CURS 1

INTRODUCERE ÎN CHIMIA ORGANICĂ

Chimia organică s-a conturat ca un domeniu al chimiei abia în a doua jumătate a

secolului al XVIII-lea. Chimiştii vremii au observat că substanţele de provenienţă vegetală
sau animală, formate din fiinţele vii şi denumite de ei substanţe organice, se deosebesc
esenţial de substanţele de provenienţă minerală, denumite substanţe anorganice.
Pentru prima dată, termenul de chimie organică a fost propus de chimistul suedez
Jöns Jacob Berzelius în tratatul său, apărut în 1809. El considera că deosebirea esenţială
dintre substanţele anorganice şi cele organice constă în faptul că primele se pot obţine în
laborator, în timp ce ultimele sunt numai produse ale fiinţelor vii. De aceea, sub influenţa
misticismului din acea vreme, Berzelius a ajuns la concluzia că substanţele organice se
formează în organismele vii datorită unei forţe misterioase, „forţa vitală”.
Această teorie a fost ulterior dezminţită de către chimistul german Friedrich Wöhler,
în 1828, care a realizat în laborator prima sinteză a unei substanţe organice, ureea, dintr-o
substanţă anorganică, cianatul de plumb.
NH2
Pb(NCO)2 + 2H2O + 2NH3 2O C + Pb(OH)2
NH2
Acestei sinteze i-au urmat altele, dar scindarea chimiei în anorganică şi organică a
rămas definitivă. Se mai foloseşte şi astăzi definiţia conform căreia „chimia organică este
chimia compuşilor carbonului”, dar ea nu este satisfăcătoare deoarece mulţi compuşi ai
carbonului (CO, CO2, H2CO3, CS2, carburi, carbonaţi) sunt organici.
O importanţă deosebită au compuşii carbonului cu hidrogenul, hidrurile carbonului sau
hidrocarburile. De aceea, Karl Schörlemmer (1889) defineşte chimia organică drept chimia
hidrocarburilor şi derivaţilor lor, subliniind importanţa hidrogenului în compoziţia
moleculelor organice. Totodată, această definiţie pune la baza chimiei organice o moleculă,
metanul, şi nu un atom, carbonul.
Astăzi este de la sine înţeles că substanţele organice sunt compuse din molecule, alcătuite
din atomi uniţi prin legături rigide. Chimia organică este o chimie a moleculelor şi deci a
structurilor moleculare.
Obiectul de studiu al chimiei organice este reprezentat de:
- studiul metodelor pentru sinteza (construirea) moleculelor cu anumite structuri
- studiul metodelor fizice sau chimice pentru stabilirea structurilor moleculelor
sintetizate sau izolate din natură
- studiul reactivităţii în funcţie de structura moleculelor.

STRUCTURA COMPUŞILOR ORGANICI

I. CONCEPŢIA CLASICĂ

1. Teorii din perioada anterioară definirii conceptului de valenţă.

Antoine Laurent Lavoisier (sfârşitul secolului XVIII) considera că substanţele organice

sunt formate din radicali compuşi, adică din grupări de elemente (C, H, O, N, P, uneori Cl)
care se transferă nemodificate în cursul reacţiilor chimice.
1
 benzoil C6H5CO
Ex: radical
etil C2H5

a) Teoria electrochimică sau teoria dualistă (Berzelius), conform căreia „radicalii

simpli sau compuşi” sunt atraşi între ei prin forţe electrostatice, s-a bazat pe descoperirile din
domeniul electrochimiei, care au evidenţiat ionii pozitivi şi ionii negativi.
Descoperirea ulerioară a lui Dumas, conform căreia un atom electropozitiv poate fi
înlocuit de unul electronegativ, a fost în dezacord cu această teorie.

Ex: În acidul acetic, CH3COOH, un atom de hidrogen (electropozitiv) poate fi înlocuit

cu un atom de clor (electronegativ), formând acidul monocloroacetic.

b) Teoria unitară, apărută ulterior (Gerhardt Laurent, 1848), s-a dezvoltat în contrast
cu cea dualistă şi consideră substanţele organice construcţii individuale (molecule) în care
atomii sunt aranjaţi într-o anumită ordine şi uniţi rigid între ei. Dar această teorie nu se referă
la natura forţelor chimice care unesc atomii în molecule.

c) În urma progreselor din cadrul sintezei organice bazate pe fenomenul substituţiei,

compuşii organici astfel obţinuţi au fost încadraţi în anumite tipare. A apărut Teoria tipurilor,
care a introdus noţiunile de funcţiune chimică sau grupă funcţională, de serie omoloagă şi de
valenţă, păstrate şi în prezent.

