Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Manual de Genetica Vegetala PDF
Manual de Genetica Vegetala PDF
PREFAŢĂ…………………………………………………..………….… 1
Autorul
CAPITOLUL 1
INTRODUCERE ÎN GENETICĂ
4
conform căreia, sângele stă la baza originii şi transmiterii caracterelor ereditare de
la o generaţie la alta. Galenos (129-199 e.n.), anatomist, medic şi filozof grec, a
observat şi demonstrat participarea în egală măsură a celor două sexe la
transmiterea caracterelor la descendenţi, explicând prin acesta, apariţia unor
caractere intermediare a hibrizilor, faţă de cei doi părinţi.
Sfârşitul secolului XVI este marcat, în domeniul biologiei de inventarea
microscopului (Z. şi H. Jansen – 1590), ceea ce a constituit începutul apariţiei
citologiei şi embriologiei, cu implicaţii directe în conturarea geneticii ca ştiinţă de
sine stătătoare.
În anul 1667, fizicianul englez R. Hooke în lucrarea “Micrographia”
descrie pentru prima dată celula, iar în anul 1831, R. Brown, a descoperit nucleul
în celulele orhideelor.
Într-un interval de timp relativ scurt, pe baza datelor acumulate de
citologie, M. Schleiden (1838) şi Th. Schwann (1839), au elaborat teoria
celulară, potrivit căreia, unitatea structurală şi funcţională a corpului plantelor şi
animalelor este celula. Descoperirea diviziunii mitotice (W. Flemming, 1882) şi a
diviziunii meiotice la plante (L. Guignard, 1891), au permis studiul
cromozomilor, denumiţi astfel de W. Waldeyer (1888).
Deşi citologia înregistra progrese în studiul structurii celulei, în
domeniul strict al geneticii, secolul XIX a fost dominat de teoriile corpusculare
ale eredităţii. Aceste teorii încercau o explicaţie a eredităţii, prin existenţa unor
particule materiale (corpusculi), existente în fiecare celulă, ţesut sau organ, care se
acumulează în celulele organismului iar în urma fecundării difuzează în noul
organism. Aceste particule materiale, diferă ca mărime, structură, funcţie şi
denumire, de la o teorie la alta. Charles Darwin (1809-1882), formulează teoria
pangenezei (1868), conform căreia caracterele se transmit prin intermediul
gemulelor, care se formează în tot corpul, apoi migrează în celulele sexuale, iar
prin acestea se transmit la urmaşi.
Teoria plastidulelor, formulată de Ernst Haeckel (1834-1919) a fost
elaborată în anul 1876. Plastidulele, sunt molecule complexe, care au capacitatea
de a se reproduce.
Karl Wilhelm Nageli, în anul 1884, a formulat teoria miceliană, potrivit
căreia, particulele materiale, denumite micele sunt prezente numai în idioplasmă
(plasma ereditară), sunt capabile de autoreproducere, trofoplasma (plasma
nutritivă), nefiind implicată în ereditate.
Cea mai complexă teorie corpusculară a fost teoria continuităţii plasmei
germinative, formulată în anii 1875-1876, definită în anul 1902 de zoologul
german August Weismann (1834-1914). A preluat de la K. W. Nageli, împărţirea
corpului în două părţi distincte: ideoplasma (plasma germinativă) şi trofoplasma
(plasma nutritivă). Teoria lui A. Weismann, admite existenţa unor particule
materiale, de diferite mărimi, cu anumite funcţii în ereditate, prezente numai în
plasma germinativă, plasma nutritivă nefiind implicată în ereditate. Plasma
germinativă este structurată în particule complexe denumite idante, prezente în
nucleul celulelor, acestea se structurează în unităţi mai simple, ide, iar idele conţin
5
particule elementare numite determinanţi, care participă la formarea şi
transmiterea fiecărui caracter ereditar.
Plasma germinativă se separă de cea nutritivă, chiar la prima diviziune a
celulei ou (zigotului). Celulele germinale (gameţii), se formează numai din
plasma germinativă, transmiţându-se, ca atare, la descendenţi, în timp ce,
trofoplasma nu are decât rol nutritiv.
Teoriile corpusculare au avut meritul că au intuit un suport material al
eredităţii, particulele materiale având capacitatea de a se autoreproduce şi de a se
transmite la descendenţi.
Prima teorie care explică transmiterea indirectă a caracterelor ereditare a
fost teoria factorilor ereditari, elaborată de Johann Gregor Mendel (1822-1884).
Experienţele de hibridare la mazăre , devenite celebre, i-au permis lui G. Mendel
să formuleze cele două legi ale eredităţii: legea segregării caracterelor şi legea
segregării independente a perechilor de caractere. Factorii ereditari intuiţi de
Mendel, sunt particule elementare, responsabile de formarea şi transmiterea
caracterelor, se găsesc în celulele somatice sub formă de perechi, iar în celulele
sexuale, sub formă simplă. În urma fecundării gameţilor, după legile hazardului,
factorii ereditari se combină, (ca apoi să se separe în procesul de meioză),
rezultând o mare diversitate de indivizi.
Cercetările lui G. Mendel, sintetizate în lucrarea “Versuche uber
Pflanzenhybriden” (“Experienţe asupra hibrizilor la plante”), publicate în anul
1866, au rămas necunoscute până în anul 1900, când au fost redescoperite de
Hugo de Vries (1848-1935) (Olanda), Carl Correns (1864-1933) (Germania) şi
Erich Tschermak (1871-1962) (Austria), independent unul de celălalt. Anul 1900,
este considerat anul apariţiei geneticii ca ştiinţă biologică.
În anul 1905, William Bateson (1861-1926), propune denumirea de
genetică, pentru noua ştiinţă biologică, care are ca obiect de studiu, ereditatea şi
variabilitatea organismelor.
Wilhelm L. Johannsen (1857- 1917), în anul 1909, propune termenii de:
genotip (totalitatea genelor unui individ), fenotip (totalitatea caracterelor şi
însuşirilor unui individ) şi genă (particulă materială care determină apariţia unuia
sau a mai multor caractere).
Începutul secolului XX este marcat de o dezvoltare rapidă a citologiei,
care precizează rolul structurilor celulare în viaţa celulelor şi a organismelor,
urmând apoi, descoperirea rolului genetic al unor componente celulare, care a
însemnat un nou domeniu, respectiv citogenetica.
Bazele citogeneticii, ştiinţă de contact între genetică şi citologie, au fost
puse de Thomas Hunt Morgan (1866-1945), în urma elaborării teoriei
cromozomice a eredităţii. Această teorie, presupunând plasarea liniară a genelor
în cromozomi, transmiterea înlănţuită a genelor (linkage) şi schimbul reciproc de
gene între cromozomii omologi (crossing-over), a permis apoi alcătuirea primelor
hărţi cromozomice la plante şi animale.
Iată unele din marele descoperiri ale geneticii, majoritatea fiind
încununate cu premiul Nobel, din perioada ultimelor decenii:
6
O. T. Averi, C. M. Mac Leod şi M. Mc Carty (1944) demonstrează că
substanţa chimică a materialului genetic din cromozomi este acidul
dezoxiribonucleic (ADN).
M. Delbruck, W. T. Bailey (1946), J. Lederberg şi E. L. Tatum (1946)
descoperă recombinarea genetică, primii la bacteriofagi şi ceilalţi la bacterii.
J. D. Watson şi F. H. C. Crick (1953) descoperă structura acidului
dezoxiribonucleic.
S. Benzer (1955) determină structura fină a cromozomului fagic şi
bacterian.
F. Jacob, J. Monod şi Andre Lwoff (1961), presupun existenţa acidului
ribonucleic (ARN) mesager care transportă informaţia genetică de la ADN la
ribozomii din citoplasmă şi descriu mecanismul de reglaj al biosintezei enzimelor
la procariote.
S. Ochoa, W. Nirenberg şi H. G. Khorana (1966) au descifrat codul
genetic.
R. H. Holley (1968) pentru prima oară reuşeşte să izoleze gene.
H. G. Khorana (1970) realizează sinteza unei gene specifice.
Earl Wilbur Sutherland Jr. - mecanismul de tip hormonal, molecula de tip AMP
ciclic (AMPc) prin intermediul căreia, numeroşi hormoni, dar şi alte substanţe
acţionează asupra celulei (premiul Nobel în 1971).
Albert Claude, George Emil Palade, Christian de Duve, completează
prin noi descoperiri, organizarea structurală şi funcţională a celulei eucariote
(mitocondriile - centrul respiraţiei celulare, ribozomii – centre de sinteză a
proteinelor, biogeneza membranelor, lizozomii şi peroxizomii), (premiul Nobel în
anul 1974).
Renato Dulbecco, Howard Martin Temin şi David Baltimore, descoperă
interacţiunile dintre virusurile tumorale şi materialul genetic al celulei. Dogma
centrală a geneticii, ADN – ARNm –proteină este modificată, descoperindu-se
reverstranscriptazele, se demonstra că, ARNv poate fi transcris în ADN (premiul
Nobel în 1975).
Werner Arber, Daniel Nathans şi Hamilton O. Smith, descoperă
enzimele de restricţie, adevărate “bisturie moleculare” care secţionează molecula
de ADN în situsuri de recunoaştere precise, deschizând etapa manipulărilor
genetice, având ca efect modificarea structurii genetice a unui organism (ingineria
genetică) (premiul Nobel în 1978).
Jean Dausset, George Snell şi Baruj Benacerraf, descoperă structura
suprafeţelor celulare genetic determinate, care regizează reacţiile imunologice
(premiul Nobel în anul 1980).
Barbara Mc Clintock, este laureată a premiului Nobel (1983) pentru
descoperirea “elementelor mobile” de reglare a genomului (transpozoni),
implicate în dezvoltarea organismelor; existenţa “elementelor mobile” a fost
semnalată încă din anul 1950, dar această descoperire nu a atras atenţia
geneticienilor vremii, care considerau că “genomul este foarte stabil, chiar rigid”.
Susumu Tonegawa, descoperă principiul genetic care generează
diversitatea anticorpilor – a “descifrat unul din cele mai mari mistere ale
7
“maşinăriei moleculare” din organismul uman: în timp ce întreg genomul uman
conţine circa 100.000 gene, organismul este capabil să producă în jur de un bilion
de tipuri deferite de anticorpi”. (premiul Nobel în anul 1987) (V. Rusu, 1996).
Michael Bishop şi Harold Varmus au descoperit originea celulară a
oncogenelor retrovirale (premiul Nobel în anul 1989).
Erwin Neher şi Bert Sakman, descoperă tehnica patch – clamp, care
permite măsurarea activităţii individuale a canalelor ionice membranare, metodă
care permite explicarea a numeroase procese celulare (excitabilitate,
contractilitate, secreţia, transportul transmembranar al moleculelor, fecundarea
etc.) (premiul Nobel în anul 1991).
Edmond H. Fischer şi Edwin G. Krebs, descoperă procesul de
fosforilare reversibilă a proteinelor ca mecanism general de reglare biologică,
conturându-se o imagine aproape completă asupra rolului fosforilării reversibile a
proteinelor în funcţionarea celulei (premiul Nobel în 1992).
Richard Roberts şi Phillip Sharp, au fost laureaţi ai premiului Nobel în
1993 pentru descoperirea genelor cu structură discontinuă: genele organismelor
superioare sunt alcătuite din fragmente informaţionale denumite exoni, separate
de porţiuni noninformaţionale denumite introni.
În 1994, premiul Nobel a fost acordat pentru descoperirea proteinelor G,
profesorilor Martin Rodbell şi Alfred G. Gillman (S.U.A.).
Edward B. Lewis, Christiane Nuesslein – Voehard şi Eric F. Wieschaus,
au fost distinşi cu premiul Nobel în 1995, pentru descoperirea controlului genetic
al dezvoltării precoce a embrionului; mecanismele moleculare responsabile de
morfogeneza tuturor animalelor sunt universale.
Peter C. Doherty şi Ralf M. Zinkernagel, au descoperit specificitatea
apărării şi imunităţii, mediate de celulă (premiul Nobel în 1996).
Stanley B. Prusiner, a fost laureat al premiului Nobel în anul 1997,
pentru descoperirea prionilor – un principiu nou al infecţiei.
Guten Blobel, a descoperit că “proteinele au semnale intrinsece care
guvernează transportul şi localizarea lor în celulă” (premiul Nobel în 1999).
În anul 2001, Leland Hartwell, Tim Hunt şi Paul Nurse au fost laureaţi
ai premiului Nobel pentru cercetarea celulei canceroase.
8
factorilor ereditari pentru realizarea caracterelor, se mai numeşte şi genetică
fiziologică. Botanica şi zoologia se ocupă cu studiul plantelor şi a animalelor şi
ne ajută să determinăm caracterele, însuşirile şi variabilitatea lor, furnizându-ne
noţiuni de morfologie şi anatomie vegetală şi animală. Pe baza acestor date putem
clasifica formele noi, studiul cu care se ocupă sistematica. Sistematizarea
indivizilor are la bază asemănările şi deosebirile din interiorul fiecărui grup, care
se menţine prin existenţa unui mecanism ereditar. Citologia studiază celula,
unitatea de bază a organismelor vii. Ea ne dă posibilitatea de a descoperi baza
materială a eredităţii şi structurile celulare cu rol în ereditate. Biochimia şi
biofizica sunt ştiinţe care se ocupă cu procese fizice şi chimice ce au loc în
materia vie şi legătura lor în cadrul metabolismului. Ele ne ajută să studiem
structurile chimice şi fizice care răspund de ereditatea organismelor. O foarte
strânsă legătură există între genetică şi ameliorarea plantelor şi animalelor, cea
dintâi constituind baza teoretică a celei de a doua. Nu putem crea rase noi de
animale şi soiuri noi de plante, dacă nu le cunoaştem legile după care se pot crea.
Genetica a descoperit aceste legi pe baza cărora ameliorarea elaborează metode
practice de îmbunătăţire şi creare de soiuri şi rase. Microbiologia, studiază viaţa
microorganismelor. Cu ajutorul lor s-au adus contribuţii serioase la identificarea,
descrierea şi funcţiile materialului genetic.
Colaborarea strânsă dintre genetică şi celelalte ramuri ale ştiinţelor a dus
la apariţia de noi ramuri ale geneticii.
Din colaborarea geneticii cu citologia s-a născut citogenetica. Ea
studiază structurile şi funcţiile celulare ce stau la baza fenomenelor ereditare. Din
colaborarea geneticii cu fizica nucleară s-a născut genetica radiaţiilor, care
cercetează influenţa radiaţiilor ionizante şi neionizante asupra bazei materiale a
eredităţii. Din colaborarea geneticii cu biochimia s-a născut genetica moleculară,
care studiază fenomenele biochimice ale eredităţii la nivelul molecular. Din
colaborarea geneticii cu sistematica s-a născut genetica populaţiilor, al cărui
obiect de studiu este structura genetică a populaţiilor de plante şi animale şi
factorii care o modifică. Din colaborarea geneticii cu medicina s-a născut genetica
umană, de mare importanţă pentru prevenirea şi combaterea bolilor ereditate la
om.
Am enumerat principalele ramuri ale ştiinţelor cu care genetica
colaborează. Mai sunt şi alte ştiinţe care aduc geneticii mari servicii, cum sunt de
exemplu matematica şi altele.
Genetica are un vast câmp de activitate. În afară de agricultură,
zootehnie, medicină veterinară, silvicultură, s-a interferat cu toate ramurile
biologiei. După domeniile mari în care se studiază fenomenul de ereditate
deosebim genetica vegetală, animală, umană, microbiană ş.a.
9
1.4. METODE DE CERCETARE FOLOSITE ÎN GENETICĂ
10
Studiul matematic se aplică şi în genetica populaţiilor (naturale sau
artificiale), obiectul acestei ramuri a geneticii fiind studiul frecvenţei genelor şi
genotipurilor dintr-o populaţie şi cauzele ce determină modificarea echilibrului
acestora.
Metoda citogenetică, studiază componenţii celulari implicaţi în
ereditate, în mod direct sau indirect (cromozomii şi evoluţia lor în timpul
diviziunii celulare, plastidele, mitocondriile, plasmidele etc.) şi efectul unor agenţi
mutageni asupra acestor componenţi. Metoda citogenetică s-a perfecţionat pe
măsura noilor cuceriri ale fizicii optice şi electronice, ce au dus la modernizarea
diferitelor tipuri de microscoape (de la cele optice până la cele electronice). În
ultimul timp se utilizează şi alte metode de studiu a materialului genetic:
cromatografia de diferite tipuri, cristalografia, autoradiografia, citofotometria şi
difracţia în raze X.
Cercetările de citogenetică corelează modificările materialului genetic la
nivel celular, cu modificările caracterelor ereditare ale organismelor, aducând
numeroase informaţii privind activitatea genelor, grupelor de gene, a
cromozomilor sau a altor componente celulare.
Metoda biofizică şi biochimică. În ultimul timp, materialul genetic a
putut fi studiat în imensa sa complexitate şi din punct de vedere fizico-chimic.
Arhitectura structurală deosebit de complexă a moleculelor de ADN şi ARN de
diferite tipuri, a fost descifrată prin metode biofizice şi biochimice. Perfecţionarea
microscopului electronic, izolarea componentelor celulare prin ultracentrifugare,
analiza lor prin autoradiografie, microcinematografie, analiza componenţei
atomice, moleculare şi spaţiale ale acizilor nucleici sunt realizări recente ale
biofizicii şi biochimiei.
Metoda biofizică şi biochimică studiază şi efectul diverşilor agenţi
mutageni asupra materialului genetic, vorbindu-se frecvent de o genetică a
radiaţiilor, iar genetica moleculară constituie un domeniu fără de care, azi, nu
putem explica nici un aspect la eredităţii, dacă nu acceptăm stocarea informaţiei
genetice în molecule de ADN (sau ARN-v), copierea unor mesaje mai scurte sau
mai lungi, în molecula de ARNm şi transmise neschimbat de la o celulă la alta, de
la o generaţie la alta.
Metoda ADN recombinat. Constituie metoda cea mai modernă de studiu
a geneticii care reuneşte cele mai rafinate tehnici de lucru, pentru izolarea
moleculelor acizilor nucleici sau numai a unor segmente din aceşti acizi şi
realizarea de molecule hibride ale acestora.
Izolarea genei, sinteza artificială a genei, inserţia genelor într-o serie de
vectori genetici (virusuri şi plasmide), transferul genelor de la o specie la alta,
sunt realizări recente ale unui nou domeniu al geneticii, ingineria genetică.
Acestui domeniu aparţin şi tehnicile de manipulare a celulelor, embrionilor şi
ţesuturilor care, pe medii nutritive, în condiţii aseptice, pot fi înmulţite,
reproducând fie clone celulare sau organisme întregi (la plante).
11
1.5. MATERIALUL DE CERCETARE ÎN GENETICĂ
12
1.6. DEZVOLTAREA GENETICII VEGETALE ÎN ROMÂNIA
13
editat în 1947, printre primele din ţara noastră cuprindea şi o parte de
citogenetică, explicând bazele citologice ale principalelor fenomene genetice.
Genetica vegetală şi ameliorarea plantelor agricole au fost impulsionate
de activitatea rodnică a academicianului Nechifor Ceapoiu (1911–1992), fiind
cunoscute rezultatele sale în cercetările de genetică a grâului, crearea unor soiuri
noi de grâu şi cânepă, fondarea revistei “Probleme de Genetică Teoretică şi
Aplicată” şi organizarea Simpozioanelor Naţionale de Genetică Vegetală şi
Animală”.
Petre Raicu (1929–1997) a avut contribuţii deosebite în dezvoltarea
geneticii vegetale, animale şi umane şi a învăţământului românesc de genetică. A
contribuit la înfiinţarea secţiei de Genetică în cadrul Societăţii de Ştiinţe
Biologice din România şi a organizat primele simpozioane naţionale de genetică
din România, după înlăturarea dogmei lui T. D. Lâsenko (1964, 1967).
George Emil Palade (născut în 1912), laureat al premiului Nobel în
1974, savant de origine română, stabilit în S.U.A., a perfecţionat metodele de
microscopie electronică, a descoperit ultrastructura ribozomilor (granulele lui
Palade) şi implicarea acestora în funcţionarea celulei. Institutul de Biologie şi
Patologie Celulară, a fost înfiinţat de Nicolae Simionescu, cu sprijinul lui G. E.
Palade.
Cercetările de genetică vegetală, se desfăşoară în principalele
Universităţi Agronomice din România (Bucureşti, Iaşi, Timişoara, Cluj–Napoca,
Craiova), în Staţiunile de Cercetări Agricole, Institutul de Cercetări pentru
Cereale şi Plante Tehnice Fundulea (coordonate de Academia de Ştiinţe Agricole
şi Silvice).
În ameliorarea porumbului, primele linii homozigote obţinute din
haploizi artificiali, a fost realizată de C. Panfil şi C. Botez (Universitatea
Agronomică Cluj–Napoca).
Soiuri valoroase de trifoi tetraploid au ca autor pe Mircea Savatti
(Universitatea Agronomică Cluj–Napoca).
Lucrările minuţioase de mutageneză experimentală, s-au realizat la
Universitatea din Craiova (Marghitul Valeria şi Corneanu G.), la Universitatea
Agronomică Bucureşti (Nicolae I.), la Universitatea Agronomică Iaşi (Ţîrdea Gh).
Genetica şi ameliorarea grâului şi orzului, au cunoscut progrese importante prin
activitatea unor personalităţi în domeniu (Ceapoiu N., Mureşan T., Săulescu N.
N., Drăghici L., Bude At.).
Hibridările intergenice şi interspecifice, în special pentru obţinerea de
Triticale au fost coordonate de Gallia Butnaru (Universitatea Agronomică
Timişoara) şi Gaşpar I. (Staţiunea de Cercetări Agricole Suceava).
În România, numeroase reviste şi publicaţii de specialitate, fac
cunoscute realizările în domeniul geneticii vegetale şi animale: Probleme de
Genetică Teoretică şi Aplicată (ICCPT–Fundulea), Cercetări de Genetică
Vegetală şi Animală (ICCPT–Fundulea), Genetics and Evolutions (Universitatea
“A.I. Cuza”–Iaşi), Evolution and Adaptation (Universitatea “Babes–Bolyai”–
Cluj-Napoca).
14
CAPITOLUL 2
Moto:
"Precum istoria Pământului este înscrisă în straturile sale
geologice, tot astfel istoria unui organism este înscrisă în
cromozomii săi"
H. Kihara
17
Celula bacteriană. Este delimitată la exterior de un perete celular rigid,
alcătuit din glicoproteine complexe (de tipul mureinelor), care, în funcţie de
structura chimică, conferă acesteia caracteristicile de imunitate şi patogenitate.
Plasmalema, de natură lipo-proteică este situată pe faţa internă a peretelui celular,
delimitând citoplasma. Citoplasma nu este omogenă din punct de vedere
structural, înglobând o serie de vezicule membranoase, microfibrile, ribozomi,
glucide de rezervă etc. Zona centrală a citoplasmei cuprinde o masă densă de
microfibrile, reprezentând molecula de ADN, ce constituie materialul genetic.
ADN este bicatenar, circular, necomplexat cu histone, cu o lungime de aproape 1
mm. Această moleculă de ADN constituie cromozomul sau genoforul bacterian.
În jurul său citoplasma este mai densă, rezultând aşa numitul nucleoid, care este
lipsit de membrană şi nucleol.
Cercetarea electronomicroscopică a bacteriilor a evidenţiat o serie de
invaginări tubulare sau lamelare ale plasmalemei, denumite mezozomi.
Mezozomii sunt accesorii ale genoforilor implicaţi în activitatea respiratorie,
replicarea semiconservativă a ADN şi diviziunea celulei (F. Jacob, 1966).
Cianoficeele (algele albastre-verzi) sunt cele mai vechi organisme
cunoscute, unicelulare, de formă filamentoasă (Oscillatoria), globuloasă
(Spirulina), care au o organizare destul de apropiată celei bacteriene. La
cianoficee, invaginaţiile plasmalemice au forme aplatizate, grupate în pachete de
vezicule membranoase, denumite tilacoide, ce conţin pigmenţi fotosintetizatori.
18
Structura şi funcţiile membranei plasmatice sunt determinate genetic. Ea
are un rol fiziologic şi biochimic în viaţa celulei, fără a participa direct la
activităţile formative şi de transmitere ereditară.
Citoplasma. Reprezintă partea celulei situată între membrana plasmatică
şi membrana nucleară. Este alcătuită dintr-o matrice citoplasmatică şi organite
citoplasmatice.
Matricea constă dintr-o plasmă coloidală, reprezentând un sistem
heterogen format din lanţuri macromoleculare şi agregate moleculare, precum şi
enzime, substanţe metabolice de rezervă etc.
Organitele citoplasmatice, caracteristice principial pentru toate celulele
sunt: reticulul endoplasmic, mitocondriile, ribozomii, corpusculii Golgi (prezente
în toate celulele), cloroplastele (la speciile vegetale fototrofe), centriolii (în
celulele animale, la unele alge şi ciuperci), lizozomii (în celulele animale şi,
probabil, ale unor plante).
Reticulul endoplasmic. La microscopul electronic în citoplasmă a fost
descoperit un sistem de cisterne, vezicule şi canalicule, denumite de K. Porter
(1953) reticul endoplasmic. Canaliculele au un diametru de 500 Å, iar cisternele
până la 1500 Å. Starea în care la plante şi animale ribozomii sunt ataşaţi de
reticulul endoplasmic s-a numit ergastoplasmă.
Mitocondriile. Sunt organite citoplasmatice care se găsesc în mod
obişnuit în toate celulele. Ele au fost studiate la animale mai mult decât la plante,
deşi, în general, au aceeaşi structură şi funcţie.
Mitocondriile variază ca mărime, de la 0,2 µ (limita de rezoluţie a
microscopului obişnuit) până la câţiva µ. Mitocondriile au diferite forme, după
celulele din care fac parte (bastonaşe, filiforme, sferice etc.). În celula vie ele apar
mobile, fiind antrenate de mişcările citoplasmice. Numărul acestor organite
variază de la un ţesut la altul; astfel, se găsesc în număr mare în celulele ce aparţin
unor ţesuturi cu activitate intensă (celulele meristematice, miofibrile, tuburile
renale etc.).
Mitocondriile sunt înconjurate de o membrană dublă, asemănătoare
aceleia de la exteriorul celulei. Membrana internă formează numeroase invaginări
(criste mitocondriale), care măresc foarte mult suprafaţa activă a mitocondriilor.
Aceste organite constituie centrul unor trepte ale procesului de respiraţie aerobă.
Ele posedă enzimele necesare cu rol în oxidarea grăsimilor şi de fosforilare.
Studiul complex al mitocondriilor a relevat existenţa unui ADN
mitocondrial şi a unui aparat enzimatic propriu, ce permite sinteza unor proteine
caracteristice. ADN din mitocondrii este bicatenar, circular, asemănător ADN
bacterian. De asemenea, cercetările asupra ribozomilor mitocondriali au relevat
faptul că aceştia sunt de tip bacterian (cu o constantă de sedimentare de 70 S). Pe
această bază s-a tras concluzia că mitocondriile (ca şi plastidele) derivă din
organisme procariote, care au invadat celulele eucariotelor şi s-au subordonat
nucleului acestora.
Într-o mitocondrie pot exista până la 6 molecule de ADN, în cantitate de
10-6-10-7 g (Borst şi colab., 1967). Aparatul genetic mitocondrial explică
19
localizarea unor însuşiri la nivelul citoplasmic, deoarece astăzi se ştie precis că
mitocondriile au proprietatea de a creşte, de a se divide şi posedă continuitate
celulară şi genetică. Genomul mitocondrial la metazoare este constant, alcătuit din
37 gene, cu diferite roluri: 13 gene codifică sinteza diferitelor proteine
mitocondriale, 22 de gene responsabile de sinteza moleculelor specifice de ARNt
şi 2 gene ce deţin informaţia genetică necesară sintezei subunităţilor mari şi mici
ale ribozomilor (ARNr).
Genomul mitocondrial al plantelor este mult mai complex, dar,
funcţional, diferă foarte puţin de cel al metazoarelor. Genele mitocondriale se
transmit pe cale citoplasmatică, pe linie maternă. Mutaţiile care apar la nivelul
mitocondriilor afectează în primul rând funcţiile de respiraţie. Aceste mutaţii pot
să apară cu o frecvenţă relativ mare şi se transmit pe linie maternă la descendenţi.
Ribozomii. Sunt corpusculi submicroscopici cu dimensiuni cuprinse
între 50-300 Å, care se găsesc în citoplasmă, cloroplaste, mitocondrii.
Ribozomii conţin acizi ribonucleici ribozomali şi proteine ribozomale în
proporţie de aproximativ 1:1. Din cauza conţinutului ridicat în acid ribonucleic
ribozomal (ARNr), G. E. Palade (1953), descoperitorul acestor particule, le-a
denumit ribozomi. Ei se găsesc liberi în citoplasmă sau fixaţi de reticulul
endoplasmic.
În celulă, ribozomii îndeplinesc un rol deosebit de important, prin
participarea lor la sinteza proteinelor. Ei se găsesc în cantitate mare în ţesuturile
cu diviziuni celulare intense, în care sinteza proteică se realizează, de asemenea,
intens. În sinteza proteică, ribozomii devin activi prin asocierea lor cu moleculele
de acid ribonucleic mesager (ARNm) împreună cu care formează poliribozomi.
Ribozomii liberi participă la sinteza proteinelor necesare proceselor de
diferenţiere celulară, a unor proteine cu funcţii specifice şi de formare a
organitelor citoplasmatice, în timp ce ribozomii ataşaţi reticulului endoplasmic
participă la sinteza proteinelor destinate secreţiei celulare şi depozitării
proteinelor sintetizate la nivelul celulei.
În ceea ce priveşte originea ribozomilor, cercetările au arătat că la
nivelul nucleolului se produce sinteza componentelor de bază ale acestora (ARNr
şi proteine ribozomale), care la nivelul citoplasmei se asamblează în proporţie
egală.
Ribozomii au mărimi diferite şi se pot clasifica după constanta de
sedimentare (S) la ultracentrifugare în: categoria de 70 S (140-180 Å) prezenţi la
bacterii şi alge verzi şi de 80 S (260-300 Å) prezenţi în celulele eucariotelor
(plante superioare, criptogame şi animale).
Sub acţiunea ionilor de Mg2+, ribozomii se pot uni între ei formând
structuri polimere sau se pot descompune în subunităţi. Aşa de exemplu, la
Escherichia coli s-a descoperit că ribozomii de 100 S sunt formaţi din 2 particule
ribozomale de 50 S.
Cloroplastele. Sunt organite prezente în citoplasma celulelor vegetale.
Ele conţin clorofilă ce imprimă culoarea verde ţesutului în care se găsesc, iar prin
implicarea lor în procesul de fotosinteză deţin rolul de producători primari.
20
Prezenţa cloroplastelor în celule nu este permanentă, ele se formează, ca
şi mitocondriile, cu care au trăsături comune, din formaţiuni submicroscopice, cu
dimensiuni de aproximativ 500 Å, numite proplastide.
Studiile de microscopie electronică au evidenţiat 3 componente
structurale ale cloroplastului: membrana dublă la exterior, stroma sau substanţa
fundamentală a cloroplastului şi grana, un ansamblu de structuri bogate în
clorofilă.
Membrana cloroplastului este dublă, între cea externă şi cea internă
fiind un spaţiu liber. De obicei, la majoritatea plantelor, cele două membrane sunt
netede, însă la unele (plantele de tip C4), membrana internă prezintă o serie de
cute duble, care măresc suprafaţa funcţională a acesteia. Din punct de vedere
biochimic şi fiziologic, cele două membrane se deosebesc: membrana externă este
permeabilă pentru moleculele cu greutate moleculară mică, iar cea internă
reglează schimburile moleculare între stromă şi hialoplasmă printr-o serie de
molecule transportoare ce le conţine (Toma C., 1995).
Stroma este alcătuită din substanţa fundamentală şi o serie de incluziuni,
cum ar fi: granule de amidon, nucleotide grupate în fibrile de ADN, ribozomi,
plastoglobule osmiofile. Substanţa fundamentală este constituită din proteine, în
mare parte enzime ce participă la replicarea ADN cloroplastic, sinteza ARNm
(transcripţie) şi a moleculelor specifice fotosintezei. Pe lângă proteine, substanţa
fundamentală conţine un număr mare de molecule organice, din grupa zaharurilor,
aminoacizilor, nucleotidelor, dar şi ioni de Mg2+ şi PO3-.
Grana este un sistem membranar complex alcătuit din particule verzi
denumite granum, bogate în clorofilă, de diferite tipuri, implicată în fotosinteză.
Prin constanţa şi continuitatea celulară, cloroplastul îndeplineşte
caracteristicile de bază ale materialului genetic. ADN cloroplastic este o moleculă
bicatenară, circulară, cu o circumferinţă de 40-50 µ, ataşat de membrana
cloroplastului asemănător cromozomului bacterian. Pe lângă ADN, ce stochează
informaţia genetică, cloroplastul posedă întregul complex macromolecular
necesar replicaţiei, transcripţiei şi translaţiei acesteia: ADN-polimeraze, ARN-
polimeraze, ARNm, ARNs, ARNr.
La plantele superioare, genomul cloroplastic este alcătuit din
aproximativ 120 de gene: 4 gene pentru sinteza proteinelor ribozomale din
cloroplast, gene ce codifică subunităţi ale polimerazelor, proteinele fitosistemelor
I şi II, ATP-sintetazei, 30 de gene pentru ARNs şi în jur de 40 de gene ce codifică
proteine cu funcţii încă necunoscute (Raicu P., 1997).
O caracteristică importantă a plastidelor, şi deci şi a cloroplastelor, este
aceea că, de regulă, se transmit pe cale citoplasmatică, cel mai frecvent pe linie
maternă.
Aparatul Golgi. A fost descoperit de Camillo Golgi (1844-1926), în
anul 1898, mai întâi în celulele nervoase animale. Ulterior, s-a evidenţiat în toate
celulele animale şi vegetale.
Aparatul Golgi este bine dezvoltat în toate celulele active, reducându-şi
extinderea în celulele aflate în repaus şi dispare în celulele bătrâne. Este alcătuit
21
din unităţi morfologice şi structurale denumite dictiozomi, complexate cu vezicule
golgiene.
Dictiozomii sunt formaţi din elemente de formă tubulară sau veziculară,
aplatizate, curbate şi dilatate la capete, delimitate de o membrană lipoproteică.
Veziculele golgiene, delimitate de membrane lipoproteice rezultă din dictiozomi,
printr-un proces de înmugurire laterală a tuburilor sau veziculelor.
Cercetările recente susţin că originea aparatului Golgi este membrana
nucleară (unele ciuperci şi alge brune) sau ergastoplasma (în celulele animale şi
ale plantelor superioare).
Complexul Golgi este localizat în apropierea nucleului, având un rol
deosebit de important în transformarea unor substanţe sintetizate la nivelul
reticulului endoplasmic şi orientarea acestora spre plasmalemă, pentru a fi
utilizate în alte sinteze sau pentru a fi eliminate în exteriorul celulei.
În afara rolului deţinut de aparatul Golgi în procesele de secreţie, la
plante, veziculele golgiene participă la formarea fragmoplastului şi a lamelei
mediane în citokineză şi chiar în regenerarea plasmalemei. După Fain-Maurel,
1992, aparatul Golgi, prin interacţiunile sale cu reticulul endoplasmic granular
(ergastoplasma), unde are loc sinteza şi descompunerea proteinelor de secreţie şi
biogeneza membranelor celulare, constituie "placa turnantă a metabolismului
celular şi a traficului membranar" (Toma C. şi colab., 1997).
Centrozomul. Este o formaţie citoplasmică ce se găseşte în apropierea
nucleului şi care apare la microscop sub forma unei zone clare, luminoase,
omogene, cu un centru granular opac, alcătuit din doi centrioli. El este prezent în
toate celulele animalelor şi la plantele inferioare (lipseşte la angiosperme). În jurul
centrozomului se observă filamente radiare ce formează aşa-numitul aster,
precum şi tubulii fusului de diviziune. Acestea apar numai în timpul diviziunii
mitotice.
Centrozomul joacă rol important în diviziunea celulară. El se divide în
doi centrozomi-fii, numiţi sfere directrice. În jurul fiecăruia se formează câte un
aster. Sferele directrice se deplasează apoi spre cei doi poli ai celulei. Datorită
autoreplicării, în fiecare centrozom se găsesc doi centrioli. Aceştia sunt înzestraţi,
în general, cu continuitate genetică. Centriolii se separă în structuri duplex la
începutul fiecărei noi diviziuni (profaza următoare).
NUCLEUL
Datorită componentelor sale principale, cromozomii, nucleului i s-a
acordat o deosebită atenţie în cercetările de genetică. De peste 200 de ani de când
se studiază acest principal element al celulei s-au acumulat multe date în legătură
cu structura lui fizică, chimică şi funcţională.
22
La organismele eucariote, în majoritatea cazurilor, nucleul are o formă
ovoidă şi ocupă zona centrală a celulei. La celulele cu metabolism intens, nucleul
ia contururi foarte neregulate. De exemplu, nucleii din celulele endospermului
leguminoaselor au formă spiralată. Forme neregulate iau şi nucleii unor ţesuturi
bolnave, a căror activitate metabolică se măreşte (celula canceroasă).
23
La microscopul fotonic, nucleul apare cu o structură omogenă, iar la cel
electronic cu o structură mai complexă, constituită dintr-o reţea fină de fibre.
Pentru a studia compoziţia chimică a nucleului, el trebuie izolat de restul celulei.
