Tratamentul plăgii dentinare

Coordonator Rezident
S.L. Dr. Anamaria Florescu Boboc Radu
 Introducere

Până de curând s-a preferat eliminarea tuturor țesuturile carioase cu orice semn de boală,
indiferent de consecințe, chiar în detrimentul țesutului dur, cauzând stres sau expunând pulpa
dentară. Cu toate acestea, acum se înțelege că acest lucru nu este doar inutil, ci și nedorit.
Bacteriile pot fi sigilate sub restaurări, lipsindu-le de nutriție și dezactivându-le.
Criteriul utilizat pentru a ne ghida în îndepărtarea țesutului dentinar cariat este duritatea, judecată
după feedback tactil în timpul examinării. Nivelurile sunt descrise ca fiind: dură, fermă,
pigmentată și dentină moale. Cele patru strategii principale pentru îndepărtarea țesutului cariat
sunt: îndepărtarea neselectivă a dentinei dure (acum considerată a fi un tratament excesiv și prea
distructiv și nerecomandat); îndepărtarea selectivă a dentinei ferme; îndepărtarea selectivă a
dentinei moi; și tehnica Stepwise (în trepte).
Alte strategii pentru gestionarea leziunilor carioase profunde sunt: Controlul cavității fără a fi
necesară excavarea în care leziunile sunt curățate și sigilate (inclusiv sigilarea fisurilor la dinții
permanenți și temporari). Aceste strategii pentru gestionarea țesuturilor carioase duce la o
schimbare a biofilmului (reducer diversitate bacteriană, număr și potențialul cariogen).
Principiile directoare din spatele îndepărtării și sigilării sunt susținute din dorința de a conserva
țesutul, de a evita expunerea pulpară și de a maximiza longevitatea dintelui.

Îndepărtarea țesuturilor carioase

Principiile îndepărtării țesutului carios:

 Conservarea țesuturilor dentare sănătoase
 Menținerea sănătății pulpare
 Evitarea expunerii pulpei
 Evitarea anxietății dentare (adesea considerată deosebit de importantă la copii, dar ar
trebui luată în considerare pentru toți pacienții)
 Asigurarea integrității marginilor cavității pentru a obține o închidere etanșă

Îndepărtarea completă a țesuturilor carioase

Conceptele de patologie a cariilor se învârteau în jurul ideii că, ca boală asociată bacterian, ea a
fost o boală infecțioasă. Aceasta însemna că țesuturile dentare carioase, smalțul și dentina, au
fost tratate ca „infectate” și trebuiau îndepărtate complet înainte de a putea fi pusă o restaurare,
cu scopul de a eradica bacteriile din dinte (din nou, tratând carie ca boală infecțioasă). Făcând
acest lucru, nu a existat nicio distincție între țesutul cariat care a fost contaminat bacterian
(denumit anterior „infectat”) și țesut carios care a fost necontaminat, dar demineralizat (denumit
anterior „Afectat”). Scopul a fost eliminarea tuturor țesuturilor dentare cu orice semn de boală.
Această excizie chirurgicală a tuturor țesuturilor cu orice semn de boală a fost efectuată
indiferent de consecințe și s-a considerat mai bine să se elimine totul, chiar și la nivelul pierderii
inutile a țesuturilor dure, provocând stres sau expunerea pulpei dentare.
Scopurile care stau la baza acestei abordări istorice de îndepărtare a țesutului cariat ce nu mai
sunt aplicate astăzi:
 Eliminarea tuturor țesuturilor contaminate. Aceasta nu este neapărat necesară, deoarece
bacteriile pot fi sigilate sub restaurări, privându-le astfel de nutriția lor și inactivându-le /
ucigându-le.
 Îndepărtarea tuturor țesuturilor demineralizate sau, în mod specific, a dentinei
demineralizate (care este, așa cum s-a discutat, mai moale decât dentina solidă și un
substrat de legătură suboptimală). Nu este necesar (cel puțin nu în toată cavitatea).
Dentina demineralizată se poate remineraliza atâta timp cât fibrele de colagen sunt intacte
și pot fi „vindecate” .
 Obținerea unor tăieturi suplimentare în interiorul cavității a fost avantajoasă la
amplasarea restaurărilor de amalgam, dar nu este necesară astăzi când se utilizează
materiale adezive de restaurare.

