câteva secunde în aer;
 se scoate dopul flaconului cu apă oxigenată şi se flambea-
ză gâtul acestuia;
 se introduce ansa în flacon şi se încarcă;
 se pun 1-2 picături de apă oxigenată în centrul lamei;
 se flambează din nou gura flaconului, se acoperă cu dopul
şi se lasă pe masă;
 se sterilizează din nou ansa;
 se răceşte în aer;
 se ia în mâna stângă placa cu cultura de testat, deschisă;
 se prelevează cu ansa un fragment dintr-o colonie suspectă
şi se descarcă pe lamă, în imediata vecinătate a picăturii
de apă oxigenată;
 se amestecă circular cu ansa câteva secunde.
 Interpretare: dacă enzima a fost sintetizată de bacterie, se ob-
servă apariţia efervescenţei lichidului (bule de gaz).
Observaţii:
 lama trebuie aşezată pe o bucată de hârtie de filtru, îmbibată cu
un dezinfectant;
 lama trebuie să rămână pe masă şi să fie stabilizată cu policele

şi indexul mâinii stângi, pe toată durata efectuării tehnicii;
 cantitatea de apă oxigenată de pe lamă nu trebuie să fie prea
mare deoarece se poate contamina mediul înconjurător;
 cultura nu trebuie să fie prelevată de pe geloză-sânge pentru
că hematiile au catalază şi se obţin rezultate fals pozitive;
 este utilă folosirea unor martori (pozitiv şi negativ).
6.2.2 Reacţia coagulazei pe lamă
 Principiu: permite punerea în evidenţă a unei componente de
suprafaţă prezentă numai la specia Staphylococcus aureus,
numită „factorul de legare a fibrinogenului” (clumping factor).
 Aplicaţii: pentru identificarea speciei Staphylococcus aureus şi
stabilirea patogenităţii tulpinilor de S. aureus izolate in vitro.
 Materiale necesare: cultura de testat, o ansă-buclă, un flacon
sau o eprubetă cu plasmă umană, o lamă de microscop sterilă,
bec Bunsen.
 Tehnica:
 se aşează lama pe masa de lucru;
 se sterilizează ansa-buclă prin încălzire la incandescenţă
 se răceşte ansa câteva secunde în aer;
 se scoate dopul eprubetei cu plasmă şi se flambează gâtul
acesteia;
 se introduce ansa în eprubetă şi se încarcă;
 se pun 1-2 picături de plasmă pe lamă;
 se flambează din nou gura eprubetei, se acoperă cu dopul
şi se pune în stativ;
 se sterilizează din nou ansa;
 se ia în mâna stângă placa cu cultura de testat, deschisă;
 se prelevează cu ansa din 4-5 colonii identice şi se descarcă
cultura pe lamă, în vecinătatea picăturii de plasmă;
 se amestecă circular cu ansa pentru omogenizare.
 Interpretare: dacă clumping factor (numit impropriu coagulaza

legată) este prezent, în picătură apar coaguli mici, albi; dacă
reacţia este negativă, se obţine un lichid tulbure omogen.
Observaţii:
 lama trebuie aşezată pe o bucată de hârtie de filtru îmbibată cu
un dezinfectant;
 sîngele din care se obţine plasma trebuie recoltat pe un alt anti-
coagulant decât citratul de sodiu deoarece acesta este folosit
ca sursă de carbon de către bacterii şi plasma coagulează spon-
tan, determinând rezultate fals pozitive.
6.2.3 Reacţia coagulazei în tub
 Principiu: coagulaza este o enzimă bacteriană ce se leagă la
protrombină şi activează trombina, determinând transforma-
rea fibrinogenului în fibrină, care formează o reţea ce delimi-
tează focarul inflamator şi împiedică accesul fagocitelor şi al
factorilor sanguini bactericizi la nivelul acestuia; poate fi pusă
în evidenţă in vitro datorită capacităţii de a coagula plasma
anumitor specii de animale.
 Aplicaţii: elaborarea coagulazei reprezintă un criteriu de identi-
ficare şi permite stabilirea patogenităţii speciilor stafilococice.
 Materiale necesare: cultura de testat, ansă-buclă, pipete ste-
rile, un tub de hemoliză steril, un flacon cu ser fiziologic steril
sau apă distilată, o eprubetă cu plasmă umană, bec Bunsen,
un termostat.
 Tehnica:
 se aşează într-un stativ tuburile sterile necesare pentru
testările din ziua în curs;
 cu o pipetă gradată sterilă, se distribuie câte 0,9 ml de ser
fiziologic steril sau de apă distilată în fiecare tub, în condi-
ţii de asepsie;
 cu o altă pipetă gradată sterilă, se adaugă 0,1 ml de plasmă
umană în fiecare tub, realizându-se o diluţie 1/10;
 se sterilizează ansa-buclă şi se răceşte în aer;
 se încarcă ansa-buclă cu o mică cantitate de cultură de