Pe baza analizei cantitative s-a stabilit că nucleul conţine 14% ADN, 12% ARN,
22,5% proteine bazice şi 51,5% proteine stabile. Din proteinele bazice fac parte
protaminele şi histonele, bogate în aminoacizii lizină, histidină şi mai ales
arginină. ADN se găseşte în structurile cromatice, în timp ce ARN mai ales în
nucleoli. În nucleu se mai găsesc enzime, lipide, ioni de Ca2+, Mg2+, Cu2+ etc.
Nucleul este delimitat la exterior de o membrană nucleară şi conţine în
interior nucleoplasma, cromatina şi nucleolii.
Aşa cum s-a precizat, la procariote, reprezentate de organisme
unicelulare, nucleoidul este difuz şi fără membrană. Nucleoidul nu este complexat
cu proteine bazice de tipul histonelor. Acesta se divide prin amitoză.
Membrana nucleară. Datele actuale cu privire la membrana nucleului
au fost obţinute cu ajutorul microscopului electronic. Ea apare formată din 2 foiţe,
lipoproteice tripartite, fiecare cu o grosime de 75 Å, separate printr-un spaţiu de
100 până la 1000 Å.
Structura membranei nucleare este foarte asemănătoare cu aceea a
membranei mitocondriilor. Spre deosebire de aceasta, ea este prevăzută cu un
sistem de pori ce permite schimbul de substanţe între nucleu şi citoplasmă şi chiar
direct cu exteriorul celulei. Marginile unui por sunt în legătură cu 8 fibre de
cromatină cu diametru de 200 Å, alcătuite din ADN şi proteine histonice, dispuse
sub forma unui ghem.
Ultrastructura membranei nucleare este foarte complicată şi joacă un rol
tot atât de complex în schimburile nucleo-plasmatice. Mulţi cercetători consideră
membrana nucleară un domeniu în care se acumulează substanţe, se organizează
în structuri, de unde migrează în citoplasmă.
Cromatina. Este un complex biochimic constituit din fibre
nucleoproteice (proteine şi ADN) în proporţie de aproximativ 96%, mai multe
tipuri de holoproteine şi fosfolipide. Se prezintă sub forma unor aglomerări
granulare, în vecinătatea membranei nucleare. Unităţile structurale ale cromatinei
sunt nucleosomii, alcătuiţi din molecule de ADN şi 4 fracţii de proteine histonice
(H2A, H2B, H3 şi H4). La fiecare nucleosom se asociază fracţia histonică H1, care
joacă un rol important în spiralizarea fibrelor de cromatină.
Cariolimfa. În interiorul nucleului se găseşte un lichid în stare de sol
numit cariolimfă, nucleoplasmă sau suc nuclear. El conţine proteine, lipoizi,
enzime, acizi nucleici, o serie de cationi (Na, Ca, Mg) ş.a.
În ultimul timp s-a determinat în cariolimfă prezenţa unei structuri
reticulare, asemănătoare reticulului endoplasmic, dar mult mai fină, care conţine
bicatene de ADN ce formează complexe cu histonele şi cu proteinele nehistonice,
reprezentând procromozomii. Filamentul de cromatină este lung şi se găseşte sub
formă despiralizată.
Se cunosc puţine date în legătură cu structura filamentului de cromatină,
deoarece este prea fină pentru puterea de mărire a microscopului obişnuit şi prea
24
mare pentru cea a microscopului electronic.
Densitatea şi compoziţia chimică a cariolimfei variază în funcţie de
starea funcţională a celulei.
Nucleolul. Nucleolii sunt globuli refringenţi, vizibili la microscopul
obişnuit sau cu contrast de fază, în interfază. Numărul lor variază în funcţie de
specie, fiind însă constant în celulele aceleiaşi specii. Dimensiunile nucleolilor
depind de mărimea nucleului, durata interfazei, funcţia celulelor ş.a.
Nucleolii se formează în zona constricţiei secundare a cromozomilor,
asociaţi cu o anumită regiune denumită organizator nucleolar.
În timpul diviziunii mitotice, nucleolii suferă un ciclu de transformări
inverse acelora prin care trec cromozomii. Ei sunt vizibili în interfază, dispar în
profază şi reapar la sfârşitul anafazei.
La microscopul electronic nucleolii apar constituiţi din aglomerări
granulare de elemente filiforme.
Din punct de vedere chimic nucleolii cuprind două grupe de substanţe
(proteine şi acid ribonucleic), care formează un complex ribonucleoproteic. Pe
lângă aceste substanţe, nucleolul mai conţine şi o cantitate mare de fosfolipide şi
alte lipide. El sintetizează o mare cantitate de ARN care migrează în citoplasmă.
Plante n 2n Animale n 2n
Triticum monococcum 7 14 Drosophila melanogaster 4 8
Triticum durum 14 28 Culex pipiens 3 6
Triticum aestivum 21 42 Bombyx mori 14 28,56
Zea mays 10 20 Plasmodium malariae 1 2
Oryza sativa 12 24 Ascaris megalocephala 1,2 2,4
Secale cereale 7 14 Cyprinus carpio 52 104
Hordeum sativum 7 14 Musca domestica 6 12
Medicago sativa 16 32 Blatta orientalis 24 48
Medicago lupulina 16 32 Apis melifera 8,16 16,32
Trifolium pratense 7 14 Rana esculenta 13 26
Trifolium repens 14 28 Gallus domestica 38 76,78
Trifolium hybridum 8 16 Columba liva 40 79,80
Vicia sativa 6 12 Lepus cuniculus 22 44
Vicia faba 6 12 Mus musculus 20 40
Pisum sativum 7 14 Cannis familiaris 39 78
Solanum tuberosum 24 48 Capra hircus 30 60
Helianthus annuus 17 34 Equus caballus 33 66
Beta vulgaris 9 18 Sus scrofa 20 40
Cannabis sativa 10 20 Ovis aries 27 54
Vitis vinifera 19 38,76 Bos taurus 30 60
Pyrus communis 17 34,51 Felis domestica 19 38
Malus baccata 17 34 Felis tigris 19 38
Neurospora crassa 7 -- Cotumix cotumix 40 80
Escherichia coli 1 -- Homo sapiens sapiens 23 46
29
funcţionale - genele. În realitate, aceste îngroşări vizibile sunt porţiuni de spirale
mai dense ce dau aspectul de granule de culoare mai închisă. Cromomerele includ
un număr variabil de gene.
Spiralizarea şi scurtarea cromozomului este maximă în metafază, când
cromozomii apar destul de compacţi. În telofază, începe procesul de despiralizare
al cromozomilor (figura 2.7.).
31
La unii cromozomi de porumb, în poziţii diverse, se observă prezenţa
unor noduli, care se colorează puternic, cunoscuţi sub denumirea de knobi.
Numărul şi poziţia knobilor sunt constante pentru anumiţi cromozomi. Nu se
cunoaşte precis rolul acestor formaţiuni, dacă conţin sau nu gene. Se presupune că
ar avea rol în procesul de gametogeneză.
O schemă generală privind structura microscopică a cromozomului este
prezentată în figura 2.8.
Fig. 2.8. Morfologia şi structura unui cromozom (după Raicu P., 1997)
Tabelul 2.2.
Compoziţia chimică a cromozomilor (%)
Ne- ADN activ în
Sursa ADN Histone ARN
histone transcripţie
Embrion de mazăre 39,0 40,0 11,0 10,0 12,0
Mugure de mazăre 40,0 52,0 4,0 4,0 6,0
Cotiledon de mazăre 43,5 34,5 16,0 6,0 32,0
Ficat de şobolan 47,0 37,0 15,0 1,0 20,0
Timus de viţel 40,2 46,0 13,0 0,3 15,0
Blastulă de arici de mare 39,0 41,0 19,0 1,0 10,0
Larvă de arici de mare 33,4 29,0 35,0 2,6 20,0
Fig. 2.9. Modelul lui Taylor şi Fig. 2.10. Modelul lui Taylor
Freese cu privire la privind structura
structura monofibrilară moleculară a
a cromozomului cromozomului
ADN din cromozomii de tip eucariot este format din gene structurale
(secvenţe unice de nucleotide) şi porţiuni care nu deţin informaţie genetică şi au
rolul de a ocupa spaţiul dintre gene. A doua categorie sunt secvenţele de
nucleotide intermediar repetitive şi care se găsesc în mai multe copii. A treia
categorie sunt secvenţele de nucleotide înalt repetitive ce se repetă într-un număr
mare de copii şi sunt localizate în heterocromatină.
Dintre aceste categorii variaţia cantităţii de ADN din genom este
datorată secvenţelor de nucleotide repetitive, care în cea mai mare măsură sunt
nefuncţionale.
În afară de aceste categorii de secvenţe mai
există formaţiunile denumite palindroame. Ele
sunt formate din secvenţe inversate dând
naştere la nişte bucle.
Privită la microscopul electronic,
cromatina apare formată din granule cu
diametrul de 70-100 Å, legate între ele cu o
fibră de 20 Å. O granulă este de fapt un
nucleosom, care cuprinde un cilindru turtit de
natură histonică în jurul căruia se înfăşoară un
filament de ADN format din 100-140
nucleotide.
Fig. 2.12. Modelul nucleosomului
35
În nucleu, cromatina formează un filament de 100 Å, alcătuit din
aranjarea liniară a nucleosomilor şi un filament cu diametrul de 200-300 Å format
din răsucirea filamentului subţire (figura 2.12.).
Fig. 2.13. Cromozomii uriaşi din glandele salivare ale larvelor de Drosophila
melanogaster şi formarea "puff"-urilor: 1-cromozomii sexului; 2-cromozomii II;
3-cromozomii III; 4-cromozomii IV; a-un disc; b-formarea inelului lui Balbiani;
c-un "puff"; d-ipoteza lui Beerman despre structura unui "puff".
36
De-a lungul lor, aceste braţe formează benzi (discuri) întunecoase, care
alternează cu alte benzi, luminoase. Unii autori au presupus că aceste discuri
("discurile lui Balbiani") ar reprezenta locul genelor. Sunt aproximativ 6000
asemenea discuri întunecoase. În anumite locuri, structura densă a lor se
deslânează formând funde în jurul cromozomului, cărora li s-a dat denumirea de
"puff"-uri sau "bulbi". Aici are loc sinteza ARN, sugerând activitatea intensă a
genelor ce se găsesc în aceste segmente.
Cromozomii lampbrush (perie de lampă) au fost puşi în evidenţă în
ovocitele vertebratelor în timpul profazei meiozei. Ating lungimea de peste 1000
µ şi sunt consideraţi cei mai lungi cromozomi care se cunosc până în prezent.
Spre deosebire de cromozomii uriaşi, ei sunt foarte subţiri, ajungând
uneori la limita vizibilităţii microscopice. Cromozomii perie de lampă posedă un
ax central, în lungul căruia sunt înşirate cromomerele, din care ies lateral perechi
de bucle filiforme, dând aspectul firelor de păr ale unei perii de lampă (figura
2.14.). Aceste bucle se presupune că sunt spirale ale cromonemei, active din punct
de vedere genetic. Ele cresc în profaza I şi descresc către metafaza I a meiozei.
Nu se ştie cum au apărut aceşti cromozomi. Noua configuraţie
corespunde unei activităţi intense, care contribuie la formarea de rezerve viteline
în citoplasma ovocitelor.
2.5.1. Mitoza
40
alunecarea cromozomilor către polii celulei. Centromerii înaintează spre poli şi
trag după ei braţele cromozomilor. În cazul în care un cromozom îşi pierde
centromerul, el rămâne dezorientat şi produce o deviere a mitozei de la mersul
normal. Un astfel de cromozom se poate păstra şi poate participa la mitoză numai
dacă se alocă altui cromozom ce posedă centromer.
Nu se cunoaşte astăzi precis care este cauza şi mecanismul de mişcare al
cromozomilor spre cei doi poli ai celulei. În legătură cu explicaţia acestor
fenomene există diferite ipoteze, dintre care unele pot fi luate în seamă. Astfel, se
consideră că fiecare cromozom se deplasează în urma unei atracţii dintre poli şi
centromeri, altele că ar exista o extindere şi apoi o contracţie a fibrelor fusului,
ceea ce ar contribui la deplasarea cromozomilor. Mai există şi ipoteza că aparatul
mitotic ar fi un fel de gel, în care are loc contractarea fibrelor cromozomice, drept
consecinţă a hidratării acestui gel. Contractarea fibrelor a fost comparată de unii
cercetători cu contracţia fibrelor musculare.
Telofaza. În cursul telofazei, aparatul mitotic se transformă. Fibrele
fusului dispar, iar cromozomii ajung la cei doi poli, se despiralizează,
reconstituind filamentele de cromatină, care se subţiază, se alungesc şi iau forma
unui ghem. Fragmentele membranei nucleare migrează spre poli, se agregă în
jurul filamentelor de cromatină, dând naştere câte unei membrane pentru fiecare
din cei doi nuclei care se formează. În timpul acesta are loc procesul de
reconstituire a nucleolilor în numărul în care au fost prezenţi în nucleul iniţial.
Totodată, corpul celulei se ştrangulează şi, prin formarea unui perete despărţitor,
iau naştere două celule.
În figura 2.16. este redată schema mitozei.
Timpul în care are loc mitoza depinde de ţesutul în care se găseşte
celula, de starea fiziologică a organismului şi de anumiţi factori externi. Ea poate
dura de la câteva minute până la 200 minute. S-a stabilit, de asemenea, că mitoza
este mai activă în timpul odihnei şi somnului la animale sau întunericului la
plante. Dintre toate fazele din tot ciclul mitotic, profaza este cea mai lungă (cca
60%), telofaza mai scurtă (cca 30%), iar metafaza şi anafaza sunt şi mai scurte
(cca 5%).
Citokineza. Diviziunea nucleului este însoţită aproape întotdeauna şi de
diviziunea citoplasmei. Se crede că aparatul mitotic ar răspunde şi de diviziunea
citoplasmei, dar este greu de precizat dacă el este absolut necesar pentru
realizarea ei. Deşi nu se cunosc toate procesele de legătură dintre kariokineză şi
citokineză, nu trebuie să ne îndoim că ele există şi trebuie să existe. Părerea că
aparatul mitotic, în special centrele mitotice de la polii fusului au un rol în
citokineză pare a avea o confirmare experimentală. În cazul când se formează un
singur pol, ciclul mitotic decurge în întregime în afara mişcării cromozomilor în
anafază, însă niciodată celula nu se divide, nu are loc diviziunea citoplasmei.
În cursul diviziunii mitotice structura citoplasmei suferă modificări
importante. Membrana nucleară dispare, conţinutul cromozomic al nucleului se
dispersează în citoplasmă, iar reticulul endoplasmic îşi modifică structura,
reducându-se.
41
Vâscozitatea celulei scade treptat, ajunge la minimum în metafază, după
care creşte din nou, ajungând la starea iniţială în telofază.
42
Cercetându-se la microscop mitoza, s-a descoperit că citoplasma se
mişcă în jurul fusului, la început paralel cu axul fusului, apoi perpendicular pe el.
În acelaşi timp, în telofază se formează fragmoplastul la ecuatorul celulei,
alcătuit din totalitatea unor porţiuni limitate de membrană. Acestea vor forma
membrana ce va despărţi cele două celule rezultate în urma mitozei. Formarea
peretelui despărţitor între cele două celule este ajutată şi de ştrangularea celulei
care se divide. Toţi constituienţii citoplasmatici se repartizează în părţi egale în
cele două celule fiice.
Din punct de vedere fiziologic, în mitoză celula trece printr-o perioadă
de scădere a activităţii sale. Procesul de sinteză proteică scade, după părerea
unora, până la întrerupere.
Diviziunea mitotică prezintă importanţă, deoarece în timpul ei are loc
procesul de dedublare a materialului genetic, iar cromozomii, care apar destul de
vizibil în metafază, pot fi uşor studiaţi la microscop.
Amitoza. În afară de mitoză se observă în multe ţesuturi la plante sau
animale o diviziune simplă, în care nucleul şi citoplasma se împart în două sau un
multiplu de doi, formând mai multe celule. Amitoza a fost constatată în
endospermul angiospermelor, în antipodele sacilor embrionari, în celulele
somatice ale ţesuturilor reproducătoare, în celulele epiteliului uterin al
mamiferelor etc.
Caracteristica amitozei este lipsa fusului acromatic. Este posibil ca la
originea amitozei să stea dublarea sau multiplicarea cromozomilor în interiorul
membranei nucleare, fenomen numit endomitoză.
În ultimul timp s-au intensificat cercetările pentru clarificarea cauzelor
ce determină amitoza. Observaţiile făcute la endospermul angiospermelor arată că
amitoza este prezentă nu în fazele timpurii ale dezvoltării, ci în cele târzii, deci în
faza când funcţiile endospermului se reduc la acumularea de substanţe de rezervă
sau la trecerea acumulării de substanţe energetice în embrion. Amitoza este
caracteristică celulelor cu activitate fiziologică redusă.
Sunt date care arată că diviziunea mitotică se poate restabili la celulele
care una sau mai multe generaţii s-au reprodus pe cale amitotică.
Endomitoza. Prin endomitoză se înţelege multiplicarea numărului de
cromozomi în nucleu fără ca membrana nucleară să se dezorganizeze.
Cromozomii rezultaţi se duplică fără a se individualiza, conţin un număr mare de
cromatide şi se numesc politeni. Endomitoza este urmată de creşterea în volum
atât a nucleului, cât şi a celulei.
Endomitoza se întâlneşte la celulele din diferite ţesuturi, cum ar fi acelea
ce căptuşesc anterele de la Spinacea oleracea. În nucleul acestor celule se observă
la microscop apariţia cromozomilor, scurtarea lor (ca şi la profaza mitozei), după
care ei nu mai sunt vizibili.
Endomitoza este condiţionată de anumite stări fiziologice ale celulei,
care împiedică formarea aparatului mitotic.
43
2.5.2. Meioza
45
Fig. 2.17. (partea I) - Schema meiozei la un organism cu 2n=4 cromozomi
A-leptonem; B-zigonem; C-pachinem; D-diplonem
E-metafaza I; F-anafaza I.
46
Fig. 2.17. (continuare) - Schema meiozei la un organism cu 2n=4 cromozomi
G-telofaza I; H-interfaza; I-profaza II; J-metafaza II;
K-anafaza II; L-telofaza II
47
2.6. GAMETOGENEZA ŞI SYNGAMIA
49
Fig. 2.19. Schema ovogenezei
50
Cu formarea megasporului se încheie megasporogeneza.
Megasporul (megasporangele) suferă următoarele transformări: nucleul
se divide în doi nuclei, care se deplasează către cei doi poli ai megasporului.
Fiecare se divide, dând naştere la câte patru nuclei. Câte unul din aceştia se
îndreaptă spre centrul megasporului, unde fuzionează, dând naştere la nucleul
secundar al sacului embrionar sau nucleul de fuziune.
Cei şase nuclei rămaşi se înconjoară cu citoplasmă şi devin celule; la un
pol este situată oosfera şi două sinergide, iar la celălalt pol trei antipode.
O schemă mai detaliată asupra etapelor care se succed în ciclul vital la o
plantă superioară (porumbul) şi în care se poate urmări sporogeneza şi
gametogeneza este prezentată în figura 2.20.
2.6.3. Syngamia
Este fenomenul prin care se unesc doi gameţi (n) pentru a forma un
zigot (2n). Ea asigură trecerea de la faza haploidă la faza diploidă în ciclul de
dezvoltare a unui organism.
Când gameţii sunt diferenţiaţi din punct de vedere morfologic se spune
că ei sunt heterogami sau anisogami, iar fenomenul a fost denumit heterogamie
sau anisogamie. De obicei, gametul femel este mai voluminos. La metazoare
51
poartă numele de ovul, iar la plantele superioare de oosferă. Gametul mascul este
mai mic şi redus la un nucleu înconjurat de puţină citoplasmă.
El se numeşte spermatozoid la animale şi la plantele inferioare. La
conifere şi angiosperme, nucleul haploid al grăunciorului de polen, după o primă
diviziune, dă naştere nucleului vegetativ şi nucleului germinativ, iar după o altă
diviziune a nucleului germinativ rezultă două spermatii. Una din spermatii se
uneşte cu oosfera, dând naştere zigotului diploid, iar a doua se uneşte cu nucleul
diploid al sacului embrionar, dând naştere endospermului triploid.
La animale, gametul mascul (spermatozoidul) vine în contact cu ovulul
şi prin eliberare de enzime hidrolizante dizolvă membrana ovulului, pătrunzând în
interior. Apoi, cei doi nuclei, acel al spermatozoidului şi acel al ovulului
realizează syngamia.
Din punct de vedere genetic, syngamia reconstituie perechile de
cromozomi omologi, întrunind în acelaşi genotip eredităţile celor doi părinţi. În
acelaşi timp, fecundarea asigură continuitatea materialului genetic în generaţiile
următoare.
52
CAPITOLUL 3
Moto:
"Genetica moleculară a luat naştere când s-a recunoscut că
gena este subdivizibilă"
Salvador Luria
53
Din multitudinea de componente chimice ce intră în alcătuirea celulei,
principalul substrat al materiei vii îl constituie proteinele şi acizii nucleici.
Proteinele sunt grupate în holoproteine, constituite numai din
aminoacizi şi heteroproteine care, pe lângă aminoacizi, mai posedă o grupă
prostetică. Din grupul heteroproteinelor fac parte: fosfoproteinele, glicoproteinele,
cromoproteinele, lipoproteinele şi nucleoproteinele. Nucleoproteinele sunt
formate dintr-o proteină şi o grupare prostetică reprezentată de nucleină.
Se cunosc mai multe tipuri de holoproteine, unele aparţinând grupului
de polipeptide cu greutate moleculară mică, denumite protamine, care conţin până
la 90% arginină şi sunt lipsite de aminoacizi aromatici şi cu sulf. Alte tipuri de
proteine cum ar fi histonele, conţin lizină şi arginină, aminoacizi aromatici şi cu
sulf, leucină, alanină, glicină şi acid glutamic. Ambele tipuri de proteine au
caracter bazic şi formează săruri cu acizii nucleici, de tipul nucleoproteinelor. Un
alt tip de proteină care conţine şi triptofan, îl constituie proteina fibrilară care
intră în constituţia fibrelor celulare. Proteinele sunt formate din aminoacizi care
sunt legaţi prin legături peptidice, alcătuind lanţuri polipeptidice, având o
structură macromoleculară. Datorită faptului că proteinele conţin în molecula lor
lanţuri şi catene mari, cu structuri interne diferite, pot apărea în spaţiu diferite
configuraţii, grupate în mai multe niveluri de organizare: structura primară,
secundară, terţiară şi cuaternară.
Structura primară a proteinelor se referă la constituţia chimică a
fiecărui lanţ polipeptidic ce intră în alcătuirea lor. Specificitatea unei proteine este
dată de numărul lanţurilor polipeptidice, iar specificitatea unui lanţ polipeptidic
este dată de numărul, felul şi ordinea aminoacizilor ce îl constituie. În lanţurile
polipeptidice, participă mai frecvent 20 de tipuri de aminoacizi, deşi numărul
aminoacizilor cunoscuţi se ridică la aproximativ 100. Faptul că fiecare proteină se
caracterizează printr-o anumită secvenţă de aminoacizi, orice schimbare a acestei
secvenţe va atrage modificări ale proteinei şi ca atare şi a fenotipului organismelor
vii.
Structura secundară se referă la orientarea spaţială a aminoacizilor,
unii faţă de alţii în cadrul lanţului polipeptidic. Datorită unor forţe de atracţie
necovalente sau covalente chiar, anumite porţiuni din lanţul polipeptidic se atrag,
rezultând o serie de torsionări şi orientări în diferite direcţii a lanţului polipeptidic,
dându-i o anumită configuraţie spaţială.
Structura terţiară se formează când între aminoacizi îndepărtaţi ai
aceluiaşi lanţ polipeptidic se formează legături chimice, dând moleculei proteice o
configuraţie spaţială foarte neregulată.
Structura cuaternară se întâlneşte la proteinele formate din mai multe
lanţuri polipeptidice, ce por fi identice sau diferite ca structură.
Din cercetările efectuate de biochimişti se desprinde unul din cele mai
importante principii ale biologiei moleculare: structura secundară, terţiară şi
cuaternară a unei proteine este determinată de structura primară a lanţului
polipeptidic. Acest principiu a făcut posibilă cunoaşterea modului cum se
realizează în celule sinteza enzimelor şi a proteinelor.
54
Natura şi structura proteinelor determină specificitatea biologică a
organismelor, a fiecărei specii în parte, a organelor şi ţesuturilor. Numărul mare
de izomeri, succesiunea diferită a aminoacizilor din macromoleculele proteice
asigură tocmai individualitatea biochimică şi genetică a organismelor.
Acizii nucleici şi nucleoproteinele sunt componenţii cei mai importanţi
ai celulelor vegetale şi animale. Ei participă la procesele de diviziune celulară, de
creştere şi diferenţiere celulară şi determină specificitatea materiei vii.
Acizii nucleici au fost descoperiţi în anul 1871 când F. Miescher
identifică în spermatozoizii peştelui somon (Salmo salar) o substanţă denumită
nucleină, formată dintr-o proteină şi un acid organic ce conţine fosfor. Acest acid
organic a fost identificat pentru prima dată de către R. Altmann în anul 1899 şi l-a
denumit acid nucleic. Biochimistul Kossel a demonstrat că nucleina este formată
din doi acizi nucleici: acidul dezoxiribonucleic (ADN) şi acidul ribonucleic
(ARN). Acidul dezoxiribonucleic se găseşte în cea mai mare parte în nucleul
celulelor vegetale şi animale, iar acidul ribonucleic se găseşte atât în nucleu, cât şi
în citoplasmă.
Acizii nucleici, respectiv nucleoproteinele, constituie, alături de alte
proteine, substanţele de bază din care este alcătuit cromozomul.
Organismele cele mai simple, cum ar fi virusurile, sunt alcătuite aproape
numai din nucleoproteine.
55
Prima ipoteză a legăturii dintre o genă şi sinteza unei enzime a fost
elaborată în anul 1908 de către medicul englez Garrod care a studiat maladiile
ereditare umane ce afectează metabolismul intermediar al fenilalaninei.
Identificarea materialului genetic a fost posibilă datorită descoperirii
unor fenomene ereditare de maximă importanţă:
- transformarea bacteriană prin intermediul ADN;
- transformarea la eucariote prin intermediul ADN;
- recombinarea genetică în cursul reproducerii sexuate la bacterii;
- transducţia bacteriană cu ajutorul virusurilor;
- transmiterea informaţiei ereditare de către ARN viral.
56
pneumococilor nevirulenţi, acapsulaţi, însuşirea de virulenţă, de formare a acestei
capsule.
Cu ajutorul ADN s-au realizat transformări genetice şi pentru alte
însuşiri la bacterii. Pneumococii sensibili la streptomicină (Sts) au fost
transformaţi în pneumococi rezistenţi la streptomicină (Str) sub influenţa ADN
extras de la pneumococii rezistenţi la acest antibiotic.
Fenomenul de transformare genetică s-a realizat şi la alte specii de
bacterii: Bacillus subtilis, Hemophilus influenzae, Escherichia coli etc.
Transformarea genetică este posibilă numai dacă bacteriile receptoare
prezintă o stare de competenţă, care le permite interacţiunea cu un fragment de
ADN exogen, asigurând înglobarea ireversibilă a acestuia. Competenţa este o
stare fiziologică tranzitorie care variază mult în cursul diferitelor faze ale ciclului
de multiplicare celulară. Celulele bacteriene rămân incompetente dacă sunt
cultivate la pH mai mic de 7,4, în prezenţa unor enzime proteolitice sau la
densităţi celulare mici, condiţii în care proteina activator, ce induce competenţa
nu este sintetizată sau este inactivată.
Proteina activator este un polipeptid endogen cu greutate moleculară
mică, cationic, bogat în aminoacizi bazici şi hidrofobi, sensibil la enzimele
proteolitice şi extrem de aderent la toate suprafeţele.
Starea de competenţă presupune o serie de modificări ale peretelui
celular bacterian. Proteina activator determină o serie de alterări de suprafaţă prin
acţiunea murein-hidrolazei, peretele celular devenind mai poros şi cu o suprafaţă
intens electropozitivă, ceea ce favorizează legarea fragmentelor de ADN exogen,
încărcate electronegativ (Zarnea G., 1986).
În ceea ce priveşte mecanismul de transformare genetică se afirmă că
ADN exogen pătrunde în celula bacteriană printr-o regiune denumită mezozom.
Cromozomul bacterian este ataşat de membrana celulară tot în zona
mezozomului. Pătruns în celula bacteriei acceptor, ADN exogen realizează o
sinapsă, cu o zonă cu nucleotide complementare din cromozomul acesteia. În
final, ADN exogen, se integrează în cromozomul bacteriei receptoare. ADN
exogen este o secvenţă de 900 de nucleotide, în medie, reprezentând, frecvent, o
singură genă, mai rar două, trei gene. Integrarea ADN exogen în cromozomul
bacterian, formează un ADN heteroduplex, deoarece nu se realizează o
complementaritate perfectă a nucleotidelor. În replicarea ulterioară a acestui
ADN, vor rezulta două molecule, una de tipul ADN receptor şi cealaltă de tip
ADN transformat. (Raicu P., 1997).
58
organisme modificate genetic, respectiv plante şi animale transgenice sau
înlocuirea unor gene defective cu gene normale, ceea ce reprezintă terapia genică.
59
cu ARNv. Se poate afirma că la ribovirusuri, ARNv stochează informaţia genetică
necesară sintezei proteinelor virale care vor constitui capsida virală.
Fig. 3.2. Bazele azotate, zaharurile şi radicalul fosforic din acizii nucleici
60
Bazele azotate ce intră în alcătuirea de ADN sunt de două tipuri: baze
purinice şi pirimidinice.
Purina este o bază azotată alcătuită dintr-un heterociclu ce cuprinde
cinci atomi de C şi patru atomi de N, iar pirimidina este o bază ce derivă din
inelul benzenic, cuprinzând patru atomi de C şi doi atomi de N.
Bazele azotate purinice care intră în constituţia moleculei de ADN sunt
adenina (A) şi guanina (G), iar bazele pirimidinice sunt citozina (C) şi timina (T).
Zaharul component al dezoxiribonucleotidului se numeşte dezoxiriboză
(β - D - 2 dezoxiribofuranoză), fiind o pentoză.
Radicalul fosforic are trei hidroxili liberi care pot fi esterificaţi. În cazul
acizilor nucleici se esterifică doi hidroxili, deci acizii nucleici sunt fosfodiesteri:
OH OH
O=P OH O=P OR2
OH OR1
Radical fosforic Fosfodiester
61
molecula bicatenară alcătuiesc structura terţiară iar interacţiunea dintre două sau
mai multe molecule bicatenare alcătuiesc structura cuaternară a acizilor nucleici.
Watson şi Crick au stabilit că macromolecula de ADN este alcătuită din
două catene polinucleotidice, paralele, înfăşurate elicoidal în jurul unui ax comun
imaginar, o catenă având un sens ascendent (3' → 5') iar cealaltă un sens
descendent (5' → 3').
Distanţa dintre două nucleotide succesive este de 3,4 Å iar pasul elicei
este de 34 Å, ceea ce corespunde la 10 nucleotide. Diametrul macromoleculei de
ADN este de 20 Å (figura 3.3.).
Molecula de ADN are
dimensiuni foarte mari fiind cea
mai mare moleculă biologică, cu o
masă moleculară ce poate ajunge la
12-16 x 106 daltoni (1 dalton =
1/12 din masa atomului de C).
Cele două catene din molecula
de ADN se leagă între ele prin
punţi de hidrogen ce se realizează
între o bază azotată purinică de pe
un lanţ şi o bază azotată
pirimidinică de pe celălalt lanţ.
Prin urmare, în macromolecula
de ADN există următoarele tipuri
de legături: adenină-timină (A-T),
timină-adenină (T-A), guanină-
Fig. 3.3. Modelul structurii bicatenare a citozină (G-C) şi citozină-guanină
moleculei de ADN (C-G).
62
3.3.2. Alte tipuri de ADN
66
ARNs este monocatenară, dar are şi porţiuni bicatenare datorită legăturilor de
hidrogen dintre A-U şi G-C, dându-i forma caracteristică a unei frunze de trifoi.
R. W. Holley de la Universitatea Cornell (SUA) a determinat, în anul
1965, ordinea nucleotidelor unui ARNs care transportă alanina la ribozomi, la
drojdia de bere (Saccharomyces cerevisiae) (fig. 3.4.):
67
Sinteza ARNs este determinată de genele din cromozomi, gene care se
găsesc într-un număr mare de copii. Teoretic ar trebui să existe atâtea tipuri de
ARNs câte tipuri de codoni există, dar în realitate numărul lor este mai mic
deoarece sunt şi codoni care servesc pentru punctuaţie sau sunt sinonimi.
Acidul ribonucleic ribozomal (ARNr). Acidul ribonucleic ribozomal
(ARNr) reprezintă aproximativ 85% din cantitatea totală a ARN din celulă, fiind
localizat numai în ribozomi. O caracteristică importantă a ARNr este aceea că se
găseşte întotdeauna asociat cu proteinele. ARNr a fost izolat din ribozomii
purificaţi de Escherichia coli şi s-a stabilit că are o greutate moleculară de 5 x 106,
nefiind purtător al informaţiei genetice. Ribozomii sunt structuri submicroscopice
celulare, fixate pe reticulul endoplasmatic, constituind locul sintezei proteice.
Structura ribozomului este foarte complexă, fiind alcătuit la procariote
din două subunităţi: o subunitate mare de 50 S şi o subunitate mică de 30 S.
Subunitatea mare este alcătuită dintr-o moleculă foarte mare de ARNr, formată
din aproximativ 3200 nucleotide, dintr-o moleculă mai mică cu 120 nucleotide şi
34 proteine diferite. Subunitatea mică este formată dintr-o moleculă mare de
ARNr compusă din 1600 nucleotide şi 21 proteine diferite.
La eucariote, ribozomul este mai mare şi anume 80 S, subunitatea mică
(40 S) are o moleculă de ARNr şi 30 de proteine diferite, iar subunitatea mare (60
S) are două fracţii de ARNr şi 37 proteine.
Acidul ribonucleic ribozomal are o structură bicatenară în proporţie de
60-70% iar restul are o structură monocatenară.
Sinteza ARNr se realizează prin genele din ADN specializate în acest
sens şi a căror număr este foarte mare datorită necesităţii de a se sintetiza o
cantitate mare de ARNr într-un timp scurt. Astfel, la Drosophila melanogaster
există 130 de gene ce răspund de sinteza ARNr, la Xenopus laevis 450, la Zea
mays 5200, la Triticum aestivum 12700, la Hyacinthus orientalis 32000 gene.
Numărul de ribozomi din celulele procariotelor este de aproape 15000
iar la eucariote chiar mai mare, explicându-se astfel necesitatea unui număr mare
de gene ce răspund de sinteza unor fracţii de ARNr.
68
Hibrizii moleculari ADN-ADN, dar de la specii diferite, ne dau
informaţii despre gradul de înrudire al speciilor respective. Hibridarea ADN-ARN
permite localizarea pe cromozomi a genelor ce intervin în sinteza diferitelor tipuri
de ARN.
69
J. D. Watson şi F. H. Crick (1953) în urma elaborării modelului
structural al moleculei de ADN au emis şi ipoteza replicării acestuia după tipul
semiconservativ. Acest tip de sinteză constă în ruperea punţilor de hidrogen
dintre cele două catene complementare. Fiecare catenă serveşte ca matriţă pentru
sinteza unei catene noi. În final, dintr-o moleculă veche de ADN vor rezulta două
molecule, dar care sunt noi numai pe jumătate.
Au mai fost emise şi alte ipoteze de replicare a macromoleculei de
ADN. Un asemenea tip ar fi cel conservativ conform căruia molecula veche de
ADN serveşte ca model pentru sinteza unei molecule complet noi.
O altă ipoteză consideră că replicarea ADN se realizează după tipul
dispersiv. Conform acestui model, molecula de ADN se desface în părţile
componente şi împreună cu nucleotidele din celulă participă la formarea a două
molecule de ADN, care vor conţine atât nucleotide vechi cât şi nucleotide noi.
Modelul replicării după tipul semiconservativ propus de Watson şi
Crick, asigură o mare fidelitate în sinteza noilor molecule de ADN. Termenul de
replicaţie derivă de la faptul că în acest proces fiecare catenă serveşte ca matriţă
pentru catenele noi sintetizate, informaţia genetică fiind transmisă fidel noilor
molecule.
Sinteza ADN după tipul semiconservativ se realizează astfel: la o
extremitate sau într-un punct oarecare al macromoleculei de ADN, punţile de
hidrogen se rup, fenomen ce continuă pe toată lungimea moleculei, asemănător
desfacerii unui fermoar. Fiecare catenă se răsuceşte în spaţiu cu 180°, prin rotirea
nucleotidelor în planul exterior, în jurul radicalului fosforic. În citoplasmă se
găsesc sintetizate cele patru tipuri de nucleotide care conţin bazele azotate
purinice şi pirimidinice: adenină, guanină, citozină şi timină.