Evaluarea îndepărtării țesuturilor cariose

Un criteriu, care a fost utilizat în mod constant atât în practica zilnică, cât și în cea de cercetare
este duritatea dentinei îndepărtate sau menținute. Duritatea va fi un aspect major pentru
evaluarea și descrierea îndepărtării țesutului cariat, de aceea, din anumite privințe subiective,
vom descrie acum ce se înțelege când vorbind despre dentină moale, pigmentata, fermă și dură:
 Dentină moale. Dentina este moale și se va deforma la presiune cu ajutorul unui
instrument dur pe ea și poate fi îndepărtată ușor fiind necesară puțină forță.
 Dentină pigmentată sau cu mici zone de alterare. Deși dentina nu se deformează atunci
când se exercită presiune cu un instrument, dentina fi îndepărtată cu ușurință fără a fi
necesară multă forță.
 Dentina fermă. Dentina fermă este rezistentă la excavarea manuală, îndepărtarea ei
necesită utilizarea instrumetelor mecanice.
 Dentina dura. Dentina dura, se poate îndepărta numai cu ajutorul intrumentarului
mecanic. Poate fi auzit un sunet metalic atunci când sonda este plimbată pe suprafața ei.
Criteriul de duritate a fost validat în raport cu rezultatele clinice în mai multe studii. Duritatea
este evaluată cu ajutorul sondelor sau prin feedback tactil în timpul excavării. Duritatea dentinei
se corelează cu numărul bacteriilor reziduale din interiorul dentinei, cu învelișul dentinei
precedând invazia bacteriană. Îndepărtarea țesutului cariat până când rămâne doar dentină dură
dăunează în ceea ce privește menținerea vitalității pulpei la dinți cu leziuni carioase profunde.
 Tehnici de îndepărtare a procesului carios

Tratamentul restaurativ atraumatic

Tratamentul restaurativ atraumatic însemnă o tehnică specifică, care cuprinde un mecanism de
gestionare a leziunilor carioase folosind numai instrumente manuale, prin îndepărtarea smalțului
moale, complet demineralizat dar și a dentinei până când se simte o rezistență fermă.
Cavitatea este apoi restaurată iar șanțurile și fisurile sunt sigilate cu un material restaurativ
adeziv, de obicei un ciment ionomer de sticlă cu vâscozitate ridicată. Un anumit țesut carios
moale trebuie lăsat pe peretele pulpar pentru a evita expunerea pulpei. Prin urmare, decizia de a
efectua îndepărtarea selectivă a dentinei ferme sau a dentinei moi (vezi mai târziu) este legată de
adâncimea cavității și de posibilitatea expunerii pulpei.

Fără exereză (fără îndepărtarea țesutului carios al dentinei)

Există o varietate de proceduri în care nu are loc îndepărtarea țesutului cariat. Deși metodele de
realizare a acestora sunt diverse, aceste proceduri au efectiv același scop - de a controla leziunea
carioasă fără a îndepărta niciun țesut dentar bolnav. Următoarele tehnici au fost incluse sub
bannerul „Fără eliminarea țesutului cariat”:

 Materiale de sigilare cu rășină sau ionomer de sticlă. Materialele de sigilare terapeutică

pentru fisuri sau cavități mici (rășină sau cimenturi ionomerice de sticlă cu vâscozitate
ridicată) pot fi aplicate peste leziunile carioase ale smalțului și dentinei. Proprietățile
mecanice sunt limitate pentru umplerea și acoperirea microcavităților în smalț. Există, de
asemenea, preocupări teoretice cu privire la abilitățile materialelor de a rezista forțelor
ocluzal atunci când există o cantitate considerabilă de dentină moale sub smalțul slăbit
(efectul „trambulină”). Prin urmare, întinderea leziunilor în care aceste materiale pot fi
utilizate poate fi limitată, în așteptarea dovezilor, la leziunile limitate (pe o radiografie) la
treimea exterioară a dentinei.
 Tehnica Hall. Aceasta este o procedură specifică pentru molarii temporari în care o
coroană metalică preformată (oțel inoxidabil) este montată peste dinte pentru a sigila
leziunile carioase ale dentinei. Coroana este cimentată cu ciment ionomer de sticlă fără
îndepărtarea leziunii carioase sau pregătirea unei cavități. De obicei este indicată pentru
leziunile aproximale. Coroana sigilează efectiv leziunea carioasă a dentinei și încetinește
sau împiedică progresia acesteia către pulpa dentară, permițând molarului temporar să se
exfolieze fără durere sau infecție.
 Controlul cavității. Are ca scop realizarea arestării unei leziuni carioase folosind un
pachet de îngrijire, prin managementul cariilor la nivelul pacientului. Acestea au ca scop
 prevenirea pierderii ulterioare a țesutului dentar prin progresia cariilor într-o cavitate
curățabilă prin instigarea cu succes a unui regim preventiv intensiv care include
îndepărtarea plăcii prin periajul dentar cu o pastă de dinți fluorurată și / sau aplicarea de
lac cu fluor. Din perspectiva unei leziuni carioase, poate fi necesară modificarea formei
cavității prin deschiderea marginilor cavității, pentru a permite curățarea acesteia și, prin
urmare, ar putea implica o intervenție operativă, deși nu restaurativă. Aceste metode tind
să fie aplicate în mod deosebit pe dinții temporari, dar au un rol în dentiția permanentă,
de exemplu, în leziunile carioase radiculare.