2. Teorii din perioada valenţei. Teoria structurii.

Noţiunea de structură şi implicaţiile ei asupra proprietăţilor substanţelor au fost definite

clar de A. M. Butlerov, în 1861. S-a demonstrat că proprietăţile unei substanţe sunt
determinate de structura sa şi invers. Conform acestei teorii, strcutura chimică este definită
de tipul, numărul şi relaţiile reciproce dintre atomii unei molecule, adică de modul de legare
a atomilor între ei. Teoria structurii nu se referă şi la natura legăturilor dintre atomi. S-a
ajuns la concluzia că moleculele formate din aceiaşi atomi, în acelaşi număr şi legaţi în
acelaşi mod au aceleaşi proprietăţi, adică sunt identice. Pentru fiecare combinaţie individuală
poate exista o singură formulă de structură. Pe baza acestei teorii a fost explicat şi fenomenul
izomeriei, adică existenţa mai multor substanţe cu aceeaşi formulă moleculară, dar cu
proprietăţi fizice şi chimice diferite, datorită structurilor chimice diferite.
Noţiunea de structură chimică a fost completată ulterior cu cea de stereochimie (stereos =
spaţiu, solid, în limba greacă) sau chimie spaţială, care se referă la aranjarea în spaţiu a
atomilor moleculei.

II. CONCEPŢIA MODERNĂ

1. Teoria electronică a structurii atomilor.

Ca o completare a noţiunii de structură chimică a apărut teoria electronică a legăturii,

structurii şi reacţiilor chimice.
Prima imagine a atomului de hidrogen alcătuit dintr-un nucleu (proton) cu sarcină
pozitivă şi un electron cu sarcină negativă a fost inspirată din sistemul planetar (Rutherford,
1911). Se consideră că electronul se roteşte în jurul nucleului pe o orbită circulară cu raza r
2
şi că este menţinut în echilibru printr-o forţă centrifugă egală cu forţa de atracţie dintre
electron şi nucleu.
Teoria electronică stabileşte empiric unele criterii care stau la baza aşezării electronilor în
cadrul învelişului de electroni al atomilor mai grei. Conform acestei teorii, electronii se
găsesc pe mai multe nivele a căror energie este determinată de nivelul cuantic principal, n.
Electronii elementelor din perioada 1: H (1ē) şi He (2ē) ocupă primul strat K; configuraţia
stabilă pentru perioada 1 este dubletul de electroni.
Începând cu Li, al treilea element din sistemul periodic, electronii se aşează şi în al doilea
strat, L, cu energia mai mare decât primul. Acesta se completează succesiv cu câte 1ē, până
la 8ē în elementul al 10–lea, Ne, cu proprietate de gaz inert ca şî He. Configuraţia stabilă
pentru perioada a doua este octetul de electroni.
Începând cu Na, al 11-lea element, începe completarea unui nivel superior de energie, M,
care la Ar are 8ē.

2. Teoria cuantică a structurii atomilor.

Mecanica cuantică se bazează pe principiul că particulele elementare au caracter dual, de

particulă şi de undă, exprimate prin relaţia lui L. De Broglie (1924).
h
λ= mv
λ = lungimea de undă corespunzătoare unei particule de masă m şi cu viteză v;
h = constanta lui Planck (6,62·10-27 erg/sec)
mv = momentul cinetic al particulei

Unei asemenea particule i se poate atribui o undă asociată, λ. Cu cât masa particulei
este mai mare, lungimea de undă este mai mică, astfel încât mecanica ondulatorie devine
nesemnificativă în cazul corpurilor macroscopice; ea este esenţială la particulele elementare:
electron, proton.

A. Orbitali atomici

În moleculele practice, orbitalii sunt consideraţi limitaţi prin suprafeţe de aceeaşi

densitate electronică, iar în interiorul acestor limitări este posibilă existenţa unei mari
densităţi electronice, respectiv o mare probabilitate de a intâlni electroni.
Pe lângă semnificaţia matematică, orbitalul are şi o semnificaţie fizică, reprezentând
un anumit volum din spaţiu în care electronul se poate afla cu maximă probabilitate. Acolo
unde probabilitatea de a găsi un electron este mare, spunem că densitatea electronică este
mare şi invers.
Orice orbital este identificat prin 4 numere cuantice:
- numărul cuantic principal, n, care indică nivelele principale de energie din atom (numărul
straturilor energetice) şi poate avea valorile 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, dar nu zero, corespunzătoare
celor 7 perioade ale sistemului periodic. În locul cifrelor se folosesc şi literele K, L, M, N, O,
P, Q.
Pentru chimia organică prezintă interes mai ales atomii cu n = 1, 2, 3.
Stratul n = 1 se numeşte stratul electronic K, se află cel mai aproape de nucleul atomic şi
are nivelul energetic cel mai mic. Cu cât valorile lui n sunt mai mari, cu atât stratul se află la