Pe baza fenomenului de complementaritate
dintre bazele azotate purinice şi pirimidinice, o
nucleotidă care conţine adenină se va lega prin
punţi de hidrogen de una ce conţine timină, iar
una ce conţine guanină se va lega de una ce
conţine citozină. În final, paralel cu catenele
vechi s-au sintetizat două catene noi, rezultând
două molecule fiice, identice cu molecula mamă
(fig. 3.5.). Replicarea macromoleculei de ADN
se realizează în trei etape: în prima etapă are loc
sinteza precursorilor nucleotidelor ce intră în
alcătuirea ADN de tipul acidului uridilic şi
acidului inosinic; în etapa a doua are loc sinteza
nucleotidelor propriu-zise ce intră în structura
ADN: dezoxiadenozintrifosfat,
dezoxiguanozintrifosfat, dezoxicitidintrifosfat şi
dezoxitimidintrifosfat; în etapa a treia are loc
polimerizarea nucleotidelor sub controlul
Fig. 3.5. Modelul replicării enzimei ADN-polimeraza.
semiconservative a un diametru de circa 65 Å, mult mai mare decât a moleculei
Enzima are
demacromoleculei
ADN (20 Å)de şiADN este formată din circa 1000 aminoacizi. Enzima ADN-
70
polimeraza determină esterificarea oxidrilului de la carbonul 3' al catenei
polinucleotidice de către fosfatul ce esterifică oxidrilul de la carbonul 5' al
nucleotidei, aşa încât dacă catena veche are polaritatea 5’ → 3', catena nou
sintetizată va avea polaritatea inversă 3' → 5'.
S-au descoperit mai multe tipuri de polimeraze (I, II, III), unele din ele
intervenind în procesul de reparare a macromoleculei de ADN, atunci când unele
nucleotide au fost încatenate în mod eronat.
Pentru desfăşurarea procesului de replicaţie este necesară o anumită
cantitate de energie. Această energie provine din hidroliza acidului
adenozintrifosforic (ATP) în acidul adenozindifosforic (ADP) şi un radical
fosforic (P). O parte din energia rezultată se pierde sub formă de căldură.
Pentru ca pierderile să fie cât mai mici, în celulă există un grup de
enzime denumite transferaze, care au rolul de a transfera grupe funcţionale de la
o moleculă la alta. Astfel ATP transferă energia sa către GTP care este un
precursor în sinteza acizilor nucleici, devenind o moleculă activată.
În celule există o enzimă puternică denumită pirofosfatază, care rupe
legătura de înaltă energie dintre radicalii de fosfor (P ∼ P) eliberând-o (P ∼ P → P
+ P + 7 kcal/mol). Pentru unirea a două nucleotide se consumă 0,5 kcal/mol,
restul de 6,5 kcal/mol rămâne ca energie liberă ce păstrează echilibrul
termodinamic al macromoleculei de ADN.
73
În perioada care a urmat, o serie de geneticieni au adus numeroase
dovezi experimentale privind codificarea informaţiei ereditare, deci a relaţiei
nucleotide-aminoacizi, culminând cu descifrarea în totalitate a codului genetic.
Primele dovezi experimentale ale relaţiei nucleotide-aminoacizi, au fost
aduse prin studiul unor mutaţii, induse cu acid nitros, la virusul mozaicului
tutunului (VMT). La acest virus capsida este formată din 2150 catene
polipeptidice identice, fiecare conţinând câte 158 aminoacizi. Acidul nitros induce
mutaţii de tipul tranziţiilor (înlocuirea unei baze purinice cu o bază purinică sau
înlocuirea unei baze pirimidinice cu o bază pirimidinică în catena acizilor
nucleici) şi anume A ↔ G sau C ↔ U.
Tabelul 3.1.
Diferite tipuri teoretice de coduri
Codul
Codul cu dublete Codul cu triplete
monotipic
(16 combinaţii) (64 combinaţii)
(4 combinaţii)
A AA AG AC AU AAA AAG AAC AAU
G GA GG GC GU AGA AGG AGC AGU
C CA CG CC CU ACA ACG ACC ACU
U UA UG UC UU AUA AUG* AUC AUU
GAA GAG GAC GAU
GGA GGG GGC GGU
GCA GCG GCC GCU
GUA GUG* GUC GUU
CAA CAG CAC CAU
CGA CGG CGC CGU
CCA CCG CCC CCU
CUA CUG CUC CUU
UUA• UAG• UAC UAU
UGA• UGG UGC UGU
UCA UCG UCC UCU
UUA UUC UUC UUU
* codoni iniţiatori ai sintezei unei catene polipeptidice
• codoni nonsens, care nu codifică nici un aminoacid reprezentând
codonii terminali ai sintezei unei catene polipeptidice
74
Studiile efectuate la mutantele induse cu proflavină la bacteriofagul T4,
în cadrul genei rIIB, au demonstrat că unitatea care codifică un aminoacid este o
tripletă de nucleotide (codon).
Descifrarea codului genetic a fost posibilă şi prin folosirea unor ARNm
sintetizaţi artificial, care conţineau o secvenţă cunoscută de nucleotide, pe baza
cărora au fost sintetizate proteine. Experienţe de acest fel au fost realizate de M.
W. Nirenberg şi J. H. Matthaei (1961). Ei au reuşit să sintetizeze o catenă de
polifenilalanină, folosind un ARNm artificial care conţinea numai nucleotide cu
uracil (U), dovedind că tripleta (UUU) codifică aminoacidul fenilalanină. S-au
folosit apoi ARNm artificiali ce conţineau o secvenţă de două nucleotide
cunoscute. De exemplu, ARN artificial ce conţine secvenţa UGUGUG, determină
sinteza unui lanţ polipeptidic în care alternează cisteina şi valina, deci cisteina
este codificată de codonul UGU iar valina de GUG (figura 3.6.).
75
Problema cea mai grea ce a trebuit rezolvată a fost precizarea poziţiei
nucleotidelor în cadrul codonului, pentru că cele două nucleotide pot forma trei
combinaţii: GUU, UGU şi UUG. Există mai multe căi pentru precizarea ordinii
nucleotidelor în cadrul codonului, cea mai folosită fiind studiul mutaţiilor de
substituţie a unor aminoacizi din unele proteine mai bine cunoscute: hemoglobina,
proteina virusului mozaicului tutunului, triptofan-sintetaza din Escherichia coli
ş.a.
76
În mod obişnuit fiecare codon (tripletă) codifică un singur aminoacid. S-
a constatat, în unele cazuri, că un codon poate codifica mai mulţi aminoacizi. Aşa
este cazul codonilor GCG care codifică alanina şi arginina; CGG-prolina şi
arginina; GGA-glicerina şi acidul glutamic; AGG-glicina şi fenilalanina. Se
afirmă că această însuşire reprezintă un avantaj evolutiv, deoarece înlocuirea unui
aminoacid cu altul printr-o mutaţie, într-o catenă polipeptidică este mai puţin
dăunătoare, dacă cei doi aminoacizi au proprietăţi asemănătoare.
Codul genetic este neacoperit în sensul că doi codoni vecini nu au
nucleotide comune şi este fără virgule, între doi codoni nu există spaţii sau alţi
codoni care să joace rolul unor semne de punctuaţie.
S-a demonstrat că citirea mesajului genetic începe dintr-un punct fix, se
realizează într-un singur sens, astfel că, absenţa unui nucleotid (deleţie) sau
adăugarea altuia (adiţie), schimbă sensul mesajului.
Universalitatea codului genetic în lumea vie demonstrează pe de o parte
vechimea sa şi, totodată, constanţa sa în timp.
Translaţia este mecanismul prin care secvenţa codonilor din ARNm este
tradusă într-o anumită succesiune de aminoacizi ce intră în constituţia unui lanţ
polipeptidic. Realizarea procesului de translaţie implică participarea mai multor
componente celulare ce alcătuiesc un aparat de translaţie. Aparatul de translaţie
cuprinde următoarele elemente: diferite tipuri de ARNs corespunzătoare tipurilor
de aminoacizi, aminoacizii, ribozomii, enzimele activatoare ale aminoacizilor,
cofactorii energetici, ATP şi GTP, factori de iniţiere, alungire şi terminare a
sintezei lanţului polipeptidic.
Pentru sinteza celulară a proteinelor este necesară o anumită cantitate de
energie, formarea unei singure legături peptidice necesitând 0,5 kcal/mol. Această
energie este asigurată de acidul adenozintrifosforic (ATP) care, prin hidroliză,
pune în libertate unul sau doi radicali fosforici eliberând energia corespunzătoare:
+ AMP + E
aminoacilsintetaza
AA1 + ATP + ARNs1 AA1 - ARNs1 +
+ AMP + P ∼ P
79
Fig. 3.7. Reprezentarea schematică a procesului de translaţie
(după Kimball, 1978)
Încheierea sintezei catenei polipeptidice se realizează cu ajutorul a doi
factori proteici care sunt activaţi în prezenţa codonilor de încheiere UAA, UAG şi
UGA. Ca urmare, catena polipeptidică se detaşează de ribozomi şi de ARNs care
a adus ultimul aminoacid.
În ceea ce priveşte viteza cu care se realizează biosinteza proteică, există
o serie de date atât la procariote cât şi la eucariote. Transcripţia genei ce
determină sinteza enzimei ce intervine în producerea triptofanului la Escherichia
coli are loc cu o viteză de 28 nucleotide/sec., iar translaţia cu viteza de 7
aminoacizi/sec. O moleculă completă de hemoglobină umană este sintetizată în 35
secunde (gena ce determină hemoglobina conţine 670 nucleotide).
În prezent s-a reuşit sinteza unor substanţe proteice într-un sistem
celular liber (populaţii de celule la care s-a distrus membrana celulară), folosind
ARNm artificial (M. W. Niremberg, 1961).
82
În acest exemplu, cantitatea de izoleucină poate fi reglată atât prin
retroinhibiţie enzimatică cât şi prin represie enzimatică. Prin retroinhibiţie
enzimatică, izoleucina în cantitate prea mare blochează activitatea primei enzime
din lanţul metabolic, treonină deaminază şi întreg lanţul metabolic este oprit. Prin
represie enzimatică, aminoacidul izoleucină blochează activitatea tuturor celor 5
enzime din lanţul metabolic. Prin urmare sinteza izoleucinei este controlată printr-
un sistem dublu, cele două sisteme fiind independente. Independenţa celor două
sisteme a fost dovedită prin faptul că la E. coli s-au obţinut două mutante, una la
care izoleucina nu poate să inhibe enzima treonină deaminază, iar cealaltă la care
izoleucina nu inhibă nici una din cele cinci enzime ale lanţului metabolic. S-a
demonstrat că cele două mutaţii sunt situate în loci diferiţi pe cromozom.
În cazurile de mai sus, produşii celulari sunt controlaţi numai de
produşii finali ai liniei metabolice respective. Sunt însă şi cazuri când unii produşi
celulari sunt controlaţi de produşii finali ai altei linii metabolice. De exemplu,
bazele azotate purinice şi pirimidinice ce intră în alcătuirea acizilor nucleici sunt
sintetizate de două linii metabolice paralele, dar cele două linii se reglează
reciproc. Acest lucru are o mare importanţă deoarece cele două grupe de baze
trebuie că fie într-un anumit raport în momentul replicării acizilor nucleici.
Experimental s-a demonstrat că proporţia bazelor pirimidinice este controlată de
produşii finali pirimidinele, dar şi de purine, astfel: pirimidinele în exces inhibă
prima enzimă din lanţul metabolic al pirimidinelor, iar purinele în exces
stimulează activitatea aceleiaşi enzime. Prin acest proces, bazele azotate sunt
sintetizate economic, exact în cantităţile necesare replicării acizilor nucleici.
Modelul Jacob-Monod de reglare a activităţii genelor
F. Jacob şi J. Monod (1961), pe baza experienţelor efectuate la
Escherichia coli asupra locusului lac (lactază), privind fenomenele de inducţie
enzimatică şi represie enzimatică, au ajuns la concluzia că reglarea sintezei
proteice este de natură genică. În acest proces de reglaj sunt implicate trei
categorii de gene: gene structurale, gene reglatoare şi gene operatoare.
Genele structurale sunt segmente din macromolecula de ADN şi au
rolul de a determina secvenţa aminoacizilor în moleculele proteice sintetizate de
celulă.
Genele reglatoare sunt localizate tot pe ADN şi au rolul de a sintetiza
represorii specifici ce controlează activitatea genelor structurale. Represorul nu
interacţionează direct cu genele structurale, ci prin intermediul celui de-al treilea
tip de gene, genele operatoare sau operator. Operatorul este o genă adiacentă
genelor structurale, care are posibilitatea de a se combina sau nu cu represorul,
inducând sau blocând funcţionarea genelor structurale. Gena operatoare poate fi
considerată un receptor al represorului. Gena operatoare este un fel de comutator
chimic care declanşează sau nu intrarea în activitate a genelor structurale. Înaintea
genelor operatoare şi structurale este localizat promotorul care iniţiază procesul
de transcripţie a informaţiei genetice al genelor structurale. Ansamblul format din
promotor, gena operatoare şi genele structurale se numeşte operon, ocupă un
fragment de cromozom şi funcţionează coordonat.
83
Schema modelului Jacob-Monod privind reglarea sintezei proteice prin
inducţie şi represie enzimatică este dată în figura 3.9.
Interacţiunile dintre represor şi efector sau dintre represor şi operator
(gena operatoare) are loc astfel: în sistemele represibile gena reglatoare determină
sinteza represorului R, activ, care interacţionează cu gena operatoare şi în acest
caz, gena operatoare blochează activitatea genelor structurale, fapt ce face ca
ARN-polimeraza să nu poată sintetiza ARNm şi ca atare, nu se vor sintetiza
proteine.
84
din mediu se realizează cu ajutorul a trei enzime, a căror sinteză este determinată
de trei gene structurale ce alcătuiesc operonul 1ac. Genele respective se găsesc
dispuse alăturat pe cromozomul bacterian: z+, determină sinteza enzimei β -
galactozidaza, care se găseşte liberă în citoplasmă şi care desface lactoza în
galactoză şi glucoză; y+ determină sinteza β - galactozid permeazei, care este
localizată în membrana celulei bacteriene şi permite intrarea lactozei în celulă şi
gena a+ ce determină sinteza enzimei galactozid trans-acetilaza a cărei acţiune este
necunoscută.
87
satelitului cromozomului. În zona heterocromatică, cromatina este puternic
spiralizată iar ADN are o funcţionalitate redusă.
Heterocromatina este de două tipuri: constitutivă şi facultativă.
Heterocromatina constitutivă conţine o cantitate mare de ADN repetitiv
(redundant) formând de obicei gene nefuncţionale. Heterocromatina facultativă
rezultă din heterocromatinizarea unor regiuni eucromatice. Prin transferul unui
segment eucromatic în apropierea heterocromatinei constitutive, acesta se
heterocromatinizează şi invers.
Un alt fenomen este heterocromatinizarea unuia din cei doi cromozomi
X de la sexul femel al mamiferelor, formând cromatina sexuală, astfel încât, la
ambele sexe funcţionează numai câte un cromozom X din perechea de cromozomi
ai sexului. Acest fapt a fost demonstrat la multe organisme la care sexul femel
este homogametic.
91
Prin numeroase cercetări s-a ajuns la concluzia că secvenţa
nucleotidelor dintr-o genă determină secvenţa aminoacizilor din catena
polipeptidică, fenomen denumit colinearitate.
Gena, în concepţia geneticii moleculare, este definită drept un segment
din macromolecula de ADN (sau ARN în cazul unor virusuri), format dintr-o
secvenţă anumită de nucleotide, care acţionează ca o unitate funcţională şi care
conţine informaţia genetică ce determină secvenţa nucleotidelor dintr-o moleculă
de ARN (transcripţie genetică) şi, respectiv, a aminoacizilor într-o catenă
polipeptidică (translaţie genetică).
S. Benzer (1958-1961) a denumit muton, cea mai mică unitate a genei
în care poate avea loc o mutaţie, independentă de alta, recon cea mai mică unitate
în care are loc recombinarea genetică şi cistron cel mai mic segment de ADN
(sau genă) care poate funcţiona unitar şi ale cărui limite pot fi stabilite prin testul
cis-trans (testul de complementaritate).
Se poate afirma că gena este identică cu cistronul.
În concepţia geneticii moleculare, gena poate fi definită succint astfel: o
genă sau cistron - o catenă polipeptidică.
Din punct de vedere funcţional, genele pot fi clasificate după Paigen şi
Ganschow (1965) (citaţi de P. Raicu, 1980) în patru tipuri: gene structurale, ce
determină secvenţa aminoacizilor într-o catenă polipeptidică; gene reglatoare, ce
controlează sinteza proteinelor prin intermediul unui represor; gene
arhitecturale, care determină integrarea proteinelor sintetizate în structuri
celulare şi gene temporare, care activează cele trei tipuri de gene, în timp, pe
baza unui program genetic, pentru realizarea fenomenului de citodiferenţiere.
Genetica moleculară a adus noi elemente de detaliu şi asupra structurii
genei. La eucariote gena este constituită dintr-o secvenţă lineară de nucleotide,
continuă, ce codifică o secvenţă de nucleotide informaţionale denumite exoni,
separate prin segmente noninformaţionale (ADN silenţios) denumite introni. De
exemplu, gena ovalbuminei la găină este formată din opt exoni şi şapte introni
(figura 3.12).
92
Pentru a se realiza fenomenul de transcripţie a ARNm, se formează mai
întâi un ARN precursor care determină eliminarea segmentelor noninformaţionale
(introni), sintetizându-se apoi un ARNm care copie informaţia genetică numai a
exonilor (R. J. Roberts şi A. Ph. Sharp 1993).
Se pare că secvenţele noninformaţionale au un rol important în evoluţia
materialului genetic.
În genomul eucariotelor numărul de gene este relativ mic, comparativ cu
cantitatea de ADN. La om, în funcţie de mărimea genelor şi de cantitatea de
ADN, ar trebui să existe un număr de 3 x 106 gene. În realitate numărul de gene
este mult mai mic, 5 x 104, ceea ce înseamnă că o mică parte din ADN este
informaţional, iar restul este noninformaţional, îndeplinind alte roluri în genom.
Genele au două funcţii esenţiale: funcţia autocatalitică şi
hetorocatalitică.
Funcţia autocatalitică constă în capacitatea genelor, deci şi a
macromoleculei de ADN, de a se replica cu mare fidelitate, după modelul
semiconservativ, aşa încât celulele fiice vor moşteni aceleaşi gene ca celulele
mamă.
Funcţia heterocatalitică a genelor, constă în capacitatea acestora de a
determina, prin secvenţa de nucleotide ce o posedă, sinteze specifice de proteine,
enzime, biomolecule, informaţia genetică fiind deci decodificată şi transformată
într-o secvenţă de aminoacizi, în catene polipeptidice.
Cele două funcţii ale materialului genetic au dus la formularea dogmei
centrale a geneticii, care poate fi redată sintetic prin următoarea relaţie:
94
3.8. REPRODUCEREA ŞI RECOMBINAREA GENETICĂ
LA PROCARIOTE
97
Conjugarea a fost studiată la microscopul electronic, descoperindu-se că
bacteriile Hfr şi F+ posedă un apendice filamentos, denumit F-pilus care este
absent în celulele femele (F-). Aceşti F-pilus (sau sex-pili) realizează legătura
dintre două bacterii de sex opus, fiind un fel de tuburi prin care materialul genetic
al unei bacterii (F+ sau Hfr) trece total sau parţial în celulele F-.
Fenomenul de conjugare a fost studiat şi printr-o altă tehnică: procesul
de transfer al materialului genetic este întrerupt prin agitare. Prin această metodă
s-a putut determina poziţia lineară a genelor pe cromozomul bacterian, precum şi
corelaţia precisă ce există între frecvenţa recombinărilor şi timpul cât durează
conjugarea.
F. Jacob şi E. L. Wollman (1961) studiind conjugarea la două suşe de E.
coli, au determinat timpul necesar pentru transferul fiecărui locus în parte,
ajungând la concluzia că întregul cromozom bacterian este transferat în 89
minute. Pe această cale s-au alcătuit la unele bacterii, harta genetică, deoarece
lungimea cromozomului poate fi măsurată în unităţi de timp, în care o unitate este
egală cu 1 minut.
Fenomenul de conjugare este strâns legat de sinteza ADN.
Replicarea ADN bacterian începe într-un anumit locus pentru o anumită
suşă. După ce celulele Hfr şi F- vin în contact, în celula Hfr începe sinteza ADN,
astfel că, în celula F- migrează un ADN dublu catenar, format după modelul
semiconservativ. Ambii cromozomi ai bacteriei donator (Hfr), cel care rămâne în
celula Hfr şi cel care se transferă sunt ataşaţi de membrana bacteriană într-un
punct denumit mezozom. În cursul transferului de material genetic, cromozomul
circular de la bacteria Hfr devine linear şi migrează în această formă. Ruperea
cromozomului bacterian în vederea conjugării se realizează într-un punct denumit
replicator, care de cele mai multe ori este locul unde este inserat factorul de
fertilitate F. La bacterii existând diferite suşe Hfr, ruperea cromozomului se
realizează în diferite puncte, acest lucru constituind un avantaj în alcătuirea
hărţilor genetice, având în vedere că genele localizate în jurul factorului F sunt
transferate ultimele.
Sex-ducţia, denumită şi F-ducţia sau transducţia F-mediată, este o altă
cale de recombinare genetică la bacterii, descoperită de F. Jacob şi E. L. Wollman
(1960).
Cercetările care au dus la descoperirea acestui tip de recombinare s-au
făcut la E. coli, la o suşă Hfr, care avea factorul de fertilitate inserat lângă gena
lac+. În procesul de conjugare dintre o bacterie Hfr lac+ şi alta F-lac- ar fi trebuit să
apară recombinanţi pentru gena lac+, foarte târziu, aproape de sfârşitul transferului
de material genetic. S-a constatat că au apărut câţiva recombinanţi lac+, foarte
devreme. Concluzia a fost următoarea: factorul F este eliberat din cromozomul
bacterian dar printr-un proces de crossing-over, între cromozom şi factorul F are
un schimb de material genetic, rezultând un factor de fertilitate recombinat, notat
cu F' (figura 3.13).
Prin trecerea factorului F' într-o celulă F-, el poate fi inclus în
cromozomul bacterian într-o regiune omoloagă cu regiunea cromozomică pe care
o poartă, orientând procesul de conjugare la fel ca în cazul bacteriei Hfr iniţiale.
98
Sex-ducţia poate fi definită ca fiind procesul prin care gene ale
cromozomului bacterian sunt încorporate în factorul de fertilitate F şi pe care le
transferă la celulele F- prin procesul de conjugare.
99
Suşa LA22 este auxotrofă, dar cu genotipul fen-tri-met+hia+, deci prezintă
concomitent două mutaţii biochimice, neputând sintetiza aminoacizii fenilalanină
şi triptofan, iar suşa LA2 este tot auxotrofă, dar cu genotipul fen+tri+met-his-
pentru alte două gene, neputând sintetiza aminoacizii metionină şi histidină. Suşa
LA22 este lizogenă, în sensul că, în cromozomul său era integrat profagul P22. Unii
bacteriofagi sunt eliberaţi din cromozomul bacteriei şi produc liza acesteia.
Bacteriofagii pot trece prin filtrul de sticlă, produc liza bacteriei LA2, apoi pot
reveni în tubul în care se găseşte bacteria LA22 cu care pot stabili din nou relaţii
lizogene în urma cărora pot apare indivizi recombinaţi prototrofi (de tip sălbatic)
pentru toate cele patru gene, fen+tri+met+his+.
Explicaţia acestui fenomen este următoarea: bacteriofagul P22 producând
liza bacteriei LA2 include, cu o mică frecvenţă, 1 la 105-107, segmentul de
cromozom cu genele fen+tri+ de la această suşă. Stabilind relaţii lizogene cu suşa
LA22, bacteriofagul P22 transferă acest segment în cromozomul acestuia rezultând
recombinanţi genetici de tip sălbatic (fen+tri+met+his+).
Cercetările privind transducţia au arătat că de obicei se transferă o
singură genă, în cazuri rare două gene şi niciodată trei gene. În cazul transferului a
două gene, se demonstrează că cele două gene sunt foarte apropiate pe
cromozomul bacteriei, servind la stabilirea precisă a locilor acestora, deci la
alcătuirea hărţilor genetice cu ajutorul transducţiei.
Transferul concomitent a două gene prin fenomenul de transducţie a fost
denumit cotransducţie.
Transducţia este de două tipuri: transducţie specializată, când un
bacteriofag transferă numai o anumită genă şi generalizată când un bacteriofag
poate transfera oricare genă dintr-un cromozom bacterian.
Transducţia specializată a fost observată la bacteriofagul λ ce infectează
E. coli. Acest bacteriofag este inclus sub formă de profag în cromozomul bacteriei
numai alături de locusul gal (gena ce determină metabolizarea galactozei).
Bacteriofagul λ poate transfera numai gena gal+ de o suşă bacteriană la alta. Dacă
o cultură lizogenă cu bacteriofagul λ este tratată cu raze UV, bacteriofagul λ se
eliberează din cromozomul bacterian şi produce liza bacteriei, putând infecta apoi
bacterii gal-, care se transformă cu o anumită frecvenţă în bacterii gal+.
În cazul transducţiei generalizate se poate realiza transferul oricărei gene
de la o bacterie donor la o bacterie receptor, deci bacteriofagul transductant poate
încorpora oricare genă şi o transferă altei bacterii.
101
CAPITOLUL 4
Moto:
“E adevărat că misterul, nu este comod, te nelinişteşte.
Dar dacă misterul ar fi absent, neliniştea metafizică a
cunoaşterii ar dispărea şi omul ar deveni mineral.”
Petre Ţuţea
102
Din multitudinea de aspecte ale ingineriei genetice, vor fi prezentate
aspecte privind sinteza artificială a genei, hibridarea celulară la animale şi plante,
haploidia prin androgeneză, importanţa cercetărilor de inginerie genetică.
103
4.2. IZOLAREA GENEI
104
Operaţiile descrise mai sus s-au efectuat şi cu un alt fag, ∅80, ce
realizează transducţia specializată. ADN al fiecărui fag are o catenă cu o greutate
moleculară mai mare (catenă “grea”) şi o catenă cu o greutate moleculară mai
mică (catenă “uşoară”). Prin denaturare, catenele fagilor s-au izolat una de alta,
iar prin ultracentrifugare s-au separat catenele “grele” de cele “uşoare”. Catenele
grele s-au pus împreună şi prin procesul de renaturare, între ele, se refac legăturile
de hidrogen, dar numai în zona operonului lac, acolo unde cele două catene au
nucleotide complementare, în rest catenele rămân distanţate. Cu ajutorul
enzimelor ce hidrolizează ADN monocatenar, s-au eliminat catenele libere,
rămânând doar operonul lac, bicatenar.
Izolarea genelor a avut o importanţă deosebită pentru că a deschis calea
spre studiul aprofundat al materialului genetic “in vitro”, dar mai ales spre
transferul de gene de la un organism la altul.
105
O altă cale prin care se realizează transferul de gene este folosirea ca
vectori a virusurilor temperate, care la un moment dat se găsesc integrate în
cromozomul bacterian, sub formă de profagi. La un moment dat, profagii se
eliberează din cromozomul bacterian şi produc liza bacteriei. În acest caz,
bacteriofagii pot lua o genă din cromozomul bacteriei şi la o nouă infecţie o pot
transfera într-o altă bacterie.
În anul 1971, geneticianul C. Merril a reuşit să transfere gena ce
răspunde de metabolizarea galactozei de la bacteria E. coli în celulele umane.
Pentru realizarea acestui transfer s-a procedat astfel: bacteriile E .coli au fost
infectate cu bacteriofagul λ, care se inseră adiacent genei gal din cromozomul
bacterian. Se provoacă liza bacteriei şi se vor elibera fagi λ care posedă gena gal.
Aceşti fagi recombinaţi au fost introduşi într-o cultură de celule umane, ce
proveneau de la un individ ce prezenta maladia ereditară galactosemia (lipsa
genei ce determină enzima necesară metabolizării galactozei, în glucoză). După
un timp s-a constatat că celulele umane au început să metabolizeze galactoza. Se
poate spune că bacteriofagii se comportă în mod similar cu plasmidele, putând
încorpora în cromozom gene străine, pe care le poate transfera în alte celule pe
care le infectează.
Aceste transferuri de gene deschid mari perspective mai ales în cazul
transferului de gene de la plante sau animale în celulele bacteriene, care ar putea
să producă pe medii relativ simple, mari cantităţi de enzime, hormoni, proteine, de
care are nevoie omenirea.
În acest sens se poate menţiona transferul genei ce determină sinteza
ovalbuminei, proteină din oul de găină, la E. coli K12 (λ). S-a izolat mai întâi
ARNm ce codifică ovalbumina din ovocitul găinilor. Folosind fenomenul de
complementaritate s-a sintetizat ADN, respectiv gena ovalbuminei care a fost
inclusă apoi într-un plasmid recombinat, care prin fenomenul de conjugare a fost
transferat în celula bacteriană. În urma acestui transfer, celulele bacteriene au
început să producă între 30000-90000 molecule de ovalbumină, ceea ce reprezintă
în jur de 0,5-1% din cantitatea totală de proteine a bacteriei. A. Riggs (citat de P.
Raicu, 1980) a reuşit să transfere gena ce determină sinteza insulinei umane în
pancreas, la o bacterie care a început să sintetizeze insulina. Insulina umană este
formată din două catene polipeptidice alcătuite din 21 şi 30 de aminoacizi. În
experienţa amintită A. Riggs a folosit o genă sintetizată artificial.
În anul 1977 s-a reuşit să se transfere gena ce determină sinteza
hormonului de creştere somatostatina, produs de hipotalamus, pancreas, stomac şi
intestine, din celulele umane în celulele bacteriene care au început să sintetizeze
acest hormon.
O altă realizare a ingineriei genetice este transferul genelor ce determină
sinteza interferonului din celulele umane în celula bacteriei E.coli.
Interferonul este o proteină cu rol antiviral şi este produs de leucocitele
umane din sânge. Cercetările Institutului de Oncologie şi Imunogenetică din
Villejuif arată că interferonul este capabil să vindece şoarecii bolnavi de diferite
tipuri de cancer, ce nu păreau induse de virusuri, că această substanţă stimulează
106
globulele albe, denumite NK (natural killers - celule ucigaşe), o linie de apărare
împotriva celulelor canceroase.
Producerea interferonului prin infectarea leucocitelor cu virusuri, pentru
a stimula fabricarea de interferon, era foarte scumpă şi se obţineau cantităţi infime
de substanţă. La începutul anului 1980, Charles Weismann de la Institutul de
biologie moleculară din Zurich, a realizat sinteza interferonului, cu ajutorul
bacteriei E. coli.
Astăzi se ştie că interferonul are următoarele funcţii: inhibă creşterea
celulelor în general, reglează activităţile imunitare, măreşte activitatea celulelor
albe (ce recunosc şi distrug celulele tumorale), stimulează celulele macrofage ce
distrug virusurile, bacteriile şi alte particule.
Se poate spune că interferonul este un mediator celular, deoarece
acţionează ca un activator al celulelor specializate în distrugerea virusurilor şi a
celulelor canceroase şi nu un antibiotic antiviral.
Transgeneza, transferul de gene sau fragmente de ADN de la un
organism (donor) la altul (receptor) se poate realiza fie prin metoda directă
(introducerea moleculei de ADN în celule receptor), fie prin metode indirecte
(ADN este introdus în receptor printr-un vector).
Prin metoda directă, ADN exogen poate fi transferat în celule gazdă
prin mai multe tehnici: endocitoză, electroporare, microinjecţie, macroinjecţie şi
biolistic (Butnaru Gallia, 1999).
Endocitoza presupune obţinerea mai întâi a protoplaştilor, celule
vegetale cărora li s-a îndepărtat peretele celular rigid, pectocelulozic, cu ajutorul
enzimelor (pectinaza, celulaza) sau pe cale mecanică.
ADN transformant este adsorbit la suprafaţa celulelor receptoare, iar
apoi este inclus în celule. Această metodă presupune protejarea moleculei de
ADN prin includerea sa în lipozomi, prin tratare cu polietilenglicol şi fosfat de
calciu şi existenţa a mai multor molecule de ADN transformant pentru ca
transferul să se realizeze cu o frecvenţă cât mai mare.
Electroporarea constă în transferul moleculelor de ADN în protoplaşti
cu ajutorul unor impulsuri electrice de scurtă durată sau cu ajutorul razelor laser
(porare laser). Se apreciază că eficienţa transformării genetice este destul de mică
fiind dependentă de greutatea moleculară a ADN, concentraţia
polietilenglicolului, durata şi intensitatea impulsului electric, starea fiziologică a
celulei receptor (Butnaru Gallia, 1999).
Microinjecţia este o metodă mult mai precisă, deoarece o moleculă
cunoscută (ADN, ARN, proteine) se introduce cu o microseringă din sticlă
montată pe un micromanipulator, într-un receptor (protoplast, celulă animală),
fixat pe o lamă de sticlă, în gel de agaroză.
Metodele biolistice constau în introducerea unui ADN exogen într-un
receptor prin intermediul aşa numitului tun de particule sau cu ajutorul arcului
electric.
Cu ajutorul tunului de particule, microparticule de aur sau tungsten
asociate cu molecule de ADN donor sunt direcţionate într-o celulă sau grup de
107
celule. Celulele sau ţesuturile bombardate cu aceste microparticule, crescute pe un
mediu de cultură vor regenera plante, transformate genetic.
Transgeneza indirectă presupune izolarea unui segment de ADN (o
genă), clonarea genei respective şi transferul într-o celulă receptor prin
intermediul unui vector (Butnaru Gallia, 1999).
Gena ce trebuie transferată a primit denumirea de pasager; de obicei
pasagerul, pătruns într-o celulă receptor este degradat de sistemul enzimatic al
acesteia. Pentru a evita această degradare, gena (pasagerul) se asociază cu un
vector, iar împreună constituie o macromoleculă complexă, de ADN recombinant.
Izolarea ADN de la diferite organisme procariote sau eucariote se
realizează prin diferite metode fizico-chimice (centrifugare, tratare cu diferite
enzime etc.). Deoarece fragmentul de ADN izolat poate conţine mai multe gene
este necesară fragmentarea acestuia, pentru izolarea genei (pasagerului) ce trebuie
transferată. Pentru izolarea unei gene de interes se foloseşte ARNm al genei
respective, care în prezenţa reverstranscriptazei se va transforma într-o moleculă
de ADN complementar (ADN-c) monocatenar. În prezenţa ADN-polimerazei I,
ADN-c îşi va sintetiza catena complementară, devenind ADN bicatenar, care va
avea înscrisă informaţia nucleotidică din ARNm.
Genele ce urmează a fi transferate nu vor fi funcţionale dacă nu au
ataşate promotorul, intensificator sau atenuator ai transcripţiei informaţiei
genetice, care intră în structura genelor şi reglează activitatea acestora.
În procesul de transgeneză sunt absolut necesare enzimele de restricţie
(endonucleaze de restricţie), produse în mod natural de bacterii, cu rol imunitar,
respectiv de a distruge moleculele de ADN exogen ce pătrund în acestea. Sunt
cunoscute în prezent peste 500 de tipuri de endonucleaze de restricţie care
acţionează ca nişte “bisturie” moleculare, secţionând moleculele de ADN, în
secvenţe scurte între două baze azotate adiacente cunoscute (“ţintă”).
Cele mai cunoscute endonucleaze de restricţie sunt: EcoR1 (izolată de la
Escherichia coli), Hpa I (din Haemophilus parainfluenzae), Alu I (din
Arthriobacter luteus) etc.
Aceste enzime acţionează asupra unor secvenţe de nucleotide constituite
din 4, 5 sau 6 nucleotide, fie pe axul de simetrie al acestora sau de o parte şi de
alta a acestuia. Astfel, EcoR1 secţionează ADN în secvenţă hexanucleotidică 5’-
GAATTC-3’ între nucleotidele G şi A, pe ambele catene ale moleculei, în timp ce
Alu I acţionează la nivelul tetranucleotidului 5’-AGCT-3’ între nucleotidele A şi
G (Cîrlan M., 1996).
Fiecare enzimă are un mod particular, unic, de acţiune, de aceia sunt
nelipsite în operaţiunile de fragmentare a moleculelor de ADN.
Transgeneza necesită folosirea unui alt grup de enzime şi anume ADN-
ligazele, care leagă fragmentele de ADN ce trebuie transferat, de ADN al unui
vector.
Trebuie avut în vedere şi receptorul în care trebuie transferat ADN
exogen, care poate fi o bacterie, o celulă vegetală sau animală.
Între receptor şi vector trebuie să fie o compatibilitate perfectă, aşa
încât, un vector este funcţional numai la un anumit receptor.
108
4.3.1. Principalii vectori utilizaţi în transgeneză
109
Plasmidele Ti, datorită regiunii denumite ADN-T funcţionează ca
transpozoni (elemente genetice mobile). Numai această regiune se integrează în
cromozomul celulei gazdă.
Bacteriile din genul Agrobacterium oferă singurul exemplu de inginerie
genetică naturală, deoarece în urma infecţiei, bacteria transferă în nucleul celulei
vegetale o mică porţiune din ADN al plasmidei, care determină transformarea
celulei infectate în celulă tumorală. Prin eliminarea genelor tumorale
(oncogenelor) şi asocierea acestei plasmide “dezarmate” cu o plasmidă ce conţine
gena “de interes”, clonată în bacteria Escherichia coli se obţine un vector de
transformare foarte eficient pentru dicotiledonate (în condiţii naturale
Agrobacterium nu atacă monocotiledonatele).
Indiferent de metoda de transfer, frecvenţa de integrare a genelor în
genomul celulei vegetale este destul de redusă. Din această cauză, genei “de
interes” îi este asociată o genă marker, care permite selecţia celulelor
transformate. Se folosesc frecvent ca gene marker, genele care conferă rezistenţă
la un antibiotic sau la un erbicid, care-i va permite celulei transformate să
supravieţuiască pe un mediu de cultură ce posedă antibioticul sau erbicidul.
