Dan Claudiu DANIOR Drept Constituional

Centrul de Cercet ri Juridice Fundamentale,
aflat sub înaltul patronaj al Academiei Române
TRATAT
Drept constitu ional i institu ii politice

D NI OR, DAN CLAUDIU
S-a n scut la 23 aprilie 1968 în Segarcea, jude ul Dolj.

Studii: Facultatea de Drept, Universitatea din Bucure ti (1991); doctor în drept, Universitatea din
Craiova (1996).
Specializ ri i document ri: Burs de cercetare a Guvernului belgian, Universitatea din Liège,
Facultatea de Drept, sub îndrumarea prof.univ.dr. J.-C. Scholsem, Decanul Facult ii (1994-1995).
Activitate: cadru didactic al Universit ii din Craiova, Facultatea de Drept (din 1992); profesor
universitar (din 2004); prodecan al Facult ii de Drept „Nicolae Titulescu”, Craiova (2000-2004);
membru al Senatului Universit ii din Craiova (din 2000); Profesor invitat cu contract de munc
pe perioad determinat la Institutul de Înalte Studii Europene al Universit ii Robert Schuman
din Strasbourg (martie 2003, mai 2004, mai 2005), la Universitatea din Dijon (aprilie 2003,
martie 2004, martie 2005); Coordonator departamental pentru programele Erasmus-Socrates (din
2000); Secretar tiin ific al Senatului Universit ii din Craiova (din 2004); membru al Colegiului
de redac ie al Revistei de tiin e Juridice, Craiova (din 1995); Director al Editurii Themis,
Craiova (din 1999); membru al Colegiului de redac ie al Revistei de Studii Socio-Umane a
Institutului „C.S. Nicolaescu Plop or” al Academiei Române (din 2004); membru asociat al
Centrului de Cercet ri Politice (CERPO) cu sediul la Dijon, Fran a, centru CNRS (din 2004);
Director al Centrului de Cercet ri Juridice Fundamentale, aflat sub patronajul Academiei Române
(din 2006).
Publica ii: autor sau coautor a 15 c r i, dintre care: Drept constitu ional i institu ii politice, vol. I-II
(1995-1996); Drepturile omului i libert ile publice, vol. I, Teoria general i reglementarea
(1997), în colaborare cu Ion Dogaru; Drept constitu ional i institu ii politice (1997); Teoria
general a dreptului (1999), în colaborare cu Ion Dogaru i Gheorghe D ni or; Între inerea în
contextul drepturilor fundamentale (2001), în colaborare cu Ion Dogaru i Sevastian Cercel;
Filosofia dreptului. Marile curente (2002), în colaborare cu Nicolae Popa, Ion Dogaru i
Gheorghe D ni or; Ideea curgerii timpului i consecin ele ei juridice (2002), în colaborare, sub
coordonarea lui Ion Dogaru; Actorii vie ii politice (2003); Drept civil. Contracte speciale (2004),
în colaborare, sub coordonarea lui Ion Dogaru; Teoria general a dreptului (2006), în colaborare
cu Ion Dogaru i Gheorghe D ni or; autor a peste 40 de studii, articole, cronici i note ap rute în
reviste de specialitate de prestigiu în ar i str in tate, în principal în domeniul dreptului
constitu ional, teoriei generale a dreptului, filosofiei dreptului i drepturilor omului.
Premii i distinc ii: Premiul „Nicolae Titulescu” al Academiei Române pentru lucrarea „Între i-
nerea în contextul drepturilor fundamentale” în 2001; Premiul „Istrate Micescu” acordat de
Uniunea Juri tilor din România pentru lucrarea „Filosofia dreptului. Marile curente” în 2003;
Ordinul Na ional „Meritul pentru înv mânt” în grad de Cavaler, acordat de Pre edintele
României în 2004.
Dan Claudiu D ni or
Drept constitu ional

i institu ii politice
Vol. I. Teoria general
Editura C.H. Beck

Bucure ti 2007
Editura C.H. Beck este acreditat CNCSIS – Consiliul Na ional al Cercet rii tiin ifice
din Înv mântul Superior
Drept constitu ional i institu ii politice. Teoria general

Dan Claudiu D ni or
Copyright © 2007 – Editura C.H. Beck
Toate drepturile rezervate Editurii C.H. Beck

Nicio parte din aceast lucrare nu poate fi copiat f r acordul scris al Editurii C.H. Beck.
Drepturile de distribu ie în str in tate apar in în exclusivitate editurii.
Descrierea CIP a Bibliotecii Na ionale a României

D NI OR, DAN CLAUDIU
Drept constitu ional i institu ii politice : teoria general /
Dan Claudiu D ni or. - Bucure ti : Editura C.H. Beck, 2007-
3 vol.
ISBN (13) 978-973-115-087-1
Vol. 1. – 2007. – Bibliogr. – Index. – ISBN 978-973-115-008-8
349(498)(075.8)
342.4(498)(075.8)
Editura C.H. Beck Str. Serg. Nu u Ion nr. 2, sector 5, Bucure ti

Tel.: (021) 410.08.47; (021) 410.08.09;
(021) 410.08.73; (021) 410.08.46
Fax: (021) 410.08.48
E-mail: comenzi@beck.ro
Redactor: Alina în ari

Tehnoredactor: C t lin Mantu
Dedic acest prim volum al tratatului de drept
constitu ional i institu ii politice studen ilor mei.
Sper ca el s le fie util în opera de realizare a
statului de drept democratic la care s-au angajat
când au optat pentru cariera juridic .
Dan Claudiu D ni or
Cuprins
Abrevieri uzuale...................................................................................................XVII
Titlul I. No iunile de «drept constitu ional» i «institu ii politice» ....................... 1

Subtitlul I. No iunea de «drept constitu ional» ....................................................... 1
Capitolul I. Dreptul constitu ional i produc ia normativ ................................. 1
Capitolul II. Dreptul constitu ional privit din punctul de vedere al finalit ii
rela iei stat – drept – individ ............................................................................... 3
Sec iunea 1. Dreptul constitu ional i statul................................................... 3
§1. Dreptul constitu ional: dreptul care constituie statul ........................... 3
§2. Dreptul constitu ional: dreptul care limiteaz autonomia structurii
statale......................................................................................................... 4
Sec iunea a 2-a. Dreptul constitu ional i condi ia individului ...................... 5
§1. Dreptul constitu ional: expresie a concilierii libert ii i autorit ii .... 5
§2. Preponderen a protec iei drepturilor omului la nivelul
reglement rii constitu ionale ..................................................................... 6
Sec iunea a 3-a. Dreptul constitu ional: încadrarea juridic
a fenomenelor politice.................................................................................... 7
§1. Particularismul dreptului constitu ional............................................... 7
§2. Neconstitu ionalitatea: sanc iunea direct a normei constitu ionale.... 8
Subtitlul II. No iunea de «institu ii politice»........................................................... 8
Capitolul I. No iunea de institu ie politic .......................................................... 8
Sec iunea 1. Cauzele caracterului incert al no iunii de «institu ie politic » ....... 8
Sec iunea a 2-a. Câteva clarific ri no ionale: «politic », «politic»,
«rela ie politic », «institu ie politic ».......................................................... 10
§1. No iunea de «politic »....................................................................... 10
§2. No iunea de «politic» ........................................................................ 10
§3. Fundamentul politicului .................................................................... 13
§4. «Institu iile politice».......................................................................... 16
Capitolul II. Importan a studierii institu iilor politice ...................................... 20
Titlul II. Actorii vie ii politice................................................................................. 22

Subtitlul I. Statul ................................................................................................... 22
Capitolul I. Statul din punct de vedere sociologic............................................ 22
Sec iunea 1. Teritoriul.................................................................................. 23
§1. No iunea de teritoriu.......................................................................... 23
§2. Func iile teritoriului........................................................................... 24
§3. Delimitarea teritoriului ...................................................................... 27
VIII Drept constitu ional i institu ii politice
§4. Inalienabilitatea teritoriului ............................................................... 28

§5. Divizibilitate/indivizibilitate a teritoriului......................................... 30
§6. Entit ile teritoriale nonstatale........................................................... 31
Sec iunea a 2-a. Popula ia i na iunea.......................................................... 33
§1. No iunea de «popula ie».................................................................... 34
§2. Na iunea ............................................................................................ 34
§3. Dialectica stat-na iune ....................................................................... 36
Sec iunea a 3-a. Puterea organizat , guvern mântul.................................... 39
§1. Institu ionalizarea puterii politice...................................................... 40
§2. Legitimarea puterii statale ................................................................. 42
§3. Monopolul constrângerii ................................................................... 43
§4. Alte tr s turi ale puterii statale democratice ..................................... 44
Sec iunea a 4-a. Ordinea social .................................................................. 46
§1. Elementele formale ale scopului social ............................................. 46
§2. Societatea ca scop în sine: totalitarismul........................................... 49
§3. Liberalismul....................................................................................... 55
Capitolul II. Statul din punct de vedere juridic................................................. 61
Sec iunea 1. Specificitatea viziunii juridice ................................................. 61
Sec iunea a 2-a. Personalitatea juridic a statului ........................................ 61
§1. No iunea de «personalitate juridic » ................................................. 61
§2. No iunea de «persoan juridic » ....................................................... 62
§3. Specificitatea statului ca subiect de drept.......................................... 63
Sec iunea a 3-a. Suveranitatea statului......................................................... 65
§1. No iunea de «suveranitate a statului»................................................ 65
§2. Titularul suveranit ii ........................................................................ 68
§3. Con inutul suveranit ii ..................................................................... 75
§4. Modalit ile de exercitare a suveranit ii........................................... 81
§5. Modalit ile de exercitare a suveranit ii democratice ...................... 91
Sec iunea a 4-a. Formele de stat i uniunile de state.................................. 101
§1. Statul unitar ..................................................................................... 101
§2. Statul federal.................................................................................... 112
§3. Uniunile de state.............................................................................. 126
Sec iunea a 5-a. Bazele formale ale statului: constitu iile.......................... 135
§1. Constitu ia ca stare de con tiin colectiv ...................................... 136
§2. Constitu ia în sens material ............................................................. 137
§3. Constitu ia în sens formal................................................................ 139
§4. Func iile constitu iei ........................................................................ 141
§5. Tipuri de constitu ii ......................................................................... 143
Capitolul III. Raporturile statului cu dreptul: statul de drept.......................... 149
Sec iunea 1. No iunea de «stat de drept» ................................................... 150
§1. Teoriile statului de drept.................................................................. 150
§2. Tipuri de stat de drept...................................................................... 153
Sec iunea a 2-a. Caracterele dreptului statului de drept ............................. 157
§1. Dreptul statului de drept trebuie s fie cert...................................... 157
§2. Dreptul statului de drept trebuie s fie bazat pe anumite valori ...... 160
Sec iunea a 3-a. Mecanismele statului de drept ......................................... 164
Cuprins IX
§1. Separa ia puterilor ........................................................................... 165

§2. Devolu iunea vertical a puterii....................................................... 165
§3. Ierarhizarea normelor juridice ......................................................... 166
§4. Controlul respect rii ierarhiei normative......................................... 177
§5. Protec ia juridic a drepturilor i libert ilor ................................... 178
Sec iunea a 4-a. Critica statului de drept.................................................... 180
§1. Asigur statul de drept limitarea puterii? ........................................ 180
§2. Asigur statul de drept previzibilitatea scontat ? ............................ 181
§3. Asigur statul de drept eliminarea arbitrarului din procesul
de executare? ......................................................................................... 184
Subtitlul II. Elementele societ ii civile .............................................................. 185
Capitolul I. No iunea de societate civil ......................................................... 185
Capitolul II. Cet enii, str inii i apatrizii ...................................................... 187
Sec iunea 1. Cet enii................................................................................. 187
§1. No iunea de cet enie. ..................................................................... 187
§2. Limitele dependen ei drepturilor de cet enie: universalitatea
drepturilor omului.................................................................................. 192
§3. Sisteme de atribuire a cet eniei ...................................................... 193
Sec iunea a 2-a. Str inii i apatrizii............................................................ 195
§1. No iunile de str in i apatrid............................................................ 195
§2. Tipuri de regim aplicabil str inilor.................................................. 195
§3. Dreptul de a intra într-o ar str in i obligarea str inilor
s p r seasc teritoriul........................................................................... 196
§3. Regimul aplicabil apatrizilor ........................................................... 198
Capitolul III. Partidele politice ....................................................................... 199
Sec iunea 1. Importan a studierii partidelor politice pentru dreptul
constitu ional.............................................................................................. 199
§1. Necesitatea complet rii viziunii juridice formale cu o viziune
politologic ............................................................................................ 199
§2. Partidele politice i democra ia ....................................................... 200
Sec iunea a 2-a. No iunea i func iile partidului politic ............................. 201
§1. Modalit i de definire a partidelor politice ...................................... 201
§2. Func iile partidelor politice ............................................................. 204
Sec iunea a 3-a. Geneza i tipologia partidelor politice ............................. 210
§1. Cadrul clasic al problemei originii partidelor politice ..................... 211
§2. Tipologia clasic a partidelor politice: partide de cadre
i partide de mas .................................................................................. 215
§3. Tipuri de partide potrivit diverselor tentative de dep ire
a cadrului clasic de clasificare............................................................... 217
Sec iunea a 4-a. Structura partidelor .......................................................... 221
§1. Tr s turile structurii partizane......................................................... 221
§2. Grade de participare la structura partizan ...................................... 226
§3. Elementele de baz ale structurii partidelor politice........................ 231
§4. Partide cu structur direct i partide cu structur indirect ............ 234
§5. Partide rigide i partide suple .......................................................... 235
§6. Structurile de conducere ale partidelor............................................ 236
X Drept constitu ional i institu ii politice
§7. Situa ia ale ilor partidului i a titularilor pozi iilor administrative

superioare la nivelul statului care sunt membri de partid ...................... 237
Sec iunea a 5-a. Sistemele de partide......................................................... 237
§1. No iunea de sistem de partide.......................................................... 237
§2. Bipartidism sau doi poli?................................................................. 241
§3. Multipartidismul.............................................................................. 243
§4. Partidul unic .................................................................................... 246
Sec iunea a 6-a. Ideologia partidelor.......................................................... 248
§1. No iunea i func iile ideologiei ....................................................... 248
§2. Temperamentele politice: dreapta i stânga..................................... 250
§3. Câteva ideologii: prezentare general .............................................. 253
Sec iunea a 7-a. Rela ia stat – partide ........................................................ 257
§1. Influen a partidelor asupra statului.................................................. 258
§2. Influen a statului asupra partidelor.................................................. 259
Capitolul IV. Grupurile de presiune ............................................................... 268
Sec iunea 1. No iunea de grup de presiune ................................................ 269
Sec iunea a 2-a. Tipologia grupurilor de presiune ..................................... 270
§1. Tipuri de grupuri de presiune în func ie de modul form rii lor....... 270
§2. Tipuri de grupuri de presiune în func ie de organizarea lor ............ 271
Sec iunea a 3-a. Demersurile grupurilor de presiune ................................. 274
§1. Etapele presiunii grupurilor asupra puterii de stat........................... 274
§2. Segmentul puterii de stat asupra c ruia se exercit presiunea ......... 274
Sec iunea a 4-a. Presiuni suportate de grupurile de presiune..................... 276
§1. Influen a puterilor publice asupra grupurilor de presiune ............... 276
§2. Influen a tipului de sistem de partide asupra grupurilor de presiune ...... 278
Sec iunea a 5-a. Libertatea grupurilor în sistemele liberale ....................... 279
§1. Dreptul sindical, patronal i profesional.......................................... 279
§2. Libertatea de a adera sau a nu adera la asocia ie i libertatea
de a alege asocia ia ................................................................................ 281
Capitolul V. Media i mass-media ................................................................. 282
Sec iunea 1. No iunile de media i mass-media......................................... 283
Sec iunea a 2-a. Influen a media asupra puterii politice ............................ 284
§1. Natura comunic rii mediatice.......................................................... 284
§2. Media i accesul la putere................................................................ 285
§3. Media i exerci iul puterii................................................................ 287
Sec iunea a 3-a. Influen a puterii politice asupra media ............................ 288
§1. Public/privat – un derapaj incontrolabil .......................................... 289
§3. i democra ia? ................................................................................. 290
Capitolul VI. Grupurile primare de identificare ............................................. 291
Sec iunea 1. No iunea de grup primar de identificare................................ 291
§1. Identificarea grupal ........................................................................ 291
§2. Tr s turile definitorii ale grupurilor primare................................... 291
Sec iunea a 2-a. Categorii de grupuri primare de identificare.................... 293
§1. Grupurile rasiale .............................................................................. 293
§2. Etniile .............................................................................................. 294
§3. Grupurile lingvistice........................................................................ 296
§4. Grupurile religioase......................................................................... 298
Cuprins XI
Sec iunea a 3-a. Minorit ile na ionale ...................................................... 303

§1. Conceptul de minoritate .................................................................. 303
§2. No iunea de «persoan apar inând minorit ii na ionale» ............... 318
§3. No iunea de protec ie a persoanelor apar inând minorit ilor ......... 322
Sec iunea a 4-a. Importan a politic a grupurilor i nerelevan a
lor juridic .................................................................................................. 331
§1. Grupurile primare pot fi utilizate ca instrumente politice ............... 331
§2. Identitatea «politic » i nerelevan a juridic a grupurilor ............... 332
Titlul III. Competi ia pentru putere .................................................................... 334

Capitolul I. Organizarea alegerilor ................................................................. 334
Sec iunea 1. Competen a în materie electoral : lege constitu ional ,
organic sau ordinar ? ............................................................................... 334
Sec iunea a 2-a. Dreptul de a vota.............................................................. 335
§1. Întinderea dreptului de a vota .......................................................... 335
§2. Modalit ile de sufragiu................................................................... 338
Sec iunea a 3-a. Dreptul de a fi ales........................................................... 339
Sec iunea a 4-a. Cadrul votului – circumscrip iile electorale..................... 341
Sec iunea a 5-a. Campania electoral ........................................................ 342
Capitolul II. Modalit ile de scrutin ............................................................... 343
Sec iunea 1. Caracterele generale ale modurilor de scrutin ....................... 344
Sec iunea a 2-a. Scrutinul majoritar........................................................... 345
Sec iunea a 3-a. Reprezentarea propor ional ............................................ 347
Sec iunea a 4-a. Sistemele electorale mixte ............................................... 351
Capitolul III. Contenciosul electoral .............................................................. 352
Capitolul IV. Statutul ale ilor......................................................................... 353
§1. Imunit ile parlamentare.................................................................. 353
§2. Interdic ii i incompatibilit i .......................................................... 354
Capitolul V. Consecin ele tipului de scrutin................................................... 355
Titlul IV. Exerci iul puterii................................................................................... 358

Subtitlul I. Func ia constituant .......................................................................... 358
Capitolul I. Putere constituant i autoritate constituant ............................... 358
Sec iunea 1. Puterea constituant ............................................................... 360
§1. No iunea de putere constituant ...................................................... 360
§2. Titularul puterii constituante ........................................................... 361
§3. Exerci iul puterii constituante. Poate fi limitat puterea constituant ? ... 364
Sec iunea a 2-a. «Autoritatea constituant » ............................................... 369
§1. No iunea de «autoritate constituant » ............................................. 369
§2. Puterea constituant /autoritate constituant /puteri (autorit i)
constituite .............................................................................................. 370
§3. Titularul autorit ii constituante ...................................................... 370
§4. Tipuri de autoritate constituant ...................................................... 373
Capitolul II. Func iile puterii i autorit ii constituante.................................. 377
Sec iunea 1. Instituirea i adoptarea constitu iei ........................................ 377
XII Drept constitu ional i institu ii politice
§1. În elesul no iunilor .......................................................................... 377

§2. Procedeele autoritare de instituire a constitu iei.............................. 378
§3. Procedeele democratice ................................................................... 379
§4. Originea extrana ional a unor «constitu ii» ................................... 381
Sec iunea a 2-a. Revizuirea constitu iei ..................................................... 381
§1. Necesitatea unei proceduri de revizuire........................................... 382
§2. Procedura revizuirii ......................................................................... 384
§3. Limitele posibilit ii de revizuire .................................................... 387
Sec iunea a 3-a. Delegarea puterii.............................................................. 388
§1. No iunea de putere constituant i de putere (autoritate) constituit ... 388
§2. Delegata potestas non delegatur ..................................................... 389
Subtitlul II. Teoria i practica separa iei puterilor............................................... 390
Capitolul I. Teoria clasic a separa iei puterilor în stat .................................. 390
Sec iunea 1. Originile teoriei separa iei puterilor în stat............................ 390
Sec iunea a 2-a. Consecin ele constitu ionaliz rii principiului
separa iei puterilor ..................................................................................... 392
Capitolul II. Cele trei puteri ale statului ......................................................... 394
Sec iunea 1. Puterea executiv ................................................................... 395
§1. No iunea de putere executiv .......................................................... 395
§2. Structura Executivului..................................................................... 396
§3. Rolul Executivului........................................................................... 399
§4. Forma de guvern mânt în raport cu natura func iei de ef al statului ... 401
Sec iunea a 2-a. Puterea legislativ ............................................................ 408
§1. Formele organului legislativ............................................................ 408
§2. Organizarea Camerelor.................................................................... 415
§3. Rolul parlamentelor......................................................................... 420
Sec iunea a 3-a. Puterea jurisdic ional ..................................................... 424
§1. Exist o putere judiciar ? ................................................................ 424
§2. Organizarea puterii judiciare ........................................................... 426
§3. Rela iile puterii judiciare cu celelalte puteri.................................... 434
§4. O tendin nou : interna ionalizarea justi iei................................... 442
§5. Locul puterii judiciare în cadrul separa iei puterii în stat ................ 444
Capitolul III. Mijloacele de interac iune a puterilor ....................................... 448
Sec iunea 1. Mijloace de ac iune a Executivului asupra Legislativului ..... 448
§1. Dreptul de dizolvare ........................................................................ 448
§2. Vetoul legislativ, refuzul sanc iunii i dreptul de a cere
o nou deliberare ................................................................................... 453
§3. Interven ia Executivului în compunerea Legislativului................... 456
Sec iunea a 2-a. Mijloace de interven ie a Legislativului în activitatea
Executivului ............................................................................................... 456
§1. Interven ia în compunerea Executivului.......................................... 456
§2. Interven ia Legislativului în activitatea Executivului...................... 461
§3. R spunderea ministerial ................................................................. 468
Capitolul IV. Clasificarea regimurilor politice ............................................... 476
Sec iunea 1. Regimurile de confuziune a puterilor .................................... 477
§1. Confuziunea puterilor în favoarea Executivului.............................. 477
Cuprins XIII
§2. Confuziunea puterilor în favoarea Legislativului ............................ 483

Sec iunea a 2-a. Regimurile de separa ie a puterilor în stat ....................... 483
§1. Regimurile de separa ie strict a puterilor în stat ............................ 483
§2 Regimurile de separare supl sau de colaborare a puterilor în stat... 486
§3. Regimul semipreziden ial................................................................ 489
Subtitlul III. Critica teoriei separa iei puterilor în stat ........................................ 492
Capitolul I. Putere i func iune ....................................................................... 492
Sec iunea 1. Neajunsurile no iunii de putere.............................................. 493
Sec iunea a 2-a. No iunea de func iune...................................................... 494
Capitolul II. Func iile statului sau func iile organismului social? .................. 498
Capitolul III. Diferite încerc ri de a determina func iile statului.................... 499
Capitolul IV. Determinarea func iilor organismului social ............................ 502
Sec iunea 1. Func ia legislativ .................................................................. 502
Sec iunea a 2-a. Func ia executiv ............................................................. 514
Sec iunea a 3-a. Func ia jurisdic ional ..................................................... 516
Capitolul V. Separa ia statului, justi iei i societ ii civile ............................. 516
Titlul V. Condi ia individului. Introducere în studiul drepturilor

i libert ilor fundamentale .................................................................................. 518
Capitolul I. No iunea de libertate ................................................................... 518
Capitolul II. No iunea, finalitatea i clasificarea libert ilor publice
i drepturilor omului ....................................................................................... 521
Capitolul III. Fundamentele filosofice i evolu ia drepturilor omului
i libert ilor publice....................................................................................... 535
Sec iunea 1. Fundamentele filosofice ale drepturilor omului
i libert ilor publice .................................................................................. 535
Sec iunea a 2-a. Marile direc ii de evolu ie a drepturilor omului i libert ilor
publice........................................................................................................ 537
Capitolul IV. Protec ia drepturilor omului i libert ilor publice ................... 540
Sec iunea 1. Împotriva cui trebuie protejate drepturile i libert ile?
Debitorii drepturilor omului i libert ilor publice..................................... 540
Sec iunea a 2-a. Cine trebuie s protejeze drepturile i libert ile?............ 542
§1. Statul protector al drepturilor i libert ilor..................................... 542
§2. Protec ia nonstatal a drepturilor i libert ilor ............................... 544
Capitolul V. Principiile fondatoare ale reglement rii drepturilor
i libert ilor fundamentale............................................................................. 545
Sec iunea 1. Universalitatea drepturilor omului......................................... 546
§1. No iunea de universalitate a drepturilor omului .............................. 546
§2. Consecin ele caracterului normativ al universalit ii drepturilor
omului.................................................................................................... 547
§3. Sunt persoanele juridice titulare ale drepturilor i libert ilor
fundamentale? ....................................................................................... 549
Sec iunea a 2-a. Valorile supreme.............................................................. 550
§1. Schimbarea fundamental a raporturilor dintre autoritate i individ .... 550
§2. Substan ializarea analizei principiilor constitu ionale ..................... 551
§3. Combinarea i echilibrarea principiilor constitu ionale................... 554
XIV Drept constitu ional i institu ii politice
§4. Valorile supreme – fundamente ale interpret rii extensive

a drepturilor i libert ilor fundamentale ............................................... 555
§5. Valorile supreme – limite ale limitelor dreptului de a restrânge
exerci iul unor drepturi sau libert i ...................................................... 558
Sec iunea a 3-a. Libertatea individual ...................................................... 560
Sec iunea a 4-a. Siguran a persoanei.......................................................... 562
§1. Siguran a persoanei ca siguran juridic ........................................ 562
§2. Siguran a persoanei în sens restrâns ................................................ 582
Sec iunea a 5-a. Egalitatea ......................................................................... 604
§1. No iunea de egalitate i egalitatea juridic ...................................... 604
§2. Reglementarea egalit ii în drepturi ................................................ 607
§3. Egalitatea în drepturi ca prohibire a arbitrarului.............................. 610
§4. Egalitatea ca nediscriminare............................................................ 617
§5. Egalitatea ca interzicere a privilegiilor............................................ 620
Capitolul VI. Regimurile de exercitare a drepturilor i libert ilor ................ 621
§1. Regimul represiv ............................................................................. 621
§2. Regimul preventiv (autoriza ie prealabil ) ...................................... 621
§3. Regimul declara iei prealabile......................................................... 622
Titlul VI. Justi ia constitu ional ......................................................................... 623

Capitolul I. No iunea de justi ie constitu ional ............................................. 623
Capitolul II. Legitimitatea justi iei constitu ionale ......................................... 624
Sec iunea 1. Negarea legitimit ii justi iei constitu ionale......................... 625
§1. Prioritatea reprezent rii ................................................................... 625
§2. Confuzia între putere i autoritate ................................................... 626
§3. O în elegere neegalitar a separa iei puterilor sau negarea acesteia..... 627
Sec iunea a 2-a. Construirea legitimit ii justi iei constitu ionale.............. 628
§1. Construirea legitimit ii justi iei constitu ionale pe fundamentul
declinului reprezent rii.......................................................................... 628
drepturilor omului.................................................................................. 634
limit rii puterii: dincolo de separa ia puterilor ...................................... 635
Sec iunea a 3-a. Control judiciar sau control politic? ................................ 641
§1. Caracterul normativ al constitu iei i problema interpret rii ........... 641
§2. Natura mixt , politico-jurisdic ional , a instan elor constitu ionale..... 644
Capitolul III. Modele de justi ie constitu ional ............................................. 646
Sec iunea 1. Modelul american de justi ie constitu ional ......................... 647
§1. Fundamentele controlului de constitu ionalitate în Statele Unite.... 647
§2. Caracterele definitorii ale modelului american................................ 650
§3. Difuzarea modelului american. ....................................................... 656
Sec iunea a 2-a. Modelul european de justi ie constitu ional ................... 659
§1. Originile modelului european de justi ie constitu ional ................. 659
§2. Elementele de identificare ale modelului european......................... 662
§3. Marile etape ale evolu iei modelului european de justi ie
constitu ional ......................................................................................... 666
Cuprins XV
Capitolul IV. Organizarea i func ionarea jurisdic iilor constitu ionale ......... 670
Sec iunea 1. Compunerea jurisdic iilor constitu ionale ............................. 670
§1. Modul de desemnare a membrilor jurisdic iilor constitu ionale...... 670
§2. Statutul magistra ilor cur ilor constitu ionale .................................. 674
Sec iunea a 2-a. Func ionarea cur ilor constitu ionale ............................... 676
§1. Statutul instan ei constitu ionale...................................................... 676
§2. Serviciile juridice ale cur ilor constitu ionale.................................. 677
Capitolul V. Contenciosul constitu ional........................................................ 678
Sec iunea 1. Contenciosul constitu ional al institu iilor............................. 679
§1. Contenciosul electoral i al procedurilor de consultare popular .... 679
§2. Contenciosul diviz rii orizontale a puterii....................................... 681
§3. Contenciosul diviz rii verticale a puterii......................................... 681
§4. Controlul mandatului reprezentativ ................................................. 682
§5. Controlul partidelor politice ............................................................ 683
§6. Controlul celorlalte forme asociative?............................................. 684
Sec iunea a 2-a. Contenciosul constitu ional al normelor .......................... 685
§1. Obiectul controlului......................................................................... 685
§2. Normele de referin ........................................................................ 690
Sec iunea a 3-a. Contenciosul constitu ional al drepturilor
i libert ilor fundamentale ........................................................................ 701
§1. Sfera drepturilor fundamentale garantate ........................................ 702
§2. Protec ia judiciar a drepturilor i libert ilor fundamentale
este «mediat » sau «imediat »? ............................................................ 704
Sec iunea a 4-a. Organizarea procesului constitu ional ............................. 704
§1. Modalit ile controlului ................................................................... 704
§2. Sesizarea instan ei constitu ionale ................................................... 708
§3. Judecata ........................................................................................... 713
§4. Decizia............................................................................................. 715
Bibliografie............................................................................................................. 723
Index alfabetic........................................................................................................ 749

Abrevieri uzuale
alin. alineat
A.I.J.C. Annuaire International de Justice Constitutionnelle
A.F.D.I Annuaire Français de Droit International
A.J.D.A. Actualité Juridique du Droit Administratif
art. articol
C.C.F. Consiliul constitu ional francez
C.civ. Codul civil român
C.civ.fr. Codul civil francez
C.D.H. Culegere de decizii i hot râri ale Cur ii Constitu ionale
C.E.D.O. Curtea European a Drepturilor Omului
C.I.J. Curtea Interna ional de Justi ie
C.J. Revista Curierul Judiciar
C.J.C.E. Curtea de Justi ie a Comunit ilor Europene
Coord. coordonator
C.P.J.I. Curtea Permanent de Justi ie Interna ional
C.pen. Codul penal
C.proc.pen. Codul procesual penal
C.vam.fr. Cod vamal francez
CE Comunit ile Europene
(dir.) Sub direc ia/sous la direction
(ed/éd.) editor(i)/éditeur(s)
E.U.D. Editions Univesitaires de Dijon
LGDJ Librairie Générale de Droit et Jurisprudence
M. Of. Monitorul Oficial al României
n.n. nota noastr
ONU Organiza ia Na iunilor Unite
Press. Univ. Presses Universitaires
P.U.F. Presses Universitaires de France
R.D.P. Revista de drept public/Revue du Droit Public
R.D.O. Revista Drepturilor Omului
R.C.A.D.I. Recueil des Cours de l’Académie de Droit International
R.F.D.A. Revue française de droit administratif
R.F.D.C. Revue Française de Droit Constitutionnel
XVIII Drept constitu ional i institu ii politice
Rec. Recueil de la jurisprudence de la Cour de Justice et du

Tribunal de première instance
s.n. sublinierea noastr
S.N. Societatea Na iunilor
UE Uniunea European
Titlul I
No iunile de «drept constitu ional»
i «institu ii politice»
No iunile de drept constitu ional i institu ii politice par simple doar dac încer-
c m s oferim cititorului o defini ie didactic . Definirea realit ii acestora se dove-
de te o ac iune mult mai complex i infinit mai dificil . Pentru a realiza acest din
urm lucru, perspectiva acestei lucr ri va fi oarecum schimbat fa de un manual.
Nu vom oferi o defini ie, ci vom încerca o definire. Dincolo de circumscrierea celor
dou realit i subsumate conceptelor analizate, vom încerca s vedem de ce acestea
sunt în mod necesar legate între ele i, deci, s prezent m consecin ele realit ii
obiective a interdependen ei lor.
Subtitlul I
No iunea de «drept constitu ional»
Capitolul I
Dreptul constitu ional i produc ia normativ
Dreptul constitu ional este definit, în general, în România i nu numai, ca fiind

„acea ramur a dreptului unitar format din normele juridice care reglementeaz
rela iile sociale fundamentale ce apar în procesul instaur rii, men inerii i exercit rii
statale a puterii” (I. Muraru, E.S. T n sescu, 2003, p. 12*), adic ansamblul dispozi-
iilor referitoare la „organizarea puterilor publice, func ionarea institu iilor i
libert ile cet enilor”, uneori ad ugându-se dispozi iile cu privire la „organizarea
teritorial ”. Desigur, defini iile date de teorie difer ca formulare, uneori nuan e dis-
*
Citarea lucr rilor altor autori este f cut în text, între paranteze, ar tându-se numele
autorului (autorilor), anul apari iei i pagina din lucrare de unde este preluat citatul sau
ideea. Lucrarea poate fi identificat utilizând bibliografia de la finalul acestui volum,
p. 723, care cuprinde doar operele efectiv citate în cuprinsul tratatului. De exemplu,
I. Muraru, E.S. T n sescu, 2003, p. 12, înseamn c textul este reprodus dup lucrarea
I. Muraru, E.S. T n sescu, Drept constitu ional i institu ii politice, vol. I, Ed. All Beck,
Bucure ti, 2003, p. 12.
2 No iunile de «drept constitu ional» i «institu ii politice»
tinctive, mai mult sau mai pu in relevante, sunt ad ugate, dar esen a defini iei r mâne
în general aceea i: obiectul reglement rii este criteriul defini iei, iar acesta este deter-
minat fie printr-o referire la caracterul «fundamental» al rela iilor incluse, adic printr-o
no iune extrajuridic , fie printr-o enumerare mai mult sau mai pu in exhaustiv .
Genul acesta de defini ie este adev rat i eficient din punctul de vedere al cer-
cet rii, dar pân la un punct, c ci ea are câteva sc p ri care nou ne par funda-
mentale. Este vorba de o tripl insuficien : defini ia este subiectiv , circular i
juridic insesizabil (P. Avril, 1997, p. 68). Subiectiv , pentru c fiecare poate intro-
duce în sfera material a dreptului constitu ional anumite norme, dup cum judec ,
ideologic determinat, importan a acestora, circular , pentru c define te no iunea de
drept constitu ional prin intermediul unor no iuni care se definesc în raport de ea (de
exemplu, puterile publice sunt cele instituite prin constitu ie, iar constitu ia i dreptul
constitu ional sunt cele referitoare la puterile publice), i juridic insesizabil , pentru
c no iunile utilizate ca «puteri publice», «institu ii» sau «libert i cet ene ti» sunt
imprecise ele însele din punct de vedere juridic, fiind utilizate subiectiv în func ie de
convingerile politice, filosofice etc.
Vom încerca în cele ce urmeaz s abord m problema no iunii dreptului consti-
tu ional într-o perspectiv care s-o completeze pe cea care a devenit, se pare, clasic
în România.
Pentru a dep i genul de definire a dreptului constitu ional, citat mai sus, este
posibil o defini ie normativist a constitu iei privit din punct de vedere material.
Aceast defini ie porne te de la faptul c o constitu ie are un caracter fundamental, în
sensul c fundamenteaz sistemul juridic i determin validitatea, deci normativitatea
celorlalte elemente ale sale. Dar defini ia normativist refuz imixtiunea valoriz rilor
politice sau filosofice care determin imprecizia celorlalte, inându-se ferm doar de
planul normativit ii i ar tând c este constitu ie, din punct de vedere material,
„ansamblul normelor care determin modul de producere al celorlalte norme gene-
rale i abstracte”. Acest ansamblu de norme exist în orice sistem juridic. F r el,
prin ipotez , nicio norm nu ar putea exista în sistem, c ci nu ar putea fi valid , deci
juridic . Este ansamblul a ceea ce H.L.A. Hart (1976, traducere în limba român ,
1999) a numit «norme secundare» prin opozi ie fa de «normele primare», ansam-
blul normelor care regleaz producerea normelor, spre deosebire de normele care
reglementeaz conduitele. Sistemul juridic nu exist decât în m sura în care apar
aceste norme de abilitare.
Dreptul constitu ional este ramura dreptului i a tiin ei acestuia care se refer la
constitu ie. El este deci ansamblul normelor care reglementeaz modul de producere
al celorlalte norme, validând întregul sistem juridic. Caracterul fundamental al nor-
melor dreptului constitu ional este dat deci nu de raportarea lui la anumite valori sau
rela ii sociale, ci de raportarea lui la produc ia normativ : f r acest nucleu de norme
secundare, sistemul juridic nu î i poate regla propria lui producere, nu poate fi valid.
Dreptul constitu ional privit din punctul de vedere al finalit ii rela iei stat – drept – individ 3
Capitolul II
Dreptul constitu ional privit din punctul de vedere
al finalit ii rela iei stat – drept – individ
Sec iunea 1. Dreptul constitu ional i statul
§1. Dreptul constitu ional: dreptul care constituie statul
Dac am accepta c dreptul, în general, este un ansamblu de norme edictate de stat

i nimic mai mult, atunci modul de a circumscrie dreptul constitu ional, citat în debutul
acestui subtitlu, ar fi modul ideal. Dar cum s reducem dreptul la faptul normativ statal
când statul însu i nu este altceva decât un fenomen juridic, când legitimitatea sa este
dat de faptul c el este expresia unei idei de drept? A a cum spunea L. Duguit, „dac
nu se poate stabili fundamentul dreptului în afara unei crea ii a lui prin stat, va trebui s
afirm m, ca pe un postulat, existen a unui drept anterior i superior statului” (p. 2).
Acest drept anterior i superior statului este dreptul ce îl constituie, este dreptul lui
constitu ional. În acest prim sens, drept constitu ional nu mai înseamn deloc un
ansamblu de norme, ci premisa oric rei norm ri. El este dreptul care fundamenteaz
statul, ideea dreptului care comand un anumit stat i nu altul.
Într-un alt sens, drept constitu ional înseamn dreptul statului de a se constitui,
îndrept irea de a exista a acestei puteri care are particularitatea de a se impune
propriilor s i creatori ca o putere suveran , îndrept irea ei de a ac iona ca atare. Este
statul îndrept it s existe? În ce condi ii i cu ce limite? Iat întreb rile la care este
chemat s r spund dreptul constitu ional ca tiin , urmând substan a dreptului ce
impune statul.
În ce const , a adar, acest drept ce constituie statul? „Dreptul constitu ional –
spunea profesorul M. Djuvara – este organizarea acelui instrument, care culegând
elementul extrem de delicat care este con tiin a moral a justi iei, a a cum tr ie te în
societatea respectiv , caut s -l formuleze, s -l cristalizeze într-o form concret ,
care este legea i s aplice legea” (1924-1925, p. 82). Acest gen de definire, magistral
am spune, face din faptul normativ doar o consecin a existen ei unui drept consti-
tu ional. Dreptul constitu ional nu are la baza sa, într-o asemenea viziune, decât în
mod secundar voin a statului. Ceea ce-l fundamenteaz este „con tiin a moral a
justi iei a a cum tr ie te în societatea respectiv ”. Aceast con tiin îndrept e te
statul s existe i s formuleze dreptul pozitiv, deci i norma constitu ional . Dar
adev ratul drept, ce constituie statul, este doar organizarea acestei st ri a societ ii ce
impune acestuia o anume form de existen . Norma constitu ional , când este lipsit
de acest fundament primordial, care este con tiin a dreptului la nivelul existen ei
poporului, chiar dac exist într-o constitu ie scris , care reglementeaz raporturile
sociale ap rute în procesul de instaurare, men inere i exercitare a puterii de stat,
edictat i impus de stat, nu mai are cu adev rat caracterul dreptului constitu ional.
Statul nu este decât expresia institu ional a autoorganiz rii con tiin ei sociale pe
baza unei idei a dreptului, a unei con tiin e morale a justi iei. Când el nu mai exprim
aspira ia aceasta, constitu ia social submineaz constitu ia politic . Statul intr

atunci în contradic ie cu adev ratul drept constitu ional, ce se exprim înc imperfect
din punct de vedere institu ional, dar care este singurul ce se impune indivizilor în
mod subiectiv, singurul ce este legitimat, deoarece doar el se bazeaz pe con tiin a
moral a justi iei, a a cum tr ie te ea în societate. Statul, cu toate normele sale
constitu ionale, r mase simple aparen e îngr m dite într-o «barier de hârtie» de care
nimeni nu mai ine seama pentru c nu mai convinge pe nimeni, va fi atunci înl turat,
c ci i s-a retras îndrept irea de a fi i înlocuit cu un altul, care s exprime noua stare
a dreptului constitu ional în acest sens larg.
A adar, dreptul constitu ional este, mai întâi, un ansamblu de principii necesare ce
stau la baza statului, ce-i fundamenteaz i-i îndrept esc existen a i, doar, în al
doilea rând, un ansamblu de norme edictate de stat. Aceste principii sunt expresia
direct a con tiin ei morale a justi iei datorate nevoii societ ii de a se autoorganiza.
Desigur, statul are un rol decisiv în formularea dreptului constitu ional, dar nu el
fundamenteaz acest drept, ci, dimpotriv , acest drept îl fundamenteaz pe el. Statul
este limitat în opera de formulare a dreptului constitu ional; el trebuie s concretizeze
o anumit idee a dreptului, sub sanc iunea autodistrugerii prin negarea propriei
ra iuni de a fi. Dreptul constitu ional, în acest prim sens, cel mai larg dintre toate,
este echivalent ra iunii de a fi a statului. El subliniaz condi ia de instrument a
acestuia din urm i constituie în acela i timp garan ia împotriva tendin ei de autono-
mizare a structurii statale.
§2. Dreptul constitu ional: dreptul care limiteaz autonomia structurii

statale
Statul, ca orice existen de sine st t toare, obiectiv , de i nu exist „ca ceva extrin-
sec i material, având oarecum un corp distinct de cel al indivizilor” (M. Djuvara,
Introducere..., p. 20), încearc s - i adânceasc unitatea proprie, s devin ceva
calitativ superior elementelor sale, sa treac de la postura de totalitate la cea de
întreg. El tinde s se autonomizeze, cap t o voin a lui proprie, care se manifest ca
form de rezisten la orice încercare a indivizilor de a se sustrage coeren ei logice a
bazei sale ideatice. El intr , astfel, în contradic ie cu individul, pe care încearc s -l
controleze întru totul, reglementând cele mai mici am nunte ale comportamentului
s u. Or, indiferent ce filosofie s-ar vehicula, individul tinde s - i în eleag libertatea
ca fiind posibilitatea de a face ce vrea. Se instituie, astfel, un antagonism între liber-
tate i autoritate. Statul, care ar trebui s fie un simplu instrument prin care s se
asigure coexisten a libert ilor, tinde s devin un scop în sine.
Într-un al doilea sens, dreptul constitu ional este tocmai dreptul care împiedic
statul s - i dep easc ipostaza de existen instrumental , s se autonomizeze, s
devin scop în sine. Instrumentele prin care dreptul constitu ional realizeaz acest
deziderat sunt controlul constitu ionalit ii legilor, afirmarea unei sfere a libert ilor
individuale intangibil pentru stat, a unei libert i-autonomie, care fundamenteaz
drepturile omului i libert ile publice, i un control jurisdic ional al respect rii
acestei sfere, garantarea suprema iei normelor ce reglementeaz rela iile fundamen-
tale privitoare la instaurarea, men inerea i exercitarea puterii etc.
Sec iunea a 2-a. Dreptul constitu ional i condi ia individului
§1. Dreptul constitu ional: expresie a concilierii libert ii i autorit ii
Contradic ia între libertate i autoritate nu este de nedep it. Dar pentru a le

concilia trebuie s distingem clar dou c i de evolu ie a societ ii: calea constrângerii
individului pentru a- i face datoria, care conduce nu la libertatea sa, ci la autono-
mizarea structurii înso it de sufocarea individului i calea educ rii individului pentru
ca libertatea sa s rezulte din îndeplinirea datoriei sale, conformare venit dintr-un
impuls firesc, moral. Dreptul constitu ional, ca expresie direct a con tiin ei morale a
justi iei, bazat pe convingere, fiind baza oric rei norm ri, este chiar expresia echili-
brului între individual i colectiv, între partea de libertate pe care individul o sacrific
pentru a admite libertatea celuilalt i profitul pe care societatea i-l ofer în schimb.
Acest drept este esen ialmente nonconstrâng tor. Legitimarea subiectiv a ordinii
juridice la acest nivel este imediat .
A. Dreptul constitu ional: tehnic a autorit ii. Exist dou mari tendin e în cir-
cumscrierea dreptului constitu ional: prima face din dreptul constitu ional expresia
autorit ii, cea de-a doua face din el expresia libert ii. Noi credem, împreun cu
J. Gicquel i A. Hauriou (1985, p. 31; R.-E. Charlier, 1977, p. 31), c aceast polaritate
trebuie dep it . S analiz m îns pe scurt cele dou p reri.
Pentru M. Prélot i J. Boulouis, dreptul constitu ional trebuie definit ca o tehnic
a autorit ii. Este problema autorit ii publice, în sine, declar ei, care, în aspectele
sale juridice, este obiectul dreptului constitu ional (1978, p. 32). O asemenea cir-
cumscriere a câmpului dreptului constitu ional este par ial adev rat . Într-adev r,
cunoa terea regulilor relative la instituirea, exercitarea i transmiterea puterii, în
condi iile în care se pare c nu exist societ i nonpolitice, este indispensabil în ele-
gerii regimului politic. Dar aceast concep ie are dou vicii fundamentale. În primul
rând, ea tinde s fac din exerci iul autorit ii un scop în sine, uitând c orice exer-
ci iu al puterii publice trebuie s - i aib fundamentul în interesul guverna ilor, c
puterea nu mai constituie o proprietate, ci o func iune, c guvern mântului natural i
s-a substituit cel consensual, adic cel bazat pe acceptare. În al doilea rând, aceast
concep ie uit c dreptul constitu ional, în sensul s u actual, este rezultatul presiunii
exercitate de cet eni în epoca modern pentru a ob ine recunoa terea libert ilor lor
individuale i a participa la exerci iul puterii.
B. Dreptul constitu ional: expresie a libert ii. Ca o reac ie împotriva tendin ei
de a face din dreptul constitu ional o simpl tehnic a autorit ii, conceput ca un
scop în sine, i sub influen a importan ei mi c rii constitu ionale consecutive trata-
tului de la Versailles, decanul B. Mirkine-Guetzevitch face din dreptul constitu ional
o expresie a libert ii. Pentru cei ce l-au urmat în aceast direc ie, se pare c elanul
spre libertate nu are limite. Aceast concep ie uit c libertatea-rela ie, libertate esen-
ialmente social , nu se poate exprima decât în ordine, deci într-o societate dirijat de
o putere organizat , indiferent c aceast libertate se manifest ca libertate-autonomie
sau ca libertate-participare.
C. Concilierea libert ii i autorit ii. Libertatea i autoritatea sunt dou realit i