3
o distanţă mai mare de nucleu, iar legătura dintre electronii existenţi din acest strat şi nucleul
atomului este mai slabă.
- numărul cuantic azimutal, l, indică forma orbitalului, simetria lui spaţială, care poate fi
sferică, bilobară sau mai complicată şi poate avea valori pozitive mai mici decât ale lui n:
0,1,2.....n-1.
Orbitalii respectivi se notează cu s, p, d, f, iar electronul care ocupă asemenea orbitali
sunt electroni s, p, d, f.
Pentru fiecare valoare n există n2 orbitali.
 Pentru n=1 este posibil un singur orbital (1s) sferic.
 Pentru n=2 sunt posibili 22=4 orbitali. Unul dintre ei este orbital 2s, iar ceilalţi
trei, numiţi orbitali 2p, se deosebesc prin simetria spaţială.
De exemplu, pentru stratul M determinat de numărul cuantic principal n = 3, vom avea
trei substraturi electronice, pentru care l are valorile 0, 1 şi 2.
 Pentru n=3 există 32=9 orbitali, notaţi cu 3s (1 orbital), 3p (3 orbitali) şi 3d (5 orbitali).
 Pentru n>3 sunt posibile şi alte tipuri de orbitali, notaţi cu f şi g:
- într-un substrat f există 7 orbitali f
- într-un substrat g există 9 orbitali g
- într-un substrat h există 11 orbitali h
- într-un substrat i există 13 orbitali i

n=1 n=2 n=2 n=3

l=0 l=0 l=1 l=2
orbital 1s orbitali 1s orbitali 2p orbitali 3d
2s
În starea electronică corespunzătoare numărul cuantic n=1, sau în orbitalul 1s densitatea
electronică maximă se găseşte pe o sferă.
z

x
orbital s

y
 Pentru n = 2, orbitalul 2s are tot formă sferică şi este concentric cu orbitalul 1s.

Orbitalii 2p se caracterizează printr-o densitate electronică maximă în două regiuni sferice

cu aspectul cifrei 8, situate de o parte şi de alta a nucleului atomului.

plan nodal

4
 z z z

x x
x

y px y py y pz
 Pentru n = 3 corespund 1 orbital 3s, 3 orbitali 3p, 5 orbitali 3d. Orbitalii d posedă 4
lobi orientaţi astfel:
z

y
dxz
- numărul cuantic magnetic, m, determină poziţia spaţială (orientarea în spaţiu) a planului
orbitelor magnetice. El se datorează momentului magnetic al electronului care ocupă un
orbital şi poate avea valori în funcţie de numărul cuantic azimutal, respectiv numere întregi
cuprinse între – l şi + l, inclusiv zero.
-
Ex: l = 0; m = 0
l = 1; m = - 1, 0, + 1
l = 2; m = - 2, - 1, 0, + 1, + 2

Fiecărei valori a lui m îi corespunde o anumită poziţie în spaţiu a norului electronic

faţă de un câmp magnetic.
- numărul cuantic de spin, s, este determinat de mişcarea electronului în jurul propriei sale
axe, mişcare numită spin. El indică direcţia spinului electronului şi poate lua valorile ± ½,
după cum sensul rotaţiei electronului este paralel sau antiparalel cu acela al rotirii orbitei
electronice.
În concluzie, electronii care ocupă un orbital sunt caracterizaţi prin 4 numere cuantice: n,
l, m, s.
Ocuparea orbitalilor atomici cu electroni se face în mod progresiv şi după anumite reguli:
 La atomii cu mai mulţi electroni întâi se ocupă orbitalii cu energia mai mică, mai
stabili.
 Conform principiului excluziunii al lui Pauli, 2 electroni ai aceluiaşi atom nu pot avea
toate numerele cuantice identice, astfel încât fiecare orbital este ocupat de cel mult 2
electroni de spin opus (antiparaleli).
 Conform regulii lui Hund, repsectând principiul excluderii, elecronii cu aceleaşi valori
ale lui n şi l vor ocupa orbitali cu diferite valori ale numărului cuantic m, spinii lor
fiind necuplaţi, adică distribuţia electronilor se face astfel încât numărul electronilor
cu spin paralel (necuplaţi) să fie cât mai mare.