Cele mai importante plante transgenice aflate deja în cultură sunt soia
Roundup Ready, tolerantă la erbicidul total Roundup (care are ca principiu activ
glifosat) şi porumbul Bt, rezistent la atacul sfredelitorului (Ostrinia nubilalis),
urmând a se obţine plante tolerante la doi sau mai mulţi factori (rezistenţă la un
erbicid asociată cu rezistenţa la o insectă, androsterilitate asociată cu rezistenţa la
un erbicid etc.).
O altă realizare a ingineriei genetice o constituie tomatele, la care s-a
modificat procesul de coacere a fructelor, denumite Flavr Savr, fructele
menţinându-şi prospeţimea timp îndelungat. În acest caz, s-a folosit tehnologia
ARN antisens, blocându-se sinteza uneia din enzimele ce degradează pereţii
celulari ai fructului sau a hormonului etilenă (cel care accelerează procesul de
coacere, aceasta fiind întârziată).
O altă direcţie a ingineriei genetice este transferul genelor nif de la
plantele leguminoase la plantele cerealiere.
110
Azotul atmosferic poate fi fixat de unele bacterii din genurile:
Rhizobium, Azotobacter, Desulfovibrio, Hydrogenomonas etc. sau de unele alge
verzi-albastre.
Mecanismul fixării azotului atmosferic a fost descifrat în 1960, în
laboratoarele Du Pont de Nemours (SUA). La bacteria Clostridium pasteurianum
s-a izolat enzima nitrogenaza, care catalizează fixarea azotului atmosferic.
Această enzimă este formată din două molecule proteice, una cu greutate
moleculară mare (220.000 daltoni) şi cealaltă cu greutate moleculară mică (55.000
daltoni). Molecula mare conţine atomi de fier, sulf şi molibden, iar molecula mică
doar fier şi sulf. Cele două molecule sunt active împreună şi numai în absenţa
oxigenului atmosferic. Protejarea moleculei de nitrogenază împotriva oxigenului
atmosferic este asigurată de un pigment denumit leghemoglobină care se combină
cu oxigenul şi protejează astfel enzima.
Sinteza enzimei nitrogenaza este determinată de un grup de gene notate
cu nif care sunt localizate pe cromozom alăturat de gena his, ce determină
metabolismul histidinei. Se pare că este vorba de două gene nif: una ce determină
sinteza moleculei mari a nitrogenazei şi alta ce determină sinteza moleculei mici.
Transferul genelor nif de la bacteriile fixatoare de azot la altele
nefixatoare se poate realiza pe căile cunoscute de recombinare la bacterii:
transformare, conjugare, sex-ducţie şi transducţie. Geneticianul R. Dixon de la
Universitatea din Sussex (Anglia) a transferat genele nif şi his de la bacteria F+
de Klebsiella pneumoniae, la bacteria F- de E. coli.
Tot Dixon în 1974 a obţinut un factor de fertilitate recombinat care
includea în el şi genele nif, denumite FN 68. Acest factor de fertilitate, introdus în
mediul de cultură a unor bacterii incapabile să fixeze azotul atmosferic (ex.
E.coli), a produs transformarea acestora în bacterii fixatoare de azot.
Pentru transferul genelor nif se pot folosi ca vectori şi bacteriofagii în
procesul de transducţie. S. Stroicher a folosit fagul P1 pentru transferul genelor
nif.
Transferul genelor nif de la o bacterie la alta a creat premisele realizării
unor simbioze a acestor bacterii nu numai cu leguminoasele, ci şi cu alte plante
care nu au capacitatea de a fixa azotul atmosferic.
În viitor se preconizează transferul acestor gene nif în cromozomul
plantelor sau în cromozomul cloroplastelor, situaţie în care plantele nu ar mai
avea nevoie de simbioze cu bacteriile, plantele fixându-şi direct azotul atmosferic.
Hibridarea celulară “in vitro” a fost realizată pentru prima dată în 1960
de cercetătorul francez G. Barski. A cultivat pe un mediu artificial celule ce
proveneau de la două specii de şoareci şi a observat că unele celule au fuzionat
rezultând celule hibride, care însumează cromozomii de la celulele iniţiale şi au
însuşiri morfologice, fiziologice şi biochimice diferite de ale celulelor iniţiale.
111
Fuzionarea spontană a celulelor se realizează cu o frecvenţă foarte mică.
Pentru a mări frecvenţa celulelor hibride s-au căutat o serie de agenţi inductori
care să favorizeze hibridarea celulară. Virusul Sendai inactivat s-a dovedit a fi un
bun inductor, capabil să mărească foarte mult frecvenţa celulelor hibride. S-au
identificat o serie de substanţe chimice care stimulează hibridarea celulară: un
analog al isoleucinei, polietilenglicolul etc.
O altă problemă ce a condiţionat hibridarea celulară a fost modul de
separare sau selectare a celulelor hibride de restul celulelor din mediul de creştere.
S-au elaborat aşa numitele medii selective, în care celulele hibride se înmulţesc în
timp ce celulele parentale sunt eliminate.
Folosind tehnicile prezentate mai sus, s-au reuşit hibridări celulare între
celule de la specii foarte diferite: celule de hamster chinezesc x celule de şoarece,
celule umane x celule de şoarece, celule umane x celule de ţânţar, celule de
şoarece x celule de găină.
Celulele hibride nu pot regenera organisme hibride complet dezvoltate,
dar se înmulţesc până la un anumit moment, rezultând clone celulare hibride.
Obţinerea acestor clone celulare hibride are un rol foarte important în cercetările
de genetică.
Dacă ne referim la hibridările dintre celulele umane x celule de şoarece
(fig.4.2.), s-a constatat că celulele hibride conţin iniţial toţi cromozomii (46 de la
om + 40 de la şoarece). În momentul când încep să se dividă, celulele hibride
pierd câte un cromozom ce aparţine unei specii. În cazul hibridării celule umane x
celule de şoarece se pierd o parte din cromozomii umani.
112
Această particularitate a celulelor hibride, a fost folosită în alcătuirea
hărţilor cromozomice, deoarece eliminarea a câte unui cromozom se manifestă
prin lipsa sau prezenţa în plus a uneia sau a mai multor enzime, putându-se
localiza unele gene pe cromozomi. Pentru localizarea mai precisă a genelor în
diferite regiuni ale cromozomului se folosesc pentru hibridare celule umane ce
provin de la indivizi ce prezintă anumite restructurări cromozomice. S-au realizat
hibrizi celulari între leucocitele ce produc interferon şi celulele tumorale,
rezultând celule de tip hibridoma, ce produc o cantitate mult mai mare de
interferon.
Hibridarea celulară la plante s-a putut realiza numai după ce s-au obţinut
aşa numiţii protoplaşti, care sunt celule vegetale cărora li s-a îndepărtat
membrana rigidă pecto-celulozică. Îndepărtarea membranei pecto-celulozice s-a
realizat la început pe cale mecanică iar mai târziu, după anul 1960, prin metode
chimice, folosind o serie de enzime cum ar fi: celulaza, pectinaza, macerozima. În
anul 1971, francezul J. P. Nitsch a obţinut o plantă complet dezvoltată, prin
regenerarea protoplaştilor (fig. 4.3.). În ultimii ani s-au izolat protoplaşti şi s-au
regenerat plante întregi la: soia, morcov, petunia, bob, mazăre, grâu etc. (Raicu P.,
1980).
113
Fuzionarea protoplaştilor ridică aceleaşi probleme ca şi fuzionarea
celulelor animale: mărirea frecvenţei celulelor hibride şi selectarea acestora.
Pentru a mări frecvenţa de fuzionare a protoplaştilor se folosesc:
polietilenglicolul, nitratul de sodiu, ionii de Ca la un pH ridicat, ser proaspăt de
iepure etc.
Selectarea celulelor fuzionate se realizează prin folosirea de medii
selective, care elimină celulele nefuzionate păstrându-le pe cele hibride. La plante
s-a constatat că mediile de cultură ce nu posedă substanţe de creştere (citochinină
şi auxină) elimină celulele parentale, în timp ce celulele hibride se pot dispensa de
aceste substanţe.
P. S. Carlson (1972) a obţinut plante hibride întregi, prin fuzionarea
protoplaştilor de la speciile de tutun, Nicotiana glauca (2n=24) şi N. langsdorffii
(2n=18). Plantele rezultate erau amfiploizi ce aveau 2n=42 cromozomi, identici
cu hibrizii obţinuţi pe cale sexuată (fig.4.4.)
Această metodă de obţinere a hibrizilor a permis însă obţinerea de
hibrizi celulari între speciile îndepărtate filogenetic care în mod obişnuit nu se pot
hibrida sexuat: morcov x tutun, porumb x ovăz, porumb x soia, morcov x petunia.
115
Plantele haploide sunt pure din puncte de vedere genetic, deoarece sunt
hemizigote, existând o corespondenţă completă între genotip şi fenotip.
Prin dublarea numărului de cromozomi se obţin plante diploide, complet
homozigote, aşa numitele linii izogene, într-un timp foarte scurt, de o importanţă
deosebită pentru ameliorare. Dacă prin metodele clasice liniile homozigote la
plantele alogame se obţin în 8-9 generaţii de consangvinizare, prin haploidie
liniile homozigote se obţin într-o singură generaţie.
La plantele haploide se manifestă toate genele recesive iar mutaţiile se
pot detecta foarte uşor.
Haploizii s-au dovedit utili în studiile de embriogeneză experimentală,
de citologie, citogenetică, de mutageneză, de fiziologie şi biochimie, de
citodiferenţiere, datorită faptului că expresivitatea genelor la plantele haploide,
care sunt hemizigote, este totală, într-o singură generaţie.
116
CAPITOLUL 5
EREDITATEA MENDELIANĂ
Moto:
"…Gregor Mendel, o figură cu care se poate mândri întreaga
omenire…”
C. Sandu Aldea
117
Înainte de a analiza mecanismul de transmitere a caracterelor în procesul
de hibridare este necesar să fie definite câteva noţiuni de bază care vor servi
pentru înţelegerea lui.
Hibridarea este încrucişarea dintre doi indivizi care se deosebesc prin
una sau mai multe perechi de caractere. Hibridul este rezultatul hibridării.
Părinţii (genitorii) se notează cu P (lat. parentes = părinţi) iar urmaşii
(descendenţii) se notează cu F (lat. fillii = copii).
În funcţie de numărul de perechi de caractere prin care se deosebesc
părinţii, există mai multe tipuri de hibridare: monohibridarea (o pereche de
caractere), dihibridarea (două perechi de caractere) etc.
În concepţia lui Gregor Mendel, determinanţii genetici au fost numiţi
factori ereditari, în genetica modernă fiind înlocuiţi prin termenul de gene.
Gena este unitatea elementară ce deţine informaţia genetică a unui
caracter ereditar, transmis de părinţi la urmaşi. Gena ocupă un loc precis în
cromozom (locus). În celulele somatice, cromozomii omologi, unul de origine
maternă, celălalt de origine paternă, vor avea şi loci omologi, ocupaţi de gene
alele. Dacă alelele sunt identice (AA sau aa) indivizii se numesc homozigoţi
pentru această pereche de gene, iar când alelele sunt diferite (Aa) indivizii sunt
consideraţi heterozigoţi. Ereditatea mendeliană presupune, în principal,
interacţiunea dominanţă-recesivitate între genele alele; alela care se manifestă
fenotipic la hibrizii F1 este dominantă, iar perechea sa, care nu se exteriorizează
prin caracterul respectiv, este recesivă.
Hibridările, de orice nivel, oferă posibilitatea unei duble analize: sub
aspect genotipic şi sub aspect fenotipic.
Genotipul reprezintă totalitatea genelor unui individ sau constituţia
genetică a acestuia. Noţiunea de genotip se utilizează însă şi în sens restrâns,
numai pentru una sau câteva perechi de gene alele (AA, Aa, aa, AABB, AaBb
etc.).
Fenotipul reprezintă totalitatea caracterelor morfologice, fiziologice,
biochimice şi comportamentale ale individului, care rezultă din interacţiunea
genotipului cu mediul.
118
alelelor dominante şi recesive şi unirii întâmplătoare a gameţilor pentru formarea
generaţiei F2).
2. Legea combinării libere a caracterelor sau a segregării
independente a acestora (apariţia la încrucişarea polihibridă, în urma segregării
şi combinării libere a caracterelor, a unor noi combinaţii la descendenţi).
119
Gregor Mendel a explicat segregarea factorilor ereditari astfel: în celulele
somatice, factorii ereditari se găsesc sub formă de pereche (AA, Aa, aa). În urma
meiozei, factorii ereditari segregă, astfel că gameţii vor avea numai câte un singur
reprezentant din fiecare pereche (A sau a), deci sunt puri din punct de vedere
genetic.
Părinţii sunt homozigoţi (AA şi aa) şi vor produce câte un singur tip de
gameţi (A sau a). În generaţia F1 toţi indivizii sunt identici fenotipic (seminţe
galbene) şi genotipic (Aa). Indivizii generaţiei F1, heterozigoţi, vor forma două
tipuri de gameţi pentru fiecare sex: 50% A şi 50% a. Combinarea probabilistică a
gameţilor de sex diferit face ca în F2 să rezulte trei combinaţii genotipice, 1/4
(25%) AA, 2/4 (50%) Aa şi 1/4 (25%) aa (raportul de segregare genotipică 1:2:1)
şi două grupe fenotipice ¾ (75%) seminţe galbene şi ¼ (25%) seminţe verzi
(raportul de segregare fenotipică 3:1).
R. C. Punnett imaginează un şah de combinaţii a gameţilor celor două
sexe, dând posibilitatea identificării rapide a tuturor genotipurilor şi fenotipurilor
din generaţia F2:
Gameţi ♂
Gameţi ♀
50% A 50% a
50% A 25% AA 25%Aa
50% a 25% Aa 25% aa
122
Rezultă deci opt fenotipuri, repartizate în raportul 27:9:9:9:3:3:3:1.
Rezultatele obţinute în urma trihibridării de tip Pisum confirmă legea segregării
independente a caracterelor.
123
Rezultatele obţinute în diferite tipuri de hibridări pot fi anticipate, dacă se
aplică o regulă simplă de calcul a probabilităţilor: şansa apariţiei concomitente a
două fenomene este egală cu produsul probabilităţilor lor separate [P(A şi B) =
P(A) x P(B)].
Dacă în mai multe monohibridări raporturile mendeliene sunt 3:1, 3/4 (A)
x 3/4 (B), deci 9/16 (AB). Calculul poate fi realizat pentru orice combinaţie de
caractere ce segregă independent.
În exemplele analizate s-a urmărit cum se comportă în hibridări un număr
mic de factori alelomorfi. De exemplu, pentru o pereche de factori, numărul de
combinaţii în F2, a fost de (21)2=4, pentru două perechi de factori de (22)2=16,
pentru trei perechi de factori de (23)2=64, ş.a.m.d.
Este uşor de înţeles că în cazul în care se analizează un număr mare de
perechi de caractere, numărul acestor combinaţii este enorm. De exemplu, pentru
10 perechi de factori, numărul combinaţiilor hibride se ridică la peste un milion.
Cu atât mai complicată apare şi analiza genetică privind formarea şi gruparea
combinaţiilor la un şir de generaţii.
Tabelul 5.2. dă posibilitatea de a calcula numărul combinaţiilor obţinute,
în funcţie de numărul perechilor de factori pe care îi urmărim. De asemenea,
permite a se deduce şi numărul tipurilor de gameţi şi a genotipurilor ce se vor
obţine.
Numărul mare de forme pe care îl întâlnim la vieţuitoare asigură într-o
mare măsură diversificarea speciilor şi procesul de evoluţie a acestora.
Tabelul 5.2.
Segregarea la hibridările de tip Pisum în funcţie de
numărul perechilor de alele
Numărul
Numărul Numărul Numărul grupelor
tipurilor de Numărul Numărul
perechilor genotipurilor fenotipice şi
gameţi combinaţiilor genotipurilor
de homozigote în raporturi de
produşi în de gene în F2 în F2
caractere F2 segregare în F2
F1
1 21=2 41=4 31=3 21=2 3:1
2 22=4 42=16 32=9 22=4 9:3: 3:1
3 23=8 43=64 33=27 23=8 27:9:9:9:3:3:3:1
4 24=16 44=256 34=81 24=16 (3+1)4
5 25=32 45=1024 35=243 25=32 (3+1)5
n 2n 4n 3n 2n (3+1)n
Numărul de seminţe:
Valori Netede- Netede- Zbârcite- Zbârcite-
Total
galbene verzi galbene verzi
Experimentale 315 108 101 32 556
Calculate teoretic 312,75 104,25 104,25 34,75 556
Diferenţa (d) -2,75 -3,75 +3,75 +2,75 0
χ2 =
∑d 2
, în care:
e
Σ este semnul însumării;
d – diferenţa între valoarea teoretică şi valoarea experimentală a
fenomenului cercetat;
e – valoarea teoretică.
Aplicând formula pentru datele din tabelul privind estimarea
probabilităţilor în cazul diferitelor valori ale lui χ2 şi diferite grade de liberate se
obţine:
− 2,25 2 − 3,75 2 3,25 2 2,75 2
+ + + = 0,47
312,75 104,25 104,25 34,75
Pe baza unor tabele speciale se poate aprecia dacă raporturile de
segregare se abat semnificativ sau nesemnificativ de la tipul mendelian de
segregare. În tabelul 5.4. după R. A. Fisher, sunt redate datele necesare extinderii
probabilităţilor în funcţie de valorile lui χ2 şi gradele de libertate.
Tabelul 5.4.
Valorile de estimare a probabilităţii, după R. A. Fisher
Valorile P (în %)
GL
0,99 0,95 0,90 0,80 0,70 0,50 0,30 0,10 0,05 0,01
1 0,0002 0,0004 0,016 0,064 0,15 0,46 1,1 2,7 3,8 6,6
2 0,02 0,10 0,21 0,45 0,71 1,39 2,4 4,6 6,0 9,2
3 0,12 0,35 0,58 1,01 1,42 2,37 3,7 6,3 7,8 11,3
4 0,3 0,71 1,06 1,65 2,20 3,36 4,9 7,8 9,5 13,3
5 0,55 1,14 1,61 2,34 3,00 4,35 6,1 9,2 11,1 15,1
6 0,87 1,63 2,20 3,07 3,83 5,35 7,2 10,6 12,6 16,8
7 1,24 2,17 2,83 3,82 4,67 6,35 8,4 12,0 14,1 18,5
8 1,65 2,73 3,49 4,59 5,53 7,4 9,5 13,4 15,5 20,1
9 2,09 3,32 4,17 5,38 6,39 8,35 10,6 14,7 16,9 21,7
10 2,56 3,94 4,87 6,18 7,27 9,34 11,8 16,0 18,3 23,2
125
Gradele de libertate (GL) se calculează scăzând 1 din numărul claselor
(grupelor) fenotipice. În exemplul dat, gradele de libertate vor fi 4-1=3.
În tabelul 5.4. valoarea 0,47, pentru 3 grade de libertate este situată între
valorile 0,35 şi 0,58. Aceasta corespunde unei probabilităţi P, de la 0,95% la
0,90%, adică la repetarea încrucişării, există şansa de 90-95% de a se obţine
raportul de segregare 9:3:3:1. În statistică se consideră că probabilitatea este
semnificativă când fenomenul se repetă la cel puţin 95% din cazuri, când există
diferenţe mici între valorile experimentale şi cele teoretice. În exemplul folosit,
valoare de 0,47 este destul de apropiată de valoarea 0,35 din dreptul lui P=0,95
pentru 3 grade de libertate.
126
fecundare se va întâlni fie cu unul identic, fie cu altul diferit, producând în cel de-
al doilea caz segregarea caracterelor.
În mod schematic, mecanismul cromozomic al disjuncţiei se poate vedea
în figura 5.3.
În cele de mai sus s-a dat o explicaţie mecanismului segregării
caracterelor mendeliene. În natură însă, nu întotdeauna asemenea procese se
desfăşoară exact conform celor arătate, iar cercetătorii au obţinut date care nu se
încadrează în raporturile stabilite de Gregor Mendel.
Explicaţia dată mai sus este valabilă în cazul în care caracterele cercetate
sunt produse de un singur locus (caractere monofactoriale), iar locii implicaţi sunt
situaţi în cromozomi diferiţi.
127
dovedeşte că ele aveau structură genetică heterozigotă. Pentru a analiza structura
genetică a descendenţilor hibrizi cu fenotip dominant se foloseşte
retroîncrucişarea sau backcrossarea cu părintele recesiv sau cu un tester recesiv,
metodă care poartă numele de testcross. În fond, testcross-ul ajută la descoperirea
tipurilor de gameţi formaţi de un individ dominant, precum şi dacă el este
homozigot sau heterozigot pentru anumite caractere. Homozigoţii dominanţi
produc o descendenţă cu fenotipul parental, în timp ce heterozigoţii dominanţi în
descendenţa testcross segregă.
În figura 5.4. sunt prezentate schematic rezultatele obţinute în urma
aplicării testcross-ului în funcţie de genotipul individului dominant testat. În cazul
retroîncrucişării indivizilor homozigoţi dominanţi (AA) cu părintele homozigot
recesiv (aa) se obţine un singur tip de indivizi cu acelaşi genotip (Aa) şi cu acelaşi
fenotip (culoare galbenă). Prin retroîncrucişarea indivizilor heterozigoţi (Aa) cu
părintele homozigot recesiv (aa) rezultă două tipuri de indivizi în proporţii egale,
50% cu genotipul Aa de culoare galbenă şi 50% cu genotipul aa de culoare verde.
Deci, la retroîncrucişare se pot obţine două tipuri de rezultate: 1) dacă raportul de
segregare între cele două caractere este de 1:1, înseamnă că ascendentul dominant
testat a fost heterozigot, deoarece a produs două tipuri de gameţi; 2) dacă toţi
urmaşii sunt la fel, înseamnă că ascendentul dominant testat a fost homozigot,
deoarece a format un singur tip de gameţi.
Fig. 5.4. Schema segregării în cazul testcross-ului unor descendenţi hibrizi cu fenotip
dominant (AA sau aa)
*
* *
129
CAPITOLUL 6
INTERACŢIUNEA GENELOR
Moto:
"Variabilitatea este o calitate inseparabilă de natura însăşi a
viului, de structura programului, de modul în care acesta este
recopiat la fiecare generaţie”
F. Jacob
Gameţi ♂
Gameţi ♀
50% Ā 50% a
50% Ā 25% ĀĀ 25% Āa
50% a 25% Āa 25% aa
Tabelul 6.1.
Şah de combinaţii pentru două perechi de caractere dintre care una
prezintă dominanţă incompletă ( R ) şi alta (Z) completă
Gameţi ♂
♀ RZ Rz rZ rz
RZ R R ZZ R R Zz R rZZ R rZz
Rz R R Zz R R zz R rZz R rzz
rZ R rZZ R rZz rrZZ rrZz
rz R rZz R rzz rrZz rrzz
132
Segregarea indivizilor în şase clase fenotipice este o abatere de la
raportul de 9:3:3:1 care, în cazul de faţă, s-ar putea scrie (3+6):(1+2):3:1.Totalul
de 16 ne arată că este vorba de dihibridare.
Pentru a explica dominanţa incompletă pentru ambele perechi de
caractere vom recurge la experienţa privind încrucişarea dintre Fragaria vesca cu
fructe de culoare roşie şi caliciu normal ( R R N N ) şi o varietate cu fructe de
culoare albă şi caliciu foliar (rrnn). În F1 se obţin plante cu fructe roz şi caliciu
intermediar ( R r N n). Caracterele parţiale dominante sunt culoarea roşie R şi
caliciul normal N .
În F2 se obţine o segregare conform şahului de combinaţie din tabelul 6.2.
Aceste 16 combinaţii se pot separa în următoarele grupe de plante:
1/16 plante cu fruct roşu şi caliciu normal ( R R N N );
2/16 plante cu fruct roz şi caliciu normal ( R r N N , R r N N );
2/16 plante cu fruct roşu şi caliciu intermediar ( R R N n, R R N n);
4/16 plante cu fruct roz şi caliciu intermediar ( R r N n, R r N n, R r N n, R r N n);
1/16 plante cu fruct roşu şi caliciu foliar ( R R nn);
2/16 plante cu fruct roz şi caliciu foliar ( R rnn, R rnn);
1/16 plante cu fruct alb şi caliciu normal (rr N N );
2/16 plante cu fruct alb şi caliciu intermediar (rr N n, rr N n);
1/16 plante cu fruct alb şi caliciu foliar (rrnn);
Tabelul 6.2.
Şah de combinaţii pentru două perechi de caractere,
ambele prezentând dominanţă incompletă
Gameţi ♂
♀ R N Rn rN rn
R N R R NN R R Nn R rN N R rNn
Rn R R Nn R R nn R rNn R rnn
rN R rN N R rNn rr N N rr N n
rn R rNn R rnn rr N n rrnn
133
6.1.1.2. Supradominanţa
Este interacţiunea dintre două gene alele, în urma căreia indivizii
heterozigoţi (Aa) sunt superiori celor homozigoţi (AA, aa) în privinţa unor
caractere ereditare, fenomen cunoscut sub numele de heterozis. Teoria
supradominanţei a fost formulată de G. H. Shull şi E. M. East (1908). Ei
consideră că cele două gene alele, A şi a, au funcţii oarecum diferite, iar în stare
heterozigotă se completează una pe alta, ceea ce poate fi redat astfel:
AA<Aa>aa
6.1.1.3. Codominanţa
Este interacţiunea dintre două gene alele, care însă, în stare heterozigotă,
ambele sunt funcţionale, rezultând un fenotip nou. Această interacţiune poate fi
considerată un tip particular de dominanţă incompletă în care genele A şi a,
sintetizează proteine diferite ca structură şi funcţie, însă la indivizii heterozigoţi
vor fi prezente ambele proteine.
Un exemplu clasic de codominanţă îl întâlnim în cazul determinismului
genetic al grupelor sangvine la om şi la alte mamifere. Cele patru tipuri de grupe
sangvine la om (O, A, B, AB) sunt determinate de trei gene polialele notate LA,
LB şi 1. Genele LA şi LB sunt dominante faţă de gena 1, însă când se găsesc în
acelaşi genotip, ambele sunt funcţionale, rezultând un nou fenotip, respectiv grupa
sangvină AB. Cunoscând aceste aspecte, putem reprezenta fenotipurile şi
genotipurile posibile astfel:
Fenotipul
Genotipurile
(grupa sangvină)
A LALA, LA1
B LBLB,LB1
AB LALB
O 11
134
P(2n) LALA x LBLB
↓ ↓
A
G(n) L LB
A B
F1(2n) L L (grupa AB)
F2(2n)
♂
LA LB
♀
LA LALA LALB
LB LALB LBLB
În generaţia F2 au rezultat: 1/4 (gr. A) : 2/4 (gr. AB) : 1/4 (gr. B).
Cunoaşterea modului de transmitere a grupelor sangvine la om, prezintă o
importanţă deosebită în realizarea transfuziilor sangvine şi în stabilirea
paternităţii.
Fenomenul de codominanţă este întâlnit şi la plante, în cazul pigmentării
frunzelor şi florilor, în acumularea unor fracţii proteice (Crăciun T., 1981).
136
apărut. S-a constatat că într-o serie de alele raportul dominanţă/recesivitate este
determinat de ordinea apariţiei lor.
Seria de alele pentru culoarea ochilor la Drosophila melanogaster a
fost pusă în evidenţă de T. Morgan şi colaboratorii săi. Drosofila de tip sălbatic
are ochi de culoare roşie determinată de alela normală w+. S-a constatat însă că
descendenţii homozigoţi au ochi de culoare foarte diferită, cu o intensitate care
variază între roşu şi alb. La formele heterozigote, gama culorilor se multiplică
prin nuanţe intermediare care apar între culorile formelor parentale. S-a ajuns
astfel la concluzia că genei de tip normal w+, îi corespund mai multe gene alele
care determină culoarea diferită a ochilor. Aceste alele constituie o serie. Fiecare
se notează cu simbolul genei de origine, la care se adaugă ca indice prima sau
primele litere ale caracterului pe care îl determină: w+ roşu închis (tipul sălbatic);
ww-roşu intens; wsat-rubiniu închis; wco-rubiniu intens; wbl-galben rubiniu; we-roz-
gălbui; wch-roz puţin gălbui; wcol-purpuriu; wa-roz apricot; wh-galben de miere;
wbf-galben diluat; wt-roz foarte deschis; wp-alb perlat; wi-alb ivoriu; wec-alb ocru;
w-alb.
Prin încrucişarea indivizilor purtători ai acestor gene, s-a stabilit că gena
dominantă este cea de tip sălbatic (w+), care determină culoarea roşie, iar gena
recesivă este cea care determină culoarea albă (w).
Seria alelelor R la porumb. Această serie de alele a fost pusă în
evidenţă de L. J. Stadler (1951) observând că o serie de alele plasate în locusul R
de pe cromozomul 10 determină culoarea roşie-purpurie (antocianică) a diferitelor
părţi ale plantei.
Efectul fenotipic al genelor din seria polialelă se manifestă diferit, în
diverse organe ale plantei: pericarpul şi aleurona seminţei, tulpină, frunze şi
antere. Pentru acest considerent efectul seriei de alele de pe locusul R determină
dominanţa în mozaic sau mozaicismul.
În locusul R a fost pusă în evidenţă o serie de peste 20 alele. Cele mai
cunoscute sunt acelea care au o putere mai mare de manifestare şi concomitentă în
mai multe organe ale plantei (tabelul 6.3.).
Tabelul 6.3.
Seria de alele de pe locusul R la porumb şi efectele fenotipice
Expresia fenotipică în:
Alela
sămânţă plantule antere
Culoare roşie închisă, când este în 2 sau 3 doze şi
Rr roşii verzi
mozaicat închisă, când este într-o doză
Culoarea roşie închisă, când este în 2 sau 3 doze
Rg verzi verzi
şi mozaicat într-o doză
st
R Pestriţă (stippled) verzi verzi
Rmb Marmorată (marbled) verzi verzi
Rsc Autocolor (self-colored) verzi verzi
rr Necolorată roşii roşii
rg Necolorată verzi verzi
137
Din datele cuprinse în tabelul de mai sus, reiese că, alela rg este recesivă
şi controlează culoarea verde a plantelor şi anterelor şi celelalte alele determină un
grad diferit de pigmentaţie.
Intensitatea cu care este determinată culoarea seminţei depinde de doza
în care se află genele Rr sau Rg în endosperm. Endospermul, fiind triploid, poate
avea trei doze diferite ale alelei Rr care-i determină culoarea şi anume: doză triplă
(RrRrRr), când se încrucişează între ele două linii pure pentru factorul Rr, linia Rr
ca mamă şi linia Rr ca tată; doza dublă (RrRrr),când se încrucişează o linie Rr ca
mamă şi una r ca tată şi doză simplă (Rrrr), când se încrucişează o linie r ca mamă
şi una Rr ca tată. Dominanţa va fi gradată, în funcţie de numărul de alele care
participă la determinarea caracterului.
Comportarea diferită a aceleiaşi alele în diferite organe ale plantelor i-a
determinat pe L. J. Stadler şi M. H. Emerling (1956) să le considere ca fiind
compuse din două părţi cu funcţii particulare. De exemplu, alela Rg este
dominantă în bob, unde determină formarea antocianului, dar este recesivă în
plantă şi antere, deoarece acestea rămân verzi. De fapt, aceasta este explicaţia
apariţiei mozaicului la plante.
6.1.2.1. Epistazia
S-a arătat că dominanţa poate să se manifeste între alele perechi: A
domină pe a, B domină pe b etc. Un tip aparte de relaţii de dominanţă-recesivitate
poate exista şi între gene nealele: AA domină pe Bb, bb domină pe A, aa domină
pe B etc. Acest fenomen a fost numit epistazie. Genele care inhibă acţiunea unor
gene nealele se numesc gene epistatice, iar genele inhibate se numesc gene
hipostatice. Pot fi epistatice sau hipostatice atât alelele dominante, cât şi alelele
recesive. În funcţie de alela epistatică, epistazia poate fi dominantă, de
recesivitate, de dominanţă şi recesivitate etc.
Prin epistazia de dominanţă atât gena epistatică cât şi gena hipostatică
sunt reprezentate de gene nealele dominante. Se cunosc asemenea exemple atât
din domeniul vegetal cât şi din cel animal.
Raportul de segregare în cazul epistaziei de dominanţă este 12:3:1. Un
exemplu îl oferă încrucişarea între ovăzul cu glume negre şi ovăzul cu glume albe.
În F1 se obţin indivizi care au glume negre, iar în F2 are loc segregarea astfel:
12/16 indivizi cu glume negre; 3/16 indivizi cu glume cenuşii; 1/16 indivizi cu
glume albe.
Acest raport nu este tipic mendelian, dar amintindu-ne de raportul
mendelian 9:3:3:1 se poate deduce că grupa de 12 se compune din 9+3. Deducem,
de asemenea, că ovăzul cu glume negre conţine două gene dominante, ovăzul
cenuşiu o singură genă dominantă, iar cel alb nici una, fiind recesiv.
Notând cu N gena producătoare a culorii negre (epistatică), cu C gena
producătoare a culorii cenuşii (hipostatică), cu n şi c alelele lor, producătoare a
culorii albe, se pot scrie genotipurile părinţilor, gameţilor şi ale hibridului din F1:
138
P(2n)………..NNCC x nncc
Gameţi(n)……..NC nc
F1(2n)……….….….NnCc
Gameţi(n)……NC Nc nC nc
Din şahul de combinaţii rezultă: combinaţiile care conţin pe N vor da
boabe negre, cele ce conţin C cu n vor da boabe cenuşii, iar cele care conţin nncc
produc boabe albe. Deci raportul va fi:
(9 + 3) : 3 : 1
12 negre : 3 cenusii : 1 alb
139
Deci, în acest caz, epistazia s-a manifestat din partea genei cc asupra
genei A. Şoarecii cu genotipul Acc erau albi, deoarece gena c în stare homozigotă
a împiedicat manifestarea genei A, ce produce pigment.
140
Raportul de segregare arată că, este vorba de o dihibridare. Explicaţia nu
poate fi decât următoarea: culoarea roşie este condiţionată de prezenţa a două
gene dominante A şi B. Dacă există numai o genă din acestea, nu se produce
culoarea roşie în F1. Părinţii vor trebui să aibă genotipurile: AAbb şi aaBB, iar
hibrizii din F1 sunt AaBb. În a doua generaţie se produce segregarea genelor
nealele, în raport de 9/16 AB; 3/16 Abb; 3/16 aaB; 1/16 aabb. Culoarea se
manifestă numai în genotipul AB, care determină elaborarea pigmenţilor
antocianici. Restul indivizilor (7/16), care nu conţin aceste două gene dominante
sau conţin numai una din ele, au florile de culoare albă.
Din acest exemplu se poate constata că genele aa inhibă acţiunea
genelor BB, iar genele bb, pe cea a genelor AA. Genotipurile aa şi bb “se ajută”
reciproc pentru realizarea fenotipului comun, corespunzător genotipului aabb.
Acest tip de interacţiune se mai numeşte epistazie recesivă reciprocă.
Un raport de segregare diferit faţă de cel mendelian rezultă şi în cazul
încrucişării unor forme de porumb cu boabe de culoare albă. În F1 se obţin plante
cu boabe de culoare roşie, iar în F2 un raport de segregare de 27/64 plante cu
boabe roşii; 37/64 plante cu boabe necolorate.
În cazul de faţă, producerea antocianului se datorează interacţiunii dintre
alelele dominante a trei perechi de gene nealele AACCRR. Boabele necolorate
aparţin plantelor din al căror genotip lipseşte cel puţin una din aceste gene
dominante (aaCCRR, AaccRR şi AACCrr). De exemplu, din încrucişarea
plantelor cu boabe necolorate cu genotipul aaCCRR, cu plante tot cu boabe
necolorate AAccRR, vor rezulta plante cu boabele colorate, care conţin genele
AaCcRR. În F2, aceste două caractere segregă în raportul de 27 colorate : 37
necolorate. Rezultate identice se obţin când se încrucişează plante cu genotipul
AAccRR sau plante cu genotipul aaCCRR sau plante cu genotipul aaccRR cu
plante cu genotipul AACCrr.
Acţiunea acestor gene a fost sesizată şi în ereditatea culorilor la şoareci,
la găini ş.a.
La găini, creasta de tip mazăre, ca şi creasta de tip trandafir, manifestă
dominanţa faţă de cresta simplă, prezentă la rasa Leghorn. La încrucişarea rasei
Wyandotte cu creasta tip trandafir (RRbb) cu rasa Brahma cu creasta tip mazăre
(rrBB), în F1 indivizii aveau un nou tip de creastă, nuciformă, rezultată din
interacţiunea complementară între cele două gene dominante (RrBb). Încrucişarea
indivizilor din F1 a determinat formarea generaţiei F2, în care 9/16 dintre indivizi
aveau creastă nuciformă, iar 7/16 alte tipuri de creastă (3/16, trandafir Rbb; 3/16
tip mazăre rrB şi 1/16simplă rrbb) (figura 6.3.).
De aici se vede că în prezenţa genelor dominante în sistemele de gene
complementare, acestea funcţionează producând un caracter deosebit de cel
manifestat la părinţi. În exemplele de mai sus (culoarea roşie a florilor la Lathyrus
odoratus, culoarea boabelor la Zea mays, cât şi forma crestei de găini), caracterul
nou este produs numai prin acţiunea comună a tuturor genelor dominante din
genotip. Aceste gene nealele, în mod separat, nu pot determina apariţia
caracterului respectiv.