testat (4-5 colonii identice);
 se scoate dopul de vată al tubului, cu degetele 4 şi 5 ale
mâinii stângi, şi se flambează gura acestuia;
 se introduce ansa încărcată cu cultură în tub şi se descar-
că prin agitare în lichid;
 se flambează gura tubului;
 se acoperă cu dopul de vată;
 se repetă manevra pentru fiecare tulpină testată;
 se incubează tuburile în aerobioză, la 37C;
 pot fi examinate după minimum 4 ore de incubare.
 Interpretare: dacă enzima lipseşte, în tub se observă un lichid
tulbure omogen; dacă tulpina este producătoare de coagu-
lază, se pot observa următoarele aspecte:
- coagularea în masă a plasmei;
- coagularea în “meduză” a plasmei (un cheag mare,
mobilizabil);
- coaguli mici într-un lichid clar.
Observaţii:
 pentru ca plasma să poată fi utilizată în această reacţie, sîngele
trebuie să fie recoltat pe un alt anticoagulant decât citratul de
sodiu, ce poate fi folosit ca sursă de carbon de către bacterii.
6.2.4 Reacţia oxidazei
 Principiu: această enzimă oxidativă este evidenţiată, în practica
diagnosticului bacteriologic, prin examinarea compuşilor coloraţi
rezultaţi din transformarea unor amine aromatice.
 Aplicaţii: permite identificarea unor genuri sau specii bacte-
riene (ex.: Neisseria sp., Vibrio sp., Pseudomonas sp.).
 Materiale necesare: cultura de testat, o lamă de microscop
sterilă, benzi pentru oxidază, un flacon cu ser fiziologic steril, o
pipetă Pasteur sterilă, o ansă cu fir de platină.
 Tehnica:
 se aşează o lamă de microscop sterilă pe masa de lucru;
 se aplică banda pentru oxidază pe centrul lamei;

 se scoate o pipetă sterilă din ambalaj şi se flambează;
 se deschide flaconul cu ser fiziologic steril şi se flambează
gura acestuia;
 se introduce pipeta în flacon, se încarcă o mică cantitate
de ser fiziologic şi se extrage, ţinând pulpa indexului pe
extremitatea superioară a acestuia;
 se umectează banda cu ser fiziologic steril;
 se sterilizează ansa-buclă cu fir de platină;
 se prelevă cu ansa un fragment dintr-o colonie suspectă,
care se descarcă pe zona centrală a benzii.
 Interpretare: dacă bacteria produce enzima, în cca. 20-30 de
secunde zona din bandă pe care a fost depusă cultura se colo-
rează în violet; dacă reacţia este negativă, cultura de pe bandă
îşi păstrează culoarea iniţială.
Observaţii:
 benzile pentru oxidază sunt impregnate cu reactivul Kovacs (di-
metil-para-fenilendiamină hidroclorică);
 benzile sunt livrate în mănunchiuri, învelite în hârtie neagră şi
cu un ambalaj exterior care le protejează de lumină;
 pachetul cu benzi se păstrează în frigider, la întuneric, pentru
a evita oxidarea spontană;
 în momentul utilizării, se deschide pachetul şi se rupe o bandă
din mănunchi, care trebuie reintrodus imediat în ambalaj;
 este obligatorie folosirea unei anse cu fir de platină sau a unei
pipete Pasteur închise deoarece firele metalice ce conţin fier
dau reacţii fals pozitive;
 în absenţa benzilor pentru oxidază, se poate pune reactiv Kovacs
direct pe colonia suspectă sau pe toată suprafaţa culturii de
testat, care devine violetă, în cazul unei reacţii pozitive;
 de asemenea, se poate folosi o bucată de hârtie de filtru îmbi-
bată cu reactiv Kovacs, pe care se pune un fragment din colonia
bacteriană suspectă.
6.2.5 Reacţia la bacitracină