Îndepărtarea selectivă a țesutului cariat:

 Îndepărtarea selectivă a dentinei moi. Smalțul periferic și dentina ar trebui să fie dure la
sfârșitul exerezei pentru a permite cea mai bună etanșare adezivă. Această tehnică a fost
cunoscută sub numele de carie parțială, one step, ultraconservatoare sau eliminare
incompletă a cariilor. Poate fi utilizat un excavator de mână ascuțit pentru a verifica
moliciunea / duritatea restului de dentină; amintiți-vă că dentina moale se va deforma
atunci când un instrument este apăsat pe ea și ar fi necesară puțină forță pentru a o ridica.
 Îndepărtarea selectivă a dentinei ferme. În ceea ce privește îndepărtarea selectivă a
dentinei ferme, scopul este excavarea până la dentină rezistentă fizic la excavatorul
manual în aspectul pulpar al cavității. Aceasta este înțelegerea contemporană a cât de
mult ar trebui îndepărtat dacă întreaga carie - contaminată, dar nu dentina demineralizată,
care poate fi remineralizată - are scopul de a fi îndepărtată. Se recunoaște că nu există
mijloace ușor accesibile sau utilizate pe scară largă pentru a spune când a fost îndepărtat
țesutul contaminat și pentru a determina când ceea ce se vede în cavitate este doar dentină
demineralizată. Cu toate acestea, deși oarecum subiectiv, simțul tactil de a ajunge la o
dentină fermă pe podeaua pulpară, mai degrabă decât de a viza dentina tare, este probabil
cel mai bun ghid care poate fi dat.

Tehnica Stepwise

 Etapa 1: îndepărtarea selectivă a dentinei moi. Etapa 1 are aceleași obiective de

îndepărtare a țesutului cariat ca îndepărtarea selectivă a dentinei moi, cu țesut cariat
complet demineralizat, încă moale, fiind lăsat pulpal, dar acolo unde există îndepărtarea
unui țesut dentar cariat suficient pentru a plasa o restaurare durabilă evitând în același
timp expunerea pulpei. Periferia cavității ar trebui să fie dură - cu aspect și caracteristici
tactile similare cu cea a dentinei sonore. O restaurare provizorie este plasată cu un
material de restaurare care este considerat adecvat să dureze până la 12 luni.
 Etapa 2: îndepărtarea selectivă a dentinei ferme 6-12 luni mai târziu. Eliminarea
ulterioară a acestei restaurări provizorii ar trebui apoi urmată de calea etapei 2,
 îndepărtarea selectivă a dentinei ferme, cu plasarea unei restaurări definitive care vizează
longevitatea. Această tehnică a fost cunoscută sub numele de Tehnica Stepwise.

Îndepărtarea neselectivă a dentinei dure

Îndepărtarea neselectivă a dentinei dure era cunoscută anterior ca excavare completă sau
îndepărtarea completă a cariilor și nu mai este recomandată ca abordare pentru îndepărtarea
țesutului cariat. Abordarea îndepărtării țesutului cariat a fost acceptată în trecut și este acum
considerată supra-tratare. Scopul a fost îndepărtarea țesutului cariat moale pentru a ajunge la
dentina tare asemănătoare dentinei sănătoase din toate părțile cavității, inclusiv pulpar. Pentru
zona pulpară, Bjørndal și colab. (2010) descriu excavarea completă a cariilor ca „lăsând doar
dentină dură centrală gălbuie sau cenușie (egală cu duritatea dentinei solide, după cum se judecă
prin sondare ușoară)”. Cu toate acestea, pentru leziunile cariilor profunde (ajungând în treimea
pulpară internă a dentinei pe radiografie), excavarea completă a cariilor este acum considerată
probabil ca rezultând un prejudiciu pentru dinte prin expunerea pulpei - în mod specific,
deteriorarea indirectă a pulpei prin iritația care trece dentina subțire, rămasă