141
Fig. 6.3. Acţiunea complementară a genelor în cazul încrucişării raselor
de găini Wyandotte cu Brahma
6.1.2.3. Poligenia
Încă din secolul XVIII, J. Kölreuter a remarcat că prin încrucişarea a
două varietăţi de tutun, una pitică iar cealaltă înaltă, în generaţia F1, hibrizii au o
talie intermediară între genitori, iar în F2 are loc o segregare a indivizilor, cu o
graduare continuă a înălţimii, de la tipul pitic până la tipul înalt.
Cercetările lui H. Nilsson–Ehle în Suedia, la grâu, şi ale lui E. M. East
în S.U.A., la porumb, în perioada 1910-1913, au dus la descoperirea fenomenului
de poligenie, care explică modul de segregare a caracterelor cantitative.
Poligenia (polimerie sau interacţiune aditivă) constă în conlucrarea mai
multor gene nealele, dar echivalente, dominante sau recesive, pentru
exteriorizarea fenotipică a unui caracter.
142
În general, se consideră că în cazul fenomenului de poligenie, genele
individuale au un efect redus asupra unui caracter şi ca atare, pot fi greu
evidenţiate. Numai efectul cumulativ sau aditiv al poligenelor produce modificări
cantitative evidente. Fenotipul unui caracter cantitativ, determinat de gene aditive,
se manifestă cu atât mai puternic, cu cât este determinat de mai multe gene
nealele dominante. Când în genotipul unui individ, pentru un anumit caracter
cantitativ, vor fi mai multe gene recesive, fenotipul va fi mai puţin expresiv.
H. Nilsson–Ehle a demonstrat existenţa fenomenului de poligenie,
încrucişând o varietate de grâu cu boabe roşii (AABB), cu alta cu boabe albe
(aabb). În generaţia F1 au rezultat indivizi cu boabe de culoare intermediară
(AaBb). În generaţia F2 segregarea s-a produs în raportul 15/16 boabe de diferite
nuanţe de roşu la 1/16 boabe albe. Prin urmare culoarea boabelor de grâu este
determinată de două perechi de gene nealele. Cu cât în genotip se vor găsi mai
multe alele dominante, cu atât expresia fenotipică va fi mai puternică.
Un exemplu de efect cumulativ al genelor în moştenirea caracterelor
cantitative îl constituie ereditatea culorii pielii la om, determinată de pigmentul
melanină, care variază cantitativ la diferite rase (C. B. Davenport, după Raicu P.,
1980). Cantitatea de pigment din piele este determinată de efectul cumulativ al
genelor P1 şi P2, care la negri se află în stare homozigotă (P1P1P2P2), la mulatri
închişi există trei gene pentru pigmentare (P1p1P2P2, sau P1P1P2p2), la mulatri
propriu-zişi există două gene (P1p1P2p2, P1P1p2p2 sau p1p1P2P2), la mulatri deschişi
o singură genă pentru pigmentare (P1p1p2p2 sau p1p1P2p2), iar la rasa albă există un
genotip homozigot recesiv (p1p1p2p2).
Exemple de ereditate poligenică există la tot pasul, deoarece majoritatea
caracterelor cantitative au acest determinism genetic.
6.1.2.4. Pleiotropia
Analiza modalităţilor de acţiune a genelor a scos în evidenţă şi
fenomenul prin care una şi aceeaşi genă poate să contribuie la formarea mai
multor caractere. Aceste gene au fost denumite pleiotrope, iar fenomenul
determinat de ele, pleiotropism.
În cercetările pe care le-a executat G. Mendel la mazăre, a observat că
acelaşi factor ereditar a afectat atât culoarea florilor cât şi culoarea seminţelor şi a
produs pete roşii pe nervurile frunzelor.
H. Nilsson–Ehle (1909) a dedus că, modificarea formei aristelor,
pilozitatea tulpinilor şi fragilitatea acestora, sunt datorate unei singure gene.
Cercetări numeroase în această privinţă au fost efectuate la Drosophila.
Alela mutantă “vestigial”, (vg), care reduce mărimea aripilor, micşorează în
acelaşi timp fecunditatea, reduce numărul de ouă, modifică poziţia perişorilor de
pe corp ş.a.
Alela mutantă “ivory”, care răspunde de culoarea deschisă a ochilor, are
acţiune negativă asupra tuburilor lui Malpighi şi modifică forma spermateciilor.
143
Genele pleiotrope determină, în mare parte, corelaţiile dintre diferite
caractere şi menţin aceste corelaţii de-a lungul generaţiilor. Astfel de corelaţii,
determinate de gene pleiotrope, poartă numele de corelaţii genotipice. În afară de
efectul lor, uşor de evidenţiat, acţiunea lor este multiplă şi de o mare însemnătate,
deoarece majoritatea genelor manifestă, într-o măsură mai mare sau mai mică,
influenţă asupra altor gene.
144
Intervenţia factorilor de mediu poate schimba raporturile de dominanţă
dintre diferite gene, când acestea se găsesc în stare heterozigotă. La tipul sălbatic
de Drosophila există o genă dominantă ce determină prezenţa unor benzi negre la
limita dintre segmentele abdomenului. Dacă este crescută într-un mediu umed,
benzile negre dispar.
Un tip de interacţiune dintre gene şi factorii de mediu îl constituie
fenocopiile. Individul normal, în timpul dezvoltării lui, supus unui tratament
special cu factori fizici sau chimici, dă naştere la unele anomalii specifice acţiunii
unor gene. Injectând insulină, în ouă de găină în stare de incubaţie, se obţin
indivizi cu monstruozităţi (polidactilism sau absenţa crupionului). Aceste
anomalii pot fi produse şi de acţiunea genotipului în condiţii normale de
dezvoltare a indivizilor.
Există gene cu manifestare foarte variabilă la influenţa condiţiilor de
mediu, dar care afectează numai o parte din indivizi, aparent cu acelaşi genotip.
Aşa este cazul genelor “erupt” sau “tetraptera”, care determină un efect fenotipic
numai la maximum 10% din indivizi. La cobai, o genă recesivă determină până la
27,7% monştri cu cap mic, neviabili. Fenomenul poartă numele de penetranţă.
Uneori gena afectează numai o parte din organism. Gena “eyeless” care
reduce suprafaţa ochiului la Drosophila, poate afecta numai un ochi la aceeaşi
musculiţă. Aceste accidente rămân încă, în mare parte, inexplicabile; alteori,
influenţa mediului se poate resimţi în mod diferit, în ceea ce priveşte intensitatea
de manifestare a caracterului. În cazul de faţă, fenomenul poartă numele de
expresivitate.
Varietatea factorilor de mediu, intensitatea cu care acţionează ei şi
timpul când intervin în cursul dezvoltării organismului, constituie o gamă foarte
complexă de influenţe asupra acţiunii genelor. De la efectul primar al genei şi
până la efectul ei aparent există un lanţ întreg de acţiuni şi interacţiuni între gene
şi între gene şi mediu.
145
Un caz de segregare preferenţială a fost studiat la porumb, de către
diferiţi autori: M. M. Rhoades (1942, 1952), A. E. Longley (1945), G. Y.
Kikudome (1959), M. M. Rhoades şi M. H. Emerling (1959). S-a constatat că la
mai multe soiuri de porumb din America de Sud şi sud-estul Statelor Unite,
cromozomul 10 se deosebeşte de omologul său din alte soiuri printr-o porţiune
terminală în plus, heterocromatică, în care se găseşte un knob. Segregarea
cromozomilor în meioză are loc în funcţie de felul cromozomilor 10. Când aceştia
10n
sunt normali , segregarea are loc în raport de 1:1. Când unul din
10n
10n
cromozomii 10 este normal, iar omologul său posedă knob în
10a
megasporogeneză are loc o segregare preferenţială, în favoarea cromozomului cu
knob (aproximativ 70% gameţi cu 10 a şi 30% gameţi cu 10 n).
Acest fenomen a fost pus în evidenţă urmărindu-se cum se transmite la
descendenţi gena R, care dictează formarea pigmentului antocianic la seminţe şi
la plante. S-a încrucişat o linie de porumb cu cromozomii 10 a cu knob şi
purtători al alelelor recesive rr, cu o linie de porumb cu cromozomii 10 n, dar
purtători ai alelelor dominante RR. În F1 s-au obţinut plante cu boabe de culoare
roşie, cu genotipul Rr. Prin retroîncrucişarea hibridului cu părintele cu caracterul
recesiv (rr) s-au obţinut 70,2% indivizi cu boabe necolorate şi 29,8% indivizi cu
boabe roşii. În mod normal ar fi trebuit să se obţină indivizi cu boabe necolorate şi
boabe de culoare roşie în proporţie de 1:1. Din cauza segregării preferenţiale a
cromozomilor cu knob, procentul a fost modificat în favoarea acestuia.
Fenomenul de segregare preferenţială a cromozomilor în meioză a fost
pus în evidenţă şi la Drosophila melanogaster. S-a observat că la unele femele,
cromozomii X sau cromozomii perechi a II-a şi a III-a nu sunt egali ca mărime.
S-a constatat o segregare preferenţială a cromozomilor mai scurţi, în sensul că din
ovule circa 70% dau naştere la indivizii care posedă cromozomi mai scurţi
(normali).
146
3. Formarea nerandomizată a zigoţilor
De regulă, în procesul fecundării, gameţii se întâlnesc între ei în mod
întâmplător, adică randomizat. Uneori, gameţii nu se întâlnesc la întâmplare, ci
după anumite preferinţe (nerandomizat). Acest fenomen este favorizat de
viabilitatea inegală a celulelor sexuale mascule şi de capacitatea de formare şi de
maturizare inegală a stigmatului.
La porumb există gene care controlează creşterea tubului polinic în stil.
Polenul care conţine alela dominantă a genei S dezvoltă tubul polinic mai repede
şi formează un număr mare de zigoţi cu această genă.
147
CAPITOLUL 7
Moto:
"Biologia seamănă mai mult cu istoria decât cu fizica;
accidentele, erorile şi întâmplările fericite din trecut
prefigurează în mare măsură prezentul”
Carl Sagan
149
cu absenţa unui caracter sau prezenţa unui caracter, constituie încă un argument
că genele sunt plasate în cromozomi (C. B., Bridges, 1921).
În urma acestor rezultate experimentale s-au elaborat cele trei teze ale
teoriei cromozomice a eredităţii:
1. - plasarea liniară a genelor în cromozomi;
2. - transmiterea înlănţuită a genelor( linkage);
3. - schimbul reciproc de gene între cromozomii omologi (crossing-over).
151
Existenţa a patru grupe de înlănţuire este încă o dovadă că genele sunt
plasate în cromozomi şi în plus, există o corelaţie evidentă între lungimea
cromozomilor şi numărul de gene pe care le conţin.
Linkage constituie o teză de bază a teoriei cromozomice a eredităţii,
conform căreia genele localizate pe acelaşi cromozom se transmit la descendenţi
în bloc, formând o singură grupă de linkage.
Fenomenul linkage se manifestă numai pentru genele localizate în
acelaşi cromozom, în timp ce pentru genele ce se găsesc în cromozomi diferiţi
transmiterea lor se face conform legilor mendeliene.
Transmiterea înlănţuită a genelor are o serie de implicaţii teoretice şi
practice deosebit de importante în alcătuirea hărţilor cromozomice, ameliorarea
plantelor şi animalelor, sfaturile genetice şi ingineria genetică.
152
Fenomenul prin care se realizează schimbul de gene alele sau segmente
cromatidice nesurori între cromozomii omologi în timpul meiozei se numeşte
crossing-over. Existenţa acestui fenomen dovedeşte că linkage nu este
întotdeauna complet, ca atare, crossing-over-ul este un linkage incomplet.
Pentru a demonstra schimbul de gene între cromozomii omologi,
Morgan a folosit următoarea experienţă: a încrucişat un mascul de culoare neagră
şi cu aripi vestigiale cu o femelă cu corpul de culoare gri şi aripi normale (figura
7.2).
În generaţia F1 a obţinut o descendenţă uniformă fenotipic, cu corpul de
culoare gri şi aripi normale şi genotipic heterozigotă. Dacă se retroîncrucişează o
femelă din generaţia F1 cu un mascul cu ambele caractere mutante, rezultă în
generaţia F2 patru grupe fenotipice: două grupe fenotipice parentale şi două grupe
fenotipice noi, în următoarele proporţii: corp gri-aripi normale - 41,5%, corp
negru-aripi vestigiale - 41,5%, corp gri-aripi vestigiale - 8,5%, şi corp negru-aripi
normale - 8,5%.
Se observă că raportul de segregare nu este cel aşteptat în urma unei
retroîncrucişări 1:1:1:1. Formele noi, rezultate în proporţie mult mai mică decât
cele parentale, sunt determinate de schimbul de gene între cromatidele nesurori
ale cromozomilor omologi, fiind denumite şi forme recombinate.
Raportul de segregare, deosebit de cel mendelian, se datorează faptului
că femela heterozigotă formează patru tipuri de gameţi, două de tip parental
(b+vg+ şi bvg)şi două de tip nou (b+vg şi bvg+), care se fecundează cu unicul tip de
gameţi ai masculului (bvg).
Valoarea crossing-over-ului se exprimă în % şi ne arată forţa de
înlănţuire a genelor. Cu cât aceasta este mai mică, frecvenţa crossing-over-ului
este mai mare. Valoarea procentuală cu care se manifestă crossing-over-ul se mai
numeşte şi valoare de schimb sau forţa înlănţuirii.
153
primului cromozom X sunt localizate genele c (carnation) şi B (bar). Gena c
determină culoarea roşie a ochilor iar gena B determină reducerea suprafeţei
ochilor.
Pe al doilea cromozom X de la femelă se găsesc genele de tip normal, C
(carnation), ce determină culoarea roşie a ochilor şi b (bar), ce determină forma
normală a ochilor (figura 7.3). Se observă că cromozomii X de la femelă erau
foarte diferiţi morfologic şi genetic şi puteau fi urmăriţi uşor în timpul diviziunii
meiotice.
156
diferite şi atunci segmentele ce se schimbă să nu mai fie egale ca lungime. Acest
fenomen se numeşte crossing-over inegal şi are drept consecinţă dublarea sau
triplarea unei gene pe un cromozom iar la celălalt cromozom lipsa locusurilor
respective (deficient).
Efectul crossing-over-ului inegal
a fost sesizat la Drosophila
melanogaster, de către Sturtevant şi
Morgan (1923). Pe cromozomul X în
regiunea 16 A este localizată gena
Bar, genă mutantă care are ca efect
reducerea suprafeţei ochiului, prin
diminuarea numărului de omatidii.
Multă vreme s-a crezut că, gena Bar,
prin mutaţie de reversie poate reveni
la forma normală sau să determine un
nou fenotip dublu – Bar. Dar fiindcă
mutaţia de reversie şi apariţia
fenotipului dublu – bar era însoţită de
un crossing-over în vecinătatea
regiunii 16 A s-a tras concluzia că
tipul Bar este efectul unei duplicaţii a
regiunii 16 A, determinată de un
crossing-over inegal.
Fig. 7.5. Tipuri de crossing-over:
1-cromozomi normali;
2-crossing-over simplu;
3-crossing-over dublu
4-crossing-over multiplu
157
Femelele heterozigote pentru aceste caractere aveau următorul genotip: YSn+ /
Y+Sn.
Cele două gene se găsesc pe cromozomul X, foarte apropiat una de alta.
Petele ce se observă pe corpul insectei pot fi simple sau duble, în funcţie de locul
de pe cromozom unde se produce crossing-over-ul. Dacă crossing-over-ul se
produce între centromer şi gena Sn, apar pete duble, iar dacă se produce între gena
Sn şi Y, petele sunt simple. În anafaza mitozei cromozomii cu genele YSn+ vor
migra la un pol al celulei, iar cromozomul cu genele Y+Sn la celălalt pol. Din cele
două celule se dezvoltă două ţesuturi unde genele recesive Y şi Sn vor fi
homozigote, realizându-se următoarele genotipuri: YSn+ / YSn+ şi Y+Sn / Y+Sn
determinând pe corpul cenuşiu al Drosophilei cele două pete: o pată de culoare
galbenă şi cu perişorii normali şi alta de culoare gri şi cu peri arşi. Crossing-over-
ul între genele Y şi Sn are loc foarte rar, deoarece cele două gene sunt localizate
foarte aproape una de alta pe cromozomul X, în acest caz apărând petele simple.
Crossing-over-ul somatic poate avea loc atât între cromozomii sexului
cât şi între cromozomii autozomi.
Crossing-over-ul mitotic a fost pus în evidenţă şi la unele
microorganisme, cum ar fi la Aspergillus nidulans. La această ciupercă hifele sunt
haploide însă, uneori hifele a două suşe pot fuziona şi dau naştere la un
heterocarion, iar după unirea nucleilor rezultă spori diploizi care pot fi izolaţi.
Aceşti spori diploizi pot fi heterozigoţi pentru o anumită genă, şi ca urmare, între
anumite gene se poate produce fenomenul de crossing-over. De exemplu, la
această ciupercă s-a identificat o mutantă care determină rezistenţa la acriflavină
(Acr), substanţă ce provoacă moartea tipului sălbatic. (acr+).
Indivizii heterozigoţi (acr+/Acr) sunt parţial rezistenţi la acriflavină,
deoarece gena mutantă Acr este semidominantă asupra tipului sălbatic (acr+).
Dacă a avut loc fenomenul de crossing-over mitotic (la indivizii diploizi), pot
apare indivizi cu genotipul Acr/Acr, ce sunt rezistenţi la acriflavină. În acest mod,
dacă în mediul de cultură se va adăuga acriflavină, se vor îndepărta uşor toate
celelalte tipuri, selectându-se numai recombinaţii, oricât de rar ar apărea.
J. H. Taylor (1957) folosind metoda autoradiomicrografiei la planta
Bellevalia romana (2n=8) a dovedit citologic existenţa crossing-over-ului mitotic.
Pentru aceasta, a ţinut rădăcinile tinere ale acestei plante timp de 8 ore în soluţie
nutritivă în care a adăugat timidină marcată cu tritiu (H3). Apoi, rădăcinile au fost
scoase şi puse într-un mediu fără timidină marcată, adăugându-se colchicină, care
blochează diviziunea celulelor, dar nu şi a cromozomilor. În felul acesta s-au
determinat câte diviziuni ale cromozomilor au avut loc.
J. H. Taylor a constatat că în prima metafază după scoaterea rădăcinilor
din mediul marcat, ambii cromozomi ai unei perechi erau radioactivi. În a doua
diviziune unul era marcat, iar perechea sa nu. La unii cromozomi care erau în
întregime radioactivi erau segmente terminale neradioactive, dovedind un schimb
de segmente între cromozomi.
Crossing-over-ul intragenic. În concepţia geneticii clasice, genele sunt
unităţi elementare ale eredităţii, care sunt, în acelaşi timp, unităţi funcţionale şi de
158
recombinare. În acest caz, nu se poate pune problema subunităţilor de genă care
să poată fi schimbate prin crossing-over.
Cercetările ulterioare, efectuate după anul 1950, au evidenţiat cazuri în
care genele se comportă ca şi cum ar fi alcătuite din mai multe subdiviziuni
denumite subgene.
La microorganisme s-a demonstrat că crossing-over-ul poate avea loc şi
în interiorul genei, în diferiţi subloci ai acesteia, numindu-se, în acest caz,
crossing-over intragenic. Avantajul utilizării în diferite cercetări a
microorganismelor, derivă din faptul că, se pot studia într-un timp scurt un număr
enorm de indivizi, de ordinul milioanelor.
Un caz bine studiat este bacteriofagul T4, fag ce parazitează unele suşe
ale bacteriei Escherichia coli (S. Benzer, 1955). La acest bacteriofag, genele
mutante, adiacente, r II A şi r II B, determină un ciclu de viaţă mai scurt al
acestuia determinând plaje mai mari de liză (zone cu bacterii distruse) decât tipul
sălbatic. Notarea cu r, arată că genele respective determină liza rapidă a celulei
gazdă.
Bacteriofagul T4 de tip normal, poate parazita atât pe suşa B cât şi pe
suşa K.12 (λ) de E. coli. Bacteriofagii cu genele mutante r II nu pot creşte decât
pe suşa B. În cazul unor infecţii simultane ale suşei K.12 (λ) cu ambele mutante
ale genei r II, numai tipul sălbatic provenit din recombinarea celor două gene,
poate infecta bacteria. În acest caz, chiar dacă frecvenţa indivizilor recombinaţi
este de 1/10.000.000 ei pot fi uşor identificaţi.
La genele r II A şi r II B s-au identificat peste 3000 de mutante, folosite
pentru evidenţierea crossing-over-ului intragenic. Pentru a determina existenţa
crossing-over-ului intragenic se procedează astfel: cu două mutante r II A ale
fagului T4 se infectează simultan suşa B de E. coli, iar între ele se produce
crossing-over-ul intragenic.
Bacteriofagii rezultaţi se folosesc pentru infectarea suşei K.12 (λ). În
urma acestei infecţii se vor putea identifica bacteriofagii cu gene de tip normal,
deoarece numai ei pot creşte pe suşa K.12 (λ). Identificarea a 1000-1500 de
recombinaţii a demonstrat existenţa crossing-over-ului intragenic, putându-se
alcătui şi harta genetică a regiunii r II.
Se pune întrebarea: de ce se consideră că genele r II A şi r II B sunt
diferite? Acest lucru poate fi dedus din următoarea experienţă: dacă se infectează
suşa K.12 (λ) simultan cu T4 r II A şi T4 r II B, rezultă descendenţi, în timp ce,
dacă această suşă este infectată separat cu două mutante T4 r II A sau T4 r II B, nu
se produc descendenţi, din cauza frecvenţei foarte mici a recombinărilor
intragenice. În concluzie, genele r II A şi r II B determină funcţii diferite, ambele
însă necesare pentru reproducerea bacteriofagului T4 pe suşa K.12 (λ). Testul prin
care se dovedeşte că două mutante aparţin aceleiaşi gene sau unor gene diferite, se
numeşte test de complementaţie.
Crossing-over-ul intragenic s-a pus în evidenţă şi la organismele
superioare: la Drosophila melanogaster s-a descoperit că locii white, forked şi
lozenge din cromozomul X, locusul star din cromozomul II, sunt complecşi, fiind
159
alcătuiţi din mai multe subgene. De asemenea, loci complecşi au fost identificaţi
la porumb, bumbac, şoarece, om şi la alte specii.
160
zile, frecvenţa crossing-over-ului a atins valoarea maximă, iar după 10-11 zile,
frecvenţa acestuia este minimă.
Dintre factorii externi, un rol important în modificarea frecvenţei
crossing-over-ului îl are temperatura. Efectuându-se diferite hibridări între
diferite mutante la Drosophila şi crescându-se descendenţii în condiţii diferite de
temperatură, s-a putut constata că la unii cromozomi sau chiar la unele segmente
cromozomice frecvenţa crossing-over-ului se modifică. Astfel, după Grubard
(1932) (citat de T. Crăciun, 1978), unele regiuni ale cromozomului II de la
Drosophila formează mai multe recombinări la temperatura 14-160C, iar în alte
regiuni, la temperatura de 25-300C.
161
8,5 unităţi. Pentru a determina poziţia genei vg faţă de celelalte gene este
obligatorie şi a treia încrucişare, între indivizi normali şi indivizi cu genele b şi
vg, caz în care frecvenţa crossing-over-ului a fost de 18,5%, deci distanţa dintre
aceşti loci este de 18,5 unităţi pe harta genetică, ca în schema de mai jos:
162
Fig. 7.6. Hărţi cromozomice: a-la Drosophila melanogaster (după Bridges);
b-la Zea mays (după Rhoades)
164
CAPITOLUL 8
Moto:
"Cei doi părinţi divorţează în celulele sexuale ale copilului"
Carl Sagan
8.1. GENERALITĂŢI
Sexul care are cei doi cromozomi sexuali identici s-a notat cu XX, iar
celălalt, la care ei sunt inegali, cu XY sau XO când Y lipseşte. În procesul de
gametogeneză sexul XX formează un singur tip de gameţi (cu cromozomul X) şi
este denumit sex homogametic, iar sexul XY sau XO formează două tipuri de
gameţi (cu cromozomul X sau Y sau cu cromozomul X şi fără cromozomul sexual
Y) şi este denumit heterogametic.
Se cunosc două tipuri principale de determinare cromozomică a sexelor:
tipul Drosophila şi tipul Abraxas.
Tipul Drosophila. Aşa cum arată şi numele, acest tip cromozomic de
determinare a sexului a fost studiat mai întâi la Drosophila. El se întâlneşte însă şi
la alte insecte, viermi, moluşte, echinoderme, peşti, batracieni, mamifere şi la
unele plante.
167
La organismele ce se încadrează în acest tip de determinare a sexului,
când are loc reducerea cromatică în timpul maturaţiei celulelor sexuale, toate
ovulele primesc un cromozom X, pe când spermatozoizii, 50% primesc
cromozomul X, iar 50% cromozomul Y. Oul ce va rezulta din fecundare cu un
spermatozoid ce posedă cromozomul X va fi femel (XX), pe când din ovulul
fecundat de un spermatozoid cu cromozomul Y va rezulta un mascul (XY).
Schematic, aceasta se poate reprezenta în felul următor:
P1 ♀ XX X ♂ XY
Gameţi X X şi Y
F1 ♀ XX şi ♂ XY
Tipul Drosophila cuprinde trei subtipuri:
- Subtipul Lygaeus, la care femela posedă doi cromozomi XX, iar
masculul, unul X şi altul Y. Este de fapt tipul clasic, cunoscut sub numele de tipul
Drosophila;
- Subtipul Protenor, la care femela posedă cei doi cromozomi XX, iar
masculul un singur X. Se întâlneşte la ortoptere, miriapode, la viermii nematozi ş.a.;
- Subtipul Ascaris, la care femelele posedă doi cromozomi XX, iar
masculii un singur X care nu este independent ci ataşat autozomilor.
Tipul Abraxas - numele vine de la genul de fluturi la care s-a descoperit
şi studiat acest tip de determinare a sexului. În acest caz, sexul femel este
heterogametic XY, iar cel mascul homogametic XX. Femelele (XY) formează
ovule cu X şi ovule cu Y, în timp ce masculii un singur fel de spermatozoizi care
primesc câte un cromozom X. După cum spermatozoidul, care posedă un
cromozom X, va întâlni un ovul cu X sau Y va lua naştere un mascul (XX) sau o
femelă (XY).
Determinarea schematică a sexului se poate nota astfel:
P1 ♀ XY X ♂ XX
Gameţi X şi Y X
F1 ♀ XY şi ♂ XX
Tipul Abraxas cuprinde şi el două subtipuri:
- Subtipul clasic descris mai sus, la care femelele sunt heterogametice
XY şi masculii homogametici XX;
- Subtipul deficiens – la sexul femel lipseşte cromozomul Y şi rămâne
un singur X; masculii posedă cromozomii XX;
Acest tip de determinare al sexului îl întâlnim la păsări, fluturi, frag ş.a.
şi este mult mai rar decât primul. Se mai numeşte şi tipul pasăre.
Aceste două tipuri de determinare cromozomică a sexului au fost
studiate mai bine. În afară de ele au mai fost descrise şi alte tipuri întâlnite mai
rar. Astfel, la unele insecte au fost descrise până în prezent un număr mare de
subtipuri.
169
- Plante cu sexul mascul heterogametic (XY) şi sexul femel homogametic
(XX), situaţie întâlnită la tipul Drosophila. Din acest tip fac parte specii ca:
Melandrium album, Cannabis sativa, Humulus lupulus ş.a.;
- Plante cu sexul mascul heterogametic (XO) şi sexul femel homogametic
(XX) întâlnit la speciile Discorea sinuata, Vallisneria spiralis ş.a.;
- Plante cu sexul mascul heterogametic, cu un cromozom în plus faţă de cel
femel, întâlnit la speciile Phoradendron villosum, Phoradendron flavescens ş.a.;
- Plante cu sexul femel heterogametic (XY) şi sexul mascul homogametic
(XX) aparţinând speciei Fragaria elatior.
- Plante cu sexul mascul heterogametic şi sexul femel homogametic cu
un cromozom sexual compus din mai mulţi cromozomi legaţi sub formă de lanţ
cu formula XY1Y2 şi XX, întâlnit la speciile Humulus japonicus, Rumex
hastatulus ş.a..
Faţă de cele arătate mai sus, trebuie menţionat că unisexualitatea
plantelor superioare nu este absolută. O analiză în acest sens a fost făcută de C.
Correns (1907) folosind două specii de Bryonia: B. dioica cu sexul femel XX şi
sexul mascul XY şi B. alba, hermafrodită, cu formula XX.
Din încrucişarea intraspecifică a plantelor femele de Bryonia dioica cu
plantele mascule de Bryonia dioica a obţinut raportul de 1:1 (plante femele :
plante mascule). Aceasta a dus la concluzia că la Bryonia dioica un sex este
homogametic şi altul heterogametic.
Încrucişând Bryonia alba (hermafrodită) ca formă maternă cu Bryonia
dioica, ca formă paternă, a obţinut în descendenţă plante dioice în raport de 50%
plante femele şi 50% plante mascule. Din încrucişarea inversă, folosind Bryonia
dioica ca formă maternă şi Bryonia alba ca formă paternă, au rezultat aproape
exclusiv numai plante femele.
Rezultatele acestor încrucişări demonstrează că la Bryonia dioica sexul
femel este homogametic, iar cel mascul heterogametic.
Spre deosebire de animale, şi în special la animalele superioare, unde
există o strictă determinare a sexelor, la plantele superioare există specii dioice la
care raportul de segregare între sexe variază în limite relativ mari. Aşa de
exemplu, la Humulus japonicus sau la Humulus lupulus predomină indivizii
femeli. La cânepă, în anumite condiţii, apare fenomenul de dublă sexualitate.
Raportul dintre sexe poate fi favorabil unuia sau altuia dintre ele. Analizându-se
inflorescenţele la cânepă s-a constatat că plantele mascule pot forma şi flori
femele sau diferite forme tranzitorii între cele două sexe.
170
La Paramecium aurelia coexistă reproducerea asexuată cu cea sexuată.
Conjugarea are loc prin formarea unei punţi de citoplasmă între doi parameci, prin
care se face schimbul de nuclei. La Paramecium bursaria există mai multe tipuri
care se pot încrucişa între ele prin conjugare, sexualitatea în cazul de faţă fiind
numită sexualitate multiplă.
La alga Chlamydomonas eugametos, între gameţii care sunt morfologic
identici, există diferenţe din punct de vedere sexual. Aceste diferenţe sunt
determinate de substanţa chimică dimetilcrocetina, care are izomeri în diferite
concentraţii. Aceste concentraţii duc la formarea a opt tipuri de gameţi care se pot
fecunda între ei, fenomen numit sexualitate relativă.
Tot la genul Chlamydomonas există şi specii la care gameţii sunt
diferenţiaţi morfologic, cei masculi mobili şi cei femeli imobili.
La plantele şi animalele inferioare există o întreagă gamă de forme de
sexualitate cu diferite forme de tranziţie între înmulţirea sexuată şi asexuată.
La bacterii, fenomenul de conjugare care are loc între indivizi "masculi"
notaţi cu F+ şi indivizii “femele” notate cu F-, F reprezintă factorul de fertilitate şi
pentru conjugare trebuie să fie prezent în mod obligatoriu în celulele mascule.
Cromozomii sexului pot îndeplini următoarele funcţii genetice:
- cromozomul X poate avea gene care se găsesc localizate numai în
zonele heterologe şi care nu conjugă cu cromozomul Y. Aceste gene pot fi
considerate total înlănţuite cu sexul.
- cromozomul Y posedă gene care sunt localizate numai în porţiunile
sale heterologe şi care nu conjugă cu cromozomul X. Aceste gene sunt total
înlănţuite cu sexul mascul şi se numesc holandrice, moştenindu-se numai pe linie
masculă.
- cromozomii X şi Y pot avea gene care se găsesc localizate în zonele
lor omogene, zone care pot realiza sinapsa cromozomică putând fi parţial
înlănţuite cu sexul.
8.7.1. Ginandromorfismul
Prin ginandromorfism se înţelege însumarea unor caractere de mascul şi
femelă la acelaşi individ. Fenomenul se manifestă destul de rar şi este sesizabil
când părinţii prezintă un pronunţat dimorfism sexual.
După repartiţia spaţială a caracterelor celor două sexe,
ginandromorfismul se poate clasifica în mai multe tipuri:
- lateral, când o jumătate laterală a corpului conţine însuşirile externe şi
organele de reproducere ale sexului femel, iar cealaltă jumătate, însuşirile externe
şi organele de reproducere a sexului mascul;
- antero-posterior, caracterizat prin aceea că partea anterioară a corpului
prezintă caracterele unui sex, iar partea posterioară, caracterele celuilalt sex;
- mozaicat, pe o mare parte din corp organismul prezintă însuşirile unuia
dintre sexe, şi pe mici porţiuni, însuşirile celuilalt sex. Această repartizare
asimetrică poate avea loc în toate părţile corpului: cap, aripi, trunchi etc.
Ginandromorfismul se întâlneşte mai frecvent la Bombyx mori, piţigoi,
fazani, şoareci ş.a. Poate să apară şi în unele încrucişări artificiale la diferite
specii. Astfel, din încrucişarea unor masculi de Drosophila cu ochi albi cu femele
cu ochi roşii poate să apară, în rare cazuri, ginandromorfismul lateral; indivizi ce
posedă jumătate de corp cu caractere de femelă şi cu ochiul roşu, iar cealaltă
jumătate de corp cu caractere de mascul şi cu ochiul alb (figura 8.2).
8.7.2. Intersexualismul
Prin intersexualism se înţelege repartiţia mozaicată a caracterelor
sexuale primare, în descendenţa unor hibrizi. În unele cazuri, variaţiunile merg
atât de departe încât femelele seamănă foarte mult cu masculii şi invers. La
Drosophila se cunosc asemenea forme intersexuale, care sunt triploide.
Spre deosebire de ginandromorfism, intersexualismul se caracterizează
prin însumarea caracterului mozaicat şi nu în mod distinct sau simetric.
Ginandromorfii alcătuiesc un mozaic sexual dezvoltat în suprafaţă, caracterele
sunt alăturate, pe când intersexualii alcătuiesc mozaicuri sexuale dezvoltate în
timp. Organismul îşi începe dezvoltarea având caracterele unui sex dominant, după
care, pe parcursul dezvoltării, şi-o continuă dobândind caracterul celuilalt sex.
Observaţiile care s-au acumulat cu privire la cauzele care duc la apariţia
intersexelor au dus la presupunerea că sexul organismelor poate fi determinat de
mai multe gene ce se află atât în cromozomii sexului cât şi în autozomi şi
dezvoltarea lui poate fi influenţată de condiţiile de mediu. De asemenea, s-a întărit
şi ideea că zigotul are o bisexualitate potenţială care poate evolua într-una din
direcţiile celor două sexe.
Intersexualitatea este explicată prin două teorii: teoria cantitativă (sau a
echilibrului genetic), formulată de C. B. Bridges şi teoria fiziologică
fundamentată de R. Goldschmidt.
Teoria cantitativă a determinării sexului explică apariţia diferitelor
forme sexuale la Drosophila. Intersexele se dezvoltă atunci când raportul X/A are
valoare de 0,67, intermediară raporturilor ce duc la formarea de masculi (0,5) şi
de femele (1,0).
Teoria fiziologică a determinării sexului a fost formulată de R.
Goldschmidt. Punctul de plecare a fost ipoteza că organismele, la începutul
dezvoltării lor, din punct de vedere genetic sunt bisexuate, posedând factorii
ambelor sexe: M pentru sexul mascul şi F pentru sexul femel. Aceşti factori ar
aparţine unor perechi de cromozomi diferiţi.
Cercetările în această direcţie s-au bazat pe unele forme intersexuate
obţinute în urma unor încrucişări reciproce între două specii de fluturi, îndepărtate
geografic: Lymantria dispar (europeană) şi Lymantria japonica (japoneză). S-a
folosit pe rând ca mamă şi ca tată cele două specii:
1. P1 ♀ Lymantria dispar X ♂ Lymantria japonica
F1 ♀ intersexuate ♂ normali
raport 1 : 1
174
2. P2 ♀ Lymantria japonica X ♂ Lymantria dispar
F1 ♀ normale ♂ normali
raport 1 : 1
A B
Fig. 8.3. Ereditatea caracterelor cuplate cu sexul (culoarea ochilor)
în cazul heterogamiei sexului mascul
(A-încrucişarea directă; B-încrucişarea reciprocă)
178
Indivizii din F1, de ambele sexe, au fost de tipul grossulariata.
Încrucişaţi între ei, în F2 raportul de segregare a fost de ¾ indivizi de tipul
grossulariata şi ¼ indivizi de tipul lacticolor, numai de sex femel. Caracterul de
culoare este cuplat cu sexul femel.
A B
Fig. 8.5. Ereditatea caracterelor cuplate cu sexul (culoarea aripilor) la fluturele Abraxas
(A-încrucişarea directă; B-încrucişarea reciprocă)
179
8.9. CARACTERELE INFLUENŢATE DE SEX
181
După datele statistice ale populaţiei umane, în diferite ţări s-a constatat
că raportul între femei şi bărbaţi scade în favoarea femeilor pe măsură ce creşte
vârsta: la vârsta şcolară 103/100, la pubertate 100/100, la 50 de ani 100/85, iar la
85 de ani 100/50. Cauzele sunt atât biologice cât şi sociale.