 Principiu: permite testarea in vitro a comportamentului strep-
tococilor faţă de această substanţă antimicrobiană.
 Aplicaţii: utilizată în practica diagnosticului bacteriologic în
scopul identificării streptococilor -hemolitici de grup A.
 Materiale necesare: cultura de testat, o ansă bacteriologică,
placa Petri cu geloză-sânge sterilă, o pensă, un microcomprimat
conţinând 0,04 U de bacitracină, bec Bunsen.
 Tehnica:
 se ţine ansa în mâna dreaptă şi se sterilizează prin încăl-
zire la incandescenţă în flacăra becului Bunsen;
 se aşteaptă câteva secunde pentru ca ansa să se răcească,
în apropierea flăcării, în zona de protecţie microbiologică;
 în mâna stângă se ia placa Petri deschisă, care conţine
cultura de testat;
 se prelevează cu ansa cîteva colonii izolate, identice din
punct de vedere morfologic;
 se lasă placa Petri pe masă, peste propriul capac;
 se ia în mâna stângă placa Petri conţinând geloza-sânge
sterilă pe care se va realiza însămânţarea;
 cu ajutorul ansei încărcate cu cultură, se trasează striuri
strânse, prin mişcări de zig-zag, pe un sector de mediu;
 se sterilizează ansa şi se lasă pe masa de lucru;
 se flambează pensa;
 cu ajutorul acesteia, se extrage o rondea de bacitracină
din cartuşul în care se livrează şi se aplică pe zona centrală
a sectorului însămânţat;
 se flambează pensa şi se lasă pe masă;
 se închide placa Petri cu capacul;
 se lasă placa 15 minute pe masă, la temperatura camerei,
pentru difuziunea antibioticului în mediu;
 se incubează mediul însămânţat 24 de ore, în termostat,
la 35-37C.
 Interpretare: dacă zona de inhibiţie a creşterii pe mediul de

cultură, măsurată cu o riglă transparentă, depăşeşte 10 mm,
se consideră că tulpina bacteriană testată este sensibilă la
bacitracină, fiind un streptococ -hemolitic de grup A.
Observaţii:
 se utilizează geloza-sânge deoarece este un mediu care permite
dezvoltarea streptococilor, bacterii pretenţioase din punct de
vedere nutritiv;
 grosimea stratului de geloză-sânge din placa Petri trebuie să fie
uniformă, de aproximativ 4 mm;
 este de preferat utilizarea unei anse-ac deoarece coloniile strep-
tococice sunt mici, chiar punctiforme;
 dacă este posibil, este indicat ca prelevarea coloniilor suspecte
să se facă sub lupă;
 microcomprimatele de bacitracină trebuie să se afle în termen
de valabilitate;
 rondelele trebuie utilizate după minim 30 minute de la scoaterea
acestora din frigider;
 este obligatorie respectarea perioadei de incubare.
6.2.6 Reacţia la optochin
 Principiu: permite testarea in vitro a comportamentului strep-
tococilor faţă de această substanţă antimicrobiană.
 Aplicaţii: este utilizată în practica diagnosticului bacteriolo-
gic în scopul identificării speciei Streptococcus pneumoniae.
conţinând 5 mcg de optochin, bec Bunsen.
 Tehnica:
 se ia ansa în mâna dreaptă şi se sterilizează prin încălzi-
re până la incandescenţă în flacăra becului Bunsen;
 în mâna stângă se ia placa Petri deschisă, care conţine
cultura de testat;
 se prelevează cîteva colonii izolate cu aceeaşi morfologie;

 în mâna stângă se ia placa Petri cu geloză-sânge sterilă pe
care se va practica însămânţarea;
 se trasează striuri strânse cu ansa, prin mişcări de zig-zag,
pe un sector de mediu, dispersând produsul;
 cu ajutorul acesteia, se extrage un biodisc de optochin din
cartuşul în care se livrează şi se aplică pe zona centrală a
sectorului însămânţat;
 se lasă placa 15 minute pe masă, la temperatura camerei,
pentru difuziunea substanţei antimicrobiene în mediu;
 se incubează mediul însămânţat 24 de ore, la 35-37C.
 Interpretare: dacă zona de inhibiţie a creşterii pe mediul de
cultură, măsurată cu o riglă transparentă, depăşeşte 20 mm,
se consideră că tulpina bacteriană testată este sensibilă la
optochin şi aparţine speciei Streptococcus pneumoniae.
Observaţii:
 se utilizează geloza-sânge deoarece Streptococcus pneumoniae
este o bacterie pretenţioasă nutritiv, greu cultivabilă;
 grosimea stratului de geloză-sânge din placa Petri trebuie să fie
uniformă, de aproximativ 4 mm;
 dacă este posibil, este indicat ca prelevarea coloniilor suspecte
să se facă sub lupă;
 microcomprimatele de optochin trebuie să se afle în termenul de
valabilitate;
 nu se utilizează microcomprimatele direct din frigider ci se scot cu
minimum 30 de minute înainte de începerea lucrului;
 este obligatorie respectarea perioadei de incubare.
6.2.7 Testul CAMP
 Principiu: permite punerea în evidenţă a -hemolizei produsă
de streptococi aparţinând grupului B.
 Aplicaţii: este utilizat în practica diagnosticului bacteriologic şi