complementare. Ele nu se neag . Contradic ia exist , dar doar pentru c individul nu
este capabil s le concilieze în propria interioritate printr-o gândire i o ac iune
morale. Exist o contradic ie între libertate i autoritate în societate pentru c indivi-
dul este imperfect, pentru c este incapabil s se „sileasc a cugeta frumos”, cum
spunea Blaise Pascal.
Aceast incapacitate a individului de a accepta autoritatea în mod deplin, dat de
faptul c el este incapabil s accepte deplin libertatea celuilalt, s - i iubeasc aproapele
ca pe sine însu i, cum ar fi vrut cre tinismul, transpune problema concilierii libert ii i
autorit ii de la nivel subiectiv la nivel obiectiv. Trebuie g sit metoda de a organiza
societatea, încât un echilibru exterior, for at oarecum, s înlocuiasc autentica conci-
liere a autorit ii i libert ii. Printr-o mi care subtil se moralizeaz ordinea juridic
pentru a suplini lipsa de moralitate a indivizilor. Cre terea rolului dreptului constitu-
ional i mai al justi iei constitu ionale, ca ap r toare a libert ilor individuale i prin
aceasta ca instrument de conciliere a libert ii i autorit ii, recursul din ce în ce mai
accentuat la principiile dreptului natural f cut de aceasta, arat tocmai aceast tendin
de moralizare a ordinii sociale. Dreptul constitu ional, g sindu- i sanc iunea odat cu
controlul constitu ionalit ii, asigur o conciliere a libert ii i autorit ii. Justi ia consti-
tu ional este placa turnant între societatea civil i stat i, într-un sens, între libertate
i autoritate; ea vegheaz ca statul s nu «sufoce» societatea civil , ca autoritatea s nu
uite c ea exist doar ca un raport între libert i.
§2. Preponderen a protec iei drepturilor omului la nivelul reglemen-

t rii constitu ionale
Tehnicizarea democra iei în epoca noastr este înso it de o «sufocare» a indivi-

dualit ii. Statul este (sau tinde s devin ) totul, forma triumf asupra con inutului,
individul devine un simplu pion, structura domin totul, statul se proclam st pânul
absolut al societ ii.
Aceast «sufocare» a individualit ii, ce se manifest , mai întâi, ca o «sufocare» a
societ ii civile, cere o schimbare a no iunii de democra ie, a fundamentului acesteia.
Se produce o «ruptur » între societatea civil i stat, ce trebuie umplut , acoperit
institu ional i juridic. Progresul protec iei drepturilor i libert ilor fundamentale,
prin trecerea de la prevederea lor formal la ap rarea lor jurisdic ional în fa a legiui-
torului însu i, prin controlul constitu ionalit ii legilor, are tocmai acest sens.
«Ruptura» între stat i societatea civil este acoperit de noul drept constitu ional,
axat pe crearea jurispruden ial a drepturilor i libert ilor fundamentale, drept
constitu ional care porne te de la ideea c dreptul este mai mult decât dreptul pozitiv.
Sensul no iunii de constitu ie se schimb , ea este din ce în ce mai mult dominat de
drepturile i libert ile fundamentale, cel pu in calitativ dac nu cantitativ, constitu iei
separa ie a puterilor îi succede astfel constitu ia garan ie de drepturi.
Fundamentul democra iei se schimb , el nu mai este ra iunea instrumental (orga-
nizarea institu ional ca o consecin a acesteia), ci ra iunea axiologic (umanizarea
dreptului prin introducerea valorilor morale în drept i, astfel, prin preponderen a
protec iei libert ii fa de tehnica autorit ii).
Sec iunea a 3-a. Dreptul constitu ional: încadrarea

juridic a fenomenelor politice
Puterea politic pune limite evolu iei haotice a fenomenelor sociale. Dar ea caut
sa r mân în afara acestor limite: regulile sunt f cute pentru al ii. Acestei tendin e
«naturale» i se opune dreptul constitu ional, el închide politica într-un statut. De aici
rezult un accentuat particularism al dreptului constitu ional.
§1. Particularismul dreptului constitu ional
Nu este deloc u or a pune cap t acestei tendin e a puterii politice de a deborda

limitele, de a vida de con inut orice regul , de a utiliza violen a în orice rela ie poli-
tic , de a face ca textul constitu ional, care le cuprinde regulile competi iei politice,
s nu devin o simpl barier de hârtie.
A. Violen a în rela iile politice. „Politica relev de la un paradox, în m sura în care
ea apropie indivizii opunându-i prin aceasta. Ca zeul Janus al anticilor, ea se prezint
dintr-odat ca o comuniune i ca o segrega ie” (J. Gicquel, A. Hauriou, 1985, p. 14).
„Astfel, politica este gaj al coeziunii grupului uman. Cu toate acestea, ea introduce o
diferen iere printre membrii s i” (Ibidem, p. 15). Inegalitatea este de natura politicii; ea
presupune puterea i prin aceasta, cu necesitate, un anumit grad de for , de
constrângere, c ci „a guverna înseamn a constrânge”, cum afirma Georges Pompidou.
Dreptul constitu ional este chemat s diminueze, dac nu s înl ture, aceast
violen a rela iilor politice. El este chemat s înlocuiasc guvern mântul natural,
domina ia omului de c tre om, cu guvern mântul consensual, guvernarea oamenilor
prin lege. El stabile te un cod de bun conduit între guvernan i i guverna i,
distribuie rolurile între diferi i actori i prin aceasta constrânge puterea politic s - i
impun limite. Statul de drept are tocmai acest sens. Dreptul constitu ional se opune
for ei brute a guvernan ilor, în numele guverna ilor i de aceea el „miroase a praf de
pu c ” (Ibidem, p. 23, parafrazându-l pe J. Rivero). El tinde s reduc la minim ideea
c statul implic violen a institu ionalizat , c el este o ma in disciplinar .
B. Nesupunerea fa de regulile politice. Napoleon afirma c „nicio constitu ie nu
a r mas cea care a fost f cut . Func ionarea sa este întotdeauna subordonat oamenilor
i circumstan elor”. Ea ar vrea s fie o garan ie efectiv a libert ilor prin organizarea
strict a accesului la putere i a exerci iului acesteia i este condamnat s r mân o
simpl barier de hârtie, potrivit expresiei lui J. Barthélémy. Norma constitu ional este
vidat de con inut sau î i modific acest con inut datorit uzajului ce i se face. Nivelul
institu ional este un simplu reflex al constitu iei sociale, el î i va modifica aspectul în
func ie de raportul de for e de la nivelul partidelor, grupurilor de interese, mass-media
etc. Aceast deturnare a sensului ini ial al normelor se face fie în virtutea unui consens
al for elor politice, fie în virtutea inevitabilei înfrunt ri între puterile publice.
Dreptul constitu ional se love te astfel de o problem dificil : este greu s ceri
reprezentan ilor statului s se constrâng ei în i i. Iat de ce s-a pus întrebarea dac
dreptul constitu ional este cu adev rat drept, c ci dac regulile de drept privat sunt
aplicate prin autoritatea statului, mai ales prin intermediul judec torului i a for ei
publice, ele fiind susceptibile de a fi aplicate, dac este cazul, prin constrângere,
normele dreptului constitu ional par a fi lipsite de sanc iune.
C. Teza lipsei de sanc iune a normei constitu ionale. S-a sus inut c norma
constitu ional ar fi o norm atipic . Dac pentru celelalte norme se verific existen a
unei ipoteze, a unei dispozi ii i a unei sanc iuni, normei constitu ionale i-ar lipsi
ultimul element, ea ar fi lipsit de sanc iune, cel pu in de o sanc iune direct .
Aceast concep ie porne te de la o idee gre it : cea a infailibilit ii reprezentan-
ilor; voin a organelor reprezentative este prezumat a fi în acord absolut cu voin a
na iunii. Legea este astfel în eleas ca expresia de necontestat a voin ei na ionale,
voin incontrolabil . Parlamentul ( i pre edintele, când el este ales prin vot universal
direct) au o suprema ie de necontestat asupra celorlalte organe ale statului. Nu se
poate g si nicio autoritate care s aib suficient legitimitate ca s -l constrâng . În
consecin , dreptul, care-i este aplicabil, este lipsit de sanc iune direct .
§2. Neconstitu ionalitatea: sanc iunea direct a normei constitu ionale
Concep ia descris mai sus este în contradic ie cu realitatea. Voin a reprezentan ilor
poate fi contrar voin ei na iunii. Pentru a aduce la ordine o putere public care încalc
norma constitu ional , exist presiunea celorlalte puteri publice, separa ia acestora fiind
conceput în acest sens. Dar aceast separare este în bun parte iluzorie i ca principiu
i ca eficacitate. Solu ia g sit pentru a sanc iona înc lcarea normei constitu ionale a
fost crearea unui organ de tip jurisdic ional care s poat impune reprezentan ilor
constitu ia. Controlând constitu ionalitatea legilor i, eventual, a celorlalte acte statale,
acest organ ofer o protec ie judiciar a normei constitu ionale. Neconstitu ionalitatea
este sanc iunea direct a normei constitu ionale. Se produce o juridicizare a vie ii poli-
tice i a dreptului constitu ional i, prin aceasta, se efectivizeaz statul de drept. Dreptul
constitu ional devine astfel un drept care încadreaz efectiv fenomenele politice.
Subtitlul II
No iunea de «institu ii politice»
Capitolul I
No iunea de institu ie politic
Sec iunea 1. Cauzele caracterului incert

al no iunii de «institu ie politic »
Ce semnific o institu ie politic a fost i este destul de neclar. Aceast neclaritate

vine din dou direc ii: mai întâi, no iunea de institu ie este greu conturabil ; mai
apoi, calificarea unor institu ii ca politice face conceptul i mai greu utilizabil în mod
No iunea de institu ie politic 9
eficient, date fiind caracterul polisemantic al termenului politic i caracterul hibrid

al analizei zis de « tiin politic ».
De-a lungul timpului, no iunii de «institu ie» i s-au dat în elesuri diferite. É.M.P.
Littré în elegea prin institu ie „tot cea ce este inventat i stabilit de c tre oameni, prin
opozi ie fa de ceea ce ine de natur ”. Pentru E. Durkheim i cei ce l-au urmat, dim-
potriv , institu iile sunt ideile, credin ele, uzajele, practicile sociale pe care individul
le g se te prestabilite în fa a lui; institu ia este un „ansamblu de acte sau de idei gata
instituite pe care indivizii la g sesc în fa a lor i care li se impun mai mult sau mai
pu in”. „Departe de a se opune «naturii», institu iile sunt astfel datele naturale ale
universului social”. Pentru unii institu iile sunt regulile jocului, a adar, categorii
formale care trebuie s fie indiferente în ele însele fa de valori, pentru al ii, dimpo-
triv , valorile sunt inerente institu iilor.
Ceea ce divizeaz în fond tot timpul teoriile asupra institu iilor este caracterul
«dat» sau «construit» al acestora, pozi ia pe care ac iunea individual sau de grup o
are fa de încadrarea ei institu ional . Dac se pune accentul pe voin a grupurilor,
cum se întâmpl în diferitele variante ale teoriei grupurilor, „institu iile, în general
sunt v zute ca arene unde au loc lupte politice între grupuri cu interese predefinite;
dar construc ia specific a arenelor ca atare nu era considerat a fi o variabil impor-
tant în determinarea rezultatelor unor asemenea lupte” sau, într-o variant mai indi-
vidualist , „actorii ra ionali construiesc tipuri de institu ii care vor servi scopurilor lor
predefinite” (B. Rothstein, 2005, p. 132). Dintr-o alt perspectiv , institu iile sunt
cele care determin comportamentele individuale sau de grup. Ingineria institu ional
i nu voin a actorilor este cea care va da seama de evolu ia unei societ i. i dac la
început oamenii creeaz institu iile, apoi institu iile sunt cele care îi creeaz pe
oameni, dac ne este permis s -l parafraz m pe Montesquieu. Trebuie îns în eles c
alegerea institu iilor ini iale nu este nici ea f cut dup bunul plac al actorilor sociali
sau politici, c exist un grad foarte ridicat de constrângere a alegerii institu iilor
ini iale i c oricum, de cele mai multe ori, institu iile create de un actor pentru a- i
atinge un anumit scop, vor rescrie acel scop ulterior, c finalitatea lor nu poate fi
controlat de acel actor, c deci, a a cum noi am mai sus inut (D.C. D ni or, 1997, p.
5-18; Gh. D ni or, 1999, p. 93-94), institu iile se autonomizeaz , c ele devin „for e
sociale prin ele însele”(R. Grafstein, 1992, p. 1; B. Rothstein, 2005, p. 134). Actorii
sociali sau politici nu st pânesc, în aceast viziune, decât într-un mod extrem de
mediat i incomplet institu iile, acestea din urm fiind cele care determin comporta-
mentele sociale sau politice individuale ori de grup. Problema central este deci cea a
priorit ii acordate actorilor sau cadrului institu ional. i cum aceast problem pare
s r mân insolubil , problema definirii clare a institu iilor r mâne nerezolvat , c ci
este prea dependent de rezultatul la care cercet torul vrea s ajung în domeniul
raporturilor dintre libertatea ac iunii umane i constrângerea institu ional .
Sec iunea a 2-a. Câteva clarific ri no ionale: «politic »,

«politic», «rela ie politic », «institu ie politic »
Când unei no iuni vagi cum este no iunea de «institu ie» i se al tur calificativul
«politic », ea devine i mai neclar . În primul rând, termenul «politic( )» este polise-
mantic. Prin politic se în elege, în acela i timp, o ac iune (ca în sintagma «X face
politic »), o sfer de ac iune (ca în sintagma «politica agricol »), o sfer distinct a
rela iilor sociale (ca în sintagma «politicul este pu in reprezentativ»). Conturarea
no iunii de institu ie politic depinde deci de l murirea preliminar a acestor no iuni.
§1. No iunea de «politic »
Pentru a aborda corect aceast tem trebuie „s ne lu m dou precau ii prelimi-

nare; s distingem bine: 1. politicul de politic i 2. politica în sensul de «politics» de
o politic în sensul de «policy»” (G. Bergeron, 1965, p. 18). Politica este o ac iune, o
deplasare spre un scop printr-un ansamblu de mijloace specifice. „Scopul politicii nu
este cunoa terea. Ea r mâne ceea ce a fost dintotdeauna: ac iune.” (J. Freund, 1965,
p. 5) Politica nu se preocup , a adar, de adev r i de fals, ea fiind o orientare arbi-
trar c tre un anumit scop, impus mai mult de interesele promotorilor s i decât de
ra iune. Politica este cu necesitate bazat pe o ideologie, deci pe un ansamblu de idei
selec ionate i orientate arbitrar în func ie de afirmarea unei valori ca fiind superioar
celorlalte, independent de orice motiv cu adev rat tiin ific. Politica nu este deci
ra ional , trebuind s fie doar rezonabil pentru a putea convinge publicul, c ci
„rezonabilul este public într-un mod în care ra ionalul nu poate fi” (J. Rawls, 1993,
p. 51). Alegerea politicii, ca i a valorilor ideologice care stau la baza ei, pare s
trebuiasc a fi doar social rezonabil , nu ra ional valabil .
§2. No iunea de «politic»
Spre deosebire de politic , politicul este un univers de rela ii, un cadru cu aspect
de universalitate în care se cuprind raporturi i st ri de o natur specific , ale c rei
baze au fost identificate cu for a, cu puterea sau Puterea, cu autoritatea sau controlul.
Politicul este universul rela iilor zise «politice». Aceste rela ii par a fi un segment al
rela iilor sociale ce au un anumit specific. Ele sunt percepute ca rela ii de genul:
«autoritate – subiect supus autorit ii» sau «guvernan i-guverna i». Dar „trebuie s ne
degaj m în studiul politicului de un bilateralism prea sumar care îl lipse te de mobili-
tate, de necesara sa multilateralitate, de polivalen , de ubicuitatea sa” (G. Bergeron,
1965, p. 20). Trebuie s ne degaj m i de mentalitatea «mecanicist » de a vedea în
rela iile politice un segment al rela iilor sociale. Rela iile politice sunt prezente peste
tot în social, sunt socialul însu i. Politicul este „ansamblul social însu i observat
dintr-un anumit unghi de vedere” (R. Aron, 1958, p. 2-3). De aceea în determinarea
no iunii de «politic» sau a «rela iilor politice» trebuie s pornim de la modificarea
unghiului de vedere al individului, deci de la o mi care la nivelul subiectivit ii.
Chiar dac o anumit rela ie social nu mai pare a fi politic , dat fiind faptul c
între ine cu raporturile de putere sau autoritate o rela ie prea mediat în acest
moment, nu trebuie uitat c , a a cum spunea G. Trade, nu este mai pu in adev rat „c
tot ceea ce este în mod simplu social a început prin a fi politic, la fel cum ceea ce este
în mod simplu psihologic, obi nuin i amintire latent , a început prin a fi con tient
i personal” (1899, p. 9)
Am afirmat de mai multe ori (1995, 1997, 1999, 2003) c trebuie identificat
cauza constituirii grupului uman în grup social în procesul necesit ii de a dobândi
con tiin de sine, datorat unei pierderi a certitudinii de sine. Spuneam atunci c
autonomizarea structurilor, ce rezult din acest proces, transfer con tiin a de sine de
la individ spre grup. Coeziunea social nu mai este o juxtapunere, ci o existen
nou , în sine, a rela iei, ea nu mai este o facultate a individului, ci o necesitate pentru
acesta. Individul este obligat s apar in unei st ri sociale în genere, el trebuie s
intre cu necesitate în structuri. Când aceast necesitate devine «con tient », când
cap t caracterul «credin ei» în mintea individului, atunci el prive te societatea
dintr-un unghi nou: apartenen a obligatorie. Cum spunea Hegel, „suprema datorie (a
indivizilor) este ca ei s fie membri ai statului. Când statul este confundat cu socie-
tatea civil i se reduce destina ia lui la ap rarea propriet ii i a libert ii personale,
atunci interesul indivizilor, ca atare, este scopul suprem în vederea c ruia ei sunt
reuni i – i de aici rezult , tot astfel, c a fi membru al statului este ceva ce atârn de
bunul lor plac. Statul st îns în cu totul alt raport cu individul; în timp ce el este
spirit obiectiv, individul însu i nu are obiectivitate, adev r i caracter etic decât
întrucât el este un membru al statului. Reunirea ca atare este ea îns i adev ratul
con inut i scop...”(1969, p. 278). A adar, dac ne situ m în planul individului,
rela iile politice pot fi definite ca fiind rela iile sociale privite din unghiul de vedere
al apartenen ei obligatorii a individului la o societate dat . Dac ne situ m în planul
structurii, politicul poate fi definit ca socialul con tient de sine. Când spunem îns
apartenen obligatorie nu în elegem prin aceasta o constrângere. Individul nu este
constrâns s apar in unei societ i date, ci este o necesitate a sa ca el s se integreze.
Apartenen a este obligatorie, dar este perceput ca o libertate. Politicul se bazeaz pe
credin a în obligativitatea unei integr ri. Dar societatea, îns i, este cea care creeaz
aceast necesitate, ce pentru individ pare a fi o necesitate a sa. „În definitiv, dintre
toate grupurile sau societ ile, sau mai bine zis „st rile de societate date” – pentru a
continua s utiliz m o formulare neutr din punct de vedere conceptual – care ne
solicit adeziunea sau participarea, exist una singur care impune o apartenen
riguroas , obligatorie tuturor membrilor s i: este starea de societate «politic »”
(G. Bergeron, 1965, p. 30).
Rela iile sociale care decurg din aceast apartenen obligatorie, privite din
unghiul acesta de vedere, sunt rela ii politice. De aceea rela iile politice nu se rezum
la rela iile polarizate de genul «guverna i-guvernan i», a a cum stabilea aceast dis-
tinc ie L. Duguit. Ele cap t un spectru mult mai larg. De exemplu, privit din
unghiul de vedere al apartenen ei obligatorii, institu ia c s toriei este o institu ie poli-
tic . Faptul de a te c s tori cu o singur femeie tr deaz apartenen a obligatorie la o
societate de tip cre tin i decurge din aceasta. Sau institu ia drepturilor p rinte ti,
când este privit din punctul de vedere al apartenen ei obligatorii, este, de asemenea,
o institu ie politic . Ea se concretizeaz deosebit în raport cu starea de societate în
care este obligat s se încadreze. Una este pater familias în societatea roman i
cu totul altceva p rintele ast zi. Con inutul diferit decurge îns din obligativitatea
apartenen ei.
Spuneam la început c exist o a doua precizare preliminar . Vom porni s
suger m aceast distinc ie de la ceea ce spune M. Duverger: „Pentru unii, politica
este în mod esen ial o lupt , o ciocnire, puterea ce permite indivizilor i grupurilor
care o de in s - i asigure domina ia asupra societ ii i s trag un profit din aceasta.
Pentru al ii, politica este un efort pentru a face s domneasc ordinea i justi ia, o
putere ce asigur interesul general i binele comun împotriva presiunilor revendic -
rilor particulare” (1964, p. 23). Primul mod de în elegere face din politic o arm , o
for menit s creeze i s men in ni te privilegii ale unei minorit i asupra unei
majorit i. Ea este un mod de ruptur între politic i politic . Ni te indivizi tind s - i
aproprie scopul coexisten ei sociale ca pe un «bun» al lor. Politica este mijlocul
acestei aproprieri, este o modalitate de constrângere, un fel de poli ie. Societatea nu
va întârzia s reac ioneze. Socialul i politicul nu pot s aib scopuri particulare. Ele
îl vor face pe particularul, ce încearc s înfrâng aceast regul , s exacerbeze o
idee pân se va autodistruge. Cel de-al doilea mod de a în elege politica o identific
pe aceasta cu modul de a împlini scopul social. Ea este atunci un mod de a integra
conflictele sociale unui consens care r mâne par ial, în principiu procedural sau
formal, dar care realizeaz interesul general tocmai prin acest caracter neutru.
Termenul politic desemneaz în limba român , ca de altfel în limbile de origine
latin în general, o realitate care este descris în limba englez prin doi termeni
policy i politics. Ace ti doi termeni nu sunt sinonimi, ci complementari, ceea ce face
necesar o distingere a dou domenii care sunt numite, din p cate indistinct, «poli-
tic » în limba noastr . „Numim policy o concep ie sau o ac iune în sine a unui
individ, a unui grup sau a unui guvern. Atunci când cineva se refer la politica
alcoolului, vizeaz ansamblul programului de ac iune aplicat în cazul unei probleme
date, aceea a excedentului sau deficitului produc iei. Atunci când cineva invoc
politica lui Richelieu, se gânde te la concep ia pe care Richelieu o avea despre
interesele rii, la obiectivele pe care voia s le realizeze i la metodele pe care le
folosea. Un prim sens al termenului desemneaz deci programul, metoda de ac iune
sau ac iunea în sine a unui individ sau a unui grup, referitor la o problem sau la
totalitatea problemelor unei colectivit i.”
„Un alt sens, politica, politics în englez , se aplic domeniului în care rivalizeaz
sau se opun diversele politici (în sensul de policy). Politica-domeniu este ansamblul
în care se lupt indivizi sau grupuri care au fiecare propria policy, adic obiectivele
lor, interesele lor, filosofia lor uneori” (R. Aron, 2001, p. 17-18). În acest al doilea
sens, politica, numit i politic, este sinonim cu institu iile politice, cel pu in dac
acestea sunt în elese, i aceasta pare s fie în elegerea dominant , ca «reguli ale
jocului» (B. Rothstein, 2005, p. 136). Or o astfel de în elegere a institu iilor
politice, care le face sinonime regulilor jocului, tinde s creeze confuzii între insti-
tu iile politice i institu iile juridice, mai ales cele constitu ionale, pe de o parte, i
între institu iile politice i institu iile statului, pe de alt parte. Dar înainte de a
vedea care ar fi problemele ridicate de aceste confuzii, trebuie s vedem ce funda-
menteaz politicul.
§3. Fundamentul politicului
Când vorbim de fundamentul politicului ne referim la principiul de existen care

st la baza lui. Exist , în principiu, patru modalit i de a concepe aceast problem ,
exclus fiind din start încercarea de a fundamenta politicul pe for . Aceste patru
moduri de a fundamenta politicul se bazeaz pe patru concepte a c ror analiz , succint
desigur, o vom face în cele ce urmeaz : puterea, autoritatea, controlul i valorile.
A. Puterea ca fundament al politicului. În ceea ce prive te raporturile dintre
putere i politic au existat dou concep ii radical deosebite. Una face din putere baza
principial a politicului, alta neag valoarea acestui concept, mai ales atunci când el
comport majuscula.
No iunea de putere este la fel de disputat ca cea de politic . Într-un anume sens,
str mo ul puterii este for a i constrângerea material . Este vorba de o inegalitate de
fapt, de o inegalitate ce conduce la impunerea voin ei celui mai tare. Ea se manifest
sub trei aspecte: ca for fizic , for economic i ca tehnic de încadrare a oame-
nilor într-o organizare colectiv . inând în aparen doar de rela iile interindividuale,
for a fizic se manifest i la nivelul organiz rii de stat unde „poli ia i armata –
aceste mijloace organizate de constrângere fizic – joac întotdeauna un rol esen ial
ca fundamente ale puterii politice” (M. Duverger, 1973, p. 11). Mai mult chiar,
r zboiul, violen a fizic la nivel colectiv, nu ine aproape deloc de nivelul individual.
O alt form de manifestare a constrângerii fizice este constrângerea economic . Pe
aceast constrângere s-a bazat organizarea politic feudal , transferând caracterele
propriet ii private asupra terenului la nivelul dreptului public. Tot pe aceast
constrângere, descris de E. Marx ca fundament al statului burghez, î i bazeaz
existen a înc multe organiz ri moderne. În fine, tot constrângere este încadrarea
indivizilor în organiza ii colective. Aceasta este îns o form foarte subtil , o depla-
sare a constrângerii din plan fizic în plan psihologic. Ea prezint dou grade: un grad
ce implic obligativitatea încadr rii i imposibilitatea de a mai ie i din structur i un
grad ce implic doar reglementarea op iunii. Primul grad este specific ordinelor reli-
gioase, societ ilor secrete prezente într-o anumit perioad , ca i armatei, cel de-al
doilea este specific organiza iilor de mas moderne. „Încadrând indivizii în sisteme
de ierarhii întrep trunse (partide, sindicate, organiza ii ale femeilor i efilor de
familii, organiza ii de interes local, organiza ii de petrecere a timpului liber etc.),
repartizând membrii fiec rei organiza ii în grupuri de baz foarte coerente i foarte
mici, plasându-le sub controlul strict al unui cerc interior de efi coopta i i discipli-
na i, supunându-i unei forma ii ideologice riguroase i aprofundate, se poate ob ine o
putere foarte constrâng toare asupra unor mari mase umane.” (Ibidem, p. 11-12). Dar
în acest caz, constrângerea se manifest doar indirect, prin normarea tuturor sau
aproape tuturor formelor asociative. Desigur, tendin a indivizilor este de a forma
asocia ii nenormate, care s le reprezinte interesele, a a-zisele grupuri de presiune, a
c ror importan este din ce în ce mai subliniat în societatea contemporan .
Trecerea de la for i constrângere la putere se face printr-o muta ie psihologic .
„Puterea apare când cei care se supun cred c este normal pentru ei s se supun , c
aceasta este bine, just, legitim” (Ibidem, p. 12). Astfel puterea dep e te stadiul
for ei, de i o presupune. Ea este compus din dou elemente: constrângerea material
i credin a într-un fundament bun al acestei constrângeri. Puterea este, a adar, o

for legitimat . Nu se pune problema unei legitimit i în sine a puterii, ci doar a
unei legitim ri a ei de c tre subiec i. Legitimarea este procesul prin care o for
este transformat în plan psihic în ceva conform cu natura individului. Ea nu
implic decât o credin , nu îns i un fundament obiectiv; puterea legitimat poate
s fie nelegitim .
Exist , pornind de aici, tenta ia de a exagera rolul acestei puteri, personalizând-o.
Ea devine Puterea, concept atotcuprinz tor, ca la Hegel, Statul. „Statul, spunea
acesta, este realitatea Ideii etice, spiritul etic, ca voin substan ial revelat , l murit
sie înse i, care se gânde te i se cunoa te pe sine i care aduce la îndeplinire ceea ce
tie în m sura în care o tie. (...) Statul, ca realitate a voin ei substan iale, pe care el o
posed în con tiin de sine particular , în l at la universalitatea sa, este ra ionalul în
i pentru sine. Unitatea aceasta substan ial î i este scop sie i, absolut, neclintit....”
(1969, p. 277). Dar puterea ajuns în acest stadiu de autonomie i de realizare de sine
este o realitate. Ea înseamn îns dispari ia individualit ii ca atare, deoarece face din
putere o for legitim în sine, care nu mai are nevoie de legitimare. Individul devine
doar o func ie. A adar trebuie men inut o limit pân la care puterea poate fi
identificat ca fundament al politicului. Aceast limit este limita dintre legitimitatea
în sine i legitimare. Altfel spus, trebuie p strat o distinc ie clar între putere i
autoritate. Puterea este un concept cu voca ie absolut , autoritatea este întotdeauna
legat de o idee de legitimare, de o valoare moral concedat .
Pornind de la aceste critici aduse identific rii fundamentului politicului cu
puterea, unele teorii au încercat s demonstreze inutilitatea conceptului de putere.
„Noi, spunea G. Bergeron, credem în dubla inaptitudine, în sociologia politic , a
«puterii» ( i înc mai pu in a «Puterii»!!!): în calitate de concept de semnificare i în
calitate concept de operare” (1965, p. 35). Mai întâi, conceptul «putere» nu semni-
fic ceva, c ci „este mai mult decât dificil s observ m, în mod sociologic, aceast
putere” (Ibidem, p. 21) i, mai apoi, nu are nicio valoare opera ional , c ci „aceast
putere, a c rei majestate ipotetic este insesizabil : aceast Putere, i diferen a
majusculei este foarte semnificativ , care, fiind peste tot i de fapt nic ieri, prin care
se vrea explicat totul i care în cele din urm nu explic nimic” (Ibidem, p. 21), nu
este decât un concept gol de orice con inut. A spune c fundamentul statului este
puterea politic înseamn a nu spune în fond nimic, c ci conceptul de putere, care ar
vrea s -l precizeze pe cel de stat, este mult mai imprecis decât acesta din urm . Cei
care au refuzat puterii rolul de fundament al politicului, f când din conceptul s u
ceva inutil, au bazat societatea politic fie pe autoritate, fie pe control, fie pe valori.
B. Autoritatea ca fundament al politicului. Inaptitudinea conceptului de putere
de a explica societatea politic vine din prea strânsa lui leg tur cu cel de «for » i
din tendin a fireasc a puterii de a deveni «Putere», de a produce deci o ruptur între
individ i societate i în ultim analiz de a distruge individul ca unicitate. Pentru a
evita aceste neajunsuri, conceptul a fost nuan at, creându-se un nivel limit pân la
care este benefic dezvoltarea lui; acest nivel limit este nivelul autorit ii.
Autoritatea este în eleas fie ca o for legitimat , dar niciodat o for legitim în
sine, fie ca o no iune ce este „direct opus ” for ei (A. Kojève, 2004, p. 51). Ea are
întotdeauna o valoare relativ , controlabil . Dar, în acela i timp, autoritatea are o
valoare moral , c ci for a ei vine din consim ire i competen . Dar „analiza social a
cuvântului autoritate (pe care mul i refuz s -l considere ca pe un sinonim al terme-
nului putere) creeaz de asemenea multiple controverse.” (J. Meynaud, 1959, p. 78).
Unii accept valoarea lui de semnificare i operare, f când din el baza analizei politi-
cului, al ii îi neag valoarea, v zându-l prea aproape de cel de putere. Noi vom face
din plin aplica ie acestei distinc ii dintre putere i autoritate când vom vorbi despre
puterea constituant i autoritatea constituant i vom ar ta cum caracterul absolut al
puterii o face s apar in numai poporului, organul ce d form juridic constitu iei,
numit de obicei «putere constituant », nefiind de fapt decât o «autoritate consti-
tuant », deci având o pondere limitat i o activitate controlabil .
Modul de în elegere a autorit ii ca fundament al politicului depinde, desigur, de
pozi ia adoptat cu privire la sensul acestei no iuni. Dac ea implic for a, dar înnobi-
leaz supunerea pentru c legitimeaz constrângerea, atunci faptul c autoritatea este
fundamentul politicului nu înseamn decât c puterea politic este legitimat i
limitat , adic ea r mâne legat de for , dar de o for exercitat în baza dreptului.
Dac ea este opus for ei atunci ea este radical diferit i fa de drept. Dac „în
principiu, autoritatea exclude for a, dreptul o implic i o presupune, chiar dac este
altceva decât ea” (A. Kojève, 2004, p. 60). Dac autoritatea este în eleas în acest
mod, ea nu poate fi fundament al politicului.
C. Controlul ca fundament al politicului. „Controlul nu este decât un «contrarol»”
(„le côntrole n’est autre chose qu’un «contre-rôle»”, G. Bergeron, 1965, p. 54). Deci
de la teoria rolurilor sociale trebuie pornit pentru a determina controlul ca baz a
politicului. Rolul social este o func ie-tip pe care individul o are în societate. Indi-
vidul intr în societate, intrând în aceste roluri existente. El le poate juca în anumite
limite. Când aceste limite sunt înfrânte intervine controlul, aceast arm împotriva
abuzivei utiliz ri a rolurilor. Dar aceast no iune de control implic multe preciz ri.
În primul rând, trebuie analizat rela ia dintre rol i individ, pentru a vedea apoi
care este finalitatea controlului. Putem s în elegem aceast rela ie f când din roluri
„condi ia expres a con tiin ei de sine” i afirmând „existen a unui proces social la
baza oric rei dezvolt ri personale.” (J. Viet, 1960, p. 309-334). Se ajunge de aici la a
asimila rolul personalit ii. Dac se porne te de la o astfel de premiz , controlul va fi
un contrarol, adic o limit impus acestei tentative de identificare a individului
uman cu rolul social pe care îl joac . Politica este, astfel, arta de a controla procesul
de autonomizare a structurilor.
Putem în elege îns i altfel rela ia individ – rol social. Individul intr într-un rol
existent, dar el are posibilitatea de a utiliza în sens propriu acest rol. Controlul este
atunci, cum am ar tat deja, o cale de a aduce individul în limitele rolului. Dar el nu
este o ac iune de for . Rolurile sociale nu sunt o închisoare. Rolurile sociale, parte a
personalit ii proprii a individului, sunt efective i active în comportamentul s u,
independent de sanc iunile externe.
În fine, putem în elege rolul nu ca pe o condi ie a con tiin ei de sine individuale
ci, dimpotriv , ca pe o expresie a con tiin ei de sine a societ ii, care presupune un
regres al individului în ceea ce prive te con tiin a de sine. Aceasta ar fi atunci cauza
diversific rii din ce în ce mai intense a rolurilor, care implic o specializare a indi-
vidului, o reducere din ce în ce mai drastic a acestuia la o func ie. Atunci controlul
este un mod de atingere a scopului social, în sensul s u de scop al structurii trans-

cendente: realizarea con tiin ei de sine a acesteia.
D. Valorile ca fundament al politicului. Conceptele de autoritate sau control
sunt utile pentru limitarea puterii, deci pentru instituirea unei democra ii. Dar ele
r mân concepte formale, iar limit rile rezultate din utilizarea lor sunt la rândul lor
doar formale. Nevoia unor limite materiale ale puterii politice a f cut unele teorii s
tind a limita politicul prin bazarea sa pe valori. Nu conteaz , în aceast optic , doar
ca puterea s fie exercitat cu m sur , ci i ca ea s aib un anumit scop. Aceast
glisare de la form la con inut reprezint o trecere de la democra ia pur i simpl la
democra ia liberal . Formei limitate a puterii politice i se adaug un scop obligatoriu
al exerci iului acestei puteri: libertatea individual . De aceea unele constitu ii (din ce
în ce mai multe) stabilesc ele însele în mod expres care sunt valorile supreme ale sta-
tului. Astfel valorile sunt normativizate. Iar aceast normativizare face ca ele s joace
în raport cu puterea politic i cu sistemul normativ creat de aceasta unele func ii
specifice, de limitare material a puterii, de substan ializare i ierarhizare a princi-
piilor constitu ionale (D.C. D ni or, 2005). De obicei aceste valori sunt demnitatea,
libertatea i drepturile individuale, precum i acele principii f r de care democra ia
liberal nu poate exista: dreptatea, pluralismul, egalitatea (...).
Pentru a în elege baza principial a politicului nu trebuie s absolutiz m niciunul
din cele patru concepte: putere, autoritate, control, valori. Trebuie, dimpotriv , s
facem o aplica ie combinat a lor. De exemplu, conceptul de putere, tocmai datorit
voca iei sale absolute, este perfect utilizabil când vorbim de putere constituant , c ci
aceasta are caracterul unei instan e ultime. Conceptul de autoritate este extrem de util
pentru a distinge puterea constituant de autoritatea constituant . Cel de control este
util în a determina în elesul autentic al „principiului separa iei puterilor în stat”, a a
cum vom vedea mai departe. Valorile sunt utile în cadrul analizei caracterului liberal
al statului i în tentativa de a-l distinge de caracterul democratic al acestuia. Numai o
aplicare conjugat a celor patru termeni i deci a celor patru tendin e ale politicului
poate oferi o imagine de ansamblu a acestuia.
§4. «Institu iile politice»
Institu iile politice sunt acele cadre ale ac iunii colective sau individuale, cu un
caracter mai mult sau mai pu in stabil, care cuprind rela iile specifice care decurg din
pozi ia subiectiv a apartenen ei lor obligatorii la o stare de societate dat . Aceast
defini ie este înc foarte larg . Ea cuprinde în cadrul institu iilor politice toate
obi nuin ele i cadrele unei culturi sociale, important fiind relevarea modului în care
ele î i aduc contribu ia specific la construirea unui anumit tip de societate, mai
degrab decât la un altul. Aceast defini ie „are avantajul încorpor rii marii majo-
rit i a factorilor care ghideaz comportamentul individual. Dezavantajul este c ,
astfel, conceptul de «institu ie» risc s devin prea diluat. Iar atunci risc o soart
similar cu cea a altor concepte populare în tiin ele sociale (...): dac înseamn totul
nu mai înseamn nimic” (B. Rothstein, 2005, p. 136-137). Dar avantajul unei astfel
de abord ri, care ar urma s fie mai apoi completat cu o defini ie mai restrictiv ,
chiar dac nu reduc ionist , este c astfel devine clar c institu iile politice nu se
confund nici cu institu iile juridice, nici cu institu iile statului, sfera lor fiind,
dimpotriv , mult mai larg .
A. Institu iile politice i institu iile juridice. Dac „pare s existe un acord
general asupra faptului c , în esen , institu iile politice sunt «regulile jocului»”
(Ibidem, p. 136), riscul de a confunda institu iile politice cu însu i cadrul juridic, mai
ales constitu ional este foarte ridicat. Tenta ia este de a include în cadrul institu iilor
politice doar regulile formalizate. Dac institu iile politice sunt, în acest sens restrâns,
„aranjamente formale pentru agregarea indivizilor i reglementarea comporta-
mentului acestora, prin utilizarea unor reguli i procese de decizie explicite, sus inute
de un actor sau de un set de actori, recunoscut formal ca de inând o astfel de putere”
(M. Levi, 1990, p. 405; B. Rothstein, 2005, p. 136), atunci care ar mai fi diferen a
dintre acestea i regulile juridice? Evident aproape insesizabil . Or, dac inem cont
de analiza de mai sus, atunci este evident pentru oricine c ele trebuie s fie distinse
în mod clar.
Institu ia juridic poate fi definit ca fiind „un sistem proiectiv, deschis, ierarhizat
i durabil de norme juridice, construit în jurul unei finalit i particulare, subordonat
finalit ii sistemului juridic” (I. Dogaru, D.C. D ni or, Gh. D ni or, 1999, p. 250).
Desigur c aceast finalitate, îns i, este determinat politic i c institu iile juridice
pot fi analizate ca institu ii politice, dar aceasta nu înseamn c doar ele sunt institu ii
politice, de i este clar c tendin a dreptului este de a încadra cât mai exact toate
manifest rile politice, transformând institu iile politice în institu ii juridice. Totu i o
serie de «reguli ale jocului» r mân informale: rutine, obiceiuri, proceduri de confor-
mare, stiluri de decizie (...) i scap dreptului, r mânând simple «reguli în uz» dife-
rite i reprezentând o sfer mai larg decât «regulile de form » (M. Levi, 1990,
p. 404; B. Rothstein, 2005, p. 137). Toate acestea pot fi inute ca institu ii politice.
Totu i, pentru a circumscrie mai precis institu iile politice la care acest curs se va
referi, în aceast sfer larg a regulilor jocului, trebuie ca unele tr s turi s fie tipice
acestora. Aceste tr s turi sunt practic acelea i cu cele cerute institu iilor juridice
(I. Dogaru, D.C. D ni or, Gh. D ni or, 1999, p. 246-250), ceea ce, desigur, nu
înseamn c cele dou categorii sunt identice.
B. Tr s turile institu iei politice. Privite ca sistem de reguli ale jocului politic,
institu iile politice au urm toarele tr s turi pe care le au i institu iile juridice, adic
sunt sisteme de reguli, durabile, având o finalitate proprie, reglementând un grup
distinct de rela ii sociale, care se prezint ca o totalitate ierarhizat . Spre deosebire de
institu iile juridice, institu iile politice, în sens restrâns, se bucur întotdeauna de o
cristalizare organiza ional .
a. Institu ia politic este un sistem de reguli. Institu ia politic nu este o tota-
litate, o sum , ci un întreg. Institu ia politic este un ansamblu sistemic care apare ca
un „dispozitiv ce are drept caracteristic asigurarea unor parametri constan i, a unor
rezultate constante, considerate ca «sarcin » a lui sau, cum se mai spune, «valori de
comand ». Ca urmare (ca) orice sistem (ea) este un ansamblu superior organizat, care
are drept sarcin de rezolvat realizarea unor anumite m rimi, a unor valori de
comand , în condi iile unui mediu cu varia ii diferite sub raportul influen elor i deci
posibil perturbant” (H. Ene, 1972, p. 41). Sistemul institu iei politice prime te faptele
sociale ca pe o «intrare» i le modific în a a fel încât valoarea «ie irii» s profite
unei organiz ri politice particulare, în mod relativ desigur. Cauzalitatea specific
raportului fapte sociale – institu ie politic – raporturi politice este una închis i nu
una secven ional . Ea este bazat pe circuitul invers, pe feed-back. Schematic,
procesul ar ar ta astfel:
Fapte sociale
Institu ie politic Raporturi politice
(intr ri)
Feed-back
Institu ia politic adapteaz astfel faptele sociale în func ie de finalitatea propus .

