Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Micro Biolog I
Micro Biolog I
OBIECTIV ȘI ISTORIE
DEFINITIA MICROBIOLOGIEI
numeroase boli infectioase. Este creatorul Institutului "Victor Babes" din Bucuresti
si organizatorul primelor laboratoare de igiena si bacteriologie.
IOAN CANTACUZINO (1863-1936), format in laboratorul condus de
Mecinikov la Institutul Pasteur din Paris, a continuat cercetarile maestrului sau
privind imunitatea nevertebratelor. A studiat patogenia holerei, tuberculozei si a
altor boli, vaccinul si vaccinarea antiholerica . A creat Scoala contemporana de
microbiologie, initial in laboratorul de medicina experimentala al Facultatii de
Medicina din Bucuresti, apoi in Institutul de Cercetari Microbiologice pe care l-a
fondat in 1921.
Opera acestor doi mari savanti romani a fost continuata de alti savanti de
reputatie internationala: Constantin Levaditi, Dumitru Combiescu, Constantin
Ionescu-Mihaiesti, Stefan Nicolau, Mihai Ciuca, Gheorghe Zarnea si altii.
In perioada de dupa 1910, din totalul premiilor Nobel pentru medicina si
fiziologie, peste o treime au fost acordate microbiologilor si specialistilor in
discipline inrudite.
Microbiologia continua sa progreseze in fiecare an cu ajutorul a
noi tehnici si noi date furnizate de cercetare.
Microorganismele sunt organisme unicelulare care cuprind după Robert
Whittaker a un sistem de organizare format din cinci regnuri de baza:
1. Procaryotae (Monera);
2. Protista;
3. Fungi;
4. Plantae;
5. Animalia.
Constituirea acestor regnuri se bazeaza pe: tipul si structura celulara, organizarea si
tipul de nutritie.
Regnul Procaryotae - include organisme unicelulare de tip procariot. El cuprinde
bacteriile si are doua subgrupe principale: eubacterii - bacterii cu structura celulara
procariota caracteristica si archaebacterii - bacterii cu structura celulara si functii atipice.
Regnul Protista - contine cea mai mare parte a microorganismelor eucariote
unicelulare care sunt lipsite de tesuturi. El cuprinde alge microscopice care se
caracterizeaza prin celule fotosintetizante si protozoare care sunt lipsite de perete celular
si se hranesc pe seama altor organisme prin ingestie.
Regnul Fungi - cuprinde organisme uni- sau multicelulare si uni- sau
multinucleate, de tip eucariot. Celulele eucariote prezinta perete celular, nu sunt
fotosintetizante si isi dobandesc nutrientii prin absortie. El cupinde microfungi
(mucagaiuri si drojdii) si macrofungi.
Regnurile Plantae si Animalia nu includ microorganisme, fiind reprezentate de
organisme macroscopice, multicelulare. Plantele sunt alcatuite din celule eucariote cu
perete celular si sunt fotosintetizante. Celulele animalelor sunt lipsite de perete celular,
iar tipul de nutritie pentru acest regn este nutritia ingestiva. Este important de retinut ca
virusurile nu sunt incluse in nici o clasificare, ca o recunoastere a caracterului lor de
agenti infectiosi care nu au echivalent in lumea vie.
Taxonomia se ocupa cu studiul clasificarii, nomenclaturii si identificarii
organismelor vii.
70
Figura 2 – Mycetele
Figura 3 - Protozoarele
Regnul Procariote cuprinde microorganisme a căror celule sunt primitive, de tip
procariot, lipsite de nucleu adevărat şi de organite celulare nespecifice, dar cu un înveliş
suplimentar numit perete celular.
nu au nucleu adevãrat ci un cromozom haploid format dintr-o moleculã circularã
de ADN
lipsite de organite celulare comune cu excepţia ribozomilor
au perete celular rigid
Se divid direct
nu au nucleu adevãrat ci un
cromozom haploid format dintr-o
moleculã circularã de ADN
lipsite de organite celulare comune
cu excepţia ribozomilor
au perete celular rigid
Se divid direct
MORFOLOGIA MICROORGANISMELOR
DEFINITII
Microorganismele constituie un sistem complex de organisme acelulare
și celulare, inzestrate cu un metabolism propriu si continuitate genetica, diferite ca
morfologie, activitate biologica si pozitie sistematica. Cu toate acestea, tuturor
microorganismelor le sunt comune cateva caracteristici: dimensiunile
microscopice, organizarea lor monocelulară si pluricelulară, precum si structura
internă relativ simplă.
In categoria microorganismelor sunt incluse:
1. virusurile – acelulare;
2. bacteriile, drojdiile – monocelulare;
3. mucegaiurile, algele microscopice si protozoarele – monocelulare si
pluricelulare.
reactiilor biochimice din celula avand loc la nivelul acestui complex coloidal.
Organitele reprezinta sisteme structurale subcelulare bine definite ca
structura, forma, specializate in activitati intra si extracelulare. Exista doua
categorii de organite: comune – intalnite in toate celulele organismelor vii,
indiferent de origine, reprezentate prin reticulul endoplasmatic, ribozomii (granulele
lui Palade*), complexul Golgi, mitocondriile, lizozomii si centrozomul – si organite
cu rol specific unor anumite celule specializate sub aspect fiziologic, biologic.
*George Emil Palade – savant roman, laureat al premiului Nobel
pentru medicina, descoperitorul formatiunilor mitocondriale
citoplasmatice si a rolului acestora in celula.
In citoplasma mai pot fi gasite si incluziunile celulare, formatiuni bine
conturate, cu sau fara membrana, cu functii temporare compuse din picaturi de
grasime, granule de proteine sau glicogen, alte substante dizolvate in apa,
reprezentand substante de rezerva si vacuolele , continand substante sub forma
de solutii hidrice.
Reticulul endoplasmatic este o retea canelara ce brazdeaza citoplasma
multidirectional, considerat ca un sistem circulator celular deoarece are rolul
transportorului de produsi celulari. Datorita reticulului endoplasmatic suprafata de
schimb celular intre substantele citoplasmatice si spatiul intercelular se mareste,
imbunatatindu-se astfel calitatea si randamentul acestui schimb. Totodata, reticulul
endoplasmatic poate sintetiza proteine, lipide si hormoni pe care celula le secreta
in lichidul intercelular.