constituie unul dintre criteriile de identificare a streptococi-
lor de grup B.
CAMP, bec Bunsen.
 Tehnica:
 se ia ansa în mâna dreaptă şi se sterilizează prin încălzi-
re până la incandescenţă în flacăra becului Bunsen;
 în mâna stângă se ia placa cu cultura de testat, deschisă;
 se prelevează cu ansa cîteva colonii izolate, identice din
punct de vedere morfologic;
 se ia în mâna stângă placa Petri conţinând geloză-sânge
sterilă pe care se va realiza însămânţarea;
 cu ajutorul ansei încărcate cu cultură, se trasează striuri
strânse, prin mişcări de zig-zag, pe un sector de mediu;
 cu ajutorul acesteia, se extrag 2 rondele CAMP din cartu-
şul în care sunt livrate de producător, care sunt aplicate,
una peste alta, pe zona centrală a sectorului însămânţat;
 se incubează placa 24 de ore, în termostat, la 35-37C.
 Interpretare: streptococii de grup B produc o hemoliză incom-
pletă de tip , vizibilă, după 24 de ore de incubare la 37C, pe
toată suprafaţa sectorului însămânţat; din microcomprimatele
CAMP, -toxina stafilococică difuzează circular în mediu deter-
minând, de asemenea, -hemoliză; prin însumarea celor două
hemolize incomplete, pe o zonă circulară din jurul rondelelor, se
obţine o zonă de hemoliză clară, completă, în cazul când reacţia
este pozitivă.
Observaţii:
 se utilizează geloza-sânge,streptococii fiind pretenţioşi nutritiv;
 microcomprimatele CAMP trebuie să nu fie expirate;
 sunt necesare 2 rondele pentru atingerea concentraţiei de -toxină;
 rondelele CAMP nu se utilizează direct din frigider;
 este indicat ca prelevarea coloniilor să se facă sub lupă.
6.2.8 Testul TSI (triple-sugar-iron)
 Principiu: este un mediu multitest care permite studierea ca-
pacităţii unor bacterii de fermentare a unor zaharuri (glucoza,
lactoza, zaharoza) şi de a produce hidrogen sulfurat prin scin-
darea proteinelor (eliminarea grupărilor sulfhidrice din amino-
acizi sulfuraţi ca cisteina şi metionina).
gic în scopul identificării unor genuri sau specii bacteriene (ex.:
fam. Enterobacteriaceae, genul Pseudomonas).
un tub de hemoliză cu mediu TSI steril, bec Bunsen.
 Tehnica:
 se sterilizează ansa prin încălzire până la incandescenţă în
flacăra becului Bunsen şi se răceşte în aer;
 în mâna stângă se ia placa Petri cu cultura de testat;
 se prelevează un fragment dintr-o colonie izolată suspectă;
 se lasă placa pe masă, acoperită cu capacul;
 se ia apoi în mâna stângă tubul cu mediu TSI;
 se introduce ansa-ac în tub, se înţeapă porţiunea dreaptă a
mediului, apoi se dispersează cultura, prin mişcări de zig-
zag, de jos în sus, pe toată suprafaţa înclinată a acestuia;
 se flambează din nou gura tubului, care este apoi acoperit
cu dopul de vată;
 se pune tubul într-un stativ;

