UNIVERSITATEA MIHAIL KOGĂLNICEANU IAŞI

FACULTATEA DE DREPT

MASTER – ŞTIINŢE PENALE ŞI CRIMINALISTICĂ

Expertizele în procesul penal

Coordonator ştiinţific:

Lector .dr COVALCIUC MIHAI

Masterand:

1
 CUPRINS

1. Noţiune, obiect şi importanţă

2. Caracterul expertizelor
3. Evoluţia expertizei judiciare în România
4. Asemănări şi deosebiri între expertize şi constatări tehnico-
ştiinţifice
5. Felurile expertizei
6. Reguli generale şi speciale ce trebuie respectate cu prilejul
dispunerii
expertizelor
7. Valoarea probantă a expertizelor
8. Concluzii

1.Noţiune, obiect, scop şi importanţă

2
 Aflarea adevărului în unele cauze penale presupune cunoaşterea şi rezolvarea unor
probleme de strictă specialitate, motiv pentru care se recurge la cunoştinţele unui expert.
În această privinţă, art. 116 Cod procedură penală, prevede că atunci când pentru
lămurirea unor fapte sau împrejurări ale cauzei, în vederea aflării adevărului sunt necesare
cunoştinţele unui expert, organul de urmărire penală ori instanţa de judecată dispune, la cerere
sau din oficiu, efectuarea unei expertize.
Expertul este persoana fizică având cunoştinţe de specialitate într-un anumit domeniu al
ştiinţei, tehnicii sau artei, abilitată special în această calitate, chemată în procesul penal pentru
lămurirea chestiunilor care necesită astfel de cunoştinţe.
Noţiunea de expertiză, precum şi cea de expert, denumire dată persoanei desemnate cu
efectuarea acesteia îşi au originea în limba latină unde experior înseamnă a încerca, a dovedi,
iar expertus: cel care are experienţă, care încearcă sau care a probat.
În literatura juridică din ţara noastră cât şi din alte ţări, s-au formulat diferite definiţii
ale expertizei ca mijloc de probă, dar în ultima analiză expertiza poate fi denumita ca:
activitatea de cercetare a unor împrejurări de fapt, necesare stabilirii adevărului obiectiv în
cauza supusă soluţionării de către un expert, prin cunoştinţe specifice fiecărei specialităţi,
activitate desfăşurată la cererea organului judiciar în situaţia în care acesta nu poate singur
să lămurească respectiva împrejurare de fapt.1
Obiectul expertizei îl constituie lămurirea unor împrejurări de fapt a căror cunoaştere
reclamă o competenţă specială (ştiinţifică, tehnică, artistică). Asupra acestor împrejurări de fapt
vor purta cercetările expertului şi tot cu privire la ele expertul va formula concluzii motivate
ştiinţific2. Totuşi, folosirea expertizelor ca mijloc de probă în procesul penal este limitată, în
sensul că nu se poate dispune efectuarea expertizelor pentru orice problemă care cere o
lămurire suplimentară, ci doar pentru dovedirea împrejurărilor de fapt.
Aşadar, obiectul expertizei îl poate forma numai clarificarea unor împrejurări de fapt
ale cauzei şi, mai mult decât atât, numai a acelor împrejurări de fapt pentru a căror lămurire
sunt necesare cunoştinţe de o anumită specialitate (medicină, biologie, contabilitate, pictură,
tehnică etc.).
Pornind de la definiţia dată expertizei, în raport cu situaţiile concrete ce reclamă
folosirea acesteia în procesul penal, printre scopurile sale se înscriu următoarele:
- identificarea făptuitorului
- stabilirea stării infractorului, în situaţia în care, de exemplu, se constată că acesta a
avut aptitudinea biologică de a săvârşi o infracţiune la viaţa sexuală sau că este
responsabil din punct de vedere psihic pentru faptele comise
- determinarea compoziţiei şi calităţii unei anumite substanţe, de multe ori decisivă în
dovedirea existenţei infracţiunii şi a vinovăţiei celui cercetat
- evaluarea forţei probante a unui mijloc de probă deja administrat în cauză
- stabilirea cauzelor şi a mecanismului de producere a unor evenimente
- clarificarea contrazicerilor care există între două sau mai multe mijloace de probă
administrate, cu privire la acelaşi aspect al cauzei
- evidenţierea realităţii şi legalităţii operaţiunilor contabile şi de gestiune, întinderea
prejudiciului cauzat prin fapta generatoare de pagube, persoanele răspunzătoare din
punct de vedere material de situaţia creată
- stabilirea faptului că cel în cauză suferă de o boală care îl pune în imposibilitatea de
a suporta regimul de detenţie, etc 3.

1
Radu Constantin, Pompil Drăghici, Mircea Ioniţă , Expertizele, mijloc de probă în procesul penal, Editura
Tehnică, Bucureşti, 2000, pag.24
2
Emil Mihuleac, Expertiza judiciară, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1971, pag.142

3
 În condiţiile evoluţiei ştiinţei şi tehnicii, expertiza oferă posibilitatea specialiştilor din
diverse ramuri de activitate de a se pronunţa asupra celor mai diferite probleme pe care le
ridică anumite cauze penale. Importanţa expertizei sporeşte odată cu noile cuceriri ale ştiinţei şi
tehnicii aplicate în activitatea judiciară, probaţiunea întemeindu-se pe date ştiinţifice, cu
caracter obiectiv, faţă de relatările unor persoane – părţi sau martori – influenţate de
subiectivism.
Sub acest aspect, în mod corect, s-a subliniat în literatura de specialitate că nu li se
poate cere organelor de urmărire penală şi judecătorilor să posede cunoştinţe de specialitate în
toate domeniile ştiinţei, tehnicii sau artei, pentru a lămuri personal chestiunile care solicită
asemenea noţiuni să fie făcută de o persoană care nu are calitate judiciară oficială, întrucât
concluziile acestor persoane pot constitui doar argumente în susţinerea unei soluţii.

2. Caracterul expertizelor

2.1. Regula
De regulă, expertiza este facultativă. Organul judiciar apreciază dacă într-o cauză este
necesară efectuarea unei expertize.
Ea se dispune fie la cererea părţilor interesate ( în faza de judecată ) şi a procurorului,
fie din oficiu, de către organele judiciare când acestea socotesc că sunt necesare cunoştinţele
unui expert pentru lămurirea anumitor aspecte ale cauzei penale.

2.2 Excepţia
În mod excepţional, atunci când legea prevede expres, expertiza este obligatorie.
Expertiza este obligatorie în următoarele cazuri:
a) În cazul infracţiunii de omor deosebit de grav ( art. 117 alin. 1 Cod procedură
penală );
b) Atunci când organul de urmărire penală sau instanţa de judecată are
îndoială asupra stării psihice a învinuitului sau inculpatului. Acest caz există când
starea psihica rezultă din antecedentele medicale. De pildă, este obligatorie
efectuarea expertizei medico-legale psihiatrice atunci când există acte medicale
din care rezultă că inculpatul a suferit în trecut boli psihice grave. În ipostaza în
care nu există elemente care să determine o asemenea îndoială cu privire la starea
psihică a inculpatului, nu este obligatorie efectuarea unei expertize medico-legale
psihiatrice.4
c) Pentru a se stabili cauzele morţii, dacă nu s-a întocmit un raport medico-legal;
d) Pentru a se stabili dacă sunt întrunite condiţiile cerute de lege pentru
infracţiunea de pruncucidere (art.177 Cod penal);
e) Pentru a se constata boala gravă de care suferă inculpatul în vederea suspendării
urmăririi penale sau a judecăţii (art. 239, 303 Cod procedură penală);
f) Pentru a se stabili boala gravă a condamnatului în vederea amânării sau
întreruperii executării pedepsei (art.453, 455 Cod procedură penală).
În primele două cazuri se efectuează o expertiză psihiatrică obligatorie într-o instituţie
sanitară de specialitate. Internarea persoanei expertizate se dispune de organul de cercetare

3
Vasile Bercheşan, Cercetarea penală, Îndrumar complet de cercetare penală, editia a doua revăzută şi adăugită,
Ed.Icar, Bucuresti, 2005, cit.pag.225-226
4
Gheorghiţă Mateuţ, Procedură penală, Vol.II,Ed.Fundaţiei Chemarea Iasi, 1994, cit.pag.186

4
penală cu aprobarea procurorului sau de instanţă. Dispoziţia de internare este executorie şi în
caz de opunere se aduce la îndeplinire prin intermediul organelor de poliţie.5