Ribozomii sunt forme granulare sferice in care are loc sinteza proteinelor, fiind
constituite din ARN si proteine.
Lizozomii sunt organite sferice continand enzime digestive, avand rolul apararii
celulelor contra altor microorganisme prin digerarea (liza) acestora.
Complexul Golgi reprezinta formatiuni membranoase sub forma de pachete
asezate in teancuri, amplasate in apropierea nucleului, avand rolul sintetizarii unor
substante celulare specifice si de transfer al acestora prin reticulul endoplasmatic
in spatiul intracelular.
Mitocondriile sunt corpusculi sferici sau ovoidali, granulari, ce contin sisteme
enzimatice care participa la transformarile energetice din celula, deci care produc
energie celulara.
Centrozomul este un constituent celular (organit) care intervine indirect in
diviziunea celulara, vizibil la microscopul electronic in vecinatatea nucleului, cu
deosebire in timpul diviziunii. Impreuna cu masa citoplasmatica din jurul sau
formeaza asa-numita centrosfera. In timpul diviziunii, in jurul centrosferei se
contureaza filamente citoplasmatice radiale denumite aster. Centrozomul lipseste
din celulele in care nu are loc diviziunea celulara.
In interiorul celulelor mai pot fi intalnite organite cu forme variabile pigmentate
diferit, cunoscute sub denumirea de cromoplaste, cloroplaste, s.a., avand culori
specifice, cu deosebire in schimburile energetice si in reactiile redox si de schimb
ionic intra si extracelulare.
Nucleul este o formatiune protoplasmatica a celulei cu o organizare
superioara, continand proteine si acizi nucleici (ADN, ARN), fiind responsabil de
transmiterea caracterelor ereditare, in diviziunea celulara si in metabolismul
70
BACTERIOLOGIE
Acesta este format dintr-un strat bazal sau peptidoglican, asemănător la toate
bacteriile şi un strat al structurilor superficiale, foarte diferenţiat, în funcţie de care
bacteriile manifestă caractere tinctoriale diferite: bacterii Gram - pozitive, Gram -
negative şi acido-alcoolorezistente.
Peptidoglicanul sau mureina este structura chimică responsabilă de rigiditatea
peretelui celular şi care asigură forma şi rezistenţa mecanică a bacteriei. Prezent la toate
bacteriile, el constă dintr-un schelet, format din molecule lungi paralele polizaharidice de
N-acetil-glucozamină şi acid N-acetil-muramic. Moleculele de acid N-acetil-muramic din
lanţurile vecine sunt legate între ele prin punţi polipeptidice, transversale.
La bacteriile Gram - pozitive, peptidoglicanul are o grosime de 15-30 nm şi
conţine până la 200 de lanţuri paralele de mureină.
Stratul structurilor speciale este redus şi alcătuit din polimeri hidrosolubili care
sunt acizii theicoici. Ei reprezintă antigenele de supafaţă ale bacteriilor gram-pozitive.
Peretele celular al bacteriilor gram-pozitive este sensibil la acţiunea lizozimului
care rupe legăturile dintre acidul N-acetil muramic şi N-acetilglucozamină.
La bacteriile Gram-negative, peptidoglicanul are o grosime de 4-5nm. Stratul
superficial este însă mult mai complex decât la bacteriile gram - pozitive fiind alcătuit
dintr-o membrană externă, lipoproteine şi lipopolizaharidul de perete.
70
Membrana citoplasmatică
Pilii bacterieni
Numeroase specii bacteriene gram-negative au pe suprafaţa lor lor nişte apendici
filamentoşi, rigizi, mai scurţi decât flagelii, în număr mare (100-500/celulă) şi cu
dispoziţie în general peritrichă. Ei se evidenţiază numai prin microscopie electronică.
Din punct de vedere funcţional, pilii se împart în:
• sex pili codificaţi plasmidic şi care au rol în transferul de material genetic între
bacterii. Sunt prezenţi mai ales la bacteriile gram-negative (Enterobacteriaceae,
Pseudomonas),
• pili comuni sau pili de aderenţă (fimbrii), în număr mare, codificaţi cromozomial, şi
care servesc bacteriilor la fixarea fermă de mediul de cultură sau de celulele pe care
se află. Ei constituie, deci, un factor important de virulenţă. În afară de aderenţă,
pilii comuni mai au şi proprietăţi antifagocitare.
Flagelii sunt formatiuni filamentoase prezente la unele bacterii, denumite mobile,
ca organe de locomotie. Unele bacterii au un singur flagel sau un manunchi de
flageli polarizat la un capat al celulei, la altele flagelii sunt amplasati pe intreaga
suprafata a celulei in numar foarte mare (de ordinul 100 si 1000), iar lungimea lor
poate atinge si 20 de micrometri, caz in care sunt cunoscuti sub numele de cili.
Cel mai adesea nu există simultan cili si flageli.
Ca structura, flagelii sunt alcatuiti dintr-o proteina specifica, cu structură
helicoidală denumită flagelină. Ca urmare a structurii helicoidale și a specificitatii,
flagelina este contractilă, fixându-se în spatiul periplasmic cu ajutorul unor
formatiuni denumite cârlig și discuri.
Flagelii se pot roti cu 40-60 de rotatii pe secunda in ambele sensuri de
rotire (dreapta, stanga), imprimand datorita structurii helicoidale o miscare de
deplasare a celulei bacteriene cu viteze de 2 pana la 100 de ori mai mare ca
lungimea celulei intr-o singura secunda (spre comparare, campionul mondial la
100 m plat este de numai 5-6 ori mai rapid in raport cu inaltimea sa). Celulele
mobile cu un singur flagel sunt numite monotriche, cele cu doi flageli, amfitriche,
multiflagelate polare, lofotriche, iar ciliatele peritriche.
Pilii sunt structuri proteice care acopera complet suprafata bacteriilor; pilii
70
ligaze.