 Interpretare: dacă bacteria fermentează glucoza, mediul se în-
gălbeneşte în porţiunea inferioară; dacă din acest proces rezultă
gaz, se pot observa bule în interiorul mediului sau acesta chiar
este dislocat şi ridicat în tub, când cantitatea produsă este mare;
dacă bacteria fermentează lactoza sau zaharoza, mediul se îngăl-
beneşte în porţiunea înclinată; dacă bacteria produce hidrogen
sulfurat, în mediu se disting porţiuni colorate în negru.
Observaţii:
 mediul TSI se toarnă în tuburile de hemoliză astfel încât să aibă
o porţiune dreaptă (inferioară) şi una înclinată (superioară);
 îngălbenirea mediului se datorează virării indicatorului de pH (ro-
şu fenol) ca urmare a acidifierii datorate fermentării zaharurilor;
 dacă nu sunt turnate în ziua respectivă, mediile trebuie scoase
din frigider cu minimum 30 de minute înainte de însămânţare;
 păstrarea îndelungată conduce la deshidratarea sau suprainfec-
tarea mediului, prin urmare acesta trebuie turnat periodic, într-un
număr mic de tuburi (suficient pentru câteva zile).
6.2.9 Testul MIU (mobilitate-indol-uree)
 Principiu: este un mediu multitest care permite studierea mo-
bilităţii bacteriilor şi a capacităţii acestora de a produce indol şi
urează (enzimă care degradează ureea).
un tub de hemoliză cu mediu MIU steril, bec Bunsen.
 Tehnica:
 se ia ansa-ac în mâna dreaptă şi se sterilizează prin încăl-
zire până la incandescenţă în flacăra becului Bunsen;
 în mâna stângă se ia placa Petri cu cultura de testat;
 se prelevează un fragment dintr-o colonie izolată, suspectă;
 se lasă placa pe masă, închisă;

 se ia apoi în mâna stângă tubul cu mediu MIU;
 se introduce ansa-ac în tub şi se înţeapă mediul vertical,
până în profunzime;
 se flambează din nou gura tubului;
 se introduce în tub o bandă pentru indol, care se fixează cu
dopul de vată;
 Interpretare: dacă bacteria este imobilă, se dezvoltă doar de-a
lungul liniei de însămânţare, mediul din jur rămânând trans-
parent; dacă bacteria testată este mobilă, se extinde în mediu,
tulburându-l; dacă bacteria este producătoare de urează, enzi-
ma acţionează asupra ureei din mediu şi acesta se înroşeşte;
dacă bacteria produce indol, extremitatea inferioară a benzii se
colorează în roşu.
Observaţii:
 banda de indol se plasează cu porţiunea galbenă, impregnată cu
reactiv, în jos, fără a atinge suprafaţa mediului;
 dacă nu sunt turnate în ziua respectivă, mediile trebuie scoase
din frigider cu minimum 30 de minute înainte de însămânţare;
tarea mediului, prin urmare acesta trebuie turnat periodic, într-un
număr mic de tuburi (suficient pentru câteva zile).
6.2.10 Testul citratului
 Principiu: se foloseşte pentru a afla dacă bacteria poate utiliza
citratul ca sursă de carbon.

un tub de hemoliză cu mediu Simmons steril, bec Bunsen.
 Tehnica:
 se sterilizează ansa-ac;
 în mâna stângă se ia placa Petri cu cultura de testat, lă-
sându-se capacul acesteia pe masă, răsturnat;
 se prelevează un fragment dintr-o colonie izolată suspectă;
 se lasă placa pe masă;
 se ia apoi în mâna stângă tubul cu mediul Simmons;
 se scoate dopul de vată cu degetele 4-5 ale mâinii drepte;
 se introduce ansa în tub şi se dispersează cultura, prin miş-
cări de zig-zag, de jos în sus, pe toată suprafaţa mediului;
 se acoperă tubul cu dopul de vată;
 Interpretare: dacă testul este pozitiv, se observă virajul culorii
mediului de la verde-gălbui la albastru ca urmare a alcalini-
zării acestuia, datorată metaboliţilor bacterieni; dacă testul
este negativ, mediul îşi conservă culoarea iniţială.
Observaţii:
 pentru acest test, mediul Simmons, care conţine citrat de sodiu,
este turnat înclinat în tuburi de hemoliză;
 mediile trebuie să fie scoase din frigider cu cel puţin 30 de minute
înainte de însămânţare;
tarea mediului, prin urmare acesta trebuie turnat periodic.
6.2.11 Testul malonatului
 Principiu: se foloseşte pentru a afla dacă bacteria poate utiliza
malonatul ca sursă de carbon.