3. Evoluţia expertizei judiciare în România

Expertiza judiciară, în ţara noastră, a fost reglementată în documente edificatoare din

vechiul drept românesc, cum sunt Codul lui Ipsilanti, Legiuirea lui Caragea şi Codul Calimah.
Din documentele vremii rezultă că experţii aveau o credibilitate mai mare decât
mărturiile, aşa cum reiese şi din prevederea potrivit căreia”în situaţia în care unii experţi afirmă
şi alţii neagă, vor fi crezuţi cei mai mulţi şi cei mai buni, destoinici, iar dacă sunt egali se va
recurge la probe”.6
Prima expertiză oficială s-a efectuat în anul 1823, de către Atanasie Bekeri, într-un caz
de moarte prin hemoragie cerebrală, suspectată de intoxicaţie criminală cu sublimat.7
În privinţa expertizei criminalistice, Legea nr. 498/1946 reglementează pentru prima
dată expertiza scrisului, prin constituirea primului corp de experţi grafici. Cu toate acestea,
legea a fost abrogată, în mod nejustificat, prin Decretul nr. 472/1957.
În anul 1969, prin Legea nr. 43, cu modificările ulterioare, s-a realizat o reglementare
unitară a expertizei criminalistice.
În Codul de procedură penală editat în anul 1936 şi intrat în vigoare în anul 1937,
legiutorul a reglementat în mod amănunţit condiţiile şi modul de numire e exerţilor cât şi
drepturile şi obligaţiile lor.8
Mai subliniem faptul că, prin modificările şi completările aduse Codului de procedură
penală prin Legea nr. 141/1996 s-a creat oficial posibilitatea utilizării expertizei vocii şi
vorbirii, gen de expertiză ale cărei baze au fost puse în România încă din anii’ 70.9

4. Asemănări şi deosebiri între expertize şi constatări tehnico-ştiinţifice

Constatarea tehnico-ştiinţifică se înscrie printre mijloacele de probă specifice

procedurii penale. Este un mijloc ştiinţific de probă specific legislaţiei procesuale penale
româneşti, nefiind cunoscut sub această denumire în alte legislaţii Potrivit prevederilor art. 112
Cod Procedură penală, constatarea tehnico-ştiinţifică are un caracter de urgenţă, valorificarea
ştiinţifică a urmelor fiind impusă în primul rând de nevoia aflării adevărului, dar şi de existenţa
pericolului dispariţiei unor mijloace materiale de probă sau de schimbarea unor condiţii. În
astfel de cazuri urgente se impune lămurirea fără întârziere a faptelor sau împrejurărilor cauzei,
organul de urmărire penală având posibilitatea să folosească cunoştinţele unui specialist sau
technician, dispunând fie din oficiu, fie la cerere, efectuarea unei constatări tehnico-ştiintifice
asupra materialelor şi datelor pe care le pune la dispoziţie sau le indică specialistul.
De regulă, constatarea tehnico-ştiinţifică este efectuată de către specialişti (criminalişti)
care funcţionează în cadrul ori pe lângă instituţia de care aparţine organul de cercetare penală
sau organul de urmărire penală, fără ca aceştia să-şi însuşească atribuţii de urmărire penală

4.1 Asemănări
5
Nicolae Volonciu, Tratat de procedura penală, partea generală, Vol.I, Editura Paideia, 1996, pag. 378
6
Radu Constantin, Pompil Drăghici, Mircea Ioniţă , Expertizele, mijloc de probă în procesul penal, Editura
Tehnică, Bucureşti, 2000, pag. 22
7
Emil Mihuleac, Expertiza judiciară, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1971, pag. 131
8
ibidem
9
Radu Constantin, Pompil Drăghici, Mircea Ioniţă, op. cit., pag. 22

5
 - atât constatarea tehnico-ştiinţifica cât şi expertiza sunt efectuate de persoane cu
pregătire de specialitate într-un anumit domeniu al ştiinţei sau tehnicii;
- ambele aduc o contribuţie însemnată la realizarea scopului procesului penal:
aflarea adevărului şi tragerea la răspunderea penală a făptuitorului;
- obiectul lor este fixat de organele judiciare – atât operaţiile şi concluziile la
care ajung specialistul cât şi expertul, se materializează într-un raport de expertiză, respective
de constatare tehnico-ştiinţifică, pentru care chiar dacă legea nu prevede condiţiile de fond şi
formă, practica judiciară merge pe linia asimilării acestuia raportului de expertiză10;
- atât constatarea tehnico-ştiinţifică cât şi expertiza constituie mijloace de probă
de sine stătătoare.
Dar pe fondul acestor elemente comune celor două mijloace de probă, examenul
comparativ al dipoziţiilor legale care le reglementează pune în evidenţă, totodată suficiente
elemente de diferenţiere care le conferă individualitate şi finalitate proprii.
4.2. Deosebiri
- constatările tehnico-ştiinţifice se fac de urgenţă, adică într-un moment foarte
apropiat săvârşirii infracţiunii, cerinţă pe care nu o întâlnim în cazul expertizelor;
- constatările tehnico ştiinţifice pot fi dispuse numai în faza de urmărire penală,
pe când expertizele pot fi efectuate şi în faza de judecată;
- spre deosebire de constatarea tehnico-ştiinţifică, la efectuarea expertizei poate
participa, alături de expertul numit de organele judiciare şi un expert recomandat de părţi;
- dacă efectuarea expertizei presupune cunoaşterea şi chemarea părţilor,
aducerea la cunoştinţa acestora a obiectului expertizei, a întrebărilor la care trebuie să răspundă
expertul, la efectuarea constatării părţile nu participă în nici un fel 11. Faptul îşi găseşte o îndoită
explicaţie. Astfel, când constatarea tehnico-ştiinţifică s-a dispus înainte de punerea în mişcare a
acţiunii penale în cauză, din moment ce raportul juridic procesual penal fundamental nu s-a
constituit, nu există nici părţi. Când constatarea tehnico-ştiinţifică se dispune după punerea în
mişcare a acţiunii penale, chemarea părţilor la efectuarea acesteia ar contravine însăşi naturii,
destinaţiei ei. Într-adevăr, din moment ce constatarea tehnico-ştiinţifică este dictată tocmai de
necesitatea înlăturării primejdiei dispariţiei unor mijloace de probă sau de schimbare a unor
situaţii de fapt şi este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei,
fixarea unui termen, chemarea părţilor ar zădărnici finalitatea urmărită.
- când refacerea sau completarea constatării tehnico-ştiinţifice ori medico-legale
este dispusă de instanţa de judecata, raportul se trimite procurorului, pentru ca acesta să ia
măsuri în vederea completării sau refacerii lui, iar (art. 124 Cpp)"când organul de urmărire
penală sau instanţa de judecată constată, la cerere sau din oficiu, că expertiza nu este completă,
dispune efectuarea unui supliment de expertiză, fie de către acelaşi expert, fie de către altul"12.

5. Felurile expertizei

După chestiunea ce trebuie lămurită, expertizele se împart în mai multe categorii, unele
având o reglementare proprie, altele intrând în categoria expertizelor tehnice sau criminalistice.
Trebuie subliniat faptul că prin apariţia unor ramuri noi ale ştiinţei şi descoperirea unor
procedee noi tehnico-ştiinţifice, apar tot atâtea posibilităţi de a se recurge la expertize.
Cele mai folosite sunt: expertizele criminalistice, medico-legale, tehnice, contabile, de
artă etc.

10
Aurel Ciopraga, Criminalistica. Tratat de tactică, Editura Gama, Iaşi, 1996, pag. 446
11
Aurel Ciopraga, op. cit., pag. 447
12
Radu Constantin, Pompil Drăghici, Mircea Ioniţă, op. cit. ,pag. 268

6
1. Expertiza criminalistică

Reprezintă o cercetare ştiinţifică a probelor materiale, destinată identificării

persoanelor, obiectelor, substanţelor şi fenomenelor aflate în legătură cauzală cu fapta, stabilirii
anumitor proprietăţi ale acestora, precum şi a unor eventuale modificări de formă, conţinut sau
structură13. Ea reprezintă, alături de expertiza medico-legală, contabilă şi tehnică, unul din cele
mai importante mijloace de probă puse la dispoziţia organelor judiciare. Expertiza
criminalistică are largi aplicaţii în procesul penal, dar se utilizează şi în procesul civil.
Cerinţa esenţială, de ordin deontologic, în efectuarea expertizelor criminalistice, ca şi a
oricărei alte expertize judiciare o reprezintă corectitudinea şi probitatea profesională.
Considerăm necesară o asemenea subliniere, deoarece prin rezonanţa lor în procesul judiciar –
deşi nu au o valoare probantă superioară altor mijloace de probă – concluziile expertizelor
criminalistice pot influenţa pozitiv sau negativ soluţiile pronunţate de către instanţele de
judecată.
Alte principii de bază, menite să guverneze întreaga activitate de investigare tehnico-
ştiinţifică criminalistică, constau în operativitatea şi limitarea strictă la obiectul indicat prin
actul de dispunere a expertizei.
Faţă de cerinţele evidenţiate anterior, să vedem care sunt fazele importante în
efectuarea unei expertize criminalistice. Experienţa practică bogată, existentă în materie, a
permis autorilor de specialitate să ajungă la concluzia că expertiza criminalistică parcurge în
esenţă, trei etape sau momente principale, constând din:
a) cunoaşterea obiectului şi materialelor expertizei;
b) examinarea separată a fiecărei categorii de materiale;
c) compararea elementelor caracteristice, în vederea identificării.