Ea este deci o crea ie a sistemului politic i nu a faptelor însele. Finalitatea, valoarea
de comand , a unei institu ii politice este determinat de sistemul politic obiectiv,
care propune o anumit variant de societate.
Institu ia este, ca orice sistem social, un sistem deschis, ceea ce înseamn , „nu
numai c el este angajat în interrela ie cu mediul, ci c aceast rela ie este un factor
esen ial al viabilit ii sistemului, al capacit ii sale de reproductibilitate, continuitate
i schimbare” (W. Buckley, 1967, p. 50). Dar, hipersensibil fiind la mediu, un astfel
de sistem este, totu i, unul care modific mediul în scopul de a- i p stra constant
finalitatea. Institu ia politic este astfel un sistem proiectiv. Ea propune un mediu
social i tinde s -l realizeze.
b. Institu ia politic , ca i cea juridic , este un sistem durabil. Acest caracter
se refer îns la institu ia îns i i nu la faptele sociale care-i servesc drept baz . Un
fapt politic izolat nu poate crea o institu ie politic . Este vorba de o regul a jocului
care are o stabilitate relativ , în sensul c existen a ei nu este pus la îndoial . Ceea
ce poate fi contestat este con inutul ei concret, dar nu existen a ei generic . De
exemplu, sistemele de partide politice sunt institu ii politice, pentru c , f r ele,
democra ia nu poate fi conceput , chiar dac oricare din partidele din sistem poate fi
contestat. Durabilitatea institu iei presupune deci un mod generic de abordare. Numai
dispari ia genului de rela ii sociale poate duce la dispari ia institu iei politice respec-
tive. Schimbarea con inutului lor concret poate duce doar la reconfigurarea institu iei,
nu i la dispari ia ei, cu condi ia îns ca ocul schimb rii «intr rilor» în sistem, pe
care îl reprezint faptele sociale, s nu dep easc capacitatea regulatorului acestuia.
c. Institu ia politic are o finalitate proprie. Sistemul politic este un sistem de
sisteme. Ac iunea de sistematizare a raporturilor politice se produce prin ordon ri
ierarhizate. Astfel, comportamentele ideologice se grupeaz structural în comitete,
sec ii etc., acestea în partide, partidele în sisteme de partide, iar acestea se articuleaz
cu celelalte sisteme de institu ii politice (organe ale statului, grupuri bazate pe
diverse criterii de constituire), pentru a crea sistemul politic în general. Nu trebuie

în eles îns c sistemul se «construie te» pornind de la comportamentele ideologice
ale indivizilor. Mai degrab , procesul este invers. Pornind de la finalitatea sistemului
politic se constituie subsistemele, ce au o finalitate proprie subordonat celei gene-
rale. Scopul este aici cauz .
Ideea de finalitate este cea directoare. Or finalitatea sistemelor este subordonat
finalit ii sistemului ce le înglobeaz . De i sistemul este ansamblul, el este valoric
anterior subsistemelor, în sensul c el, ca proiect de ordonare a rela iilor sociale, ca
idee ra ional subordonat unei finalit i sociale, determin o anumit construc ie a
comportamentelor, institu iilor politice i raporturilor dintre acestea.
Institu ia politic este politic pentru c finalitatea sa dep e te scopul celor afla i
în rela ie, fiind o finalitate social . Doar în m sura în care aceast transcenden este
realizat , institu ia devine politic . Altfel ea poate îmbr ca aparen a exterioar a unei
asemenea institu ii, dar nu are i realitatea ei. De exemplu, un « ef de stat» care exer-
cit puterea pentru sine nu mai este un ef de stat, c ci aceast institu ie presupune în
mod necesar o finalitate social .
d. Institu ia politic prive te un grup distinct de rela ii sociale. Aceasta nu
înseamn c rela iile politice sunt un grup mai restrâns de rela ii sociale, ci doar c o
institu ie politic prive te o anumit parte a acestor rela ii sociale dintr-un unghi de
vedere distinct. De exemplu, partidele politice i grupurile de interese sunt ambele
constituite pornind de la anumite interese ideologic determinate ale unui grup, care
privesc practic acelea i teme, deci acelea i raporturi sociale, doar c partidele privesc
aceste raporturi din unghiul de vedere al cuceririi exerci iului puterilor publice, în
timp ce grupurile de presiune din unghiul de vedere al influen rii acestor puteri.
e. Institu ia politic reprezint o «totalitate ierarhizat ». Ierarhizarea regulilor
de comportament este o tr s tur general a sistemelor sociale. Dat fiind c într-un
sistem p r ile se impregneaz de caracterele întregului, astfel încât, cum spunea
Hegel, într-un sens partea este chiar întregul, institu ia politic va fi i ea o ierarhie
de reguli. Aceasta înseamn c într-o institu ie politic va exista întotdeauna un
principiu regulator superior, care este rezultatul direct al finalit ii institu iei i care- i
subordoneaz celelalte reguli din sistem.
f. Institu ia politic se manifest organiza ional. Institu iile juridice r mân doar
un corp de norme. Spre deosebire de acestea, institu iile politice se transform
obligatoriu în organiza ii. Aceast cristalizare institu ional este cea care le
delimiteaz de simplele «reguli ale jocului». Institu ia juridic a partidelor politice
presupune un ansamblu de norme referitoare la un grup distinct de rela ii sociale,
care îndepline te tr s turile de mai sus, mai pu in pe ultima, care nu este îndeplinit
decât de o organiza ie partizan . Doar aceast organiza ie este o institu ie politic .
C. Institu iile politice i institu iile statului. Sfera institu iilor politice este mai
larg decât sfera institu iilor statului. Când se afirm c „institu iile politice cuprind
organele îns rcinate s realizeze puterea politic i normele privitoare la aceast
realizare”, este într-adev r „dificil de realizat o diferen iere între institu iile politice i
dreptul constitu ional” i nu este deloc suficient, pentru ca aceast diferen iere s
devin opera ional , s se afirme c „institu iile politice sunt avute în vedere într-un
sens foarte larg, sens ce cuprinde nu numai formele organizatorice i normele, dar
chiar i via a acestora i aplicarea normelor” (I. Muraru, E.S. T n sescu, 2001,
p. 23-24), c ci problema real a acestei în elegeri este c ea confund institu iile sta-
tului cu institu iile politice i regulile jocului politic cu regulile constitu ionale. Insti-
tu iile politice cuprind institu iile statului, dar ele nu se reduc la acestea, cuprinzând
toate organiz rile i regulile care sunt legate direct sau indirect de orientarea scopului
social, deci de determinarea tipului de societate care urmeaz a fi construit, tip de
societate care este determinat ideologic, adic printr-o prezentare rezonabil , nu
neap rat ra ional , a unor valori ca fiind centrale pentru construc ia social , în detri-
mentul altora care ar fi putut eventual s joace acest rol. Partidele sunt astfel institu ii
politice, chiar dac ele nu sunt reglementate decât extrem de superficial de consti-
tu ie, iar misiunea lor public nu le transform în organe de realizare a puterii poli-
tice, c ci astfel de organe nu sunt decât organele statului sau persoanele juridice
îns rcinate cu exerci iul unei misiuni de serviciu public. Grupurile de interese ori alte
grupuri, cum ar fi cele care asigur identificarea primar a indivizilor, ori chiar
familia sunt institu ii politice, c ci, de i ele nu sunt organe de realizare a puterii
politice, de modul structur rii lor depinde modul alegerii i realiz rii scopului social.
Capitolul II
Importan a studierii institu iilor politice
„O lege, o reglementare juridic , o Constitu ie – spunea M. Duverger – nu sunt

expresia realului, ci un efort de a ordona realul, efort care nu reu e te niciodat pe
deplin” (1963, p. 7). Acest insucces relativ al juridicului de a încadra realitatea, mai
ales cea politic în cazul dreptului constitu ional, este motivul pentru care studiului
dreptului constitu ional i-a fost ad ugat studiul institu iilor politice. Efortul teoriei
constitu ionale, unit cu tiin a politic , este formarea unei discipline unitare, care s
poat explica cu adev rat realitatea constitu ional i politic . Pentru a putea oferi o
viziune realist asupra fenomenului social român, „nu trebuie s ne rezum m doar la
o analiz juridic a institu iilor politice, ci trebuie s inser m aceast analiz într-una
mai complet i mai larg , de natur sociologic : o analiz de tiin politic . Aceast
schimbare de orientare antreneaz dou consecin e fundamentale:
a) în primul rând, implic o extindere a câmpului studiilor;
b) în al doilea rând, oblig la o modificare a punctului de vedere în interiorul
câmpului studiilor tradi ionale: chiar institu iile politice reglementate de drept, cele
pe care le stabile te constitu ia i legile care o completeaz , nu mai trebuie studiate
doar din punct de vedere juridic; de aici înainte, trebuie s încerc m s determin m
în ce m sur ele func ioneaz conform dreptului i în ce m sur îi scap ; trebuie sa
determin m importan a lor real , în fapt, i nu s ne crampon m a analiza importan a
teoretic pe care le-o confer textele juridice.” (Ibidem, p. 7). Importan a studierii
institu iilor politice al turi de dreptul constitu ional const , a adar, în completarea
viziunii juridice formale cu o viziune material asupra fenomenelor i rela iilor înca-
drate de dreptul constitu ional, astfel încât, în completarea unui studiu a ceea ce „ar
trebui s fie” tipic analizei normative, juridice, s revel m „ceea ce este”. Sigur c
Importan a studierii institu iilor politice 21
dreptul r mâne decisiv, dar el nu mai este rupt de realitate i nu mai are preten ia, de
altfel nerealist , de a explica întreaga realitate social sau de a încadra în mod absolut
fiecare fenomen social.
Extinderea câmpului studiilor tradi ionale înseamn c vor fi luate în considerare
ca obiecte de studiu i fenomene ori structuri care nu sunt reglementate juridic sau nu
sunt reglementate la nivel constitu ional, ori a c ror reglementare este mai mult sim-
bolic la acest nivel. Astfel, lucrarea de fa va aborda i partidele politice, grupurile
de interese, media i mai ales mass-media, ca i grupurile primare de identificare:
rasele, etniile, grupurile religioase, grupurile lingvistice, minorit ile na ionale etc.
Desigur c aceast extindere a obiectului studiului este subsumat analizei func io-
n rii sistemului constitu ional i politic, astfel încât studiul nu va p r si câmpul drep-
tului decât pentru a se reîntoarce la el.
Titlul II
Actorii vie ii politice
Via a politic este o aren în care mai mul i lupt tori, mai mul i actori se înfrunt
pentru a ob ine nu doar exerci iul formal al puterilor publice, ci i controlul indirect
asupra determin rii scopului social i mijloacelor de realizare a acestuia. Desigur c
aceast lucrare nu poate s ofere o perspectiv exhaustiv asupra acestor actori. Dar
ea va încerca s fie cât mai cuprinz toare, studiind, în aceast calitate, statul i dife-
ritele elemente ale societ ii civile ce pot fi v zute ca institu ii politice: partidele poli-
tice, grupurile de presiune, mass-media, grupurile primare de identificare, cum ar fi
rasele, etniile, grupurile religioase, lingvistice i minorit ile na ionale.
Subtitlul I
Statul
Statul poate fi analizat din trei perspective distincte, dar complementare: filoso-
fic , sociologic i juridic . Perspectiva filosofic asupra statului, pe care am abor-
dat-o în primele dou variante ale cursului nostru de drept constitu ional i institu ii
politice (1995, 1997), o vom eluda de data aceasta, dat fiind apari ia manualului
nostru de teorie general a dreptului (D.C. D ni or, I. Dogaru, Gh. D ni or, Teoria
General a Dreptului, Ed. C.H. Beck, 2006) i care plaseaz într-un context mai
adecvat aceast problematic . Ne vom rezuma deci, în aceast nou variant de abor-
dare a dreptului constitu ional i institu iilor politice, la a prezenta statul din punctul
de vedere al elementelor faptice care îl constituie i la a ar ta care este perspectiva
juristului asupra realit ii puterii politice institu ionalizate i legitimate.
Capitolul I
Statul din punct de vedere sociologic
Viziunea sociologic asupra statului porne te de la elementele sale constitutive,

elemente faptice, ce se relev primei priviri, chiar dac în elegerea lor exact
presupune, apoi, utilizarea unor concepte filozofice i juridice. Aceste elemente sunt:
1. teritoriul, 2. popula ia, 3. o putere organizat ce dirijeaz grupul, 4. o ordine social ,
Statul din punct de vedere sociologic 23
economic , politic i juridic pe care puterea i-o propune ca scop. Pornind de la

aceste elemente, statul poate fi definit ca „un grup uman, fixat pe un teritoriu deter-
minat i în care ordinea social , politic i juridic , orientat c tre un bine comun,
este stabilit i men inut de o autoritate dotat cu putere de constrângere”
(A. Hauriou, J. Gicquel, P. Gelard , 1975, p. 75). Statul exist , deci, doar când cele
patru elemente men ionate sunt reunite. Lipsa unuia dintre ele duce, în principiu, la
inexisten a statului, de i au fost cazuri când au fost recunoscute state care nu mai
aveau teritoriu. Ponderea pe care fiecare element o are în configurarea statului poate
diferi de la o epoc la alta sau de la o cultur la alta.
Astfel, ponderea teritoriului, ca element constitutiv, este mai evident în epoca
feudal sau în faza de formare a statelor na ionale decât ast zi, este mai accentuat în
Europa oriental actual decât în cea occidental sau mai pu in important în statele
musulmane decât în cele cre tine. Ordinea social este cel mai important dintre
aceste elemente constitutive, de i ea pare cea mai lipsit de consisten dintre ele-
mentele constitutive ale statului. Importan a ei se arat clar în perioadele de tranzi ie
revolu ionar de la un regim la altul, când statul este altul, de i teritoriul, popula ia i
monopolul constrângerii nu sufer schimb ri, ceea ce se schimb fiind doar scopul
social, adic tipul de ordine social , economic , politic i juridic pe care puterea
public i-l propune ca scop.
Sec iunea 1. Teritoriul
§1. No iunea de teritoriu
Statul este, potrivit expresiei lui M. Hauriou, o corpora ie pe baze teritoriale.

Aceasta înseamn c dac pot exista teritorii f r stat, teritorii f r «st pân», cum ar
fi Antarctica sau corpurile cere ti, care în virtutea unor tratate între state nu pot face
obiectul unei aproprieri de c tre acestea, în schimb nu pot exista state f r teritoriu.
Chiar dac au existat cazuri de recunoa tere a unor state care în mod real nu mai
aveau teritoriu, cum a fost cazul Poloniei dup r zboiul din 1914-1919, aceast
recunoa tere are o valoare relativ i mai mult simbolic , c ci guvernele aflate în exil
nu pot s exercite în fond competen ele esen iale ale statului, c ci nu mai au niciun
control real asupra popula iei în limitele teritoriului na ional.
Totu i problema aceasta nu este nici pe departe a a de clar cum pare. În primul
rând, exist organiza ii constituite pe fundamente culturale i politice, cum ar fi
islamul, catolicismul, sionismul, francmasoneria, care au realizat func ii esen iale ale
statului chiar în lipsa unui teritoriu sau în pofida diviz rii acestuia între mai multe
state. Acestea nu sunt caracterizate în mod normal ca state, tocmai datorit centr rii
acestei no iuni pe cea de teritoriu. Dar func ia esen ial a statului nu este ap rarea
teritoriului, de i importan a acestuia este de net g duit, ci crearea dreptului i apli-
carea acestuia, la nevoie, prin constrângere. Or comunit i neteritoriale sau transte-
ritoriale au avut sau chiar au aceast capacitate. Astfel, Biserica catolic a exercitat
func ii statale, chiar dac teritoriul nu era elementul central al organiz rii ei, cum de
altfel nu este nici ast zi, chiar dac Vaticanul poate fi asimilat pân la un punct unui
24 Actorii vie ii politice
teritoriu. Islamul continu i ast zi s creeze reguli juridice în concuren cu statele,

aplicabile întregii comunit i a credincio ilor, chiar dac ace tia sunt cuprin i în state
diferite. Sunt dovezi c uneori coeziunea «cultural » a grupului poate fi mai
puternic sau mai important decât coeziunea lui «teritorial ». De altfel privilegierea
unei viziuni neteritoriale asupra coeziunii unui grup social, coeziune care este baza
cre rii dreptului i baza oric rei constrângeri, face ca, ast zi, în Europa occidental
teritoriul s piard din importan a tradi ional , avantajate fiind elemente subiective ca
baz a grupului i a puterii de normare i aplicare a dreptului, ceea ce conduce la o
organizare suprana ional ce realizeaz func ii esen ialmente statale: creeaz un drept
propriu, acord cet enie proprie, emite moned etc. Teritoriul devine aici secundar
fa de valorile culturale comune statelor UE: valoarea acordat individului, libert ii,
prosperit ii, egalit ii etc. Convergen a cultural prevaleaz în fa a divergen ei teri-
toriale sau etnice.
Importan a acordat teritoriului, ca element central al constituirii statului, provine
din faptul c sedentarizarea popula iilor a fost un eveniment de o importan
covâr itoare în procesul de formare a na iunilor i, pe baza acestora, a statelor. Dar a
continua s fundament m na iunea pe elemente obiective, cum ar fi rasa, etnia,
teritoriul, duce, cum am v zut c s-a întâmplat în Europa r s ritean , tributar înc
unei astfel de concep ii, la fragmentarea statelor, la epur ri etnice, la dispute terito-
riale. P r sirea unei astfel de concep ii i deci i a centr rii statului pe teritoriu, adop-
tarea unei viziuni noi, bazate pe coeziunea cultural a grupului, în care sedentarizarea
pe un teritoriu este mai pu in important decât libera circula ie a persoanelor, a
bunurilor, a valorilor, a dus, dimpotriv , în Europa occidental la un efort constant de
a « terge» frontierele între na iuni (Actul unic, Schengen, Maastricht, Amsterdam) i
de a afirma un spa iu comun, o ordine social comun . Sigur c teritoriul r mâne un
element important al statului, dar el nu este elementul central. Elementul central al
statului trebuie s fie func ia esen ial a acestuia: garantarea libert ii prin afirmarea
unei ordini de drept.
§2. Func iile teritoriului
Teritoriul joac un rol important în existen a statului, dar teoria nu se acord ,

întotdeauna, asupra con inutului concret al acestui rol. Mai multe teorii au fost i sunt
vehiculate pentru a explica func iile teritoriului.
A. Teoria teritoriului-subiect. Teoria teritoriului-subiect consider teritoriul un
element constitutiv al personalit ii statului. Existen a teritoriului permite sinteza
între un sol i ideea care constituie na iunea. F r teritoriu statul nu î i poate exprima
voin a. Într-adev r, ceea ce caracterizeaz voin a statului, indiferent de forma în care
s-ar exprima, este faptul de a fi autonom , suveran . Dar aceast suveranitate nu se
poate exprima decât în interiorul unui teritoriu, care devine, prin urmare, un element
al voin ei i al personalit ii statului. Astfel, teritoriul este un element esen ial, o parte
integrant a naturii înse i a statului. Din acest punct de vedere, teritoriul statului se
diferen iaz de patrimoniul simplilor particulari. În timp ce individul r mâne subiect de
drept chiar dac patrimoniul s u este vid, dimpotriv statul nu poate s se formeze sau
el dispare în lipsa teritoriului: un stat f r teritoriu ar fi în imposibilitate s - i exercite

puterea politic , c ci el nu poate face ca aceasta s aib efecte decât cu condi ia ca un
teritoriu s -i fie exclusiv afectat. Cu alte cuvinte, caracterul exclusiv al dreptului
statului asupra teritoriului ar fi condi ia puterii politice i prin aceasta a personalit ii
juridice a statului.
Aceast teorie, de origine german i îmbr i at de numero i teoreticieni, chiar
dac nuan at , a fost criticat pe mai multe considerente. În primul rând, ea poate fi
admis doar dac se admite teoria personalit ii juridice a statului, teorie care este
departe de a fi îmbr i at de to i autorii, cei care fac parte din coala realist , cum ar
fi L. Duguit sau G. Scelle, negând-o. În al doilea rând, dac nu se poate concepe
statul f r un substrat teritorial, aceasta nu înseamn cu necesitate c teritoriul este un
element intrinsec constitutiv al statului, a a cum dac existen a ierbii este o condi ie a
existen ei animalelor erbivore, aceasta nu înseamn c iarba este un element
constitutiv al animalului. În al treilea rând, teoria teritoriului-subiect se adapteaz cu
greu anumitor realit i ale vie ii interna ionale, cum ar fi cesiunile teritoriale sau
partajul teritorial de competen e. De exemplu, cum ar putea explica aceast teorie,
odat ce teritoriul este indivizibil, existen a pe acela i teritoriu a dou state: cel fede-
ral i cel federat?
B. Teoria teritoriului-obiect. Aceast teorie face din teritoriu obiectul însu i al
puterii statale, asupra c ruia statul ca subiect de drept î i exercit autoritatea. Ea
comport dou variante: unii au v zut în aceast putere a statului asupra teritoriului
un drept real de proprietate, al ii un drept real de suveranitate.
a. Teoria teritoriului-obiect al unui drept real de proprietate este conceput în
continuarea concep iei medievale patrimoniale a statului, f când din dreptul statului
asupra teritoriului un drept de proprietate calificat ca «proprietate de dreptul gin ilor».
Aceasta, ca i proprietatea din dreptul privat, are un caracter exclusiv i absolut.
Repro urile f cute acestei teorii, de altfel pu in împ rt ite, sunt în esen urm -
toarele: ea confund , printr-un procedeu de analogie nepermis, proprietatea cu
suveranitatea, când nimic nu justific aceast confuzie. Proprietatea este stabilit
exclusiv în beneficiul titularului ei, în timp ce suveranitatea este acordat statului
doar pentru a-i permite s îndeplineasc anumite func ii în interesul comunit ii, deci
ni te scopuri exterioare lui. Proprietatea comport , în principal, puterea de a efectua
ni te opera iuni materiale (culegerea fructelor, uzul, amenajarea, transformarea sau
distrugerea lucrului) i doar accesoriu a unor acte juridice (alienarea), în timp ce
suveranitatea se traduce, în mod esen ial, prin puterea de a exercita anumite func ii
juridice (exerci iul func iei legislative, executive i jurisdic ionale în interiorul unui
spa iu determinat); teoria conduce la solu ii extrem de complicate atunci când acela i
teritoriu apar ine mai multor state, c ci trebuie adoptate no iuni ambigue, ca cele de
superproprietate sau subproprietate de drept interna ional. „Evident c ast zi aceast
teorie patrimonial , inspirat din preluarea necritic a unor construc ii teoretice a
unor jurisconsul i romani (Ulpian) i specific personific rii statului din epoca
feudal , este de mult dep it de realitatea fenomenului politic” ( I. Muraru,
E.S. T n sescu, 2001, p. 345).
b. Teoria teritoriului-obiect al unui drept real de suveranitate face din teri-
toriu obiectul imediat al puterii publice, supus unui drept sui generis diferit, în
acela i timp, de dreptul de proprietate, ca drept real, exercitându-se asupra lucrurilor,

i de suveranitatea exercitat asupra persoanelor. Dreptul pe care statul îl are asupra
teritoriului este un drept cu o configura ie proprie, care poate fi definit ca un drept
real institu ional, în elegând prin aceasta c el poart direct asupra teritoriului, ca un
drept real, dar neconfundându-se cu un astfel de drept, ci doar ca o cerin de
func ionare a institu iilor statale.
Nici aceast teorie nu a fost scutit de critici. Mai întâi, ea nu poate fi admis
decât de juri tii care consider statul o persoan juridic . Pe de alt parte, dreptul
statului asupra teritoriului nu se poate confunda cu suveranitatea, c ci aceasta din
urm se exercit asupra persoanelor, nu asupra lucrurilor. Suveranitatea este o putere
de comand , or ordinele se refer la persoane. Este adev rat c exerci iul suvera-
nit ii depinde de teritoriu, ca de o limit , dar se exercit asupra popula iei, nu asupra
teritoriului însu i.
Totu i ea are meritul de a delimita dreptul, pe care statul îl are asupra teritoriului,
de dreptul de proprietate asupra terenului. Cum dreptul de proprietate este un drept
exclusiv, dac statul ar avea un drept de proprietate asupra teritoriului, particularii ar
fi în imposibilitate de a- i apropria terenul. Este important aceast distinc ie, pe de o
parte, pentru c au existat epoci când puterea public a depins de proprietatea
terenului i, pe de alt parte, pentru c exist tendin a, prezent i la noi, de a consi-
dera c aproprierea terenului de c tre str ini este totuna cu alienarea teritoriului
na ional. Important este cine exercit suveranitatea pe acel teritoriu i nu cine are
proprietatea terenului. Indiferent dac proprietarul este cet ean sau nu, terenul i
proprietarul s u sunt supu i regimului juridic impus de statul care îl include în teri-
toriu. Inalienabilitatea teritoriului presupune, cum vom vedea, cu totul alte aspecte,
care in de imposibilitatea trecerii lui sub suveranitatea altui stat i nu de imposibi-
litatea trecerii lui în proprietatea necet enilor prin acte private.
C. Teoria teritoriului-limit . Potrivit acestei teorii, care se bucur ast zi de o
mare r spândire, teritoriul este limita exerci iului puterilor guvernan ilor, care de in
monopolul uzului legitim al violen ei, potrivit expresiei lui M. Weber, doar în limi-
tele teritoriului. Teritoriul este deci un cadru de exercitare a competen elor. Puterea
statului este exercitat doar în limitele teritoriului, teritoriu care este i o limit în
calea exerci iului unei alte puteri statale suverane. Îmbr i at de autori celebri, ca
L. Duguit, care face din teritoriu „limita material a ac iunii efective a guvernan ilor”
sau C. de Malberg, pentru care este „cadrul în care se exercit puterea statal ”, aces-
tei teorii i s-a repro at, de altfel neîntemeiat, c este restrictiv , c ci statul exercit com-
peten e i în afara teritoriului i, în consecin , teritoriul nu este limit pentru exerci iul
f cut de stat puterii. O alt obiec ie este c teoria este una negativ , ori teritoriul nu este
doar o limit a puterii statului, ci ofer acestuia i un titlu pozitiv de competen ,
dreptul interna ional legând de posesiunea lui puterea de a îndeplini anumite acte.
D. Teoria competen ei. Potrivit lui H. Kelsen, teritoriul este „domeniul de validi-
tate teritorial a dreptului statal”. Teritoriul este privit, deci, ca o por iune din supra-
fa a terestr în care un sistem de reguli juridice este aplicabil i executoriu. Meritul
teoriei este c integreaz problema naturii juridice a dreptului statului asupra terito-
riului în cadrul general oferit de tehnica dreptului public, potrivit c reia prerogativele
statului sunt analizate ca simple competen e atribuite guvernan ilor sau diferi ilor
agen i ai statului pentru a îndeplini anumite func ii de interes social. Aceasta
înseamn c teritoriul nu este numai o limit a puterilor guvernan ilor fa de exte-
rior, ci i o limit intern , puterea acestora fiind încadrat juridic de o ordine juridic
valid , ea neputând s se manifeste decât în baza unui titlu normativ valid. Teritoriul
este o limit a validit ii dreptului pentru c validitatea depinde de eficien a unei
ordini juridice care nu poate exista decât în prezen a unui drept al statului asupra
teritoriului i în prezen a unui control real al acestuia de c tre guvernan i. Ea poate,
pe de alt parte, s dea seama mai bine de muta iile teritoriale. Acolo unde doctrina
clasic împrumut no iuni din dreptul privat, greu adaptabile problemelor de drept
public, cum ar fi cazul «succesiunii» statelor, noua teorie vorbe te de reparti ia com-
peten elor teritoriale în timp. Ea este mult mai coerent i în solu iile aduse proble-
mei coexisten ei puterilor mai multor state pe acela i teritoriu, calificându-le ca fiind
«competen e teritoriale limitate».
Cu toate c meritele ei sunt evidente, nici aceast teorie nu a fost scutit de critici,
cea mai frecvent fiind c teoria se preteaz indefinit p cii sau r zboiului, respectului
na iunilor sau cuceririi i l rgirii în timp de r zboi a sferei de competen teritorial a
statului ocupant, f r s -i permit , cu toate aceasta, s încorporeze teritoriul ocupat în
teritoriul na ional. Cu adev rat, dac eficien a este o condi ie a validit ii ordinii
juridice, iar ordinea juridic a cuceritorului este singura eficient , c ci el controleaz
efectiv teritoriul, guvernele în exil, chiar legitime, nefiind capabile, potrivit acestei
teorii, s impun nim nui o ordine juridic proprie, atunci cuceritorul are titlul juridic
al exerci iului competen elor statale, c ci doar el este capabil s asigure în mod efec-
tiv pacea social , indiferent care ar fi aceasta. Critica pare deci îndrept it , de i
poate c este oarecum exagerat .
§3. Delimitarea teritoriului
Teritoriul este delimitat prin frontiere. Acestea pot fi de trei feluri: terestre,
maritime i aeriene. Frontierele terestre pot fi «naturale», în sensul c elemente date
ale reliefului stabilesc delimitarea lor (de exemplu, linia crestelor unui lan muntos,
talvegul unui fluviu), sau artificiale [de exemplu, o linie geometric între dou puncte
cunoscute, un meridian sau o paralel (paralela 38 între Coreea de Sud i Coreea de
Nord sau paralela 17 între Vietnamul de Sud i cel de Nord înainte de retragerea
americanilor)].
În cazul frontierelor maritime este vorba de întinderea drepturilor statului riveran
asupra unor p r i din mare. Prima zon este reprezentat de marea teritorial , zon în
care statul exercit plenitudinea suveranit ii, adic acelea i drepturi ca i asupra
teritoriului terestru. Orice înc lcare a acestei zone echivaleaz cu o înc lcare a terito-
riului. Aceast zon din mare se întinde, de regul , pe 12 mile marine. „Subsolul
corespunz tor acestei suprafe e, adic coloana de p mânt aflat sub nivelul m rii în
cadrul contururilor astfel precizate, se afl sub suveranitatea statului f r nicio îngr -
dire” (I. Muraru, E.S. T n sescu, 2001, p. 346). A doua zon este numit mare patri-
monial sau zon economic exclusiv . În aceast zon , statul riveran are exclusi-
vitatea exploat rii economice, adic a pescuitului, a extrac iilor etc. Întinderea acestei
zone este fluctuant , depinzând, în mare m sur , de acordurile dintre state, chiar
dac , în efortul de a unifica diferitele cutume în materie, ONU a reu it, în 1982, s
determine încheierea unor acorduri în materia dreptului m rii. Dincolo de aceast
zon economic exclusiv se întinde marea liber , pe care toate statele, riverane sau
nu o pot utiliza liber, dar nu f r limite.
Frontierele aeriene ale statului delimiteaz drepturile acestuia asupra coloanei de
atmosfer de deasupra teritoriului. Prima problem , care se pune, este cea a limitelor
superioare ale acestor drepturi. Statul exercit plenitudinea suveranit ii asupra
atmosferei. Dincolo de spa iul atmosferic statul nu mai are niciun drept, spa iul
extraatmosferic urmând un regim juridic distinct care îl scoate de sub suveranitatea
oric rui stat. O a doua problem este cea a travers rii de c tre aeronavele apar inând
unui alt stat a spa iului aerian. Conform acordurilor interna ionale, aeronavele str ine
pot survola spa iul aerian cu condi ia s fie civile, în timp de pace i pe culoarele
stabilite.
§4. Inalienabilitatea teritoriului
Drepturile pe care statul le are asupra teritoriului nu presupun i un drept de a

aliena o parte a acestuia. Teritoriul este astfel inalienabil. Con inutul acestui principiu
este conturat de Curtea Constitu ional , care arat c sunt incompatibile cu acest
principiu practicile „de abandonare a unor teritorii, de pierdere a acestora prin
prescrip ie, precum i înstr in rile de teritorii” (Decizia nr. 73/1997, M. Of. nr. 75
din 23 aprilie 1993). Esen a acestor interdic ii este c teritoriul nu poate fi trecut sub
nicio form , în totalitate sau în parte, sub suveranitatea unui alt stat existent sau care
s-ar constitui prin acest act însu i.
a. Interdic ia de a înstr ina p r i ale teritoriului. Prima consecin a princi-
piului inalienabilit ii teritoriului este c nicio parte a teritoriului nu poate fi transf-
erat , sub nicio form , sub suveranitatea unui alt stat. De aceea, Constitu ia noastr
din 1991 stabile te c integritatea teritoriului nu poate face obiectul unei revizuiri
constitu ionale, cum nu poate face obiectul unei revizuiri nici caracterul unitar al
statului. Este vorba de înstr inarea teritoriului i nu a terenului. Transferul interzis se
refer deci la dreptul statului de a exercita atributele suveranit ii într-o sfer
teritorial i nu la dreptul de proprietate asupra terenurilor. Curtea Constitu ional a
decis în acela i sens. „Teritoriul fiind un element constitutiv al statului, inalienabi-
litatea sa, prev zut la art. 3 alin. (1) din Constitu ie, ine de exerci iul suveranit ii
na ionale în anumite limite geografice ... A a fiind, calitatea de proprietar funciar a
persoanelor fizice i a celor juridice nu prive te no iunea de teritoriu, deoarece, evi-
dent, indiferent cui ar apar ine, terenurile din fondul funciar nu înceteaz niciun
moment s existe ca parte a teritoriului, asupra c ruia se exercit , ne tirbite i neîn-
gr dite, prerogativele puterii publice, suveranitatea i independen a statului român”
(Decizia nr. 73/1997). Principiul inalienabilit ii teritoriului nu este deci înc lcat de
posibilitatea acordat str inilor de a dobândi proprietatea asupra terenurilor. Ceea ce
este de esen a principiului este faptul c statul nu poate transmite c tre altcineva
exerci iul suveranit ii într-o parte a teritoriului, ceea ce nu se întâmpl atunci când
un str in este proprietar asupra terenului: str inul i regimul terenului se supun
legilor române; statul p streaz suveranitatea pe acea parte a teritoriului. De altfel,

art. 44 din Constitu ie d acum posibilitatea, în anumite condi ii, ca cet enii str ini i
apatrizii s poat dobândi dreptul de proprietate privat asupra terenurilor.
b. Interzicerea abandon rii teritoriilor. Prima interdic ie rezultat din inaliena-
bilitatea teritoriului presupune o manifestare nesilit a voin ei statului prin care s-ar
transfera sub o alt suveranitate unele teritorii. Aceast a doua interdic ie presupune
c statul ar fi silit s abandoneze un teritoriu. Acest abandon este, în optica Cur ii
Constitu ionale, interzis de art. 3 din Constitu ie. Aceast interdic ie, care extinde
sensul clasic al termenului inalienabilitate (imposibilitatea înstr in rii), poate p rea
nerealist . Dac statul român ar pierde un conflict armat i odat cu el o parte din
teritoriu, atunci interdic ia ar împiedica semnarea unui tratat care s consfin easc
pierderea teritoriului, ceea ce ni se pare exagerat. Dar credem c instan a consti-
tu ional a avut în vedere o alt situa ie: cea a abandon rii unor teritorii din cauza
unor simple presiuni sau amenin ri, f r a ap ra acele teritorii, cum s-a întâmplat
înaintea celui de al doilea r zboi mondial, când politica româneasc a intrat în colaps
odat cu nota ultimativ din 26 iunie 1940, prin care guvernul sovietic cerea
României „s înapoieze cu orice pre Uniunii Sovietice Basarabia” i „s transmit
Uniunii Sovietice partea de nord a Bucovinei”, care a dus la pierderea acestor teritorii
f r lupt , România cedând apoi, tot f r lupt , Bulgariei, în urma negocierilor de la
Craiova, Cadrilaterul i Ungariei o parte a Transilvaniei, în urma unui a a zis
«arbitraj» al Germaniei i Italiei. Curtea impune deci o obliga ie de a ap ra teritoriul,
acesta neputând s fie cedat unei puteri str ine f r lupt .
c. Interdic ia de a pierde teritorii prin prescrip ie. Transferul no iunii de
prescrip ie din dreptul privat în dreptul constitu ional pare în primul moment hazar-
dat . Sensul ei poate fi c instan a constitu ional interzice statului, în baza art. 3 din
Constitu ie, s nu- i exercite suveranitatea într-o parte a teritoriului. O astfel de
neexercitare nu atrage dup sine pierderea suveranit ii prin neuz în acel teritoriu,
cum se întâmpl în dreptul privat cu proprietatea.
d. Interzicerea secesiunii. O alt consecin logic a inalienabilit ii teritoriului
este i interzicerea secesiunii unei p r i a acestuia. Totu i, uneori, state care sunt
declarate indivizibile, cum este Fran a de exemplu, recunosc un drept de secesiune.
Astfel, Consiliul constitu ional francez, admitea c un teritoriu poate s înceteze s
mai apar in Republicii „pentru a constitui un stat independent sau pentru a fi ata at
unui astfel de stat” (Decizia 75-59 din 30.12.1975, apud L. Favoreu, P. Gaïa,
R. Ghevontian, J-L. Mestre, O. Pfersmann, A. Roux, G. Scoffoni, 2001, p. 431),
evitând îns orice raportare a acestui drept la indivizibilitatea Republicii. Consiliul
întemeia în 1987 (Decizia 87-226) acest drept de secesiune pe principiile liberei
determin ri a popoarelor, prev zut pentru teritoriile franceze de peste m ri. Este
evident c situa ia particular a acestor teritorii franceze a fost singurul motiv pentru
care Consiliul nu a f cut aplicarea indivizibilit ii.
În ceea ce prive te dreptul românesc, o asemenea interpretare nu poate fi admis .
Din inalienabilitatea teritoriului rezult c acesta nu poate fi cedat unei popula ii
pentru a forma un nou stat sau pentru a-l alipi unui stat str in. Inalienabilitatea func-
ioneaz deci i în raport cu proprii cet eni, nu numai în raport cu un stat str in. De
altfel, Curtea Constitu ional decide, este adev rat tangen ial, în acest sens când
afirm c „nu poate fi re inut opinia potrivit c reia inalienabilitatea teritoriului este
un regim constitu ional specific numai fa de str ini i apatrizi, iar nu i fa de
cet enii români” (Decizia nr. 73/1997).
Principiul inalienabilit ii teritoriului este o reac ie a dreptului modern fa de
conceperea suveranit ii ca pe o proprietate în epoca feudal , concep ie care îi per-
mitea st pânului feudei s înstr ineze o parte a teritoriului, transferând prin acte
împrumutate din dreptul privat suveranitatea exercitat în acel teritoriu. Astfel, teri-
toriul putea fi transmis prin mo tenire, dat dot , chiar vândut.
§5. Divizibilitate/indivizibilitate a teritoriului
Teritoriul este indivizibil în statele unitare i divizibil în statele federale. Indivi-

zibilitatea teritoriului unui stat unitar creeaz dou consecin e: inalienabilitatea terito-
riului, pe care am analizat-o mai sus, i uniformitatea dreptului i a aplic rii lui în
teritoriu, pe care o vom analiza în cele ce urmeaz . Ne vom referi acum doar la statul
unitar descentralizat, statului unitar regionalizat, care comport solu ii par ial diferite
în materia indivizibilit ii teritoriului, fiindu-i rezervat o sec iune distinct în cadrul
analizei formelor de stat.
Indivizibilitatea teritoriului statului unitar descentralizat presupune c dreptul este
acela i pe întreg teritoriul i c aplicarea sa este nediferen iat în raport cu situarea
subiec ilor în teritoriu. Acest principiu de unificare, valabil înc , nu mai este în eles
ca fiind absolut. Este acceptat o anumit teritorializare a dreptului, adic regimuri
juridice aplicabile doar în anumite p r i ale teritoriului, dar aceast teritorializare are
limite stricte.
Prima limit este c teritorializarea dreptului nu poate avea semnifica ia consti-
tuirii mai multor ordini juridice care s coexiste pe teritoriu. Teritoriul nu poate fi
împ r it la nivelul ordinii juridice. Cu alte cuvinte, nu pot coexista pe teritoriul sta-
tului unitar descentralizat mai multe surse diferite ale ordinii juridice. Dac dreptul
poate fi teritorializat, în sensul c anumite acte normative pot fi aplicate doar pe o
parte a teritoriului, aceast teritorializare juridic are ca surs puterea legislativ a
statului, neputând fi f cut prin voin a comunit ilor teritoriale. Curtea Constitu io-
nal s-a pronun at în acest sens, ar tând c „existen a unor acte normative diferite
pentru anumite zone ale rii nu este de natur s afecteze caracterul unitar al statului,
ci pune numai problema aplic rii în spa iu a respectivelor acte… Esen ial în aceast
materie este faptul c , în ceea ce prive te coexisten a în spa iu a dou ori chiar a mai
multor reglement ri legale, exist o singur autoritate legiuitoare de la care eman
aceste reglement ri, nefiind vorba despre un conflict de suveranitate” (Decizia
nr. 176/1999, M. Of. nr. 63 din 4 februarie 2000). Consecin a este c statul nu poate
conferi unit ilor teritoriale capacitatea de a decide asupra competen elor lor. Com-
peten ele acestora sunt delegate de stat i nu originare. Legea poate deci s
transfere competen e unit ilor teritoriale, dar nu poate delega dreptul de a stabili
aceste competen e.
A doua limit a teritorializ rii dreptului este c ea nu poate privi libert ile
publice, c ci ar fi afectat principiul egalit ii i cel al universalit ii drepturilor
omului. Nu pot fi introduse diferen ieri de tratament juridic între cet eni în func ie
de situarea lor într-o parte sau alta a teritoriului. Libert ile trebuie s fie egale nu
doar pentru to i, ci i peste tot. Astfel, Curtea Constitu ional a decis c o dispozi ie
din Legea privind regimul zonelor libere este neconstitu ional deoarece „introduce o
limitare nou a dreptului la grev , care se fondeaz pe un criteriu teritorial (regional),
criteriu ce vine în evident contradic ie cu art. 49 din Constitu ie … i cu art. 16 din
Constitu ie, care garanteaz egalitatea cet enilor în fata legii, deoarece condi ioneaz
aceast egalitate de por iunea de teritoriu pe care un cet ean s-ar afla” (Decizia
nr. 4/1992, M. Of. nr. 182 din 7 iulie 1992). Pe de alt parte, în baza principiului
indivizibilit ii teritoriului, reglementarea condi iilor de aplicare a legilor care garan-
teaz libert i fundamentale trebuie s fie uniform pe teritoriu i nu poate fi sub
nicio form transmis comunit ilor teritoriale. Ea r mâne atributul exclusiv al sta-
tului. Fragmentarea teritorial a organiz rii aplic rii reglement rilor privind dreptu-
rile i libert ile fundamentale este prohibit . Principiul indivizibilit ii se opune deci
oric rui fel de federalism intern.
Spre deosebire de statul unitar descentralizat, în statul federal regula este cea a
divizibilit ii teritoriului. Aceasta implic , în primul rând, faptul c teritoriul este
împ r it la nivelul ordinii juridice. Pe teritoriul statului federal coexist mai multe
ordini juridice complete i autonome, cele ale statelor federate, ordini care pot fi
radical diferite. Pe de alt parte, pe acela i teritoriu se suprapun dou ordini juridice,
cea a statului federat i cea a statului federal. Potrivit filosofiei federalismului,
aceast divizibilitate a teritoriului este nu numai posibil , ci absolut necesar limit rii
puterii i protec iei libert ilor.
§6. Entit ile teritoriale nonstatale
Chiar dac nestatale, anumite colectivit i teritoriale sunt supuse direct ordinii
juridice interna ionale. Sunt în aceast situa ie Sfântul Scaun, teritoriile aflate sub
tutela Na iunilor Unite i teritoriile interna ionale.
A. Sfântul Scaun. Biserica catolic , organiza ie de cult puternic ierarhizat , având
ast zi doar o autoritate spiritual , dar mult vreme tinzând s cumuleze i puterea
politic în spa iul fostului Imperiu Roman de Apus, este dotat cu un cvasiguvern
central, Sfântul Scaun, ale c rui competen e sunt comparabile cu cele ale unui
microstat, având un teritoriu propriu, Cetatea Vaticanului, i care este supus ordinii
juridice interna ionale, în sânul c reia apare ca un subiect distinct.
Dac pân în 1870 se putea vorbi de un stat papal, bucurându-se de un teritoriu, în
sens propriu, dup aceast dat , anexarea Romei de c tre Regatul Italiei, facilitat de
r zboiul franco-german, face ca problema teritoriului Sfântului Scaun, restrâns la
Cetatea Vaticanului, s - i schimbe natura juridic . Dac pân în 1929 statutul juridic
al Sfântului Scaun era reglementat unilateral de Italia prin Legea din 13 mai 1871,
regim juridic nerecunoscut de altfel de papalitate, din 1929 situa ia juridic a acestuia
este reglementat de Acordurile de la Latran c rora li se substituie, f r a modifica
natura problemei, concordatul încheiat între Italia i Sfântul Scaun la 18 februarie
1984. Italia recunoa te autoritatea exclusiv i absolut a Sfântului Scaun asupra
Cet ii Vaticanului, adic un teritoriu de 44 de hectare. Existen a Statului Cet ii
Vaticanului este expres prev zut de documentele precitate, Sfântul Scaun fiind
autorizat s creeze anumite servicii publice, s acorde cet enie i s exercite func ii
interna ionale, de i suveranitatea extern este calificat drept spiritual , necesar
îndeplinirii func iilor religioase ale bisericii, ceea ce îi d un aspect inedit. Papa poate
acredita agen i diplomatici, iar statele, chiar necatolice, pot acredita diploma i pe
lâng el. Sfântul Scaun poate participa la organiza ii interna ionale, poate încheia
tratate, în special concordate care definesc condi iile de practicare a religiei catolice
în statele contractante. Cetatea Vaticanului se bucur de un statut interna ional de
neutralitate permanent .
Totu i Sfântul Scaun nu poate fi considerat un stat în sensul propriu al termenului,
chiar dac aparent el are o baz teritorial . Teritoriul Vaticanului nu constituie baza
ac iunii interna ionale a Sfântului Scaun. Cet enia vatican nu are o baz teritorial ,
ci func ional . Ea este dobândit de cei interesa i în considerarea func iilor pe care le
îndeplinesc în administra ia bisericii, f r a pierde cet enia de origine, i pierzând-o
pe cea vatican la încheierea exerci iului func iei. Popula ia Cet ii cuprinde de altfel
în jur de 1000 de persoane, neconstituind nici ea, cum nu constituie nici teritoriul,
baza ac iunii sau recunoa terii interna ionale a Sfântului Scaun. Ceea ce înseamn c
Statul Cet ii Vaticanului, de i pare a avea toate elementele constitutive ale unui stat,
care l-ar face o corpora ie pe baze teritoriale, nu este totu i un stat, personalitatea sa
interna ional fiind una sui generis, una spiritual i nu temporal .
B. Teritoriile sub tutel . Ca urmare a Cartei de la San Francisco, teritoriile plasate
sub mandat, care nu ob inuser înc independen a în 1946, au devenit teritorii sub
tutel . Tutela este, a adar, o alt form intermediar între protectorat i emancipare.
Toate aceste teritorii sunt, ast zi, autonome sau independente. Regimul tutelei a fost
creat în dreptul interna ional prin Carta Na iunilor Unite, Capitolul XII. Acest regim
a fost propus de Pre edintele american Roosevelt înc din timpul celui de-al doilea
r zboi mondial. Tutela are un mai pronun at caracter temporar decât mandatul inter-
na ional, pe care o s -l studiem cu ocazia analiz rii uniunilor de state. Regimul
implic pentru puterea tutelar obliga ia de a favoriza progresul politic, economic i
social al teritoriului tutelat. De asemenea, puterea tutelar trebuie s încurajeze
educa ia i s vegheze la respectarea drepturilor omului. Una din tr s turile care
distinge tutela de mandat este dispari ia regimului de demilitarizare tipic mandatului.
Conform art. 77 al Cartei, regimul tutelei poate fi aplicat, în afar de teritoriile
aflate sub mandat în 1945, i teritoriilor care pot fi deta ate de statele inamice ca
urmare a celui de-al doilea r zboi mondial i celor plasate voluntar sub regimul
tutelei de c tre statele responsabile de administrarea lor, dar numai primele dou
categorii de tutel au fost concretizate, niciun stat neplasând voluntar vreun teritoriu
sub acest regim.
Regimul tutelei este precizat printr-un acord de tutel încheiat de c tre statele
direct interesate i aprobat de Adunarea General a ONU Modific rile regimului
urmeaz acelea i proceduri. Dac în cazul mandatului puterea mandatar era un stat,
tutela poate fi exercitat de mai multe state în acela i timp sau de Organiza ia
Na iunilor Unite, îns i.
Al turi de aceste tutele obi nuite, Carta a mai prev zut i o tutel special aplica-
bil zonelor strategice. În acest caz, aprobarea tutelei revine Consiliului de Securitate
care se substituie Adun rii Generale. Acest tip de tutel a fost ob inut de c tre Statele
Unite asupra unor insule din Pacific, fortificate de Japonia, care prezentau un interes
strategic important. Practic, acest tip de tutel este o anexiune, c ci Statele Unite
puteau s fortifice insulele i s stabileasc acolo baze militare, dar i s interzic
accesul resortisan ilor str ini în insule, iar controlul interna ional, care este unul din
elementele esen iale ale regimului de tutel , este practic lipsit de eficien în cazul
acestei tutele asupra zonelor strategice, c ci Statele Unite pot interzice accesul în
zon a misiunilor de control ale Consiliului de tutel .
Controlul asupra exercit rii tutelei este dat de Cart Adun rii Generale, asistat de
un Consiliu de tutel , care reprezint în cadrul ONU ceea ce Comisia mandatelor
reprezenta în cadrul S.N. Compozi ia Consiliului de tutel este îns profund diferit
fa de cea a Comisiei mandatelor. Consiliul cuprinde trei categorii de membri:
Puterile care exercit tutelele, membri permanen i ai Consiliului de Securitate i
membri ale i pe o perioad de trei ani de Adunarea General . Consiliul examineaz
rapoartele anuale ale autorit ilor administrative i viziteaz periodic teritoriile sub
tutel . Pentru un mai bun control, puterile tutelare prezint rapoarte conform unor
chestionare stabilite de Consiliu.
C. Teritoriile interna ionale. Anumite teritorii sunt plasate sub un regim de
administrare interna ional fie prin tratate, fie prin decizia unei organiza ii interna-
ionale. Tr s tura comun a acestor regimuri este fondarea lor pe un regim de neutra-
litate i de autonomie administrativ sub control interna ional, independen a lor
nefiind suficient de mare fa de statele coresponsabile pentru a le permite dobân-
direa calit ii de state suverane. Este vorba de teritorii revendicate de mai multe state
sau situate într-o regiune geografic ale c rei caractere nu au permis ca o suveranitate
statal particular s se exercite în limitele lor. Au fost în aceast situa ie: Sara, de la
al doilea r zboi mondial pân în 1956, când a fost încorporat în teritoriul federal
german; Cracovia, dup Tratatul de la Viena din 1815, administrat fiind în comun
de Austria, Prusia i Rusia, ceea ce îi asigura un regim de neutralizare reciproc a
revendic rilor teritoriale ale celor trei puteri Dantzig-ul (actualul Gdansk), desprins
de Germania, prin Tratatul de la Versailles din 1919, pentru a servi drept port
Poloniei, dar f r a fi încorporat în teritoriul polonez, ci r mas sub administrare inter-
na ional pentru a garanta drepturile germanofonilor, situa ie care a durat pân la al
doilea r zboi mondial, dup acesta ora ul fiind încorporat în teritoriul polonez;
Tangerul, din 1907 pân în 1956, când a fost integrat Marocului; Trieste, plasat sub
administrarea direct a Consiliului de Securitate în 1947, regim nefunc ional de altfel
i care a fost definitivat în 1954 prin tratatul de la Londra, ora ul revenind Italiei, iar
plaja Iugoslaviei; i Locurile Sfinte din Ierusalim, plasate teoretic sub un regim inter-
na ional, dar care nu a putut fi practic niciodat pus în aplicare.
Sec iunea a 2-a. Popula ia i na iunea
Statul nu poate exista în lipsa unui grup uman asupra c ruia se exercit puterea sa
suveran i care legitimeaz aceast putere. Acest grup uman constituie, din punct de
vedere juridic, popula ia statului. De i pare clar , aceast no iune trebuie distins de
cea de na iune, care este utilizat uneori în locul s u în mod abuziv, dat fiind faptul
c statele moderne s-au format, ca regul , ca state na ionale, i de cea de cet enie.
§1. No iunea de «popula ie»
Popula ia, ca element constitutiv al statului, este format din totalitatea indivizilor
sedentari pe un teritoriu i supu i autorit ii unui stat. Este vorba de o adunare de indi-
vizi, un ansamblu i nu de un grup uman calificat, cum este na iunea (Ch. Debbasch,
2001, p. 19). Distingem astfel în cadrul popula iei: cet enii, str inii i apatrizii. Nu
exist coinciden între popula ie i cet eni. Cet enii unui stat pot s nu tr iasc pe
teritoriul acestuia, în timp ce str inii pot s fie reziden i i deci parte a popula iei.
Cet enia presupune o leg tur juridic privilegiat a individului cu statul, în baza
c reia primul este singurul care exercit anumite drepturi, cele politice de exemplu i
are anumite obliga ii, de exemplu cele militare. Totu i leg tura de cet enie tinde s
se estompeze chiar i în materia acestor drepturi exclusive. Astfel, în statele UE,
dreptul de a alege i a fi ales la alegerile municipale i pentru Parlamentul European
depind de domiciliu, nu de cet enie. Apartenen a la popula ie nu presupune decât c
individul se afl pe teritoriul statului i se supune regulilor juridice ale acestuia,
bucurându-se de protec ia acestuia. De altfel, din ce în ce mai multe state acord
garan ii str inilor afla i pe teritoriul lor în materia drepturilor omului, comparabile cu
cele acordate cet enilor.
§2. Na iunea
De mult timp s-a considerat c la baza statului st na iunea, c statul este na iunea
juridic organizat . Cum conceptul de «na iune» este unul sociologic i nu juridic, fapt
care a dus la un rezultat surprinz tor: din acest, din urm , punct de vedere ea s-a con-
fundat cu statul. Statul este singurul care apare ca subiect de drept. Astfel, de
exemplu, na ionalizarea înseamn de fapt etatizare. De aceea, concep ia ce confund
statul cu na iunea a fost criticat de numero i autori. Potrivit lor, concep ia revolu-
ionar poate fi aplicat pentru a explica originea suveranit ii i deci a unui regim
politic, dar nu poate permite confundarea a dou no iuni dintre care una este juridic
i alta sociologic . Aceast concep ie nu ia în seam originalitatea no iunii de
«na iune», aceasta putând s preexiste statului. În plus, aceast identificare le pare
periculoas pentru evolu ia ideilor democratice, c ci datorit ei se pot multiplica
puterile statului. Uneori statul poate fi el anterior na iunii, cum a fost cazul Statelor
Unite sau al unor state africane. Sau statul poate cuprinde mai multe na iuni, cum a
fost cazul Uniunii Sovietice sau, ast zi, al Indiei.
Pe de alt parte, concep ia potrivit c reia statul personific na iunea conduce la
emergen a principiului na ionalit ilor, potrivit c ruia orice na iune are dreptul la un
stat. Frumos din punct de vedere teoretic, acest principiu este foarte riscant din punct
de vedere practic. Sus in torii lui ar trebui s se întrebe cum ar ar ta ONU cu mai
bine de 5000 de membri, personificare juridic a tot atâtea grupuri etnico-lingvistice,
i câte r zboaie ar rezulta de aici.
Conceptul de na iune este unul ambiguu. S-a spus chiar c „acest concept modern
are cu uzajul tradi ional (...) aproape tot atâtea leg turi ca i constela ia câinelui cu
câinele animal l tr tor” (O. Duhamel, 1992, p. 20). Pentru explicarea lui au fost
vehiculate dou concep ii: una subiectiv , de sorginte francez , i una obiectiv , de
sorginte german i adus la paroxism de doctrina na ional-socialist .
A. Concep ia subiectiv . Aceast concep ie bazeaz na iunea pe «dorin a de a
tr i împreun », luând în considerare ca factori ai constituirii i ai supravie uirii ei nu
doar elemente obiective, cum ar fi rasa, teritoriul, etnia, limba, ci i elemente subiec-
tive, cum ar fi o tradi ie spiritual comun , indiferent la elementele obiective ce
diferen iaz indivizii, o voin de a avea un viitor comun. Concep ia subiectiv
asupra na iunii este cu necesitate una voluntarist , nu determinist . Istoria î i are
rolul ei de net g duit, dar doar voin a de a construi împreun un grup i un viitor
formeaz o na iune. Tendin a este deci de a defini na iunea prin principii spirituale
intrinseci grupului i nu prin opozi ie fa de alte grupuri (H. Bergson, 1992).
Faptul c na iunea este un concept sociologic i nu unul juridic face ca defini iile
ce îi sunt date s fie imprecise, mai mult poetice. Printre defini iile cele mai celebre o
putem cita pe cea a lui J. Michelet: „Na iunea nu mai este o colec ie de fiin e diverse.
Este o fiin organizat , chiar mai mult, o persoan moral , un mister admirabil în
care r zbate marele suflet al Fran ei”. Aceea i concep ie este reluat de E. Renan în
celebra sa conferin intitulat „Ce este o na iune?”, inut la Sorbona în 1882: „O
na iune este un suflet, un principiu spiritual. Dou lucruri, care în fond nu constituie
decât unul, formeaz acest suflet, acest principiu spiritual. Unul este în trecut, altul în
prezent. Unul este posedarea în comun a unei bogate leg turi de tradi ii. Cel lalt este
consim mântul actual, dorin a de a tr i împreun ”. Este o concep ie evident volun-
tarist , aproape romantic , care, trebuie recunoscut, a dus i ea, ca i concep ia
obiectiv , la confruntare armat , transformat fiind în imperialism (O. Duhamel,
1992, p. 20).
Na iunea are astfel dou componente: una obiectiv , factual , tradi iile comune,
spa iul comun, limba etc. i una subiectiv , voin a de a tr i împreun , într-o form
politic bazat pe o cultur standardizat , omogen , care duce la o putere centraliza-
toare, voin a de a avea nu doar un trecut comun, ci i un prezent i un viitor comune.
Astfel, na iunea poate fi definit pornind de la «voin » i de la «cultur », dar doar
prin convergen a sa cu unit ile politice. De unde definirea na iunii din punct de vedere
sociologic ca „o societate material i moral integrat , cu putere central stabil ,
permanent , cu frontiere determinate, cu relativ unitate moral , mental i cultural a
locuitorilor, care ader în mod con tient la Stat i la legile sale” (Ibidem, p. 653).
Teoria subiectiv este astfel una, în acela i timp, voluntarist i psihologic .
Voluntarist , c ci la baza form rii i subzisten ei unei na iuni st concordan a
voin elor individuale, psihologic , c ci ea face din na iune un spirit colectiv, un
principiu spiritual, un suflet interuman care domin spiritul uman.
B. Concep ia obiectiv . Aceast concep ie este una determinist , dezvoltat de
coala istoric german , în continuarea filozofiei lui J.G. Fichte. Potrivit acestei
concep ii, nu voin a indivizilor de a tr i împreun constituie na iunea, ci dezvoltarea
istoric obiectiv . Na iunea se dezvolt ca urmare a unor elemente obiective, necon-
trolabile de c tre individ: rasa, religia, limba, geografia... Teoria a fost dus la extrem
de c tre doctrina nazist , care considera c umanitatea este format dintr-o ierarhie
de rase în vârful c reia se situeaz rasa arian , care este p strat sub forma sa pur de
rasa german , adic de na iunea german . Aceasta este format din oamenii care
apar in acestei rase prin sânge i limb . Ideologia nazist face astfel din na iune o
comunitate tribal l rgit la dimensiunile, dovedite monstruoase, ale unei na iuni
moderne. Poporul german ar fi fost un popor ales, trebuind s cuprind toat rasa
germanic , indiferent de frontiere. Consecin ele acestei teorii sunt cunoscute. Baza
de ras a dus la epur ri etnice. Baza religioas a dus la alte epur ri, în raport de cre-
din . Bazarea na iunii pe spa iul vital – la r zboi de expansiune. Aceea i concep ie
obiectiv a dus la rezultate similare în fosta Iugoslavie.
§3. Dialectica stat-na iune
„Ca regul general , o individualitate sociologic are voca ia de a se erija într-o