5
 Ex: 2s22p4 arată că în stratul n=2 se găsesc 2 electroni s cu l=0 şi 4 electroni p cu l=1.

B. Orbitali moleculari. Legături covalente.

Considerăm formarea unei legături între un atom X şi un atom Y. Fiecare are un

orbital ocupat de un singur electron. Odată cu apropierea celor doi atomi, de la o anumită
distanţă nucleul celor doi atomi interacţionează, iar orbitalii lor atomici se întrepătrund. Se
ajunge la o distanţă minimă r între nuclee, după care apare forţa de respingere. Distanţa r
internucleară corespunde legăturii covalente.
Conform unei reguli generale, prin întrepătrunderea a doi orbitali atomici (OA) rezultă
doi orbitali moleculari (OM), unul cu energie joasă care reprezintă o stare de atracţie între
atomi şi care este numit orbital molecular de legătură σ, şi unul cu energie mare, care
reprezintă o stare de respingere între atomi, numit orbital molecular de antilegătură, σ*.
OM *

OA(1) OA(2)

OM

Legătura σ

a) legătura σs–s. Orbitalii atomici s au simetrie sferică. Prin întrepătrunderea acestora rezultă
n orbital molecular σ alungit de-a lungul axei care uneşte cei doi atomi. Orbitalul de
antilegatură σ* are formă puţin turtită.

* OM antilegatura

OA
H H

OM de legatura

H H

b) legătura σs–p. Orbitalii atomici p au formă bilobară. La întrepătrunderea cu un orbital s

participă numai unul din lobi. Acesta se măreşte de-a lungul axei de legătură, iar celălalt se
micşorează.

6
 *
sp

+ sp

c) legătura σp–p. Prin întrepătrunderea a doi orbitali p de-a lungul axei, se formează legătura
p-p. Întrepătrunderea are loc între lobi cu acelaşi semn; între lobii cu semn opus rezultă o
antilegătură.
*
pp

pp

Legătura π.

Orbitalii p orientaţi paralel se pot întrepătrunde lateral formând orbitali de legătură π şi

orbitali de antilegătură π*.

OM *
antilegatura

OM legatura

Hibridizarea atomului de carbon

Experimental s-a constatat că atomul de carbon se combină cu 4 atomi de hidrogen şi

că cele 4 covalenţe sunt echivalente. Această tetracovalenţă a atomului de carbon este
produsă de o redistribuire a electronilor săi. În urma unei activari cauzată de acţiuni externe,
1 electron 2s, este promovat într-un orbital 2p.
Configuraţia electronică a atomului de carbon devine:

Z = 6; 1s22s22p2 devine 1s22s12px12py12pz1

2px1 2py1 2pz0 hibridizare

1 1
2s1 2px 2py 2pz1
2s2
În urma acestei tranziţii electronice (2s → 2p) fiecare electron al stratului n = 2 ocupă
câte un orbital. Aceşti orbitali de valenţă devin identici ca energie şi distribuţie spaţială şi se
numesc orbitali hibrizi.

7
 La orbitalii hibrizi densitatea norului electronic în lungul axei orbitalului este mai
mare decât într-un orbital nehibrid. De aceea, legătura covalentă formată prin
întrepătrunderea unui orbital hibrid cu orbitalul unui alt atom este mai puternică.
Atomul de carbon poate avea trei tipuri de hibridizare.
a) Hibridizarea sp3 (tetragonală)
Când prin întrepătrunderea orbitalului 2s cu cei 3 orbitali 2p se obţin 4 orbitali
degeneraţi, identici ca energie şi geometrie, hibridizarea este de tip sp3 iar orbitalii se numesc
orbitali hibrizi sau sp3.
Hibridizarea se numeşte tetraedrică sau tetragonală, datorită orientării orbitalilor
hibridizaţi sp3 spre vârfurile unui tetraedru regulat.

z z z

x x x legatura C-C sp3-s

y y
orbital s
y orbital px orbital hibrid sp3

109028'

Orientarea tetraedrică se datorează faptului că cei 4 orbitali hibrizi având aceeaşi

formă şi aceeaşi sarcină electrică se resping, deci au tendinţa să ocupe poziţii cât mai
depărtate între ele, cerinţă satisfăcută doar de orientarea tetraedrică.