a) Cunoaşterea obiectului expertizei este prima etapă, în care specialistul

procedează la studierea actului de dispunere a lucrării, precum şi a materialelor de cercetat, în
scopul stabilirii concordanţei dintre indicaţiile şi datele conţinute în ordonanţă sau în încheiere
şi obiectele primite.
Totodată expertul va stabili dacă materialul corespunde din punct de vedere calitativ şi
cantitativ şi, dacă a fost manipulat, păstrat şi expediat în condiţii corespunzătoare. El poate
desigur, să ceară eventuale lămuriri suplimentare din partea organului judiciar, care poate
încuviinţa şi darea de explicaţii de către părţi.
b) În cea de-a doua etapă, care constă în examinarea separată a fiecărui obiect,
având ca scop sesizarea particularităţilor sau elementelor sale caracteristice, obiectele trebuie
să fie reţinute şi, dacă este posibil, fixate prin fotografiere. Examinarea are în vedere atât
urmele sau obiectele în litigiu, cât şi modele de comparaţie, expertul fiind interesat să surprindă
suficiente caracteristici pe baza cărora să poată stabili identitatea sau neidentitatea persoanei
sau obiectului inclus în sfera cercetării. Amintim că, importantă pentru identificare este, în
principal calitatea caracteristicilor şi, numai în subsidiar, cantitatea acestora.
c) Examinarea comparativă a caracteristicilor reflectate sau conţinute în urma
ridicată de la locul faptei, cu caracteristicile modelelor de comparaţie create experimental cu
obiectele incluse în sfera cercetării, în vederea stabilirii coincidenţei sau divergenţelor existente
între acestea14.
În cadrul expertizei criminalistice pot fi enumerate exemplificativ: expertiza grafică şi
tehnică a documentelor, expertiza dactiloscopică, expertiza traseologică, expertiza balistică
13
Emilian Stancu, op.cit., pag. 49
14
Aurel Ciopraga, op. cit., pag. 442

7
judiciară, expertiza fizico-chimică a probelor materiale, expertiza criminalistică în accidentele
de trafic, expertiza criminalistică în explozii şi incendii, expertiza vocii şi vorbirii, expertiza
fotografiilor şi a înregistrărilor video, expertiza pentru detecţia comportamentului simulat
(poligraf).
În continuare vom prezenta în mod succint pe cele mai importante dintre acestea:
a) Expertiza dactiloscopică – are ca obiect de cercetare caracteristicile reliefului papilar
al omului, imprimate pe obiectele din lumea înconjurătoare, în vederea identificării sale, pentru
stabilirea adevărului în cauzele penale. În prezent, posibilităţile ştiinţifice oferite de expertizele
dactiloscopice, în examinarea impresiunilor digitale sunt multiple. Trebuie făcută însă diferenţă
între cazul în care expertului i se prezintă numai urma sau i se prezintă şi modelele de
comparaţie. Astfel, dacă expertului i se prezintă numai urma (eventual obiectul purtător de
urmă) ridicată la faţa locului acesta are posibilitatea să stabilească, printre altele, de la ce mână
provine (dreapta sau stânga), regiunea palmei sau degetul care a format-o, din ce tip sau
varietate de desen papilar face parte, în ce mod s-a format, care este vechimea urmei şi dacă
aceasta conţine elemente de identificare15.
În cazul în care expertului i se prezintă şi impresiunile digitale luate persoanei suspecte,
ori cele existente în cartoteca dactiloscopică, se poate stabili, pe baza punctelor coincidente,
dacă urma şi impresiunea sunt formate de acelaşi deget, aşadar, de aceeaşi persoană.
Aria posibilităţilor expertizei dactilosopice s-a lărgit considerabil conturându-se un
domeniu relativ distinct: expertiza urmelor de mâini lăsate pe corpul uman, deosebit de utilă în
clarificarea unor împrejurări privind săvârşirea infracţiunilor de violenţă – omor, viol, tâlhărie.
Printre datele pe care le poate oferi în plus acest gen de expertiză, se găsesc cele referitoare la
sex, vârstă, forţa musculară şi talia aproximativă a autorului.
Din cele arătate mai sus, rezultă că scopul principal al expertizei dactiloscopice este
acela de identificare fundamentată ştiinţific, prin proprietăţile desenului papilar: unicitate,
fixitate şi inalterabilitate. În vederea efectuării examenului comparativ, expertul trebuie să
dispună de impresiunile persoanelor suspecte, ale altor persoane ce au pătruns la locul faptei,
uneori chiar ale persoanelor care au efectuat cercetarea şi care, din neatenţie sau neglijenţă, au
creat urme la faţa locului.
Pentru formarea unei concluzii pozitive certe, expertul criminalist examinează
comparativ dactilograma urmei de la locul faptei cu dactilograma impresiunilor luate
experimental (ambele aduse la aceeaşi scară). Expertul, mai întâi, trebuie să constate dacă
elementele de configuraţie din dactilogramele examinate comparativ nu se află în discordanţă,
apoi stabileşte între cele două dactilograme un număr de cel puţin 12 puncte coincidente. Atât
în literatura de specialitate, cât şi în practică, s-a demonstrat că identitatea dactiloscopică nu
trebuie să se bazeze în exclusivitate pe determinări cantitative ci pe determinări calitative,
nefiind absolut obligatorie stabilirea a 12 puncte coincidente.
Rapoartele de expertiză, în primul rând cele care cuprind concluzii categorice, de
identificare, sunt însoţite de planşe fotografice, pentru demonstrarea rezultatului prin
fotograme şi diagrame.

b) Expertiza grafică
Expertiza scrisului, denumită şi expertiza grafică sau grafoscopică este frecvent
întâlnită în justiţie, atât în cauzele penale cât şi în cauzele civile, contribuţia sa la aflarea
adevărului fiind de multe ori decisivă.
Expertiza grafică are ca obiect cercetarea ştiinţifică a scrisului, în scopul identificării
persoanei, iar grafologia constituie un domeniu de studiu ce are ca preocupare determinarea
caracterului unei persoane după scris. Aceste două noţiuni se confundă adesea, deşi sunt
distincte. Deşi ambele au acelaşi obiect de examinare, scopurile lor sunt diferite. Prima, pentru
15
Emilian Stancu, op. cit., pag. 141

8
a-şi atinge scopul, cercetează comparativ, după anumite criterii, un scris al unui autor
necunoscut cu un alt scris luat pentru comparaţie de la o persoană suspectă. A doua, însă,
analizează după alte criterii, doar un singur scris, al carui autor poate fi şi cunoscut16.
În procesul cercetării criminalistice se ţine seama atât de elementele care privesc
conţinutul şi evoluţia grafică a scrisului, cât şi de caracteristicile semnelor grafice.

c) Expertiza balistico – judiciară

Are ca obiect studiul urmelor create de glonţ şi de factorii suplimentari ai împuşcăturii
pe obiectele de ţintă pentru determinarea direcţiei şi a distanţei de tragere, precum şi striaţiile
imprimate de piesele armei pe muniţiile utilizate, în vederea stabilirii apartenenţei de grup a
armei cu care s-a tras şi a identificării ei.
Prin intermediul expertizei balistice se poate stabili care este sistemul, modelul sau
marca armei cu care ar fi putut să fie trase tuburile de cartuşe sau gloanţele ridicate de la locul
faptei, distanţa de la care s-a tras, direcţia de tragere, poziţia victimei şi a trăgătorului, dacă mai
multe bucăţi (schije) provin de la acelaşi proiectil, dacă un orificiu de împuşcătură este de
intrare sau de ieşire etc. Diametrul glonţului, forma, lungimea şi greutatea sa, numărul, lăţimea
şi distanţa dintre urmele create de ghinturile ţevii pe suprafaţa sa constituie elemente care ajută
expertului la determinarea de grup a armei cu care s-a tras. Microurmele sub formă de striaţii
paralele, create de microrelieful ghinturilor, reprezintă caracteristicile individuale ale ţevii şi
ele conduc la identificarea armei.
Coincidenţa perfectă dată de continuitatea liniară, între urmele de pe cămaşa glonţului
sau tubului corp delict şi urmele de pe cele trase experimental, conduce la concluzia că ambele
au fost trase cu aceeaşi armă. În schimb, necoincidenţa dintre ele nu poate duce la concluzia că
n-au fost trase cu aceeaşi armă, deoarece între timp arma putea să sufere modificări de
microrelief şi, astfel, microstriaţiile de pe obiectele examinate să fie diferite17.
Obiectele examinate în cadrul expertizei balistice sunt armele de foc, muniţia, tuburile
descoperite la faţa locului, gloanţele sau alicele extrase din corpul victimei, obiectele de
îmbrăcăminte purtate de victimă sau de făptuitor, precum şi obiectele din care glonţul a ricoşat
sau s-a oprit.