individualitate juridic . De unde asocierea de cuvinte stat-na iune” (J. Gicquel, 1991,
p. 60). Cu toate acestea, uneori aceast asociere nu este proprie, existând state
multina ionale, ca i na iuni neorganizate în stat. Exist o dialectic a statului i
na iunii, care implic rezolvarea problemei anteriorit ii uneia sau alteia dintre cele
dou realit i i a priorit ii valorice a uneia asupra alteia.
A. Na iunea anterioar statului. Aceast problem se pune deoarece, în marea
majoritate a cazurilor, statele europene s-au format pe o baz na ional preexistent .
Astfel se poate vorbi de na iunea român , francez , italian , german , înainte de a se
putea vorbi de un stat ce organizeaz na iunea respectiv . Realitatea sociologic
precede în acest caz realitatea juridic . Din aceast evolu ie decurg dou probleme:
„are orice na iune dreptul de a se constitui în stat?” i „în cazul în care într-un stat
exist mai multe na ionalit i, au na ionalit ile minoritare drepturi?”.
Prima întrebare are ca r spuns principiul na ionalit ilor. Acest principiu const
în a afirma c orice na iune are dreptul s constituie un stat. El decurge din revolu ia
francez , fiind expresia unui alt principiu, cel al suveranit ii na ionale, pe care îl
vom analiza mai jos. Impunerea acestui principiu pe plan european dup revolu ia
din 1848 a favorizat i formarea României. Dar principiul na ionalit ilor comport i
pericole. El este bazat pe un principiu de justi ie, dar trebuie judecat în func ie de
situa ia concret i nu în abstract. R spunsul la cea de-a doua întrebare se concreti-
zeaz în principiul protec iei minorit ilor. Protec ia minorit ilor se realizeaz la
dou nivele. La nivel na ional, prin intermediul constitu iei, i la nivel interna ional,
printr-o multitudine de tratate.
O oarecare protec ie a fost organizat înc prin Tratatul de la Paris din 30 martie
1856. Dar sistemul nu a fost generalizat decât odat cu Conferin a de Pace din 1919.
Ast zi, protec ia interna ional a minorit ilor se realizeaz , în primul rând, prin
intermediul Declara iei universale a drepturilor omului, adoptat de Adunarea Gene-
ral a ONU la 10 decembrie 1948. Chiar înainte de aceast dat , prin tratatele de pace
de la Paris, semnate cu statele ce fuseser aliatele Germaniei, inclusiv România, la
10 februarie 1947, se enun a principiul protec iei minorit ilor (art. 3 din tratatul cu
România). Drepturile minorit ilor mai sunt protejate prin Pactul interna ional refe-
ritor la drepturile economice, sociale i culturale i Pactul interna ional referitor la
drepturile civile i politice, adoptate i deschise semn rii, ratific rii sau adeziunii de
c tre Adunarea General a ONU prin Rezolu ia 2200 A/XXI din 16 decembrie 1966.
Drepturile minorit ilor sunt protejate, pe lâng aceste tratate globale, i de trei
sisteme regionale de protec ie: sistemul european, prin Conven ia european pentru
protec ia drepturilor omului i a libert ilor fundamentale, adoptat de Consiliul
Europei la 4 noiembrie 1950 i intrat în vigoare la 3 septembrie 1953, i prin
Conven ia-cadru pentru protec ia minorit ilor na ionale, Strasbourg, 10 noiembrie,
1994; sistemul american, prin Conven ia american privind drepturile omului, intrat
în vigoare la 18 iulie 1978 i sistemul african, prin Carta african a drepturilor
omului i popoarelor, adoptat în 1986. O serie de tratate privitoare doar la anumite
drepturi completeaz apoi aceast protec ie interna ional . La nivel na ional, toate
constitu iile democratice prev d sau implic principiul protec iei minorit ilor.
B. Statul anterior na iunii. Procesul poate s fie opus celui descris mai sus,
adic statul s apar înaintea na iunii. Acesta a fost cazul Statelor Unite, care s-au
format prin Constitu ia din 1787, înainte ca s se poat vorbi de o na iune american .
Aceasta este aproape regula în rile lumii a treia, spre deosebire de cele europene.
Statul apare aici ca anterior na iunii. El une te o sum de popula ii tribale cu tradi ii,
limb i religii deosebite. Aceste popula ii nu constituiau o na iune, ele constituind
un stat prin efectul transform rii teritoriilor respective în colonii.
C. Identitate sau disociere a statului i na iunii? Problema factual descris
mai sus, cu toate c are unele consecin e juridice, nu atinge fondul problemei dialec-
ticii stat-na iune: „na iunea trebuie s fie subordonat logicii statului sau statul însu i
trebuie s - i înscrie voin a în interiorul formelor proprii unei voin e na ionale?”
(J.-J. Wunenburger, 1986, p. 10) sau, cu alte cuvinte, statul este subsidiar na iunii sau
na iunea este subsidiar statului?
Cum no iunea de «na iune» este prea pu in opera ional din punctul de vedere al
analizei politice sau juridice, teoria înclin s privilegieze în analiz statul. Na iunea
apare ca un concept fluid, cu margini imprecise, legat mai degrab de un fel de patos
mitic, de o abandonare a ra iunii în favoarea sentimentelor necontrolate, ca o surs de
excese, inamic al valorilor universalizante, surs de conflicte, de intoleran etnic ,
religioas , ca o resacralizare a puterii dup desacralizarea religioas , pe scurt, ca ceva
«infrara ional» (Ibidem, 1986, p. 4), în timp ce statul apare ca forma institu ional
cea mai eminent sau cel pu in cea mai pu in inadecvat unui exerci iu ra ional al
puterii. Acest «ra ionalism» analitic care privilegiaz statul trebuie atunci s ne
conduc la o privilegiere de principiu a acestuia în raport cu na iunea? Dificultatea
analiz rii rolului na iunii i chiar a definirii ei trebuie s ne conduc la o indiferen
sau chiar la o invalidare a ideii de na iune? Desigur, nu. Mai degrab trebuie insistat
asupra rolului pe care na iunea îl joac în raport cu statul.
Mai întâi, poate fi discernut un rol de mediator pe care na iunea îl îndepline te
între indivizi i stat, în sensul c ace tia nu pot s - i universalizeze voin a lor parti-
cular i s delege puterea unei autorit i de drept decât prin intermediul acestei reali-
t i sociologice mediane care este na iunea. Este motivul pentru care indivizii nu pot
s delege direct puterea unor organisme suprana ionale care s aib capacitate consti-
tuant , cum este cazul Parlamentului European, motivul pentru care lipsesc o putere
i o autoritate constituant la nivelul Uniunii Europene.
Aceasta este logica Cur ii de la Karlsruhe când afirm c „principiul suveranit ii
inalienabile nu tolereaz transferurile de putere public c tre instan e interguverna-
mentale, chiar expres mandatate de guvern mântul lor, decât cu condi ia ca actele
politice rezultate din aceste transfer ri s fie supuse ulterior unor proceduri de legiti-
mare democratic ”, legitimare care este realizat în mod necesar prin intermediul
«parlamentelor statelor membre» i nu la nivelul institu iilor comunitare, chiar alese
prin vot universal direct, cum este Parlamentul European, c ruia Curtea nu-i acord
decât o legitimare democratic care se «adaug » celei na ionale «în m sura înt ririi
leg turilor între na iunile europene». Cu alte cuvinte, nu poate fi vorba de o manda-
tare a puterii de autoorganizare într-un stat european decât în m sura în care legiti-
marea democratic s-ar produce la acest nivel prin intermediul integr rii na iunilor
europene într-un singur popor (J.-M. Ferry, 2002, p. 59-74).
Poate fi discernut astfel cel de-al doilea rol al na iunii, acela de a fi condi ie a
recunoa terii puterii legitime a statului: „f r sentimentul de apartenen a fiin elor
particulare sau a grupurilor la o comunitate cu destin na ional, nimic nu le-ar putea
face s reporteze voin a lor privat sau de grup voin ei abstracte a statului, inut s
defineasc sau s prezerve interesul comun” (J.-J. Wunenburger, 1986, p. 7). Aceast
justificare a puterii statului prin intermediul na iunii, care mediaz raporturile cu
voin ele particulare, poate duce îns atât la un stat care î i subordoneaz complet
aceste voin e, la o omnipoten a statului, la totalitarism, cât i la o limitare a statului
prin intermediul unui drept care îi este anterior i superior tocmai pentru c se fon-
deaz direct pe voin a na iunii. Primul rezultat provine dintr-o preeminen a identi-
t ii i a voin ei na ionale care creeaz o societate închis , egocentric , care în
numele unit ii justific tendin e paranoice ce conduc la derive poli iene ti sau
militare. A fost cazul societ ilor zise «comuniste» sau al «fascismelor».
Dar na iunea poate fi i o limit , un regulator al puterii cu tendin e absolutiste a
statului. Astfel, rezultatul transform rii constitu iilor în constitu ii na ionale este
tocmai crearea unui drept care limiteaz normativismul statal. Dreptul constitu ional,
bazat direct pe voin a na ional , înlocuie te dreptul natural, sau dreptul divin, pentru
a limita normarea în numele ra iunii de stat, pentru a reafirma deci drepturile indivi-
duale sau colective în fa a derivei statului-providen . „Na iunea are deci o func ie
funciarmente ambivalent , conducând la fel de bine la un stat tutelar, a c rui ra iune
absolut cere sacrificarea libert ilor, cât i la o restaurare a justelor interese ale unei
colectivit i pe care statul a aservit-o” (J.-J. Wunenburger, 1986, p. 8).
Revenind la problema ini ial , putem spune c statul trebuie s fie subsidiar
na iunii. Dar nu poate aceast subordonare, pe lâng o garantare a limit rii statului,
s condamne societatea la un imobilism ira ional? În numele prezerv rii identit ii
particulare, a diferen elor de grup, trebuie sacrificate tendin ele unificatoare? De
exemplu, na ionalismul, care creeaz na iunea potrivit lui E. Gellner, trebuie s
împiedice crearea unui stat european? Sau suveranitatea poate fi gândit i altfel
decât ca suveranitate na ional , indivizibil i inalienabil , pentru a putea împ ca
na ionalismul i diversitatea cu integrarea i unitatea? Cei mai mul i gândesc c nu.
Unii îns pot gândi Uniunea European ca pe un viitor stat de drept democratic,
distingând conceptul de categoria clasic a suveranit ii: „centrele de putere se g sesc
aici dena ionalizate fiind deteritorializate spre profitul unor «siteuri» teoretice
estimate pertinente pentru a preveni atingerile aduse «autonomiei democratice», în
timp ce aceasta din urm este legat nu de exerci iul factual al voin ei unui popor, ci
de precondi iile normative ale unei deliber ri valide între cet enii lumii. Held se ine
ferm ata at de o structur individualist a unui «drept public democratic i cosmo-
politic» formând cheia de bolt a unei ordini constitu ionale juste. Nu drepturile
fundamentale ale popoarelor (ca la J. Rawls), ci drepturile fundamentale ale indi-
vizilor definesc astfel (ca la Habermas) structura de baz a statului cosmopolitic”
(J.-M. Ferry, 2002, p. 70-71). Tot în acela i sens, de i nu la fel de radical, se înscriu
i încerc rile unor constitu ionali ti sau interna ionali ti de a defini suveranitatea
partajat sau de a înlocui no iunea cu cea de fascicule de competen e, delegabile
autorit ilor na ionale sau suprana ionale.
Dac unii se for eaz a adar, uneori împotriva eviden ei, s identifice statul cu
na iunea, al ii tind s disocieze cele dou realit i, disociind cele dou no iuni.
Rezult pentru ace tia din urm un stat f r na iune. Punctul de pornire este o
disociere a no iunilor de suveranitate i independen , care porne te de la exemplul
federal, unde un popor poate fi suveran, f r a fi necesarmente independent din punct
de vedere politic, c ci cedeaz prerogativele externe c tre statul federal. Este deci
imperativ s distingem suveranitatea de independen (Constitu ia României face
aceast distinc ie în art. 1 i art. 152). Pornind de aici, „distinc ia teoretic între
autodeterminare prin suveranitate i autodeterminare prin independen are o alt
virtute: ea faciliteaz disocierea fundamental între comunitatea de cet enie i na io-
nal adic între domeniul politicului i cel al identitarului. Regula de congruen între
cultur i societatea politic este, într-adev r, inadaptat celor mai multe state de-a
lungul lumii” (A. Dieckhoff, 2000, p. 285). Pentru ace ti autori, mai degrab decât a
absolutiza identitatea între stat i na iune, trebuie s relativiz m logica statului na io-
nal pentru a-i substitui o logic a celui multina ional, diferen iind statul, ca o comuni-
tate bazat pe unitatea politic i instan de organizare a cet eniei, de na iune ca
fiind o comunitate istoric de cultur . Pentru ei, „unitatea pe care este fondat teoria
modern a na ionalit ilor este în acela i timp surs de despotism, pentru c ea
absolutizeaz statul, încarnare a na iunii i, cauz de revolu ie, în m sura în care ea
între ine o insa iabilitate na ionalist permanent ” (Ibidem, p. 285). Dimpotriv ,
„coexisten a diferitelor na iuni în sânul aceluia i stat este un test, ca i cea mai bun
garan ie a libert ii. Ea constituie, de asemenea, unul din cele mai bune instrumente
de civilizare” (L. Acton, 1996, p. 30-36).
Sec iunea a 3-a. Puterea organizat , guvern mântul
Asupra popula iei i în limitele teritoriului trebuie, pentru a fi în prezen a unui

stat, s se exercite o putere politic dotat cu monopolul constrângerii, institu io-
nalizat i legitimat . Este ceea ce numim guvern mânt. Statul exist deci doar din
momentul în care puterea politic se institu ionalizeaz , adic se delimiteaz de
puterea personal , se depersonalizeaz i astfel se permanentizeaz , supravie uie te

titularului s u, este legitimat de subiec i i are monopolul constrângerii.
§1. Institu ionalizarea puterii politice
Statul este un cadru privilegiat al puterii politice. Ceea ce implic automat c nu

este singurul. Nu orice societate politic organizat , adic în care, potrivit unei teorii
devenite clasice, exist distinc ie între guvernan i i guverna i, este stat. Exist o
disociere a celor dou no iuni, cum exist i o complementaritate necesar . Ceea ce
revel existen a ierarhiei guverna i-guvernan i este existen a Puterii. „Or, dac
fundamentul puterii este universal, exist multe forme de manifestare a lui care nu
sunt etatice”, iar „în stat Puterea are caractere pe care nu le g sim în alt parte”
(G. Burdeau, 1970, p. 21). i primul dintre acestea este institu ionalizarea, nu
oric rei puteri, ci a celei politice. Devine astfel necesar, înainte de toate, s vedem ce
înseamn aceast politizare a puterii.
„Fiind dat faptul c exist putere – scrie G. Burdeau – în orice fenomen unde se
revel capacitatea unui individ de a ob ine de la un altul un comportament pe care nu
l-ar fi adoptat în mod spontan, faptele de putere sunt nenum rate. Pentru ca ele s
îmbrace un caracter politic, este necesar ca finalitatea lor s fie socializat ” (p. 22).
Aceast finalitate socializat presupune c scopul rela iilor nu se epuizeaz în cadrul
raportului interindividual, ci este apreciat prin raportare la grup. „Dar al turi sau
dincolo de grupurile formate în vederea unui scop limitat i specific, societatea
global constituie o realitate de natur foarte diferit . Ea nu se explic printr-un scop
situat dincolo de ea; îi este suficient s existe pentru a- i îndeplini menirea. Ea este
propria sa finalitate, c ci ea este, ea îns i, fundamentul valorilor prin referire la care
rela iile de Putere se produc în sânul s u. Ele nu sunt determinate printr-un criteriu
exterior (religios, economic, cultural sau altul); ea rezult din necesitatea lor însele ca
o condi ie de existen a fiin ei colective. Atunci exist o societate politic . Leg tura
politic înceteaz s aib o valoare instrumental ; ea devine un concept existen ial.
Este important s în elegem, într-adev r, c doar în m sura în care colectivitatea
global se compune din corpuri par iale de esen e diferite este necesar s se afirme,
dincolo de scopurile fiec ruia dintre ele, o valoare care s le fie comun tuturor.
Aceast valoare nu poate fi decât existen a îns i a societ ii. i societatea politic
apare doar când ea este în eleas de c tre grup, pentru c Puterea care- i exteriori-
zeaz realitatea este aferent unui scop social care transcende finalitatea proprie
fiec rui grup secundar” (Ibidem, p. 23).
Suntem deci în prezen a unei societ i politice atunci când puterea personal se
transform în autoritate institu ional , când controlul rolurilor sociale ia locul arbitra-
rului, când scopul social transcende rolurile individuale. Statul este cadrul privilegiat
în care aceste lucruri se petrec. Institu ionalizarea puterii are tocmai acest rol. Ea face
trecerea de la ef, deci de la puterea individualizat , încarnat într-un om care
concentreaz în sine nu doar toate instrumentele puterii, dar i justificarea autorit ii,
la o putere care disociaz autoritatea de individul care o exercit . „Dar cum Puterea,
încetând s fie încorporat în persoana efului, nu poate s subziste în stare de
ectoplasm , îi trebuie un titular. Acest suport va fi institu ia statal privit ca sediu
exclusiv al puterii publice. În stat, Puterea este institu ionalizat în sensul c ea este
transferat de la persoana guvernan ilor care nu mai au decât exerci iul ei, la Stat care
devine prin aceasta, de acum înainte, singurul ei proprietar” (Ibidem, p. 31). A adar,
existen a statului nu trebuie legat de existen a distinc iei guverna i-guvernan i,
prezent în oricare societate politic , ci de existen a unei separa ii între func ia, rolul,
institu ia guvern mântului i persoanele celor care le exercit .
Cauzele acestei institu ionaliz ri a puterii sunt foarte complexe i greu de genera-
lizat pentru toate spa iile culturale, mai ales dac inem cont de faptul c acest proces
nu este înc des vâr it peste tot, dar vom schi a câteva dintre ele, valabile pentru
societatea occidental , urmând considera iile lui G. Burdeau.
„Pentru c statul este o idee, scrie acesta, este evident c el presupune spirite apte
s -l gândeasc . Or, mult timp, guverna ii au v zut în omul învestit cu atributele
puterii eful, adic pe acela care comand pentru c nimeni nu îndr zne te s
conteste oportunitatea ordinelor sale sau pentru c for a sa este o justificare suficient
a supunerii... În aceste societ i tinere «pe de-a-ntregul zidite din oameni», potrivit
formulei lui H. Bergson (1932, p. 138), ideea nu merge niciodat prea departe f r s
se încarneze într-o form concret : dumnezeu într-o imagine i Puterea într-un
r zboinic victorios” (Ibidem, p. 39). Pentru a trece de la un astfel de ef la un stat
trebuie ca puterea, adic posibilitatea de a te face ascultat, s fie dublat de auto-
ritate, adic de calificarea de a da un ordin. Iar aceast trecere, care presupune o
modificare a psihologiei guverna ilor, dar i a guvernan ilor, departe de a se baza pe
considera ii metafizice are ca fundament avantaje practice.
Pentru guverna i avantajul îl reprezint dep irea insecurit ii datorate confrunt -
rilor perpetue pentru men inerea sau cucerirea puterii, dar i a incertitudinii cu privire
la succesiunea la putere sau a con inutului ordinelor sale. Astfel, guverna ii „nu se
preocup prea mult de problema legitimit ii, dar le este u or s în eleag c atâta
vreme cât titlul prin ilor depinde de victoria armatelor lor pacea r mâne în pericol” i
c f r aceasta nu putea fi vorba de afaceri prospere sau de câmpuri înfloritoare.
Drumurile nesigure, câmpurile pârjolite, comer ul paralizat datorate personaliz rii
puterii îi fac pe supu i s doreasc o putere legitimat altfel decât prin for a armelor.
Pe de alt parte, „o societate nu progreseaz decât prin asigurarea zilei de mâine i
tocmai aceast siguran este compromis de puterea individualizat . Dac totul va
disp rea odat cu eful, ce proiect îi va supravie ui? Dar, de asemenea, dac totul se
bazeaz pe voin a sa, cine garanteaz c ea nu este arbitrar ? Domnia efului
provoac instabilitatea social pentru c ea implic incertitudinea regulii” (Ibidem,
p. 41). Stabilitatea i siguran a nu puteau, practic vorbind, s fie asigurate decât
printr-o legitimare a puterii exterioar persoanei prin ului. Se ajunge astfel s se
afirme, cum o face Ph. Pot, înc în 1484, c regalitatea este o func ie, nu o mo tenire
i c puterea vine de la popor.
Pentru guvernan i avantajul institu ionaliz rii const în g sirea unui fundament al
puterii lor, al legitimit ii ei, dup ce sl birea influen ei bisericii catolice ca urmare a
reformei i rena terii, deposedeaz puterea de caracterul s u sacru. Laicizarea puterii
publice este urmat în mod firesc de institu ionalizarea ei, c ci prin ul care nu- i mai
poate justifica puterea prin divinitate, este obligat, pentru ca ordinele sale s nu par
arbitrare, s o justifice pe baza unui bine comun exterior propriilor interese, deci pe o
transcenden laic , care este func ia, serviciul în folosul comunit ii etc. De altfel,
caracterele suveranit ii acestei puteri laice urmeaz pas cu pas caracterele divinit ii:
ea este o putere de drept (dreapt ), originar , cauz de sine, suprem i abisal . Pe de
alt parte, transmiterea puterii c tre mo tenitori, nemaiputându-se justifica prin gra ia
divin , trebuie s se justifice prin permanen a institu iei: dinastia, ca institu ie
independent de încarn rile ei succesive, este cea care asigur permanen a puterii i
transmiterea ei pa nic de la un titular la altul.
Apoi, interesul practic al institu ionaliz rii provine i din imposibilitatea contac-
tului personal cu supu ii datorat l rgirii geografice a ariei puterii, dep rt rii guver-
nan ilor de guverna i. Calit ile personale ale r zboinicului i efului trebuie înlocuite
cu o simbolistic a puterii, cu o idee în numele c reia acesta ac ioneaz , o idee care
face supunerea mai tolerabil , c ci ea creeaz impresia c oamenii nu mai sunt supu i
oamenilor, ci unei for e dezîncarnate. eful tinde astfel s - i fac puterea legitim ,
uzând de o idee de drept ca fundament al ei. Nu simplul fapt c poate comanda îl face
s comande, ci faptul c acest comandament este necesar supu ilor. C utarea legiti-
mit ii contribuie astfel la geneza statului i aceasta este a doua tr s tur a puterii
statale: este o for de drept, pentru c este legitimat .
§2. Legitimarea puterii statale
Puterea statului nu este cert o putere legitim în sine, ci doar o putere legitimat ,
ceea ce înseamn c ea depinde de fluctua iile con tiin ei colective. Ea are la baz o
idee de drept, dar nu natural i imuabil , ci pozitiv i schimb toare. Dependen a
principiului de legitimare de evolu iile mentalului colectiv îl face uneori necompre-
hensibil celor care nu tr iesc în epoca respectiv . Pentru noi este aproape de neîn eles
cum putea fi inut ca legitim puterea unui monarh ale c rui puteri ar fi venit de la
dumnezeu; i cu toate acestea oamenii legitimau respectiva putere. Sau celor care
tr iesc în medii culturale diferite în aceea i epoc : pentru un european este practic
f r nicio logic un regim islamic. Astfel, principiul legitim rii este unul contingent,
iar abordarea lui aici, unde nu ne intereseaz un principiu sau altul, ci legitimarea în
genere, nu poate fi decât formal : ceea ce conteaz este doar c trebuie s existe un
astfel de principiu pentru a fi în prezen a unui stat.
Legitimarea este o înnobilare a supunerii i a constrângerii, c ci ele se bazeaz pe
un principiu juridic i nu pe voin a unui anume titular al puterii, fiind astfel inevitabil
legat de institu ionalizarea puterii. Oamenii cred în fundamentul bun i în necesi-
tatea constrângerii i a supunerii. Este vorba de o atitudine mai mult sentimental
decât ra ional , de o atitudine cvasimistic . Cum zicea G. Burdeau, „avatar modern al
sacraliz rii puterii, legitimitatea î i laicizeaz fundamentul f r s -i sl beasc solidi-
tatea, pentru c învestiturii divine ea îi substituie consacrarea juridic ” (1970, p. 45).
Este vorba mai întâi de credin a în necesitatea puterii politice dotat cu capaci-
tatea de a aplica coerci iunea pentru salvgardarea grupului, a coeren ei lui. Regula
impus devine regul necesar , iar oamenii se simt liberi pentru c îi în eleg necesi-
tatea. Puterea politic este necesar pentru c tinde s elimine teama de cel lalt,
individ sau grup, prin instaurarea unei ordini i prin asigurarea unei protec ii. Teama
de for ele obscure care domin subcon tientul individual sau colectiv face ca o for
exterioar con tiin ei individuale s fie acceptat ca necesar i bun . Con tientizarea
lipsei de moralitate a celuilalt face ca puterea politic s fie legitimat .
Pentru ca mai apoi s fie vorba de credin a c beneficiarii constrângerii sunt cei
c rora aceasta li se aplic . Este ceea ce deosebe te puterea statului de puterea unei
simple bande de tâlhari. Aceast coinciden a grupului care suport i a grupului
care beneficiaz dup urma for ei aplicat institu ional este desigur de multe ori o
iluzie frumoas , dar ceea ce conteaz este c indivizii cred în ea, dând astfel for ei
aparen a, dac nu consisten a, dreptului. Aceast convingere juridic vine din
con tiin a imoralit ii proprii. Dac insuficien ele celuilalt ne fac s legitim m exis-
ten a ordinii, insuficien a moral proprie ne face s accept m aplicarea constrângerii.
§3. Monopolul constrângerii
Ceea ce caracterizeaz statul din punct de vedere juridic este ceea ce se nume te,
în termeni weberieni, monopolul constrângerii organizate. Doar statul poate s aplice
constrângerea, adic poate uza de for în mod legitim. Nimeni nu î i poate face
dreptate singur; orice satisfacere a unui interes legitim trebuie s treac prin interme-
dierea statal . Pentru a fi în prezen a unui stat trebuie ca puterea politic instituit s
poat exercita efectiv acest monopol. Adic statul nu trebuie s aib niciun concurent
în interior: colectivit i locale, guverne insurec ionale, grupuri private puternic i
eventual militar organizate (grupuri mafiote, partide-mili ii, grupuri de interese, firme
multina ionale) etc.
Acest monopol al constrângerii organizate are ca o prim consecin faptul c
doar în numele statului sunt reglementate conduitele, adic el este singura sau pri-
mordiala surs a ordinii juridice. Este în elesul principiului indivizibilit ii suvera-
nit ii, potrivit c ruia niciun grup i nicio persoan nu poate exercita suveranitatea în
nume propriu. Exist surse nestatale ale dreptului – cutuma, dreptul corporatist etc. –
dar aceste surse sunt recunoscute ca atare doar pentru c statul o permite. Doar
pentru c legea recunoa te, de exemplu, patronatului i sindicatelor dreptul de a
încheia contracte colective de munc acestea pot fi efectiv încheiate; doar pentru c
legea le confer un caracter obligatoriu pentru încheierea contractelor individuale de
munc acestea au calitatea de izvor de drept; doar legea determin sanc iunile
nerespect rii lor. Astfel, „traducerea monopolului constrângerii organizate care apar-
ine statului este ideea suveranit ii. Orice regul devine o regul juridic doar dac
ea este sanc ionat de c tre stat, pentru c acesta din urm posed o putere superioar
oric rui alt grup social, pentru c el singur posed suveranitatea” (Ch. Debbasch,
2001, p. 23).
A doua consecin a monopolului amintit este faptul c doar statul poate pune în
mi care ac iunea public , doar el putând uza de violen în mod legitim împotriva
celor care încalc prescrip iile normative. Dac aplicarea dreptului poate fi f cut i
de alte persoane publice sau private, doar statul poate face o aplicare coercitiv a
acestuia. De aceea for ele care pot fi folosite în represiunea intern – poli ie, jandar-
merie – pot fi între inute doar de stat i sunt subordonate corpului politic, ministrul
afacerilor interne fiind un civil. Statul nu elimin violen a, ci centralizeaz i insti-
tu ionalizeaz mijloacele de constrângere (J. Chevallier, 1999, p. 19), luându-le din
mâinile particularilor i transferându-le c tre sine, monopolizându-le. Dac orice

grup politic tinde s - i asigure domina ia i s - i aproprie uzajul violen ei, statul este
singurul care reu e te s - i asigure monopolul acestora.
§4. Alte tr s turi ale puterii statale democratice
Pentru ca o organizare s poat fi categorisit ca stat, puterea pe care ea poate s o

exercite trebuie s îndeplineasc anumite condi ii, trebuie s aib anumite tr s turi,
care s -i asigure monopolul amintit, f r a o face partizan sau abuziv . În primul
rând, ea trebuie s fie o putere de centralizare, ceea ce desigur nu înseamn centra-
list , în al doilea rând, trebuie s fie o putere de arbitraj, în al treilea rând, o putere
extrapatrimonial i, în fine, o putere civil i temporal .
A. Puterea statului este o putere de centralizare. Este indiscutabil c o struc-
tur de comand a existat în cadrul grupului social înainte de apari ia statului în sens
modern. Aceast putere era îns necentralizat . Ea se exercita, dup c derea Impe-
riului Roman, în Europa Central i Occidental , în raport de proprietatea p mân-
tului, fiecare nobil exercitând drepturi echivalente suveranit ii pe feuda sa. În
România, spre deosebire de statele occidentale, ca i de statele Europei Centrale,
aceast putere, înc nestatal , s-a exercitat pe baze elective la nivelul ob tilor, uniu-
nilor de ob ti, cnezatelor i voievodatelor. La nivelul Domniei, odat puterea centra-
lizat , printr-un proces specific românesc, pe baze r ne ti i elective, puterea avea
un caracter mixt, paradoxal la prima vedere. Este vorba de o combina ie de demo-
cratism (nemaiîntâlnit nic ieri, a spune, Domnul fiind ales de tuti li soli, cum zicea
medicul vene ian al lui tefan cel Mare, din rândul familiei domnitoare) i de
absolutism imperial (Domnitorul român fiind titularul unei autorit i echivalent cu a
împ ra ilor bizantini). Puterea central nu era legat de proprietatea p mântului, ci
invers. Dac din Europa de Vest i pân în Ungaria individul avea un rol la nivelul
puterii publice pentru c avea o feud , la români mo iile erau date i luate odat cu
dreg toria. Dar asupra acestui aspect vom reveni cu alt ocazie.
Statul este o putere aparte pentru c este un regim de centralizare politic
absolut . Toate puterile politice intermediare legate de feudalitate au fost suprimate.
Rezult c toate colectivit ile locale sau teritoriale nu au, propriu-zis, o putere
autonom de puterea politic a statului. Chiar în statele regionalizate sau federale
puterea colectivit ilor intermediare este încadrat de stat. De aceea este greu de
acceptat c statele federate ar fi state suverane în sensul autentic al termenului. În
statele unitare, acest centralism politic absolut este mai evident, colectivit ile locale
neavând decât voca ie administrativ , principiul liberei administr ri nepunând în
discu ie monopolul politic al statului.
B. Puterea statului este o putere de arbitraj. Statul exercit în raport cu for ele
economice un fel de putere de arbitraj, de negociere. Aceast caracteristic a statului
democratic i liberal a fost contestat de filosofia marxist . Marxismul denun ase
primatul economicului asupra politicului. Statul capitalist era, în aceast viziune, un
instrument la discre ia puterii economice, a clasei antreprenorilor. Dar lucrurile nu se
prezint tocmai astfel.
Statul capitalist este desigur sub influen a puternic a clasei antreprenorilor, dar
încerc rile de a legaliza presiunea grupurilor de interese îl transform în arbitru. O
astfel de legalizare a reprezentat-o Legea electoral din 1926 în România, pe care o
vom analiza separat, prin care, în Camera secund a Parlamentului, erau reprezentate
de o manier original interesele economice i profesionale. De asemenea, în Fran a
grupurile de presiune au fost asociate la procesul decizional prin înfiin area Consi-
liului economic i social. În Statele Unite se fac eforturi de a reglementa, de ase-
menea, ac iunea grupurilor de presiune.
Pentru a fi deci în prezen a statului ca putere suveran nu trebuie ca aceast putere
s poat fi exercitat de vreun grup socio-economic în nume propriu. Statul unei
clase nu mai este stat, ci o organiza ie de tip mafiot. Doar echidistan a fa de for ele
sociale, care nu permite niciuneia dintre ele s «confi te suveranitatea», face ca statul
s existe ca suveranitate. Altfel, pierzând monopolul deciziei normative, statul nu
mai este stat.
C. Puterea statului este o putere extrapatrimonial . Aceasta înseamn c nu
exist nicio confuziune între patrimoniul guvernan ilor i patrimoniul statului, spre
deosebire de dreptul feudal. În perioada Epocii mijlocii a prevalat concep ia patrimo-
nial a statului. În aceast concep ie, bunurile personale ale Regelui i bunurile
publice erau indistinct înglobate în domeniul Coroanei.
F r acest patrimoniu distinct statul nu ar putea s aib personalitate juridic i
deci nici voin proprie, adic nu ar mai putea fi subiect de drept i deci nici suveran.
D. Puterea statului este civil i temporal . Ea este civil , în sensul c nu decurge
din for a militar , de i constrângerea armat este dreptul exclusiv al statului. Armata
este supus politicului i nu invers. Armata este un corp supus i nu unul deliberant.
Dac statul pierde controlul for ei militare, interne i externe, care se autodetermin ,
el pierde monopolul constrângerii, deci suveranitatea. Acesta este sensul atribuirii
portofoliilor ministeriale la interne i ap rare unor civili i nu unor militari, ca regul ,
în regimurile avansate. Acesta este i sensul interdic iei stabilit pentru ofi eri de a
face parte din partide.
Puterea statului este, pe de alt parte, temporal , în sensul c ea nu se confund cu
puterea religioas . Statul i biserica trebuie s fie separate. Iisus spunea: „Regatul
meu nu este în aceast lume. Da i Cezarului ce-i al Cezarului i lui Dumnezeu ceea
ce este al lui Dumnezeu”. Puterea statului trebuie s fie astfel neutr fa de religie.
Ea nu este nici religioas , nici antireligioas , ci areligioas . Ea vine de la popor, nu
de la Dumnezeu.
Confuzia între puterea statului i cea religioas duce la regimuri extrem de
opresive, c ci puterea încearc s st pâneasc nu doar manifest rile exterioare ale
voin ei individuale pentru a o face compatibil cu existen a i manifestarea unei alte
voin e libere, ci chiar con tiin a indivizilor. Acest lucru reduce puterea statului la
simplu executant al ordinelor religioase, deci îl lipse te de monopolul constrângerii,
adic de suveranitate. Catolicismul a dus uneori la astfel de situa ii (inchizi ia, de
pild ). Ast zi, regimuri teocratice exist în state musulmane, cum ar fi Iranul, exis-
tând o tendin extrem de periculoas de integrism musulman, cum a existat o ten-
din de integrism catolic în evul mediu.
Periculoas este i tendin a de a face din puterea statului o putere antireligioas .

Cele dou extreme se întâlnesc, c ci un regim antireligios nu poate fi decât la fel de
dogmatic ca unul religios. S-a întâmplat astfel în statele socialiste, în grade diferite
desigur, dar având ca efect transformarea marxismului în dogm cvasireligioas , ceea
ce a dus la preponderen a exponentului oficial al filozofiei marxiste, partidul comu-
nist, asupra statului.
Puterea statului este, pe de alt parte, temporal în sensul c este limitat în timp.
Poporul poate decide oricând s - i ofere o alt form de autoorganizare. Preten ia
regimului politic etern au avut-o multe state, dar, întotdeauna, timpul i voin a oame-
nilor au fost mai puternice decât ele.
Aceste tr s turi sunt tipice oric rei puteri de stat pentru c lipsa oric reia dintre
ele face ca grupul care beneficiaz de pe urma aplic rii constrângerii i grupul care
suport constrângerea s nu mai coincid , adic s nu mai existe propriu zis un stat.
Sec iunea a 4-a. Ordinea social
Pentru a fi în prezen a unui stat i nu doar a unor tâlhari care terorizeaz o

popula ie în limitele unui teritoriu, capabili fiind s ordone i s constrâng fizic dac
ordinele nu sunt ascultate, trebuie ca regulile s fie edictate i aplicate constrâng tor
cu scopul de a crea o ordine social , politic , economic i juridic în acord cu
interesul general, cu binele comun i nu doar pentru a asigura domina ia unui grup
asupra altuia. Trebuie deci ca puterea politic s fie subordonat scopului social, s
fie un instrument al realiz rii acestuia.
§1. Elementele formale ale scopului social
Pentru a determina scopul social în universalitatea sa trebuie s identific m acele

elemente ale societ ii pe care individul nu le poate pune în discu ie cu privire la
existen a lor, ci doar cu privire la modul acestei existen e. Acestea vor fi elementele
formale ale binelui comun, formale într-un dublu sens: care formeaz binele comun
i care sunt doar de ordinul formei, lipsite deci pentru societatea în sine de con inut
concret, cu toate c pentru individ ele nu par a se exprima decât ca un con inut
concret.
Ceea ce individul nu poate pune în discu ie cu privire la existen a social , este
societatea îns i. El nu poate nega necesitatea existen ei sociale i forma în care ea se
manifest în genere pentru sine: ordinea social . Acesta este primul element formal
al scopului social. Nu are importan pentru societate cum se concretizeaz , cu ce
con inut se umple aceast form , important este c ea nu poate fi negat , c ea
creeaz individului necesitatea fundamental , de care depinde chiar existen a sa:
necesitatea de a tr i în ordine. „Dac una din faptele tale, spunea Marcus Aurelius,
nu prive te nici direct, nici indirect acest scop social, ea încurc via a ta, îi distruge
unitatea” (Medita iunile lui Marcu Aureliu, 1930, p. 158). Acest element formal este
însu i corpul social. El este existen a concret îns i a societ ii. i societatea va
trebui s g seasc mijlocul formal de a ap ra aceast ordine. Acest mijloc este

justi ia, cel de-al doilea element formal al scopului social.
A. Ordinea. „În ceea ce prive te ordinea – ar ta G. Burdeau – ea poate fi privit
cu u urin ca o constant formal dat care r spunde exigen ei esen iale a oric rei
societ i care este stabilitatea. Ordinea, independent de elementele pe care le sinteti-
zeaz , ordinea pentru ordine este, potrivit afirma iei lui Hauriou «ceea ce ne separ
de catastrof ». Trebuie în eles prin aceasta c un principiu, oricare ar fi el, prin
raportare la care se ordoneaz toate rela iile individuale, este indispensabil men inerii
societ ii. F r îndoial , semnifica ia acestui principiu, ceea ce el autorizeaz sau
interzice, nu este indiferent, dar ceea ce este primordial pentru organismul social,
este în primul rând existen a sa. Or, cum binele comun este înainte de toate subor-
donat men inerii societ ii, el se bazeaz în mod necesar pe aceast no iune a unei
ordini neutre, concept pur formal, care exprim pur i simplu ideea c via a social
nu este posibil decât din cauza accept rii de c tre to i a unei norme comune. Valoa-
rea etic a acestei ordini nu este în mod provizoriu pus în discu ie, doar existen a sa,
dezgolit de orice semnifica ie, import pentru binele comun atunci când se ia în
considera ie doar valoarea sa formal ” (1980, p. 104-105).
Pentru societate, deci pentru sine, ordinea nu poate fi legat de o dimensiune
etic . Aceast dimensiune apare doar pentru noi, adic în momentul concretiz rii
sale. Etic este doar con inutul binelui comun, forma nu are îns pentru sine niciun
con inut. Fa de aceast form , pentru ea, individul este o abstrac ie. Ea îl presupune,
dar nu în calitatea sa, ci în aspectul s u cantitativ, de aceea considera iile individuale nu
au nicio valoare pentru ordinea în sine; scopurile individuale n-o formeaz , ci o
deformeaz . Ordinea este via a normei pentru sine. De aceea, dreptul va ap ra mai întâi
rela ia social , o va restabili când aceasta este rupt , adic va reface forma, individul
necontând, protec ia lui fiind doar o consecin , nu un scop. Suntem în prezen a unei
deform ri, care, desigur, pare inevitabil , de i, cum vom vedea, nu este. Desprinderea
dreptului de moral semnific tocmai acest fapt: preponderen a formei.
Societatea nu are în sine niciun con inut; ea nu poate fi judecat din punct de
vedere moral pornind de la valorile individuale. De aceea, judecarea normalit ii unei
st ri sociale nu trebuie s se bazeze pe aprecierea num rului celor care o resimt ca
normal . Faptul c dreptul ap r ordinea, acesta fiind scopul s u i nu individul, de i,
ca o consecin , i individul beneficiaz de aceast protec ie, nu este normal, chiar
dac to i sim im ca normal aceast stare. Normal ar fi ca dreptul s -l apere pe
individ i doar ca o consecin s produc prin aceasta ordinea.
Neutralitatea ordinii rezult a adar dintr-o deformare a sensului normal, defor-
mare ce tr deaz tendin a general a structurii de a se autonomiza, de a deveni scop
în sine. Dac ordinea recap t îns caracterul normalit ii ea nu mai poate fi gândit
în afara dimensiunii etice, pentru c ea este doar un instrument i deci trebuie s - i
limiteze existen a sa la existen a pentru noi. Aceast revenire a ordinii la normalitate
presupune o rea ezare a dreptului pe alte baze; trebuie regândit fundamentul ac iunii
de a face dreptate.
B. Justi ia. „Dac , dup cum se tie, discu iunile în jurul no iunii de drept sunt
numeroase i însemnate, îndoielile i neîn elegerile sunt înc i mai mari în ceea ce
prive te no iunea de justi ie, considerat – uneori – ca sinonim sau echivalent al