b) Hibridizarea sp2 (trigonală)

Când orbitalul 2s al carbonului se întrepătrunde numai cu 2 orbitali 2p (2p x şi 2py)
rezultă 3 orbitali hibrizi echivalenţi care asigură formarea a 3 legături σ în compuşi
nesaturaţi. Un orbital 2pz rămâne nemodificat (pur). Cei 3 orbitali hibrizi sp 3 sunt ocupaţi de
câte 1 electron σ, sunt situaţi în acelaşi plan şi formează între ei un unghi de 1200.

orbitali orbital 2pz

hibrizi sp2 nehibridizat

3 electroni 1 electron

Orbitalii sp2 sunt ocupaţi de câte 1 electron σ. Ei au aceeaşi formă ca orbitalii sp 3, dar
sunt aşezaţi trigonal în acelaşi plan, formând între ei unghiuri de 1200.
Orbitalul 2pz nehibridizat este perpendicular pe planul orbitalilor hibrizi. El este
ocupat de 1 electron π.
8
 y

1200
x

c) Hibridizarea sp (digonală)
Când orbitalul 2s al carbonului se poate întrepătrunde doar cu unul din cei 3 orbitali p
se formează 2 orbitali hibrizi sp. Rămân astfel 2 orbitali 2p (2py şi 2pz) nehibridizaţi.

orbitali orbitali nehibridizati

hibrizi sp 2py 2p
z

2 electroni 2 electroni
Orbitalii hibrizi sp sunt pe aceeaşi linie formând un unghi de 180 0 şi sunt ocupaţi cu
câte 1 electron σ. Orbitalii nehibridizaţi 2p sunt dispuşi perpendicular între ei şi pe direcţia
celor 2 orbitali hibrizi sp.
1800
py pz

s px px s

Hibridizarea sp se găseşte la combinaţiile carbonului cu o triplă legătură.

Hibridizarea atomului de oxigen

Oxigenul poate avea hibridizare:

3
sp → moleculele de H–OH; R – OH;
sp2 → moleculele de R–CH=O; R2C=O; R–COOH.

Hibridizarea atomului de azot

Azotul, ca şi carbonul se poate găsi în toate cele 3 stări de hibridizare.

sp3 → amine (R–NH2; R2NH; R3N)
→ amoniac (NH3)

sp2 → imine (R2C=N–H)

→ oxime (R2C=N–O–H)

sp → H–C≡N; R–C≡N.
9
 METODE DE CERCETARE ÎN CHIMIA ORGANICĂ

Pentru a stabili formula moleculară structura moleculară şi proprietăţile fizice şi

chimice ale unui compus organic sunt necesare izolarea şi separarea lui din diferite
amestecuri de sinteză sau produse naturale.

I. METODE FIZICE

Metodele de separare se aleg în funcţie de starea de agregare a compuşilor din

amestec.
- Pentru compuşi solizi:
 Decantarea
 Filtrarea
 Centrifugarea

10
  Cristalizarea
 Sublimarea
 Extracţia
 Cromatografia
- Pentru compuşii lichizi:
 Distilarea
 Extracţia
 Cromatografia
- Pentru compuşii gazoşi:
 Distilarea sub presiune
 Adsorbţia selectivă
 Cromatografia de gaze

II. METODE CHIMICE

Când compuşii dintr-un amestec au grupe funcţionale caracteristice acide sau bazice,
separarea are loc mult mai uşor.
De exemplu, transformarea unui acid sau a unei baze într-o sare schimbă mult
volatilitatea sau solubilitatea.
Când sarea este sub formă de precipitat insolubil, acesta se spală de impurităţi şi apoi
se tratează cu un acid sau o bază tare pentru a elibera acidul sau baza pură.
Când sarea nu este volatilă, impurităţile volatile pot fi îndepărtate prin distilare, iar din
reziduu se separă acidul sau baza pură prin tratare cu un acid sau o bază tare.
Când sarea este solubilă în apă se poate folosi solubilitatea în solvenţi organici.
Ex: În cazul unui amestec de fenoli şi hidrocarburi, fenolii se pot separa prin
transformarea lor în săruri de sodiu solubile în apă.

Metodele fizice se pot aplica combinat cu cele chimice.

ANALIZA COMPUŞILOR ORGANICI

I. ANALIZA CHIMICĂ CALITATIVĂ

A. ELEMENTALĂ – urmăreşte identificarea elementelor care intră în constituţia

moleculelor organice.