d) Expertiza urmelor de sânge

Permite stabilirea unor elemente de ordin calitativ, cum sunt, de exemplu grupele
sangvine, tipul de hemoglobină, regiunea anatomică din care provine, sexul persoanei. Se poate
stabili, de asemenea, dacă este vorba de sânge de om sau de animal, prezenţa microbilor sau a
unor boli18.
Expertul, examinând urmele de sânge, poate determina regiunea corpului din care
provine, după prezenţa anumitor corpuri străine în compoziţia sângelui. Aşa, de exemplu,
sângele din creier conţine în plus fibre sau celule nervoase, cel provenit din abcese mai are în
compoziţia sa puroi şi ţesut celular. Sângele menstrual are aciditate şi celule epiteliale, în
schimb îi lipseşte fibrina, din care cauză rezultă slaba coagulare. Sângele provenit din ficat şi
splină se caracterizează prin predominarea globulelor albe.
În cazul omuciderilor este posibilă stabilirea de date referitoare la timpul şi
împrejurările în care a fost săvârşit omorul, pe baza interpretării vechimii urmei, a impurităţilor
depistate în ea, a formei petei care indică distanţa de la care a căzut şi poziţia corpului. Forma
şi poziţia urmelor de sânge sunt utile la stabilirea modului de săvârşire a faptei, iar cantitatea
lor ajută la determinarea vasului sangvin lezat, gradul în care a fost vătămat. Culoarea urmelor
de sânge nu este aceeaşi pe toată durata existenţei lor. Imediat după scurgerea din vasele

16
Ion Mircea, Criminalistica, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 1999, pag. 196.
17
Ion Mircea, op. cit., pag. 180
18
ibidem, pag. 130.

9
sanguine, ele au culoarea roşu deschis, iar pe măsura învechirii lor devin de un roşu – închis,
cafenii, brune – închis, negre, cenuşii, verzii.
Asupra culorii urmelor de sânge, afară de timp, care este hotărâtor datorită oxidării
treptate, mai acţionează starea atmosferică, natura şi culoarea obiectului pe care se află,
impurităţile din aer şi chiar din conţinutul sângelui respectiv. Vechimea acestor urme mai poate
fi apreciată şi după gradul deshidratării, care se accentuează tot mai mult în funcţie de aceeaşi
factori.
În privinţa posibilităţilor de valorificare a urmelor de această natură, menţionăm că din
1988 în Marea Britanie, a devenit oficială o nouă metoda de identificare a persoanelor, pe baza
particularităţilor genetice din orice tip de materiale biologice, sânge sau pete de sânge, spermă,
sau pete de spermă, celule epiteliale de pe mucuri de ţigară, din interiorul măştilor sau
mănuşilor, salivă, gumă de mestecat uscata, fecale, urină, cadavre arse, ţesuturi de pe suprafaţa
gloanţelor, dentină, fire de păr, unghii, nou-născuţi mumificaţi, ţesuturi de sub unghiile
victimelor, oase, preparate anatomopatologice arhivate. Această nouă metodă numită
identificare genetică19, a fost elaborată şi aplicată în practica cercetării criminalistice de
profesorul englez dr. Alec Jeffreys, şeful laboratorului de genetică al Universităţii din
Leicester. Ea se bazează pe existenţa în segmentele repetate ale acidului dezoxiribonucleic
(ADN) din cromozomii umani a anumitor porţiuni, aşa zise „tăcute” fiindcă nu poartă nici un
mesaj genetic. Aceste grupe de segmente, denumite de Alec Jeffreys „minisateliţi” deţin 90%
din spaţiul cromozomial şi ocupă de zeci de mii de ori poziţii diferite, printr-o repartiţie proprie
fiecărei persoane.
Molecula de ADN este o moleculă foarte stabilă, mult mai stabilă decât multe alte
proteine care fac obiectul analizelor în laboratoarele medico-legale. Degradarea ADN-ului este
accelerată de factori din mediul înconjurător, în special: umiditatea, căldura, razele ultraviolete
şi contaminarea bacteriană, de aceea probele de ADN trebuie prelevate şi păstrate în condiţii
stricte.
Deşi nu este încă infailibilă, proba ADN reprezintă astăzi cel mai puternic instrument
de identificare a persoanelor în medicina legală şi în investigaţiile criminalistice. De reţinut,
însă, că rezultatul testelor ADN nu constituie decât un mijloc de probă din cadrul anchetelor
criminalistice sau judiciare, cărora, în nici un caz nu li se poate substitui20.

2. Expertiza medico-legală

Constă în stabilirea cauzelor morţii în cazul infracţiunilor contra vieţii, a existenţei şi

gravităţii vătămării, în cazul infracţiunilor împotriva integrităţii corporale sau a sănătăţii
precum şi probleme specifice în cazul infracţiunilor privitoare la viaţa sexuală, ori la starea
psihică a unor persoane21.
În ceea ce priveşte infracţiunea de omor, problemele la a căror rezolvare contribuie
expertiza medico-legală sunt în esenţă următoarele:
 stabilirea cauzei şi naturii morţii, precum şi a datei la care a survenit
aceasta22;
 diferenţierea leziunilor vitale de cele post mortem şi explicarea
mecanismelor de producere a lor;

19
Ion Mircea, op. cit., pag. 133
20
Dragoş T. Ştefănescu, Ligia Barbarii, Un mijloc de probă revolutionar – amprenta genetica, Dreptul, nr.
9/2001, pag. 106
21
Gheorghiţă Mateuţ, op. cit, pag. 186
22
Emilian Stancu, op.cit., pag. 180

10
  determinarea agentului vulnerant, a direcţiei, intensităţii şi succesiunii
loviturilor;
 depistarea eventualelor urme de substanţe toxice sau a stupefiantelor;
 stabilirea sexului, vârstei, grupei sangvine, a taliei ( în cazul cadavrelor
dezmembrate ).

Expertiza medico-legală psihiatrică reprezintă una din principalele modalităţi de

traducere a actului medical pentru justiţie, deoarece ajută nu numai la clarificarea actului
infracţional (prin criterii specifice medico-legale) şi la deosebirea acestuia de actul antisocial
de semnificaţie patologică (a condiţiilor care înlătură caracterul penal al faptei), ci şi la
aprecierile de ordin prognostic (prin criterii socio-psihiatrice) privind potenţialul antisocial al
unei persoane şi posibilităţile de recuperare şi reinserţie socială.
Expertiza medico-legală psihiatrică este considerată a fi un mijloc de probă, de sine
stătător, cu o individualitate distinctă, fiind solicitată de organele judiciare, în cauzele în care
lămurirea exactă a împrejurărilor de fapt reclamă cunoştinţe coroborate bio-medicale,
sociologice, psihologice, psihiatrice etc.
Expertiza medico-legală psihiatrică rămâne prin excelenţă o expertiză care are în final
scopul de a oferi justiţiei criterii medico-legale obiective pe baza cărora o persoană poate fi
trasă la răspundere penală, dacă are capacitatea de a răspunde de faptele sale. Expertiza
medico-legală psihiatrică constituie un document probatoriu care ajută justiţia la stabilirea
responsabilităţii. Pe baza acesteia şi a concluziilor, justiţia are posibilitatea să stabilească dacă
o persoană este sau nu responsabilă. Starea de vinovăţie presupune existenţa discernământului
în momentul săvârşirii faptei.
Dacă justiţia stabileşte responsabilitatea, expertiza medico-legală psihiatrică, în urma
coroborării unui complex de date privind învinuitul, are obligativitatea de a stabili parametrii
discernământului. Se impune o analiză psihopatologică a persoanei în scopul stabilirii legăturii
dintre tulburările psihice ale acesteia şi actele comise.
Pe baza acesteia se pot face aprecieri asupra capacităţii făptaşului de a înţelege şi
evalua conţinutul actului antisocial comis, precum şi a consecinţelor socialmente periculoase
ce decurg din ele.
Expertiza medico-legală psihiatrică este obligatorie în cazul săvârşirii omorului
deosebit de grav (art. 176 C. Pen.), când există îndoieli asupra stării psihice a învinuitului sau
inculpatului şi în cazul minorului între 14-16 ani când este necesară o probă că a săvârşit fapta
cu discernământ. Se efectuează, de asemenea, în caz de pruncucidere (art. 177 C. Pen.), dar
este necesară în cazul persoanelor implicate în procesul penal, civil, sau al familiei, dacă cele
în cauză prezintă alienaţie mintală (boli de intensitate psihotice), debilitate mintală (oligofrenie
gravă, demenţe) sau tulburări de conştiinţă, de asemenea, dacă se impune luarea unor măsuri de
siguranţă cu caracter medical (art. 113, art. 114 C. Pen.) sau de protecţie socio-juridice23.
În cazuri concrete, la solicitarea organelor de urmărire penală sau instanţelor de
judecată, aceste expertize pot viza nu numai învinuitul/inculpatul, dar şi partea vătămată
(victima), mai rar, pe martori, faţă de care se pot lua chiar şi măsuri de constrângere în cazul
refuzului de a accepta expertiza medico-legală.
În aceste cazuri, expertiza se efectuează în instituţii sanitare de specialitate. În vederea
efectuării acesteia, organul de cercetare penală, cu aprobarea procurorului sau instanţei de
judecată dispune internarea învinuitului ori a inculpatului pe timpul necesar. Această măsură
este executorie şi se aduce la îndeplinire, în caz de opunere, de organele de poliţie.
Expertiza medico-legală psihiatrică reprezintă o probă ştiinţifică în stabilirea
discernământului, a responsabilităţii. Pentru aceasta, ea dispune de o metodologie specifică în
23
Lorand L. Hecser, Viorel Hadareanu, Expertiza medico-legală psihiatrică său expertiza medico-legală
psihiatrică şi psihologica? Argumente teoretice şi practice, Dreptul, nr. 11/1999, pag. 124