 Materiale necesare: cultura de testat, o ansă-ac, un tub de
hemoliză cu mediul lichid steril ce conţine malonat de sodiu,
bec Bunsen.
 Tehnica:
 se sterilizează ansa-ac;
 în mâna stângă se ia placa cu cultura de testat;
 se prelevează un fragment dintr-o colonie suspectă;
 se lasă placa Petri pe masă;
 se ia în mâna stângă tubul cu mediul cu malonat de sodiu;
 se introduce ansa în tub şi se descarcă cultura, prin agitare
în mediul lichid;
 se incubează mediul timp de 24 de ore, la 35-37C.
 Interpretare: dacă testul este pozitiv, se produce virajul culorii
mediului de la verde-gălbui la albastru, datorită alcalinizării
acestuia, ca urmare a metabolismului bacterian.
Observaţii:
 indicatorul de pH al mediului este albastrul de brom timol;
 mediile trebuie să fie scoase din frigider cu cel puţin 30 de minute
înainte de însămânţare;
 păstrarea îndelungată conduce la suprainfectarea mediului, prin
urmare acesta trebuie turnat în tuburi suficiente pentru 2-3 zile;
 datorită specificităţii sale reduse, este indicat ca acest test să fie
interpretat în contextul celorlalte teste de identificare biochimică.
6.2.12 Testul roşu-metil

 Principiu: permite evidenţierea H rezultaţi din metabolizarea
glucozei ce determină virajul indicatorului de pH (roşu metil).
hemoliză cu mediul lichid steril Clark-Lubs, bec Bunsen.
 Tehnica:
 se sterilizează ansa-ac şi se răceşte în aer;
 se ia în mâna stângă tubul cu mediul Clark-Lubs;
 se scoate dopul de vată şi se flambează gura tubului;
în mediul lichid;
 Interpretare: a doua zi, se scoate tubul din termostat şi se ada-
ugă în acesta 1 picătură de reactiv roşu-metil (substanţă roşie);
dacă reacţia este pozitivă, la suprafaţa lichidului apare un inel
roşu care persistă; dacă testul este negativ, reactivul roşu-metil
se consumă şi mediul revine la culoarea iniţială.
Observaţii:
 tuburile cu mediul Clark-Lubs se păstrează în frigider;
 tuburile se scot din frigider cu minimum 30 de minute înainte de
începerea lucrului;
 pregătirea tuburilor trebuie să se facă la intervale de maxim 2-3
zile, dacă mediul se utilizează zilnic.
6.2.13 Testul Voges-Proskauer

 Principiu: permite evidenţierea producerii de acetoină (acetil me-
til carbinol) ce determină virajul indicatorului de pH (roşu metil).
 Aplicaţii: este folosită în practica diagnosticului bacteriologic
pentru identificarea unor genuri sau specii bacteriene (ex.: fam.
Enterobacteriaceae, genul Pseudomonas).
hemoliză cu mediul lichid steril Clark-Lubs, bec Bunsen.
 Tehnica:
 se ia în mâna stângă tubul cu mediul Clark-Lubs;
în mediul lichid;
 Interpretare: a doua zi, se scoate tubul din termostat, se adau-
gă în acesta 1 picătură de soluţie cupro-amoniacală (subs-
tanţă de culoare bleu) şi se incubează încă 30 de minute; dacă
reacţia este pozitivă, la suprafaţa lichidului apare un inel roşu
persistent; dacă testul este negativ, reactivul se consumă şi me-
diul revine la culoarea iniţială.
Observaţii:
 tuburile cu mediul Clark-Lubs se păstrează în frigider, de unde
se scot cu minimum 30 de minute înainte de începerea lucrului;
 pregătirea tuburilor se face la intervale de maxim 2-3 zile.
 în cazul păstrării mai îndelungate, mediul se poate infecta.
6.2.14 Testul lizindecarboxilazei

 Principiu: permite evidenţierea lizindecarboxilazei elaborată
de unele bacterii; în practică, se utilizează medii ce conţin ca
substrat lizina care, sub acţiunea enzimei, este degradată până
la cadaverină şi CO2 (este eliminată gruparea –COOH);
în scopul identificării genului sau speciei unor bacterii (ex.: fam.
hemoliză cu un mediu lichid steril care conţine lizină, un tub
martor, bec Bunsen.
 Tehnica:
 se sterilizează ansa prin încălzire până la incandescenţă
 se ia în mâna stângă tubul cu mediul cu lizină;
în mediul lichid;
 se repetă manevra şi în cazul tubului martor;
 după însămânţare, se adaugă în ambele tuburi, cu o pipetă
sterilă, un strat de ulei de parafină steril, cu o grosime de
4-5 mm;
 se incubează cele 2 tuburi 24 de ore, la 35-37C.
 Interpretare: culoarea iniţială a mediilor test şi martor este
violet; după incubare, mediul martor devine galben deoarece,
ca urmare a metabolizării glucozei, acesta se acidifică, fapt evi-