Enzimele pot aparea in fiziologia si metabolismul bacteriilor prin inductie,
ele numindu-se enzime inductive, existand numai la comanda si in prezenta
inductorilor specifici sau ca o zestre celulara, acestea fiind cunoscute sub numele
de enzime constitutive.
Glucidele reprezintă 15-20% din masa substantei uscate a bacteriilor, in
compozitia acesteia fiind cuprinse toate tipurile de glucide: omogene sau
neomogene, simple si complexe. Ele sunt foarte importante pentru bacteriile
anaerobe pentru care constituie singura sursa de nutritie. Rolul glucidelor in celula
bacteriana este plurivalent si anume: energetic, structural, antigenic, patogenic
sau de rezistenta celulara, etc. Este evident ca ele prezinta importanta capitala ca
sursa de energie si ca substanta plastica ce intra in constitutia cvasitotalitara a
tuturor partilor morfologice celulare. O caracteristică specifica bacteriilor Gram-pozitive
este prezenta complexului poliglucidic neomogen – mureina.
Lipidele din bacterii variaza in limite foarte largi in raport cu specia
microorganismelor, dar si cu conditiile de mediu (metaboliti, substrat etc.) sau
stadiul de maturitate. In general, continutul de lipide este de 2-14% din substanta
uscata celulara, dar unele mycobacterii (Mycobacterium tuberculosis Koch)au si
mai mult(30%).
Lipidele bacterine sunt omogene (acizi grasi, gliceride, ceruri)
si complexe (fosfolipide, lipoproteine, lipogliceni, etc.). Ceea ce-i specific
bacteriilor este prezenta in celulele lor, in peretele mycobacteriilor, a acizilor grasi
micoici (ac. Tuberculostearic , ac. Dicolipenic , ac. Micocerosic ) componenti ai
cerurilor. Pentru bacterii este caracteristica lipsa steridelor (esteri ai alcoolilor
policiclici numiti steroli). Totusi in Azobacter chroococcum, fixator de azot, s-a gasit
un sterol (Schifferd, Anderson, 1936) cu structura neprecizata.
Rolul lipidelor este divers, dar functiile energetice si de permeabilitate par a
fi preponderente in fiziologia celulara bacteriana. Lipidele complexe, cum sunt
fosfatidele, contin elemente structurale atat hidrofile, cat si lipofile, astfel ca
solutiile lor apoase, de natura coloidala, joaca un rol important in reglarea
permeabilitatii celulare. Fosfatidele pot absorbi glucide si protide, care pot fi
eliberate dupa nevoie, prin desorbtie. In acest fel, ele pot functiona si ca
transportori de substante in celulele bacteriene, iar alaturi de acizii ribonucleici au
rol in biosinteza proteinelor.
Continutul de substante minerale reprezinta 3-30% din substanta uscata a
bacteriilor, acesta variind in functie de specie si de varsta. Rolul substantelor
minerale rezida in primul rand din faptul ca formarea compusilor la nivel molecular
se face sub forma unor complecsi ce contin obligatoriu elemente minerale sub
forma ionica. Acestia (de ex. Ca, Mg) intra in structurile celulare, deci au rol
plastic, ori activeaza sistemele enzimatice (citocromoxidazele cu fier), participa la
formarea si transformarile acizilor nucleici (fosforul), regleaza presiunea osmotica
celulara si permeabilitatea celulara (sodiul, potasiul, sulful), precum si potentialul
de oxido-reducere la nivelul celular, etc.
Oligo si microelementele minerale, caracterizate prin reactivitate chimica ori
labilitate electronica ridicate, sunt prezente frecvent in celulele bacteriene (de ex. K, Na,
Fe, Ca, Mg, S, Cu s.a.).
70
Pentru organismul uman, bacteriile sunt o bogata sursa de vitamine, deoarece ele
sunt capabile sa sintetizeze aceasta categorie de substante, cu deosebire vitaminele
hidrosolubile din grupul B. Astfel, vitamina B1 (tiamina) este sintetizata de bacterii in
oxidarile intracelulare si metabolismul glucidelor, ca de altfel si vitaminele B2
(riboflavina) si B3 (vitamina PP), vitamina B4 (adenina) ce participă in calitate de cofactor
in reactiile nucleatidelor.
Acidul folic (vitamina B9) este cunoscut ca un factor de crestere pentru mai
multe specii de bacterii (B.subtilis, Lactobacillus sp. etc.) fiind cofactor necesar
biosintezei compusilor purinici. Cresterea unor microorganisme bacteriene, ca de
exemplu Lactobacillus lactis Dorner, nu ar fi posibila fara prezenta vitaminei B12
(ciancobalamina). Vitamina H, acidul para amino benzoic, este denumit si
“vitamina vietii bacteriilor”, deoarece reprezinta pentru acestea un metabolit primar
absolut necesar vietii si inmultirii lor ,fiind si un factor de crestere.
În functie de specie, bacteriile pot sintetiza pigmenti, ce se intalnesc in
celulă (bacterii cromofore), legati endocelular de perete, ca in cazul stafilococilor
(bacterii paracromofore) sau la exteriorul celulei bacteriene, ca la Pseudomonas,
bacteriile din aceasta grupa fiind numite cromopare.
Pigmentii pot fi sintetizati pentru un anumit scop (de protectie, ca de
exemplu carotenoizii, pentru functia de coenzima in sistemele transmitatoare de
electroni si de fosforilare oxidativa, de structura, pentru elementele functionale ale
mitocondriilor*, ca factor de crestere pentru unele bacterii) sau pot rezulta din
procesele catabolice.
* mitos – fir; chondros – graunte; mitocondrie – organit subcelular in
care se regaseste sediul fosfonilarii oxidative, absenta la procariote
Bacteriile mai pot avea o serie de substante cu rol bactericid sau
bacteriostatic asupra altor specii sau chiar impotriva propriei specii (substante
purtand numele de bacteriocine).
METABOLISMUL BACTERIAN
Bacteriile sunt niste fiinte vii si, astfel, ele cresc, se inmultesc si mor. Acest
proces complex nu se refera numai la indivizi, ci si la populatia bacteriana in
totalitate. In primul caz biologia cresterii si dezvoltarii este dirijata ereditar, in cel de
al doilea aceste fenomene depind cu precadere de conditiile de mediu.