11
cadrul căreia sunt analizate structura personalităţii învinuitului sau a inculpatului precum şi
structura conştiinţei acestuia în momentul comiterii faptei24.
Expertiza psihiatrică legală se execută de o comisie instituită în acest scop, formată
dintr-un medic legist şi doi medici psihiatri. Expertiza se va executa după următoarele reguli:
 Observaţia clinică şi internarea expertizaţilor, dacă este cazul, procedându-
se la toate investigaţiile clinice şi de laborator;
 Consultarea următoarelor date din dosarul cauzei: antecedentele medicale
ale expertizatului, antecedentele penale şi ancheta socială, mobilul şi
împrejurările în care s-a săvârşit infracţiunea;
 Examenul psihic efectuat imediat după identificarea învinuitului. În cazul în
care sunt supuse expertizei persoane cu tulburări care prezintă pericol social,
în concluziile raportului de expertiză se vor propune şi măsurile ce trebuie
luate în conformitate cu dispoziţiile legale. În cazul expertizării minorilor,
concluziile raportului de expertiză vor cuprinde obligatoriu măsurile
medico-psiho-pedagogice care urmează să se ia pentru asigurarea dezvoltării
în condiţii corespunzătoare, a personalităţii acestora.
În final, expertiza, pe baza coroborării tuturor datelor medicale şi generale obţinute,
trebuie să stabilească concluziile raportului medico-legal, care trebuie să precizeze:
a) boala psihică de care suferă subiectul;
b) tulburările psihice caracteristice generate de boala respectivă (agresivitate,
tulburări de percepţie, de gândire etc. );
c) legătura cauzală dintre aceste tulburări şi săvârşirea faptei.
Legat de boala psihică, de tulburările generate de aceasta şi de starea subiectului în
timpul săvârşirii faptei, trebuie stabilit dacă acesta a avut discernământul păstrat, scăzut sau
abolit. În finalul concluziilor se impune a face recomandarea privind măsurile de siguranţă cu
caractere medical, individualizate pentru fiecare subiect şi care sunt prevăzute în art. 112 Cod
penal ( obligarea la tratament medical, internarea medicală, interzicerea de a ocupa o funcţie
sau de a exercita o profesie, o meserie etc.)
Expertiza complexă criminalistică şi medico-legală se dispune, de exemplu, în cazul
omorului săvârşit prin folosirea armelor de foc, a unor corpuri înţepător-tăietoare sau în cazul
accidentelor de circulaţie cu urmări mortale. În cadrul acesteia, experţii (criminalişti şi medico-
legali) sunt chemaţi să colaboreze în examinarea şi interpretarea diverselor urme existente pe
îmbrăcămintea şi corpul victimei, pentru a putea formula concluzii cu privire la mecanismul de
creare a lor – eventual instrumentul creator – concordanţă dintre urmele existente ş.a.
În sfera faptelor cauzatoare de moarte violentă se includ omorurile intenţionate şi din
culpă, accidentele mortale, actele de tâlhărie ori de viol care au cauzat moartea victimelor,
precum şi cazurile de sinucidere. Aceste fapte, deşi prin conţinutul lor juridic se deosebesc
între ele, sub aspect criminalistic au multe trăsături comune, mai ales prin urmele ce se creează
în procesul săvârşirii lor şi prin rezultatul asupra victimelor.
Indiferent de încadrarea juridică, trebuie descoperit şi identificat cadavrul, stabilită
cauza nemijlocită a morţii, locul şi timpul când a survenit, mobilul şi scopul ei. În acest sens,
activităţile cuprinse în planul de urmărire penală sunt, de obicei: cercetarea la faţa locului,
examinarea cadavrului de către medicul legist în prezenţa organului judiciar şi sub îndrumarea
acestuia, audierea martorilor şi a persoanelor bănuite, efectuarea de reconstituiri şi percheziţii
precum şi ordonarea de expertize.
Expertizele medico-legale se dispun pentru stabilirea cauzei morţii, naturii leziunilor,
caracteristicilor instrumentelor care le-au produs. Tot prin intermediul leziunilor se determină

24
Radu Constantin, Pompil Drăghici, Mircea Ioniţă, op. cit. ,pag. 89

12
cu aproximaţie timpul scurs de la instalarea morţii şi până la momentul examinării cadavrului,
grupa sangvină.25
În majoritatea cazurilor în care ancheta penală are ca obiect omuciderea, pe lângă
expertiza medico-legală se dispune frecvent efectuarea de expertize criminalistice care alături
de celelalte expertize judiciare să servească la stabilirea adevărului.
Dintre problemele centrale la a căror rezolvare concură direct examinarea criminalistică
a mijloacelor materiale de probă (corpuri delict, microurme, s.a.) menţionăm:
 identificarea autorului;
 identificarea instrumentelor şi substanţelor vulnerante, a altor obiecte
folosite la comiterea infractiunii;
 stabilirea împrejurărilor în care s-a desfăşurat agresiunea, a modului în care
a fost suprimată viaţa victimei.
În ipoteza omuciderilor, toate aceste probleme nu îşi găsesc rezolvarea numai pe baza
expertizei criminalistice, mai ales în privinţa examinării urmelor biologice, a identificării
victimei şi a agentului vulnerant, când ne aflăm practic pe terenul unei expertize judiciare
complexe, criminalistice şi medico-legale26.
Dintre expertizele criminalistice mai des solicitate sunt cele balistice, dactiloscopice,
grafologice, traseologice.
Ca şi concluzie, putem afirma că o bună parte din expertizele sau constatările tehnico-
ştiinţifice solicitate în procesele penale aparţin domeniului criminalisticii şi medicinii legale.
Dezvoltarea deosebită a celor două ştiinţe a creat în prezent, premisa unei restrângeri relative a
altor categorii de expertize cerute de organele judiciare.

3. Expertiza tehnică

Expertiza tehnică este efectuată de experţi sau de specialişti, în condiţiile prevăzute de

Ordonanţa nr. 2 din 21 ianuarie 2000 privind organizarea activităţii de expertiză tehnică
judiciară şi extrajudiciară, din dispoziţia organelor de urmărire penală, a instanţelor
judecătoreşti sau a altor organe cu atribuţii jurisdicţionale, în vederea lămuririi unor fapte sau
împrejurări ale cauzei.
În scopul coordonării şi îndrumării, din punct de vedere administrativ şi metodologic,
precum şi al controlului activităţii de expertiză tehnico judiciară, în cadrul Ministerului Justiţiei
funcţionează Biroul Central pentru expertize tehnice judiciare.
În cadrul tribunalelor funcţionează birouri locale pentru expertize judiciare tehnice şi
contabile.
Activitatea de expertiză tehnică se poate exercita la alegere, de către experţii tehnici,
individual sau în societăţi comerciale constituite potrivit legii, care au ca obiect de activitate
efectuarea de expertize tehnice.
Expertiza tehnică constă în lămurirea unor probleme legate de producerea unor
accidente de circulaţie, de muncă, de cale ferată etc.
În cazul accidentelor de muncă, obiectul expertizei tehnice este diversificat, putându-se
referi la: stabilirea parametrilor tehnici ai unor utilaje, rezistenţa unor materiale, modul de
funcţionare a aparaturii de măsură şi control, nefuncţionarea unor mecanisme, necorelarea unor
operaţiuni, producerea unor fenomene atipice etc27.
Obiectivele propriu-zise se subordoneaza lămuririi complete a problemelor de fapt sau
a împrejurărilor care pot duce la izolarea cauzei tehnice a accidentului din multitudinea