La unele specii de Drosophila s-au descoperit femele monosexuate, care
dau în descendenţă numai femele. Monosexualitatea în cazul de faţă se datorează
incompatibilităţii dintre citoplasma ovulelor şi genele cromozomului Y. Mor
astfel 50% dintre zigoţii de sex masculin.
Schimbarea raportului între sexe poate să survină şi în cazul când apar,
prin mutaţii, gene letale în cromozomii sexului. Aceste mutaţii sunt legate de sex
şi au permis elaborarea unor metode de detectare a mutaţiilor.
În problema determinării sexelor s-au obţinut unele rezultate şi la plante.
A. A. Avachian constată că unele soiuri de pepene galben, cultivat în condiţii de
zi lungă, formează numai flori bărbăteşti, florile femeieşti se scutură şi se usucă.
De asemenea, el constată că dacă porumbul imediat după ce a răsărit este pus în
condiţii de zi scurtă, formează inflorescenţe femele în locul celor mascule.
Alte experienţe au arătat că numărul de flori femele poate fi mărit la
castraveţi prin afumarea plantelor sau tratarea lor cu oxid de carbon.
La noi în ţară, P. Raicu şi T. Crăciun au făcut observaţii privitoare la
modificarea inflorescenţei de porumb în raport cu intensitatea luminozităţii.
V. Preda şi A. Ghişa au efectuat experienţe de dirijarea sexului la Urtica
dioica prin administrarea de hormon gonadotrop corial. S-a mărit procentul de
plante cu inflorescenţe femele.
Schimbarea raportului dintre sexe nu se bazează pe schimbarea
mecanismului cromozomic sau a genelor care răspund de determinarea sexului.
Factorii interni sau externi despre care s-a vorbit modifică raportul, favorizând
într-un anumit mod întâlnirea lor în momentul fecundării. În cazul în care
cromozomii sexuali lipsesc, influenţa factorilor interni sau externi se manifestă
asupra anumitor gene de pe autozomi, care intervin în determinarea sexului.
182
CAPITOLUL 9
EREDITATEA EXTRANUCLEARĂ
Moto:
"Oul fecundat este cea mai specializată celulă de sub soare.
Ea conţine toată informaţia necesară pentru a produce viaţa
umană”
Jerôme Lejeune
183
9.1.1. Fenomenul merogoniei
184
Practica a demonstrat că la hibridarea dintre Equus caballus şi Equus
asinus se obţin hibrizi a căror mărime şi constituţie este asemănătoare formei
materne. Din hibridarea dintre ♀ Equus caballus şi ♂ Equus asinus rezultă catârul
(Equus mullus), de mărimea şi conformaţia lui Equus caballus, iar din hibridarea
dintre ♀ Equus asinus şi ♂ Equus caballus rezultă bardoul (Equus hinnus) de
mărimea şi conformaţia lui Equus asinus. Cei doi hibrizi se deosebesc foarte mult
ca mărime, culoare, forţă ş.a., deşi, în celulele somatice au acelaşi număr de
cromozomi, (2n = 63).
187
Prin diviziunea directă a infuzorilor ce produc paramecină apar
întotdeauna indivizi ce produc paramecină. Prin aplicarea unei tehnici specifice,
pot fi încrucişate cele două tipuri de infuzori (conjugare). Dacă conjugarea
durează un timp scurt, se produce schimbul numai între nucleii celor două tipuri şi
prin înmulţire asexuată fiecare vor reproduce tipul iniţial. Dacă conjugarea
durează mai mult, se realizează în plus şi un schimb de citoplasmă între cei doi
indivizi, astfel că ambii vor conţine particule Kappa. Prin înmulţirea asexuată se
produce în descendenţă o segregare de 50% indivizi ce conţin particule Kappa şi
50% care nu conţin aceste particule (figura 9.2).
189
Tipurile de androsterilitate se deosebesc după gradul de sterilitate şi
după comportarea lor la încrucişarea cu diferite linii fertile. Se pot obţine
descendenţe fertile, parţial fertile sau sterile.
Dintre numeroasele tipuri descrise de diferiţi autori, cităm câteva mai
importante: tipul 5 descris de Jenkins (1948); tipul F (jalap) descris de Rhoades
(1950); tipul brazilian descris de Jones, Strinson şi Khoo (1957); tipul Kya descris
de Schwartz (1951); tipul Vg descris de Edwardson (1956) şi Briggle (1957);
tipul T (Texas) descris de Rogers şi Edwardson (1952); tipul M (moldovenesc)
descris de staţiunea experimentală din Kuban ş.a. Dintre toate aceste tipuri mai
bine studiate sunt tipurile T şi M.
Restaurarea fertilităţii. Se întâlnesc rare cazuri când androsterilitatea
la porumb se moşteneşte numai prin citoplasmă, în mod independent faţă de
genotip. Există cazuri când genotipul inhibă acţiunea citoplasmei ce produce
sterilitatea polenului, precum şi cazuri când din contra, citoplasma poate influenţa
genotipul provocând androsterilitatea nucleară. Caracterul de androsterilitate este
condiţionat deci de interacţiunea dintre genotip şi citoplasmă. Această interacţiune
este studiată cel mai bine la tipul T (Texas).
Cercetătorii Jones (1950), Rogers (1954), Eckardt (1954), Thomas şi
Johnson (1956), au emis ipoteza că restabilirea fertilităţii polenului la timpul
Texas se datorează prezenţei a două gene dominante existente la linia care
restabileşte fertilitatea.
Fig. 9.3. Cele trei tipuri de androsterilitate: nucleară (I), citoplasmatică (II) şi
nucleo-citoplasmatică (III)
190
După comportarea lor faţă de liniile sterile, liniile consangvinizate pot fi
clasificate:
1. linii fixatoare de sterilitate;
2. linii restauratoare de fertilitate;
3. linii semirestauratoare de fertilitate (semifixatoare de sterilitate).
Trebuie menţionat că liniile consangvinizate de porumb se comportă în
mod deosebit faţă de diferite tipuri de sterilitate. Uneori, aceeaşi linie poate fi
restauratoare pentru un tip de androsterilitate şi fixatoare pentru alt tip.
Pentru a urmări comportarea plantelor faţă de androsterilitate în funcţie
de acţiunea genelor din citoplasmă şi nucleu vom nota cu S gena ce produce
sterilitatea, cu F gena ce asigură fertilitatea şi cu R gena restauratoare de fertilitate
(figura 9.3).
În această figură se poate urmări modul de acţiune a genelor la cele trei
tipuri de androsterilitate.
Folosirea androsterilităţii în producerea de hibrizi reduce lucrările de
castrare a plantelor şi cheltuielile de producţie. Pentru producţie se lucrează la
obţinerea de linii consangvine, acestea se încrucişează şi formează hibrizi simpli,
iar aceştia din urmă încrucişaţi produc hibrizi dubli cultivaţi în producţie.
În figura 9.4. este redată schema pentru obţinerea de hibrizi dubli pe
bază de androsterilitate.
191
9.3. APARATUL GENETIC AL EREDITĂŢII EXTRANUCLEARE
9.4.1. Predeterminarea
192
Cuprinde două tipuri: unul care are cochilia răsucită spre dreapta
(dextral) şi alta care are cochilia răsucită spre stânga (senestral). Caracterul
dextral (D) este dominant, iar caracterul senestral (d) este recesiv. La încrucişarea:
♀DD x ♂dd hibridul F1 moşteneşte caracterul matern al cochiliei (dextral). La
încrucişarea ♀dd x ♂DD hibridul moşteneşte tot caracterul matern al cochiliei
(senestral) (fig. 9.5).
Înmulţite pe cale asexuată, ambele categorii de indivizi din F1 reproduc
în continuare şi în F2 şi F3 caracterele materne.
Cercetându-se cauzele acestor fenomene s-a explicat că răsucirea
cochiliei se datorează răsucirii fusului nuclear în prima diviziune a zigotului care,
la rândul său, determină distribuirea blastomerelor în spirală la stânga sau la
dreapta.
194
Acţiunea citoplasmei asupra caracterului nucleului este o dovadă în plus
a relaţiilor între cele două componente. Nucleul de formă sferică de la Amoeba
proteus, introdus în citoplasma unei amoebe din specia discoides capătă forma de
disc. Dar atât genele din nucleu cât şi cele din citoplasmă pot acţiona pentru
producerea aceloraşi caractere (cazul aspectului pestriţ al frunzelor, al
androsterilităţii ş.a.
Aceste relaţii dintre nucleu şi citoplasmă atestă interdependenţa genetică
care există între cele două componente celulare la eucariote. Elementul comun
care dictează această interdependenţă o constituie acizii nucleici purtători de
informaţie genetică, prezenţi atât în nucleu, cât şi în citoplasmă.
195
CAPITOLUL 10
Moto:
"Natura nu face nimic incorect. Orice formă, frumoasă sau
urâtă, îşi are cauza ei: şi din câte fiinţe există, nici una măcar
nu e aşa cum n-ar trebui să fie”
D. Diderot
196
al XIX-lea, în urma descoperirii unor legi cu privire la modul de transmitere a
caracterelor, hibridările încep să se aplice în mod ştiinţific, întocmindu-se
totodată, o evidenţă genealogică a ascendenţilor şi descendenţilor.
Există multe criterii de clasificare a hibridărilor; cele mai importante,
fiind următoarele:
1. Ţinând seama de factorii care contribuie la realizarea hibridării,
deosebim: hibridarea naturală şi hibridarea artificială.
2. Din punct de vedere al gradului de înrudire a formelor parentale,
deosebim: hibridarea apropiată, în care părinţii aparţin unor soiuri sau varietăţi
botanice apropiate şi hibridarea îndepărtată, în care ele aparţin unor specii sau
chiar genuri diferite.
3. După numărul formelor parentale care participă la încrucişare,
deosebim o hibridare simplă (A x B), dublă (A x B) x (B x C), triplă (A x B) x C
sau complexă etc.
În cele ce urmează ne vom referi la diferite forme de hibridare, precum
şi la unele forme de interes teoretic şi practic.
197
atât de forma maternă cât şi de forma paternă, care au participat la formarea
zigoţilor.
Xenia este fenomenul prin care nucleul spermatic care fecundează
nucleul secundar al sacului embrionar imprimă unele caractere ale formei paterne.
Un exemplu îl constituie formarea pe ştiuletele de porumb a unor boabe de altă
culoare decât cea a soiului matern.
198
germinează şi nucleul său spermatic produce fecundarea unindu-se cu S2 (figura
10.1.b). A treia situaţie o formează alelele compatibile care fiind heterozigote S1S2
în ovar şi S3S4 în polen, fecundarea este posibilă (figura 10.1.c).
Sistemele genetice de incompatibilitate au fost studiate la Trifolium,
Oenothera, Prunus, Gramineae, Solanaceae ş.a
- Incompatibilitatea sporofitică. Acest sistem este mai puţin răspândit la
plante, la circa 1/3 din ele. Şi în acest caz este implicat locusul S cu o serie de
alele. Comportarea polenului nu depinde de constituţia genetică a polenului ci de
genotipul diploid al plantei care îl produce. Între alelele din polen şi stil există
relaţii de dominanţă şi recesivitate. De exemplu, dacă în polen S1 manifestă
dominanţă faţă de S2, polenul va avea reacţia alelei S1 şi va fi capabil să
germineze şi să străbată stilul cu reacţia S2. Acest sistem a fost studiat la tutun,
varză ş.a.
199
10.4. VIGOAREA HIBRIZILOR (HETEROZIS)
200
lămurit multe aspecte în legătură cu această problemă, dar multe din ele constituie
încă probleme de viitor.
201
nu depăşesc formele parentale, homozigote. Toate aceste fenomene nu pot fi
explicate cu această teorie.
Următoarea etapă a dezvoltării ideilor lui Shull, East şi Hayes a fost
apariţia lucrării lui Castle (1926), care susţine că încrucişarea duce la creşterea
metabolismului, iar heterozisul, ar fi urmarea diferenţierii chimice din gameţi.
Teoria înlănţuirii (factorilor dominanţi), a fost elaborată de D.F. Jones,
urmare a dezvoltării teoriei dominanţei. După această teorie, heterozisul s-ar
datora înlănţuirii genelor dominante (grupe de gene înlănţuite), localizate pe
diferiţi cromozomi.
Este însă greu de admis rămânerea în stare cuplată a factorilor
dominanţi, care presupune un schimb foarte mare de gene. De asemenea, deoarece
genele dominante sunt înlănţuite cu cele recesive, nefavorabile, este imposibilă
eliminarea acestora fără ca, în acelaşi timp, să nu se elimine şi genele dominante.
Teoria alelomorfismului multiplu. A fost elaborată de E. M. East în
anul 1936. Această teorie susţine că heterozisul s-ar datora influenţei unor alele
multiple ce determină funcţii fiziologice favorabile. O alelă normală A1 poate da
naştere prin mutaţii alelelor A2, A3, A4…Cu cât o asemenea alelă este mai
îndepărtată de alela normală, cu atât şi efectul ei ar fi mai mare.
Dar şi această teorie prezintă dificultatea că nu poate admite acţiunea
genelor normale şi neagă dominanţa şi recesivitatea.
Teoria supradominanţei a fost elaborată de G. H. Shull (1945 – 1946).
Această teorie este o dezvoltare a teoriei privind efectul stimulator al
heterozigoţiei. Din cauza aceasta, a mai fost numită şi teoria heterozigoţiei
propriu-zise. Autorul afirmă că, în unele combinaţii, interacţiunea între membrii
aceleaşi perechi de alele poate duce la faptul că heterozigotul Aa va depăşi ca
vigoare ambii homozigoţi AA şi aa. Se presupune că amândouă alelele
heterozigote execută funcţiuni întrucâtva diferite, completându-se una pe alta.
Heterozigoţia este determinată de o singură pereche de alele spre deosebire de
vechea teorie a heterozigoţiei (a stimulării de azi) unde heterozigoţia este
determinată de mai multe alele.
Teoria heterozigoţiei structurale a fost elaborată de Dobzhansky.
Autorul susţine că acţiunea alelelor dominante favorabile asupra alelelor recesive
nefavorabile poate fi înlocuită de inversiuni. Drept argument se aduce existenţa a
70,3% de indivizi ce prezintă inversii heterozigote la Drosophila tropicalis, ce
trăieşte în America Centrală. Efectul de heterozis produs de această restructurare a
fost denumit euheterozis balansat în sensul că echilibrează polimorfismul
biologic al populaţiei.
Teoria homoplasmiei este susţinută de N.H. Nilson (1937).
Depresiunea la linii consangvinizate s-ar datora omogenităţii citoplasmei. Prin
încrucişare se produce o diferenţiere biochimică şi funcţională a ei. Această teorie
nu are adepţi deoarece este greu de susţinut că numai citoplasma să răspundă de
fenomenul de heterozis.
Teoria echilibrului genetic. Ipoteza a fost elaborată de C. Bridges
(1922), K. Mather (1943) şi N. V. Turbin (1961), încercând o sinteză a celorlalte
teorii.
202
Prin echilibru genetic se înţelege complexitatea de legături între factori
ereditari şi mediu. Dezvoltarea fiecărui caracter ar fi determinată de influenţa
corelativă asupra lui a numeroşi factori cu acţiune diferită: unii acţionează în mod
stimulator, alţii în mod inhibitor. Caracterul apare ca o rezultantă a unor tendinţe
opuse.
După această ipoteză, dezvoltarea caracterelor ar fi deci rezultatele
echilibrului genetic realizat. În cadrul acestei ipoteze diferite forme de
interacţiune a factorilor ereditari menţionaţi în ipotezele arătate mai înainte sunt
termenii componenţi ai acestui echilibru.
Realizarea echilibrului genetic diferă la plantele autogame de cele
alogame. În cadrul plantelor autogame echilibrul se stabileşte în cadrul fiecărui
sortiment haploid de cromozomi. Gameţii sunt echilibraţi, fapt care asigură
vitalitatea la descendenţi. La speciile alogame echilibrul se stabileşte în relaţiile
dintre organisme, a genotipurilor diferite. La aceste plante, în cazul
consangvinizării, descendenţa nu menţine echilibrul genetic, iar vitalitatea şi
prolificitatea scade. Heterozisul este un fenomen opus consangvinizării şi el apare
la organisme ca rezultat al unui echilibru genotipic optim între frecvenţele alelelor
homo şi heterozigote.
Cercetarea fenomenului de heterozis în cadrul concepţiei de echilibru
genetic nu exclude posibilitatea studierii în mod izolat a diferitelor tipuri de
interacţiuni a factorilor ereditari ce constituie componenţi ai echilibrului genetic şi
care determină heterozisul.
În afară de aceste componente ale bilanţului genetic ce determină
mărimea heterozisului, trebuie adăugată şi interacţiunea dintre nucleu şi
citoplasmă şi între gene şi mediu.
Pentru a înţelege cum acţionează diferitele cauze care duc la dezvoltarea
caracterelor concrete ce manifestă heterozisul este nevoie clarificarea
componentele echilibrului genetic de care depinde mărimea acestor caractere.
Teoria mitocondrială. A fost formulată de D. F. Jones (1952) şi J. B.
Hanson şi colab. (1960), (după Butnaru Gallia, 1985). Cercetările efectuate la
porumb au evidenţiat o corelare pozitivă între intensitatea heterozisului şi
activitatea mitocondrială. Aceste corelaţii au fost sesizate şi la alte plante: sorg,
grâu, secară, triticale, mazăre, bumbac etc.
Mitocondriile sunt implicate în menţinerea homeostaziei intracelulare,
în felul acesta explicându-se marea stabilitate fenotipică a hibrizilor, în condiţii
foarte diferite de mediu. Nu se cunoaşte prea bine care este evoluţia populaţiilor
mixte de mitocondrii, în celulele organismelor hibride. Micşorarea diversităţii
mitocondriilor, după părerea specialiştilor, ar explica declinul multor soiuri
obţinute prin hibridare după un anumit număr de generaţii.
Dacă aruncăm o privire de ansamblu teoriilor expuse putem, desprinde
următoarele concluzii:
- heterozisul este un fenomen complex, la realizarea lui contribuind, în
primul rând genotipul organismului, iar în al doilea rând, condiţiile de viaţă;
- diferitele teorii explică numai unele laturi ale fenomenului de heterozis
fără să descopere toate cauzele;
203
- merită să ne oprim atenţia, în primul rând, asupra teoriei stimulării
(heterozigoţiei) şi a teoriei dominanţei, teorii care, de fapt, se pot completa una pe
alta; cercetări multiple, confirmă prin date, cele susţinute de aceste teorii.
Nu trebuie neglijate nici celelalte teorii care explică în parte sau în
cazuri speciale manifestarea heterozisului.
Importanţa practică a heterozisului impune o intensificare a cercetărilor
teoretice şi practice în acest domeniu.
gg
Fig. 10.2. Reducerea heterozigoţiei şi creşterea homozigoţiei
prin efectul consangvinizării
205
Fig. 10.3. Efectul consangvinizării asupra heterozigoţiei şi homozigoţiei
în funcţie de numărul perechilor de alele în diferite generaţii de consangvinizare
Hibridarea îndepărtată are loc între specii sau chiar genuri diferite. Din
cauza unor dificultăţi care însoţesc această formă de hibridare, folosirea ei este
mult mai restrânsă faţă de hibridarea în interiorul speciei. Mai poartă numele de
hibridare interspecifică.
Hibridarea sexuată îndepărtată se cunoaşte, de sute de ani, fie ca
fenomen natural, fie ca metodă practică folosită de om pentru obţinerea de forme
noi de plante şi animale.
J. Kölreuter, la începutul sec. XVIII, vorbea despre astfel de hibrizi la
plante şi îi numea “catâri vegetali” după denumirea noţiunii de catâr, hibrid
animal obţinut pe cale artificială înainte de a se obţine astfel de hibrizi la plante.
Hibridarea îndepărtată este şi un criteriu pentru determinarea speciilor.
În cazul când nu se pot obţine indivizi în urma unei asemenea hibridări sau, deşi
se obţin sunt sterili, se afirmă că cei doi părinţi care au luat parte la hibridare
aparţin unor specii diferite. Nu trebuie însă să considerăm că hibridarea
îndepărtată este singurul criteriu pentru determinarea speciilor.
Ch. Darwin a observat că în obţinerea hibrizilor îndepărtaţi se întâmpină
greutăţi şi a căutat să analizeze amănunţit unele condiţii de care depinde uşurinţa
încrucişării între formele îndepărtate. El descrie următoarele situaţii: - apropierea
sistematică este într-adevăr un factor determinant în reuşita încrucişării, dar nu
singurul; - sunt cazuri când două varietăţi aparţinând aceleaşi specii nu se pot
încrucişa şi din contra, în alte cazuri când două specii diferite, se pot încrucişa
între ele. În cazul când nu se pot încrucişa, Darwin arată că: fecundarea nu poate
avea loc în cazurile când tuburile polinice nu pot ajunge până la ovul din cauza
stilului prea lung; tuburile polinice nu pot străbate stigmatul de la plantele altei
specii; gametul mascul ajunge la oosferă, dar dezvoltarea embrionului nu are loc;
fecundarea poate avea loc, embrionul începe să se formeze, dar piere în scurt
timp.
Observaţiile lui Darwin sunt juste, dar nivelul cunoştinţelor din vremea
lui nu i-au permis să cerceteze şi din punct de vedere genetic cauzele ce
îngreuiază realizarea hibrizilor interspecifici. Aceasta a fost posibil mai târziu,
odată cu dezvoltarea geneticii.
208
Delimitarea speciilor cu diferenţieri de la una la alta, atât din punct de
vedere genetic, cât şi fenotipic a determinat izolarea lor sistematică şi genetică şi a
creat dificultăţi la încrucişarea dintre ele.
Aceste dificultăţi sunt datorate incompatibilităţii de ordin genetic sau
morfologic, privind structura florii, a incompatibilităţii dintre embrion şi
endosperm şi perturbări în formarea celulelor sexuate.
La animale, atunci când se obţin hibrizi, defectele se manifestă de obicei
la unul din sexe, în special la sexul heterogametic. La încrucişarea dintre femele
de Drosophila pseudoobscura cu masculi de Drosophila miranda, în F1, se obţin
femele sterile. În cazul când se inversează părinţi, în F2 se obţin ambele sexe, dar
masculii sunt anormali. La încrucişarea dintre o femelă de Bos taurus şi un
mascul de Bizon americanus, numai hibrizii femeli ajung la maturitate.
Mecanismul genetic care duce la dezvoltarea numai a indivizilor de un
singur sex este mai uşor de explicat dacă ne gândim la diferenţele de ordin genetic
ce se întâlnesc la cele două sexe. Deşi genotipul celor două specii conţine genele
corespunzătoare, dispoziţia acestor gene poate fi pe cromozomi diferiţi: la una din
specii ele pot să fie situate pe autozomi, la cealaltă pe cromozomii sexuali. În
afară de aceasta se pot ivi şi diferenţe în structura cromozomilor autozomi
omologi sau ai sexului.
Când se obţin totuşi hibrizi interspecifici, aspectul lor fenotipic este în
general intermediar între cei doi părinţi şi numai în unele cazuri se manifestă o
dominanţă din partea unuia din părinţi.
Fenomenul obişnuit de vigoare, constatat la hibrizii intraspecifici
caracterizează uneori şi hibrizii interspecifici (hibridul între Raphanus sativum x
Brassica oleracea sau hibridul Equus caballus x Equus asinus – catârul). Adesea,
o anumită grupare a genelor pe cromozomii omologi favorizează acţiunea genelor
letale sau semiletale şi atunci hibrizii sunt letali, sau prezintă fenomene de
debilitate.
Unii hibrizi interspecifici, prezintă şi anomalii sexuale (intersexuali).
Aceştia, au aspectul exterior al unui sex dar posedă organe sexuale, ale celuilalt
sex. De obicei ei sunt sterili.
Fenotipul hibrizilor interspecifici depinde şi de modul în care se
folosesc ca mamă sau ca tată, cele două specii, la care există diferenţele
morfologice tranşante între femele şi masculi. Catârul are conformaţia foarte
apropiată de cea a mamei, Equus caballus, în timp ce bardoul (hibridul reciproc)
are conformaţia mamei de Equus asinus, Equus caballus fiind în acest caz tată.
Este cazul influenţei citoplasmei materne, a fenomenului de matroclinie.
O caracteristică principală, destul de frecventă a hibrizilor interspecifici
este sterilitatea lor. Ea se manifestă de obicei la sexul heterogametic, cu diferite
intensităţi şi se împarte în mai multe tipuri:
- gonadele, în cazul animalelor sau florile plantelor nu se dezvoltă sau
avortează, la hibrid. Această situaţie este mai frecventă la animale;
- dezvoltarea gonadelor şi a florilor este normală dar, perturbările încep
odată cu meioza. Cele două garnituri de cromozomi diferă prin structură sau prin
număr. Aceste anomalii fac ca meioza să nu se poată desfăşura normal sau
209
încetează într-un stadiu timpuriu, iar în cazul în care se formează gameţi, ei sunt
improprii pentru fecundare.
Când ambii părinţi deţin genomuri omoloage, dar diferă prin numărul de
cromozomi, conjugarea cromozomilor în meioză decurge normal, dar în loc de
bivalenţi se formează polivalenţi. În alte cazuri, părinţii deţin o parte din
genomuri omoloage, dar restul sunt omoloage numai parţial. Cromozomii parţial
omologi rămân ca univalenţi. În acest caz, celulele sexuale sunt sterile. Când
părinţii deţin genomuri neomoloage, cromozomii nu fac sinapsă, repartiţia la cei
doi poli ai celulei este neregulată şi ca atare, apar gameţi sterili. Pentru înlăturarea
sterilităţii pot fi folosite mai multe metode: retroîncrucişarea individului F1, cu
unul din părinţi; multiplicarea numărului de cromozomi prin tratamente cu
colchicină etc.
Aceste metode asigură genomuri care dau posibilitatea de conjugare a
cromozomilor în meioză.
Dificultăţile de obţinere a hibrizilor îndepărtaţi, pot fi de ordin
cantitativ şi calitativ.
Diferenţele cantitative se referă la numărul de cromozomi ai celor doi
părinţi. Atunci când ele depind de germinarea polenului şi creşterea tubului
polinic, hibridarea decurge mai bine, când forma maternă are un număr mai mare
de cromozomi decât forma paternă (de exemplu între speciile genului Datura,
Galeopsis, Nicotiana). La o altă categorie de plante, creşterea tubului polinic
decurge mai bine când forma maternă are un număr mai mic de cromozomi decât
forma paternă (de exemplu între speciile genului Helianthus, Triticum, Rosa). A
treia categorie o reprezintă plantele indiferente privind raportul cromozomic (de
exemplu, între speciile genului Brassica).
Perturbări pot să apară şi odată cu formarea seminţelor. La plantele
angiosperme diploide, dezvoltarea normală a embrionului are loc când în embrion
există 2n cromozomi, în endosperm 3n cromozomi, iar în ovar 2n cromozomi.
Când raportul acesta se schimbă din cauza numărului modificat de cromozomi,
perturbările apar mai întâi în endosperm, în care are loc o sistare a fluxului de
hrană care duce la sufocarea lui. Este vorba de o sterilitate somatoplastică care
duce la moartea embrionului. Acest fenomen poate fi evitat dacă în primele stadii
de dezvoltare a embrionilor ei sunt detaşaţi şi cultivaţi pe medii nutritive.
Într-un stadiu mai târziu, perturbările pot apărea în procesul de
dezvoltare a seminţelor, afectând capacitatea lor de germinare.
Diferenţele calitative a genomurilor celor doi părinţi constituie cazuri
mai frecvente. Ele se pot produce în cazul unui număr egal de cromozomi şi
genomuri omoloage (A x A sau AB x AB) sau un număr diferit de cromozomi şi
genomuri parţial omoloage (A x AB). În sfârşit, se mai pot întâlni situaţii în care
numărul de cromozomi a formelor parentale să fie egal, dar genomurile
neomoloage (A x B).
Toate aceste diferenţe de ordin cantitativ şi calitativ dintre formele
parentale, produc perturbări în procesul de fecundare sau de formare a seminţelor,
de dezvoltare sau de formare a celulelor sexuale.
210
În meioză, în asemenea cazuri, conjugarea şi segregarea cromozomilor
nu decurge normal şi nu se formează celule sexuale sau acestea sunt sterile.
211
(2n = 32 cromozomi). A încrucişat Galeopsis pubescens cu Galeopsis speciosa.
Hibridul, încrucişat cu una din formele parentale, Galeopsis pubescens, era greu
de deosebit de Galeopsis tetrahit.
La plante, posibilitatea de o obţine hibrizi îndepărtaţi diferă de la un gen
la altul. Există genuri ale căror specii se hibridează destul de uşor (Dianthus,
Triticum, Prunus, Pirus etc.) dar şi genuri a căror specii nu se hibridează, chiar
dacă sunt destul de înrudite (Liliacee, Umbelifere, Leguminoase etc.).
Există şi genuri care se hibridează cu destulă uşurinţă, cum ar fi:
Triticum x Secale, Triticum x Aegilops, Raphanus x Brassica etc.
Studiul citogenetic al hibrizilor îndepărtaţi, oferă posibilitatea stabilirii
cauzelor ce determină sterilitatea totală sau parţială a acestora.
În ameliorarea plantelor, hibridările îndepărtate, chiar dacă necesită
condiţii de lucru deosebite, s-au extins, deoarece oferă posibilitatea obţinerii de
hibrizi cu cromozomi de adiţie (Triticale) sau cu cromozomi de substituţie,
aceste recombinări genetice, permiţând o diversificare mai mare a materialului
biologic.
212
CAPITOLUL 11
Moto:
“Pentru producerea unui mare salt evolutiv sunt necesare
îndeplinirea a trei exigenţe minimale: evenimentul,
ireversibilitatea şi coerenţa”
Ilya Prigogine
213
2. După capacitatea de expresie fenotipică ele pot fi: mutaţii mari
(macromutaţii) ce se deosebesc prin caracterul lor net vizibil, uşor sesizabile;
mutaţii mici (micromutaţii), care spre deosebire de primele, sunt greu
perceptibile, dar mai frecvente şi cu rol important în evoluţie.
3. După acţiunea genei mutante, mutaţiile pot fi: morfologice,
fiziologice sau biochimice; mutaţiile morfologice afectează caracterele
morfologice ale organismelor (formă, mărime, culoare etc.) şi sunt uşor
detectabile; mutaţiile fiziologice produc schimbări în procesele fiziologice,
(ritmul de creştere, perioada de vegetaţie, rezistenţa la boli ş.a.); mutaţiile
biochimice determină modificarea cantitativă sau calitativă a componenţilor
chimici din organism, (substanţe de rezervă, principii activi, enzime etc.).
4. După natura substratului material al eredităţii mutaţiile sunt: genice,
cromozomice, de genom, citoplasmatice; mutaţiile genice (punctiforme)
provoacă modificarea genei fără a produce o schimbare în morfologia
cromozomului. Ele se referă la schimbările de structură chimică. O alelă se
transformă în alta, fără a-şi schimba locus-ul în cromozom. Cea mai mică unitate
mutaţională, este perechea de nucleotide, mutaţie denumită punctiformă, fiind o
mutaţie intragenică. Mutaţiile cromozomice se referă la restructurările ce pot avea
loc în cromozom (deficienţă, deleţie, inversie, translocaţie, translaţie). Mutaţiile
de genom afectează întregul genom sau numai un anumit număr de cromozomi
(poliploidia şi aneuploidia). Mutaţiile citoplasmatice se referă la modificările pe
care le pot suferi cloroplastele şi mitocondriile şi odată cu ele şi caracterele de
care răspund.
5. După originea lor mutaţiile pot fi: germinale şi somatice. Mutaţiile
germinale apar în celulele sexuale şi se manifestă în zigoţii la a căror formare
participă. Mutaţiile somatice apar în celulele somatice. Cu cât apar mai devreme
în ontogeneză, vor afecta o porţiune mai mare din organism. La organismele cu
înmulţire vegetativă ele se pot menţine pe cale vegetativă şi pe cale sexuată când
din ţesuturile somatice afectate se dezvoltă celule sexuale.
6. După direcţia de manifestare a mutaţiilor: mutaţia directă (forward
mutation) şi de reversie (back-mutation). Când o genă normală (de tip sălbatic) se
transformă într-o alelă diferită, mutaţia este directă, iar când o genă se
retransformă în tipul iniţial, mutaţia este de reversie.
Frecvenţa acestor mutaţii este diferită, mai mare pentru cele directe,
comparativ cu mutaţiile de reversie.
7. În funcţie de locul de plasare a genelor, mutaţiile pot fi: mutaţii
autozomale plasate pe autozomi, mutaţii heterozomale plasate în cromozomii
sexuali (manifestând sex-linkage) şi mutaţii extranucleare, ale genelor din
citoplasmă.
8. După modul de manifestare a genelor mutante, mutaţiile pot fi
dominante, codominante, semidominante sau recesive. La organismele
diploide, mutageneza a creat relaţii de alelism între gene, exprimându-se fenotipic
cele dominante, în timp ce la organismele haploide orice mutaţie se exteriorizează
fenotipic.
214
9. Funcţie de modul de reacţie a indivizilor purtători ai unei mutaţii,
mutaţiile pot fi viabile, subletale şi letale.
10. Un tip special de gene mutante, sunt genele mutatoare, care măresc
frecvenţa mutaţiilor altor gene.
215
medii minimale sau complete şi prin separarea indivizilor se obţin descendenţe
(clone), dintre care unele mutante.
La bacteriofagi, mutantele afectează morfologia plajelor din culturile de
bacterii pe suportul cărora se reproduc.
Mutaţiile cu efect letal în stare homozigotă pot fi detectate foarte uşor.
Din încrucişarea a doi indivizi heterozigoţi, ce posedă o genă letală recesivă
raportul genetic de segregare nu va fi 1:2:1 ci, 2:1 deoarece ¼ din indivizii
homozigoţi pentru această genă mor, fie în stadiul embrionar sau post embrionar.
Pentru depistarea genelor mutante letale de pe cromozomii sexuali au
fost elaborate diferite metode numite şi teste. Aşa este metoda ClB elaborată de
H. J. Müller care permite recunoaşterea mutaţiilor letale localizate pe cromozomul
X la Drosophila melanogaster. Femelele ClB au un cromozom X normal şi unul
la care regiunea centrală a suferit o inversie care opreşte un eventual crossing-
over pe această porţiune. Pe acest cromozom se găseşte o alelă mutantă l şi o alelă
dominantă B (ochi bar). Alela B îndeplineşte rolul de marker (identificator).
Femelele ClB au fost încrucişate cu masculi de tip normal. Dacă la mascul a
apărut o mutaţie letală recesivă, atunci femelele cu ochi bar vor prelua de la mamă şi
tată câte un factor letal. În generaţia următoare toţi masculii vor muri fie că au
moştenit factorul letal ClB, fie mutaţia care a apărut la cromozomul X (figura 11.1).
O altă metodă pentru determinarea mutaţiilor letale la Drosophila
melanogaster este şi metoda Müller 5, în care se folosesc femele la care
cromozomul X este marcat cu o alelă recesivă pentru culoarea apricot a ochilor.
Pentru tipul Abraxas această metodă se poate folosi, dar în cazul de faţă letalitatea
se manifestă la sexul femel.
Fig. 11.1. Testul ClB de detectare a mutaţiilor letale ce afectează gene localizate
în cromozomul sexului X la Drosophila melanogaster
216
11.3. MUTAŢIILE SPONTANE
217
Teoria mutaţiilor s-a dezvoltat prin lucrările lui T. H. Morgan.
Mecanismele cromozomice descoperite de acesta privind transmiterea
caracterelor, cuplarea şi recombinarea genelor, mecanismul de apariţie a
aberaţiilor cromozomice, au constituit o bază ştiinţifică pentru fundamentarea
procesului mutaţional.
Procesul mutaţional se caracterizează printr-o anumită frecvenţă a
mutaţiilor. Este rar, atunci când luăm în considerare o singură genă şi mult mai
frecvent atunci când se iau în considerare toate genele şi toate mutaţiile posibile
de la un anumit organism. În primul caz raritatea se explică prin aceea că din
perechile de alele mutează de obicei numai una singură, iar în al doilea rând ele
sunt în majoritate recesive şi nu se exteriorizează decât în stare homozigotă.
Există factori ce influenţează frecvenţa mutaţiilor spontane.
În primul rând, frecvenţa mutaţiilor genice, depinde de specie şi de gena
respectivă. Există unele aprecieri privind frecvenţa lor, calculată în raport cu
numărul de gameţi studiaţi. După Wagner şi Mitchell (1955) mutaţiile spontane la
diferiţi loci la porumb, sunt cuprinse între 0,001 şi 0,110 la 10000 gameţi, iar la
Drosophila între 0,29 şi 1,5 la 10000 gameţi. După alte date ale unor autori, reiese
că una şi aceeaşi genă de la diferite linii de porumb mutează diferit. Aşa de
exemplu gena Rr formează mutante rr cu frecvenţe diferite la aceste linii: la una de
6,2 la 10000 gameţi, la cealaltă de 18,2 la 10000 gameţi. Se presupune că aceste
diferenţe se datorează existenţei unor gene speciale, care influenţează frecvenţa
mutaţiilor altor gene (gene mutatoare).