Creșterea individului bacterian se caracterizeaza prin adaugarea de
protoplasma, ca rezultanta a fenomenelor predominant anabolice in raport cu cele
catabolice si are ca efect o crestere a suprafetei si a volumului sau. Intre aceste
doua caractere exista un raport strans corelat cu etapa de dezvoltare in care se
afla bacteria: pe masura ce bacteria creste, se mareste si volumul sau, in timp ce
suprafata sa devine proportional mai mica (ipoteza Leuckart – Spencer). Cand
acest raport creste in favoarea volumului, celula bacteriana tinde sa se divida, sa
70
se multiplice. Cum aparatul nuclear este activ mai ales in momentul diviziunii
celulei, volumul bacteriei creste semnificativ in perioada in care aparatul nuclear
este in repaus.
Raportul volum/suprafata al bacteriei se schimba in favoarea
suprafetei odata ce diviziunea a luat sfarsit, dupa care se pregateste un nou ciclu
de crestere.
Multiplicarea bacteriilor inseamna cresterea numarului de indivizi intr-un
mediu de viata favorabil si se realizeaza prin diviziune. Populatia care rezulta prin
diviziunea bacteriilor creste in progresie geometrica cu ratia 2, timpul necesar
pentru dublarea populaţiei numindu-se timp de dublare sau timp de generatie. In
raport cu specia bacteriana, multiplicarea atinge un maximum de populatie care se
poate mentine o perioada oarecare dupa care incepe declinul ei. Multiplicarea se
petrece in faze succesive. Acestea sunt:
faza de lag* sau faza de ajustare, ce se caracterizeaza prin diminuarea
numarului de indivizi care constituie inoculul, prin cresterea dimensiunilor
germenilor viabili.
*engl. Lag – intarziere, captusire
Este o faza de acomodare a germenilor la noile conditii de viata. Durata de lag
este, in general, apreciata pentru bacterii la aproximativ 2 ore, dar ea este in
functie de specia bacteriana, cantitatea initiala de inocul si conditiile de mediu. De
exemplu, bacteriile termofile si Escherichia coli au o faza de lag scurta (15-20
minute), in timp ce Mycobacterium are una mai lunga. In faza de lag cantitatea de
N-total, P-organic, ARN si O2 consumat cresc.
faza logaritmica (exponentiala) de multiplicare este o faza de crestere
rapida, in progresie geometrica, a bacteriilor si se caracterizeaza printr-o serie de
manifestari cunoscute sub numele de “tinerete fiziologica"; microorganismele sunt
mai permeabile si mai sensibile la factorii de mediu. Faza dureaza in medie 2-3
ore (M. tuberculosis). Curba de multiplicare evolueaza exponential pana in
momentul in care una din substantele nutritive din mediu este consumata, iar in
mediu se acumuleaza metaboliti toxici. Metabolitii consumati si produsi in mediu
se numesc factori limitanti. In timpul acestei faze caracterele morfologice ale
bacteriilor se omogenizeaza, activitatea si echipamentul enzimatic sunt mai bine
dezvoltate, proprietatile biochimice si de metabolism se manifesta la parametrii
optimi, rezistenta germenilor la agentii fizici, chimici si biologici devine
caracteristica speciei.
faza stationara caracterizata prin faptul ca raportul dintre germenii care
se divid si cei care mor ramane relativ constant, astfel incat numarul bacteriilor se
stabilizeaza. Faza de stationare este denumita si faza de concentratie “M”,
deoarece in aceasta etapă populația bacteriană atinge un maximum in cultură.
faza de declin (faza de moarte logaritmica) este etapa in care numarul
germenilor morti intrece numarul germenilor vii, deoarece consumarea substratului
nutritiv si acumularea de metaboliti toxici duc la moartea majoritatii bacteriilor, iar
timpul de generatie creste la cateve zile; celulele vii imbatranesc, nu-si mai
pastreaza caracteristicile, speciile patogene isi pierd patogenitatea si virulenta. In
aceasta faza apar tendintele de sporulare. Ea nu este valabila in cazul culturilor
bacteriene continue, caracterizate prin reinnoirea continua a substratului nutritiv si
70
METABOLISMUL MICROBIAN
METABOLISMUL ENERGETIC
Metabolismul energetic (catabolic) se desfasoara in doua faze:
1. faza descompunerii enzimatice a macromoleculelor in partile lor constitutive:
aminoacizi, monoglucide, acizi grasi, etc., fara producere de energie utilizabila;
2. faza degradarii exergonice a constituientilor formati in prima faza, cu
producerea unor cantitati importante de energie, utilizabila in alte reactii
biochimice; energia este inmagazinata in compusi macroergici de tipul
nucleotid fosfatilor.
Degradarea are loc prin reactii de oxido-reducere in care o substanta donor
doneaza un electron sau un ion de hidrogen unui acceptor, care astfel sufera o
reducere. Reactiile redox sunt reversibile si catalizate enzimatic.
Metabolismul catabolic (energetic) este cunoscut si sub denumirea de
respiratie celulara si are urmatoarele caracteristici:
• se desfasoara etapizat (in trepte);
• energia se elibereaza in fractiuni, prin reactii de tip redox;
• energia eliberata este inmagazinata in compusi chimici macroergici de tipul
nucleotid fosfatilor si utilizata in reactii de biosinteza (anabolice), energie
echivalenta cu 7.3 kcal/mol;
• reactiile din metabolismul catabolic sunt juxtapuse celor anabolice;
• celula microorganismului se "incarca" cu o cantitate de energie specifica,
cunoscuta ca incarcare energetica sau energie potentiala, ce este data de
suma concentratiilor compusilor chimici macroergici inmagazinati (de ex.: ATP
+ ADP + AMP care reprezinta cca 15 micromoli / g.s.n. celulara) putand fi
70
TRANSPORTUL SUBSTANTELOR
Transportul substantelor de la exterior in interiorul celulei
microorganismului are loc selectiv si in dublu sens, prin mai multe mecanisme,
principalele fiind:
1. Difuzia pasiva, care este mecanismul de trecere lenta a substantelor din afara
in interiorul celulei si invers, fara consum de energie, pe baza gradientului de
concentratie, de la o concentratie mai mare la una mai mica, pana cand
concentratiile se echilibreaza. Prin acest mecanism se transfera putine
substante, printre care apa, O2, CO2, acizii grasi, unele substante liposolubile
prin membrana plasmatica.