25
Ion Mircea, op. cit. pag. 320
26
Emilian Stancu, Criminalistica – Stiinta investigarii infracţiunilor, Editura Proarcadia, Bucuresti, 1999, pag. 186
27
Tiberiu Medeanu, Accidentele de muncă, Vol. I, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 1999 pag. 184

13
abaterilor de la tehnologie sau de la normele de tehnică a securităţii muncii - ele se stabilesc
prin întrebări explicite, referitoare la aspecte concrete, nefiind admisibilă rezolvarea
problemelor de drept sau fixarea unui cadru general de genul „stabilirea persoanelor vinovate”,
„determinarea culpelor”.
Potrivit articolului 17 din Ordonanţa 2/2000, organul îndreptăţit să dispună efectuarea
expertizei tehnice judiciare numeşte expertul, indică în scris prin încheiere sau prin ordonanţă,
obiectul expertizei şi întrebările la care trebuie să răspundă acesta, stabileşte data depunerii
raportului de expertiză, fixează onorariul provizoriu, avansul pentru cheltuielile de deplasare,
atunci când este cazul şi comunică biroului local pentru expertize judiciare tehnice şi contabile
numele persoanei desemnate să efectueze expertiza.
Partea interesată are dreptul să solicite pe lângă persoana numită în calitate de expert să
mai participe la efectuarea expertizei, pe cheltuiala sa şi un expert sau specialist nominalizat de
ea, din categoria persoanelor prevăzute la art.11-14 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2000.
Pentru desfăşurarea urmăririi penale în condiţii bune, organul judiciar, imediat ce este
sesizat cu producerea unui accident, ia primele măsuri de organizare a cercetării. Astfel, în
funcţie de natura procesului de muncă şi de gravitatea accidentului, formează echipa de
cercetare la faţa locului, în care intră, de obicei, procurorul, care conduce întreaga activitate
tactică, medicul legist, inspectorul cu tehnica securităţii muncii, inspectorul tehnic în ramura
respectivă de producţie şi criminalistul28.
Spre deosebire de expertizele criminalistice sau medico-legale, majoritatea expertizelor
tehnice sunt mult mai complexe.
Pentru a aprecia valoarea expertizelor tehnice, organul judiciar trebuie să posede
cunoştinţe generale din domeniul ştiinţei şi tehnicii, corelate cu cele de natură judiciară şi
criminalistică.
Expertizele tehnice nu sunt exceptate de la principiul neierarhizării probelor, enunţat de
art. 63 al. 2 Cod procedură penală, supunându-se liberei aprecieri a organelor judiciare.
Expertiza complexă tehnică şi criminalistică are o arie de aplicabilitate mult mai largă,
ea impunându-se frecvent în cazul unor infracţiuni săvârşite la regimul armelor, muniţiilor şi
materialelor explozive ori a unor infracţiuni comise prin folosirea lor, experţii criminalişti şi
experţii armurieri fiind chemaţi să contribuie la lămurirea unor probleme privind natura, starea
tehnică, calitatea corpurilor delicte puse la dispoziţie pentru examinare, identificarea obiectelor
creatoare de urme etc.
Expertiza tehnică auto
În vederea soluţionării complete a accidentelor de circulaţie, pe lângă cercetarea la faţa
locului, organul de urmărire penală va iniţia şi alte acte procesuale menite să servească la
elucidarea cauzei:
 ascultarea martorilor;
 ascultarea persoanelor implicate în accident (conducătorii autovehiculelor,
victimele);
 dispunerea, efectuarea şi valorificarea constatărilor tehnico-ştiinţifice şi
expertizelor judiciare (expertiza tehnică, criminalistică, medico-legală).
Expertiza tehnică-auto ia în calcul date ale realităţii stabilite de organele de urmărire
penală prin probe. Este necesar şi obligatoriu ca expertiza să plece şi să se bazeze pe elemente
furnizate de organele de urmărire penală. În acest sens, o importanţă deosebită o are procesul-
verbal de cercetare la faţa locului care trebuie să cuprindă date precise şi suficiente.
Prin expertiza tehnică-auto, se urmăreşte fixarea următoarelor aspecte:
 urme de frânare (lungime, direcţie, intensitate);
 particule de materiale desprinse şi proiectate în urma coliziunii;
 poziţia şi deformările autovehiculului după impact.
28
Ion Mircea, op.cit., pag. 334

14
 În cazul în care roţile de pe o parte a vehiculului au lăsat urme de o lungime diferită
faţă de roţile de pe cealaltă parte, se măsoară separat, acest fapt putând să indice funcţionarea
necorespunzătoare a sistemului de frânare.
Este necesar ca măsurarea urmei de frânare, dată fiind importanţa ei pentru stabilirea
vitezei anterioare accidentului să se facă cu ruleta şi nu prin apreciere sau cu pasul, erorile în
acest caz având consecinţe negative.
Expertul tehnic auto, pe baza lungimii urmei de frânare şi folosindu-se de formule
speciale, stabileşte astfel viteza iniţială a autovehiculului.
În afara urmelor de frânare, la locul accidentului se mai pot găsi urme de derapare
(îndeosebi de viraje) create de roţile autovehiculelor. De multe ori existenţa urmelor de
derapare explică însăşi producerea accidentului, fiind de un real folos în activitatea expertului.
Aceste urme, uşor vizibile pe mai toate felurile de teren datorită aspectului specific caracterizat
prin neclaritate pe margini şi lipsa imprimării desenului, constituie un indiciu al unei greşeli de
conducere (când nu este provocată de un factor obiectiv) cum ar fi efectuarea unui viraj cu
viteză prea mare faţă de condiţiile date, sistemul de frânare defect sau reglat incorect, uzura
excesivă a anvelopelor, circulaţia cu viteză prea mare în condiţii grele (gheaţă, polei etc),
urmată de folosirea brutală a franelor etc.
Este importantă şi audierea martorilor pentru a se stabili condiţiile meteo şi de drum,
direcţia de deplasare: vehicule, pietoni, animale şi comportamentul persoanelor implicate în
accident29.
În ceea ce priveşte criteriile de apreciere a concluziilor expertizei, amintim în primul
rând coroborarea cu celelalte probe ale cauzei, caracterul ştiinţific, obiectiv al metodei de
calcul sau de examinare folosite de expert, argumentarea ştiinţifică, temeinică a fiecăreia dintre
concluzii.
Valorificarea critică a concluziilor expertizei tehnice auto este cu atât mai necesară, cu
cât aceasta nu este supusă unei avizări aşa cum se întâmplă cu expertiza contabilă sau medico-
legală, avizare care constituie o garanţie în plus a caracterului ştiinţific al acestora.

4. Expertiza contabilă

Se dispune de organul de urmărire penală, de instanţa de judecată, la cerere sau din

oficiu, când pentru lămurirea unor fapte sau împrejurări ale cauzei, în vederea aflării
adevărului, sunt necesare cunoştinţele unui expert în probleme financiar-contabile.
Expertiza contabilă are ca obiect, nu clarificarea problemelor juridice, ci situaţii,
activităţi şi operaţii economico-financiare, care nu pot fi indicate decât de către organele
judiciare, dar a căror cercetare, se face pe baza studierii informaţiilor şi documentelor
contabile30.
Expertiza contabilă este frecvent solicitată în procesele civile sau penale, cu caracter
economic, în litigiile de muncă.
Fenomenele economico-sociale sunt consemnate în documente şi în evidenţa contabilă,
care reflectă existentă şi mişcarea patrimoniului şi gestiunea unităţilor economice. La rândul
lor, documentele primare şi înregistrările contabile, întocmite în condiţii legale, reprezintă un
instrument juridic, un mijloc de probă în procesele civile şi penale. Sub aspect penal, acestea
pot constitui indicii sau chiar dovezi ale unor infracţiuni.
Expertiza contabilă are drept sarcină să contribuie la stabilirea adevărului constituind
astfel o probă temeinică, de neînlăturat pentru tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de

29
Radu Constantin, Pompil Drăghici, Mircea Ioniţă, op. cit. ,pag. 212
30
Ioan Scheanu, Contabilitate. Noul sistem de expertiza contabila, Editura Aisteda, Bucuresti, 2001, pag. 189