Numărul de mutaţii ce se acumulează în celule este proporţional cu
vârsta lor. În seminţele plantelor care sunt depozitate un număr mai mare de ani,
creşte numărul de mutaţii faţă de seminţele de curând recoltate. H. Stubbe a
constatat la seminţele de Antirrhinum majus o creştere a procentului de mutaţii de
la 1,5% la 14% pentru o perioadă de la 5 la 10 ani. Astfel de observaţii s-au făcut
şi asupra mutaţiilor letale spontane, înlănţuite cu sexul, în spermatozoizii precoci
şi tardivi de la Drosophila melanogaster. Aceste constatări au dus la formularea
unei păreri generale că, numărul de mutaţii este proporţional cu vârsta celulei deşi
există şi excepţii.
Descoperirea mutaţiilor naturale cu ajutorul unora dintre metodele şi
tehnicile cunoscute face posibil calculul procentului de mutante în sânul unei
populaţii de indivizi. Este însă foarte greu de stabilit prin acest calcul în mod
exact proporţia mutaţiilor, din mai multe motive:
- în primul rând, mutaţiile au apărut în decursul timpului, odată cu
formarea populaţiilor şi multe din ele pot fi considerate caractere normale;
- multiplicarea celulelor mutante poate fi mai lentă sau mai rapidă decât
acea a celulelor nemodificate;
- acţiunea genelor sau a genotipurilor mutante poate fi favorabilă sau
letală organismelor;
- toate acestea fac ca numărul de mutaţii să sufere mereu modificări.
Numărul de mutaţii, fiind foarte mare, este greu de determinat frecvenţa
fiecăreia în parte. De aceea, se poate face o apreciere cantitativă a lor după
numărul de gameţi care posedă mutaţii. Această apreciere globală se referă de fapt
218
numai la frecvenţa unei singure gene mutante sau a unei clase oarecare de mutaţii.
Mai trebuie adăugat că mutaţia germinală nu se produce întotdeauna în gameţi, ci
şi în gonii, care în urma diviziunilor celulare produce gameţi mutanţi. Dacă
folosim metoda unei clase de mutaţii trebuie să subliniem că mutaţiile letale nu
reprezintă o clasă omogenă; ele pot să apară sub influenţa a mai multor cauze:
mutaţii genice, cromozomice, efecte de poziţie etc.
În afară de factorii analizaţi mai sus, frecvenţa mutaţiilor este influenţată
şi de hibridare; la organismele hibride, faţă de cele homozigote, pentru acelaşi
locus frecvenţa mutaţiilor este mai mare. De asemenea, procesul mutaţional
spontan este influenţat şi de starea fiziologică şi biochimică a organismului.
Fig. 11.2. Indivizi normali de Drosophila melanogaster (a) şi diferite mutante (b, c, d)
219
Descoperirea efectului mutagen al radiaţiilor a deschis calea unor ample
cercetări ştiinţifice, importante atât din punct de vedere teoretic, cât şi practic. T.
H. Morgan şi şcoala sa, au obţinut la Drosophila peste 500 de forme mutante
(figura 11.2).
Ulterior, metodele producerii experimentale a mutaţiilor la plante, au
fost folosite din plin de A. Gustafsson (1954), J. MacKey (1956), H. Stubbe
(1959), C. F. Konzak (1957) ş.a.
Dintre agenţii mutageni folosiţi de om şi mai bine studiaţi fac parte:
radiaţiile, temperatura şi unele substanţe chimice.
220
Unele substanţe au o acţiune de protecţie a organismelor, diminuând
efectul distructiv al razelor X, cum sunt, de exemplu, substanţele reducătoare din
grupul sulfhidrelor. Seminţele uscate, iradiate cu raze X, într-un mediu de
hidrogen sulfurat, nu manifestă perturbări în celulele lor, întrucât acest mediu
anihilează într-o măsură oarecare, acţiunea radicalilor oxidanţi produşi de radiaţii.
Spre deosebire de acţiunea razelor X, iradierea cu neutroni provoacă
tulburări mai evidente şi o sterilitate pronunţată a indivizilor în descendenţă. S-a
emis ipoteza conform căreia, neutronii ar acţiona direct asupra nucleului, iar
razele X asupra celorlalte elemente din celulă.
Deşi plantele provenite din iradierea seminţelor cu neutroni manifestă
tulburări profunde, dând naştere la porţiuni de ţesuturi necrotice, răsăritul lor este
mai uniform, cu un procent ridicat de plante, deoarece în urma iradierii cu
neutroni, celulele seminţelor rămân viabile într-o proporţie mai mare şi au o
turgescenţă normală.
Razele ionizante au o influenţă dăunătoare asupra organismelor
deoarece ele descompun apa din ţesuturi în radicali liberi. În organismele care
conţin o cantitate apreciabilă de apă, supuse tratamentului cu radiaţii, apa este
descompusă în elemente componente. Acestea intră în acţiune cu restul
substanţelor biologice din celule şi provoacă modificări oxidante pronunţate.
Bacteriile ce atacă plantele şi animalele, supuse iradierii într-un mediu cu o
concentraţie mai redusă de oxigen, devin mai rezistente după acţiunea razelor
ionizante.
Perturbările din celulele iradiate sunt datorate şi sistării, într-o oarecare
măsură a activităţii enzimelor, care suferă o puternică oxidare.
Acţiunea razelor ionizante modifică şi structura nucleo-proteinelor din
organism. Vom vedea mai departe că acizii nucleici, atât ADN cât şi ARN suferă
modificări structurale importante şi determină modificări fenotipice.
Studiile citogenetice arată că în organismele iradiate, celulele îşi
modifică mersul diviziunii. Se produc ruperi la nivelul centromerilor,
cromozomilor şi cromatidelor, perturbări în formarea fusului sau aglutinarea
cromozomilor.
Ruperile cromozomice duc la restructurări cromozomice, iar frecvenţa
acestora este proporţională cu doza de radiaţii. Acest lucru este valabil numai în
cazul unei singure rupturi. În cazul a două rupturi frecvenţa lor este proporţională
cu pătratul dozei.
Ruperile cromozomice depind de faza în care se găseşte celula. În
ultimele stadii ale mitozei, cromozomii nu par să sufere asemenea rupturi. În
interfază şi începutul profazei ruptura se produce la nivelul ambelor cromatide. În
profază, fiecare cromatidă poate să sufere în mod independent acţiunea radiaţiilor.
Numărul de rupturi este proporţional cu lungimea cromozomului. Regiunile
heterocromatice sunt cele mai sensibile la rupturi.
În urma tratamentului cu radiaţii suferă nu numai cromozomii ci şi
citoplasma celulei. Nucleul izolat de citoplasmă prin microdisecţie şi supus unei
doze maxime de iradiere (25.000 - 65.000 r), prezintă aceleaşi proprietăţi chimice
şi fizice ca şi nucleul extras dintr-o celulă neiradiată. Nucleul izolat de citoplasmă
221
devine radiorezistent. Dacă un nucleu neiradiat este inclus într-un mediu
citoplasmic iradiat vor apare toate radioleziunile caracteristice, fapt ce justifică
legătura dintre citoplasmă şi nucleu.
Seminţele uscate sau umectate, se supun diferitelor doze de iradiere cu
raze X, în aparate speciale. Iradierea materialului biologic cu neutroni se face în
reactori, ciclotroni şi betatroni nucleari.
Iradierea plantelor în cursul vegetaţiei se face în câmpuri special
amenajate în acest scop. Plantele sunt aşezate în cercuri concentrice şi după
distanţa faţă de sursa de iradiere primesc diferite doze. Doza de iradiere exprimă
numărul perechilor de ioni ce se formează într-un anumit volum de aer.
Unitatea de iradiere, denumită Roentgen (r) corespunde formării într-un
cm3 de aer uscat, la o temperatură de 0oC şi la presiunea de 760 mm coloană
mercur, a unui număr de 2,1 x 109 perechi de ioni sau într-un gram de aer a unui
număr de 1,6 x 1012 perechi de ioni.
Există deja stabilită doza critică de iradiere pentru seminţele unor plante
de cultură. Prin doza critică (DL 50%), se înţelege doza la care supravieţuiesc
50% din indivizii trataţi (tabelul 11.1).
Sensibilitatea organismelor faţă de acţiunea mutagenă a radiaţiilor
depinde de mai mulţi factori: starea fiziologică a celulei, vârsta ţesutului,
temperatura mediului extern, specie, varietate, soi sau individ ş.a. Deoarece
sensibilitatea plantelor este diferită de la specie la specie s-au stabilit pentru
seminţele diferitelor plante cultivate şi tratate cu raze X doza critică de iradiere. S-
au găsit de exemplu 5.000 r pentru seminţele de floarea soarelui, 9.000 r pentru
seminţele de mac şi muştar, 15.000 – 20.000 r pentru grâu şi ovăz, 8.000 pentru
fasole etc.
Tabelul 11.1.
Doza critică pentru diferite specii de plante
222
decât celulele în diviziunea mitotică, iar cele mai sensibile stadii din cursul
meiozei sunt profaza avansată şi metafaza.
Poliploizii sunt mai rezistenţi la iradiere comparativ cu formele diploide
înrudite. Astfel, apariţia mutaţilor clorofiliene este mai mică la speciile de grâu şi
orz cu un număr mai mare de cromozomi.
Organismele care au o structură ereditară heterozigotă tratată cu radiaţii
produc un număr mai mare de mutaţii decât cele homozigote.
Mutaţia este urmarea unor complicate procese morfofiziologice şi
biochimice în organism, pentru care îşi dau concursul o diversitate de factori
interni şi externi. Pentru studiul complex al acestor factori s-au întreprins multiple
cercetări, dintre care vom menţiona pe cele care prezintă mai mult interes.
S-a studiat acţiunea radiaţiilor ionizante, în funcţie de anumite
temperaturi la care au fost ţinute organismele înainte, în timpul şi după tratament.
Aşa de exemplu, scăderea temperaturii de la 20 – 30oC la 4oC în perioada
tratamentului cu radiaţii creşte frecvenţa mutaţiilor (aberaţiilor cromozomice) la
Tradescantia şi a translocaţiilor şi mutaţiilor letale la Drosophila. Aplicarea unei
temperaturi ridicate (37oC) la o oră după iradiere, de asemeni creşte frecvenţa
mutaţiilor letale la Drosophila.
Lipsa oxigenului sau diminuarea procentului de oxigen din aer în timpul
expunerii organismului la iradiaţii reduce frecvenţa mutaţiilor letale şi a
translocaţiilor la Drosophila, a mutaţiilor la bacterii şi diferite aberaţii
cromozomice la diferite plante (porumb, ricin ş.a.).
Tratamentul combinat al razelor X cu raze ultraviolete sau cu raze
infraroşii sau a substanţei etilamina, duce la o creştere efectivă a mutaţiilor.
Prin acţiunea în complex a factorilor mutageni şi a factorilor de mediu,
se poate dirija într-o măsură oarecare obţinerea de mutaţii artificiale, cu valoare
pentru practică. W.R. Kaplon (1953) a descoperit că prin tratarea seminţelor de
orz cu bioxid de carbon şi amoniac înainte de iradiere s-a redus procentul de
plante sterile. Se ştie că aplicarea colchicinei înainte de iradiere, sporeşte
frecvenţa de mutaţii. F. D. Amato şi A. Gustafsson (1948) au tratat seminţe de orz
cu colchicină, după care le-au supus tratamentului cu raze X. Prin acest procedeu
au reuşit să modifice frecvenţa unor mutaţii clorofiliene. A scăzut frecvenţa
mutaţiilor de tip albino-viridis şi a crescut procentul mutaţiilor de tip xantha
alboviridis.
Deşi s-a cercetat acţiunea multiplă a factorilor mutageni şi a celor
externi, foarte multe rezultate rămân încă disparate fără prea multe posibilităţi de
generalizare. Aceasta se datorează necunoaşterii în suficientă măsură a tuturor
manifestărilor care stau la baza procesului de apariţie a mutaţiilor.
Pe lângă seminţe, se pot iradia polen, muguri, tuberculi, rizomi, butaşi
etc. În toate aceste cazuri, se aplică doze mai mici de iradiere, în funcţie de natura
speciei de plante supuse iradierii. Prin experienţe s-a stabilit că, în medie, dintr-o
1000 spice de grâu, apar 3-7 mai rezistente la cădere, la boli sau mai precoce.
În lucrările de genetică şi selecţie, prima generaţie şi generaţiile
următoare se notează cu litera iniţială a sursei de iradiere, indicând anul respectiv
de studiu. Astfel, generaţiile seminţelor iradiate cu raze X se notează X1, X2, X3
223
etc.; cele iradiate cu neutroni n1, n2, n3, etc.; în ultimul timp s-a admis notarea
generală a generaţiilor cu litera M, care reprezintă acţiunea oricărei surse a
factorilor mutageni (M1, M2, M3 etc.).
Plantele din prima generaţie, provenite din seminţele iradiate prezintă
uneori modificări teratologice, sunt sterile şi au o fertilitate redusă. Modificările
morfologice din prima generaţie nu se moştenesc şi poartă denumirea de
radiomorfoze. Variaţiile ereditare se observă foarte rar în prima generaţie,
deoarece mutaţiile sunt în cea mai mare parte recesive şi se manifestă numai în
generaţiile ulterioare. Plantele primei generaţii iradiate au un pronunţat caracter
de himere, deoarece se dezvoltă din grupe de celule în care apar diferite leziuni şi
modificări provocate de radiaţii.
Experienţele întreprinse pentru obţinerea unor mutante au dus la crearea
de forme cu valoare agronomică superioară la orz, ovăz, mazăre, soia, in, muştar
alb, rapiţă şi altele.
Radiaţiile ultraviolete sunt mai puţin folosite în radiogenetică,
deoarece şi modificările genetice pe care le produc sunt mai puţin importante. Ele
produc mai ales mutaţii genice şi foarte rar restructurări cromozomice. Provoacă
toate tipurile de mutaţii. Acţionează mai eficace atunci când lungimea lor de undă
este în jur de 2.600 Å. Razele cu această lungime de undă au o acţiune mai mare
asupra structurii moleculei de ADN, alterând structura normală a bazelor azotate.
S-a constatat că bazele pirimidinice sunt mai sensibile faţă de acţiunea UV decât
bazele purinice. Cu cât ne îndepărtăm spre stânga sau spre dreapta acestei lungimi de
undă eficacitatea lor scade. Eficacitatea razelor ultraviolete, în funcţie de lungimea de
undă de 2.600 Å, coincide de fapt cu spectrul de absorbţie al ADN.
Razele ultraviolete au o acţiune germicidă şi de aceea în doze mari,
aplicate la microorganisme omoară o parte din germeni. Microorganismele sunt
însă destul de sensibile la UV. Uneori numai simpla iradiere a mediului de cultură
înainte ca el să fie însămânţat, provoacă mutaţii.
11.4.2. Temperatura
224
11.4.3. Substanţele chimice mutagene
225
Acţiunea acestor substanţe provoacă în organismul în care au pătruns
modificări biochimice şi fiziologice. La nivelul cromozomilor, se produc ruperi
cromozomice şi ca urmare reconstrucţii de diferite tipuri, corelate cu modificări
fenotipice. La nivelul genei se produc mutaţii genice. Întreaga acţiune a
substanţelor depinde de foarte mulţi factori pe care-i vom analiza în cele ce
urmează.
În primul rând, o anumită substanţă poate avea o influenţă mutagenă
asupra unei specii, iar asupra alteia să nu exercite nici un fel de influenţă. Aşa de
exemplu, apa oxigenată exercită o influenţă mutagenă la bacterii sau Neurospora,
dar nu are nici un efect asupra plantelor. Penicilina constituie factor mutagen
numai pentru plante.
Tabelul 11.3.
Factorii mutageni care blochează sinteza bazelor azotate
(după Freese, 1963)
Bazele azotate a căror Speciile la care s-a
Factorii mutageni
sinteză este blocată observat efectul mutagen
5 – aminouracil timina Escherichia coli
adenina
azaserina Escherichia coli
guanina
adenina
benzimidazol Escherichia coli
guanina
adenina Escherichia coli
cofeina
guanina Drosophila melanogaster
8 – etoxicofeina timina -
adenina Oenothera lamarckiana
etiluretan
guanina Drosophila melanogaster
adenina
6 – merkaptopurina Escherichia coli
guanina
adenina
5 – nitroxinoxalina Escherichia coli
guanina
adenina
paraxantina Escherichia coli
guanina
adenina
acid tetrametiluric Escherichia coli
guanina
adenina
teobromina Escherichia coli
guanina
adenina
teofilina Escherichia coli
guanina
insuficienţa timinei - Escherichia coli
excesul de uracil - Escherichia coli
226
Formaldehida acţionează numai asupra gameţilor masculi, când ei se
găsesc în stadiu timpuriu de dezvoltare. Asupra femelelor, indiferent de stadiul în
care se găsesc, această substanţă nu are nici o influenţă asupra genelor din ovule.
În afară de factorii menţionaţi mai sus, pot exista şi diferiţi factori
exteriori, care în combinaţie cu agenţii mutageni pot mări sau diminua eficacitatea
lor.
Substanţele chimice mutagene care provoacă modificări în structura
acizilor nucleici sunt foarte variate. Variată este şi acţiunea lor. Ne vom opri
asupra unora dintre ele. Există o gamă de substanţe, precursori ai ADN, care au o
structură analogă bazelor azotate, care blochează formarea nucleotidelor şi în
consecinţă sinteza ADN. În tabelul 11.3 sunt menţionate câteva cu această
însuşire. Dintre ele, azaserina s-a dovedit eficientă în blocarea bazelor purinice.
Adenina induce aberaţii cromozomice atât la plante cât şi la animale, producând
rupturi şi schimburi cromatidice.
Unii analogi ai bazelor purinice şi pirimidinice pot fi încorporaţi în
molecula acizilor nucleici în locul bazelor azotate normale. Ei au constituţia
nucleilor purinici sau pirimidinici la care s-a adăugat sau substituit anumite
grupări funcţionale sau atomi. Cei mai frecvent folosiţi sunt derivaţii halogenaţi ai
uracilului (5-bromuracil, 5-cloruracil, 5-floruracil, 5-ioduracil) sau derivaţi
aminaţi ai purinei (2 amino-purina şi 2,6 diamino-purina).
Derivaţii halogenaţi ai uracilului înlocuiesc timina, un analog al
acestuia. Aceasta se vede şi din constituţia lor (figura 11.3.).
228
11.4.4. Factorii mutageni biologici
229
Schematic, cele patru tipuri de schimbări a secvenţei bazelor din
molecula de ADN se pot prezenta astfel (figura 11.5.).
Fig. 11.5. Diferite tipuri de schimbări ale bazelor azotate din ADN
230
11.5. MECANISME DE REPARARE A ADN
231
Procesele de reparare a ADN sunt foarte complexe şi ele au apărut
foarte timpuriu în procesul de evoluţie a speciilor, atunci când organismele erau
supuse unor doze mari de radiaţii UV. Se afirmă că aceste procese reparatorii au
apărut chiar în cursul trecerii de la genele de tip ARN la cele de tip ADN, fapt ce
a permis creşterea dimensiunilor moleculei de ADN, implicit a cantităţii de
informaţie genetică.
232
CAPITOLUL 12
Moto:
„A manipula natura este privilegiul nostru şi va fi poate
sfârşitul nostru. Dar dacă noi nu suntem produsul unei
mutaţii letale, gloria noastră va rămâne prin substituirea
hazardului cu raţiunea. Până în prezent, evoluţia noastră a
fost dominată de hazard. ”
Cristian de Duve
233
12.1. TIPURI DE RESTRUCTURĂRI CROMOZOMICE ŞI
COMPORTAREA LOR ÎN MITOZĂ
234
Fig. 12.1. Diferite tipuri de deficienţe
236
Fig. 12.2. Diferite tipuri de ochi la Drosophila
în funcţie de multiplicarea segmentului 16A din cromozomul X
239
Deleţia heterozigotă, chiar dacă suferă sau nu un crossing–over în
timpul meiozei, va duce la formarea a două tipuri de gameţi în proporţii egale:
unii cu cromozomi normali şi alţii purtători ai deleţiei. La organismele autogame,
prin autofecundare se obţin ¼ homozigoţi normali, ½ heterozigoţi şi ¼
homozigoţi pentru deleţie, dar care nu sunt viabili.
Spre deosebire de deleţie, duplicaţia homozigotă produce modificări,
care însă nu afectează decât în unele cazuri viaţa individului. Ea se transmite la
urmaşi fără a produce perturbări în meioză. Duplicaţia heterozigotă duce însă la
perturbări în conjugarea cromozomilor în meioză, iar gameţii formaţi pot deveni
sterili.
Inversia heterozigotă în zigonema face ca ambii omologi să formeze
câte o buclă în care cromozomii parcurg sensuri diferite pentru asigurarea
omologiei genelor alele.
Să urmărim cum decurge meioza în cazul când chiasma este situată în
interiorul buclei de inversie. Se pot ivi două situaţii: bucla conţine sau nu
centromerul.
În prima situaţie, când bucla include centromerul, în meioză se
formează patru tipuri de gameţi: doi dintre ei conţin cromozomi normali, iar
ceilalţi doi cu structuri modificate şi neviabili (fig. 12.6.).
240
Fig. 12.7. Conjugarea cromozomilor în cazul unei inversii heterozigote
când centromerul se găseşte în afara buclei
241
Fig. 12.8. Conjugarea şi comportarea ulterioară a cromozomilor în meioză,
în cazul unei translocaţii heterozigote:
a). porţiunile translocate sunt scurte;
b). porţiunile translocate sunt lungi.
244
Efectul de poziţie este mai bine cunoscut pentru acţiunea unor gene la
Drosophila şi mai puţin cunoscut pentru alte organisme. Fenomenul împestriţării
(panaşurii) la Oenothera blandina (obţinută de De Vries prin mutaţie din O.
lamarckiana) sau Zea mays se pare că nu este străin de efectul de poziţie a genei
ce răspunde de această însuşire.
La Zea mays, efectul de poziţie a fost semnalat de Barbara Mc Clintock
(1950-1955), identificând doi loci care pot dirija efectul unor gene. Locusul Ac
este activator şi se comportă dominant, locusul Ds –de disociere – este recesiv,
nefiind funcţional. În absenţa lui Ac, B. Mc Clintock a demonstrat experimental
că activitatea genelor depinde de tipul de cromatină a cromozomului. La porumb
multe gene cu expresie fenotipică diferită sunt limitate de acţiunea genelor Ac şi
Ds, schimbându-şi penetranţa şi expresivitatea. Genele Ac şi Ds, dar şi altele, îşi
pot schimba locusul în interiorul cromozomului, dar şi între cromozomi
neomologi, fenomen denumit transpoziţie, iar genele respective, gene
transpozabile sau transpozoni.
Lumea ştiinţifică a privit cu neîncredere existenţa elementelor
transpozabile (mobile) în genom, dar timpul a demonstrat realitatea, B. Mc
Clintock fiind laureată a Premiului Nobel în anul 1983.
245
Bineînţeles că nu toate aceste forme supravieţuiesc şi că este vorba numai de cele
viabile şi adaptabile la condiţiile de existenţă.
Se ştie că, spre deosebire de autozomi, cromozomii sexului nu sunt
omologi, decât în unele mici porţiuni. Cromozomul Y este de obicei mai mic şi
aproape inert din punct de vedere genetic. Neomologia acestor cromozomi este
atribuită astăzi restructurărilor cromozomice, care au avut loc în interiorul
genomului pe parcursul evoluţiei.
Concluzia logică ar fi că, prin translocaţie au fost transportate porţiuni
din autozomi în cromozomii sexului. De aceea, la unele specii, numărul
cromozomilor sexului se măreşte. Cromozomii sexului împiedică încrucişarea
indivizilor din specii sau varietăţi străine.
246
CAPITOLUL 13
MUTAŢIILE DE GENOM
Moto:
"Natura nu are nici un respect pentru viaţă. Natura tratează
viaţa ca şi cum ar fi lucrul cel mai neînsemnat din lume.
Produsă de milioane de ori, ea este în cea mai mare parte
anihilată rapid sau aruncată ca o pradă, pentru ca o altă
viaţă să se poată hrăni. <Să nu chinui, să nu pedepseşti>.
Natura ignoră această poruncă. Făpturile sale depind de
torturile pe care şi le aplică reciproc în lupta eternă"
Erwin Schrödinger
247
13.1. CLASIFICAREA VARIAŢIILOR NUMERIC
CROMOZOMICE
monoploidia perisoploidia
Euploidia autopoliploidia
poliploidia artioploidia
alopoliploidia
(amphiploidia)
Variaţii numeric
cromozomice
nulisomia (2n-2)
hipoploidia
monosomia (2n-1)
Aneuploidia
trisomia (2n+1)
hiperploidia
tetrasomia (2n+2)
13.2. EUPLOIDIA
13.2.1. Monoploidia
Denumită şi haploidia adevărată sau euhaploidie, constă în faptul că
organismele posedă în celulele somatice un număr de cromozomi egal cu numărul
de cromozomi de bază sau un genom (2n = x).
Având un singur genom în celulele somatice, monoploizii au o serie de
caracteristici morfologice şi biologice, cum ar fi: sunt aproape complet sterili,
ceea ce îi face inutilizabili în practică. Avantajul monoploizilor constă în faptul
că, în urma studiilor genetice, dacă prezintă caracteristici avantajoase, numărul
cromozomilor poate fi dublat, obţinându-se linii complet homozigote. După
testarea capacităţii combinative a liniilor respective, unele pot fi folosite ca
genitori în obţinerea de hibrizi. Utilizarea monoploizilor scurtează foarte mult
timpul de obţinere a liniilor total homozigote, de la 6-8 ani după metoda clasică,
la numai doi ani.
În mod natural, monoploizii apar cu o frecvenţă redusă, de la 0,01%
până la 6%, pe următoarele căi:
a) ginogeneză, când embrionii se dezvoltă din oosfere nefecundate;
b) androgeneză, când embrionii rezultă din celule mascule (fără
fecundare);
c) apogamie, când embrionii rezultă din sinergide sau antipode.
Având în vedere importanţa monoploizilor, monoploidia a fost indusă
prin iradierea polenului cu raze X sau UV, pentru a distruge unul din cei doi
nuclei spermatici şi în felul acesta, reducându-se posibilitatea fecundării oosferei,
creşte şansa apariţiei monoploizilor sau inactivarea ambilor nuclei spermatici cu
diferite substanţe chimice, caz în care, oosfera nefecundată poate forma un
embrion monoploid.
Din punct de vedere morfo-fiziologic, monoploizii, comparativ cu
formele normale din care au provenit, au o vigoare redusă, creştere lentă, grad
ridicat de sterilitate.
Diviziunea mitotică la organismele monoploide prezintă mari
modificări, dar mai ales meioza, pe parcursul căreia, nerealizându-se sinapsa
cromozomilor, deoarece nu există omologie între cromozomi, nu se formează
celule sexuale sau cele ce se formează sunt neechilibrate genetic, ceea ce
determină sterilitatea monoploizilor.
Haploidia este fenomenul de reducere la jumătate a numărului de
cromozomi în celulele somatice. După modul cum rezultă din diploizi, tetraploizi,
249
hexaploizi etc., haploizii pot fi: monoploizi, diploizi, triploizi etc. Haploidia
corespunde numai într-un singur caz cu monoploidia, atunci când reducerea la
jumătate a numărului de cromozomi are loc la organismele diploide (2n = 2x).
Haploidia poate fi întâlnită ca fenomen natural, la unele Bryophitae şi
Talophitae, la masculii unor insecte (albine, viespi, termite), la unele metazoare şi
ciuperci (Aspergillus, Fusarium etc.) şi în gametofitul plantelor superioare.
Când haploidia este utilă, este provocată prin androgeneză sau prin
eliminarea de cromozomi.
Haploizii şi monoploizii au o deosebită importanţă teoretică şi practică:
- având un singur set de cromozomi, studiul fiecărui cromozom a
furnizat informaţii asupra valorii genetice a unui genom;
- din punct de vedere citologic, monoploizii oferă posibilitatea
cunoaşterii modului de segregare a cromozomilor neperechi, în meioză, realizarea
sau nu a sinapsei, arată gradul de înrudire dintre specii;
- diploidizarea monoploizilor duce la realizarea liniilor complet
homozigote, într-un timp scurt;
- monoploizii androgeni oferă posibilitatea studiului efectului
citoplasmei străine asupra genotipului, transformarea într-un timp scurt a liniilor
consangvine normale în linii androsterile. În ultimul timp, studiul acestor forme
preocupă colective mari de geneticieni şi amelioratori, deoarece obţinerea de
hibrizi pe calea monoploidiei este simplificată şi de scurtă durată.
13.2.2. Poliploidia
Primele cercetări referitoare la fenomenul de poliploidie au fost
efectuate de I. I. Gherasimov (1889) care a dublat numărul de cromozomi la alga
Spyrogira, prin scăderea temperaturii în timpul metafazei.
Denumirea de poliploidie a fost introdusă de G. Winkler (1916), pentru
a desemna plantele ce posedau un număr multiplicat de genomuri.
În funcţie de originea garniturilor cromozomice, poliploidia poate fi de
două feluri: autopoliploidia (autoploidia) şi alopoliploidia (aloploidia).
250
organismul devine tetraploid iar gameţii pe care îi va forma vor fi diploizi.
Aceştia vor menţine mai departe autotetraploidia.
- În diviziunea mitotică într-un singur organ, de exemplu al unei plante,
se va produce la o celulă fenomenul de dublare a numărului de cromozomi.
Dintr-o astfel de celulă, cu un număr dublu de cromozomi, poate lua naştere o
formaţiune vegetativă, o ramură, care va forma în flori gameţi diploizi. Prin
autofecundare vor apărea forme tetraploide.
Mai recent J. A. Serra (1968) consideră ca prim factor al formării
autopoliploizilor endomitoza, în care nu se formează fusul de diviziune,
membrana nucleară nu se fragmentează, astfel că un nucleu diploid devine 4n, 8n,
16n etc.
Se întâlnesc două tipuri de plante autopoliploide:
Perisoploide, cu un număr impar de garnituri cromozomice (3x, 5x, 7x).
Din cauza numărului impar de genomuri repartiţia echilibrată a cromozomilor în
gameţi nu este posibilă, astfel de plante vor produce gameţi sterili, supravieţuind
numai prin reproducerea vegetativă.
Artioploide, cu un număr par de garnituri cromozomice (2x, 4x, 6x). La
aceste plante meioza decurge normal. Cu toate acestea, cromozomii omologi, în
profaza meiozei, se asociază în mod diferit, formând univalenţi. Dacă polivalenţii
au un număr impar de cromozomi, repartiţia regulată a cromozomilor la cei doi
poli ai celulei devine imposibilă şi, ca urmare, gameţii formaţi sunt sterili.
Prezenţa sterilităţii la un număr mare de plante autopoliploide a
determinat pe unii autori să considere că există o corelaţie între autopoliploide,
sterilitate şi înmulţirea vegetativă a plantelor. La genurile Chrysanthemum,
Polygonum şi Discorea, formele diploide nu au rizomi, în timp ce cele tetraploide,
hexaploide şi octoploide au. Din cauza sterilităţii ele s-au menţinut pe cale
vegetativă.
Meioza la autotetraploizi este variabilă, putând decurge normal, dar
existând şi posibilitatea apariţiei multor anomalii. Aceste anomalii se datorează
prezenţei în profaza I a câte patru cromozomi omologi, deci în stadiul de
zigonemă vor forma sinapsă patru monovalenţi, nu doi (bivalenţi). În zigonema
pot rezulta următoarele asocieri: tetravalenţi, trivalenţi + univalent, bivalenţi + doi
univalenţi, patru univalenţi.
În meioza autotetraploizilor, datorită asocierii întâmplătoare a
cromozomilor, are loc o segregare fenotipică şi genotipică, diferită de cea a
diploizilor. La un diploid heterozigot Aa, în F2 segregarea genotipică este 1/4 AA
: 2/4 Aa : 1/4 aa, iar cea fenotipică, ¾ dominant, ¼ recesiv. În descendenţa
autogamă a unui tetraploid AAaa, în funcţie de repartiţia alelelor în cei patru
cromozomi, pentru acelaşi locus pot apare cinci genotipuri: AAAA (quadruplex),
AAAa (triplex), AAaa (duplex), Aaaa (simplex), aaaa (nulliplex).
Gameţii produşi de un autotetraploid duplex AAaa (în lipsa crossing-
over-ului), pot avea următoarea structură genotipică şi frecvenţă: 1 AA : 4 Aa : 1
aa. Întâlnirea întâmplătoare a acestor gameţi, în cazul autopolenizării, în F2
segregarea genotipică va fi: 1 AAAA : 8 AAAa : 18 AAaa : 8 aaaA : 1 aaaa, iar
cea fenotipică, 35 A : 1 a.
251
Din cauza deficienţelor ce apar în meioză, autopoliploizii nu au, în
general, şanse de a supravieţui, aşa că rolul lor în evoluţie este mai puţin
important. Există specii ale unor genuri care au apărut totuşi pe calea
autopoliploidiei: în genul Chrysanthemum, specii ce au 18, 36, 54, 72, şi 90 de
cromozomi, în genul Solanum, specii ce au 24, 36, 48, 60, 72, 96, 108, 120 şi 144
cromozomi precum şi alte specii ale genurilor Medicago, Arachis, Phleum,
Festuca, Poa ş.a.
Fig. 13.2. Fructul şi cromozomii de la Raphanus sativum (A) şi Brassica oleracea (B)
şi a câtorva poliploizi (C,D,E,F,G) obţinuţi prin încrucişarea dintre A şi B.
252
Dacă din gameţii care participă la fecundare unul este haploid iar
celălalt diploid, se va forma un alotriploid. Acesta este steril deoarece cromozomii
unei specii va forma bivalenţi, dar a celeilalte vor rămâne univalenţi şi se vor
distribui neuniform în meioză la polii celulei.
Amphidiploidia prezintă importanţă atât pentru menţinerea ei în natură
cât şi pentru activitatea practică a omului. Sunt citate în literatura de specialitate
numeroase exemple privind apariţia spontană sau dirijată de om a
amphidiploizilor.
L. Dicby (1912) descrie apariţia unui amphidiploid, Primula kevensis
(cu 2n = 36) prin încrucişarea dintre Primula floribunda (2n = 18) cu Primula
verticillata (2n = 18).
G. D. Karpecenko (1927) obţine un amphidiploid Raphanobrassica (2n
= 36) prin încrucişarea dintre Raphanus sativus (2n = 18) cu Brassica oleracea
(2n = 18) (figura 13.2.).
J. Gregar şi F. Sansome (1930) obţin un amphidiploid Phleum pratense
hexaploidum (2n = 42) încrucişând Phleum pratense (2n = 14) cu Phleum
alpinum (2n = 28).
A. Müntzing (1932) obţine amphiploidul Galeopsis tetrahit (2n = 32)
din încrucişarea lui Galeopsis pubescens (2n = 16) cu Galeopsis speciosa (2n =
16).
H. A. Jones şi A. E. Clarke (1942) încrucişând Allium cepa (2n = 16) cu
Allium fistulosum (2n = 16) au obţinut amphidiploidul cu 2n = 32 (fig. 13.3.).
254
mărimea celulelor şi numărul de garnituri cromozomice ce se găsesc în nucleul
acestora.
Creşterea în dimensiune a celulelor atrage după sine, în unele cazuri,
scăderea numărului de celule din ţesutul respectiv. Acest fapt s-a observat, de
exemplu, în frunzele muşchiului Funaria.
Mărirea volumului celulelor atrage după sine şi modificarea raportului
dintre substanţele care se găsesc în celule şi de aici şi modificări de ordin
fiziologic.
Frunzele plantelor poliploide pot prezenta modificări vizibile în ceea ce
priveşte forma lor, mărimea sau culoarea. La tetraploizi, în general, frunzele sunt
mai groase, mai late şi de o culoare mai închisă. Creşterea în dimensiuni a frunzei
este însoţită foarte adesea de scăderea numărului de frunze pe plantă.
Creşterea în mărime a ligulei la graminee, face posibilă distingerea
plantelor poliploide de cele diploide normale.
Există de asemenea, o corelaţie directă între gradul de poliploidie a
plantei şi dimensiunea grăunciorilor de polen şi a numărului porilor germinativi ai
polenului. Pe această constatare se bazează şi una din metodele de determinare a
gradului de poliploidie la plante.
Tulpinile plantelor poliploide prezintă de asemenea în numeroase cazuri
dimensiuni mai mari şi o ramificare mai abundentă.
O altă caracteristică, poate cea mai des întâlnită a plantelor poliploide,
este creşterea dimensiunilor florilor şi seminţelor. Paralel cu aceasta, scade
numărul lor pe plantă.
Toate modificările morfologice observate la poliploizi sunt corelate de
modificări fiziologice şi genetice. Faptul că poliploizii apar în natură în condiţii
neobişnuite, la limitele de răspândire a arealului ocupat de diferite genuri, ei sunt
dotaţi cu anumite însuşiri de rezistenţă la factorii nefavorabili.
255
indivizii care au depăşit arealul speciei.
Unii autori au căutat să stabilească cu aproximaţie procentul de plante
poliploide, răspândite în natură.
Astfel, Tischler susţine că formele poliploide sunt foarte răspândite în
natură. Studiind aproape 90% din flora Europei centrale, constată că, din 652 de
genuri, erau diploide 35,8% iar 64,2% genuri erau poliploide. Tot Tischler ajunge
la concluzia că poliploizii au o răspândire geografică mai frecventă în regiunile
nordice, regiunile arctice, deşerturi, regiuni alpine. Socolovscaia şi Strecova,
cercetând flora alpină a Pamirului şi Arcticei observă că 85% din plante sunt
forme poliploide pentru zona alpină a Pamirului şi 92,4% pentru condiţiile din
Arctica.
Prin determinarea numărului de cromozomi, s-a constatat că diferite
specii ale unor genuri, nu sunt altceva decât serii poliploide care au apărut în mod
natural.