dreptului, iar alteori ca un element distinct de acesta i superior. Justi ia, sub un
anumit aspect, const în conformarea la o lege, de i, pe de alt parte, se afirm c
legea trebuie s fie conform cu justi ia. Legea care se recunoa te, pe de o parte, ca
un criteriu al justului i injustului, poate la rândul s u – i prin aceasta ea apare mai
mult ca un fapt de ordine empiric – s fie supus unei judec i de acela i fel; se
postuleaz astfel, în numele justi iei înse i, un mai înalt criteriu ideal, care transcende
toate determina iile juridice pozitive i trebuie s aib în alt parte fundamentul s u”
(G. Del Vechio, Justi ia, p. 33).
Justi ia este un principiu care, în ultim analiz , nu depinde în niciun fel de
dreptul pozitiv i, ca o consecin a acestui fapt, nici de o ordine social concret .
Ordinea concret , substan ializarea elementului formal al scopului social, este un
produs al justi iei. Voca ia spre absolut a justi iei se va concretiza a adar în func ie de
elementul pe care îl exprim necesitatea ordinii: societatea autonom sau indivi-
dualitatea moral . De fiecare dat justi ia va exprima o trecere dincolo de egoismul
individual. Dar rezultatele vor fi radical deosebite: trecerea va afirma fie o structur
formal , fie o realitate individual moral .
„Spre deosebire de ordinea social care este un element static al binelui comun,
justi ia constituie elementul dinamic al acestuia... Ele se sus in una pe alta, justi ia
f când ca ordinea s fie acceptat , ordinea f când ca justi ia s fie dorit . În aceste
condi ii justi ia este un element constitutiv al binelui comun, pentru c ordinea nu
este decât, dac ne este permis imaginea, justi ia solidificat ” (G. Burdeau, 1980,
p. 103). Elementul care leag cele dou realit i formale este individul; asupra lui se
exercit ac iunea justi iei i, am v zut, ordinea poate fi o consecin a protec iei indi-
vidualit ii sau un scop în sine, protec ia individualit ii fiind doar un fapt derivat.
A adar, trebuie stabilit , pentru o definire a justi iei, direc ia formal a ac iunii ei.
Este, desigur, indiscutabil c justi ia trebuie s cristalizeze o ordine social , dar
aceasta doar ca o afirmare a individualit ii, ceea ce înseamn c dac existen a ei
este pentru societate formal , ac iunea ei nu trebuie s aib un scop formal, ordinea,
ci substan ial, individul. Scopul justi iei trebuie s fie realizarea umanului.
Spre acest salt moral al individualit ii trebuie s fie orientat ac iunea justi iei.
Ea trebuie s ac ioneze în sensul perfec ion rii omului; ordinea va rezulta cu nece-
sitate dintr-un atare demers. Individul moral respect libertatea celuilalt în mod
firesc, din convingere, neavând nevoie de o regul exterioar care s -i impun acest
lucru. Ordinea rezult cu necesitate din moralizarea individului. Dar se pare c acest
mod de orientare a scopului social nu este deocamdat posibil. Ceea ce r mâne
practic posibil este o concretizare a scopului social, care r mâne din punct de vedere
formal existen a social îns i, care s afirme necesitatea i s dezvolte pârghiile
sociale pentru ca în mod mediat beneficiarii ordinii s fie indivizii.
Cele dou moduri de concretizare a scopului social, cele dou tipuri de ordine
social , ordinea pentru ordine i ordinea pentru individ, creeaz dou tipuri diferite
de regim politic: când societatea devine în mod concret i nu doar formal scop în
sine, suntem în prezen a unui regim totalitar; când individul este scop al ordinii
sociale, cel pu in mediat, suntem în prezen a unui regim liberal. „Aceste dou tipuri
de stat... se disting în mod esen ial unul de altul prin faptul c unul, totalitarismul,
absoarbe total individul, adic îl supune statului în fiecare act al existen ei sale,
privat sau public , în timp ce cel lalt, statul liberal, acord individului drepturi contra
statului, îi recunoa te un anumit num r de libert i publice i respect destul de mult
via a sa privat . Altfel spus, în statul liberal individul este recunoscut; în statul totalitar
individul nu exist , el este total supus statului” (C. Leclercq, 1999, p. 49).
§2. Societatea ca scop în sine: totalitarismul
Totalitarismul nu trebuie confundat cu dictatura, de i anumite tr s turi i mai

ales efecte le sunt comune. Dictatura este un regim de confuziune a puterilor, de
obicei, în mâinile executivului, criteriul ei fiind deci modul diviz rii orizontale a
puterii, în timp ce totalitarismul este un mod de concretizare a scopului social,
criteriul lui fiind nu tipul de exerci iu f cut puterii, ci prevalen a acordat f r limite
întregului social în detrimentul individului. Totalitarismul este deci cu necesitate
ideologic, el ine de lumea valorilor, nu, ca dictatura, de modul concret de amenajare
a exerci iului puterii. Un totalitarism poate cunoa te separa ia puterilor, cel pu in
pân la un anumit nivel i într-o anumit etap , dar nu va recunoa te niciodat o
valoare autonom individului.
Totalitarismul este un tip de regim politic care tinde s normeze totul, nu doar
raporturile inter-individuale, în totalitatea lor, anulând orice autonomie a fenome-
nelor sociale fa de stat, ci chiar modul în care se desf oar gândirea individual .
Scopul s u este crearea unui «om nou» care gânde te într-un anumit fel, determinat
de ideologia oficial , suprimând astfel cu totul orice existen autonom fa de stat
i de dreptul s u. În statul totalitar nu doar societatea civil dispare, ci i individul.
Cuvintele lui B. Mussolini sunt perfect l muritoare în acest sens: „Nimic în afara
statului. Nimic contra statului. Totul în stat”. Nu mai este vorba aici, ca în dictatur ,
de maniera în care normele sunt produse, ci de materia pe care ele o reglementeaz .
În dictatur , în autocra ie ca opus al democra iei, normarea prive te doar o anumit
parte a comportamentelor individuale i de grup, ea este heteronom , dar prezerv o
anumit libertate individual i colectiv . În schimb, într-un stat totalitar nimic nu
scap statului, totul este reglementat, orice libertate individual este imposibil .
Teoretic cel pu in, exist regimuri totalitare democratice, care deci controleaz orice
manifestare social , dar prin norme care au ca surs voin a poporului. Cum pot
exista, i chiar au existat, dictaturi liberale, adic în care normele sunt edictate f r
nicio interven ie a poporului, direct sau indirect , dar care recunosc o anumit
autonomie individual i a societ ii civile: de exemplu regimurile dictatoriale din
Spania i Portugalia nu erau totalitare (Ibidem, p. 49).
Totalitarismul este deci o form de regim politic în care indivizii i corpurile
intermediare sunt pe de-a-ntregul subordonate statului, implicând o anihilare a
societ ii civile i a individualit ii autonome în beneficiul societ ii politice i deci al
statului care dirijeaz în mod suveran i chiar tinde s confi te totalitatea activit ilor
sociale (politice, economice, culturale, religioase etc.) i s st pâneasc nu doar
manifest rile exterioare ale indivizilor, ci i corpul i sufletul acestora.
Statul totalitar apare astfel, potrivit expresiei lui J. Chevallier, ca un stat atât de
dep rtat de modelul statal clasic încât se poate spune c el este „o form genetic
diferit ” (1999, p. 94). Dogma de baz a totalitarismului este unitatea corpului

social, desigur necomparabil cu teoria constitu ional clasic a unit ii poporului,
unitate strict formal , ci o unitate care este substan ial , care nu permite nicio
evadare, indiferent de natura ei, din întregul i nu din totalitatea social . De aici
decurge cosubstan ialitatea statului i societ ii civile i absorb ia celei din urm de
c tre primul. Statul este total, în sensul c al turi de el nu exist nicio societate
civil organizat i structurat . El este o lume de indivizi atomiza i care constituie
nu grupuri, ci o mas . Societatea totalitar este astfel o societate de mas . Aceasta
nu înseamn c ea se bazeaz pe popor, ci pe o realitate social amorf , incapabil s
reac ioneze prin orice fel de opozi ie pentru c îi lipse te condi ia esen ial a unei
astfel de opozi ii: organizarea. Indivizii care constituie aceast mas sunt depersona-
liza i, uniformi, c ci ei pierd un element care îi ajutase s - i construiasc identitatea
timp îndelungat: afilierea la ni te grupuri primare (clase sociale, biserici, grupuri de
interese, partide etc.). Chiar grupurile elementare î i pierd importan a, familia de
exemplu, c ci statul totalitar nu poate admite nicio sfer privat care s fie sustras
interven iei i domina iei sale, mergând chiar pân în untrul con tiin ei individuale.
„Imanent i în acela i timp transcendent, el se interpune ca tutore, supervizor,
mediator în toate raporturile sociale. În acela i timp, el tinde s asigure st pânirea
complet a comportamentelor prin constrângere, dar, de asemenea, mai profund,
insinuându-se în inima subiectivit ii individuale...” (Ibidem, p. 95).
Din punct de vedere juridic, statul totalitar apare ca un stat ce î i asigur domi-
na ia total asupra ordinii juridice. El terge orice diferen dintre public i privat i
dintre stat i drept. Totul este statal: i sfera economic , i sfera cultural , i sfera
asociativ , i cea familial (Conduc torul este tat l, statul este bunul p rinte ...), iar
dreptul nu este decât drept al statului, un instrument în mâna puterii politice, pe care
nu o mai încadreaz , ci o ajut s se extind . Statul p streaz aparen a unui stat de
drept, afirmând limitarea puterii prin intermediul legalit ii socialiste, prin interme-
diul suprema iei constitu iei, prin intermediul afirm rii drepturilor fundamentale, dar
mecanismele de control aferente, care s garanteze efectivitatea acestor construc ii
formale, lipsesc sau sunt lipsite, prin modul amenaj rii lor practice, de orice efi-
cien . Astfel, controlul legalit ii actelor administrative putea fi dat instan elor, ca în
România comunist , îns aceste instan e erau compuse din judec tori vota i anual de
consiliile populare; controlul de constitu ionalitate exista, dar el era implicit realizat
de Marea Adunare Na ional ; libert ile erau prev zute constitu ional, dar imposibil
de fructificat practic prin vreo procedur determinat . Dezechilibrarea sistemului
politic prin existen a unui singur partid f cea ca orice imitare a sistemului consti-
tu ional al unui stat democratic s fie doar o propagand în el toare: partidul, lipsit
de formalismul ce caracterizeaz statul, deci liber s decid arbitrar, era cel care
domina statul, lipsindu-l de calitatea de stat, chiar dac formal elementele statului
clasic subzistau. Aparatul represiv devine astfel un stat în stat, amenin ând totul f r
nicio limit i chiar f r niciun control, inclusiv aparatul de partid, sub conducerea
direct a efului carismatic i atotputernic, pentru c este atot tiutor. Statul totalitar
devine astfel incompatibil cu orice idee de institu ionalizare a puterii, a a cum am
descris-o mai sus: el este la discre ia unui individ sus inut de o propagand care îl
personalizeaz la extrem.
A. Tr s turile comune statelor totalitare. R. Aron, în lucrarea „Democra ie i

totalitarism”, a degajat cinci tr s turi caracteristice ale totalitarismului:
„1. Fenomenul totalitar intervine într-un regim care acord unui singur partid
monopolul activit ii politice;
2. Partidul unic este animat sau înarmat cu o ideologie c reia îi confer o
autoritate absolut i care, prin urmare, devine adev rul oficial al statului;
3. Pentru a r spândi acest adev r oficial, statul î i rezerv la rândul s u un dublu
monopol, monopolul mijloacelor de constrângere i pe cel al mijloacelor de con-
vingere. Ansamblul mijloacelor de comunicare, radio televiziune, pres este condus,
comandat de stat i de cei care îl reprezint ;
4. Majoritatea activit ilor economice i profesionale sunt controlate de stat i
devin, într-o oarecare m sur , parte integrant a statului. Dat fiind c statul este
inseparabil de ideologia sa, majoritatea activit ilor economice i profesionale poart
amprenta adev rului oficial;
5. Dat fiind c orice activitate va deveni de acum activitate de stat i dat fiind c
orice activitate va fi supus ideologiei, o gre eal comis în cadrul unei activit i
economice sau profesionale este simultan o gre eal ideologic . De unde rezult
desigur o politizare, o transfigurare ideologic a tuturor gre elilor posibile ale indivi-
zilor i, în concluzie, o teroare care este în egal m sur poli ieneasc i ideologic .
Este de la sine în eles – adaug R. Aron – c putem considera ca fiind esen ial, în
cadrul defini iei totalitarismului, fie monopolul partidului, fie etatizarea vie ii econo-
mice, fie teroarea ideologic . Fenomenul este perfect atunci când aceste elemente
sunt reunite i realizate deplin” (2001, p. 212-213).
Fenomenul descris de Aron este unul istoric; el progreseaz de la partidul unic,
trecând prin afirmarea ideologiei ca adev r ultim, prin îndoctrinarea ce implic
etatizarea tuturor surselor de informa ie i deci suprimarea pluralismului informa io-
nal, pentru a etatiza economia sau a o pune oricum sub controlul statului i a instaura
teroarea ideologic prin intermediul unei poli ii politice sub comanda unei singure
persoane. Totu i autorul acord o mare importan personalit ii conduc torului.
„Oricare ar fi teoria istoriei care este adoptat la un moment dat – afirm el – trebuie
s inem seama de indivizi. Este foarte posibil ca în absen a lui Napoleon Bonaparte,
un alt general ar fi fost încoronat, dar este aproape imposibil de demonstrat i foarte
improbabil c , dac generalul încoronat ar fi fost altcineva decât Bonaparte, lucrurile
s-ar mai fi desf urat aidoma. Acest lucru este valabil i în cazul Uniunii Sovietice.
Putem s în elegem prin ce proces s-a putut degrada regimul pentru a degenera în
fenomenele pe care eu le studiez, dar, în absen a lui Stalin, formele extreme ale
delirului ideologic, ale terorii poli iene ti i ale ceremoniilor m rturisirilor nu ar fi
ap rut poate” (Ibidem, p. 222). Poate, dar convergen a fenomenelor în aproape toate
rile socialiste, ca i în cazul hitlerismului, face ca ele s par inevitabile. Ceva
intrinsec ideologiilor i modului evolu iilor structurilor conduce inevitabil la absolu-
tizarea întregului social i la personalizarea puterii centrale. Poate c amploarea este
diferit în func ie de calit ile personale ale conduc torului, dar esen a este unitar .
Cum zicea Aristotel, „statul din natura sa este ceva multiplu, i dac devine o unitate
mai strâns , din Stat se face familie i din familie om” (Aristotel, Politica, Cartea II,
Cap. I, par. 4). Ceea ce caracterizeaz toate structurile sociale este tendin a de
autonomizare, institu ionalizarea fiind un reflex al acestui fenomen mai general.

Logica institu ional i ideologic se impune chiar i celui mai absolutist titular al
func iei publice. Ea face ca, odat structura trecut în act, ea s - i controleze propria
evolu ie. Totalitarismul nu mai depinde astfel de o persoan decât în ce prive te
gradul, nu natura sa. Spre deosebire de dictatur , dependent esen ial de toanele unui
individ, totalitarismul rezult , în mod necesar, din evolu ia institu iilor dependente de
o ideologie unic . Determinismul obiectiv i nu subiectivismul conduc torului este
cel care impune solu iile concrete. Cu necesitate monismul ideologic impune monis-
mul partizan, acesta trecerea competen elor statului c tre partid, care lipsit de un
formalism care s garanteze participarea bazei la decizie, se centralizeaz în mod
necesar, pân într-atât încât o singur persoan va prelua comanda; desfiin area
claselor sociale determin atomizarea societ ii, exacerbând singura organizare cât de
cât coerent , statul, etatizând totul, dar silind sistemul s provoace apoplexia centru-
lui i paralizia extremit ilor, s intre în colaps func ional i s se bazeze astfel din ce
în ce mai mult pe for , poli ie politic i pe propagand , care nu poate fi îns cât de
cât efecient decât cu pre ul unei din ce în ce mai profunde izol ri informa ionale i
culturale în interiorul frontierelor. Rezult o teroare ideologic extrem . Aceasta
poate fi definit ca fiind „aplicarea centralizat , metodic a violen ei nonprevizibile
(neprevizibil pentru victimele terorii, dar în egal m sur pentru p turile superioare
i chiar pentru cei care manipuleaz teroarea), nu doar într-o stare de urgen , ci chiar
într-o situa ie normal ” (H. Marcuse, 1963, p. 148).
H. Arendt, o alt cercet toare consecvent i avizat a totalitarismului, g se te
tr s turi ale totalitarismului asem n toare cu cele prezentate mai sus (1962, 1994):
– existen a unei ideologii oficiale, o doctrin ce acoper toate aspectele vie ii
individuale i colective, explicând într-o viziune determinist cum umanitatea se
dirijeaz implacabil c tre o stare perfect , care pleac de la negarea total a prezen-
tului i de la o lupt f r mil împotriva acestuia;
– un partid unic dirijat de dictator singur, partid care dubleaz statul, generând o
dualitate a autorit ilor care face ca vârful partidului s fie un guvern real în timp ce
statul devine o simpl masc , astfel încât sistemul este de fapt o încreng tur f r
logic de organe ce valideaz afirmarea unei lipse totale a sistemului i astfel domi-
na ia personal ; „A a numitul sistem bol evic nu a fost niciodat altceva decât o
absen total a sistemului” (Th. Masaryk apud H. Arendt, 1994, p. 514); „Chiar i un
expert ar înnebuni dac ar încerca s descifreze rela iile dintre partid i stat în al
treilea Reich” (S.H. Roberts apud H. Arendt, 1994, p. 514)
– o teroare al c rei bra este poli ia politic , dirijat nu doar împotriva du manilor,
ci contra unor por iuni întregi din popula ie i din societate, realizând un univers con-
centra ionist, în care constrângerea este atât de arbitrar încât nimeni nu mai poate fi
sigur de nimic, indiferent de pozi ia sa i deci toat lumea se teme de toat lumea,
puterea realizând astfel un grad incredibil de supunere bazat pe teama de cel lalt;
– atomizarea sistematic a societ ii, izolarea individului i astfel reducerea
societ ii la o mas amorf incapabil de opozi ie, realizat prin dou modalit i: una
negativ , distrugerea fostelor structuri (clase sociale, corpuri intermediare, biserici,
familie etc.), i una pozitiv , mobilizarea popula iei, înc din copil rie, în sânul parti-
dului i al organiza iilor satelit care încadreaz ansamblul vie ii sociale i profe-
sionale i schimbarea continu a structurilor într-un fel de «revolu ie permanent »;
– controlul tuturor mijloacelor de informare i de propagand , care asigur o

îndoctrinare cât mai complet .
Pentru J. Friedrich (1954) exist cinci cerin e de care depinde existen a unui
sistem totalitar:
– o ideologie oficial ;
– un singur partid de mas controlat de o oligarhie;
– monopolul guvernamental asupra mass-media;
– un sistem de poli ie terorist i
– o economie dirijat de la nivel central.
Toate cele trei teorii fac din regimul totalitar o form distinct de regim politic, cu
tr s turi specifice care îl particularizeaz fa de autoritarism sau absolutism i, pe de
alt parte, consider c el rezult din «interconexiunea i sus inerea reciproc a carac-
teristicilor sale» (G. Sartori, 1999, p. 197). El este astfel un sistem, unul aplicabil
doar societ ii moderne, dovad faptul c cele mai multe dintre caracteristicile sale
sunt condi ionate din punct de vedere tehnologic. Se poate spune astfel c «totali-
tarismul este despotismul plus electricitatea» (C. Polin, 1982, p. 17), de i afirma ia
trebuie în eleas ca relativ .
B. Totalitarism i dictatur . Acest concept de totalitarism nu este universal
acceptat ca autonom fa de dictatur , unii considerând c teoria totalitarismului „nu
este structurat i nu se bazeaz pe elemente structurale” (G. Sartori, 1999, p. 193) i
de aceea preferând s fac din dictatur elementul structural i din dictatura totalitar
una din variantele sale, transformând totalitarismul, ca fiind un concept-obiect, o
descriere a unui sistem, în totalitar, un concept-proprietate, un predicat al dictaturii.
„Conceput astfel, totalitarismul con ine pur i simplu acele caracteristici ale regimurilor
opresive ajunse la cel mai înalt nivel de perfec iune imaginabil” (Ibidem, p. 191).
Regimurile politice sunt concepute în aceast viziune situate pe un continuum care
porne te de la democra ie i se opre te la totalitarism, deosebirile dintre ele fiind doar
de grad, neexistând niciun totalitarism pur cum nu exist nicio democra ie pur .
Deosebirea dintre dictatur i totalitarism const atunci în urm toarele:
În timp ce dictaturile simple i autoritare nu dureaz mai mult decât via a per-
soanei-dictator, dictaturile totalitare s-au dovedit mult mai durabile i sunt capabile
s - i rezolve crizele succesorale. Dar, dup p rerea noastr , trebuie s identific m
aici o deosebire de esen : totalitarismul are capacitatea de a supravie ui persoanei
dictatorului pentru c el cunoa te un tip de institu ionalizare a puterii sui generis; de i
puterea se personalizeaz în dictator, acesta nu este decât transpunerea concret a
institu ionaliz rii unei ideologii de tip religios; i Dumnezeu este o persoan i în
acela i timp o institu ie. Ceea ce este aici tipic, ca i în cazul Dumnezeului unic, este
tocmai lipsa structurii, pe care dictatura o presupune; Dumnezeu nu se confund cu
lumea ca totalitate; nici societatea totalitar nu se confund cu totalitatea structurilor
sociale, ci, dimpotriv , presupune distrugerea ei, deci a oric rei structuri, în bene-
ficiul întregului.
Diferen a provine i din faptul c în vreme ce dictaturile netotalitare abordeaz
în raport cu grupurile exterioare politici de excludere, dictaturile totalitare au i
for a, i motiva ia necesare pentru a urm ri distrugerea definitiv a tuturor subsis-
temelor. Dar aceast caracteristic a totalitarismelor le deosebe te iar i genetic de
dictaturi, c ci ideologia este cea care pretinde implementarea total a scopului

întregului social în toate subsistemele, ceea ce impune o subordonare total , vezi o
distrugere a acelora care tind s reziste. Revenim deci la aceea i diferen de esen
semnalat mai sus: totalitarismul presupune distrugerea oric ror elemente autonome
ale structurii sociale în beneficiul unui întreg f r p r i.
O alt diferen provine din faptul c regimurile dictatoriale nu au preten ii de
legitimitate. „În aceast din urm privin , distinc iile nu constau în existen a unei
«ideologii oficiale» (chiar i dictatorii africani au înv at deja cum s elaboreze o
astfel de ideologie), ci în natura i aria unei astfel de ideologii. Dictaturile netotalitare
sunt a a cum sunt tocmai pentru c nu reu esc s ofere o ideologie oficial de tip
religios. Un simplu dictator apare acolo unde nu de ine decât puterea de a fi i de a
r mâne ceea ce este. Un dictator autoritar proclam o ideologie oficial , îns numai
pe criterii limitate sau cu o prea mic putere de convingere. La rândul s u, dictatura
totalitar se bazeaz , în justific rile sale, pe o oarecare filozofie a naturii umane
legat de o schem de perfec ionare a lumii, a eliber rii ei de p catele trecutului i
prezentului, servind astfel unui bine absolut. Aceasta nu necesit , s subliniem,
intensitatea convingerilor. În cele din urm , religiile nu au nevoie decât de câ iva
credincio i adev ra i i se pot lipsi de fanatici. A adar, când spun ideologie de tip
religios, vorbesc despre rutinizarea fervorii ideologice. Ce r mâne, i poate r mâne
a a mult timp, este «perceperea lumii» rezultat dintr-o îndoctrinare de o via i un
control al mesajelor pe care totalitarismul i le asigur ” (Ibidem, p. 192). Dar ceea ce
serve te unui bine absolut nu poate fi decât absolut, a adar unitar, imposibil de
divizat în altfel de p r i decât în unele care sunt întregul însu i, astfel c legitimarea
puterii totalitare nu poate fi bazat decât tot pe destructurarea societ ii, direct pe
mase, adic pe indivizi depersonaliza i, inter anjabili, amorfi, incapabili s scape
întregului i reproducându-i întocmai esen a ideologic .
Toate aceste tr s turi nu fac decât s sublinieze c tr s tura fundamental a
totalitarismului este extinderea i penetrarea total a puterii politice, bazat pe
destructurarea societ ii ca totalitate a raporturilor interindividuale i de grup în
beneficiul unui întreg monolitic. i trebuie s recunoa tem c în elegerea totalitaris-
mului ca pe unul dintre polii unui continuum, pe care s-ar situa regimurile politice,
este tentant odat ce democra ia are aceea i tendin de a favoriza autonomizarea
structurilor i afirmarea societ ii globale. Totalitarismul este astfel doar o modalitate
de a concretiza scopul social: societatea este totul, statul ca personificare juridic a
acesteia este totul, individul nu este nimic în sine, ci doar prin stat.
C. Forme de totalitarism. Cu toate tr s turile comune, totalitarismele nu sunt
identice, putându-se vorbi despre dou tipuri: totalitarismul popular sau absolut i
totalitarismul aristocratic.
a. Totalitarismul popular sau absolut. Aceast form de totalitarism se bazeaz
pe egalitatea absolut între indivizi, egalitate datorat dispari iei claselor sociale, nu
natural , desigur, ci provocat printr-o lupt continu , fapt care presupune o perioad
tranzitorie de la capitalism spre socialism, cea a dictaturii proletariatului, în elegând
prin aceasta „organizarea avangardei oprima ilor în clas dominant pentru a-i
reprima pe opresori”. Ace tia trebuie oprima i cu scopul de „a elibera umanitatea
de...” (V.I. Lenin, 1917) i, desigur, ceea ce urmeaz nu mai are prea mare impor-
tan . Ceea ce este important este c teroarea viza s fac umanitatea triumf toare.
Dup aceasta statul ar fi disp rut i s-ar fi instaurat comunismul. Partidul comunist
era a adar avangarda poporului în întregul s u, dar nu era decât tranzitoriu el însu i.
Dup aceast victorie a umanit ii, a societ ii format doar din indivizi, orice struc-
tur , inclusiv partidul i statul ar fi fost inutile: destructurarea ar fi fost complet . S-ar
fi instaurat astfel o identitate între guvernan i i guverna i, o democra ie deplin ,
autentic , nu formal , cum le pl cea liderilor sociali ti s afirme, bazat pe o baz
economic în care proprietatea privat este dep it .
b. Totalitarismul aristocratic. Un prim aspect care diferen iaz totalitarismul
aristocratic de cel popular este pozi ia fa de proprietatea privat . În timp ce
totalitarismul popular are o repulsie patologic fa de proprietate i fa de
economia capitalist , cel aristocratic p streaz proprietatea privat , chiar dac pune
sub controlul statului mecanismele capitalismului liberal. Penetrarea puterii nu
este, cum nu este nici destructurarea, deplin la nivel economic în cea de-a doua
form de totalitarism.
Totalitarismul aristocratic p streaz , pe de alt parte, distinc ia între guvernan i i
guverna i. Exist oameni f cu i s comande, elita nazist i Führerul, cum exist
oameni f cu i s se supun , poporul sub aspectul s u cel mai pasiv. Leg tura de
legitimare este f cut între cele dou p turi de faptul c Führerul este încarnarea
spiritului poporului.
Partidul nazist nu este, ca organizare a acestei elite autoafirmate, provizoriu ca
partidul comunist, ci permanent. El se confund cu statul, îl conduce, subordo-
nându- i prin acesta întreaga societate i to i indivizii. Dar statul nu este, ca în doc-
trina comunist , un r u necesar doar într-o perioad de tranzi ie, ci o realitate perma-
nent , nepieritoare. El este, pe de alt parte, instrumentul unei elite, nu statul între-
gului popor ca în doctrina sovietic .
§3. Liberalismul
Cel lalt mod de a concepe scopul social presupune centrarea acestuia pe individ:
în rela ia individ-societate, individul este primordial din punct de vedere valoric, el
are o valoare în sine, iar societatea i statul nu sunt decât instrumente pentru realiza-
rea libert ii lui, care devine astfel scopul oric rei structuri colective, inclusiv al
societ ii globale, politice i al statului, iar aceast primordialitate i libertate, pentru
a nu fi o simpl iluzie, trebuie protejate juridic, prin intermediul statului constitu-
ional, a libert ii politice i a libert ii individuale. Este ceea ce numim liberalism.
A. Distingerea liberalismului de alte concepte
a. Liberalism i democra ie. Liberalismul este polul opus totalitarismului, atât ca
doctrin cât i ca organizare social concret i nu autoritarismului, care are ca pol
opus democra ia. Rezult c pentru definirea lui trebuie, mai întâi, s -l distingem de
democra ie. Cum aceast din urm no iune ne va preocupa pu in mai târziu, nu va fi
vorba aici decât de punctele de ruptur între ea i liberalism, puncte ce trebuie accen-
tuate datorit unei nefericite confund ri a no iunilor, mai ales atunci când democra ia
pur i simpl este utilizat în sensul de democra ie liberal . Esen ial, în deosebirea
democra iei de liberalism, este c democra ia pur i simpl se bazeaz pe egalitate,

în timp ce liberalismul se bazeaz pe libertate. Democra ia se bazeaz pe un pactum
societatis, adic o form de coexisten între cet eni egali, opus fiind autocra iei,
care se bazeaz pe un pactum subjectionis, transformând cet enii în supu i, fiind
astfel o ordine de supunere, în timp ce democra ia este o ordine de coordonare.
Preocuparea democra iei este astfel orizontal , c ci ea se orienteaz spre coeziunea
social i spre distribuirea egalit ii, o egalitate care dore te s integreze i s
ajusteze, în timp ce liberalismul se preocup de spontaneitate i de superioritate, deci
preocuparea lui este vertical .
Democra ia este un mod de legitimare i de exercitare a puterii politice, în timp
ce liberalismul este un mod da a concepe i realiza un scop social, libertatea indivi-
dual . Astfel c democra ia este un mijloc, o no iune instrumental în primul rând, în
timp ce liberalismul este un scop, o no iune valoric în primul rând. Amalgamarea
lor se datoreaz faptului c cel mai bun mijloc de a realiza libertatea individual în
societatea modern a fost democra ia, dar acest lucru nu face cele dou no iuni i
realit i indistincte. De altfel, exist democra ii neliberale, democra ii populare totali-
tariste sau dirijiste, sau egalitariste, cum exist liberalisme nedemocratice, tendin a
fireasc a libert ii fiind structurarea valoric , deci aristocra ia de merit. Democra ia
este a adar o metod sau o procedur prin care puterea politic î i g se te legitimarea
în popor i este exercitat în numele acestuia printr-o anumit re ea de procese deci-
zionale. Liberalismul nu este procedural, ci substan ial, procedurile fiindu-i conexe,
garantându-l nu întemeindu-l, singura lui întemeiere fiind libertatea inerent fiin ei
umane, conceput ca persoan . Pe de alt parte îns , dac ne raport m la putere i nu
la libertate, democra ia devine substan ial iar liberalismul procedural: liberalismul
este o tehnic de limitare a puterii, în timp ce democra ia înseamn p trunderea
puterii poporului în stat; liberalii vor fi preocupa i, din acest punct de vedere, de forma
statului, de cum sunt produse normele, democra ia de con inutul normelor emise de
c tre stat. Liberalismul este preocupat de limitele norm rii, democra ia de sursa lor.
Astfel, democra ia este întemeiat pe colectivitate, iar liberalismul pe individ.
b. Liberalism i individualism. Ajungem astfel la o a doua distinc ie ajut toare
definirii liberalismului: distingerea fa de individualism. Individualismul poate duce
la fel de bine la liberalism sau la totalitarism. Am v zut de altfel cum o atomizare a
societ ii i bazarea statului pe o mas format doar din indivizi, presupunând o
destructurare cvasicomplet a societ ii, duce la o societate care se insinueaz prin
intermediul puterii politice în toate fenomenele sociale, chiar în inima individua-
lit ii. A adar individualismul pe care se bazeaz liberalismul este unul aparte; el
presupune centrarea societ ii pe un individ conceput ca persoan , deci juridic, nu
natural, un individ care are drepturi pe care societatea i statul nu le instituie, ci
doar le constat , le formuleaz juridic cu scopul precis de a le proteja. Acest indivi-
dualism presupune structurarea social i statal , dar una limitat prin drept în
favoarea persoanei; presupune, pe lâng libertate sau ca un alt aspect al acesteia,
siguran a. Liberalismul nu este astfel deloc un sistem care afirm individul împotriva
structurilor sociale sau a statului, ci unul care le implic , dar limitându-le.
c. Liberalism i liberism. Este adev rat c „în limbajul curent, termenul de libe-
ralism evoc imediat o doctrin care este defavorabil interven iilor statului în dome-
niul economic...” i desigur „aceast viziune sumar nu este pe de-a-ntregul fals , dar
gândirea liberal a parcurs atâtea secole, i secole marcate de profunde transform ri
economice i sociale, încât ar însemna s ne facem despre filosofia sa o imagine cari-
catural dac am crede-o pe de-a-ntregul inclus în datoria de a se ab ine ce incumb
autorit ii politice. Liberalismul este cert o doctrin a libert ii, dar a libert ii în
ordine” (G. Burdeau, 1979, p. 48). Iar laissez-fair-ul nu este decât o reducere econo-
micist i conjunctural a liberalismului. Cei care confund planurile trebuie s - i
aminteasc un fapt: epoca în care ini iativa individual este conceput ca esen ial
este epoca Reformei i Rena terii, dar ea coincide cu epoca na terii statului i a lui
J. Bodin, cu a lui teorie a suveranit ii absolute. Dintru început statul i libertatea
merg împreun , iar afirmarea libert ii împotriva statului nu este decât rodul unei
evolu ii istorice ulteriore, care nu este de natura liberalismului, ci ine de denaturarea
lui. Denaturarea vine în primul rând de la axarea individualismului pe posesie, din
transformarea lui în individualism posesiv, o denaturare neprezent în paradigma
liberal , chiar i atunci când statul este patrimonial, c ci proprietatea era atunci
conceput nu doar ca posesie, ci ca o unitate indispensabil între via , libertate i
avere. Func ia propriet ii era asigurarea autonomiei, adic o func ie politic i nu
economic . Revenim astfel la ceea ce este esen ial: liberalismul presupune statul,
interven ia lui, dar doar pentru a garanta autonomia, libertatea, prosperitatea indivi-
dului sau mai bine zis a persoanei. Statul liberal nu este neap rat un stat minimal, ci
un stat care nu este arbitrar.
B. Libertatea, fundament al liberalismului. Libertatea este centrul liberalis-
mului. R mâne de v zut, c ci pân acum am v zut mai mult ce nu este liberalismul,
ce fel de libertate este aceasta, deci care este substan a acestui lucru pe care îl numim
liberalism. Consisten a libert ii liberalismului const în faptul c ea este o pre-
rogativ a naturii umane, care presupune autonomia, siguran a i proprietatea
(Ibidem, p. 40-85).
a. Libertatea este o prerogativ a naturii umane. Faptul c libertatea este o
prerogativ a naturii umane înseamn pentru liberalism c ea este pur i simplu
facultatea pe care fiecare o are ca inerent de a ac iona potrivit propriei vreri, f r
s trebuiasc s suporte o alt limitare decât cea care este necesar libert ii
celorlal i. Aceast defini ie este în mod evident, pentru oricine are o cât de vag
cultur filosofic , una simplificatoare, dac nu simplist . „Dar tocmai caracterul
rudimentar al defini iei liberale confer liberalismului o siguran care i-ar lipsi dac
ar trebui s ia în calcul scrupulele filosofilor, reticen ele sociologilor sau îndoielile
omului de pe strad . Liberalismul nu se întreb mai întâi asupra sensului libert ii
pentru a c uta mai apoi în ce m sur indivizii beneficiaz de aceasta. El postuleaz
c ea exist . Acest postulat elimin orice dezbatere a subiectului. Este suficient s
afirm m c omul este liber din momentul în care el nu se supune decât lui însu i”
(Ibidem, p. 40). Acest lucru are o consecin practic foarte important : drepturile
care concretizeaz aceast libertate inerent naturii umane sunt el însele inerente
acesteia; autoritatea nu le creeaz , doar le declar , ceea ce înseamn c ea nu le poate
desfiin a; ele sunt drepturi naturale care nu- i datoreaz existen a niciunei instan e
sociale; societatea i statul reglementeaz aceste drepturi, dar consisten a lor nu
depinde de aceast reglementare. Libertatea liberalismului trece astfel pe alt plan
decât simpla des vâr ire a sinelui, posibil de altfel i în cazul în care omul este lipsit
de libertatea social , fiind o libertate exterioar , o libertate în rela ie, o libertate
pentru cet ean fa de opresiunea statal sau social în genere, deci o libertate
politic . Pentru liberalism nu are importan ca omul s devin perfect, deci liber, ci
ca el s nu fie, de exemplu, arestat f r un proces echitabil. Dou consecin e mai
decurg de aici: libertatea liberalismului este perceput ca o libertate-autonomie i
libertatea liberalismului are ca element constitutiv siguran a.
b. Autonomia individual . Libertatea liberalismului presupune autonomia indi-
vidului fa de stat, dar i acest lucru este esen ial, în ordine, adic în cadrul regu-
lilor juridice stabilite pentru ca grupul social s poat exista i libertatea fiec ruia s
se acomodeze cu existen a libert ii celorlal i. Libertatea liberalismului implic o
limitare, mai întâi, moral i, mai apoi, juridic . În gândirea liberal autentic nu
exist deloc o contradic ie ireconciliabil între libertate i autoritate, c ci limit rile
libert ii de c tre autoritate sunt v zute ca f când parte din libertatea îns i, ca ni te
precepte inerente con tiin ei morale i nu ca limit ri impuse de puterea public .
Libertatea sa nu este libertatea f r moral i f r limite a capitalismului s lbatic, o
libertate-privilegiu, ci o libertate limitat , dar care prezerv autonomia individual .
Liberalismul neag astfel arbitrarul, nu puterea în sine. i construie te mecanismul
pentru ca arbitrarul s fie limitat: statul constitu ional. Statul liberal nu mai este i nu
mai poate fi un stat minimal, dar „cu cât înceteaz de a mai fi un stat minimal, cu atât
mai important este ca el s r mân constitu ional” (G. Sartori, 1999, p. 338). El se
bazeaz pe o sfer de autonomie personal în interiorul c reia statul poate intervenii
doar în situa ii excep ionale, clar definite i dup proceduri încadrate.
c. Siguran a persoanei. Liberalismul înseamn siguran , adic garantare a
drepturilor individuale prin mecanismul statului constitu ional, adic prin interme-
diul unui mecanism de limitare a puterii. Siguran a, ca element constitutiv al liber-
t ii în liberalism, presupune prevenirea atingerilor care amenin libertatea. Se poate
spune c siguran a este procedura garant rii libert ii. Ea este, ca o ac iune în justi ie
pentru un drept subiectiv, în acela i timp o consecin a existen ei libert ii, un mijloc
de a o ap ra, dar i un element constitutiv. O consecin , c ci f r existen a libert ii
siguran a nu exist , cum nu poate exista o ac iune f r preexisten a unui drept; or am
v zut c liberalismul postuleaz libertatea. Un mijloc de a o ap ra, c ci siguran a
presupune o procedur concret care s împiedice arbitrarul i s repun în drepturi
libertatea; ea este o sanc iune a libert ii. Un element constitutiv, c ci f r existen a
ei libertatea nu ar exista decât ca simpl poten ialitate, a a cum un drept subiectiv nu
este decât un simplu interes f r o ac iune în justi ie care s -l garanteze.
Siguran a presupune în doctrina i practica liberale existen a statului consti-
tu ional, care s garanteze evitarea arbitrarului printr-un triplu joc, cel al ierarhi-
z rii normative, adic al diviz rii verticale a puterii, cel al separa iei puterilor, adic
al diviz rii orizontale a puterii i cel al protec iei juridice a libert ii individuale. Toate
aceste mecanisme au ca scop protec ia contra imixtiunilor în exerci iul drepturilor
individuale pe care nu le legitimeaz exigen ele vie ii în societate. Cum noi o s le
studiem pe larg mai târziu, acum o s oferim doar o viziune sumar asupra lor.
c.1. Principiul ierarhiei normative. Primul principiu, cel al ierarhiei normative,
cuprinde, în viziunea liberal , dou aspecte: existen a unei constitu ii i domnia legii,
adic imposibilitatea oric rei constrângeri în lipsa existen ei unui titlu normativ.
Simplul fapt al existen ei unei constitu ii limiteaz deja puterea, de i, desigur, în
optica noastr actual acest fapt nu este suficient, trebuind completat cu o suprema ie
a acesteia garantat jurisdic ional. Existen a unei constitu ii presupune existen a unor
reguli care privesc învestirea puterii publice, legitimarea titlului în baza c ruia
guvernan ii comand i a unor reguli potrivit c rora se exercit puterea, adic a unor
competen e fixate dinainte în vederea unui scop determinat. Puterea nu mai este
astfel proprietatea celor care o de in, ci o func ie, institu ionalizarea acesteia fiind
prin ea îns i, cum am v zut, o limitare a arbitrarului. Lupta modern pentru o
constitu ie este lupta pentru eliminarea arbitrarului puterii personalizate. Dar i
liberalismul sesizeaz foarte bine acest lucru, lupta mai profund este de fapt pentru
siguran , pentru garantarea drepturilor individuale. Dac o constitu ie liberal este o
constitu ie statut al statului, ea este totodat o constitu ie a libert ii garantate. Iat de
ce Declara ia de la 1789 d constitu iei ca scop garantarea libert ii, propriet ii i
siguran ei cet enilor. Constitu ia liberal nu este deci orice constitu ie, ci o consti-
tu ie bazat pe libertate, deci nu pe egalitate, dac aceasta nu este o consecin a
libert ii. Ea porne te de la libertate. Cum fericit se exprima G. Sartori: „Pornind de
la libertate, avem libertatea de a ajunge la egalitate; egalitatea nu ne ofer libertatea
de a reveni la libertate” (1999, p. 344). Constitu ia liberal nu este o constitu ie-pro-
gram, deci ideologic , ci una pragmatic , func ionalist , una care încadreaz puterea
pentru a o limita. Este o constitu ie separa ie a puterilor i totodat garan ie a liber-
t ilor. Este o constitu ie contra arbitrarului.
Ajungem astfel la cel de-al doilea aspect al ierarhiz rii normative: domnia legii.
Scopul legii este eliminarea arbitrarului; legea leag i administra ia, adic pe cei
capabili s aplice constrângerea i deci sunt tenta i s abuzeze de ea. Administra ia
nu poate constrânge decât în baza unei legi. Previzibilitatea constrângerii este primul
pas spre siguran . Aceast lege nu este un simplu act de voin , ci expresia ra iunii i
surs a justi iei. Ea este protectoare a libert ii pentru c are, în viziunea liberal ,
caracterul permanen ei i imutabilit ii, pentru c este abstract , general i imperso-
nal . „Generalitatea i impersonalitatea legii rezum , limitându-l prin aceasta, rolul
care îi incumb . Cât prive te câmpul de aplicare al legii, generalitatea sa este o
garan ie de securitate pentru cet eni c ci, pe de o parte, regula este aceea i pentru
to i, cea ce exclude privilegiile, i, pe de alt parte, cum ea este impersonal , ei nu au
a se teme c ar fi viza i de m suri individuale afectate de arbitrar sau de par ialitate”
(G. Burdeau, 1979, p. 69). Astfel legea este prin ea îns i un izvor de siguran .
Dar simpla legare legal a administra iei nu mai este la un moment dat suficient
pentru a garanta siguran a persoanei, c ci previzibilitatea câ tigat prin legarea nor-
mativ a administra iei este pierdut datorit abuzurilor legiuitorului însu i. De aceea
domnia legii este completat de suprema ia constitu iei, o constitu ie care se impune
legiuitorului însu i.
c.2. Separa ia puterilor. Cel de-al doilea mecanism al statului constitu ional
care produce siguran i deci de libertate este separa ia puterilor. În viziunea libe-
ral clasic , separa ia puterilor i statul constitu ional sunt cosubstan iale. Este moti-
vul pentru care art. 16 al Declara iei Drepturilor din 1789 stipula c „nicio societate
în care separa ia puterilor nu este determinat nu are constitu ie”. Separa ia puterilor,
mijlocul practic de limitare a puterii, este tehnica prin care constitu ia î i atinge
scopul. Iar scopul este garantarea libert ii, siguran a. Viziunea separa iei puterilor nu
se confund îns cu cea democratic : ea tinde s opreasc orice putere de a fi
abuziv , nu doar pe cea monarhic , ci, poate mai ales, pe cea a poporului. Indiferent
de sursa sa, puterea poate fi opresiv , iar separa ia puterilor este o garan ie c ea nu
va deveni astfel. Separa ia puterilor este o limit a arbitrarului, dar i a egalit i. Ea
este orizontal pentru c pune puterile pe pozi ii de egalitate, dar vertical valoric,
c ci libertatea nu provine din egalitate. În acest sens, ea este o ap rare contra a ceea
ce Sieyès numea cu oroare democra ia pur (Ibidem, p. 64). Liberalismul este esen-
ial legat astfel de separa ia puterilor pentru c ea se ocup de ceea ce liberalismul
consider esen ial: limitarea puterii, de împiedicarea p trunderii acesteia, inclusiv
când ea apar ine poporului, în sfera libert ii individuale.
c.3. Protec ia juridic a libert ilor individuale. Cea de a treia tehnic prin
care statul constitu ional al liberalismului asigur siguran a ca element constitutiv al
libert ii este cea a protec iei juridice a libert ilor individuale. Ele sunt formalizate,
cuprinse, chiar i acolo unde legii nu i se d o importan prea mare de regul , ca în
dreptul englez, într-o lege. Existen a unui Habeas Corpus este de esen a liberalis-
mului. Liberalismul se ocup astfel de libertatea pentru cet ean fa de opresiunea
statal . Problema pe care el i-o pune este garantarea libert ii exterioare, deci juri-
dice i nu a libert ii l untrice. Nu este vorba de o libertate metafizic , ci de mecanis-
mul de protec ie juridic a libert ii concrete. Libertatea exist doar dac individul
este sigur c nu va fi inta unor restrângeri abuzive ale libert ii lui. De aceea
libertatea liberalismului este mai întâi una care garanteaz siguran a persoanei în
raport cu formarea i aplicarea legii penale, prin instituirea principiului legalit ii
infrac iunilor i pedepselor, celui al prezum iei de nevinov ie, celui al dreptului la
ap rare, al neretroactivit ii legii, al responsabilit ii agen ilor statului implica i în
represiunea penal etc.Dar libertatea este mai mult decât siguran a de a nu fi abuziv
închis. Ea presupune existen a unei sfere de autonomie individual garantat , adic în
interiorul c reia statul nu are ce c uta. Autonomie relativ desigur, dar garantat .
Astfel toate libert ile fundamentale trebuie formalizate i garantate jurisdic ional.
Statul liberal este statul în care libert ile politice i libert ile individuale sunt garan-
tate prin intermediul dreptului i al jurisdic iilor.
d. Proprietatea – condi ie a libert ii. Spuneam c liberalismul presupune auto-
nomia individual , siguran a i proprietatea. Acest al treilea aspect poate fi îns surs
de confuzii. Am v zut deja c liberalismul politic nu trebuie confundat cu individua-
lismul posesiv. Proprietatea este pentru liberalismul autentic mai mult decât posesia,
este o condi ie a autonomiei i a siguran ei, deci a libert ii. Func ia ei este esen ial-
mente politic . Proprietatea este pentru liberali un drept natural, o libertate, un
criteriu al civismului i un motor al progresului, dar nu o valoare în sine, ci doar prin
raportare la libertatea individual . Liberalismul este con tient c a avea trebuie
distins de a fi, dar vede de asemenea c a avea înseamn a avea putere, c existen a
propriet ii este o garan ie a libert ii, c ci doar puterea poate opri puterea, iar indivi-
dul lipsit de mijloace economice nu poate s se opun arbitrarului. Statul liberal este
deci un stat care garanteaz proprietatea nu pentru c este un stat al proprietarilor, ci
un stat al libert ii, c ci proprietatea este un mijloc al libert ii.
Liberalismul este teoria i practica protec iei juridice. Am v zut c aceasta a fost
conceput ca realizabil prin intermediul mecanismelor statului constitu ional. Dar
Statul din punct de vedere juridic 61
cât de eficace sunt aceste mecanisme? Noi vom vedea c existen a unei constitu ii,
chiar foarte scrupuloas în materia prevederii libert ilor fundamentale, nu este sufi-
cient în sine, c separa ia puterilor este f cut iluzorie de existen a i ac iunea parti-
delor politice, c siguran a persoanei nu rezult automat din normarea ei etc. Într-un
cuvânt, „c libertatea individual depinde mai pu in de termenii sau dispozi iile
oric rei constitu ii, decât de dispersia puterii între institu ii autonome i societate în
ansamblul ei” i c „eficacitatea unei constitu ii în privin a protej rii libert ii indi-
viduale depinde nu numai de distribu ia puterii economice i politice, ci i de cultura
politic a poporului pe care este obligat s îl protejeze” (J. Gray, 1998, p. 71).
Revenim astfel la dou dintre ideile centrale ale acestei lucr ri: exerci iul suvera-
nit ii depinde de func ionarea societ ii globale i educa ia este baza oric rei forme
institu ionale de libertate. Individul liber este individul care nu se teme de libertatea
sa, deci care este con tient, educat. Iar societatea liberal este o societate în care
puterea este puternic dispersat , adic o societate puternic structurat .
Capitolul II
Statul din punct de vedere juridic
Sec iunea 1. Specificitatea viziunii juridice
Viziunea juridic asupra statului este diferit de cea filozofic . Dac din punct de
vedere filozofic trebuie s r spundem, când ne referim la stat, la întrebarea „de ce exist
statul?”, din punct de vedere juridic întrebarea este „cum exist statul?”. Abord rii
substan iale îi este deci substituit una formal . Tot acest formalism departajeaz viziunea
juridic i de cea sociologic . Dac privit din punct de vedere sociologic statul apare ca
o sum de elemente faptice, din punct de vedere juridic el apare ca o fic iune bazat pe
elementele faptice. Dac din punct de vedere sociologic statul apare ca obiect, din
punct de vedere juridic el apare ca subiect. Nu elementele obiective sunt determinante
în viziunea juridic , ci atribuirea calit ii de «persoan » statului de c tre drept.
Statul poate fi definit astfel, din punct de vedere juridic, ca „o persoan moral de
drept public, teritorial i suveran ” (Ch. Debbasch, 2001, p. 24). Pentru a în elege
aceast defini ie trebuie s l murim dou din no iunile utilizate, cea de personalitate
juridic i cea de suveranitate.
Sec iunea a 2-a. Personalitatea juridic a statului
§1. No iunea de «personalitate juridic »
Înainte de a trece la analiza personalit ii juridice a statului trebuie atras aten ia