15
încălcarea legalităţii, nesocotirea disciplinei financiare şi valutare precum şi păgubirea
patrimoniului.
Expertiza contabilă judiciară, este dispusă de organele judiciare pentru soluţionarea
unor cauze aflate în stare de anchetă, cercetare sau judecată în probleme care privesc litigiile şi
prejudiciile patrimoniale.
Expertiza contabilă poate fi depusă ca probă în vederea cunoaşterii împrejurărilor
necesare pentru soluţionarea cauzei penale în situaţia următoarelor infracţiuni:
a) infracţiuni contra patrimoniului;
b) infracţiuni contra autorităţii;
c) infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul;
d) infracţiuni de fals.
Efectuarea lucrărilor de expertiză contabilă cuprinde următoarele lucrări de bază:
a) verificarea documentelor aflate la dosarul cauzei;
b) examinarea datelor şi înregistrărilor contabile;
c) analiza materialelor organelor de control;
d) folosirea concluziilor altor expertize;
e) întocmirea raportului de expertiză.
Expertizele contabile în materie penală au loc atunci când justiţia are interesul de a
controla gestiunea unor comercianţi în stare de faliment sau a administratorilor de rea credinţă
ai unor societăţi comerciale. Instanţa încredinţează expertului numit actele şi registrele ce
urmează să fie controlate şi chestionarul la care acesta are însărcinarea să răspundă.
Expertiza contabilă judiciară cuprinde latura economico-financiară a faptelor şi
împrejurărilor, latura juridică fiind exclusiv de compentenţa organelor judiciare.
Expertul contabil este numit de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată
dintre experţii recomandaţi de birourile locale. Părţile în proces au dreptul să ceară ca un expert
recomandat de ele să participe la efectuarea expertizei, acesta având drepturi egale cu expertul
numit.
Expertizele contabile judiciare pot fi efectuate de către persoane care au calitatea de
expert contabil şi care figurează în „Tabloul Corpurilor Experţilor Contabili şi Contabililor
Autorizaţi”, publicat anual în Monitorul Oficial.
Desfăşurarea expertizei contabile cuprinde:
a) descrierea în amănunt a operaţiilor de efectuare a expertizei contabile;
b) obiecţiile sau explicaţiile părţilor;
c) analiza obiectivelor sau explicaţiilor, părţilor în lumina celor constatate de
expertul contabil. Pentru fiecare constatare se menţionează materialul
documentar pe care se sprijină şi dispoziţiile legale în limita cărora a fost
făcută constatarea, cu indicarea textelor corespunzătoare. Examinarea
problemelor se face în raport cu materialul documentar şi dispoziţiile
legale avute în vedere de organele care au stabilit anterior un prejudiciu
(de exemplu, organele de control) motivându-se documentat şi legal
deosebirile de opinii ale expertului contabil faţă de cele ale organului de
control.
Expertiza complexă tehnică şi contabilă este folosită deseori la instrumentarea cauzelor
penale privind infracţiuni prin care au fost cauzate pagube avutului public: delapidări,
înşelăciuni, distrugeri sau degradări de bunuri. Clarificarea problematicii ce se ridică în astfel
de cauze referitoare la valoarea prejudiciului cauzat, la metodele şi mijloacele care le-au
determinat, nu poate fi realizată decât prin folosirea cunoştinţelor şi constatărilor experţilor
tehnici şi a celor contabili31.
31
Aionitoaie Constantin, Tratat de tactica criminalistica, Editura Carpati, 1992, Editia a II-a, revazuta şi
completata, pag. 253

16
 Referitor la efectuarea în aceeaşi cauză a expertizei contabile şi a celei tehnice, în
literatura de specialitate s-a exprimat opinia potrivit căreia este greşită practica organelor
judiciare de a dispune aşa numita „expertiză tehnică-contabilă” stabilind atât obiective cu
caracter tehnic, cât şi contabil şi care să se caracterizeze într-un raport comun de expertiză.
Obiectul cercetării pentru fiecare expertiză fiind distinct, concluziile specialiştilor
trebuie formulate în rapoarte de expertiză separate. Dar aceasta nu presupune ca fiecare expert
să lucreze independent şi să nu ia cunoştinţă de constatările celuilalt. Dimpotrivă, ei au datoria
să coopereze şi să-şi formuleze concluziile – dacă apreciază că este necesar acest lucru –
preluând, în tot sau în parte, rezultatele celeilalte expertize.
În situaţiile în care organele de drept dispun, pe lângă efectuarea expertizei contabile, o
expertiză tehnică, expertul contabil îşi va finaliza lucrarea după efectuarea expertizei tehnice32.
În aceste cazuri, expertul contabil va studia expertiza tehnică şi va stabili în ce măsură
constatările ei pot servi ca bază pentru răspunsurile sale la obiectivele fixate de organul care a
ordonat expertiza contabilă.
În acest sens, în literatura de specialitate s-a subliniat că „preluarea nu trebuie să fie
mecanică, ci critică”33, reţinând numai elementele raţionale, bine justificate, sub raport tehnic;
argumentele pe care se sprijină concluziile expertului tehnic trebuie analizate în concordanţă cu
legislaţia în vigoare, verificându-se dacă este cazul, legătura dintre considerentele expertizei
tehnice şi evidenţa contabilă.

6. Reguli generale şi speciale ce trebuie respectate cu prilejul dispunerii

expertizelor

Reguli generale 34:

- dacă este necesară folosirea unui expert contabil sau a unui expert tehnic, organul de
cercetare penală are obligaţia să numească din lista înaintată de biroul local de expertiză unul
sau mai mulţi experţi, să aducă la cunoştinţa părţilor şi experţilor obiectul expertizei, să
stabilească întrebările puse acestora, să examineze cererile şi obiecţiile părţilor şi ale experţilor
privitoare la problemele care urmează a fi supuse expertizei
- părţile au dreptul să ceară numirea a câte unui expert, recomandat de ele, care să
participe la efectuarea expertizei35
- în cazul expertizelor efectuate în instituţii de specialitate, organul de cercetare penală
nu va încunoştiinţa părţile - pentru ca acestea să solicite numirea unui expert recomandat de ele
- şi nici nu-l va încunoştiinţa pe expertul desemnat că la efectuarea expertizei urmează să
participe şi părţile
- organul de cercetare penală nu poate delega expertului atribuţiile ce-i revin, în sensul
de a-i permite să facă cercetări, să-şi procure singur alte materiale decât cele care i-au fost puse
la dispoziţie, să culeagă anumite informaţii, etc; el este obligat să pună la dispoziţia expertului
toate materialele necesare şi să-i dea toate lămuririle de care are nevoie pentru efectuarea
expertizei36
- în cazul infracţiunilor de fals cel care dispune expertiza are dreptul să solicite
prezentarea înscrisurilor mode de comparaţie deţinute de autorităţi ori de persoane fizice ori să
ceară făptuitorului să prezinte o probă scrisă de mâna sa37

32
Ministerul Justiţiei, Ministerul Public, Buletin de Criminologie şi de Criminalistica, 1993, pag. 147
33
Aionitoaie Constantin, op. cit., pag.254
34
Vasile Bercheşan, op.pag.228-230
35
Codul de procedură penală al Romăniei, art.120
36
ibidem, art.121 alin. 1 şi 2
37
ibidem, art. 127

17
 - spre a evita influenţarea expertului de către părţi, acestea pot da explicaţii cu privire la
problemele ce fac obiectul expertizei numai cu încuviinţarea organului de cercetare penală şi în
condiţiile stabilite de acesta38
- părţile au dreptul să recuze expertul în condiţiile prevăzute de lege39
- expertul nu poate încredinţa altora efectuarea expertizei şi nici nu are dreptul să-şi
aroge atribuţii ce revin organelor judiciare
- totodată, expertul este obligat să completeze sau să facă expertiza, la cererea organelor
de specialitate care exercită controlul asupra nivelului ştiinţific al lucrării
- în faţa organelor de urmărire penală – procuror sau organ de cercetare penală a poliţiei
– ori a instanţelor de judecată, expertul este obligat să facă

declaraţii reale, în caz contrar săvârşind infracţiunea de mărturie mincinoasă40

- în cazul expertizelor contabile şi tehnice, experţii au dreptul la plată pentru munca
depusă, conform legislaţiei în vigoare
- toţi experţii au dreptul la restituirea cheltuielilor de transport, întreţinere, locuinţă şi a
altor cheltuieli necesare, prilejuite de chemarea lor41
- în cazul în care expertiza este obligatorie 42, organul de cercetare penală trebuie să
recurgă la acest procedeu probatoriu neavând căderea să aprecieze necesitatea sau utilitatea
acestuia.

Reguli speciale 43:

- în mod excepţional pot fi însărcinate să efectueze anumite genuri de expertize şi
persoane care nu au calitatea de expert, dacă sunt specialişti de înaltă calificare – academicieni,
profesori, doctori docenţi în ştiinţe, pentru expertize contabile, sau ingineri, arhitecţi, etc,
pentru expertize tehnice - ; astfel de persoane trebuie să aibă recomandarea forurilor abilitate în
coordonarea şi desfăşurarea expertizelor contabile şi tehnice
- toate expertizele contabile şi tehnice se dispun de către organul de cercetare penală
prin ordonanţă
- în cazul în care expertiza este incompletă ori concluziile ei sunt necorespunzătoare,
organul de cercetare penală poate solicita fie un supliment de expertiză, fie o nouă expertiză
- noua expertiză contabilă sau tehnică se efectuează de către alţi experţi, numiţi în
aceleaşi condiţii ca şi pentru efectuarea primei expertize
- dispoziţiile speciale care reglementează fiecare categorie de expertiză au prioritate
faţă de reglementările din legea procesuală penală
- dacă pentru efectuarea expertizei este nevoie de un specialist care nu cunoaşte limba
română, organul de cercetare penală va numi un interpret, cu respectarea prevederilor legale în
materie
- termenul de depunere a raportului de expertiză poate fi prelungit la cererea experţilor
- pentru expertizele contabile şi tehnice, cererea de prelungire a termenului de depunere
a raportului trebuie însoţită de avizul biroului local de expertize .