La genul Triticum, se observă că speciile au ca număr de cromozomi un
multiplu de 7:
Triticum monococcum 2n = 14 cromozomi
Triticum durum 2n = 28 cromozomi
Triticum aestivum 2n = 42 cromozomi
257
Metode de inducere a poliploidiei. Există astăzi diferite metode pentru
producerea poliploizilor: metode chimice, fizice şi biologice.
- Metoda altoirii, costă în altoirea a două plante din genuri sau specii
deosebite şi apoi secţionarea locului de concreştere. Din secţiune apar muguri şi
apoi lăstari, din care unii sunt tetraploizi. Metoda a fost elaborată de H. Winkler
(1916), W. A. Greenleaf (1938) la genul Nicotiana şi E.W. Lindstrom şi K. Koos
(1931) la tomate (după Raicu P., 1980).
- Metoda centrifugării plantelor a fost elaborată de D. Kostoff (1937).
Ea se bazează pe acţiunea forţei de centrifugare asupra celulelor în diviziune,
fiind împiedicaţi cromozomii să migreze la polii celulei. Se aplică pe cale
restrânsă deoarece este greoaie şi dă rezultate slabe.
- Metoda acţionării cu unele insecte parazite asupra vârfurilor de
creştere a plantelor. Se folosesc diferite insecte care se hrănesc prin înţeparea
vârfurilor vegetative a plantelor. Acţiunea mecanică, înţepăturile, produc
perturbări în diviziunea celulelor din ţesuturi. Metoda se aplică pe cale restrânsă.
- Metoda şocurilor de temperatură se foloseşte cu scopul de a influenţa
zigotul plantelor în primele stadii ale diviziunii. A fost elaborată de L. F.
Randolph (1932) şi aplicată la porumb. Imediat după fecundare, planta de porumb
a fost ţinută circa 24 ore la temperaturi de 440 C. Nici această metodă nu se
foloseşte pe scară largă.
Folosirea substanţelor chimice (alcaloizi, narcotice etc.) a dus la
elaborarea metodelor chimice folosite şi astăzi intens la obţinerea poliploizilor.
Acestea îşi manifestă acţiunea, fie blocând cromozomii în metafază, fie oprind
formarea membranelor ce ar trebui să separe celulele aflate în diviziune. Din
prima categorie fac parte în primul rând colchicina, acenaftenul,
monobromnaftenul ş.a.; din a doua categorie fac parte, paradiclorbenzen,
monoclorbenzen ş.a. Dintre toate, cea mai folosită este colchicina.
A. F. Blakeslee şi A. S. Avery (1937) au elaborat diferite tehnici de
aplicare a tratamentului cu colchicină la plante şi au obţinut rezultate remarcabile
la genurile Nicotiana, Mirabilis, Trifolium ş.a. În general se folosesc soluţii foarte
slabe de colchicină, administrate la diferite organe sau părţi din acestea.
Se pot trata seminţe, prin îmbibarea lor în soluţii de colchicină 0,02% -
0,05%, timp de 24-48 ore. Soluţia de diferite concentraţii poate fi administrată pe
vârfurile vegetative de tulpină sau rădăcină. Cu soluţie de colchicină, se pot trata
şi plante mici, tuberculi, butaşi etc. Cu ajutorul metodelor chimice, în diferite ţări,
s-au obţinut forme foarte valoroase care se folosesc în cultură; în Suedia s-au
obţinut două soiuri de trifoi. În Germania au fost create linii poliploide la Galega
şi Seradela (plante de nutreţ). În Japonia se cultivă un pepene verde triploid; în
diferite ţări, şi la noi, se cultivă sfeclă pentru zahăr triploidă; de asemenea, există
în cultură forme valoroase poliploide de secară, hrişcă, bumbac; la plante
horticole rezultate bune s-au obţinut la plante ornamentale (narcise, stânjenei,
dalii, cyclamen ş.a), pomi (măr, păr, lămâi ş.a) şi viţă de vie.
258
13.6. POLIPLOIDIA LA ANIMALE
13.7. ANEUPLOIDIA
- nulisomie 2n-2
- monosomie 2n-1
- trisomie 2n+1
- tetrasomie 2n+2
- dublă trisomie 2n+1+1
259
Apariţia de celule aneuploide se explică prin abateri de la segregarea
normală a perechilor de cromozomi în timpul diviziunii. Ele apar atât în celulele
somatice cât şi în cele sexuale, de aceea aneuploidia poate fi atât mitotică cât şi
meiotică. Mai frecventă este aceea meiotică, bivalenţii putând fi repartizaţi numai
într-o celulă, iar în alta lipsind.
Când garnitura diploidă are un cromozom în plus, aneuploidul va avea
formula 2n+1, când va avea un cromozom în minus va avea formula 2n-1. În alte
cazuri aneuploidul 2n+1 (trisom) mai poate primi un cromozom suplimentar şi
atunci va avea formula 2n+2 (tetrasomi). Dacă adăugarea de cromozomi
suplimentari se face în două perechi de cromozomi atunci se formează un dublu
trisom 2n+1+1. Când se pierde o pereche de cromozomi omologi se formează un
nulisom 2n-2.
Primul studiu de aneuploidie la plante a fost făcut în 1924 de către
Blakeslee şi Belling la Datura stramonium. Această plantă are 2n = 24
cromozomi, deci un trisom, cu 24 + 1 cromozomi. Spre deosebire de plantele
obişnuite, avea capsulele mai mici, şi ţepi mai mici. Executând diferite încrucişări
au obţinut 12 tipuri de trisomi, adăugând pe rând câte un trisom pentru fiecare
pereche de cromozomi. Toate aveau fenotipuri bine distincte.
La animale, aneuploidia a fost descoperită la Drosophila de către
Bridges. Cazul a fost citat la capitolul referitor la ereditatea sexului, unde s-a
prezentat un caz de aneuploidie datorat nondisjuncţiei primare în meioză a
cromozomilor sexului. Din încrucişarea drosofilei femele cu ochi albi cu masculi
cu ochi roşii, au apărut forme neaşteptate, femele cu ochi roşii şi masculi cu ochi
albi. Aceasta din cauză că în urma nondisjuncţiei cromozomilor X au apărut ovule
ce aveau XX şi altele nici unul. Primele, fecundate cu spermatozoizi normali, au
produs trisomi XXX şi XXY. Zigoţii cu autosomi normali dar cu un singur X sau
Y au fost monosomi, primii, masculi sterili, ultimii neviabili.
În aceste cercetări, Bridges a arătat că se pot adăuga cromozomi
suplimentari şi la cromozomii autosomi. Lipsa cromozomilor mari II şi III
determină letalitatea, a celor din perechea a IV-a, foarte mici, influenţează în sens
negativ insecta, fără a provoca neapărat moartea. După cum se adaugă un
cromozom la autosomii IV sau lipsesc, aneuploidul se numeşte triplo IV sau haplo
IV. Modificările acestea atrag modificări fenotipice: Drosophila haplo IV este de
dimensiuni mai mici decât tipul sălbatec şi cu fertilitate scăzută; Drosophila triplo
IV, din contra, are dimensiunile corpului mai mari.
Astfel de forme aneuploide au fost studiate şi la alte organisme, în
special la plante: ciumăfaie, tutun, porumb, tomate, cereale. Foarte multe forme
aneuploide nu sunt viabile sau, unele viabile sunt mai greu de sesizat.
Cercetările din domeniul aneuploidiei au o mare importanţă teoretică şi
deschid perspective largi pentru ameliorarea plantelor. Înlocuirea unor cromozomi
duce la cunoaşterea importanţei lor ereditare şi a genelor ce le conţin. Prin
aneuploidie se schimbă numărul de cromozomi dar nu şi grupele de înlănţuire.
Modificarea genomului, corelată cu modificările fenotipice constituie o cale de
obţinere a unor noi soiuri.
260
Aneuploidia ajută şi la înlocuirea sau adăugarea unor cromozomi de la
unele soiuri de plante de cultură, cu cromozomi de la alte soiuri ce conţin gene
valoroase. S-au obţinut în acest sens diferite forme de cereale superioare unora
existente în cultură. La grâu, s-au transmutat cromozomi de la alte specii ce
conţineau gene răspunzătoare de anumite însuşiri (rezistenţă la boli, secetă ş.a.) de
la secară, Aegilops ş.a. La tutun s-au transferat cromozomi de la alte specii
apropiate pentru a imprima rezistenţa la viroza tutunului.
În general, se folosesc forme monosomice sau nulisomice care se
încrucişează cu formele ce deţin calităţile ce ne interesează din punct de vedere
economic.
Pseudoaneuploidia. Este o variaţie a numărului de cromozomi ce se
realizează cu ajutorul unui mecanism de fuzionare-fisionare a cromozomilor
însoţit de un proces de translocaţie reciprocă, fără să se modifice cantitatea de
ADN per nucleu. Prin fisionarea centromerului unui cromozom metacentric,
submetacentric sau subtelocentric se formează cromozomi acrocentrici. Prin
fuzionarea a doi cromozomi acrocentrici rezultă cromozomi metacentrici,
submetacentrici sau subtelocentrici.
Fenomenul a fost pus în evidenţă de W.R. Robertson în anul 1916.
Speciile înrudite, care au un număr variat de cromozomi, dar acelaşi număr
fundamental (NF) de braţe cromozomice formează o serie robertsoniană. Un
exemplu bine studiat este în cadrul genului Drosophila, la care cariotipul primar
de la Drosophila virilis (2n=12) s-a transformat prin translocaţia şi fuzionarea
centromerilor, dând naştere la mai multe specii: D. texana (2n=10) la care au
fuzionat perechile 2 şi 3 de cromozomi, D. littoralis (2n=10) la care au fuzionat
perechile 3 şi 4, D. americana (2n=10) la care au fuzionat perechile 2 şi 3 şi
cromozomii X cu perechea a IV-a.
Fenomenul aneuploidiei se poate manifesta chiar în cadrul aceleaşi
specii, ducând la apariţia aşa-numitului polimorfism cromozomial. Acest fenomen
a fost semnalat la Spalax leucodon (orbetele), specie cu posibilităţi reduse de
migrare. La indivizii răspândiţi în Caucaz, 2n=48, cei din Bulgaria au 2n=54, iar
la noi în ţară, în Transilvania au 2n=50, iar cei din Dobrogea şi Moldova 2n=56.
Aceste serii robertsoniene sugerează existenţa unui proces de evoluţie a
cariotipului, proces favorizat de posibilităţile reduse de migrare şi deci formarea
de populaţii distincte.
13.8. PSEUDOPOLIPLOIDIA
261
cromatice într-un alt număr de cromozomi fără o multiplicare a ei, din punct de
vedere cantitativ.
Există specii pseudopoliploidie la genul plantei Luzula: Luzula
purpurea cu 2n=6, Luzula glabrata cu 2n=12, Luzula campestris cu 2n=12,
Luzula parviflora cu 2n=24, Luzula sudetica cu 2n=48; la genul Tatera: Tatera
brantsii draco cu 2n=26, Tatera indica ceylonica cu 2n=72. Mai întâlnim
pseudopoliploizi şi la genurile de plante Spirogyra, Carex, ş.a. sau la cele de
animale Ascaris, Thyanta (hemipter) ş.a.
Identificarea pseudopoliploizilor se poate face folosindu-se mai multe
căi:
- Încrucişându-se speciile pseudopoliploide ale aceluiaşi gen se pot
urmări la hibrizii F1 cromozomii atât în diviziunea somatică cât şi în cea meiotică:
în diviziunea somatică apare un număr de cromozomi 2n + 2n fiecare garnitură
păstrându-şi mărimea şi forma cromozomilor respectivi. De exemplu, încrucişând
Luzula sudetica cu 2n = 48 cromozomi, mici, cu Luzula campestris cu n = 12
cromozomi, obţinem în F1 un hibrid cu 2n = 30 cromozomi dintre care 24
cromozomi sunt mici şi 6 mari. În meioza plantelor din F1 cei 30 de cromozomi se
conjugă în felul următor: la cromozomii mari se asociază cei 24 cromozomi mici
formând 6 cromozomi mari.
- Lungimea totală a cromozomilor de la speciile diploide trebuie să fie
egală cu cea a speciilor pseudopoliploide, deoarece cromozomii formelor
pseudopoliploide s-au format prin fragmentarea cromozomilor speciilor diploide.
Cea mai sigură metodă pentru identificarea pseudopoliploizilor este
determinarea cantităţii de ADN din celulele acestora. Multiplicarea numărului de
cromozomi trebuie să fie corespunzătoare multiplicării cantităţii de ADN.
În figura 13.4. este reprezentată schematic lungimea cromozomilor unor
specii diploide (a) şi lungimea cromozomilor de la două specii pseudopoliploide
(b şi c), provenite prin fragmentarea cromozomilor speciei diploide (a).
Moto:
“Natura nu poate fi învinsă decât supunându-ne ei”
F. Bacon
264
Aceasta are o importanţă enormă pentru explicarea unor aspecte legate de
genetica populaţiilor şi evoluţia lor în timp. Foarte important este studiul
populaţiilor în activitatea de ameliorare a plantelor şi animalelor, în urma căruia
putem crea sau ameliora soiuri de plante şi rase de animale.
♂
0,5% A 0,5% a
♀
0,5% A 0,25% AA 0,25% Aa
0,5% a 0,25% aA 0,25% aa
AA Aa aa
p2 2pq q2
266
♂
0,25 AA 0,25 Aa 0,25 aA 0,25 aa
♀
AA AA AA AA
0,25 AA
AA Aa aA aa
Aa Aa Aa Aa
0,25 Aa
AA Aa aA aa
aA aA aA aA
0,25 aA
AA Aa aA aa
aa aa aa aa
0,25 aa
AA Aa aA aa
Gameţi masculi
alela A a
alela
frecvenţa p q
AA Aa
A p
Gameţi p2 pq
femeli Aa aa
a q
pq q2
267
Introducând aceste date în formula pentru calcularea genotipurilor
rezultate din libera combinare a celor două gene vom obţine structura celor trei
genotipuri:
(0,31 + 0,69)2 = 0,0961 AA + 0,4278 Aa + 0,4761 aa = 1
Cifrele obţinute prin dezvoltarea binomului exprimă raportul între cele
trei fenotipuri de viţei din populaţia analizată.
În cazul populaţiilor cu reproducere autogamă echilibrul genetic se
modifică, în sensul descreşterii heterozigoţiei în favoarea homozigoţiei. Ritmul
scăderii heterozigoţilor şi a creşterii homozigoţilor în procente în funcţie de o
pereche de alele se poate observa în tabelul 14.1.
Tabelul 14.1.
Descreşterea heterozigoţiei şi a creşterii homozigoţiei
în funcţie de numărul de generaţii
Autofecundare Fraţi x surori
Generaţia
AA Aa Aa AA Aa aa
1 0,00 100,00 0,00 0,00 100,00 0,00
2 25,00 50,00 25,00 25,00 50,00 25,00
3 37,50 25,00 37,50 25,00 50,00 25,00
4 43,75 12,50 43,75 31,25 37,25 31,25
5 46,88 6,25 46,88 34,38 31,24 34,38
6 48,44 3,12 48,44 37,50 25,00 37,50
7 49,22 1,56 49,22 39,85 20,30 39,85
8 49,60 0,80 49,60 41,80 16,40 41,80
9 49,80 0,40 49,80 43,36 13,28 43,36
10 49,90 0,20 49,90 44,63 10,74 44,63
11 49,95 0,10 49,95 45,65 8,70 45,65
n 50,00 0,00 50,00 50,00 0,00 50,00
Situaţia este mai complexă când frecvenţa celor două alele diferă, la
mascul şi femelă. Echilibrul nu se stabileşte la fiecare generaţie aşa cum se
întâmplă cu alelele situate pe autozomi, ci după un oarecare număr de generaţii.
Dacă notăm cu p1 frecvenţa unei alele A pentru sexul heterogametic şi cu p2
frecvenţa aceleiaşi alele pentru sexul homogametic, iar cu q1 şi q2 frecvenţele
268
pentru alelele corespunzătoare a, se poate alcătui şahul de combinaţie din figura
14.4.
Din acest şah se vede că la sexul heterogametic alelele A şi a reiau
valorile p2 şi q2 ca şi în generaţia precedentă. La sexul homogametic alelele A şi a
se distribuie la fel ca şi la alelele situate pe autozomi (şahul precedent), dar
p −p
intervalul de timp între cele două sexe este redus la jumătate 1 2 .
2
Distribuirea genelor din cromozomi se face după tipul criss – cross, adică de la
mamă la fiu şi de la tată la fiică.
Ph. L. Héritier (1954) consideră un caz extrem, când sexul heterogametic
ar fi omogen pentru alela A, p1 = 100%, iar celălalt sex pentru alela a, p2 = 0%. În
tabelul dat de autor sunt necesare opt generaţii pentru a ajunge la starea de
echilibru a populaţiei pentru aceste gene la ambele sexe (tabelul 14.2.).
Gena A a
Gena
Frecvenţa p2 q2
AA Aa
A p1
Sexul p1p2 p 1q 2
homogametic Aa aa
a q1
p2q1 q 1q 2
Sexul A a
heterogametic p2 q2
Tabelul 14.2.
Realizarea echilibrului genetic pentru o pereche
de gene legate de sex la cele două sexe în opt generaţii
Sexul Sexul
Generaţia Diferenţa
homogametic heterogametic
0 0,0 100,0 100,0
1 50,0 0,0 50,0
2 25,0 50,0 25,0
3 37,0 25,0 12,5
4 31,0 37,0 6,2
5 34,3 31,2 3,1
6 32,7 34,3 1,6
7 33,5 32,7 0,8
8 33,1 33,5 0,4
269
14.6. FRECVENŢA GENELOR ÎN CAZUL A MAI MULTOR LOCI
14.9.1. Selecţia
272
Tabelul 14.4
Situaţia genotipurilor şi a frecvenţei genelor în urma acţiunii selecţiei
Genotipurile AA Aa aa Total
Frecvenţele 2 2
p 2pq q 1
iniţiale
Capacitatea 1 1 1-s -
Contribuţia 2 2
p 2pq q (1-s) 1-sq2
genetică
14.9.2. Migraţia
273
Reiese că ritmul de schimb a genei supusă imigrării este corelat cu
ritmul de imigrare şi de diferenţa dintre genele imigrante şi cele existente iniţial în
populaţie.
În ameliorare, imigrările au importanţă şi ele constau în încrucişarea
indivizilor dintr-o populaţie cu indivizi străini, pentru formarea de soiuri sau rase
noi.
14.9.3. Mutaţia
275
14.9.5. Factorii care modifică frecvenţa genotipurilor
într-o populaţie
276
Într-o populaţie, există un număr enorm de mutanţi recesivi, a căror
frecvenţă se modifică, în funcţie de numărul de indivizi, condiţiile externe şi
interne. Aceste mutaţii constituie mari rezerve de variabilitate genetică. O anumită
schimbare a condiţiilor de viaţă permite organismului să folosească din această
rezervă, unele însuşiri, care în vechile condiţii nu s-au manifestat.
În capitolul de faţă s-au arătat care sunt factorii ce modifică structura
genetică a populaţiilor şi cum acţionează ei. Mutaţia şi recombinarea constituie
surse de variabilitate; selecţia este forţa care dirijează evoluţia şi menţine formele
cele mai bine adaptate; izolarea geografică separă populaţiile şi face posibilă
izolarea reproductivă şi formarea de noi specii.
Aspectele complexe pe care le îmbracă mecanismul de evoluţie a
populaţiilor naturale, a animalelor domestice şi plantelor de cultură, fac să rămână
în prezent încă multe probleme nerezolvate. Sarcina de viitor constă în a găsi
modalităţi noi, prin care interacţiunea dintre factorii genetici şi mediu determină
schimbarea organismelor, evoluţia lor. Aceasta are o importanţă deosebită atât
pentru studierea procesului de evoluţie din natură, cât şi pentru producerea de
forme noi de plante cultivate sau animale domestice.
277
GLOSAR
de termeni ştiinţifici
278
respectiv feminini. Numeroase plante – porumb, ceapă, morcov, secară - şi
majoritatea animalelor, sunt alogame.
279
Apogamie (gr. apo – fără; gamos – căsătorie) – dezvoltare a
embrionului dintr-o altă celulă a sacului embrionar, exceptând oosfera.
***
Backcross (engl. back - înapoi; cross - încrucişare) - încrucişarea
unui individ cu structură genetică necunoscută, cu un părinte homozigot (de
obicei, recesiv pentru una sau mai multe perechi de gene). Se mai numeşte
retroîncrucişare sau încrucişare analizatoare.
280
Bivalent (lat. bis – de două ori; valens – tare, puternic) – complex
format din doi cromozomi omologi, fiecare cu câte două cromatide (tetradă
cromozomică).
***
Capsidă (lat. capsa – cutie) - învelişul proteic al unui virus (sin.
anvelopă virală).
281
Consangvinizare (lat. consangvineus - înrudit prin sânge; engl.
inbreeding – reproducere prin căsătorie între rude) - încrucişare între indivizi
înrudiţi.
***
Degenerare (lat. de – lipsit de; generare – a genera) – caracteristică
a codului genetic, prin care, un aminoacid este codificat de mai mulţi codoni
(triplete).
282
Diachineză (gr. dia – prin; kinesis – mişcare) – subfază a profazei I a
meiozei, în care bivalenţii sunt condensaţi, chiasmele localizate spre capetele
acestora, conferindu-le un aspect caracteristic.
Diada (gr. dias – doi) – cele două celule fiice rezultate în urma
meiozei primare(heterotipică).
***
283
Endomitoză (gr., endon - înăuntru; mitos – filament) – tip particular
de diviziune, pe parcursul căreia, replicarea cromozomilor, nu este însoţită de
diviziunea nucleului şi citoplasmei.
***
Fenocopie (gr. phaino – apariţie; copia – abundenţă) – modificare
morfo-fiziologică produsă de un factor de mediu, care imită o modificare similară,
condiţionată genetic.
284
Fragmoplast (gr. phragmos – gard; plastos – format) – membrană
separatoare a celor două celule fiice, ce rezultă în urma mitozei.
***
Gamet (gr. gamete – soţie; gametes – soţ) – celulă sexuală matură,
ce poate fi fecundată de alta de sex opus, rezultând celula ou sau zigotul.
***
Haploid (gr. haploos – odată; eidos – formă) – stare în care o celulă
sau un organism posedă un singur set de cromozomi(n); în gameţi, haploidia este
o caracteristică normală, în urma fecundării , restabilindu-se structura diploidă
(2n), caracteristică speciei.
285
Heritabilitate (engl. heritability – ereditar) – indice statistic, care
exprimă măsura în care un caracter ereditar este determinat de genotip sau de
factorii de mediu.
286
***
Idiogramă (gr. idios – propriu; gramma – desen) – reprezentare
grafică a cromozomilor unei specii, la o anumită scară, ce redă numărul, forma,
mărimea şi alte particularităţi ale acestora.
***
287
Kilobază (kb) – unitate de măsură, egală cu 1000 de nucleotide, din
molecula de ADN sau ARN.
***
Leptonema (gr. leptos – subţire; nema – fir) – stadiu din profaza
primară a meiozei, când cromozomii, în număr diploid(2n), au aspectul unor
filamente extrem de subţiri şi foarte lungi, datorită gradului maxim de
despiralizare a comatinei.
Locus pl. loci (lat. locus – loc) – poziţia unei gene într-un
cromozom.
***
Marker (engl. marker – care indică) – secvenţă nucleotidică din
ADN, genă cu efect fenotipic detectabil, al cărui locus este cunoscut, folosit
pentru localizarea altor gene; un cromozom cu o anumită particularitate
morfologică(ex. cromozomii cu knob).
Muton – cea mai mică unitate din molecula de ADN, ce poate suferi
o mutaţie, echivalentă unei perechi de nucleotide.
***
Nucleoid (lat. nucleus – sâmbure) – zonă mai densă în celula
procariotă, formată din ADN spiralizat, înconjurat de mici cantităţi de proteine.
Nulisomie (lat. nullus – nici unul; gr. soma – corp ) – absenţa unei
perechi de cromozomi dintr-o celulă sau din celulele unui organism (2n-2).
***
Okazaki – fragmente Okazaki – secvenţe de 400 – 2000 nucleotide
ale ADN împreună cu scurte secvenţe de ARN la un capăt (50 – 100
ribonucleotide), care participă la sinteza replicativă a ADN. Existenţa lor a permis
explicarea modului în care are loc sinteza a două lanţuri polinucleotidice, cu
polaritate opusă (3’-5’; 5’-3’), de către o singură enzimă, ADN – polimeraza III,
care acţionează într-o singură direcţie
289
Operon (lat. operare – a opera) – unitate funcţională din genomul
bacterian, alcătuită din promotor, gena operatoare şi mai multe gene structurale,
ce intervine în reglajul activităţii genice.
***
Pachiten (gr. pachys – gros; tainia – filament) – stadiu din profaza
primară a meiozei, în care cromozomii bivalenţi sunt într-o sinapsă completă,
puternic răsuciţi unul în jurul celuilalt încât, aparent, numărul lor este haploid.
***
Rad (prescurtare de la Radiation absorbed dose – doză de radiaţie
absorbită) – doza de radiaţii echivalentă cu o energie de 100 de ergi, absorbită de
1g de substanţă iradiată.
***
Segregare (lat. segregare – a separa) – separarea cromozomilor
omologi în meioză şi implicit segregarea genelor alele.
291
Sex – ducţie (lat. sexus – sex; ducere – a duce) – transferul unei gene
de la o bacterie la alta, cu ajutorul factorului de fertilitate recombinat, F’.
Sex – ratio (lat. sexus – sex; ratio – raport) – raportul dintre numărul
de masculi şi numărul de femele.
Sex – linkage (lat. sexus – sex; engl. linkage – legătură) – tip special
de transmitere a caracterelor, determinate de gene localizate pe heterozomi (X sau
Y).
***
Telofază (gr. telos – capăt; phasis – fază) – ultima fază a mitozei sau
meiozei, ce coincide cu formarea celor doi nuclei fii şi a celulelor fiice.
292
Tetradă (gr. tetras – patru) – tetradă cromozomică - cele patru
cromatide ale cromozomilor bivalenţi din meioză; tetradă celulară - grup de patru
celule haploide ce rezultă în urma meiozei.
***
Unisexuat (lat. unus – unul; sexus – sex) – animal sau plantă care
produc numai gameţii unui sex.
293
Unitate Morgan – măsura distanţei relative dintre genele aceluiaşi
cromozom, exprimată prin frecvenţa recombinărilor dintre cromozomii omologi.
***
Variabilitate (lat. variabilis – variabil) – deosebirile dintre indivizii
unei populaţii sau specii, ce nu sunt determinate de sex sau vârstă.
***
Xenie (gr. xenos – străin) – prezenţa unor caractere paterne în
endospermul seminţelor.
***
Zigot (gr. zygotos - împreunat) – celulă diploidă ce rezultă în urma
fecundării gameţilor haploizi, a celor două sexe.
294
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
295
21. CÎRLAN, M., CREANGĂ, ŞT., 2001, Evoluţia determinismului genetic al
sexelor, Edit. Sedcom Libris, Iaşi.
22. CORNEANU, MIHAELA, 2001, Genetică. Edit. Sitechi, Craiova.
23. CRICK, F.H.C., 1962, The genetic code. Sci. Am. 10.
24. DARVASI, A., SOLLER, M., 1993, A Simple Method to Calculate
Resolving Power and Confidence Interval of QTL Map Location Behavior
Genetics, vol. 27, No. 2
25. DARVASI, A., SOLLER, M., 1994, Selectiv DNA Pooling for Determination
of Linkage Between a Molecular Marker and a Quantitative Trait Locus,
Genetics 138, 1365-1373
26. DIACONU, P., 1971, Ereditatea şi factorii mutageni. Edit. Ceres, Bucureşti.
27. DIACONU, P., 1974, De la factorii ereditari la codul genetic. Edit. Ceres,
Bucureşti.
28. DRACEA, I., 1972, Genetica. Edit. Didactică şi pedagogică, Bucureşti.
29. DRACEA, I., 1973, Genetica. Edit. Didactică şi pedagogică, Bucureşti.
30. DUBININ, N.P., 1965, Genetica moleculară şi acţiunea radiaţiilor asupra
eredităţii. Edit. Agro-Silvică, Bucureşti.
31. DUBININ, N.P., 1977, Mişcarea eternă. Edit. Politică, Bucureşti.
32. DUDLEY, J.W., 1993, Molecular Markers in Plant Improvement:
Manipulation of Genes Affecting Quantitative Traits, Crop Sci. 33: 660-668
33. DU PRAW, E.J., 1970, DNA and Chromosomes. New York Holt. Rinehart
and Winston.
34. FREIFELDER, D., 1987, Microbial genetics, Jones and Barlett Publishers,
Boston, London.
35. GARDNER, E.J., 1967, Principles of Genetics. New York, John Wiley and
Sons. Inc.
36. GAVRILĂ, L., DABALA, I., 1975, Genetica diviziunii celulare. Edit. Dacia,
Cluj-Napoca.
37. GAVRILĂ, L., DABALA, I., 1981, Descifrând tainele eredităţii. Edit. Dacia,
Cluj-Napoca.
38. GIOSAN, N., SĂULESCU, N., 1972, Principii de genetică. Edit.ştiinţifică,
Bucureşti.
39. GRIFFITHS, J.F.A., şi colab., 1999, Modern Genetic Analysis, W.H.
Freeman and Co, New York.
40. HAGGIS, G.H., MICHIE, D., MUIR, A.R., ROBERTS, K.B., WALKER,
P.M.B., 1967, Introducere în biologia moleculară. Edit. Ştiinţifică, Bucureşti.
41. HARTL, L.D., FREIFELDER, D., SNYDER, A.L., 1994, Basic Genetics,
Jones and Bartlett, Publishers, Boston.
42. JACOB, F., MONOD, J., 1961, Genetic regulator mechanism in the synthesis
of proteins. In rev. “J. Mol. Biol.” nr.3.
43. JACOB, F., 1970, Logica viului. Edit. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti.
44. JONES, N., OUGHAM, HELEN, THOMAS, H., 1997, New Phytol., 137,
165-177
45. KEARSEY, M.J., FARQUHAR, A.G.L., 1998, QTL Analyses in Plants;
where are we now? Heredity, 80, 137-142
296
46. KING, R.C., 1962, Genetics. Oxford University Press, New York
47. KNAPP, S.J., 1991, Using molecular markers to map multiple quantitative
trait loci: model for backcross, recombinant inbred and doubled haploid
progeny, Theor. Appl. Genet., 81; 333-338
48. LANDER, E.S., BOTSTEIN, D., 1989, Mapping Mendelian Factors
Underlying Quantitative Traits Using RFLP Linkage Maps, Genetics, 121,
185-199
49. LEVINE, R.P., 1962, Genetics. New York, Holt, Rinehart and Winston.
50. LEWIN, B., 1994, Genes V, Oxford University Press, New York.
51. LIU, Z.W., BIYASHER, R.M., SAGHAI MAROOF, M.A., 1996, Theor.
Appl. Genet., 93: 869-876
52. LINTS, F., 1991, Genetique 3, Office International de Librairie Bruxelles,
Technique et Documentation, Paris.
53. MANLY, K.F., OLSON, M. JANE, 1999, Manager QT, Mammalian Genom,
10, 327-334
54. MAXIMILIAN, C., 1982, Genetica umană. Edit. Ştiinţifică şi enciclopedică,
Bucureşti.
55. MAXIMILIAN, C., IOAN, DOINA MARIA, 1984, Dicţionar enciclopedic de
genetică. Edit. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti.
56. MENDEL, GR., 1945, Experienţe asupra hibrizilor de plante. Buletinul
cultivării şi fecundării tutunului. Nr. 3-4.
57. MORARU, I., ANTOHI, ST., 1966, Introducerea în genetica moleculară.
Edit. Medicală, Ed. a. 2-a, Bucureşti.
58. MORGAN, T.H., 1938, Bazele ştiinţifice ale evoluţiei. Bucureşti, Imp.
centrală.
59. NEGRUŢIU, E., PETRE, A., PIPERNEA, A., 1969, Genetica şi ameliorarea
animalelor. Edit. Didactică şi pedagogică, Bucureşti.
60. NICOLAE, I., 1978, Mutageneza experimentală, Edit. Ceres, Bucureşti.
61. OPRESCU, S., 1983, Înaintaşi ai geneticii în România. Edit. Ceres, Bucureşti.
62. PANFIL, C., 1974, Genetica. Edit. Didactică şi pedagogică, Bucureşti.
63. PANFIL, C., 1980, Întrebări şi răspunsuri din genetică. Edit. Dacia, Cluj-
Napoca.
64. PATERSON, A.H., LANDER, E.S., HEWITT, J.D., PETERSON, SUSAN,
LINCOLN, S.E., TANKSLEY, S.D., 1988, Resolution of quantitative traits
into Mendelian factors by using a complete linkage map of restriction
fragment length polymorphisms, Nature, vol. 335.
65. PETIT, C., PREVOST, G., 1967, Génétique et evolution. Hermann
Collection, Paris.
66. POPA, L., REPANOVICI, RODICA, 1982, Tehnologia ADN recombinat.
Edit. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti.
67. POPESCU, St., 1947, Genetică, Edit. Politehnicii “Gh. Asachi”, Iaşi.
68. POPESCU – VIFOR, St., PIPERNEA, N., PETRE, A., VINTILĂ, I., 1979,
Genetica animală. Edit. Didactică şi pedagogică, Bucureşti.
69. PORTOCALA, R., POPA, L., 1966, Acizii ribonucleici celulari şi virali. Edit.
Academiei R.S.R., Bucureşti.
297
70. RAICU, P., 1980, Genetica. Edit. Didactică şi pedagogică, Bucureşti.
71. RAICU, P., GORENFLOT, R., 1980, Cytogénétique et evolution. Edit.
Academiei R.S.R., Bucureşti.
72. RAICU, P., STOIAN, VERONICA, 1989, Gene şi cromozomi. Edit.
ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti.
73. RAICU, P., 1997, Genetică generală şi umană, Edit. Humanitas, Bucureşti.
74. RIEGER, R., MICHAELIS, A., GREEN, M.M., 1976, Glossary of genetics
and cytogenetics. Gustav Fischer Verlag, Jena.
75. RUSU, V., 1996, Nobel, retrospectivă 1901-1995, Edit. Omnia, Iaşi.
76. SERRA, J.A., 1965, Modern Genetics, vol.1, vol.2, 1968, vol.3. Academic
Press, London, New York.
77. SINGLETON, R.W., 1967, Elementary genetics, 2nd Editions, Van Nostrand
Regional Offices, New York.
78. SRB, A.M., OWEN, R.D., EDGAR, R.S., 1965, General Genetics. Freeman
and Co., San Francisco and London.
79. STRĂJERU, SILVIA, MURARIU, DANELA, POPA, MIRELA,
PLĂCINTĂ, DOMNICA, 2001, Conservarea şi utilizarea resurselor genetice
vegetale, Tipogr. Univ. Suceava
80. TANKSLEY, S.D., 1993, Mapping Polygenes, Annu. Rev. Genet, 27, 205-
233
81. TAYLOR, J.H., 1963, The replication and organisation of DNA in
chomosomes. In “Molecular genetics”, Academic Press, New York.
82. TAYLOR, J.H., 1967, Molecular Genetics, Part II, Academic Press, New
York.
83. TINKER, N.A:, MATHER, D.E., Methods for QTL analysis with progeny
replicated in multiple environments
84. TOMA, C., NIŢĂ, MIHAELA, 1995, Celula vegetală. Edit. Universităţii “Al.
I. Cuza”, Iaşi.
85. TOMOZEI, I., 1967, Curs de genetică. Lito Ins. Agron. Iaşi.
86. TOMOZEI, I., ŢÎRDEA, GH., 1985, Genetica. Lito inst. Agron. Iaşi.
87. TUDOSE, I. GH., 1992, Genetica, vol.1, Edit. Univ. “Al. I. Cuza”, Iaşi.
88. TUDOSE, I. GH., 1993, Genetica, vol.2, Edit. Univ. “Al. I. Cuza”, Iaşi.
89. ŢÎRDEA, GH., 1996, Genetica, Lito, UAMV Iaşi.
90. WATSON, J.D., CRICK, F.H.C., 1953, The structure of DNA. Cold Spring
Harbor Symp., Quant. Biol., 18.
91. WATSON, J.D., 1974, Biologia moleculară a genei. Edit. ştiinţifică,
Bucureşti.
92. WILKINS, M.H.F., 1961, The molecular structure of DNA. J. Chim. Phys.
58.
93. WILKINS, M.H.F., 1963, Molecular configuration of nucleic acids. Science,
140.
94. ZARNEA, G., 1986, Tratat de microbiologie generală, vol. III, Edit.
Academiei R.S.R., Bucureşti.
95. ZOLYNEAK, C.C., 1967, Radiogenetica. Fasc. I. Îndrumător de laborator.
Lito., Iaşi.
298
96. ZOLYNEAK, C.C., 1968, Radiogenetica. Fasc. a II-a Îndrumător de
laborator. Lito., Iaşi.
97. ZOLYNEAK, C.C., 1968, Genetica. Lito. Universitatea Iaşi.
98. ZOLYNEAK, C.C., 1978, Dicţionar de genetică. Xerox, Univ. “Al.I. Cuza”
Iaşi.
99. ZOLYNEAK, C.C., 1982, Genetica şi ameliorarea plantelor şi animalelor.
Partea I. Xerox, Univ. “Al.I. Cuza” Iaşi.
299