Metodele utilizate constau în mineralizarea acestor elemente: C H, O, N, S, X, P.

B. FUNCŢIONALĂ – urmăreşte identificarea grupelor funcţionale: hidrocarburi (R–

H), alcool (R–OH), eter (-O-), carbonil (–C=O) carboxil (–COOH), ester (-COOR) nitril (-
C≡N) nitro (-NO2), nitrozo (-NO), amină (-NH2), azo (-N=N-), etc.

II. ANALIZĂ CHIMICĂ CANTITATIVĂ

A. ELEMENTALĂ – indică rapoartele cantitative exprimate procentual, dintre atomii

compusului organic cercetat.
11
 Formula brută, formula moleculară, formula structurală

Formula brută. Din datele analizei elementale cantitative se calculează compoziţia

procentuală, adică conţinutul fiecărui element în 100g substanţă. Împărţind procentul din
fiecare element cu masa atomică a elementului respectiv, se află conţinutul fiecărui element
din moleculă, exprimat în atomi-gram.
Formula moleculară – indică felul şi numărul real al atomilor conţinuţi într-o
moleculă. Formula moleculară poate fi egală cu formula brută sau pote fi un multiplu întreg
al ei. Deci, pentru a stabili formula moleculară este necesară cunoaşterea masei moleculare
M a substanţei.
Formula de structură – defineşte modul de aranjare a atomilor în spaţiul molecular
(poziţia relativă, ordinea în care se leagă şi natura legăturilor care unesc atomii).

B. FUNCŢIONALĂ – evaluează numărul de grupe funcţionale de un anumit tip.

Metodele de dozare a grupelor funcţionale se bazează pe reacţii chimice specifice ale
acestora.

PROPRIETĂŢI ŞI CONSTANTE FIZICE

1. Temperatura de topire = temperatura la care un compus solid trece în stare lichidă la

presiunea de 760 mmHg. În cazul unui compus pur, în tot timpul topirii temperatura rămâne
constantă.
2. Solubilitatea = cantitatea maximă de substanţă care se poate dizolva în 100g solvent, la o
temperatură dată. Solubilitatea compuşilor gazoşi scade cu creşterea temperaturii, iar a celor
lichizi sau solizi creşte cu creşterea temperaturii.

Clasificare

a. Solubili în apă: alcooli, aldehide, cetone acizi, amine amide esteri cu maxim 5 atomi de
carbon;
b. Solubili în NaOH şi NaHCO3: acizi cu peste 5 atomi de carbon;
c. Solubili în NaOH – insolubili în NaHCO3: fenoli;
d. Solubili în HCl: amine alifatice cu peste 5 atomi de carbon;
e. Insolubili în apă – solubili în H2SO4: alchene, alchine, eteri, alcooli, aldehide cetone,
esteri;
f. Insolubili în H2O, NaOH, HCl, H2SO4: hidrocarburi şi compuşi halogenaţi.

3. Indicele de refracţie = raportul dintre sinusul unghiului de incidenţă şi sinusul unghiului

de refracţie.
sin i
n= sin r

4. Momentul de dipol = produsul dintre mărimea unei sarcini (q) şi distanţa dintre ele (l).
μ = ql (Debye, μ.e.s. Å)

12
 Momentul de dipol având o mărime (ql), o direcţie şi un sens, este o mărime vectorială
şi se reprezintă convenţional printr-o săgeată îndreptată de la polul pozitiv spre cel negativ.
 La moleculele biatomice, momentul de dipol este momentul legăturii.

Ex. H Cl

 La moleculele poliatomice se consideră un centru al sarcinilor pozitive şi altul al

sarcinilor negative.
H3C
Ex. C O
H3C

Moleculele eterogene (formate din heteroatomi) au moment de dipol, densitatea

electronică fiind mai mare în vecinătatea atomului mai electronegativ. Se poate spune că
se formează sarcini fracţionare.
C–H; C–N; C–O; C–X.

Moleculele omogene au legături de acelaşi fel între atomi, la care repartiţia densităţii
electronice este simetrică, nu au moment de dipol.
Ex: H2, O2, N2, X2.
De asemenea, nu au moment de dipol moleculele poliatomice în care se găsesc
legături polare, dare care datorită simetriei lor, prin însumarea vectorială a momentelor
legăturilor individuale acestea se pot anula două câte două.