c uneori utilizarea no iunilor de persoan în sens juridic, de subiect de drept i de
personalitate, este confuz . Prin «subiect de drept» se în elege titularul unui drept.
Prin «personalitate juridic » se în elege aptitudinea de a fi titular activ de drepturi i

obliga ii sau competen e, aptitudine recunoscut de dreptul obiectiv. Prin persoan în
sens juridic se desemneaz orice entitate apt s fie subiect de drepturi i obliga ii
sau, într-un sens mai larg, de func iuni juridice.
Persoanele în sens juridic sunt de dou feluri: persoane fizice i persoane juridice.
Nicio alt categorie juridic nu poate fi utilizat pentru a desemna un titular de
drepturi, obliga ii sau func ii juridice. Persoana juridic mai este numit i persoan
moral . Epitetul «moral » poate fi derutant. Termenul «moral» nu este configurat
aici prin opozi ie fa de termenul «juridic». El este utilizat pentru a sublinia faptul c
persoana juridic este o crea ie a voin ei umane i nu un dat natural ca persoana
uman . Persoana moral este un fenomen juridic i nu moral. i expresia «persoan
juridic » poate fi derutant , c ci i persoana fizic nu este ca atare, în calitatea sa de
existen fizic , dotat cu personalitate juridic , ci tot în baza unei atribuiri f cut de
dreptul obiectiv. Ea este tot o persoan în sens juridic, o persoan «juridic ». Este
motivul pentru care când am vorbit de personalitate în general am utilizat no iunea de
«persoan în sens juridic».
§2. No iunea de «persoan juridic »
Persoana juridic este o entitate social organizat de sine st t tor, având un patri-
moniu propriu i un scop determinat în acord cu interesul general, care are o
existen juridic proprie i este apt , ca atare, s fie subiect al raporturilor juridice.
Nu are importan natura raporturilor juridice. Indiferent c sunt raporturi de drept
privat sau de drept public, subiec ii «colectivi» de drept, organiz rile sociale care au
calitatea de subiect al raportului juridic, apar ca persoane juridice, adic în calitate de
entit i dotate cu personalitate juridic .
Elementele caracteristice ale persoanei juridice sunt conform defini iei de mai
sus: 1. organizarea proprie, de sine st t toare, 2. scopul propriu, în acord cu interesul
general, 3. patrimoniul propriu i 4. individualitatea juridic distinct .
1. Spre deosebire de persoana fizic , persoana juridic nu mai este reprezentarea
juridic a unui individ, ci a unei entit i sociale complexe. Nu indivizii din grup sunt
reprezenta i prin persoana juridic , ci raporturile dintre ei, organizarea intersubiec-
tiv . De aceea, entitatea social vizat nu poate fi persoan juridic decât dac
organizarea sa intern este coerent , stabil i independent de voin a fiec rui asociat
luat în parte, depinzând doar de raporturile dintre ace tia. Organizarea intersubiectiv
poate privi i al i subiec i decât persoanele fizice. Persoana juridic poate fi astfel
alc tuit din mai multe persoane juridice.
2. Persoana juridic , pentru a exista ca atare, trebuie s aib un patrimoniu propriu,
distinct de cel al subiec ilor asocia i, patrimoniu ce const în totalitatea drepturilor i
obliga iilor evaluabile b ne te care au ca titular îns i persoana juridic . Acest
element permite ca persoana juridic s aib o r spundere juridic proprie.
3. Persoana juridic este o entitate ordonat în vederea unui scop determinat, unui
scop social. Acest scop social trebuie s fie în acord cu interesul general. El trebuie
s fie colectiv, adic distinct de interesele individuale ale membrilor care compun
persoana juridic .
4. Elementele constitutive mai sus men ionate trebuie întrunite pentru ca organi-
zarea respectiv s poat fi o individualitate juridic distinct de subiec ii ce o
compun. Scopul asocierii este din punct de vedere juridic tocmai acesta: crearea unui
subiect cu personalitate juridic distinct . Aceast caracteristic distinge persoana
juridic de simpla comunitate juridic . În cazul comunit ii juridice un drept se
împarte între mai mul i subiec i, f r a crea subiect; de exemplu, cazul coproprie-
tarilor sau cazul mai multor mo tenitori. În cazul persoanei juridice dreptul nu
apar ine subiec ilor asocia i, ci unui nou subiect distinct de ace tia.
Persoana juridic este o entitate compus , dar care se prezint în via a juridic ca
o entitate omogen . Existen a ei d na tere la dou rânduri de rela ii juridice: între
subiec ii asocia i i organele asocierii, rela ii interne care atest starea persoanei
juridice de realitate compus , eterogen în structura sa intern i rela iile externe în
care persoana juridic , luat ca entitate global , se raporteaz la al i subiec i, care
atest caracterul omogen, de subiect de drept distinct al asocierii.
§3. Specificitatea statului ca subiect de drept
În elegerea «privatist », restrictiv a no iunii de persoan juridic i-a f cut pe

mul i autori s în eleag statul ca pe o persoan juridic sui generis (C. St tescu,
Dreptul civil, 1970, p. 471; A. Iona cu, Tratat de drept civil, vol. I, 1967, p. 160;
O. Calmuschi, 1981, p. 51 i al ii), care ar ap rea ca atare doar în raporturile de drept
privat, în cele de drept public ap rând ca titular al suveranit ii i nu ca persoan
juridic . Trebuie în eles îns c dac prin persoan juridic se are în vedere orice
organizare ce are calitatea de subiect distinct al raporturilor juridice, indiferent de
natura lor, nu prezint importan dac statul apare în aceste raporturi pe pozi ie de
egalitate juridic sau de titular al suveranit ii: el este i într-un caz i în altul un
subiect distinct al raportului juridic, dotat, c ci doar astfel poate fi subiect, cu perso-
nalitate juridic , adic apare ca persoan juridic .
Fiind persoan juridic , statul trebuie s îndeplineasc cerin ele descrise mai sus.
Astfel, el trebuie s aib o organizare proprie, de sine st t toare, coerent i stabil .
Este vorba de o organizare a raporturilor intersubiective i nu de o colec ie de
indivizi sau grupuri. Statul este astfel de neconceput în lipsa unei ordini juridice.
Aceast ordine trebuie s fie efectiv , deci statul trebuie s aib capacitatea de a crea
reguli generale i eficient , adic statul trebuie s aib capacitatea de a impune
regulile create. Statul este deci o ordine juridic global . Aceast ordine trebuie s fie
de sine st t toare, adic nesubordonat unei alte ordini juridice statale sau vreunui
grup infraetatic i competent s se autoorganizeze.
Statul trebuie s aib un patrimoniu propriu distinct de cel al guvernan ilor i de
cel al guverna ilor. Puterea statului este în acest sens extrapatrimonial . Ceea ce
însemn , c , fiind persoan juridic , statul transform situa ia guverna ilor. Puterea
nu mai este un element al patrimoniului guvernan ilor, ci o func ie a acestora.
Guvernan ii nu mai au un drept subiectiv de a exercita puterea, ci doar o competen .
Statul are un scop propriu, care nu se confund cu scopurile elementelor sale
componente. Dar acest scop trebuie s fie în acord cu interesul general. Acest lucru
înseamn c nu exist stat decât dac grupul social îl legitimeaz . Orice organizare,
chiar capabil s creeze reguli i s le aplice prin constrângere, dac este nelegitimat
de cei care suport constrângerea î i pierde caracterul de stat. În stat, deci, benefi-
ciarii constrângerii sunt cei constrân i. Întrunirea acestor elemente trebuie s consti-
tuie un subiect distinct de drept. Statul este astfel distinct de guvernan i. Indiferent de
titularul de fapt al puterii, din punct de vedere juridic puterea este a statului. Acest
lucru permite continuitatea statului. Actele guvernan ilor sunt imputate statului în
numele c ruia ac ioneaz . Guvernan ii trec, statul r mâne.
Dificultatea de a în elege statul ca persoan juridic provine din faptul c el este
în raporturi aparte cu ordinea juridic fa de celelalte subiecte de drept intern i c
nu exist o ordine juridic interna ional suficient de conturat pentru a vorbi de
acordarea personalit ii juridice statului de c tre aceast ordine. Cele dou teorii
asupra personalit ii juridice devin atunci cu greu aplicabile datorit caracterului
aparte al acestui subiect de drept, acela de a fi suveran.
Teoria fic iunii pretinde c personalitatea juridic este acordat de c tre drept
organiz rilor care îndeplinesc anumite condi ii. Aplicat statului, aceast teorie ar
presupune c ordinea juridic creeaz personalitatea statului. Or statul este cel care
creeaz aceast ordine juridic , ceea ce face dificil de în eles cum raporturile s-ar
putea schimba. Totu i aceast teorie este cea aplicat atunci când se spune c statul
este creat prin constitu ie, sursa acesteia nefiind statul, ci puterea de autoorganizare a
poporului. Desigur, aceast preten ie este de cele mai multe ori o simpl fic iune,
pentru c poporul ori nu intervine, ori interven ia lui este mediat , ori, chiar direct
fiind, nu este semnificativ , cet enii fiind incapabili s în eleag cu adev rat tehni-
cismul unui act constitu ional. Totu i ea este util unei anumite limit ri a puterilor
statului în raport cu grupurile i cet enii, pentru c justific un control jurisdic ional
al actelor guvernan ilor. O alt tendin teoretic , bazat pe fic iunea cre rii persona-
lit ii statului de c tre drept, const în a face din colectivitatea statal o colectivitate
intermediar între colectivit ile infraetatice i colectivitatea interna ional , supraeta-
tic . Statul acord competen e comunit ilor infraetatice, dar le prime te pe ale sale
de la comunitatea supraetatic , deci de la ordinea juridic interna ional . Aceast
teorie, dezvoltat de H. Kelsen, are meritul de a restabili unitatea unei lumi juridic
coerente, dar este mult prea abstract pentru a fi primit în condi iile în care ordinea
juridic interna ional este mai mult embrionar .
Este motivul pentru care o alt teorie a fost dezvoltat , teorie mult mai prag-
matic , care ine cont atât de existen a unei ordini juridice interna ionale, care, de i
incipient , cuprinde un num r important de reguli juridice constrâng toare, cât i de
limitele acestei ordini juridice datorate în elegerii preponderent absolutiste a suvera-
nit ii statului. Ea const în a înlocui conceptul de suveranitate cu cel de fascicul de
competen e pentru a desemna puterile de care dispun în numele poporului guver-
nan ii unui stat. Spre deosebire de suveranitate, aceste competen e pot fi disociate i
limitate, statul putând el însu i s le transfere c tre organiza ii federale sau supra-
na ionale. Statul este astfel suveran la nivel interna ional doar în sensul c el nu este
supus unui alt stat i nu în sensul c nu este supus regulilor dreptului interna ional.
Acesta din urm acord competen e statului, cu participarea lui la formarea ordinii
interna ionale desigur, dar supunându-l acesteia. Statul are competen a constitu io-
nal de a regla exerci iul suveranit ii sale interna ionale, dar aceast competen este
încadrat . Astfel, pentru a da un exemplu, dreptul statului de a angaja un r zboi ine

de suveranitatea lui, dar dac acest r zboi este categorisit de ordinea interna ional ca
unul de agresiune, el devine o ac iune criminal .
Teoria realit ii este i mai greu aplicabil statului. Ea presupune c persona-
litatea juridic este dobândit de stat în afara unei atribuiri f cut de ordinea
juridic , fie ea intern sau interna ional . Este evident c acest lucru nu ar putea
duce decât la nesfâr ite conflicte, rezultate din afirmarea unor state în afara
cadrului juridic stabilit de cele existente, pe plan intern sau interna ional. Când
faptul primeaz asupra dreptului, se afirm for a; or în cazul colectivit ilor, for a
este cu adev rat destructiv .
Se observ u or, din cele ar tate, c singur no iunea de personalitate juridic nu
poate oferi o explica ie suficient a statului. Criteriul juridic al statului rezid astfel,
f r ca acest lucru s nu fie de multe ori contestat, chiar cu anumit îndrept ire, în
suveranitate. Statul este o persoan juridic suveran . Aceasta pare a fi tr s tura lui
distinctiv esen ial .
Sec iunea a 3-a. Suveranitatea statului
§1. No iunea de «suveranitate a statului»
No iunea de suveranitate este una destul de recent . Sistematizarea no iunii

apar ine lui J. Bodin (Les six livres de la république, 1576). Ea este îns o no iune
destul de confuz , fapt ce a determinat o multitudine de critici, mergând chiar pân la
a nega utilitatea conceptului. No iunea este una polisemantic i dificultatea contu-
r rii sale clare vine din utilizarea indistinct a diverselor sale în elesuri.
A. Teoria clasic a suveranit ii. Teoria clasic a suveranit ii pleac de la
constatarea c statul î i determin singur propriile competen e i propriile reguli
fundamentale, fa de care condi ioneaz toate regulile aplicabile pe teritoriul s u,
f r excep ie, i pentru observarea c rora el este singurul care poate pune în mi care
for a public , pentru c el dispune de monopolul constrângerii armate. Cu alte
cuvinte statul este cel care fundamenteaz i delimiteaz ordinea juridic na ional .
Este ceea ce autorii germani în eleg atunci când afirm c statul are competen a
competen elor sale, adic este suveran. Astfel suveranitatea este, potrivit defini iei lui
J. Laferrière, o „putere de drept originar i suprem ”.
a. Prima tr s tur a suveranit ii const în faptul c ea este o putere de
drept. Aceasta semnific faptul c statul nu este un simplu fenomen de for . El este
o putere legitimat , mulat pe o anumit idee de drept la care ader , con tient sau nu,
indivizii i grupurile, adic cei care sunt supu i ac iunii suverane. Legitimarea este
deci caracterul esen ial al puterii suverane. Ea este calitatea unei puteri de a fi
conform credin elor guverna ilor privitoare la originea i formele sale. Aceast
conformare o face în mod natural acceptat de guverna i, antreneaz o supunere natu-
ral . Posibilitatea constrângerii i monopolizarea ei este dat doar de aceast credin
în fundamentul bun i caracterul necesar al for ei institu ionalizate.
b. Cea de-a doua tr s tur a suveranit ii potrivit teoriei clasice este c ea

este o putere originar . Aceast afirma ie are îns doar un caracter postulatoriu,
pentru c ea este destinat s evite tocmai intrarea în discutarea dificilei probleme a
cauzei autorit ii. Ea mai mult eludeaz decât rezolv o problem , ceea ce o face greu
de în eles. Potrivit acestei afirma ii, statul nu î i datoreaz autoritatea nim nui, adic
niciunei alte autorit i decât a lui însu i. Nimeni nu îi deleg puterea. Astfel puterea
statului ar fi necondi ionat , în sensul c ea nu provine din nicio norm exterioar sau
anterioar . Cum se observ , este o for are de a explica statul ca ordine juridic f r a
face apel la considera ii morale sau metafizice, o atitudine strict pozitivist , în care
constitu ia ca act constitutiv al statului este un simplu postulat. Statul este astfel sursa
ordinii juridice în mod integral, are o putere ini ial .
c. În fine, suveranitatea este o putere suprem , în sensul c nicio autoritate în
stat sau în afara lui nu îi este superioar . În ordinea intern , aceasta înseamn c
statul nu poate întâlni vreo voin superioar , nici egal , nici concurent . În ordinea
extern , aceasta semnific faptul c nicio constrângere exterioar statului nu-i poate
impune respectarea vreunor norme juridice sau reguli de alt natur . Caracterul suve-
ranit ii este deci de a fi absolut .
B. Neajunsurile teoriei clasice. Aceast descriere a suveranit ii de c tre teoria
clasic est f cut iluzorie în multe puncte de evolu iile contemporane. Desigur,
doctrina suveranit ii are meritul de a ar ta destul de clar ce este de domeniul statului
în via a intern i interna ional în mod obi nuit. Totu i ea nu poate s explice toate
problemele care se ridic în realitate.
a. Imposibilitatea de justificare a supunerii statului fa de drept. Într-adev r,
dac statul are competen a competen elor sale i dac suveranitatea sa este originar ,
deci nu provine din nicio norm anterioar i superioar , deci dac statul este practic
creatorul i st pânul ordinii juridice, cum poate dreptul s se impun statului?
Aceast întrebare i-a g sit mai multe r spunsuri, dar toate insuficiente din punct de
vedere juridic.
a.1. Teoria autolimit rii. Primul r spuns const în a spune c statul se autolimi-
teaz sau este limitat de organizarea social . Indiferent îns dac autolimitarea este
obiectiv sau subiectiv ea se love te de o obiec ie dirimant : în virtutea c rei reguli
statul va fi obligat s nu retracteze abandonurile de suveranitate la care a consim it?
Ori aceast regul exist , ori nu exist . Dac ea exist , este superioar i anterioar
statului i atunci nu mai este vorba de autolimitare i în fond nici de suveranitate în
sensul ar tat mai sus, ci de supunerea lui unei reguli exterioare, independente de
voin a statului. Dac nu exist , atunci autolimitarea depinde de voin a discre ionar a
statului i cu greu s-ar putea în elege de ce statul ar accepta-o.
a.2. Teoria iusnaturalist . Pentru doctrinele iusnaturaliste dreptul edictat de
c tre stat trebuie s fie conform cu dreptul natural sub sanc iunea nevalidit ii. Este
vorba de anumite principii morale sau religioase imanente, superioare statului, prin-
cipii care sunt adânc înscrise în con tiin a individual . Dar nu exist nicio leg tur
juridic între aceste principii i dreptul pozitiv i de aceea s-ar putea ajunge la o
situa ie paradoxal datorit invoc rii lor ca fundament al supunerii statului fa de
drept: fiecare individ ar putea ac iona cum îl taie capul, cum zicea M. Barrès, invo-
când legile divine.
a.3. Teoria statului constatator. A treia atitudine const în a afirma c statul este
supus dreptului pentru c el nu face decât s constate dreptul i s -i asigure
formularea tehnic , ceea ce ridic exact acelea i obiec ii care au fost formulate cu
privire la teoria precedent .
b. Caracterul nejuridic al conform rii statului fa de drept. Niciunul din cele
trei r spunsuri nu este juridic i nu se situeaz în domeniul dreptului pozitiv. Nu
putem avea din punct de vedere juridic o supunere a statului fa de drept decât dac
statul însu i a vrut-o. Dar statul poate oricând reveni asupra acestor abandonuri de
suveranitate. Este adev rat c statul liberal este astfel construit pentru a limita prin
drept exerci iul puterii, dar trebuie în eles c din punct de vedere juridic nimic nu
împiedic transformarea acestor state în state totalitare. Dispozi iile constitu ionale
care interzic revizuirea anumitor prevederi ale constitu iei, cum ar fi caracterul
pluralist al sistemului de partide, separa ia puterilor etc., sunt din punct de vedere
juridic ineficiente.
Dac ne referim tot la societatea na ional , doctrina clasic a suveranit ii nu
poate explica cum statul, st pân al ordinii juridice, este posibil s fie supus de fapt
partidelor politice, grupurilor de interese, claselor sociale. În teoria clasic statul este
singurul st pân al exerci iului func iilor sale, mai ales al celei legislative, ori practic
el este alimentat din afar cu impuls politic, devolu iunea puterii se face dincolo de el
i, într-o foarte mare m sur , f r interven ia sa. Astfel, partidele sunt cvasineregle-
mentate i probabil vor r mâne astfel mult vreme, c ci ele sunt cele care de in
practic puterea politic , grupurile de interese au o influen decisiv asupra ordinii
juridice statale, pe care o domin în bun m sur , statul poate deveni cu adev rat un
instrument de clas sau al unei categorii sociale etc.
Teoria clasic a suveranit ii nu poate s explice suficient nici raporturile dintre
statul federal i statele federate, care, de i state, nu se mai bucur de suveranitate în
sensul autentic al conceptului. Ori entit ile federate nu mai sunt state suverane, ori
suveranitatea statului ar trebui redefinit . Deocamdat teoria încearc doar s dreag
cadrul clasic, care se dovede te îns , cu toate corecturile, incapabil s dea seama de
realitate.
Evolu ia rela iilor interna ionale i a dreptului interna ional face, de asemenea, în
bun m sur inaplicabil teoria clasic a suveranit ii. Astfel, admiterea din ce în ce
mai frecvent a efectului direct al normelor interna ionale asupra cet enilor statelor,
care devin astfel subiec i direc i ai dreptului interna ional, este incompatibil cu
doctrina suveranit ii în forma ei clasic . De asemenea, ea este incapabil s justifice
subordonarea din ce în ce mai accentuat a statelor fa de normele dreptului inter-
na ional public, care devine o ordine juridic din ce în ce mai eficient . În fine, ea
este incompatibil cu existen a unui drept creat de institu ii suprana ionale, cum este
Uniunea European , direct aplicabil în ordinea juridic a statelor membre i cu
prioritate fa de normele interne i care poate s oblige statul chiar dac a fost împo-
triva lor odat ce este pus în minoritate, ca i cu emergen a unui drept interna ional al
drepturilor omului a c rui aplicare este garantat de instan e interna ionale care scap
în bun m sur controlului exercitat de state i în numele c ruia exist un drept de
ingerin din ce în ce mai bine conturat, chiar dac nu lipsit de aspecte criticabile.
§2. Titularul suveranit ii
Când spunem c statul este suveran s-ar p rea c problema titularului suveranit ii
este rezolvat . Totu i, ea nu este nicidecum a a de simpl . Chiar dreptul pozitiv este
confuz în acest punct. Astfel, Constitu ia României din 1991 afirm în art. 1 c
România este stat suveran, acordând deci titulatura suveranit ii statului, pentru ca
apoi în art. 2 s afirme c suveranitatea este na ional , f când din na iune titularul
suveranit ii, urmând apoi afirma ia c suveranitatea apar ine poporului român i deci
schimbând înc odat titularul, pentru ca mai la urm s delimiteze titularul suve-
ranit ii de cel care o exercit , pentru c afirm c exerci iul suveranit ii este f cut
prin reprezentan i sau prin referendum, adic prin corpul electoral. De asemenea,
Constitu ia Fran ei din 1958 face un amalgam între teoria suveranit ii populare i
teoria suveranit ii na ionale, amalgam care a fost preluat practic de sistemul român.
Aceste prevederi sunt cu adev rat derutante. Din ele se pot desprinde îns câteva idei
care ar putea clarifica subiectul.
A. Sursa suveranit ii. O prim idee ar fi c sursa suveranit ii i titularul ei sunt
dou lucruri distincte. Când c ut m sursa suveranit ii, trebuie s r spundem la
întrebarea „de unde provine aceast putere de comand i constrângere, ce o face
acceptabil ?”; când c ut m titularul suveranit ii, trebuie s r spundem la întrebarea
„în numele cui i cine este îndrept it s exercite aceast putere?”.
a. Puterea suveran poate proveni, într-o prim concep ie, de la divinitate,
magia sau religia fiind fondatoare ale puterii. Poporul se pune în slujba unei puteri
providen iale, absolute, care îi r mâne exterioar . Puterea este astfel expresia voin ei
divine. Într-o prim variant a teorii teologice, cea a dreptului divin supranatural,
suveranii sunt ale i i învesti i de c tre divinitate. Ei sunt intermediari între oameni i
divinitate. Aceast teorie justific monarhia absolut . Astfel, faraonii erau singurii
intermediari între oameni i divinitate, împ ra ii chinezi erau învesti i printr-un man-
dat divin, suveranul musulman era umbra lui Alah pe p mânt, Ludovic al XIV-lea
putea scrie în memoriile sale c autoritatea cu care regii sunt învesti i este delegat de
providen , iar Ludovic al XV-lea sus inea c de ine coroana numai de la Dumnezeu
i c dreptul de a face legile îi apar ine lui singur, f r dependen i f r partaj.
O a doua variant a teoriei teologice, cea a dreptului divin providen ial, const în
a afirma c ordinea providen ial a lumii include puterea, dar c aceasta este remis
guvernan ilor prin mijloace umane. O afirma ie a lui L. Bonald este relevant în acest
sens. „Puterea (este) legitim nu în sensul c omul care o exercit ar fi numit
printr-un ordin în mod vizibil emanând de la divinitate, ci pentru c ea este bazat pe
legile naturale i fundamentale ale ordinii sociale, al c ror autor este Dumnezeu, legi
contra c rora tot ceea ce s-ar face, zice Bossuet, este nul de la sine” (1857, p. 41 apud
C. Leclercq, 1999, p. 30). Aceast teorie poate la fel de bine, cum ar ta M. Hauriou,
s justifice puterea minoritar , asumat de o elit , ca i puterea majoritar , exercitat
de majorit ile populare.
Tot o variant a doctrinei mistice a puterii este cea care sus ine c eful este
ghidul terestru al ac iunii. Ea se bazeaz pe mitul eroului, al supraomului. Aceast
teorie a fost motorul fascismului i nazismului dintre cele dou r zboaie mondiale.
Studiind aceast problem , A. Bullock atribuie lui Hitler urm toarea afirma ie:
„Omul n scut pentru dictatur nu este adus aici de for ; el o vrea. El nu este împins,
ci se împinge singur. Nu este nicio lips de modestie în aceasta... Omul care se simte
chemat s guverneze un popor nu are dreptul s spun : «Dac ave i nevoie de mine
sau dac m chema i, eu o s colaborez cu voi». Nu, este de datoria sa s ajung
acolo înainte de aceasta”.
Forma de putere împins cel mai mult c tre absolut este îns dat de o alt
concep ie teologic : cea care face din suveran o divinitate, c ci regele zeu poate face
orice, iar no iunile de bine i de r u nu mai au absolut niciun sens.
Indiferent cât de nelegitim ni s-ar p rea nou ast zi puterea bazat pe dreptul
divin, trebuie în eles c ea era legitim în ochii poporului i chiar ai juri tilor pân în
secolele al XVII-lea i al XVIII-lea, care nu admiteau un alt sistem politic decât pe
cel monarhic. Abia odat cu revolu iile francez i american i cu revenirea la
idealul democratic prezent înc în Grecia antic , se poate spune c legitimarea
mistic i religioas a puterii a fost înlocuit cu o legitimare democratic , sursa
puterii devenind poporul, dreptul politic laicizându-se. Astfel suveranit ii divine sau
monarhice îi succede suveranitatea popular .
b. Teoria juridic a suveranit ii democratice cuprinde dou forme: teoria
suveranit ii na ionale i teoria suveranit ii populare. Ceea ce le deosebe te în mod
esen ial sunt nu doar premisele filosofice diferite ci i consecin ele practice pe care le
produc la nivelul formei de guvern mânt: prima conduce în mod necesar la un guver-
n mânt reprezentativ, cea de a doua la un guvern mânt semidirect.
b.1. Teoria suveranit ii na ionale i guvern mântul reprezentativ. Teoria suve-
ranit ii na ionale este adoptat de o parte a revolu ionarilor francezi sub influen a
ideilor lui Sieyès (a se vedea reeditarea, E. Sieyès, Qu’est-ce que le Tiers Etat,
Quadrige/P.U.F., 1982). În 1946, ea este sus inut de o parte a membrilor Constituantei
franceze sub influen a lui Paul Bastid. Conform acestei teorii, suveranitatea apar ine
«na iunii», „fiin ideal , imaterial , dar în niciun caz ireal …, evocând continuitatea
istoric , solidaritatea genera iilor succesive, constan a marilor interese colective
sustrase schimb rilor succesive i contradictorii” (P. Bastid, ANC2, 3 septembre 1946,
p. 3478, apud Fr. Rouvillois, 2006, p. 59). În doctrina suveranit ii na ionale, persoana
colectiv este cea care posed suveranitatea i cet enii lua i individual nu au nici cea
mai mic parte din suveranitate. Titularul suveranit ii este na iunea considerat ca
indivizibil i distinct de indivizii ce o compun. Statul este considerat în aceast optic
ca na iunea juridic organizat . Na iunea, ca orice persoan juridic , are nevoie de
reprezentan i pentru a exercita suveranitatea. Aceast teorie va da deci prioritate
reprezent rii în raport cu exerci iul direct al suveranit ii de c tre popor. Ea conduce cu
necesitate la un guvern mânt reprezentativ, care exclude orice procedur a guvern -
mântului direct, mai ales referendumul. Cum se exprima P. Bastid, „referendumul este
contrar suveranit ii na ionale, care este, prin esen , reprezentativ ”. Pe de alt parte,
ea exclude mandatul imperativ. Votul, în cadrul acestei concep ii, cum se exprim Ion
Deleanu, „rezum i epuizeaz misiunea aleg torilor” (2006, p. 373). De aceea este
exclus revocarea reprezentan ilor pe durata mandatului. Calitatea de reprezentant nu
este dat parlamentarului, ci Adun rii reprezentative: mandatul este colectiv.
Avantajul esen ial al acestei doctrine ar fi, în viziunea celui mai fervent promotor
al ei în Constituanta francez din 1946, c sistemul pe care ea îl fundamenteaz „are
drept consecin practic faptul c suveranitatea nu apar ine în realitate nim nui”.
„Teoria suveranit ii na ionale… nu are din punct de vedere juridic decât o conse-
cin negativ …, c nimeni nu este calificat s - i aproprie statul… Ea condamn
orice încercare de dominare a unui individ sau a unei majorit i oarecare, i acesta
este marele s u merit, în momentul acesta în care suveranit ii corpului electoral
îns i tinde s -i fie substituit suveranitatea, tirania partidelor… În sistemul suverani-
t ii na ionale nimeni nu se poate considera ca având o autoritate originar . Puterea
indivizilor sau corpurilor nu este decât un reflex. În al i termeni, reprezentarea este
peste tot… Cât prive te suveranitatea poporului, concluziona Bastid, ea este altceva.
Ea se bazeaz pe ideea c autoritatea nu apar ine unui corp moral, c ea este partajat
între indivizii care compun acest corp… Principiu în realitate anarhic i periculos,
c ci el îi autorizeaz pe de in torii momentani ai puterii s se comporte ca st pâni
absolu i sub pretextul c ei sunt învesti i de cel mai mare num r i c ei ar p rea s
rezume astfel în ei în i i toat substan a Na iunii” (P. Bastid, ANC 2, 3 septembre
1946, p. 3478).
Criticii acestei doctrine sus in în esen c ea face Na iunea s se identifice cu
statul, c ci din punct de vedere juridic doar acesta din urm apare în raporturile juri-
dice. Ea ar duce cu necesitate la etatism. Pe de alt parte, teoria face ca suveranitatea
s fie «confiscat » de reprezentan i. Este optica promovat chiar de J.-J. Rousseau
când afirm c din momentul în care un popor î i alege reprezentan ii el nu mai este
liber. În fine, aceast teorie face de nejustificat un control a posteriori al actelor
reprezentan ei na ionale, c ci ceea ce se transmite reprezentan ilor este chiar voin a
na ional , aceasta fiind prezumat , ca în reprezentarea din dreptul privat, c st la
baza actelor reprezentan ilor, ceea ce la face necontrolabile, c ci voin a na ional nu
poate fi cenzurat de c tre nimeni. Legea devine astfel, odat ce a fost promulgat ,
necontrolabil .
b.2. Teoria suveranit ii populare i guvern mântul semidirect. Aceast
teorie presupune egalitatea absolut între to i indivizii afla i sub suveranitatea unui
stat, care au fiecare, ca inerent propriei persoane, o bucat de suveranitate. Suvera-
nitatea popular apar ine poporului, dar nu ca o entitate juridic distinct de membri
care o compun, ci ca o rezultant a voin elor individuale, ceea ce impune principiul
majorit ii.
„S presupunem, scria Rousseau, c statul este compus din zece mii de cet eni.
Suveranul nu poate fi considerat decât în mod colectiv i în bloc, dar fiecare
particular, în calitate de supus este considerat ca individ. Astfel, suveranul este fa
de supu i a a cum zece mii sunt fa de unul: adic fiecare membru al statului nu are
pentru sine decât a zece mia parte din suveranitate...” (Contractul social, Cartea III,
Cap. I). Corpul acesta «moral i colectiv» este format prin contractul social, adic
printr-un act voluntar de cedare de c tre indivizi a unei p r i din libertatea lor natu-
ral c tre voin a general în schimbul protec iei asigurate de aceasta. „Ceea ce îi
revine lui Rousseau, afirma G. Burdeau, este ipoteza contractului social i ideea st rii
de natur . Prin acest pact, oamenii consimt la abandonarea unei p r i din drepturile
lor c tre colectivitate pentru a beneficia de avantajele vie ii sociale. În mod evident
Rousseau nu pretinde c afirm realitatea istoric a contractului; el îl face s intervin
cu titlul de procedeu de gândire, pentru a explica formarea statului i mai ales
conservarea de c tre individ, în sânul corpului politic, a unor drepturi pe care nu le-a
putut aliena pentru c ele sunt inerente naturii umane. Astfel, teoria contractului
social legitimeaz , pe de o parte, drepturile pe care individul le poate opune statului
i, pe de alt parte, fondeaz suveranitatea, deoarece autoritatea va trebui în mod
necesar s rezide în corpul social care este beneficiarul alien rii suveranit ii
fiec ruia. Suveranul are ca organ voin a general , care nu este altceva decât legea”
(G. Burdeau, 1984, p. 133).
În logica acestei teorii, reprezentarea voin ei populare este exclus . Guvern -
mântul trebuie s fie direct, adic puterea legislativ trebuie s fie exercitat de
cet enii în i i. Poporul poate transmite doar puterea, nu voin a. Prin sufragiu nu se
transmite suveranitatea ci doar exerci iul unor competen e. Exist deci un guvern, dar
acesta nu are decât func ii executive; el nu beneficiaz de o delegare a voin ei gene-
rale, c ci aceasta este inalienabil ; nu este decât un instrument al voin ei generale
care nu poate face decât acte particulare sau de organizare a execut rii legilor,
niciodat acte de natur legislativ . Este pân la un punct i opinia Cur ii noastre
constitu ionale când afirm c „orice judecat asupra regimului deleg rii legislative
trebuie s plece de la ideea c puterea Guvernului de a emite ordonan e este o putere
delegat i nu proprie” (Decizia nr. 1/1995, M. Of. nr. 66 din 11 aprilie 1995).
Rousseau în elege dificultatea guvern mântului direct în condi iile statelor mari.
Astfel c , de i afirm c din momentul în care un popor î i alege reprezentan ii nu mai
este liber, el afirm de asemenea c libertatea se diminueaz cu cât statul se m re te.
Ideea suveranit ii populare este reluat în 1946 în Fran a de c tre raportorul
general al proiectului de constitu ie, Paul Coste-Floret, care afirm c , dup respin-
gerea prin referendum a unui proiect de constitu ie bazat pe teoria suveranit ii na io-
nale, trebuie obligatoriu promovat un proiect care s urmeze „regula exact a suvera-
nit ii poporului” (ANC 2, JO, 20 august 1946, p. 3185). „Este motivul pentru care,
teoriei ireale i false a suveranit ii na ionale proiectul de constitu ie îi substituie teoria
just i fecund a suveranit ii populare. Suveranitatea rezid în poporul Fran ei com-
pus din ansamblul cet enilor rii i nu în voin a abstract a unei persoane-Na iune…”
(apud Fr. Rouvillois, 2006, p. 56). Consecin a practic este afirmat f r dubiu: „într-o
democra ie, suveranitatea veritabil rezid în majoritatea voin elor cet enilor i nu
… în majoritatea voin ei reprezentan ilor”. Astfel, sus in torii doctrinei nu elimin
reprezentarea, dar deschid mai larg cet enilor participarea la guvernare. Democra ia
pe care o impune aceast teorie a suveranit ii este cea semidirect .
Critica acestei teorii se bazeaz în primul rând pe caracterul conjunctural al
majorit ii, care o poate face injust , a se vedea chiar tiranic . În al doilea rând, lipsa
de consisten a votului popular, de regul cet enii fiind incapabili sau neinteresa i
de rezolvarea problemelor politice, ar face ca acest regim necesarmente direct s
gliseze inevitabil c tre un regim plebiscitar, în care voin a popular este doar pasiv ,
accept în loc s decid . În fine, m rimea statelor actuale ar face regimul direct sau
chiar semidirect impracticabile. Astfel, critica se bazeaz în mod esen ial pe impo-
sibilitatea de a ob ine o intensitate suficient a particip rii cet enilor pentru ca
aceasta s fie real .
b.3. Amalgamarea constitu ional a celor dou teorii. Constitu ia Fran ei din
1946 combina în final cele dou teorii descrise mai sus, afirmând c suveranitatea
na ional apar ine poporului. Astfel, controversa revolu ionar între suveranitatea
na ional i cea popular , resuscitat de Carré de Malberg (1920-1922), p rea s fie
tran at printr-un compromis. Unii (G. Burdeau, 1946) au afirmat c „în realitate,
textul este hibrid i lipsit de sens”. Al ii consider c totu i „concilierea operat de
constituant în 1946 între aceste dou concep ii ale suveranit ii nu era … r u venit :
tocmai în numele na iunii, comunitate uman care transcende genera iile, se exprim
poporul, adic mai precis cei care îndeplinesc condi iile, i mai ales condi ia de na io-
nalitate, pentru a fi aleg tori” (Th. Renoux, M. de Villiers, 2005, p. 337). Constitu ia
noastr face aceea i combinare a teoriilor suveranit ii.
Sursa suveranit ii poate fi, în democra ie, cum am v zut, fie na iunea, fie
poporul. Cele dou no iuni nu sunt sinonime: na iunea este un întreg organic, poporul
este un întreg func ional. Constitu ia noastr pare s fie indecis între cele dou .
Totu i noi credem c ea privilegiaz suveranitatea popular , chiar dac tinde s
p streze beneficiul esen ial al teoriei suveranit ii na ionale: faptul c suveranitatea,
fiind na ional , nu apar ine nim nui. Prin intermediul acestei indivizibilit i a suvera-
nit ii, ea unific beneficiile celor dou terorii. „Se poate afirma ast zi, relativizând
valoarea celor dou teorii, c suveranitatea este un atribut al statului, indiferent care
ar fi titularul ei (poporul sau na iunea)” (F. Lemaire, 2006, p. 21). Astfel, de i afirm
c suveranitatea este na ional , deci esen ialmente indivizibil , Constitu ia noastr
exclude viziunea organic în în elegerea na iunii i d poporului un în eles proce-
dural i nu sociologic. De altfel, no iunea de popor este clar utilizat într-un sens
distinct de în elesul s u sociologic de to i participan ii la dezbaterile parlamentare
asupra revizuirii constitu ionale din 2003, c ci ace tia consider c poporul este
format din to i cet enii, indiferent de originea etnic , deci c el îi cuprinde nu doar
pe etnicii români, ci i pe cet enii de etnii minoritare. Articolul 2 alin. (1) poate c
nu face o op iune între cele dou teorii, dar privilegiaz teoria suveranit ii populare
(suveranitatea na ional apar ine poporului). Aceasta presupune c suveranitatea se
exprim în mod originar prin votul cet enilor, referirea la alegeri având deci nu doar
scopul de a stabili caracterul organelor reprezentative, ci i scopul de a institui
puterea de vot ca prim putere care exercit suveranitatea. Desigur, aceasta nu
înseamn o op iune pentru teoria lui Rousseau, conform c reia fiecare cet ean are o
parte a suveranit ii, ci pentru o în elegere a votului ca element constitutiv al
poporului, func ionalizând poporul, care cuprinde nu indivizi, ci cet eni exercitând
prin vot fie o func ie majoritar , fie o func ie minoritar . Poporul este demosul i nu o
sum de indivizi. El este o func ie exercitat de majoritatea rezultat din vot i nu
realitatea sociologic a acestei majorit i. În acest sens Curtea Constitu ional afirma
c „potrivit prevederilor art. 2 din Constitu ia României, suveranitatea na ional
apar ine întregului popor român i nu numai celor care, dispunând de dreptul de vot,
sunt în m sur s participe la alegeri (Decizia nr. 2/1992, M. Of. nr. 165 din 16 iulie
1992). De altfel, op iunea pentru privilegierea suveranit ii populare este dat i de
faptul c art. 4 stabile te ca fundament al statului unitatea poporului, i nu a na iunii,
interzicând crearea unei majorit i sau a unor minorit i în func ie de criterii obiec-
tive, favorizând, a contrario, formarea exclusiv politic a acestora, deci prin exerci-
tarea puterii de vot. De asemenea, art. 58 alin. (1) arat c Parlamentul este organul
reprezentativ al poporului român, iar art. 66 arat c „în exercitarea mandatului,
deputa ii i senatorii sunt în serviciul poporului”. Dar argumentul cel mai pertinent
pentru a sus ine privilegierea de c tre Constitu ie a suveranit ii populare este faptul
admiterii referendumului. Dac suveranitatea ar apar ine na iunii, guvern mântul nu
ar putea fi decât reprezentativ, c ci na iunea este un corp organic, istoric i proiectat
în viitor. „Nu po i consulta Na iunea prin referendum pentru c este imposibil s faci
mor ii i pe cei care nu sunt înc n scu i s voteze. Or, Na iunea nu se compune doar
din indivizii în via , ea este de asemenea trecutul i viitorul” (Ch. Debbasch,
J.-M. Pontier, J. Bourdon, J.-C. Ricci, 2001, p. 535).
Exact ca în teoria suveranit ii populare, ceea ce se transmite prin vot c tre
reprezentan i sunt anumite competen e i nu suveranitatea, care este inalienabil .
Aceasta este optica pe care a adoptat-o Adunarea Constituant din 1991, preferând
punctul de vede al comisiei de redactare a proiectului de constitu ie. Astfel, senatorul
Leonard Fin escu propunea ca textul s aib urm toarea formulare: „Suveranitatea
na ional apar ine poporului român, care o exercit prin delegarea ei reprezentan ei
na ionale i prin referendum”. Comisia respingea amendamentul sus inând c „suve-
ranitatea este inalienabil . Ea nu poate fi delegat . Numai «competen a» poate fi
delegat , în condi iile prev zute de lege” (Geneza Constitu iei României, 1991,
Regia Autonom „Monitorul Oficial”, 1998, p. 115).
Titularul suveranit ii r mâne îns statul. Aceasta înseamn c nici poporul, nici
organele statului nu exercit suveranitatea în nume propriu, ci în numele statului.
Statul ca titular al suveranit ii nu se rezum nici la puterea de vot, corpul electoral
fiind un organ al statului, nici la suma competen elor organelor sale, ci reprezint
fundamentul oric rei competen e.
B. Titularul suveranit ii. Titularul suveranit ii este statul, indiferent de sursa
suveranit ii. Ce se în elege îns aici prin stat? Este evident c nu este vorba doar de
reprezentan i, adic de cei ale c ror puteri rezult direct dintr-o abilitare prin vot, de i
mai multe constitu ii, inclusiv cea român din 1991, afirm c suveranitatea este
exercitat prin reprezentan i. Altfel, judec torul nu ar exercita, de exemplu, suvera-
nitatea. Nici guvernul, c ci chiar dac învestitura este f cut de Parlament, ceea ce ar
conduce la ideea c puterile lor rezult dintr-un fel de vot indirect, numirea mini -
trilor este f cut , de regul , de eful statului. O asemenea optic , tributar revolu iei
franceze, care face din reprezentan a na ional organul suprem în stat, este evident de
nesus inut. Mai degrab organele puterii centrale a statului se afl pe o pozi ie de
egalitate func ional i juridic , neexistând între ele rela ii de ierarhizare.
Toate organele statului exercit suveranitatea, fiecare în sfera lui de competen .
Astfel, parlamentul exercit suveranitatea în ordinea legislativ , guvernul i eful
statului în ordinea aplic rii legii, instan ele de judecat în ordinea solu ion rii
conflictelor juridice între subiec ii de drept. Fiecare sfer de competen este relativ
independent fa de celelalte, niciunul dintre organe neexercitând totalitatea suve-
ranit ii. Suveranitatea este astfel indivizibil , ea apar ine statului în ansamblu,
fiecare sistem de organe exercitând-o într-o sfer particular . Competen ele se
împart, suveranitatea nu. Exerci iul de ansamblu al suveranit ii depinde astfel de
modul structur rii rela iilor între puteri, de modul diviz rii orizontale a puterii.
Mai mult, suveranitatea nu este exercitat doar de stat, ci i de corpul electoral,
prin referendum i de celelalte structuri sociale când particip la conturarea voin ei
statului. Statul nu poate func iona decât datorit impulsurilor politice primite de la
nivelul societ ii civile. Astfel, suveranitatea legislativ este exercitat de Parlament
i uneori de Executiv, dar aceste organe sunt formate pe baza reprezent rii partidelor
politice. S-ar putea spune c partidele nu particip la conturarea voin ei legislative i,
în consecin , la exerci iul suveranit ii? Grupurile de interese pot i ele s fie
cooptate formal la procesul de decizie legislativ , participând i ele la exerci iul
material, nu formal, al suveranit ii.
Dac privilegiem o astfel de viziune material asupra exerci iului suveranit ii,
care s completeze viziunea formal , atunci putem afirma c exerci iul suveranit ii
nu depinde atât de titularul formal al unei competen e, cât de func ionarea global a
sistemului social, adic de structura raporturilor interindividuale i dintre grupuri i
de raporturile acestora cu statul.
Prin stat suveran se în elege atunci, mai degrab , un sistem social global, decât o
sum de institu ii. Exerci iul suveranit ii este f cut de acest sistem social global. El
depinde de structura orizontal i vertical a puterii statului, dar i de structura
sistemului de partide, de sistemul grupurilor de interese, de structura comunic rii
sociale etc.
Formal, statul va exercita suveranitatea, practic, el o exercit a a cum structura
social global o impune. Suntem în prezen a a dou planuri ale suveranit ii:
suveranitatea statului, ca institu ionalizare a puterii i suveranitatea social , ca baz a
acestei institu ionaliz ri. Statul suveran este subordonat suveranit ii sociale. Suvera-
nitatea sa juridic î i g se te limita în suveranitatea grupului social. Astfel, trebuie
în eleas dihotomia sensurilor constitu iei, ca baz juridic a statului i subordonarea
constitu iei politice fa de constitu ia social .
C. Exerci iul suveranit ii na ionale. Unele constitu ii, printre care i cea
român , folosesc termenul «suveranitate» atât pentru a desemna suveranitatea
statului care este exercitat de toate organele sale, cât i pentru a desemna suverani-
tatea na ional care este exercitat , cum se exprim Constitu ia României, prin orga-
nele reprezentative. Uneori, cum este cazul Constitu iei române, exerci iul suverani-
t ii na ionale este f cut i prin «referendum». Exerci iul suveranit ii na ionale este
distins astfel de exerci iul suveranit ii statale în genere: doar o anumit categorie de
organe ale statului exercit suveranitatea na ional , cele reprezentative.
a. Organele reprezentative ale poporului. O consecin a prezen ei în sistem a
unei dispozi ii constitu ionale care confer exerci iul suveranit ii na ionale organelor
reprezentative ale poporului este c organele reprezentative rezult doar din vot.
Doar organele alese exercit suveranitatea na ional . Sunt exclu i deci de la exerci-
iul acestei suveranit i cei care sunt numi i: mini trii, al i func ionari publici, jude-
c torii etc. Parlamentul este un astfel de organ reprezentativ, c ci el rezult din vot,
unele constitu ii calificându-l nu doar ca «reprezentativ», ci ca «suprem» în ordinea
reprezent rii, ceea ce poate conduce la ideea c se instituie o ierarhie a organelor
statului. eful statului este i el organ reprezentativ al poporului dac este ales prin
vot universal direct i exercit atribu ii ce exprim direct suveranitatea na ional .
Faptul c doar organele reprezentative ale poporului sau corpul electoral pot exer-
cita suveranitatea na ional nu înseamn c celelalte organe ale statului nu exercit în
sfera lor de competen suveranitatea statal . Ele fac un asemenea exerci iu dar nu în
numele poporului. Transferul de competen e este posibil de altfel nu doar c tre