2. Transportul prin transportor este mecanismul prin care un transportor
specific (carrier), de natura proteica, situat in plasmalema, fixeaza substanta si
o transporta in partea cealalta a membranei. El se realizeaza prin trei
modalitati, si anume:
• prin difuzie facilitata, transportul substantei fixate pe carrier avand loc, ca si
la difuzia pasiva, pe baza diferentei de concentratie dintre cele doua fete ale
membranei plasmatice, fara consum de energie, pana la echilibrarea
concentratiei.
• prin transport activ, realizat cu consum energetic, impotriva gradientului de
concentratie. Energia necesara este cuplata la transportorul proteic ce contine
70
SPOROGENEZA BACTERIILOR
Dupa cum se arata la morfologia bacteriilor, anumite specii de bacterii (de
exemplu familia Bacillaceae) au o forma de rezistenta cunoscuta sub denumirea
de spor. Forma sporului este sferica sau elipsoidala, dar pot exista mai rar si alte
forme (suveica, maciuca), având dimensiuni reprezentând 5-15% din celula
mamă.
Aceste bacterii se transformă în spori, forme primitive de diferenţiere celulară, cu
rezistenţă crescută la factorii de mediu şi care apar endocelular în condiţii nefavorabile de
viaţă. Aceștia au un inveliş rezistent, format din mai multe straturi datorită căruia rezistă
în mediul extern zeci de ani. Sporogeneza se întâlneşte numai la 2 genuri de bacterii
gram-pozitive de interes medical, Clostridium şi Bacillus.
Poziţia sporului bacterian constituie un caracter taxonomic. Poate fi centrală,
subterminală şi terminală.
Etapele sporogenezei
Structura sporului
Structură – densitatea este mai mare decât la celula vegetativă.
1) Inima sporului (sâmbure/core) – protoplast
• sporoplasma corespunzătoare citoplasmei –alcătuită din granule
de 10nm (ribozomi)
• nucleoplasma – material nuclear ADN
2) Membrana internă (intină) ~ membranei citoplasmatice
3) Cortex (strat gros) extern membranei interne format din peptidoglican
4) Înveliş extern (exină/tunici sporale) – structură polilamelară
5) Exosporina (înveliş suplimentar) la anumite specii– rol de anvelopă laxă
6) Apendicii sunt expansiuni exterioare ale sporului, sub formă de smoc, cu
lungimea 2-3 ori mai mare de decât lungimea sporului
7) Corpii parasporali sunt formaţiuni cristaloide – aflate pe suprafaţa
sporului
Particularităţile sporogenezei
1. Particularităţi biochimice:
Cantități reduse: apa liberă şi sărurile de P şi K
enzime metabolice lipsesc
concentraţi mari de Ca2+, Mg2+, Mn2+, cisteină
2. Particularităţi fiziologice
procese metabolice reduse
schimburi de substanţe nutritive (nu există)
3. Particularităţi biologice:
termorezistentă – căldură umedă (120oC) sau uscată (180oC)
Germinarea sporului
Fazele germinării
iniţierea germinării –transformarea sporului – creşterea volumului prin
absorbţia de apă însoţită de pierderea însuşirilor specifice
70
VIRUSURILE
BACTERIOFAGII
VIROIZII SI PRIONII
CIUPERCI MICROSCOPICE
Structura celulară
70
Punctul de plecare este sporul care dezvoltă → hife submerse + hife absorbante +
hife de extindere → în final, hife aeriene cu aspect pufos, lânos, catifelat.
Miceliul se dezvoltă sub formă de raze – aspectul fungilor fiind de colonii extinse
cu filamentele tinere spre exterior, iar cele bătrâne şi/sau moarte în centru.
Spre final, se dezvoltă organele de reproducere, iar sporii sunt pigmentaţi în
culoarea caracteristică.
Caracteristici generale
2. Umiditatea- cea din sol are cea mai mare importanţă, umiditatea redusă
determină dezvoltarea mare a actinomicetelor şi fungilor; inhibă dezvoltarea
microorganismelor (bacterii foarte sensibile – celulozolitice, nitrificatoare,
fixatoare de azot). Seceta mare determină dezvoltarea redusă a
microorganismelor, favorizând apariția formelor de rezistenţă (chişti/spori) ex.
actinomicetele – genuri eliminate; ex. Rhizobium, beijerinkia.
MICROFLORA AERULUI
MICROFLORA APEI
MICROFLORA SOLULUI
70
INTERRELAŢII DE NEUTRALISM
INTERRELAŢII SINERGICE
Sunt relaţii benefice uneia sau tuturor părţilor participante. Astfel două sau mai
multe specii de microorganisme pot coopera în procese unde o singură specie nu ar putea
atinge rezultatele scontate. Aceste interrelaţii se întâlnesc în diferite forme şi grade de
manifestare.
– Relaţii de comensualism
Acest tip de interrelaţie poate îmbrăca mai multe aspecte, în funcţie de modul de
acţiune al unuia dintre parteneri.
Un microorganism poate modifica proprietăţile fizico-chimice ale habitatului
creând condiţii favorabile dezvoltării altui microorganism. (Exp. Bacteriile anaerobe se
pot dezvolta pe diferite produse numai datorită acţiunii bacteriilor aerobe care consumă
oxigenul vătămător pentru ele. Drojdiile osmofilele se dezvoltă în concentraţii mari de
zahăr. În urma oxidării şi fermentării acestuia, presiunea osmotică a soluţiei scade şi
permite dezvoltarea drojdiilor neosmofile. În infecţia secundară cu agenţi patogeni la
animale şi plante, un microorganism patogen primar pregăteşte calea altui microorganism
patogen secundar).