Tratamentul plăgii dentinare

Tratamentul plăgii dentinare în cavităţi superficiale

În cavităţile superficiale pulpa dentară este acoperită de un strat gros de dentină sănătoasă, care
asigură o protecţie suficientă faţă de factorii agresivi din mediul bucal, iar infiltraţia microbiană
este redusă.
Dacă materialul restaurator este un compozit pentru obturaţii sau restaurarea se face prin
incrustaţie (din ceramică sau din compozit), se recurge la hibridizare prin tehnici adezive pentru
protejarea suprafeţei dentinare denudate, când se va folosi ca material restaurator amalgamul de
argint, este suficientă aplicarea unui lac dentar sau a unui adeziv amelo-dentinar special pentru
amalgam pe peretele pulpar/parapulpar.

Tratamentul plăgii dentinare în cavităţi medii

În cavităţile de adâncime medie caracterizate prin reducerea stratului de dentină care protejează
pulpa dentară apare necesitatea aplicării unui strat suplimentar numit obturaţie de bază. În
concepţia actuală se consideră că cea mai eficientă protecţie este cea realizată de dentina
sănătoasă. Rolul obturaţiei de bază ar fi doar de protecţie termică şi electrică. Un strat dentinar de
minim 2 mm asigură această protecţie şi numai când se reduce această dimensiune a dentinei
este necesară protecţia pulpei prin aplicarea obturaţiei de bază. Obturaţie de bază se realizează
din materiale cunoscute sub denumirea de cimenturi dentare sau baze propriu-zise ce au
rezistenţă mecanică asemănătoare cu a dentinei.

Tratamentul plăgii dentinare în cavităţile profunde

În zilele noastre, mai multe abordări pot fi utilizate pentru a gestiona leziunile carioase profunde.
Acestea includ tratamentul prin obturații de bază mai prudent, printr-o exereză care se apropie de
pulpă, lăsând neatins stratul cel mai profund carios, urmat de aplicarea unui material
antibacterian foarte alcalin pe parcursul uneia sau a două vizite; pentru a dirija tavanul pulpei, și
pulpotomia. În plus față de abordarea mai radicală a tratamentului, adică pulpectomia în cazurile
mai severe.

Tehnici indirecte de tratare a plăgii dentinare profunde

a) Coafajul indirect în cavităţile cu dentină dură şi de aspect normal, se procedează astfel:
Şedinţa I:
 spălarea cavităţii cu un jet de apă;
 izolarea dintelui;
 toaleta cavităţii în această situaţie este particulară, având în vedere că substanţele
antiseptice obişnuite (apă oxigenată, alcool), folosite în apropierea pulpei produc
modificări pulpare. Pentru evitarea acestui neajuns, se îndepărtează urmele de apă cu
bulete de vată umectate în neofalină;
 uscarea cavităţii se face cu un jet de aer călduţ proiectat în cavitate, fără presiune mare,
maximum 5 - 10 secunde;
 se prepară pe o plăcuţă pasta de eugenat de zinc, de consistenţă chitoasă, şi cu o spatulă
bucală se umple din aproape în aproape toată cavitatea, realizându-se o obturaţie
provizorie;
 se recomandă ca pacientul să fie ţinut în această situaţie, sub observaţie 7 – 10 zile,
pentru a urmări evoluţia clinică.
Şedinţa a II-a:
Dacă nu au intervenit semne clinice de inflamaţie pulpară, se îndepărtează cu frezele şi cu
instrumentele de mână o parte din eugenatul de zinc, lăsându-se un strat suficient de gros ca
obturaţie de bază, după care se realizează obturaţia de durată.
b) Coafajul indirect în cavităţile de dentină dură pigmentată:
Având în vedere că dentina prezintă un grad de alterare şi infectare bacteriană, trebuie
asigurată o dezinfectare a ei, însă cu mijloace care să nu lezeze pulpa dentară. Impregnarea
dentinei cu diferite substanţe este contraindicată deoarece substanţele, fiind foarte caustice,
lezează pulpa dentară.
În această situaţie se folosesc substanţele antiseptice ce acţionează mai puţin brutal şi care îşi
păstrează acţiunea antiseptică timp îndelungat. Corespund acestui scop două materiale: eugenatul
de zinc care conţine un amestec de eugenol, timol, colofoniu şi oxid de zinc şi Ca(OH)2.