7. Valoarea probantă a expertizelor

38
ibidem, art.121 alin. 3
39
ibidem, art. 51
40
Codul de procedură penală al României, art. 120
41
ibidem, art.190
42
ibidem, art.117, alin.1 şi 3
43
Vasile Bercheşan, op.pag.230

18
 După cum este cunoscut, legea procesuală penală nu admite o ierarhizare a probelor şi
a mijloacelor de probă. Din acest considerent, atât constatarea tehnico-ştiinţifică, cât şi
expertiza criminalistică au o valoare egală cu a celorlalte mijloace materiale de probă, ele
urmând a fi apreciate şi coroborate cu toate celelalte probatorii administrate în cauză 44.
În ceea ce priveşte valoarea probatorie a expertizelor se cuvin a fi făcute unele
sublinieri. Considerând pe plan egal toate mijloacele de probă, nici expertizei nu i se acordă o
autoritate deosebită, fiind lăsată la aprecierea organului care a dispus-o. Evident că aprecierea
organului de cercetare penală nu poate fi arbitrară. Admiterea sau respingerea raportului de
expertiză trebuie să se bazeze pe cercetările ştiinţifice efectuate de o altă unitate de profil,
laborator sau expert. Dacă acestea sunt considerente de ordin teoretic, din punct de vedere
practic, expertiza – efectuată cu respectarea strictă a dispoziţiilor legale şi a regulilor de tactică
criminalistică – rămâne, în opinia noastră, un mijloc de probă cu valoare probatorie deosebită
45
.
Apreciind rezultatele expertizei, organele de urmărire penală trebuie să facă deosebirea
între concluziile probabile, ce pot avea o anumită consecinţă juridică şi situaţiile când experţii
nu au formulat concluziile pe bază de date ştiinţifice şi raţionamente precise, ci au făcut o
simplă apreciere subiectivă 46, caz în care avizul lor nu are nici o valoare.
Însuşirea sau respingerea de către organul de urmărire penală a concluziilor expertizei
nu trebuie interpretată ca o delegare a dreptului de apreciere şi judecare a expertului.
Dimpotrivă, se poate trage numai concluzia că expertiza a înlesnit formarea convingerii
organului de urmărire penală 47.
Expertizelor li se acordă uneori însă valoare excesivă, fiind considerate imuabile şi
intangibile, chiar dacă se referă la fenomene deosebit de complexe şi nu sunt vulnerabile sub
aspect ştiinţific 48.
Concluziile experţilor vor fi luate în considerare de către organele judiciare penale
numai în măsura în care ele formează convingerea că exprimă adevărul şi sunt confirmate de
ansamblul probelor administrate în cauză49.

7. Concluzii:
În context, putem afirma că, expertiza ca şi mijloc de probă, în procesul penal, departe
de a fi supremă, prin faptul că este rezultatul unor raţionamente bazate pe date ştiinţifice şi
atunci când exprimă adevărul confirmat de ansamblul probelor administrate în cauză, ajută
organul judiciar care a dispus-o să-şi formuleze propriile convingeri cu privire la starea de fapt
din momentele de dinainte sau de după săvârşirea faptei penale pentru care este necesară o
explicaţie ştiinţifică. Departe de a cataloga sau ierarhiza expertiza, în ansamblul probelor
administrate într-o cauză, mai importantă este aprecierea concluziilor la care s-a ajuns.
Aprecierea concluziilor formulate în raportul de expertiză este cu atât mai dificilă cu cât
acestea au un conţinut de probabilitate sau reprezintă simple aprecieri subiective ale
materialelor puse la dispoziţie, ori nu sunt suficient de motivate, situaţie în care fie se dispune
o nouă expertiză fie se acceptă ca suficiente celelalte probe şi mijloace de probă administrate,
în baza legii şi potrivit convingerilor intime ale organului judiciar. Certitudinea sau
probabilitatea concluziilor poate fi rezultatul unor factori obiectivi de genul lipsei unor
44
Vasile Bercheşan, Valorificarea ştiinţifică a urmelor infracţiunii, Curs de tehnică criminalistică, vol.I, Ed. Little
Star, Bucuresti, 2002, cit.pag.73
45
Vasile Bercheşan, Cercetarea penală, Îndrumar complet de cercetare penală, editia a doua revăzută şi adăugită,
Ed.Icar, Bucuresti, 2005, cit.pag.226-227
46
Trib.Supr., Col, civ., dec. nr. 1408/1956, în C.D. 1956, Vol.3, pag. 258
47
Vasile Bercheşan, op.cit.pag.248
48
Călin Scripcaru, Mihai Covalciuc, Accidentele rutiere, Ed.Panfilius, Iaşi, 2004, cit.pag.124
49
Gheorghită Mateuţ, op.pag.196

19
caracteristici sau proprietăţi de identificare ale obiectului supus expertizei, volumului redus al
materialului examinat, inexistenţa metodelor ştiinţifice adecvate specificului problemei ori
minusurilor în obţinerea materialelor pentru comparaţie.
Chiar şi atunci când nu constituie temei pentru rezolvarea problemelor pentru care a
fost dispusă, concluziile probabile, bine motivate sunt utile cauzei întrucât pot fi folosite
pentru: stabilirea apartenenţei de gen, specie sau grup a unui anumit obiect; orientarea
organului de cercetare asupra direcţiilor în care trebuie să-si îndrepte verificările; formularea
versiunilor ce se impun verificate; stabilirea activităţilor de întreprins pentru lămurirea
problemelor ce nu au fost rezolvate prin expertiză şi aceasta pe baza datelor furnizate de către
specialist prin concluziile sale probabile 50.
Numai verificarea şi aprecierea critică a concluziilor expertizei astfel ca organul de
cercetare penală să fie convins de exactitatea concluziilor, coroborată cu celelalte probe poate
servi ca temei în soluţionarea cauzei.

BIBLIOGRAFIE

I. ACTE NORMATIVE, ANUARE, CULEGERI, ARTICOLE

Buletin de Criminologie şi de Criminalistica, Ministerul Justiţiei, Ministerul Public,

1993
50
Aurel Ciopraga – op.cit.pag.322

20
 Codul de procedură penală al României
Hecse L. L., Hadareanu V. - Expertiza medico-legală psihiatrică său expertiza medico-
legală psihiatrică şi psihologica? Argumente teoretice şi practice, Dreptul, nr. 11/1999
Trib.Supr., Col, civ., dec. nr. 1408/1956, în C.D. 1956, Vol.3
Ştefănescu D.T., Barbarii L. - Un mijloc de probă revolutionar – amprenta genetica,
Dreptul, nr. 9/2001

II.AUTORI, LUCRĂRI, PUBLICAŢII

Aionitoaie C. - Tratat de tactica criminalistica, Editura Carpati, 1992, Editia a II-a,

revazuta şi completată
Bercheşan V. - Cercetarea penală, Îndrumar complet de cercetare penală, editia a doua
revăzută şi adăugită, Ed.Icar, Bucuresti, 2005
Bercheşan V. - Valorificarea ştiinţifică a urmelor infracţiunii, Curs de tehnică
criminalistică, vol.I, Ed. Little Star, Bucuresti, 2002
Ciopraga A. - Criminalistica. Tratat de tactică, Editura Gama, Iaşi, 1996
Constantin R, Drăghici P, Ioniţă M. - Expertizele, mijloc de probă în procesul penal,
Editura Tehnică, Bucureşti, 2000
Mateuţ Ghe. - Procedură penală, Vol.II,Ed.Fundaţiei Chemarea Iasi, 1994
Medeanu T. - Accidentele de muncă, Vol. I, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 1999
Mihuleac E. - Expertiza judiciară, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1971
Mircea I. - Criminalistica, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 1999
Scheanu I. - Contabilitate. Noul sistem de expertiza contabila, Editura Aisteda,
Bucuresti, 2001
Scripcaru C, Covalciuc M. - Accidentele rutiere, Ed.Panfilius, Iaşi, 2004
Stancu E. - Criminalistica – Stiinta investigarii infracţiunilor, Editura Proarcadia,
Bucuresti, 1999
Stancu E. - Criminalistica. Ştiinţa învestigării infracţiunilor, Vol.I,Editura Tempus,
Bucureşti, 1981
Volonciu N. - Tratat de procedura penală, partea generală, Vol.I, Editura Paideia, 1996,

21