Un microorganism poate modifica substratul nutritiv făcându-l accesibil altui
microorganism. (Exp. Microorganismele care descompun substanţele proteice şi
determină alterarea alimentelor, creează posibilitatea dezvoltării microorganismelor care
utilizează produsele de dezagregare ale proteinelor şi care sunt incapabile să descompună
proteinele. Drojdiile, în procesul de fermentaţie, transformă zahărul în bioxid de carbon.
Pe acest mediu, în care se găseşte alcool etilic, se dezvoltă bacteriile acetice. Acestea
transformă alcoolul în acid acetic, care mai departe poate să fie oxidat de mucegaiuri în
bioxid de carbon şi apă). Bacteria Nitrobacter trăieşte în asociere cu Nitrosomonas care îi
furnizează nitriţii necesari în nutriţie. Bacteriile celulozolitice hidrolizează celuloza pâna
la monozaharide, acizi organici şi alcooli asimilabili folosiţi ca sursă energetică de către
Azobacter).
Un microorganism produce un metabolit sau factor de creştere esenţial pentru un
alt microorganism. (Exp. Desulfovibrio desulfuricans reduce sulfaţii la hidrogen sulfurat,
care va fi oxidat aerob sau anaerob de bacteriile sulfuroase nepigmentate sau de cele
fotosintetizante. Metanobacteriile produc, în anaerobioză, metan care va fi oxidat în
anaerobioză de bacteriile metanooxidante. Unele microorganisme din sol secretă acizi
aminici şi vitamine cu rol de factori de creştere pentru alte bacterii din sol).
Un microorganism distruge sau neutralizează un factor chimic nociv pentru un alt
microorganism. (Exp. Biodegradarea bacteriană şi fungică a fenolilor, acidului benzoic şi
antibioticelor face posibilă dezvoltarea unor microorganisme sensibile la aceste toxine).
– Relaţii de mutualism
– Relaţii de simbioză
Relaţia de simbioză este o relaţie de ajutor reciproc. Este deci un raport mutual
favorabil între două unităţi de microorganisme diferite. Asocierea aceasta are scopul unor
beneficii reciproce. Simbioza propriu-zisă presupune permanenţa relaţiei dintre parteneri,
ei neputând exista independenţi.
De Bary este primul microbiolog care a formulat conceptul de simbioză prin care
definește viața împreună la licheni.
Simbioza este în fapt o coabitare de lungă durată între două sau mai multe specii
aflate în imediată apropiere, ceea ce conduce la obținerea de beneficii reciproce.
Clasificarea simbiozelor se poate face după următoarele criterii:
Tipul organismelor asociate: a) între două specii de microorganisme; b) între un
microorganism și un macroorganism.
Localizarea microorganismelor asociate: a) ectosimbioze, caz în care
microorganismul este situat exterior celulelor sau țesuturilor gazdei (bacteriile inclavate
în teaca gelatinoasă a cianobacteriilor sau la suprafața frunzelor sau organelor luminoase
la pești sau în cavitățile corpului); b) endosimbioze, apar și se dezvoltă atunci când un
microorganism în interiorul celulelor sau țesuturilor gazdei
Gradul de dependență: a) facultative atunci când sunt libere sau asociate în
natură ( așa de exemplu, relația dintre bacteria Rhizobium și plante leguminoase este
posibilă în funcție de cantitatea de N anorganic; b) ecologic obligate (așa de exemplu,
relațiile dintre bacteriile și protozoarele din rumen-obligate ereditar; algele endosimbiote-
nevertebrate marine)
Natura relației: a)mutualistă- se produce atunci când ambele organisme
participante se adaptează mai bine împreună; b) parazitară- se produce atunci când unul
din parteneri este mai bine adaptat într-o asociație
Condițiile de realizare a simbiozei
Grad de permanență în cea mai mare parte a vieții organismului
Specificitate desemnată ca fiind capacitatea de recunoaștere reciprocă a
simbionților, realizată pe baza complementarității particularităților partenerilor.
Semnificație ecologică-schimb de nutrienți și dispozitive comune de recunoaștere,
apărare și favorizarea prădării, așa de exemplu, transferul de materii organice
fotosintetizate la heterotrofe.
Un caz interesant de simbioză este cel din chefir, o băutură acidulată din lapte, care
este produsă prin simbioza între bacterii lactice şi drojdii. Acest produs conţine acid
lactic, alcool şi bioxid de carbon. Drojdiile se dezvoltă în mod obişnuit în mediu acid,
deci acidularea laptelui creează condiţii favorabile pentru rezvoltarea acestora. Drojdiile,
consumând acidul lactic produs de către bacteriile lactice, favorizează dezvoltarea
acestora, deoarece aciditatea ridicată le este vătămătoare. Pe lângă aceasta, drojdiile
produc vitamine, de care bacteriile lactice au nevoie.
70
– Interrelaţii antagonice
Criterii de clasificare:
Regnul Procariota:
- Photobacteria;
- Scotobacteria:
• CLASA BACTERIA:
Ordinul Pseudomonales:
• Familia Pseudomonaceae;
• Familia Nitrobacteriaceae;
• Familia Thiobacteriaceae;
• Familia Spirillaceae.
Ordinul Eubacteriales:
• Familia Azotobacteriaceae
• Familia Rhizobiaceae
• Familia Holobacteriaceae
• Familia Achromobacteriaceae
• Familia Baccilaceae
• Familia Enterobacteriaceae
• Familia Microccocaceae
• Familia Lactobacillaceae
• Familia Propirenibacteriaceae
Ordinul Actinomycetales:
70
• Familia Mycobacteriaceae
• Familia Actinomycetaceae
• Familia Streptomycetaceae
• Familia Corynebacteryaceae
Ordinul Chamydobacteriales:
• Familia Chamydobacteriaceae
• Familia Beggiatoaceae
Ordinul Ricketsiales:
• Familia Ricketsiacae
Ordinul Myxobacteriales:
• Familia Myxobacteriaceae
Ordinul Chaulobacteriales:
• Familia Chaulobacteriaceae
Ordinul Spirochetales:
• Familia Spirochetaceae
Dintre elementele chimice biogene carbonul este cel mai important deoarece intră
componenţa tuturor substanţelor organice. Circuitul carbonului se realizează printr-o
mare diversitate de mecanisme, care comportă patru etape principale:
• Organizarea şi încorporarea carbonului mineral în materia vie,
• Utilizarea substanţelor organice de consumatorii primari şi secundari,
• Descompunerea sau mineralizarea substanţelor organice cu degajare de
CO2,
• Constituirea rezervelor de carbon organic şi mineral sub formă de humus
sau de depozite geologice.