denţiat de substanţa indicatoare; în cazul în care bacteria nu
produce lizindecarboxilaza, mediul test se colorează în galben
ca şi martorul; în situaţia când substratul este degradat de
enzimă, culoarea rămâne violet, ca urmare a alcalinizării aces-
tuia prin producerea de amine.
Observaţii:
 adăugarea uleiului de parafină este necesară deoarece enzima
intervine în cadrul metabolismului anoxibiotic al aminoacidului;
 martorul este un mediu cu o compoziţie similară celui test, dar
care nu conţine substratul enzimei (lizina);
 mediile se păstrează în frigider, de unde se scot cu minimum 30
de minute înainte de începerea lucrului;
 nu este indicată păstrarea mediilor turnate mai mult de 3-4 zile.
6.2.15 Testul fenilalanindezaminazei
 Principiu: permite evidenţierea fenilalanindezaminazei elabo-
rată de unele bacterii; enzima degradează fenilalanina rezul-
tând acid -fenilpiruvic care, în prezenţa ionilor de fier, for-
mează fenilpiruvatul de Fe, de culoare verde.
în scopul identificării genului sau speciei unor bacterii (ex.: fam.
hemoliză cu un mediu care conţine fenilalanină, bec Bunsen.
 Tehnica:
 se ia în mâna stângă tubul cu mediul de însămânţat;
 se introduce ansa în tub şi se descarcă cultura, prin mişcări
de zig-zag, de jos în sus, pe toată suprafaţa mediului;

 Interpretare: după incubare, se adaugă în tub, cu o pipetă
sterilă, 4-5 picături de clorură ferică 10 %; se înclină tubul
de câteva ori pentru a permite contactul reactivului cu toată
suprafaţa culturii; dacă reacţia este pozitivă, toată cultura se
colorează în verde; dacă testul este negativ, mediul păstrează
culoarea portocalie a clorurii ferice.
Observaţii:
 mediul care conţine fenilalanină este incolor, transparent şi este
turnat înclinat în tub;
 mediile se păstrează în frigider, de unde se scot cu minimum 30
de minute înainte de începerea lucrului;
 nu este indicată păstrarea mediilor turnate mai mult de 3-4 zile;
 testul prezintă importanţă deoarece este ieftin, uşor de efectuat
în orice laborator şi reprezintă un criteriu cu specificitate înaltă
pentru identificarea Proteus sp.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. Alcamo E. – Fundamentals of microbiology (fourth edition). The
Benjamin/Cummings Publishing Company, USA, 1994.
2. Angelescu M. – Ghid practic de antibioticoterapie. Editura
Medicală, Bucureşti, 1988.
3. Benson H. – Microbiological Applications (seventh edition).
WCB/McGraw-Hill, USA, 1998.
4. Bîlbîe V., Pozsgi N. – Bacteriologie medicală (vol. I). Editura
5. Bîlbîe V., Pozsgi N. – Bacteriologie medicală (vol. II). Editura
6. Buiuc D. – Microbiologie medicală. Editura didactică şi peda-
gogică, Bucureşti, 1992.
7. Buiuc D. – Microbiologie clinică. Editura didactică şi peda-
gogică, Bucureşti, 1998.
8. Căruntu F., Căruntu F. jr. – Vademecum de antibioticoterapie.
Editura Infomedica, Bucureşti, 1998.
9. Comisia de standardizare a Academiei de Ştiinţe Medicale – Metode
de laborator de uz curent. Editura Medicală, Bucureşti, 1977.
10. Lucia Debeleac, Popescu-Drânda M. – Microbiologie. Editura
Amaltea, Bucureşti, 1994.
11. Dimache G., Panaitescu D. – Microbiologie şi parazitologie
medicală. Editura Uranus, Bucureşti, 1994.
12. Olga Mihaela Dorobăţ – Hemocultura - Supliment de tehnici
microbiologice al revistei Bacteriologia, Virusologia, Parazitologia,
Epidemiologia, nr.1, Bucureşti, 1993.
13. Mihaela Idomir, Codruţa Nemet – Caiet de lucrări practice -
bacteriologie generală. Repr. Univ. Transilvania, Braşov, 1999.
14. Kaiser G. – Microbiology Laboratory Manual. The Community
College of Baltimore County , 2002.
15. Kathleen Talaro, Talaro A. – Foundations in microbiology,
basic principles. Wm. C. Brown Publishers, USA, 1996.
16. The Merck Manual of Diagnosis and Therapy – Medical
Services, USMEDSA, USHH, 2004.
17. Josephine Morello, Helen Eckel Mizer, Marion Wilson – Microbio-
logy applications to patient care. WCB/McGraw-Hill, USA, 1998.
18. Voiculescu M. – Boli infecţioase (I). Ed. Medicală, Bucureşti, 1989.