organele statului, ci i c tre organisme interna ionale. Curtea Constitu ional român
afirm în acest sens în mod clar c de i Pre edintele României exercit suveranitatea
na ional , ele reprezint statul (Decizia nr. 567/2006, M. Of. nr. 613 din 14 iulie
2006). De asemenea, Curtea afirm c sunt posibile „actele de transfer al unor
atribu ii c tre structurile Uniunii Europene”, dac prin acest transfer „acestea nu
dobândesc, prin înzestrare, o «supracompeten », o suveranitate proprie” (Decizia
nr. 148/2003, M. Of. nr. 317 din 12 mai 2003).
Pe de alt parte, sunt reprezentan i ai poporului doar cei care pot exercita compe-
ten e în numele na iunii. Sunt deci exclu i cei care exercit competen e într-o adu-
nare aleas care exercit o competen local . Sunt exclu i de la exerci iul suvera-
nit ii na ionale i cei care, ale i fiind, exercit competen e în afara cadrului institu-
iilor statului: parlamentarii europeni, de exemplu. Ace tia nu exercit suveranitatea
na ional , ci doar o competen , participând doar în mod derivat la exerci iul suve-
ranit ii na ionale.
b. Instituirea democra iei semidirecte. Atunci când constitu ia confer exerci-
iul suveranit ii na ionale nu doar reprezentan ilor, ci i corpului electoral în mod
direct, ea instituie o democra ie semidirect . Când o constitu ie afirm deci de prin-
cipiu c suveranitatea na ional este exercitat prin referendum, termenul «referen-
dum» trebuie interpretat într-un sens larg, incluzând toate procedeele guvern -
mântului semidirect. Aceasta înseamn c ea autorizeaz de principiu puterea legiui-
toare s instituie astfel de proceduri.
§3. Con inutul suveranit ii
Suveranitatea comport dou aspecte: suveranitatea extern , numit i indepen-

den sau suveranitate a statului i suveranitatea intern , numit i suveranitate în
stat. Primul aspect prive te raporturile statului cu alte state i cu societatea interna-
ional , cel de al doilea prive te raporturile statului cu elementele sale. „Definirea
con inutului suveranit ii prin suprema ie i independen nu înseamn divizarea
suveranit ii în p r i distincte, de sine st t toare, deoarece o asemenea împ r ire ar
avea un caracter artificial fa de caracterul unic i indivizibil al suveranit ii”
(I. Muraru, E.S. T n sescu, 2001, p. 352).
A. Suveranitatea intern . Statul este suveran în interior pentru c el este sin-
gurul care poate avea un num r de atribute, cu excluderea deci a oric rui grup sau
individ. Este vorba de dreptul de a legifera, de a împ r i dreptatea, de a între ine
poli ie, de a bate moned , de a între ine armat , de a pune în mi care for a public , de
a conferi cet enie etc.
Suveranitatea intern semnific într-un cuvânt, potrivit expresiei lui M. Weber,
faptul c statul dispune de monopolul constrângerii organizate. El este singurul care
poate edicta reguli de drept (monopol) i are puterea de a le face respectate la nevoie
prin for (constrângere), în mod oficial (organizat), atât pe plan intern (poli ie), cât i
pe plan interna ional (armat ). Pentru ca statul s existe, el trebuie s p streze acest
monopol. Dac alte institu ii (partide, sindicate, asocia ii, biserici) dispun i ele de
posibilitatea de a crea norme i de a- i constrânge membrii s le respecte, acest lucru

se poate întâmpla doar pentru c statul permite acest lucru i doar în cadrul stabilit de
stat; aceste organiza ii trebuie s respecte ordinea public , regulile lor fiind
subsecvente celor statale. Dac un grup exercit o putere capabil s concureze cu
cea a statului nu mai avem monopol, deci nu mai avem suveranitate i deci nici stat,
decât cel mult ca o fic iune (D. Turpin, 1999, p. 18-19). Astfel se întâmpl când un
partid are propria sa mili ie sau armat , cum a fost în cazul regimului nazist, sau când
statul este subordonat unei categorii sau clase sociale, cum s-a întâmplat în cazul
regimurilor comuniste.
Constrângerea poate fi nu doar militar ci i economic , financiar . Statul de ine
monopolul constrângerii fiscale. Aceasta înseamn c doar statul poate stabili i
culege impozite i taxe. Acestea sunt stabilite doar prin lege sau în limitele i con-
di iile legii de c tre organele administrative ale statului.
B. Suveranitatea extern . Cea de-a doua latur a suveranit ii este suveranitatea
extern , numit i independen . Conceptul pare clar, dar doar pentru c uneori el
este simplificat prin conturarea sa doar prin raportare la alte state, nu i la ordinea
juridic interna ional .
a. Teoria clasic . În concep ia tradi ional , datorat lui J. Bodin, se stabile te o
echivalen între suveranitate i independen a absolut a statului. Aceast concep ie
decurge din perspectiva roman a lui imperium sau summa potestas, care poate fi
tradus prin puterea cea mai înalt sau prin comandamentul suprem într-o societate.
Este un mod de a afirma c statul a dep it orice fel de subordonare fa de indiferent
ce putere exterioar lui. Dar aceast teorie, care face din suveranitate o putere
absolut i perpetu , este tributar epocii în care a fost lansat , dând seama mai mult
de organizarea feudal a societ ii interne i interna ionale, decât de realit ile con-
temporane, chiar dac nu se poate nega o persisten a ei, mai ales în rândul statelor
tinere sau al celor slabe din punct de vedere economic. Aceast teorie are de înfruntat
un proces de globalizare a fenomenelor sociale, mai ales economice, înso it de o
tendin de globalizare a produc iei normative, care o fac adesea iluzorie.
b. Suveranitate sau competen interna ional ? În termeni juridici, emergen a
statului modern corespunde apari iei ordinilor juridice puternic centralizate, teritorial
i personal determinate, între care nu exist leg turi de subordonare, orice obliga ie
a unui stat fa de un alt stat fiind liber consim it , neexistând, pe de alt parte,
nicio putere superioar statelor care s poat sanc iona o eventual înc lcare a
acestor obliga ii.
Statul este îns suveran la nivel interna ional doar în sensul c el, considerat ca
ordine juridic global , adic eficace i sanc ionat , nu este direct supus unui alt stat.
Dar el este supus dreptului interna ional, altfel acesta nemaiputând s fie considerat
drept. Statul este suveran în raport cu acest drept în sensul c el particip , în con-
cep ia clasic fiind de altfel singurul care particip , la producerea regulilor sale, fie
prin cutum , fie prin tratate. El este suveran în raport cu dreptul interna ional aproxi-
mativ în acela i mod în care cet eanul este suveran în concep ia contractualist în
raport cu ordinea juridic intern . Rezult c suveranitatea interna ional a statului
este o competen general de a produce i executa dreptul interna ional i nu o
anume competen particular determinat în sine i pentru totdeauna. În mod
corelativ, rezult c orice competen e particulare ale statului la nivel interna ional
depind de starea dreptului interna ional într-un moment dat (L. Favoreu, 2001,
p. 35-36). Dar suveranitatea lui extern este determinat de cea intern .
Domeniul competen ei externe a statului ine de regulile sale interne, deci de
suveranitatea intern i nu de suveranitatea sa interna ional . Altfel spus, competen a
de a regla exerci iul suveranit ii interna ionale este constitu ional . Statul este
suveran chiar dac cedeaz o competen interna ional particular sau alta c tre o
organiza ie interna ional , atâta vreme cât aceast cedare ine de suveranitatea lui
intern , statul putând reveni oricând asupra acestor deleg ri de competen e.
Problema care se pune este de a ti care este limita maxim a acestor ced ri de
suveranitate. Cu alte cuvinte, pân unde poate s mearg aceast cedare pentru a mai
putea fi vorba de un stat suveran. „Ar fi conceptibil ca un stat s se deposedeze de
toate competen ele sale particulare p strându- i totu i suveranitatea interna ional ?
Aceast problem este adesea avansat ca un argument ce vizeaz s demonstreze c
suveranitatea ar consta în mod esen ial într-un drept sau altul sau mai degrab în
ansamblul drepturilor statului: baterea monedei, ap rarea frontierelor, alegerea
regulilor constitu ionale, acordarea azilului etc. C ci, se spune, dac statul nu mai are
competen e, se vede bine c el nu mai este suveran. Problema astfel ridicat este
serioas , dar argumentul nu este pe de-a-ntregul conving tor. Într-adev r, un stat care
nu ar mai avea nicio competen particular nu ar mai fi din punct de vedere interna-
ional suveran pentru c ar fi vorba de un sistem c ruia totul îi este impus prin norme
pe care nu le-a produs el însu i. Competen a interna ional i competen ele na ionale
nu sunt deci independente unele fa de altele. Ele r mân, cu toate acestea, perfect
distincte, c ci din momentul în care exist competen e particulare nesupuse fa de
un alt stat, exist de asemenea competen a interna ional de a utiliza aceste compe-
ten e particulare.” (Ibidem, p. 36-37).
„Suveranitatea/competen a interna ional este deci supus unei duble determin ri,
interna ional i intern . Aceste dou aspecte sunt strict distincte pe plan conceptual
i nu mai pu in interdependente pe plan juridic. Dac nu exist suveranitate interna-
ional , nu putem avea o determinare intern a condi iilor de exerci iu al acestei
competen e; dac nu exist reglementare a modalit ilor de exercitare a suveranit ii
interna ionale, nu mai exist nici stat în sensul dreptului interna ional, deci, a fortiori,
nicio suveranitate de pus în ac iune” (Ibidem, p. 38-39).
c. Limitele suveranit ii interna ionale. Suveranitatea interna ional a statului
nu mai poate fi în eleas ast zi ca absolut , ea limitându-se din ce în ce mai accentuat
din cauza procesului de globalizare. Desigur c aici nu ne intereseaz o valorizare a
acestui proces i nici aspectele extrajuridice ale acestuia. Ceea ce ne intereseaz este
manifestarea acestei tendin e la nivelul form rii, caracterelor i aplic rii dreptului
interna ional i impactul pe care îl are asupra suveranit ii interna ionale a statului
privit doar din punct de vedere juridic, nu i politic.
c.1. Schimbarea caracterelor tratatelor interna ionale. Globalizarea se mani-
fest la nivel juridic, mai întâi, prin schimbarea caracterelor tratatelor interna ionale.
Dac tratatele clasice creau obliga ii i drepturi doar pentru state, tratatele direct
aplicabile sau tratatele-legi, tip de tratat interna ional din ce în ce mai utilizat, mai
ales în materia drepturilor omului, creeaz drepturi direct subiec ilor de drept din
ordinea juridic intern a p r ilor contractante. Cu alte cuvinte, suveranitatea extern

a statelor nu mai se manifest concuren ial i exclusivist, ci ca o putere de cooperare
în vederea cre rii de reguli interna ionale care cap t aspectul de norme interne ale
statelor, aplicabile de cele mai multe ori cu prioritate fa de normele na ionale.
Suveranitatea intern a statelor î i g se te limita în acordul suveranit ilor lor
externe. Dar i suveranitatea interna ional a unui stat se limiteaz pentru a putea s
se acorde cu suveranitatea interna ional a altui stat. Mai mult, statul pierde o parte
din posibilitatea de a determina modul de aplicare în ordinea juridic intern a regulilor
interna ionale, care cap t , odat cu acest gen de tratate, cel pu in în materia drepturilor
omului, un caracter obiectiv, în sensul c nu mai depind în bun m sur de atitudinea
subiectiv a statului. Universalizarea drepturilor omului se traduce astfel, din punct de
vedere juridic, printr-o anumit limitare a suveranit ii statale în aceast materie,
concretizat în caracterul obiectiv pe care l-au c p tat drepturile, în limit ri aduse
puterii de derogare i prin stabilirea unui anumit drept de ingerin . Ea se traduce, de
asemenea, prin promovarea persoanei, concretizat în self-executing-ul conven iilor de
protec ie a drepturilor omului i prin atenuarea condi iei de na ionalitate.
Drepturile omului dobândesc un caracter obiectiv, în sensul c actele interna-
ionale care se refer la ele nu mai sunt supuse condi iei de reciprocitate. Astfel,
Conven ia de la Viena asupra dreptului tratatelor din 23 mai 1969 prevede, în art. 60
par. 5, c violarea de c tre un stat contractant a dispozi iilor referitoare la protec ia
persoanei umane nu autorizeaz celelalte p r i s rup tratatul sau s -i suspende apli-
carea. Acest caracter obiectiv al drepturilor omului este afirmat i de C.I.J. (Avizul
din 25 iunie 1971) i de C.E.D.O. Conven ia European a Drepturilor Omului, afirma
Curtea de la Strasbourg, spre deosebire de tratatele interna ionale de tip clasic,
dep e te cadrul simplei reciprocit i între statele contractante. În locul unei re ele de
angajamente bilaterale, se creeaz obliga ii obiective, care, a a cum afirm pream-
bulul Conven iei Europene, beneficiaz de garan ii colective (Afacerea Irlanda c.
Regatul Unit, seria A, nr. 25, p. 90). Este evident, în aceste condi ii, c atât suverani-
tatea extern , cât i cea intern a statului, sunt limitate de dreptul interna ional, care
acord prioritate persoanei în raport cu statul.
O alt limitare a suveranit ii interna ionale a statelor, rezultat din tratatele
privind drepturile omului, este limitarea puterii de derogare de la aceste tratate.
Chiar dac principiul este c în anumite situa ii limit statele pot suspenda aplicarea
conven iilor relative la drepturile omului, totu i exist o limit a acestei puteri de
derogare, care ofer un minim de garan ie persoanelor. Astfel, Pactul relativ la drep-
turile politice i civile, Conven ia American i Conven ia European a drepturilor
omului stabilesc limitarea dreptului statelor de a deroga de la prevederile care garan-
teaz dreptul la via , interzicerea torturii i a pedepselor inumane ori degradante,
interzicerea sclaviei i neretroactivitatea legii.
Ca o expresie a faptului c drepturile omului nu trebuie etatizate, ca o consecin
a caracterului lor obiectiv, Conven ia European a Drepturilor Omului a organizat un
adev rat drept de ingerin . Fiecare stat are dreptul, în conformitate cu art. 33 din
Conven ie, s depun o plângere contra unui alt stat membru, f r s trebuiasc , în
mod necesar, ca resortisan ii s i s fie în cauz . Acest drept este prev zut i de con-
ven iile similare la nivel american i african. Exist deci tendin a general de admite
un drept de ingerin . Dar acest drept prive te o ac iune juridic la nivel interna ional,
nu o ac iune militar . Dreptul de ingerin nu înseamn deci amestecul brutal al unui
stat în treburile interne ale altui stat, ci doar instituirea unui mecanism interna ional
de protec ie a drepturilor persoanelor.
Un alt aspect care atest o anumit limitare a suveranit ii datorat acestui tip de
tratate este cel al controlului rezervelor. Astfel, art. 57 din Conven ia European a
Drepturilor Omului admite rezervele, în afar de cele având un caracter general.
Curtea European a Drepturilor Omului s-a declarat îns competent pentru a aprecia
validitatea unei declara ii având valoare de rezerv f cut de un stat (Elve ia), la
art. 6 parag. 1 din Conven ie, pentru a o declara lipsit de orice validitate i a con-
damna Elve ia pentru violarea dispozi iilor Conven iei. Conven iile de protec ie a
drepturilor omului penetreaz în dreptul intern al statelor semnatare, creând, f r a
fi necesar o legisla ie intern de aplicare, drepturi direct subiec ilor de drept.
Ace tia pot invoca textele ratificate în fa a jurisdic iilor interne i pot utiliza
mecanismele de garan ie prev zute de acestea.
Aceste conven ii nu fac distinc ie între na ional i nena ional. Ele refuz orice
aplicare a condi iei de reciprocitate. Drepturile prev zute de ele apar in «tuturor
fiin elor umane». Conven ia European trebuie astfel s fie aplicat f r nicio
distinc ie fondat mai ales pe originea na ional , apartenen a la o minoritate na ional
etc. Atenuarea condi iei de na ionalitate instituit astfel reprezint i ea o limitare a
suveranit ii interna ionale a statului.
Dar dreptul interna ional a progresat i mai semnificativ pe calea unei limit ri a
suveranit ii statelor prin crearea unui alt tip de tratat, tratatul institu ional. Aceste
tratate interna ionale nu se mai rezum la a crea drepturi i obliga ii statelor sau
persoanelor, ci instituie anumite organe ce au competen a de a reglementa pentru a
completa regulile cuprinse în tratatele constitutive, chiar de a amenda aceste tratate.
Tratatele de acest tip sunt tratate-cadru, care las competen a de a preciza cadrul
juridic creat de ele unor organisme interna ionale instituite, pe calea unor acte de
reglementare direct aplicabile. Aceste acte de legiferare interna ional nu mai cer
aprobarea lor de c tre legiuitorul na ional. Nu mai este vorba de o simpl delegare de
putere, ci de un transfer de competen e. Suveranitatea statelor se limiteaz , c ci
aceste acte sunt adoptate de multe ori cu majoritatea voturilor statelor membre, obli-
gatorii fiind i pentru statele sau cet enii celor care au votat împotriv . Legiuitorul
intern nu mai poate revoca liber, atât timp cât tratatul institu ional este în vigoare,
deleg rile de competen .
Astfel de tratate sun cele privind comunit ile europene i Uniunea European .
Organele comunitare, în limitele tratatelor, pot adopta reglement ri prin care s
comande direct i imediat particularilor. Se instituie astfel un drept comunitar deri-
vat, complementar dreptului comunitar originar creat prin tratate, drept care este
expresia unei manifest ri unilaterale de voin din partea unui «legiuitor» interna-
ional. Suntem deci în prezen a unei veritabile legisla ii interna ionale care intr în
sens formal în no iunea de lege lato sensu. Tratatele de acest tip constituie din punct
de vedere material adev rate constitu ii. În acest sens se exprim jurispruden a Cur ii
Comunitare, care nume te tratatul CEE. ca fiind «carta constitu ional de baz » a
Comunit ii (C.J.C.E. nr. 294/83 din 23 aprilie 1986, Parti écologiste c. Les Verts,
p. 1339-G.A., T. 1, nr. 57).
În cadrul acestei construc ii europene se pune în mod legitim întrebarea când

aceste ced ri de competen e particulare vor face suveran Uniunea i nu statele.
Deocamdat statele sunt suverane din punct de vedere interna ional, dar î i reduc
progresiv competen ele particulare în favoarea Uniunii: politic agricol , comer ,
moned , vize, imigra ie etc. Din momentul în care Comunitatea, i nu statele
membre, va fi privit ca singurul subiect suveran imediat, statele vor pierde suvera-
nitatea interna ional , c ci în dreptul interna ional identificarea unui subiect suveran
este f cut de ceilal i subiec i suverani, de celelalte state.
c.2. Tendin a de a institui un mecanism de constrângere interna ional . O a
doua consecin juridic a globaliz rii este tendin a de a institui un mecanism de
constrângere interna ional . De i Carta de la San Francisco „nu autorizeaz
Na iunile Unite s intervin în afacerile care in în mod esen ial de competen a
na ional a statului” (art. 2), principiul suveranit ii fiind judecat astfel mai important
decât drepturile omului, totu i practica interna ional tinde s instituie o obliga ie de
ingerin umanitar i un drept corelativ de asisten umanitar , consfin it de altfel
prin adoptarea Rezolu iei 43-131 privind asisten a umanitar acordat victimelor
catastrofelor naturale i situa iilor de urgen de aceea i natur . Dar acest drept de
ingerin nu trebuie s duc la confundarea «cortegiului de ambulan e cu diviziile
blindate, a stetoscopului cu periscopul» (M. Bettati, 1989, p. 39).
De aceea, trebuie s fim mult mai rezerva i fa de interven iile militaro-umanitare
autorizate de Consiliul de Securitate al ONU, cum au fost cele din Irak sau fosta
Iugoslavie, în cadrul Capitolului VII al Cartei Na iunilor Unite, c ci ele tind s fac o
confuzie între drepturile ce trebuie respectate într-un conflict armat (ius in bello) i
dreptul de a recurge la r zboi (ius ad bellum), c ci dac primele tipuri de ingerin e nu
pun în discu ie suveranitatea statelor, cel de-al doilea tip de interven ie duce la un
neo-colonialism al marilor puteri, care face ca suveranitatea statelor mai s race s fie
practic neantizat . Tendin a este îns de a face din ce în ce mai des uz de astfel de
interven ii militare i deci de a institui un adev rat sistem de constrângere armat
interna ional , care limiteaz drastic suveranitatea.
„Este adev rat c ONU, mult timp fondat pe ideea c «orice stat are dreptul
inalienabil de a- i alege sistemul politic, economic, social i cultural f r nicio form
de ingerin din partea unui alt stat», a evoluat într-o anumit m sur , dup c derea
blocului comunist, spre un fel de universalizare, mai mult sau mai pu in impus , a
modelului economiei de pia (crearea Organiza iei mondiale a comer ului sau
prescrip iile elaborate de F.M.I. pentru rile s race) i a democra iei liberale, atât
prin diverse rezolu ii ale Adun rii sale generale, cât mai ales prin vocea secretarului
s u general, care sus inea de exemplu, la 23 octombrie 1993, c «este de neconceput
ca un stat s se ascund în spatele paravanului suveranit ii pentru a înc lca, pe
teritoriul s u i departe de orice privire, principiile democratice i drepturile persoa-
nei umane». Aceast evolu ie... antreneaz Na iunile Unite s se angajeze din ce în ce
mai mult în ac iuni de asisten electoral sau de lupt contra loviturilor de stat
(Haiti, Burundi), chiar s autorizeze prin intermediul Consiliului de Securitate ac iuni
militare pentru a restabili democra ia bazate pe Capitolul VII al Cartei” (D. Turpin,
1999, p. 23). Aceast evolu ie pune în discu ie suveranitatea statelor, instituind un
mecanism, mai mult decât discutabil, de impunere a unui sistem politic i economic.
În aceea i logic a instituirii unor mecanisme de constrângere interna ional se

înscrie i înfiin area, în baza Tratatului de la Roma din 17 iulie 1998, a unei Cur i
penale interna ionale permanente, cu sediul la Haga, care s judece autorii unor geno-
ciduri, crime contra umanit ii, crime de r zboi etc.
Dac acest gen de interna ionalizare a justi iei penale este discutabil, exist un alt
tip de interna ionalizare a justi iei în materia protec iei drepturilor omului care este
un real progres. Potrivit Protocolului adi ional nr. 11 la Conven ia European a
Drepturilor Omului, se deschide calea direct de ac iune în fa a Cur ii pentru cet -
enii statelor membre dup epuizarea c ilor de atac interne, procedându-se astfel la o
interna ionalizare a procesului judiciar i la o recunoa tere a persoanelor ca subiecte
de drept interna ional.
§4. Modalit ile de exercitare a suveranit ii
Exist mai multe modalit i de exerci iu al suveranit ii, în func ie de concep ia

care a fost adoptat despre sursa suveranit ii. Mai întâi, dup cum sursa suveranit ii
este sau nu poporul, suntem în prezen a unei democra ii sau a unei autocra ii. Apoi,
dac statul este democratic, teoriile diferite cu privire la suveranitatea democratic
creeaz regimuri politice diferite. Teoria suveranit ii na ionale implic în mod logic
regimul reprezentativ. În schimb, adoptarea teoriei suveranit ii populare implic un
regim direct. Dar se întâmpl rar s întâlnim un regim în stare pur . Schema potrivit
c reia adoptarea unei anumite teorii cu privire la suveranitate atrage dup sine un
anumit tip de regim, este în parte teoretic . Regimul reprezentativ, prea rigid, devine
adesea, în fapt regim, semireprezentativ. Regimul direct, aproape întotdeauna impo-
sibil, poate cu excep ia unor microstate, nu apare în fapt decât sub forma, mult mai
realist , a regimului semidirect (Ch. Debbasch, 2001, p. 48-49).
A. Democra ia. „Ultimul grad de corupere al unui cuvânt este de a putea servi
tuturor” (G. Bernanos, 1961, p. 158). Termenul «democra ie» a ajuns tocmai în acest
grad de corupere; el a putut fi folosit la fel de bine de occidental, ca i de Stalin, în
a a fel încât pare a fi lipsit de orice con inut concret, pare a desemna o simpl utopie.
Dar, cum zicea R. Rotry, „nu ne putem dispensa de utopii. Cine ar mai putea lua
politica în serios dac nu ar avea speran a de a face lucrurile mai bune pentru gene-
ra iile viitoare, de a crea o lume mai bun pentru descenden i? Nu trebuie niciodat
s ne debaras m de un vechi vis utopic dac nu o facem pentru a-l înlocui cu unul
nou i mai bun. Chiar dac este foarte dificil de imaginat realizarea unei utopii, este
de neiertat s renun m la tentativa de a o crea” (1998, p. 105). Poate c democra ia
este o simpl utopie, dar aceasta se întâmpl nu pentru c principiul democratic în
sine ar fi imposibil din punct de vedere politic, deci propriu-zis utopic, ci pentru c
noi nu reu im s concepem „care sunt principiile intermediare care con in modul de
aplicare a acestuia” (B. Constant apud G. Sartori, 1999, p. 83). Problema este astfel
nu negarea principiului democratic pentru a-l înlocui cu altul, ci g sirea modalit ilor
de optimizare a procedurilor sale de realizare. Cu alte cuvinte, problema democra iei
este mai pu in conceperea unei doctrine comprehensive unice care s dea seama de
principiul s u, fiind mai mult o problem procedural : g sirea modalit ilor de a
realiza un principiu care se construie te pe m sur ce felul aplic rii lui se concre-
tizeaz . For a idealului democratic vine tocmai din aceasta; democra ia este poate
singura form de guvern mânt care se recunoa te imperfect , adic singura care se
construie te continuu, o procedur care î i pune tot timpul principiul în discu ie,
adic îl reconstruie te permanent. Nu exist astfel un principiu democratic unic, imua-
bil, ci doar o procedur de optimizare a reconstruc iei principiului. Poate de aceea este
atât de complicat s define ti democra ia; de fiecare dat , define ti mai degrab un
proces democratic, o cale de fiecare dat schimb toare. Democra ia ine mai degrab
de voin , decât de cunoa tere. Ea este mai degrab o ac iune, decât un lucru. Astfel
c a spune ce este democra ia înseamn mai mult a determina cum este realizat .
Termenul «democra ie» al tur dou cuvinte grece ti: «demos» i «cratos»,
primul fiind tradus, ast zi, prin «popor», cel de-al doilea prin «putere», astfel c
democra ie ar însemna «puterea poporului». O formul lapidar care este extrem de
neclar . Mai întâi, termenii utiliza i (putere i popor) sunt greu de definit. Mai apoi,
câteva întreb ri cu r spunsuri incerte se pun chiar i la cea mai superficial analiz :
putere a poporului „asupra cui?” i „în ce scop?” i, mai ales, „cum?”.
a. Definirea demosului. Prima problem este deci cea a definirii demosului, a
poporului. Pot exista cel pu in ase interpret ri date termenului «popor» (G. Sartori,
1999, p. 46):
1. popor în sensul de toat lumea;
2. popor în sensul de parte major indeterminat , marea parte a mul imii;
3. popor în sensul de clase inferioare;
4. popor ca entitate indivizibil , ca întreg organic;
5. popor ca mare parte exprimat prin principiul majorit ii absolute;
6. popor ca mare parte exprimat prin principiul majorit ii limitate.
Problema este care accep iune a termenului popor este compatibil cu democra ia.
Prima accep iune pare cea mai nimerit la prima vedere: o democra ie trebuie s
includ în demos pe toat lumea, f r nicio excludere. Totu i, aceast interpretare
este eronat atât din punct de vedere istoric, cât i conceptual. Demosul, poporul care
guverneaz , nu a inclus niciodat pe toat lumea: în cet ile grece ti erau exclu i
sclavii, care reprezentau totu i majoritatea popula iei i femeile. Ast zi, excluderile,
chiar dac sclavia este prohibit i femeile au c p tat drept de vot, exist : sunt
exclu i minorii, aliena ii mintal, criminalii, apatrizii, cei afla i în tranzit. Principial
cel pu in, unele dintre aceste excluderi sunt nu doar acceptabile, ci i necesare, c ci a
face parte din corpul politic presupune un anumit grad de responsabilitate i de
maturitate intelectual . De altfel, nimeni nu a sus inut niciodat c orice excludere din
demos ar trebui prohibit i c poporul ar trebui s însemne literalmente toat lumea.
Atunci ar trebui s însemne marea parte a mul imii? Poate, dar aceast a doua
interpretare a no iunii de popor creeaz mai mult probleme decât aduce solu ii. Cât
de mare trebuie s fie aceast parte? i cum putem s -i determin m din punct de
vedere procedural pe cei mul i? Apoi, o mare parte în raport cu care întreg? Astfel c
sensul preponderent procedural pe care aproape în mod intuitiv îl acord m demo-
cra iei condamn aceast în elegere a no iunii de popor la ineficien . Totu i, ea nu
poate fi exclus pe de-a-ntregul. Astfel, când vorbim de popor ca o putere consti-
tuant originar , manifestat insurec ional, vorbim de «parte a mul imii», desigur nu
ca atare, ci în sintez cu acceptarea pasiv a celorlal i. Dar aceast în elegere r mâne

juridic discutabil i politic contestabil .
A treia variant de interpretare nu este nici ea compatibil cu democra ia. Dac
popor înseamn cei mul i i s raci, cei care- i vând for a de munc pentru a subzista,
atunci este operat o decupare fix a societ ii, f când parte din demos doar prole-
tarii, cu excluderea permanent a celor care nu au aceast condi ie. Majoritatea este
majoritate pentru întotdeauna, iar minorit ile nu pot s participe niciodat . Aceast
lips a convertibilit ii majorit ii în minoritate i invers neag principiul democra-
iei, nu îl afirm . În plus, dezvoltarea economic i a clasei de mijloc, care o înso-
e te, face ca cei s raci s fie o minoritate, nu o majoritate. Apoi, convertirea mino-
rit ilor avute în rândul clasei muncitoare face ca no iunile de majoritate sau
minoritate s dispar , iar poporul s nu mai poat fi în eles decât ca întreg organic.
Este calea pe care au urmat-o toate regimurile de a a-zis democra ie popular , cu
consecin e evident destructive în ce prive te democra ia.
Cea de-a patra accep iune a termenului popor face din acesta o realitate organic ,
un întreg care are o via , un spirit propriu, care unific în a a m sur încât indivizii
nu mai au nicio independen . În numele întregului, fiecare poate fi strivit. Individul
nu mai conteaz , el nu are, dac ne este permis s -l parafraz m pe Hegel, obiecti-
vitate i caracter etic decât întrucât este membru al întregului. Aceast viziune asupra
poporului nu poate duce decât la autocra ie totalitar .
Ceea ce r mâne este o accep iune a poporului axat pe regula majorit ii, pe
num rare. Dar aceast no iune de majoritate poate fi tradus în dou feluri: ca
majoritate care exercit o putere absolut sau ca majoritate care exercit o putere
relativ . Astfel democra ie nu mai înseamn domnia poporului în sens sociologic, ci
a poporului în sens procedural: democra ia este domnia majorit ii. Dar aceast
afirma ie poate crea consecin e autodestructive. Dac domnia majorit ii înseamn c
numai majoritatea conteaz , c doar ea decide pentru to i, c ea este absolut , atunci
prima expresie a acestei majorit i este i ultima, iar democra ia s-a n scut moart .
Pentru ca democra ia s fie ceea ce este, trebuie deci ca poporul s fie conceput ca o
majoritate limitat , adic precum o procedur de determinare a majorit ii a c rei
domnie este limit de minorit i, procedur care trebuie s asigure, ca o condi ie
esen ial de baz , convertibilitatea majorit ii în minoritate i a minorit ilor în
majoritate. Cu alte cuvinte, minoritatea i majoritatea trebuie, pentru a fi democra-
tice, s fie doar ni te func ii, nu ni te realit i sociologice dotate cu drepturi proprii.
Pentru a fi în prezen a unei democra ii, indivizii trebuie s poat s opteze liber pentru
participarea la exerci iul func iei majoritare sau minoritare, f r ca aceast op iune s
creeze consecin e asupra statutului lor juridic. Popor, în sens de demos, înseamn
atunci o adunare de indivizi care se autofragmenteaz într-o func ie majoritar i
una minoritar , mul imile rezultate fiind continuu inter anjabile. Astfel, poporul din
democra ie nu este decât o func ie i nu poate fi definit decât prin cratos, adic prin
felul domniei pe care trebuie s i-o asume. În acest sens, G. Burdeau scria c
„poporul este definit în func ie de ceea ce se a teapt de la voin a sa” (1979, p. 187).
Ajungem astfel la cea de-a doua problem a definirii etimologice a democra iei, cea a
determin rii tipului de putere pe care poporul trebuie s o aib i a modului în care
poate s o exercite.
b. Definirea cratosului. O prim constatare, f cut deja prin simpla analiz a

no iunii de popor, este c puterea demosului trebuie s fie limitat . Limitat , mai
întâi, de existen a unei minorit i. „În democra ie, opozi ia este un organ al suvera-
nit ii poporului la fel de vital ca i guvernul. A suprima opozi ia înseamn a suprima
suveranitatea poporului.” (G. Ferrero, 1947, p. 217) Cu alte cuvinte, pentru ca
puterea s fie democratic majoritatea nu trebuie s poat exclude minorit ile din
demos. Aceasta presupune libertatea indivizilor de a se situa când în majoritate, când
în minoritate, astfel încât cratosul este limitat de drepturile care permit indivizilor s
aib libertatea acestei alegeri: libertatea intelectual , libertatea cuvântului, libertatea
presei, libertatea religioas etc. Aceast libertate individual permite convertibilitatea
majorit ii în minoritate i a minorit ilor în majoritate. Ea presupune c indivizii î i
pot schimba opiniile, c , a a cum scria H. Kelsen, „nici chiar cei care voteaz cu
majoritatea nu sunt totalmente supu i propriei voin e. Ei sunt întotdeauna con tien i
de acest lucru atunci când î i schimb opiniile... pentru a fi iar i liberi, ei, indivizii,
trebuie s g seasc o majoritate favorabil noii lor opinii”, ceea ce presupune c
minorit ile dintr-un moment pot s primeasc prin aceast fluctua ie a opiniei
publice calitatea de majoritate în momentul urm tor. Astfel, „o democra ie f r
opinie public este o contradic ie în sine” (1997, p. 337), iar democra ia este cea mai
bun metod de a realiza libertatea liberalismului politic. Cratosul, pe care poporul,
în sensul de majoritate, este autorizat s -l exercite, este, a adar, limitat prin garanta-
rea libert ilor individuale ce permit crearea unei opinii publice independente i prin
aceasta permit convertibilitatea minorit ilor în majoritate. Ideea central a demo-
cra iei pare astfel a fi cea de libertate a opiniei. Doar un regim care asigur aceast
libertate poate fi democratic. Cum scria G. Sartori, „pe faptul c (indivizii) au posibi-
litatea schimb rii opiniilor se bazeaz nu numai tr inicia libert ii lor, ci i men i-
nerea democra iei ca un corp politic deschis ce se poate autoguverna” (1999, p. 55).
c. Libertatea individual i supunerea fa de demos. Problema central a
puterii în democra ie este cum individul poate r mâne liber din punct de vedere
politic fiind totu i supus puterii demosului. H. Kelsen d urm torul r spuns acestei
probleme: „Este politic liber subiectul unei ordini juridice care particip la crearea
acestei ordini... Democra ia semnific faptul c «voin a» exprimat în ordinea juri-
dic statal este identic cu voin a subiec ilor” (1997, p. 333). Libertatea subiec ilor
unei ordini juridice este deci cu necesitate limitat , dar garantat prin participarea
egal la crearea regulilor care o limiteaz . Patru idei sunt determinante pentru ca
puterea democratic s rezulte din libertate: 1. libertatea trebuie s fie cu necesitate
limitat , 2. subiec ii ordinii juridice s participe la crearea acesteia, 3. aceast parti-
cipare s fie egal i 4. structurat pluralist.
c.1. Libertatea trebuie s fie cu necesitate limitat . Necesara limitare a liber-
t ii separ democra ia de anarhie. Dac libertatea este în eleas ca libertate pur nega-
tiv , ca absen a oric rei autorit i care oblig , nu poate fi liber decât cel care
tr ie te în afara oric rei societ i, în starea pe care teoriile dreptului natural o numeau
stare de natur . Starea social presupune doar o libertate politic , o libertate ca
autonomie. Dar aceast autonomie nu poate atinge gradul s u absolut f r a da
na tere unei anarhii. Dac ordinea rezult din autodeterminarea absolut a fiec rui
individ, atunci ea nu poate exista decât prin consensul tuturor i nu poate fi violat
niciodat , c ci este continuu în armonie cu toate voin ele individuale. Ordinea nu- i
conserv validitatea fa de un individ care nu mai consimte. Un individ care
violeaz ordinea nu mai este supus fa de ea, neputând exista niciun conflict între
subiect i ordinea social . „Individul este considerat ca «supus» (subiect) al ordinii
doar dac un astfel de conflict este posibil, doar dac ordinea î i conserv validitatea
în fa a unui individ a c rui conduit «violeaz » ordinea. O ordine social veritabil
este incompatibil cu gradul suprem de autodeteminare.” (H. Kelsen, 1997, p. 335).
Democra ia presupune, pentru a nu degenera în anarhie, un grad cât mai mare de
autodeterminare individual , dar niciodat gradul suprem; ea se bazeaz astfel pe
limitarea libert ilor individuale prin voin a majorit ii i nu pe unanimitate. Aceast
metamorfoz a principiului autodetermin rii în regula majorit ii trebuie s fie îns
înso it , pentru ca democra ia s subziste, de monitorizarea reac iei sale inverse, acea
de a trece de la libertatea absolut la puterea absolut a majorit ii. Pentru aceasta
este nevoie ca procedurile de decizie la nivelul demosului s fie astfel concepute
încât s limiteze puterea majorit ii i s garanteze drepturile minorit ilor. Tehnicile
democra iei constitu ionale joac tocmai acest rol. Prin ele, subiec ii ordinii particip
la crearea ei i astfel sunt liberi.
c.2. Cei supu i ordinii juridice particip la crearea ei. Cea de-a doua idee care
garanteaz c democra ia rezult din libertate este c cei supu i ordinii particip la
crearea ei. Libertatea-autonomie trebuie astfel înso it , pentru a fi real i pentru ca
democra ia s rezulte din libertate, de o libertate participare. Participarea aceasta
poate s fie direct , de i este din ce în ce mai improbabil ca intensitatea necesar
acestei particip ri directe s mai fie realizat datorit dimensiunilor spa iale ale
democra iilor contemporane i intensit ii cerute guvern rii datorit complexit ii
societ ii sau indirect , prin intermediul alegerii reprezentan ilor. Suntem astfel în
prezen a a dou tipuri de democra ie: democra ie participativ i democra ie electo-
ral . Problema este deocamdat doar dac , indiferent în care form de democra ie,
subiec ii particip în mod real la crearea ordinii care-i constrânge. Ca o astfel de
participare s fie real trebuie s fie îndeplinite câteva condi ii minimale:
1. subiectul s vrea s participe;
2. subiectul s fie capabil s participe, ceea ce implic faptul de:
a) a fi informat;
b) a avea criteriile intelectuale de selectare a informa iilor.
Pentru ca aceste condi ii s poat fi reunite sistemul politic trebuie s asigure:
1. un sistem educa ional care s nu fie un instrument de îndoctrinare;
2. o structur de ansamblu cu centre de influen i de informare, multiple i
diverse pentru a garanta calitatea particip rii i
3. o sum de proceduri care s faciliteze atitudinea participativ a cet enilor prin
crearea unor rezultate vizibile ale particip rii.
c.3. Participarea cet enilor la crearea ordinii trebuie s fie egal . Egalitatea
este baza democra iei. Dar nu este vorba de orice egalitate. R mâne de v zut ce tip de
egalitate este compatibil cu democra ia. Problema nu este deloc simpl , având în
vedere ambiguitatea natural a termenului egalitate i faptul c egalitatea formal a
fost catalogat drept egalitate nereal , un întreg sistem politic ce cuprindea aproape
jum tate din lume str duindu-se s edifice un alt tip de egalitate, neformal , mate-
rial , care ar fi fost real . Ambiguitatea natural a termenului vine, mai întâi de toate,
din faptul c egalitatea, spre deosebire de libertate, poate fi reprezentat concret:
dou lucruri sunt egale dac sunt identice în orice privin . De exemplu, dou bile de
biliard. Aceast concrete e devine factor de ambiguitate când este vorba de oameni,
adic de fiin e caracterizate prin, poate, cea mai accentuat complexitate dintre toate,
c ci „un principiu cu totul i cu totul simplu nu poate fi niciodat aplicat unei st ri de
fapt care este contrar simplit ii” (Platon, apud G. Sartori, 1999, p. 304). Cum s
consideri c doi oameni sunt identici? Ar trebui deci eliminat accep iunea de egali-
tate în sensul de identitate? Da i nu. Da, pentru c evident diferen a dintre oameni
din punct de vedere natural i social este mare i nu poate fi cu totul negat f r a-i
devaloriza pe cei mai înzestra i, deci f r a condamna societatea la a se lipsi de
inteligen a care îi asigur progresul. Nu, pentru c aceast diferen trebuie atenuat :
chiar diferi i în toate celelalte privin e, oamenii trebuie s r mân identici în una:
demnitatea lor de fiin e umane. Egalitatea democratic se axeaz pe aceast dualitate:
oamenii sunt considera i egali în demnitatea lor, egali în mod intrinsec (R.A. Dahl,
1989, p. 84 i urm.), dar f r ca aceast egalitate s se transforme în uniformitate.
Acest lucru asigur libertatea, c ci libertatea produce o verticalizare, o diferen iere.
Democra ia vrea nu orice egalitate, ci o egalitate în libertate. Între libertate i
egalitate tinde s existe un divor par ial: libertatea nu se acomodeaz cu orice fel de
egalitate. A. de Tocqueville credea c nu se poate acomoda cu egalitatea socialismu-
lui, deci cu o egalitate material , pentru c ceea ce conteaz pentru el este ca egali-
tatea s produc libertate; sociali tii, dimpotriv , v d în egalitatea formal juridic o
fic iune, menit doar s mascheze domina ia clasei avute, deci lipsa de libertate
pentru cei mul i i s raci. Aceast ciudat leg tur dintre libertate i egalitate este a
doua cauz care face ultimul concept ambiguu, c ci el cap t sensuri diferite în
raport de rezultatul social pe care ideologia, care-l vehiculeaz , îl pune în centrul
preocup rilor sale. Pentru democra ia liberal , egalitatea nu poate avea sensul
uniformizator pe care îl are pentru socialism; egalitatea democra iei liberale este o
egalitate ca justi ie, nu o egalitate ca identitate. Dar chiar acest al doilea în eles
fundamental al egalit ii produce în mod natural dou sensuri: justi ia individual ,
care se conduce dup maxima suum cuique tribuere (a face dreptate înseamn a-i
da fiec ruia ce merit ) i justi ia social , care este cu totul altceva (fiecare trebuie
s primeasc o parte echitabil , chiar dac aceast distribuire este interpretat în
multe feluri).
Datorit acestei ambiguit i semantice, devine important s vedem, mai întâi, care
sunt sensurile pe care termenul «egalitate» le-a primit, pentru ca, apoi, s analiz m
care dintre acestea sau care combina ie a lor fundamenteaz democra ia. G. Sartori
construie te un tablou al tipurilor de egalitate (1999, p. 309) i, apoi, unul al crite-
riilor egalit ii (p. 312):
Tipuri de egalitate
1. Egalitatea juridico-politic .
2. Egalitatea social .
3. Egalitatea oportunit ilor ca acces egal, adic recunoa terea egal a meri-
telor egale (ca în formula „cariera i talentul”).
4. Egalitatea oportunit ilor ca start egal (sau puncte de pornire egale), deci
condi ii materiale egale pentru accesul egal la oportunit i.
5. Identitate economic , ceea ce înseamn fie avere egal pentru toat lumea,
fie proprietate de stat asupra tuturor bunurilor.
Criteriile egalit ii
1. Identitate pentru to i, adic împ r ire egal (beneficii i responsabilit i)
pentru to i.
2. Identitate pentru identici, adic împ r ire egal (beneficii i responsabilit i)
pentru cei egali i, prin urmare, împ r ire inegal pentru cei ce nu sunt egali – iar
aici sunt preeminente patru criterii secundare:
a. Egalitatea propor ional , adic împ r irea monovalent , distribuit propor-
ional cu nivelul inegalit ii existente;
b. Împ r ire inegal în cazul diferen elor relevante;
c. Fiec ruia dup merit (competen sau capacitate);
d. Fiec ruia dup necesit i (elementare sau de alt natur ).
Egalitatea se nuan eaz , potrivit formelor i criteriilor de mai sus, între dou
extreme: o egalitate strict formal , care nu ia în considerare nicio diferen i o egali-
tate deplin , material , ca identitate economic . Istoric vorbind, prima pare s
reu easc mai bine decât cealalt s sus in democra ia. Regimurile de inspira ie
marxist au e uat peste tot i la toate capitolele. Dar acest fapt nu înseamn în mod
automat c simpla egalitate formal , politico-juridic , ar fi ideal pentru o societate
democratic . Ea este o condi ie necesar , dar nu suficient . Orice democra ie trebuie
s asigure o oarecare redistribuire. Cum se exprim uneori instan ele constitu ionale,
pentru a realiza mai mult egalitate de fapt este autorizat mai pu in egalitate de
drept. Egalitatea social este astfel o form ce compenseaz injusti ia ce poate rezulta
din ignorarea de c tre egalitatea politico-juridic a diferen elor. Se instituie, astfel, o
complementaritate între primul i cel de-al doilea criteriu al egalit ii, dar i un
poten ial conflict. Pentru ca din egalitatea formal , politico-juridic , s rezulte demo-
cra ia i nu o societate ierarhizat în exces, trebuie ca unele inegalit i s fie corectate
pentru ca indivizilor s li se asigure un start egal i un acces egal. Aceasta presupune
îns o serie de derog ri de la primul criteriu al egalit ii, prin ceea ce s-a numit
discriminare pozitiv . Discrimin rile pozitive tind s transforme egalitatea formal în
egalitate material . De la mai mult drept se ajunge astfel la mai multe drepturi. Dou
consecin e pot fi fatale acestei atitudini. Prima este transformarea discrimin rilor
pozitive într-un paternalism al statului-providen , care face ca fiecare regim
derogatoriu s fie înso it de o imixtiune a statului în sfera autonomiei individuale:
pentru ca indivizii s se bucure de drepturile rezultate din regimul derogatoriu de la
egalitatea formal , statul trebuie s autorizeze aceast persoan s - i exercite liber-
tatea. Statul-providen se caracterizeaz astfel, adaptat fiind exigen elor materiale,
„printr-o ambivalen între garantarea libert ii i privarea de libertate, ambivalen
care rezult din dialectica între egalitatea de drept i egalitatea de fapt” (J. Habermas,
1997, p. 444). Pentru a evita aceast extindere a câmpului de interven ie a statului,
trebuie ca discriminarea pozitiv s fie datorat unei compens ri a inegalit ilor de
fapt, ale c ror consecin e secundare sunt restrictive în materie de libertate i nu unui
paternalism al statului providen . Un program juridic „se relev a fi paternalist
atunci când este insensibil la consecin ele secundare, restrictive în materie de liber-
tate, pe care le antreneaz compensarea statal a acestor inegalit i” (Ibidem, p. 445)
de fapt. A doua problem a acestei atitudini, ce acord prevalen egalit ii materiale,
este c trebuie s nu degenereze în comunism. În fond, elul acestuia nu era decât
egalitatea material , conceput ca egalitate real , opus egalit ii formale, conside-
rat ca nereal . Pentru a evita aceast pervertire a scopului, trebuie ca obiectivul
realiz rii unei mai mari egalit i de fapt s fie subordonat faptului c aceast egalitate
material trebuie s fie realizat doar pentru a facilita egalitatea de anse, nu pentru
ea îns i. Cu alte cuvinte, nicio discriminare pozitiv nu este permis decât cu con-
di ia ca egalizarea situa iilor de fapt s fie f cut pentru a ob ine o participare egal ,
nu drepturi egale. Scopul egalit ii materiale în comunism este egalitatea îns i, în
timp ce scopul egalit ii materiale într-o societate democratic este facilitarea partici-
p rii politice i sociale. Se pare astfel c egalitatea ca start egal i ca acces egal sunt
formele de egalitate care prevaleaz într-o democra ie. Aceasta nu înseamn c
celelalte forme sunt excluse. Dimpotriv , nu poate fi vorba de egalitatea startului i
accesului decât dac egalitatea politico-juridic este deja câ tigat , cum nu poate fi
vorba de ele decât dac o anumit redistribuire asigur o egalizare relativ a con-
di iilor economice: de exemplu, în materie de înv mânt, de acces la informa ie etc.
De i contradictorii între ele, criteriile egalit ii pot deveni complementare pentru a
realiza democra ia, prin compensarea reciproc a efectelor indezirabile. Ceea ce
democra ia trebuie s fac , este s g seasc metodele de determinare a acestor
compens ri i, în orice caz, s nu elimine din ecua ie nicio form de egalitate sau s
absolutizeze vreuna dintre ele.
c.4. Pentru ca democra ia s rezulte din libertate, participarea cet enilor
trebuie s fie structurat pluralist. Modul în care este formulat afirma ia aceasta,
vrea s arate, c structurarea societ ii în paralel cu structura organic a statului este
absolut necesar existen ei democra iei. Cu alte cuvinte, nu exist democra ie f r o
societate civil distinct de stat. Afirma ia pare banal . Dar de ce ar trebui s existe
cu necesitate o astfel de societate civil pentru a fi în prezen a democra iei? Demo-
cra ia presupune luarea în considerare a individului cet ean sau a grupurilor de
cet eni structurate pe diverse criterii? Nu cumva individualismul primei atitudini
este în contradic ie cu comunitarismul celei de-a doua? Structurarea pare necesar
pentru c individul luat singur nu poate determina o anumit atitudine a puterii
politice: structurarea ofer greutate; organizarea cet enilor concur la eficientizarea
particip rii lor politice. Dar organizarea, structurarea limiteaz libertatea celor care
ader la structur . Trebuie s renun i la o parte din libertatea ta cet eneasc pentru a
face parte dintr-un partid politic, la fel cum a trebuit s renun i la o parte din
libertatea ta natural pentru a face parte din societate. Dac organiza iile faciliteaz
participarea, ele o i limiteaz . Democra ia suport astfel o tensiune permanent între
nevoia de structurare a societ ii civile i limitarea libert ii individuale, datorat
cre terii rolului i tendin elor oligarhice de la nivelul acestor structuri.
Ie irea relativ din aceast tensiune este dat de pluralismul structurilor societ ii
civile. Mai întâi, un pluralism categorial: o societate civil func ional presupune
existen a partidelor politice, grupurilor de presiune i media, ca structuri indepen-