70
Cantitatea cea mai mare de carbon din natură se află sub formă de CO2, care
provine din erupţii vulcanice, prelucrări industriale sau ca produs de catabolism al
organismelor vii. Rezervorul carbonului este atmosfera unde acest element se găseşte sub
formă de CO2 în proporţie de 0,032%.
Circuitul carbonului este întreţinut de două procese contradictorii: fotosinteza care
scoate carbonul din rezervor şi-l fixează şi respiraţia care restituie bioxidul de carbon
atmosferei. Fotosinteza este întotdeauna mai mai intensă decât respiraţia. Circuitul
carbonului nu se compensează exact. Carbonul nerestituit imediat prin respiraţie, intră în
formarea biomasei în cadrul ciclurilor trofice. În felul acesta, întoarcerea sa în atmosferă
este încetinită. Restituirea sa atmosferei se face prin descompunerea microbiologică –
mineralizarea materiei organice moarte de origine vegetală şi animală. Cantitativ, această
restituţie prin mineralizarea substanţei organice reprezintă 90% din cantitatea total de
bioxid de carbon restituit atmosferei. O parte din substanţele organice ies pentru un timp
din circuitul intern al carbonului şi se depozitează ca zăcăminte de combustibil organici şi
zăcăminte de carbonat de calciu. Mobilizarea din aceste zăcăminte se face de obicei fără
intervenţia microorganismelor, cel mai frecvent prin activitate antropogenă.
Toate substanţele organice, după moartea organismelor a căror corp le-a format,
cât şi dejecţiile eliminate în timpul vieţii, ajung în sol sau în bazinele acvatice unde sunt
supuse unor procese de biodegradare prin variate mecanisme biochimice în care sunt
incriminate microorganismele. Biodegradarea are ca ultim scop mineralizarea totală a
substanţelor organice şi eliberarea de CO2, indiferent de procesele prin care are loc şi de
produşii intermediari rezultaţi.
Marea diversitate de substanţe organice acumulate în sol şi ape presupune existenţa
a numeroase organisme de mineralizare. O importanţă deosebită prezintă biodegradarea
resturilor vegetale în hidraţi de carbon şi substanţe aromatice.
70
– Celulozoliza
Celuloza, fiind componenta principală a ţesuturilor vegetale, va fi şi cel mai
important compus cu carbon din sol şi ape. Biodegradarea celulozei pâna la CO2 şi apă se
numeşte celulozoliză şi este realizată de o mare varietate de microorganisme
celulozolitice, aerobe şi anaerobe, aparţinând bacteriilor şi ciupercilor.
Agenţi de biodegradare. Cele mai importante genuri şi specii de bacterii sunt:
Vibrio, Cellvibrio, Cellfacicula, Cellulomonas, Cromobacterium, Bacillus
termocellulolyticus, Bacterium albidum, Streptomyces, Micronospora, Cytophaga,
Sporocytophaga, Clostridium termocellum, C. cellulosolvens. Ele sunt aerobe şi
anaerobe.
Dintre ciupercile micromicete (mucegaiuri) cele mai active genuri sunt:
Trichoderma, Aspergillus, Penicillium, Vetricillium,Sporotrichum, Monosporium,
Alternaria, Cladosporium.
Factorii de influenţă. În natură, descompunerea microbiologică a celulozei este
foarte mult influenţată de factorii de mediu, printre care potenţialul de oxido-reducere,
pH-ul şi conţinutul solului în azot asimilabil sunt cei mai importanţi.
În general, celulozoliza este mai activă în orizonturile superioare ale solului, acolo
unde potenţialul redox este mai ridicat.
Bacteriile celulozolitice au activitatea optimă la pH = 5,7 – 7, actinomicetele la pH
= 4,6 – 9,5, iar dintre mucegaiuri unele sunt mai active la pH acid, altele la pH neutru.
În ce priveşte necesarul de azot, folosesc azot organic, săruri de amoniu, azotaţi.
Biochimism. Toate microorganismele celulozolitice se caracterizează prin sinteza
şi eliminarea extracelulară a celulazei, un complex enzimatic format din mai multe
componente (celulaze, celobiază, beta-glucozidază). Toate aceste enzime hidrolizează în
trepte celuloza la glucoză. Celulaze extracelulare care pot ataca fibrele celulozice naturale
sunt produse numai de unele microorganisme. Celulazele produse de alte vieţuitoare pot
acţiona numai asupra celulozei parţial transformate pe cale chimică sau mecanică.
70
– Pectinoliza
Substanţele pectice sunt substanţe de legătură din scheletul celulozic din tulpinile,
frunzele şi fructele plantelor. Din punct de vedere chimic, sunt poliuronide cu greutate
moleculară mare, formate din polimeriai acidului galacturonic asociaţi cu pentoze şi
hexoze.
Agenţii de degradare. Descompunerea substanţelor pectice este realizată de bacterii
anaerobe şi aerobe: Bacillus, Pseudomonas, Flavobacterium, Streptomyces, Nocardia şi
mucegaiurile: Fusarium, Penicillum, Aspergillus, Botrytis, Alternaria.
Biochimism. Toate aceste microorganisme conţin complexul enzimatic pectinază
format din: pectinmetilesterază, poligalacturonază, polimetilgalactunorază,
pectintranseliminază.
– Chitinoliza
Chitina este uncompus organic complex care se găseşte în peretele celular al
mucegaiurilor şi în carcasele insectelor. Din punct de vedere chimic, chitina este un
polimer de betagluozamidă, cu un conţinut de azot de 6,9%.
Agenţi de degradare. Chitina poate fi degradată de bacteria din genul Pseudomonas
chitinivarus, Bacillus, Flavobacterium, Pseudomonas, Arthrobacter şi majoritatea
speciilor de actinomicete. Dintre mucegaiuri active sunt: Trichoderma, Penicillum,
Fusarium, Mucor.