BazeleBactMed Tehnici

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

BazeleBactMed Tehnici

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CUVÂNT ÎNAINTE

Volumul de faţă, „Bazele practice ale bacteriologiei medicale”, se

adresează, în primul rând, studenţilor din anul II al Facultăţilor de

Medicină şi din anul I al Colegiilor Universitare Medicale, elevilor

Şcolilor Postliceale Sanitare, medicilor rezidenţi în Medicină de laborator

Scopul elaborării acestei lucrări a constat în facilitarea asimilării

unor cunoştinţe practice, esenţiale pentru buna desfăşurare a activităţii

în laboratoarele de bacteriologie, în condiţiile în care publicaţiile medi-

Am încercat ca informaţiile prezentate să fie actualizate, dar să

1.1 NOŢIUNI INTRODUCTIVE

unor nivele ridicate de mortalitate postchirurgicală. Din 1867, a

Eficienţa sterilizării este influenţată de caracteristicile agen-

1.2 PREGĂTIREA MATERIALELOR PENTRU STERILIZARE

bine cu apă de la robinet şi uscate cu gura în jos, în suporturi

pentru ac, care sunt acoperite cu dopuri de vată nehidrofilă,

1.3 TEHNICI DE STERILIZARE PRIN CĂLDURĂ

1.3.1 Sterilizarea prin încălzire la incandescenţă

Figura 1 – Ansele bacteriologice

 Materiale necesare: becul Bunsen, surse de foc (chibrituri,

Figura 2 – Încălzirea până la incandescenţă a ansei-buclă.

 Controlul sterilizării: incandescenţa buclei şi a firului de ni-

1.3.2 Sterilizarea cu sterilizatorul Poupinel

Figura 3 – Sticlărie de laborator

 Materiale necesare: sterilizatorul Poupinel, materialele de

materialele de sterilizat, şi un sistem de ventilare, cu rol de

Figura 4 - Sterilizatorul Poupinel

 Controlul sterilizării: se poate realiza prin urmărirea atentă

metalic care are un înveliş exterior din fontă şi este acoperit

 se introduc coşurile speciale sau găleţile cu materiale de

Presiunea (atm.) Temperatura (°C)

 se închide sursa de căldură lăsând apoi aparatul să se

 Controlul sterilizării: se poate realiza în mai multe moduri:

1.4 STERILIZAREA CU SUBSTANŢE CHIMICE

halogeni ca iodul şi clorul), prin blocare directă (ex.: mercur,

În raport cu natura acţiunii lor, agenţii chimici pot avea:

Nici un agent chimic germicid nu are capacitatea să omoare

Sterilizarea unora dintre materialele şi instrumentele ale căror

Dezavantajele acestor metode se referă la costurile ridicate,

1.5 ALTE METODE DE STERILIZARE

necesare filtrării. În primul caz, cu ajutorul unei pompe electrice de

Figura 6 - Instalaţie de filtrare sterilizantă prin presiune negativă

În a doua situaţie, se aplică o presiune externă, pozitivă, pe

Figura 7 - Instalaţie de filtrare sterilizantă prin presiune pozitivă

Unele filtre au dimensiuni foarte mici putând fi adaptate direct

Efectele radiaţiilor asupra microorganismelor sunt invers pro-

Radiaţiile ultraviolete degradează proteinele şi acizii nucleici.

1.6 METODE DE SCĂDERE A ÎNCĂRCĂTURII MICROBIENE

Tipul pasteurizării Durata Temperatura

joasă 30 minute 60-65C

În acest mod sunt eliminaţi mulţi microbi patogeni termosen-

Nu alterează proprietăţile fizico-chimice ale alimentelor şi per-

Lămpile bactericide emit radiaţii ultraviolete cu lungimi de

2.1 NOŢIUNI INTRODUCTIVE

Amenajarea laboratorului de microbiologie trebuie realizată

Produsul recoltat trebuie să fie cel în care există cu maximă

laborator. Dacă recoltarea a fost făcută în afara laboratorului, pro-

2.2 RECOLTAREA PRINCIPALELOR PRODUSE

2.2.1 Recoltarea exudatului amigdalo-faringian

 Germeni predominanţi în flora normală: Staphylococcus epi-

Figura 8 – Tampon steril

 pentru vizualizarea mai bună a zonelor suspecte este opti-

 Cantitatea necesară: se utilizează cel puţin 2 tampoane,

2.2.2 Recoltarea exudatului nazo-faringian