H Cl
CH4: CCl4:
C H C Cl
H H Cl Cl

=0 =0

În cazul metanului, unii autori indică orientarea polului negativ al dipolului fiecărei
legături spre atomul de hidrogen, această problemă fiind încă mult disputată.
Valoarea momentelor de dipol dă indicaţii asupra structurii moleculei.
Astfel, pentru compuşii nesaturaţi, valoarea momentului de dipol este utilă la
precizarea configuraţiei izomerilor geometrici.
Ex: Dicloroetena C2H2Cl2 are 2 izomeri geometrici, cis şi trans.

Cl H H H
C C ; C C
H Cl Cl Cl
trans, =0 D cis, =0 D

13
 Hidrochinona se caracterizează printr-un moment de dipol experimental egal cu
1,40D, faţă de zero, cât rezultă din calcul. Această constatare a dus la concluzia că prin
rotaţia liberă molecula poate adopta forme cu valori diferite ale momentului de dipol, care
determină o valoare medie a momentului de dipol diferită de zero.
H H

O O

O O

H H
trans, =0 cis, =0

5. Polarizabilitatea.
Sub acţiunea unui câmp electric, repartiţia densităţii electronice de-a lungul unei
legături se modifică şi se formează un dipol moment temporar indus, datorită căruia
molecula tinde să se orienteze în câmp electric.
Fenomenul se numeşte polarizaţie.
Momentul electric indus, μi, este proporţional cu intensitatea câmpului electric E şi cu
un coeficient α, numit polarizabilitate, specific fiecărei substanţe.

μi = E.α

EFECTE ELECTRONICE

În structura compuşilor organici predomină legăturile covalente. Acestea sunt nepolare

sau polare în funcţie de diferenţa de electronegativitate dintre atomii între care se stabileşte
legătura.
Orice reacţie chimică presupune desfacerea şi refacerea unor legături chimice, procese
determinate de polaritatea (efect steric) şi mai ales de polarizabilitatea (efect dinamic)
legăturilor din moleculele reactante.
Împărţirea legăturilor chimice în ionice, frecvente la compuşii anorganici, şi
covalente, obişnuite la compuşii organici, nu corespunde realităţii. Rar se întâlnesc legături
total covalente. Electronii de valenţă sunt repartizaţi mai mult sau mai puţin simetric,
repartiţie căreia îi corespunde o polaritate parţială, notată cu δ+ şi δ-.
Polaritatea legăturii creşte odată cu dieferenţa de electronegativitate dintre atomii
legaţi. În funcţie de această diferenţă (E A–EB) şi de distanţa interatomică are loc variaţia
momentului de dipol pentru legăturile covalente din moleculele compuşilor organici.
În urma polarizării legăturilor covalente ale unei molecule organice şi a apariţiei unui
moment de dipol al legăturii (respectiv al moleculei) au loc deplasări şi delocalizări ale
electronilor care formează legătura respectivă.
În cazul unui compus saturat de tip A–B, în care A are electronegativitatea E A, iar B
are electronegativitatea EB, caracterul legăturii rezultă din diferenţa (EA–EB):

14
 dacă EA–EB=0, legătura este nepolară, electronii de legătură vor fi repartizaţi omogen
între cei doi atomi;
 dacă EA–EB ≠0, legătura este polară, densitatea de electroni va fi mai
mare la atomul mai electronegativ.
Aceste deplasări de electroni sunt de fapt nişte interacţii electronice între atomii
moleculei.

EFECTUL INDUCTIV

Interacţia electronică intramoleculară care constă în deplasarea electronilor sigma (σ) între
anumiţi atomi ai unei molecule organice se numeşte efect inductiv.
Denumirea subliniază faptul că influenţa se produce prin inducţie electrostatică.
Efectul inductiv se notează cu I şi se reprezintă convenţional cu o săgeată dreaptă, care
indică direcţia de deplasare a electronilor legăturii σ.
 Când deplasarea electronilor σ este permanentă, efectul inductiv este numit static (Is);
 Când deplasarea electronilor σ este temporară (provocată de mediul extern), efectul
inductiv este denumit dinamic, (Id).
Dacă în catena unei hidrocarburi saturate, ale cărei legături sunt practic lipsite de
polaritate, se introduce un substituent X, atrăgător de electroni, sau Y, respingător de
electroni, legătura C–heteroatom va fi polarizată.

C C C X sau C C C Y

Interacţia electronică scade cu creşterea distanţei faţă de atomul cheie (care provoacă
efectul), iar după aproximativ 4 atomi de carbon efectul este practic nul.
Pentru a clasifica substituenţii în funcţie de efectul lor inductiv, se ia ca referinţă legătura
C–H:
- dacă atomul sau grupa de atomi are efect respingător de electroni, efectul inductiv este
pozitiv, notat cu +Is;
- dacă atomul sau grupa de atomi are efect atrăgător de electroni, efectul inductiv este
negativ, notat cu –Is.