Biochimism. Descompunerea chitinei se face sub acţiunea chitinazei. Glucoza şi
acidul acetic rezultat sunt apoi oxidate până la CO2 şi apă.
– Amiloliza
Amidonul se întâlneşte ca substanţă de rezervă în diferite părţi ale plantelor. În sol
se acumulează împreună cu aceste resturi vegetale.
Agenţii de degradare. Degradarea amidonului este realizată de microorganismele
producătoare de alfa- şi beta-amilaze. Ele sunt reprezentate de mucegaiuri: Aspergillus
niger, A. oryzae, A. usami, Rhyzopus oryzae, Amylomyces rouxi. Mucegaiurile mai
produc amilogalaucozidază (glucoamilază). Amilaze sunt produse şi de bacteria:
Bacillus subtilis.
Microflora amilolitică nu este specifică deoarece microorganismele care produc
amilaze sunt extrem de variate şi numeroase: bacterii Gram negative şi positive, sporulate
şi nesporulate, aerobe şi anaerobe, actinomicete şi mucegaiuri.
70
– Biodegradarea hidrocarburilor
Unele microorganisme sunt capabile să degradeze hidrocarburile alifatice alifatice
şi aromatice din sol şi ape.
Mai rezistente la biodegradare sunt hidrocarburile ramificate (detergenţii).
Hidrocarburile aromatice (benzen, toluen, xilen) sunt degradate de un număr mic de
microorganisme deoarece numai puţine sunt capabile să deschidă molecula ciclică.
Agenţi de degradare. Se cunosc mai multe specii de bacterii care folosesc ca unică
sursă de carbon şi energie metanul: Methanomonas metanica sau propanul,
Pseudomonas propanica. Alte hidrocarburi cu moleculă mică pot fi descompuse de
Pseudomonas fluorescens, Pseudomonas aeruginosa, Mycobacterium, Nocardia,
Micronospora, Streptomyces.
Hidrocarburile complexe sunt degradate de microorganisme foarte variate,
bacterii: Pseudomonas, Micrococcus, Bacillus, actinomicete, levuri: candida lypolitica,
mucegaiuri.
Factori de influenţă. Biodegradarea hidrocarburilor este mai mult sau mai puţin
intensă, în funcţie de compoziţia chimică, consistenţa, solubilitatea, toxicitatea şi
concentraţia lor în mediul respectiv. Ea este favorizată de temperaturile relativ ridicate şi
de prezenţa oxigenului.
Biochimism. Hidrocarburile sunt metabolizate diferit, în funcţie de specie şi de
tulpină. Ele sunt oxidate în alcooli, apoi în acizi graşi, iar aceştia degradaţi prin beta-
oxidare.
70
– Biodegradarea lipidelor
Lipidele simple şi complexe se găsesc în materia organică vegetală şi animală. Ele
pot fi transformate în compuşi mai simpli, sau oxidate la CO2 şi H2O.
Agenţii de dagradare sunt mucegaiurile lipolitice: Aspergillus, Penicillum,
Cladosporum, Rhyzophus, Geotrichum şi bacteriile: Bacillus, Pseudomonas,
Achronobacter care produc lipaze.
Biochimism. Sub acţiunea lipazelor, lipidele sunt transformate în acizi graşi şi
glicerol. Glicerolul, după fosforilare, este metabolizat prin ciclul EMP (glicoliză), iar
acizii graşi suferă o β-oxidare, în ciclul lui Lynen, până la CO2 şi H2O. Prin oxidarea
completă a acizilor graşi se obţine o cantitate mare de energie.
Rezervele de carbon
Unele fracţiuni din resturile vegetale (taninuri, lignină) şi unii compuşi rezultaţi
din metabolismul microorganismelor, în anumite condiţii, pot să sufere transformări care
dau naştere la substanţe mai mult sau mai puţin polimerizate, rezistente la acţiunea
microbiană. Aceste substanţe nou formate, în general de culoare închisă, stabilizate şi
rezistente formează humusul, care reprezintă rezerva de carbon organic a solului.
Humusul nu este însă inert deoarece, în contact cu aerul poate fi oxidat spontan sau este
lent dar progresiv mineralizat de microorganisme.
În afară de aceste rezerve, carbonul organic s-a depozitat sub formă de cărbuni şi
petrol. Cărbunii s-au format probabil din lignină, iar petrolul din acizii graşi, prin procese
fizico-chimice şi microbiologice, în perioade îndelungate de timp, în anaerobioză, de
presiune ridicată şi la temperaturi mici.
O altă rezervă de carbon sunt carbonaţii insolubili din rocile solului.
Numai o parte din carbonul fosil este redat atmosferei, în special în urma arderilor
industriale ale hidrocarburilor şi cărbunilor.
ROLUL MICROORGANISMELOR
ÎN CIRCUITUL NATURAL AL
AZOTULUI
– Amonificarea
Iniţial, substanţele proteice, ureea, bazele azotate, după moartea organismelor, sunt
descompuse de către bacteriile amonificatoare la amoniac prin procesul de amonificare.
Amoniacul rezultat în urma activităţii bacteriilor amonificatoare recţionează cu apa,
formând ionul amoniu.
Acest proces are loc în orizonturile superficiale ale solului, unde azotul se găseşte
în cea mai mare parte sub formă organică de proteine, acizi nucleici, glucide aminate,
îngrăşăminte artificiale (uree, cianamidă de calciu).
Proteinele pot fi degradate sub acţiunea enzimelor proteolitice, care sunt enzime
extracelulare, produse de bacterii şi mucegaiuri, microorganisme care produc în natură
putrefacţia şi putrezirea materiei organice moarte.
Aceste enzime proteolitice sunt proteaze, ele determinând hidroliza proteinelor.
Prin hidroliza proteinelor de către proteazele extracelulare rezultă peptide şi aminoacizi.
Existenţa lor este efemeră, întrucât suferă o serie de transformări imediate:
dezaminare microbiologică cu eliberare de amoniac,
sunt asimilaţi de către microorganisme,
sunt absorbiţi de către plante,
70
Amonificarea ureei
– Nitrificarea
– Denitrificarea