Tehnica de aplicare:
Şedinţa I:
 spălarea cavităţii cu un jet de apă călduţ;
 izolarea dintelui;
 toaleta cavităţii cu bulete de vată sterile, uscate şi badijonarea cavităţii cu bulete de vată
sterile îmbibate cu neofalină;
 uscarea cavităţii cu un jet de aer călduţ, prin proiectarea în cavitate, fără presiune mare,
maximum 5 - 10 secunde;
 se prepară pe o plăcuţă de sticlă pasta de eugenat de zinc de consistenţă chitoasă şi se
introduce în cavitate cu o spatulă bucală până la umplerea completă, ca o obturaţie
provizorie.
Şedinţa a II-a:
 dacă nu au apărut semne de inflamaţie pulpară, se îndepărtează din cavitate, cu ajutorul
instrumentelor de mână şi a frezelor, o parte din material, lăsându-se un strat suficient de
gros de obturaţie de bază, după care se relizează obturaţia de durată.
Preparatele pe bază de Ca(OH)2 se aplică strict în zona cea mai profundă a cavităţii (în
scopul stimulării neodentinogenezei şi pentru calităţile sale sedative pulpare şi antimicrobiene) şi
va fi acoperit cu un ciment ZOE modificat (de preferat faţă de cimentul ZOE clasic), un ciment
PCZ sau CIS. Folosirea cimentului FOZ este discutabilă, deoarece produce inactivarea pH-ului
bazic al preparatului pe bază de Ca(OH)2.
c) Coafajul indirect în cavităţile cu dentină dură şi mici zone de dentină alterată în dreptul
coarnelor pulpare:
Menţinerea zonelor de dentină alterată şi tratarea lor prin coafaj indirect, are indicaţii
limitate numai la situaţiile condiţionate de toţi aceşti trei factori:
 suprafaţa de dentină alterată este punctiformă în dreptul coarnelor pulpare şi îndepărtarea
ei ar duce la deschiderea camerei pulpare;
 suprafaţa dentinară respectivă prezintă accesibilitate pentru manoperele
terapeutice;pacienţii sunt tineri şi clinic sănătoşi.
 Dentina ramolită fiind bogat infiltrată cu germeni microbieni, se impune tratarea cu o
medicaţie activă, care să se adreseze germenilor şi să favorizeze remineralizarea şi procesele de
neodentinogeneză.
Coafajul indirect se poate realiza în două moduri:
 coafajul indirect în doi timpi;
 coafajul indirect într-un singur timp.

Coafajul indirect în doi timpi:

Şedinţa I:
 se spală cavitatea cu un jet de apă călduţ;
 izolarea dintelui;
 toaleta plăgii dentinare cu bulete de vată sterile, cu care se îndepărtează apa din cavitate
şi apoi badijonarea cavităţii cu bulete de vată sterile îmbibate în neofalină;
 uscarea cavităţii cu un jet de aer;
 pe plaga dentinară se aplică o pastă de antibiotice simplă sau asociată cu corticosteroizi
şi enzime proteolitice.
Aplicarea pastei se poate realiza în două moduri:
1. Cu o spatulă bucală sterilă, se ia din flaconul cu pastă de antibiotice o mică cantitate de pastă
şi se depune în cavitate. Cu o pensă dentară se ia o buletă de vată sterilă şi prin uşoară presiune
exercitată asupra pastei, se întinde într-un strat de 1 - 2 mm grosime, pe tot fundul cavităţii.
Deasupra se aplică o buletă de vată sterilă, a cărei volum să nu depăşească 1/3 din volumul
cavităţii şi se închide cu un material de obturaţie provizorie.
2. Se ia cu o pensă dentară o buletă de vată sterilă, cu volumul de aproximativ 1/3 din volumul
cavităţii şi se introduce cu partea ei distală în pasta cu antibiotice. Se aplică pe fundul cavităţii
astfel ca pasta să vină în contact intim cu plaga dentinară. Dacă volumul cavităţii permite,
deasupra se aplică o altă buletă de vată sterilă. Totul se închide etanş cu un material de obturaţie
provizorie.
Pansamentul se menţine 48 de ore, timp optim de acţiune a antibioticelor.
Şedinţa a II-a:
 se izolează dintele;
 se antiseptizează câmpul operator, prin badijonarea dintelui cu alcool iodat;
 cu un escavator bucal se îndepărtează materialul de obturaţie provizorie; se îndepărtează
buleta de vată;
 resturile de pastă cu antibiotice se îndepărtează prin ştergerea pereţilor cavităţii cu
buletele de vată sterile îmbibate cu neofalină;
 se usucă cavitatea cu un jet de aer călduţ;
  pe plaga dentinară se aplică o pastă de bază de hidroxid de calciu; se ia cu o spatulă
bucală sterilă o cantitate mică de pastă şi se introduce în cavitate. Cu un fuloar de ciment
sau cu o buletă de vată sterilă prinsă în pensa dentară se exercită uşoare presiuni asupra
pastei până ce aceasta se întinde pe fundul cavităţii într-un strat de 1 mm grosime.
Deasupra se introduce un ciment dentar de consistenţă chitoasă, umplând din aproape în
aproape toată cavitatea. După 10 – 14 zile, timp în care se urmăreşte evoluţia clinică,
dacă nu apar semne de inflamaţie pulpară şi dintele îşi păstrează vitalitatea, în şedinţa a
II-a se îndepărtează o parte din cimentul dentar, lăsând o parte din el ca obturaţie de bază,
după care se face obturaţia de durată.
De remarcat că obturaţia de bază este alcătuită din două straturi, un strat format din pastă de
bază de hidroxid de calciu, aflată în contact cu plaga dentinară cu rol de remineralizare şi
stimulare a proceselor pulpare de neodentinogeneză, şi deasupra, unul format din ciment dentar,
cu rol numai de protecţie faţă de agenţii fizici şi chimici.
Acest tip de coafaj este cel mai recomandat, adresându-se tuturor factorilor agresivi.