Y C ; H C ; X C

+Is etalon -Is

Efect +Is

H3C H3C
CH > CH3CH2 > CH3
H3C C >
H3C
H3C

N R > O > S

15
 Efect –Is

CH3 > NH2 > I > OH > F

F > Cl > Br > I > –OH > –NH2

–C≡C–R > –C6H5 > –CH=CH2

–C≡N > –C≡C–R > C=O > –CH=CH2

–NO2 > –NO > –OH > –OR > –NH2 > –SH

NR3 > NH2 > NR2

OR2 > NR3

Sub acţiunea unui câmp exterior (determinat de reactant, catalizator, solvent) care
acţionează asupra unei molecule în cursul reacţiei, polarizarea se accentuează
transformându-se în efect inductiv dinamic. Pentru desemnarea deplasării electronilor de
legătură în cursul transformării, se foloseşte termenul de polarizabilitate.
Cele două efecte, Is şi Id, tind să varieze în sens invers deoarece aceste interacţii
electronice sunt legate şi de volumul atomului sau grupării cheie.

–OH > –OR > –SH > –SR

I > Br > Cl > F

EFECTUL ELECTROMER

Interacţia electronică intramoleculară în care au loc deplasări ale electronilor π ai unor

legături multiple (duble sau triple) se numeşte efect electromer sau de conjugare, notat cu
simbolul E.
Efectul electromer se reprezintă grafic prin săgeţi curbe care indică sensul deplasării
electronilor π.
A B A B

 Când deplasarea electronilor π este permanentă, efectul electromer se numeşte static

sau mezomer, Es.

16
  Când deplasarea electronilor π este temporară, sub influenţa factorilor externi, efectul
electromer este dinamic, Ed.
Atomii sau grupele de atomi dintr-o moleculă pot exercita un efect electromer static
respingător de electroni, notat +Es, sau atrăgător de electroni, notat –Es.
Existenţa efectelor electromere este condiţionată de:
- posibilitatea deplasării electronilor π şi a electronilor neparticipanţi p în structuri
moleculare similare;
- posibilitatea transmiterii efectelor prin lanţuri de duble legături;
- valori apropiate ale energiei interne a structurilor limită, adică diferitele variante structurale
să aibă aceeaşi stabilitate;
- existenţa unei structuri moleculare cu atomi coplanari (ca la benzen);
Deplasările electromere se pot clasifica în:

1. Conjugări π-π în sistemele cu duble legături conjugate.

H2C CH CH CH2 H2C CH=CH CH2

1,3 - butadiena

H2C CH CH O H2C CH=CH O H2C CH CH O

hibrid de rezonanta
acroleina (structuri limita)

2. Conjugări p-π între electronii neparticipanţi şi electronii π ai unei duble legături vecine.
a) Când un atom cu electroni p neparticipanţi izolat sau făcând parte dintr-o grupă
funcţională este legat direct de un atom de carbon aparţinând unei duble legături, el exercită
un efect +Es, de respingere.

p X C CH2 X C CH2

Cl Cl Cl Cl

b) Când un atom cu electroni p neparticipanţi sau o grupă funcţională participă la o

legătură dublă de la capătul unui sistem nesaturat, el provoacă un efect –Es, atrăgător de
electroni.

Y CH CH CH2 Y CH CH CH2

17
 O O O O
C C C C
OH OH
OH OH

Ca regulă generală, în cazul sistemelor aromatice, substituenţii de ordinul I provoacă

un efect +Es, iar substituenţii de ordinul II provoacă un efect –Es.

3. Conjugări π-σ, între electronii π ai unei legături duble sau triple şi electronii σ ai unei
legături simple.
H
H C C CH

Efecte +Es ca urmare a conjugării p–π

–OH > – O- > –OR > –OR2+

–S- > –SR > S+R2
–NH2 > –NHR > –NR2
F> Cl > Br > I

Efecte –Es ca urmare a conjugării π-π

=S > =O > NR > =CR2

≡N > ≡CR
–NO2 > –NO > –COOH > –COOR

Unii atomi sau grupe de atomi pot exercita simultan cele două efecte I şi E efectul
electromer fiind predominant.

H2C CH H2C CH

Cl Cl

clorura de vinil

18