Coafajul indirect într-un singur timp:

Se realizează astfel:
 spălarea cavităţii cu un jet de apă călduţă;
 izolarea dintelui;
 toaleta plăgii dentinare se face la fel ca la cazul precedent;
 uscarea cavităţii cu jet de aer călduţ cu presiune mică;
 se aplică în cavitate o buletă de vată sterilă îmbibată în soluţie de tripsină sau
alfachimotripsină şi se menţine 10 minute, în scopul de a lichefia proteinele din
canaliculele dentinare, favorizându-se astfel pătrunderea în ele a hidroxidului de calciu;
 se îndepărtează buleta de vată şi se usucă din nou cavitatea;
 pe plaga dentinară se alică un strat de 1 – 2 mm de pastă pe bază de hidroxid de calciu,
după tehnica descrisă mai sus, şi se umple toată cavitatea cu un ciment dentar; se menţine
dintele sub observaţie 10 – 14 zile, urmărindu-se evoluţia clinică.
În şedinţa a II-a dacă nu au apărut semne de inflamaţie pulpară şi dintele şi-a păstrat
vitalitatea, se sculptează în cimentul dentar, lăsându-se obturaţie de bază şi se face obturaţia de
durată.
Acest tip de coafaj indirect este mai puţin recomandat, deoarece hidroxidul de calciu are
proprietăţi antiseptice slabe şi deci germenii microbieni nu sunt decât în parte distruşi.
Indiferent de tipul de coafaj indirect care s-a folosit, este necesar ca în tratamentul cavităţilor
profunde, pacientul să fie dispensarizat, făcându-se din 6 în 6 luni controale clinice şi
radiologice, pentru a putea interveni operativ dacă apar complicaţii.
 Bibliografie

1. Managing Carious Lesions: Consensus Recommendations on Terminology, N.P.T.

Innes , J.E. Frencken , L. Bjørndal , M. Maltz , D.J. Manton , D. Ricketts , K. Van
Landuyt , A. Banerjee , G. Campus , S. Doméjean, M. Fontana, S. Leal, E. Lo, V.
Machiulskiene, A. Schulte, C. Splieth, A. Zandona, and F. Schwendicke, International &
American Associations for Dental Research 2016
2. Management of deep caries and the exposed pulp, L Bjørndal , S. Simon, P. L. Tomson &
H. F. Duncan, 2019 International Endodontic Journal. Published by John Wiley & Sons
Ltd
3. Removal Strategies for Carious Tissues in Deep Lesions, Falk Schwendicke
and Nicola Innes, Springer International Publishing AG 2018
4. Conservative treatment for deep carious lesions in primary and young permanent teeth,
FA Alsadat, AA El-Housseiny, NM Alamoudi, AM Alnowaiser , 2018