dente unele fa de altele. Mai apoi, un pluralism intracategorial: mai multe partide
aflate în concuren , pluralismul grupurilor de presiune, pluralismul informa iei.
Pluralismul este astfel, cum se exprim Constitu ia României din 1991 (art. 8), o
condi ie i o garan ie a democra iei constitu ionale. Condi ie i garan ie pentru c
libertatea indivizilor este garantat , pe de o parte, prin limitarea puterii statului
datorit pluralismului centrelor de influen i elitelor eligibile i, pe de alt parte,
prin limitarea puterii structurilor societ ii civile însele prin controalele reciproce
între categorii i infracategoriale. Structurarea plural este deci o tr s tur esen ial a
democra iei liberale, tr s tur ce o deosebe te de totalitarism. Totalitarismul presu-
pune un popor ca o mas destructurat de indivizi. Destructurarea asigur domina ia
statului. Pentru ca statul s fie limitat, poporul trebuie structurat; numai astfel el
poate fi demos.
d. Democra ie i consens. Toat problema unui regim pluralist este „cum se
poate ajunge la asigurarea unui echilibru între acordul na ional i contestarea perma-
nent ” (J. Habermas, 1997, p. 58). Cu alte cuvinte, care sunt limitele consensului ce
poate fi cerut într-o democra ie i care sunt limitele conflictului pentru ca el s
r mân democratic? Consensul este baza democra iei. Dar consensul democratic nu
este orice consens. Exist o limit maxim a acordului pentru ca el s r mân demo-
cratic, c ci consensul nu trebuie s sufoce pluralismul. Pentru ca acesta din urm s
subziste consensului, trebuie ca nicio doctrin general i comprehensiv s nu
devin fundament unic al politicului. Intensitatea consensului nu trebuie s distrug
pluralismul ideologic. Diversitatea doctrinelor – «faptul pluralismului» – „nu este o
simpl condi ie istoric care trebuie s dispar rapid; dimpotriv , este, cel pu in eu o
cred, o caracteristic permanent a culturii publice a democra iilor moderne” (J.
Rawls, 1993, p. 251). Consensul nu poate avea deci ca obiect în democra ie baza
ideologic a societ ii. Democra ia se bazeaz tocmai pe punerea în discu ie a acestei
baze. Consensul nu poate duce, când el are acest obiect, decât la totalitarism. Ceea ce
propune J. Rawls pare atunci logic: consensul nu poate rezulta decât pe baza unor
idei care transgreseaz toate doctrinele comprehensive. Rezult un consens prin
redecupare, care „exist într-o societate când concep ia politic a justi iei care guver-
neaz institu iile sale de baz este acceptat de fiecare din doctrinele comprehensive,
morale, filosofice i religioase care dureaz în aceast societate de-a lungul gene-
ra iilor” (J. Rawls, 1987, p. 427; Idem, 1993, p. 245-283).
Un al doilea obiect al posibilului consens îl reprezint regimul. Este vorba de un
consens procedural, spre deosebire de primul care era un consens substan ial.
Pentru a fi în prezen a unei democra ii, un consens trebuie s se produc asupra
regulilor de solu ionare a conflictelor. Prima regul este c solu ionarea conflictelor
trebuie s fie pa nic . A doua regul este regula majorit ii limitate, pe care am ana-
lizat-o deja. Doar acordul asupra acestor reguli face dezacordul posibil i preferabil
în democra ie, perpetuarea acestui dezacord, ca tr s tur distinctiv a democra iei
fiind un aspect al consensului procedural. Consensul asupra procedurilor este astfel o
condi ie sine qua non a democra iei.
În fine, consensul ar putea purta asupra politicilor i guvernelor. În democra ie,
guvernarea este f cut prin discutarea acestor politici i prin contestarea guvernan-
ilor de o parte din demos. Dar un consens exist totu i: un consens asupra ideii c
dezacordul trebuie s poarte doar asupra politicilor de urmat i a persoanelor care
guverneaz i nu asupra formei de guvernare înse i. Concluzionând, putem spune c
limitele consensului sunt date de faptul c doar procedurile, pe care le putem utiliza
pentru a putea s fim de acord c nu suntem de acord, pot face obiectul unui
consens autentic.
B. Autocra ia. Vom studia, aici, pe scurt opusul democra iei, zicând c acesta
este autocra ia. Preferin a acordat acestui termen are dou motive. Primul este c
termenul este mai clar decât cel de tiranie, dictatur sau despotism, explicat fiind
deja problema opozi iei totalitarismului fa de liberalism mai degrab , decât fa de
democra ie. Ca s m explic oarecum lapidar, voi spune doar c atât conceptul de
tiranie cât i cel de dictatur , chiar i cel de despotism au îmbr cat prea mult vreme
conota ii pozitive. Tiranul era pentru greci una cu regele. i acest sens pozitiv al
termenului nu s-a pierdut mult vreme, abia târziu, în Evul mediu, tirania quoad
exercitium fiind distins de tirania ex defectu tituli (raportat la dobândirea nele-
gitim sau violent a puterii). La fel se întâmpl cu cel lalt concept, cel de dictatur .
Sensul s u roman era rezervat unei magistraturi extraordinare, de scurt durat ,
destinat s r spund exclusiv unor urgen e militare. Este astfel explicabil de ce un
democrat ca J.-J. Rousseau aprecia dictatura romanilor sau de ce Farini, în 1859, i
Garibaldi, în 1860, s-au proclamat dictatori. Termenul avea pân de curând o aur
pozitiv , chiar o fascina ie aparte. Despotismul, la rândul lui, a primit o conota ie
pozitiv : despotism luminat. Se poate spune astfel despre români c au nostalgia
despotului luminat pentru a explica, bine sau r u, nu are importan , fascina ia
noastr pentru o putere personal , carismatic , paternalist , dar bine inten ionat . Al
doilea motiv, pentru care prefer termenul de autocra ie, este c el conduce direct la
problema sursei autorit ii i nu este confuz ca ceilal i, care trimit când la surs , când
la exerci iu. Dac dictatura este un mijloc de confuziune a puterilor, de regul , în
favoarea Executivului i este aproape natural conceput prin raportare la modul
amenaj rii exerci iului puterii, dar nu direct opus democra iei în genere, ci doar unui
anumit tip de democra ie, autocra ia poart direct asupra unui principiu constitutiv, în
sensul dat acestuia de Montesquieu. Neavând inten ia, aici, s studiem decât modurile
de exerci iu al suveranit ii în raport de sursa acesteia, este deci firesc s l s m
deoparte pentru moment studiul dictaturii i s ne ocup m doar de autocra ie. Scopul
nostru este, mai degrab , s definim democra ia prin opusul s u cel mai natural decât
s studiem acum amenajarea exerci iului puterii.
Autocra ia este, ca i democra ia, o cra ie. Dar dac în democra ie cratosul vine
de la demos, în autocra ie cratosul nu mai vine de la ceilal i, ci de la titularul însu i
al puterii. Sursa i persoana sau persoanele, care exercit puterea, se confund . Nu
trebuie s fie neap rat vorba de o persoan (monocra ie), ci poate fi o clas care se
autoproclam conduc toare, ca în dictatura marxist a proletariatului.
Autocra ia este deci un sistem în care puterea conduc torului se autoinstituie.
Democra ia presupune c puterea vine de la ceilal i, ea „este un sistem în care nimeni
nu se poate alege pe sine, nici nu se poate învesti singur cu puterea de a conduce i,
prin urmare, nimeni nu î i poate aroga singur puterea necondi ionat i nelimitat ”
(G. Sartori, 1999, p. 195). Autocra ia include astfel toate regimurile opuse demo-
cra iei, lipsindu-le de orice aur pozitiv prin dezv luirea coruperii principiului lor
institutiv, indiferent de form sau de scopurile declarate sau reale, ele sunt corupte de
un principiu constitutiv de neacceptat: o persoan sau o structur social se autode-
clar titular natural a puterii în baza unei subîn elese superiorit i fa de ceilal i.
§5. Modalit ile de exercitare a suveranit ii democratice
A. Guvern mântul reprezentativ

a. No iunea de guvern mânt reprezentativ. Expresiile «democra ie reprezenta-
tiv », «guvern mânt reprezentativ» i «regim reprezentativ» au fost uneori conside-
rate ca echivalente, ele desemnând acela i tip de regim. Dar trebuie, totu i, în eles c
terminologia aceasta poate fi în el toare: un regim reprezentativ poate foarte bine s
nu fie democratic. Democra ia nu trebuie confundat deci cu existen a reprezent rii.
Regimul reprezentativ este o form de regim politic care se bazeaz pe ideea c
poporul nu poate exercita direct suveranitatea, aceasta neputând fi exercitat decât
prin reprezentan i, institui i pentru a decide în locul poporului. Aceast afirmare a
imposibilit ii poporului de a se guverna singur are drept cauz , în primul rând,
luarea în considerare a dimensiunilor statelor moderne, mult prea mari pentru a mai
permite, ca odinioar în cet ile grece ti, consultarea direct a întregului popor. Acest
argument nu mai poate fi îns considerat ca dirimant, c ci progresul mijloacelor de
comunicare face, ast zi, posibil o astfel de consultare cel pu in în statele dezvoltate
din punct de vedere tehnologic.
Argumentul decisiv în defavoarea democra iei directe i deci în favoarea repre-
zent rii, îns este unul intelectual, nu material. Este vorba de o viziune elitist asupra
guvern mântului unei societ i, inspirat de perspectiva liberal a lui Montesquieu i
opus celei profesate de J.-J. Rousseau, cel pu in în parte, c ci i acesta din urm este
con tient c este împotriva firii ca cei mul i s comande. Doar o minoritate luminat
poate s - i asume sarcina i responsabilitatea guvern rii. Poporul trebuie s acorde
încredere unor persoane competente i s se pun în mâinile lor. Aceast idee era în
acord cu interesele burgheziei, care în elegea, astfel, s proclame identitatea repre-
zent rii cu democra ia, pentru a putea s - i exercite mai bine puterea. De aici rezult ,
potrivit expresiei lui R. Capitant, impostura potrivit c reia regimul reprezentativ este
inut a fi democra ia îns i, când de fapt el nu face decât s deposedeze pur i simplu
poporul de suveranitate. Nimic mai în el tor decât aceast substituire. Dar aceast
viziune continu s fie utilizat de tehnocra ie, care se ascunde în spatele acestui
argument de autoritate elitist pentru a se opune dialogului democratic. Poporul este,
în aceast viziune, opac la problemele politice, incapabil s în eleag tehnicismul
deciziei politice, deci s se autoguverneze.
Regimul reprezentativ în starea lui pur presupune c reprezentan ii sunt cei care
exprim voin a na iunii în întregul s u. Atunci când reprezentan ii iau o decizie, este,
în realitate, na iunea cea care a decis prin intermediul lor. Pentru c reprezentan ii
exprim voin a na iunii, actele lor nu au nevoie de nicio ratificare popular i sunt
incontrolabile, c ci voin a, care le întemeiaz , este ea, îns i, incontrolabil .
Aceast viziune este o transpunere fidel , în dreptul public, a teoriei reprezent rii
din dreptul privat. Mandatarul, ac ionând în numele i pe seama mandantului, face ca
la baza actelor încheiate, material vorbind, de el s stea voin a mandantului. Datorit

acestui lucru, potrivit afirma iei lui C. de Malberg, „nu voin a poporului este cea care
determin voin a reprezentan ilor, ci dimpotriv , poporul accept în avans voin ele pe
care reprezentan ii le vor exprima”. Puterile cet enilor se rezum la i se epuizeaz
odat cu alegerea reprezentan ilor.
b. Reprezentan ii. No iunea de guvern mânt reprezentativ se contureaz în jurul
a dou probleme: cea a desemn rii reprezentan ilor, deci a alegerilor, i cea a statu-
tului reprezentan ilor, deci a specificului mandatului reprezentativ.
b.1. Alegerile (considera ii generale). Alegerile ar trebui s satisfac o tripl
cerin : libertatea, justi ia i eficacitatea. Aceste trei deziderate sunt întotdeauna
aproximate; ele pot fi îns mai bine sau mai pu in bine concretizate în func ie de o
serie de aspecte cum ar fi: caracterele votului, tipul de scrutin, tipul campaniei elec-
torale etc., pe care le vom vedea ceva mai târziu. Alegerile îndeplinesc, în principiu,
trei func ii. Desigur, nu vom acoperi cu aceasta toate aspectele procesului, dar vom
extrage aspectele esen iale.
Func ia de a desemna guvernan ii. Cum scria G. Sartori (1973, p. 84), „alegerile
înseamn selec ie”. Doar prin vot voin a corpului electoral se exprim , desemnând
persoanele ce o vor exercita. Aceasta este condi ia esen ial a democra iei reprezen-
tative: în ultim instan toate puterile decurg din dreptul de vot. Astfel, Legea
constitu ional francez din 1958 proclam : „Singur sufragiul universal este sursa
puterii; doar din sufragiul universal sau din instan ele alese prin intermediul lui
deriv puterea legislativ i puterea executiv ”. Totu i, guvernan ii nu depind atât de
mult, cât s-ar p rea, de votul universal. Între cet ean i guvernan i se interpun o serie
de corpuri intermediare care au un rol decisiv în selec ia acestora. Astfel, partidele
politice, prin dreptul de a propune candidaturi, combinat cu puterea de a le sus ine
financiar i propagandistic, incomparabil mai mare decât a oric rui independent,
cap t un rol determinant în desemnarea guvernan ilor. Cet eanul alege, desigur, dar
dreptul lui de a opta este restrâns la cele câteva variante propuse de partide. De ase-
menea, grupurile de presiune, chiar dac nu au oficial niciun rol în procesul electiv,
sunt extrem de influente atât la nivelul desemn rii candida ilor cât i la nivelul
influen rii prin propagand a electoratului. În fine, mass-media joac , în procesul de
desemnare a guvernan ilor, un rol esen ial.
Func ia de a m sura oficial impactul diferitelor tendin e politice. O tendin
politic reprezint , în ultim analiz , impactul unei organiz ri viitoare a societ ii
asupra con tiin ei colective. Alegerile sunt cele care desprind tendin a sau tendin ele
dominante la un moment dat. În func ie de tipul de scrutin, cum vom vedea, fie se va
deta a o tendin ferm , punându-se guvernabilitatea înaintea reprezentativit ii, fie
se va ob ine o propor ionare a tendin elor politice în adunarea reprezentativ , ce va
reflecta, mai mult sau mai pu in fidel, propor iile impactului diferitelor tendin e la
nivelul electoratului, punându-se justi ia electoral înaintea cerin ei practice a
stabilit ii i fermit ii guvern mântului.
Func ia de a conferi i retrage legitimitatea puterilor publice. Este de natura
democra iei reprezentative exprimarea periodic a puterii poporului, putere din care
decurg toate celelalte. Toate puterile rezid , în ultim instan , în popor. De aceea,
nicio putere ce nu decurge din vot sau dintr-o instan ce are la baz votul, ca mijloc
de expresie a voin ei generale, nu are legitimitate. Doar votul confer legitimitate. Pe

de alt parte, alegerile, expresia dreptului de vot, organizeaz eventualul protest
împotriva abuzivei utiliz ri a puterilor delegate. Prin ele poporul retrage legitimitatea
acordat . Alegerile îndeplinesc deci o tripl func ie: constructiv , preventiv i de
control. Prin alegeri se creeaz organele esen iale prin care se va exprima, în form
pozitiv , voin a general , se va organiza eventualul protest, prevenind mi c rile de
for i va fi controlat i sanc ionat exerci iul puterilor delegate.
Func ia ludic . În societatea modern , s-a stabilit un fel de conflict între struc-
turile sociale i con tiin a individual : cu cât primele progreseaz , cu atât con tiin a
individului pare s se altereze, transformându-se într-un fel de automatism ritual.
Aceast tendin este foarte bine pus în eviden de procesul electiv. „Totul se
petrece – scria Ph. Braud – ca i cum scena electoral ar fi în mod evident un alt
lucru decât locul unde se ordoneaz , simplificându-se prin aceasta, preferin ele
con tiente ale electorilor: un fel de rit social cu func iuni aproape magice, mobilizând
mai degrab afectele decât ra iunea, profunzimile incon tientului mai mult decât
facult ile subiectului cunosc tor” (1980, p. 16). În momentul alegerii, subiectului nu
i se cere, în fond, s gândeasc i, pornind de la rezultatul valoriz rii personale, s
aleag , ci doar s îndeplineasc un ritual democratic. Probabil c nici 5% din electori,
i asta în rile cu tradi ie, nu tiu bine care sunt diferen ele dintre un partid
social-democrat i unul cre tin-democrat; de multe ori nici cei care propag sau chiar
confec ioneaz doctrina i programul partidelor nu tiu bine aceasta. Aleg torul
voteaz , în 90% din cazuri, în total necuno tin de cauz , în elat de o propagand
ce nu caut s -l l mureasc , ci s -l seduc , care, potrivit expresiei lui M. Duverger, îl
«cretinizeaz ».
Momentul alegerii pare s fie, din p cate, un simplu joc în care rolurile autentice
se schimb i guverna ii îi domin pe guvernan i. Dar alegerea acestora trebuie
p strat , în fond, în alte mâini decât ale aleg torilor. În ultim analiz , structurile
sociale sunt cele care orienteaz procesul. În acest proces, într-un fel, „doar persoana
juridic realizeaz con tiin a de sine”, cum spunea J.-G. Cohen.
b.2. Statutul reprezentan ilor (considera ii generale). Reprezentan ii primesc
în guvern mântul reprezentativ un mandat de la popor. În dreptul privat, „mandatul
este un contract prin care o persoan numit mandatar se oblig s încheie acte
juridice pe seama altei persoane numit mandant, care îi d aceast împuternicire i
pe care îl reprezint ” (F. Deak, 1993, p. 137). Aceast no iune este o crea ie roman .
Tot juri tii romani au fost cei care au încercat s foloseasc no iunea i în dreptul
public. Dar mandatul de drept public nu mai respect nici defini ia, nici caracterele
celui de drept privat.
Indeterminarea mandantului. Am v zut deja câte probleme pune cercetarea cu
privire la cine este reprezentat în dreptul public. Mandantul este indeterminat, pe de o
parte, deoarece el pretinde a fi na iunea, de i aceasta nu se exprim direct, ci prin
intermediul unui agent, corpul electoral i, pe de alt parte, deoarece mandantul este
considerat a fi na iunea întreag , de i reprezentantul prime te mandat propriu-zis de
la o circumscrip ie electoral .
Mandatul public nu este propriu-zis intuitu personae. Mandatul de drept privat
este dat în considerarea persoanei mandatarului: optez pentru o anumit persoan
care s încheie un act în numele meu pentru c ea are o anumit calitate, cum ar fi,
este competent , prezint încredere etc. În dreptul public, lucrurile se modific i din
acest punct de vedere. Datorit caracterelor votului, tipului de scrutin, aleg torii nu
mai acord mandatul în considerarea unei persoane, ci în considerarea unei doctrine
partizane pe care aceasta o încarneaz . Cu toate încerc rile de personalizare a
votului, nu persoana candidatului este vizat , ci ideea care o sprijin . Mandatul nu
mai este deci dat în considerarea calit ilor personale ale candidatului. Se înregis-
treaz de altfel o depersonalizare a candidaturilor din ce în ce mai mare, în sensul c
individul ce candideaz în circumscrip ie nu mai poate avea o pondere important
datorit contactelor lui personale la nivelul comunit ilor locale, datorit faptului c
rela iile interindividuale sunt din ce în ce mai mediate prin mass-media i o perso-
nalizare a lor într-un alt sens, c ci personalitatea candidatului nu mai este receptat
pornind de la con inut, ci de la aparen a formal oferit de pres .
Irevocabilitatea mandatului public. Mandatul de drept privat este esen ialmente
revocabil. El poate fi revocat ad nutum, adic în orice moment, când mandantul con-
sider c interesele sale nu sunt bine ap rate. Spre deosebire de acesta, mandatul de
drept public este, în principiu, irevocabil. Atunci când na iunea d mandat reprezen-
tan ilor s i pe un termen determinat, nimeni nu poate s revoce acest mandat. Acest
caracter al mandatului reprezentativ are la baz interzicerea mandatului imperativ (J.
Bourdon, 1978, p. 22). Exist totu i, în unele regimuri ce au introdus metode ale
guvern mântului semidirect, posibilitatea ca reprezentan ii s fie revoca i: recall-ul
în Statele Unite, de exemplu. Revocarea popular este o procedur care face ca man-
datul reprezentativ s nu mai respecte caracterele generale, stabilite de noi mai sus.
Dar ea este o alterare a caracterelor mandatului tipic guvern mântului reprezentativ.
Mandatul public nu este imperativ. Mandatul privat este imperativ. Dac X îi d
un mandat lui Y s -i închirieze un imobil, Y nu poate s -l vând , ci doar s respecte
indica ia lui X. Se creeaz deci un raport juridic între mandant i mandatar, prin care
cel de-al doilea se afl în dependen fa de primul.
În dreptul public, lucrurile nu se petrec la fel. Mandatul reprezentativ nu mai
transfer o putere precis de la mandant la mandatar. Suntem în prezen a unui
mandat general. Mandatarii decid în numele na iunii în toate problemele care se
ivesc, f r vreo limit (în afar de cazurile de revizuire a pactului fundamental,
uneori) i f r a fi necesar, în principiu, ca deciziile lor s trebuiasc s fie ratificate
de aleg tori. Mandatul imperativ este prohibit în dreptul constitu ional. Multe consti-
tu ii formuleaz expres aceast interdic ie, ar tând c orice mandat imperativ este
nul. Esen a acestei dispozi ii este protejarea independen ei parlamentarului fa de
structurile intermediare care îl propulseaz spre parlament. Totu i, nonimperati-
vitatea mandatului trebuie s fie interpretat în raport cu sistemul constitu ional i
politic în care func ioneaz .
Curtea noastr constitu ional (Decizia nr. 44/1993, C.D.H., 1994, p. 97-104) a
dat, de exemplu, o interpretare incomplet no iunii, tocmai, pentru c a ignorat acest
lucru. Ea a sus inut c un parlamentar poate s se transfere de la un grup parlamentar
la altul, în timpul mandatului, f r a pierde mandatul, sprijinindu- i aceast solu ie pe
interzicerea mandatului imperativ. Or Curtea a uitat s ia în considera ie faptul c
sistemul nostru electoral presupune votul de list , sistem în care nu persoana
parlamentarului este votat , ci tendin a politic pe care o încarneaz . Este adev rat c
dac un parlamentar ar fi exclus din partid pentru modul s u de vot, el nu ar pierde
locul în parlament, c ci altfel mandatul ar deveni imperativ, dar dac ini iativa
p r sirii partidului îi apar ine, el nu poate s invoce în favoarea sa dispozi ia
constitu ional care interzice mandatul imperativ, c ci nimeni nu l-a silit s fac acest
gest. El ar putea s voteze cu grupul parlamentar al unui alt partid, dar nu ar putea
trece oficial la un alt partid i nici nu ar putea constitui unul nou. Pierzând calitatea
de membru al partidului, p r se te i lista acestuia electoral , a a cum a fost ea votat
de aleg tori i trebuie deci s p r seasc i parlamentul, c ci nu mai are acordul
electoratului. Altfel, ajungem s modific m structura politic a parlamentului f r
interven ia corpului electoral, chiar s întâlnim în parlament partide care nu au
candidat în alegeri, ceea ce este absurd. Curtea îns i arat c „este o alt problem în
cazul în care constituirea unui grup parlamentar, ca urmare a acestor renun ri,
afilieri i transferuri ar avea ca efect reprezentarea în Parlament a unui partid politic
care nu a reu it prin alegeri s - i trimit în Parlament niciun candidat. O asemenea
situa ie ar fi evident contrar Constitu iei...” (Ibidem, p. 102). Dar Curtea face astfel
o interpretare cantitativ . De fapt, principiul care interzice formarea unui grup parla-
mentar al unui partid care nu a fost prezent în alegeri, interzice i modificarea
modului de reprezentare a partidelor politice care a rezultat din vot, dac aceast
modificare are la baz voin a parlamentarului de a schimba apartenen a sa politic .
Interzicerea mandatului imperativ nu-l poate proteja pe parlamentar, c ci nicio for
exterioar propriei con tiin e nu l-a constrâns în niciun fel, iar norma constitu ional
a fost adoptat doar pentru a-l proteja de asemenea constrângeri.
Inadmisibilitatea substituirii. Aceast solu ie este aplica ia principiului delegata
potestas non delegatur. Dac în dreptul privat, în anumite situa ii, mandatarul poate
s cedeze mandatul c tre o ter persoan , care s lucreze pentru mandant, în dreptul
public, acest lucru nu este posibil. Puterea delegat nu poate fi redelegat . Acesta
este un principiu fundamental al dreptului public, unul din punctele de diferen iere a
acestuia fa de dreptul privat (P. Negulescu, 1937, p. 142). Totodat , el este i o
consecin a suprema iei materiale a constitu iei. Doar constitu ia creeaz compe-
ten e. Dac aceasta acord o anumit competen unui anumit organ, atâta vreme cât
ea îns i nu prevede posibilitatea i condi iile redeleg rii, acest organ nu poate s - i
cedeze competen a unui alt organ. Un asemenea act ar fi o modificare implicit a
constitu iei. Dac acest lucru se întâmpl , actele rezultate din aceast delegare, ca i
actul însu i de delegare, sunt lipsite de valoare juridic . Desigur, dac îns i consti-
tu ia prevede posibilitatea redeleg rii, procedeul este constitu ional. A a se întâmpl în
cazul redeleg rii puterii de a legifera c tre Executiv în sistemul constitu ional româ-
nesc; fire te, trebuie respectate condi iile acestei transmiteri stabilite prin constitu ie.
Alesul nu are de dat socoteal nim nui, este iresponsabil politic. Aceast caracte-
ristic a mandatului reprezentativ porne te de la faptul c alegerile sunt în elese ca un
mod de desemnare, nu de delegare. Pe de alt parte, alesul are puterile sale de la
na iune, nu de la aleg tori. „Deputatul – sus ine Curtea Constitu ional – din punct de
vedere juridic, nu mai are nicio r spundere juridic fa de aleg torii din circumscrip ia
care l-a ales i nici fa de partidul pe lista c ruia a candidat. Raporturile sale cu aleg -
torii i partidul sunt raporturi morale, politice, dar nu juridice” (Ibidem, 1937, p. 102).
Modul diferit de creare a obliga iilor. În dreptul privat, mandatarul, prin actul pe
care-l încheie, îl oblig doar pe mandant. Actul nu are efecte în ce-l prive te; el
lucreaz pe seama mandantului. În dreptul public, reprezentan ii, mandatarii na iunii,
se oblig , prin actul normativ pe care-l adopt , i pe ei în i i. Ei oblig întreaga
colectivitate din care fac parte i ei în i i. Mandantul, na iunea deci, ca fiin colec-
tiv ce este reprezentat în mandatul parlamentar, are o voin superioar adun rii
reprezentative. Suveranitatea legislativ este subordonat suveranit ii na ionale.
A adar, actele parlamentului sunt obligatorii pentru na iune, dar doar atâta vreme cât
aceasta consimte. Este de altfel de esen a statului s fie o form de autoritate bazat
pe acceptare. Na iunea are un drept absolut de a se autoorganiza, ea putând deci
oricând s - i ofere o alt form de stat. În fond na iunea, ca entitate distinct de
indivizii i grupurile ce o compun, nu este inut de nicio obliga ie rezultat din
existen a sau actele reprezentan ei. Ea are un drept absolut la insurec ie. Indivizii i
grupurile sunt îns obliga i de actele reprezentan ei na ionale, ele fiind acte cu
caracter general. Ei se pot sustrage unei obliga ii legale doar prin ob inerea declar rii
unei norme ca fiind neconstitu ional , deci în contradic ie cu voin a na iunii expri-
mat în pactul fundamental, tocmai pentru c na iunea nu este obligat a ine drept
obligatorii actele parlamentului.
Prin mandatul reprezentativ se transmite puterea, nu voin a. În logica sistemului
reprezentativ clasic, reprezentan ii sunt învesti i între dou consult ri electorale cu
plenitudinea atribu iilor. Mandatul lor este nelimitat, dar i nesusceptibil de a fi
revocat. Altfel spus, legea odat adoptat se impune cet enilor f r ca ace tia s aib
posibilitatea s o conteste sau s o discute. Într-adev r, printr-o fic iune juridic ,
voin a care st la baza legii este considerat ca fiind voin a na iunii, existând o
prezum ie irefragabil de conformitate între actele reprezentan ilor i voin a repre-
zenta ilor. Odat ce parlamentul este reprezentantul na iunii, el poate tot ceea ce ar
putea s fac i suveranul.
Din aceast viziune decurge o grav confuzie între participarea i alienarea cet e-
nilor, între democra ie i oligarhie, între suveranitatea parlamentar i suveranitatea
popular . Liberalismul, prin intermediul regimului reprezentativ, înfrânge logica
democratic , supunând suveranul domina iei reprezentan ilor. Regimul reprezentativ
devine astfel din ce în ce mai apropiat de opresiune. Este motivul pentru care, chiar
acolo unde logica sa este p strat , nefiind înlocuit cu un regim semidirect, se aduce
un corectiv teoriei clasice, sub influen a cert a lui J.-J. Rousseau, ar tând c ceea ce
se transmite reprezentan ilor nu este voin a, ci doar puterea de reglementare.
Na iunea, prin intermediul corpului electoral, transmite Adun rii puterea de
legiferare i de control al guvernan ilor, dar nu transmite propriu-zis voin a sa. De
aceea, actele corpului legislativ pot fi în dezacord cu voin a na iunii. Acest mod de
în elegere duce la admiterea controlului constitu ionalit ii legilor i în felul acesta
opereaz trecerea de la statul legal la statul de drept. Tot datorit faptului c voin a
nu se transmite prin alegeri, Executivul poate dizolva Legislativul. Dizolvarea este
dreptul Executivului de a cere interven ia corpului electoral atunci când consider c
voin a parlamentului nu concord cu voin a na ional .
Mandatul reprezentativ este colectiv. Atunci când reprezentan ii sunt desemna i
prin alegeri, mandatul de care ei beneficiaz nu este individual, ci colectiv, este un
mandat dat de na iune, fiin colectiv , Ansamblului, în totalitatea sa (P. Negulescu,

1937, p. 130-149). Legiferarea se face de c tre Ansamblul legislativ, fie în totalitatea
sa, fie, caz mult mai rar, prin intermediul comisiilor parlamentului. Deputatul sau
senatorul nu are, ca persoan , nicio putere, în acest sens. Tot datorit faptului c
mandatul este colectiv, imunitatea parlamentar este instituit în folosul bunei
func ion ri a parlamentului i nu pentru a crea un privilegiu parlamentarului. Acesta
r mâne egal în fa a legii cu ceilal i cet eni.
c. Evolu ia guvern mântului reprezentativ. Guvern mântul reprezentativ a fost
consacrat pentru prima oar de Constitu ia Fran ei din 1791. Potrivit acesteia,
„na iunea de la care eman toate puterile nu poate s le exercite decât prin delegare.
Constitu ia francez este reprezentativ ”. Revolu ionarii de la 1789 f ceau astfel
aplica ia teoriei lui Montesquieu, respingând ideile lui J.-J. Rousseau. Motiva ia lor
era mai pu in imposibilitatea instaur rii unui alt fel de regim, cât credin a în supe-
rioritatea acestui tip de regim fa de oricare altul. De atunci, regimul reprezentativ a
fost tipul de regim cel mai adesea utilizat de constitu iile rilor occidentale. Dar,
începând cu prima parte a secolului XX, criticile la adresa regimului reprezentativ
s-au înmul it, c ci el tindea s devin ultrareprezentativ. S-a instaurat astfel o neîn-
credere în reprezentare, care a dus, în cele din urm , la evolu ia regimului c tre unul
semireprezentativ, pentru ca, mai ales dup al doilea r zboi mondial, tendin a
aproape general s fie introducerea unui guvern mânt semidirect.
c.1. Regimul ultrareprezentativ (Ch. Debbasch, 2001, p. 51-52). Expresia
«regim ultrareprezentativ» a fost utilizat pentru prima oar de G. Vedel pentru a
desemna regimul instaurat în Fran a de Constitu ia din 27 octombrie 1946. Acest tip
de regim se caracterizeaz prin faptul c el confer unei singure Camere, Adunarea
na ional , puterea legislativ , dându-i o prioritate absolut asupra celorlalte organe
constitu ionale i o foarte larg independen . Este vorba deci de un absolutism
reprezentativ. Adunarea na ional are prioritate fa de guvern, prioritate ce se
manifest , mai ales, prin obstacolele foarte greu de trecut puse în calea dizolv rii
adun rii. Aceast prioritate se va accentua datorit instabilit ii guvernamentale. De
asemenea, Adunarea na ional are prioritate fa de cea de-a doua Camer , bica-
merismul fiind afectat, în a a m sur , de inegalitarism încât devine inefectiv. Ea este
independent fa de corpul electoral, jocul politic fiind exclusiv parlamentar, odat
aleas , nimic neputând s limiteze puterile Camerei, c ci nu exist cu adev rat nicio
contraputere veritabil , iar mi c rile de opinie la nivelul electoratului nu se repercu-
teaz asupra Adun rii. Aceast preponderen duce la confiscarea suveranit ii de
c tre parlament, la o confuzie între suveranitatea parlamentar i suveranitatea na io-
nal . Ea se manifest , pe plan juridic, prin ideea «suveranit ii» legii: legea poate s
fac orice; domeniul ei este nelimitat. Legea nu poate face obiectul niciunui control,
c ci aceasta ar însemna s controlezi na iunea. Dar aceast atotputernicie a Adun rii
duce la o paralizie a Executivului i la o suprasarcin a Legislativului, ceea ce face
regimul nefunc ional.
c.2. Regimul semireprezentativ (Ibidem, p. 52-53). Acest tip de regim poate fi
definit prin concep ia general de la care porne te i care const în a da un rol mai
activ poporului decât în regimul reprezentativ pur. El este un regim reprezentativ
atenuat. Dar acest tip de regim nu trebuie confundat cu regimul semidirect. Ele se
aseam n , fiindc amândou sunt regimuri intermediare, de compromis, comportând

în acela i timp adun ri deliberante i procedee de participare popular . Dar dac
guvern mântul semidirect acord poporului o putere real de decizie, concurent în
unele privin e cu puterea reprezentan ilor, guvern mântul semireprezentativ r mâne
fondat pe teoria reprezent rii, poporul neavând posibilitatea s decid el însu i.
Regimul semireprezentativ apare odat cu evolu ia rolului jucat de corpul
electoral în momentul alegerilor. În regimul reprezentativ era vorba doar de alegerea
persoanelor; nu exista o voin politic exprimat de corpul electoral. În regimul
semireprezentativ, datorit organiz rii partidelor i ac iunii grupurilor de presiune, se
desprinde, în momentul electoral, o voin politic a electoratului, poporul alegând
nu persoane, ci o anumit politic .
Caracterul necontrolabil al actelor Adun rii reprezentative tinde s dispar . Chiar
dac ale ii r mân, în logica guvern mântului reprezentativ, iresponsabili politic pe
durata mandatului, actele lor sunt cenzurabile de c tre un organ jurisdic ional sau
cvasijurisdic ional, la cererea particularilor, formulat direct sau indirect. Poporul nu
decide el însu i, dar poate provoca un control al reprezentan ei prin intermediul unei
contra-puteri: puterea judiciar .
B. Guvern mântul direct. Guvern mântul este direct atunci când întregul popor
sau, mai degrab , corpul electoral legifereaz i statueaz f r intermediar asupra
desemn rii i orient rii guvern mântului. Acest model se sprijin , din punct de
vedere filosofic, pe ideea imposibilit ii reprezent rii poporului, idee bazat pe filo-
sofia lui J.-J. Rousseau. Guvern mântul direct este o form idilic de guvern mânt,
o aplica ie integral a ideii de democra ie, pe care chiar Rousseau, oricât de îndârjit
ar fi fost împotriva ideii de reprezentare în dreptul public, a fost silit s-o rezerve
unui popor de zei. În sensul s u cel mai pur, guvern mântul direct înseamn guver-
narea poporului prin el însu i. Ast zi, îns , aceast form de guvern mânt, impo-
sibil de aplicat în cazul deciziei curente, se aplic doar în ce prive te activitatea
legislativ , decizia administrativ curent fiind luat de o autoritate instituit i nu
direct de popor.
Aceast form de guvern mânt a fost creat de greci. Micile state grece ti s-au
pretat, în mod firesc, unei astfel de forme de guvern mânt, ea reprezentând o trans-
punere institu ional a situa iei lor demografice i geografice. Înc vechile monarhii
i aristocra iile Greciei antice prezentau câteva urme de democra ie. Dar prototipul
democra iei antice i, în acela i timp, al guvern mântului direct a fost Atena
secolului lui Pericle. Niciun alt regim politic nu a pus în eviden atât de bine puterea
poporului. Reuniunile plenare ale poporului erau la început lunare, apoi i mai apro-
piate. Aceast incredibil posibilitate a atenienilor de a se ocupa de treburile publice
este, totu i, explicabil , c ci ea are la baz faptul c treburile materiale i activitatea
economic erau l sate pe seama sclavilor.
Al turi de popor, reunit în întregul s u, în Ecclésia, cei cinci sute î i asumau, sub
controlul s u, conducerea afacerilor publice. Dar nici în acest caz nu era vorba de
reprezentare. Membrii acestui organ, de i aveau anumite semne exterioare distinc-
tive, anumite privilegii i o putere ce-i apropia de reprezentan ii no tri de ast zi, nu
erau ale i, ci erau desemna i prin tragere la sor i. Acesta era, potrivit concep iei
antice, singurul procedeu care nu altera democra ia. Alegerile, deoarece provoac o
selec ie, duc la formarea unei aristocra ii sau a unei oligarhii. Tragerea la sor i împie-
dic formarea unei clase politice propriu-zise.
Dar guvern mântul direct nu poate fi o solu ie în cazul statelor moderne, a c ror
dimensiune nu poate permite o consultare direct a poporului în toate problemele de
decizie importante. De aceea, el este aproape în totalitate abandonat. Acolo unde a
supravie uit îns , el nu este o continuare a tradi iei antice, ci reprezint o supra-
vie uire a vechilor obiceiuri germanice. Aceast form s-a mai p strat doar într-un
canton elve ian, Gloris, i în patru semicantoane, cele dou Unterwalden: Obwald i
Nidwald i cele dou Appenzell: Rhodes interior i Rhodes exterior. Alte dou , Zug
i Schwitz, care cunoscuser forma înc de la 1240, au renun at la ea în 1848. De
asemenea, în Uri, Adunarea poporului a fost înlocuit prin referendum în 1928
(M. Prélot, J. Boulouis, 1990, p. 84). În aceste st tule e, func ioneaz înc adun ri
numite «Landsgemeinde», care reunesc, odat pe an, într-o duminic din aprilie sau
mai, to i cet enii cantonului pentru a vota legile, bugetul i revizuirile constitu io-
nale (A. Hauriou, 1975, p. 529) pentru a desemna func ionarii i a numi deputa ii în
Ansamblurile federale (G. Burdeau, 1966, p. 132). Pentru a explica men inerea,
oarecum anacronic , a acestei forme de guvern mânt, trebuie s ar t m c cele trei
cantoane, în care se practic , sunt cele mai slab populate din Elve ia, ele fiind
cantoane forestiere, lucr rile Ansamblurilor populare sunt minu ios preg tite de un
consiliu cantonal ales, ele mul umindu-se, practic, s aprobe sau s dezaprobe ceea
ce este pus la punct de Consiliu i c , atunci când este vorba de probleme tehnice sau
juridice, Ansamblul este incapabil s le discute i s - i justifice un refuz i, în conse-
cin , accept , de o manier general , toate propunerile care-i sunt f cute (A. Hauriou,
1975, p. 529). A adar, de i cele trei cantoane p streaz forma guvern mântului direct,
în fapt, Ansamblurile sunt incapabile s îndeplineasc func ia de control al centrului
direct de putere ce ac ioneaz asupra guverna ilor (V.P. Gaudement, 1989, p. 127).
C. Guvern mântul semidirect
a. No iune, fundament i evolu ie. Guvern mântul semidirect se caracterizeaz
prin prezen a, într-un sistem, în principiu, reprezentativ, a unor procedee ce permit
poporului s intervin direct în activitatea legislativ i guvernamental . Aceast
form de guvern mânt accept utilitatea institu iilor reprezentative, indispensabili-
tatea lor, dar nu absolutizeaz valoarea guvern mântului reprezentativ. S-ar putea
spune c guvern mântul semidirect este o reac ie fireasc la tendin a institu iilor
reprezentative de a confunda autoritatea lor cu puterea poporului. Anumite tendin e
ale guvern mântului reprezentativ de a se transforma în oligarhie, prin crearea unei
clase politice, fac ca ideile lui J.-J. Rousseau, atât de ostile, în principiu, reprezen-
t rii, s redevin , par ial, de actualitate. Aceast tendin este favorizat i de progre-
sele tehnice ale epocii noastre, care rezolv , în materia consult rii directe operative a
poporului, multe probleme ce p reau insurmontabile.
Obiectivul guvern mântului semidirect este de a aduce democra ia cât mai
aproape de ideal, prin transformarea libert ii-participare, dintr-o utopie sau un dezi-
derat, într-o realitate. Fundamentul guvern mântului semidirect trebuie c utat deci în
caren ele sistemului reprezentativ. El este un corectiv al acestor caren e.
Mult vreme democra ia semidirect nu a fost practicat decât în rile în care
tradi ia constitu ional i politic integra aceste procedee, în mod firesc, ideii de
guvern mânt; aceste state au fost: Confedera ia helvetic , cantoanele elve iene i
unele state din cadrul Statelor Unite ale Americii. Dar procedeele guvern mântului
semidirect nu înceteaz s se dezvolte i s prolifereze. Interven ia popular direct a
fost înscris în constitu iile multor state, desigur, cu unele particularit i: Fran a, sub
a patra i a cincea Republic , Austria, unele state federate din Germania, Suedia i,
din 1991, România. Chiar Marea Britanie, prototipul guvern mântului reprezentativ,
a recurs la referendum în 1975. Pe de alt parte, trebuie ad ugat c procedeele de
consultare direct , aplicabile ini ial, în principiu, doar în materia revizuirii constitu-
iei, sunt din ce în ce mai des utilizate i în materie legislativ ordinar .
b. Procedeele guvern mântului semidirect. Interven ia popular este, în mod
generic, numit referendum. Ea îmbrac îns patru forme, referendumul fiind,
propriu-zis, doar una dintre ele. Aceste forme sunt: referendumul, vetoul popular,
ini iativa popular i revocarea popular .
b.1. Referendumul. Referendumul este procedeul prin care poporul este asociat
la puterea de decizie.Modelul clasic al referendumului se prezint ca o participare
direct a corpului electoral la legiferare. El poate interveni fie înainte de adoptarea
legii de c tre Adunarea legiuitoare, fie ulterior acestei adopt ri. În primul caz,
Ansamblul legiuitor consult corpul electoral asupra principiilor legii, pentru a le
pune în aplicare atunci când va legifera. În cazul consult rii ulterioare a corpului
electoral, procedeul este mult mai energic. De data aceasta, valoarea juridic a legii
este legat de acceptarea popular , legea neintrând în vigoare decât dup referendum.
Votul popular nu suspend doar punerea în aplicare a legii, ca în cazul vetoului
popular, ci blocheaz formarea îns i a legii.
Dar acest procedeu prezint mai multe modalit i. El poate fi obligatoriu; aceasta
este situa ia României, în cazul revizuirii Constitu iei din 1991, sau a Elve iei, când
revizuirea nu are valoare juridic decât dup aprobarea ei prin referendum.
Referendumul poate fi facultativ, în sensul c Ansamblul legiuitor decide dac este
necesar interven ia popular . Exist îns sisteme în care declan area procedeului
referendumului poate fi f cut , pe lâng parlament, de c tre eful statului sau de c tre
un num r de aleg tori. Pe de alt parte, rezultatul referendumului poate avea caracter
obligatoriu sau facultativ.
Dac la început doar materia revizuirii constitu iei, datorit importan ei ei,
cuno tea procedura referendumului, ast zi, ea este din ce în ce mai mult folosit în
cazul legilor ordinare. Constitu ia francez din 1958 prevede aceast posibilitate, dar
restrânge aplicarea referendumului doar la textele purtând asupra organiz rii puterilor
publice (art. 11); totu i, practica tinde s l rgeasc sfera de aplicare a procedeului. În
Elve ia, procedeul este extins în materia legilor ordinare din 1874, dar el este
facultativ în ce prive te legisla ia federal . În Statele Unite, el nu exist decât la
nivelul statelor federate. În România, referendumul poate fi declan at de Pre edintele
României, dup consultarea Parlamentului, „cu privire la problemele de interes
na ional” (art. 90).
b.2. Vetoul popular. Vetoul popular este un procedeu de interven ie popular în
procesul legifer rii, în sensul c legea adoptat de Ansamblul legiuitor nu poate fi
aplicat decât dac , într-un anumit interval de timp, un num r de aleg tori nu a cerut
ca aceasta s fie supus votului popular. Dac acest lucru se întâmpl i legea este
dezaprobat de votul popular, ea este considerat ca inexistent . Procedeul nu
blocheaz a adar elaborarea sau perfectarea juridic a legii, ci doar aplicarea ei.
Legea este des vâr it din punct de vedere juridic, spre deosebire de cazul în care
este prev zut referendumul, când ea se perfecteaz , din punct de vedere juridic, doar
prin ratificarea popular .
b.3. Ini iativa popular . Ini iativa popular permite poporului fie s provoace
declan area procedurii de decizie, fie s propun el însu i legi. Prin acest procedeu,
corpul electoral constrânge parlamentul s legifereze. Ini iativa poate fi formulat ,
atunci când parlamentului i se propune un proiect complet redactat, sau nonformu-
lat , atunci când parlamentul este obligat doar s fac o lege într-un anumit sens,
ini iativa neexprimând decât un principiu. Dac ini iativa este acceptat , proiectul
este perfectat din punct de vedere juridic. Dac parlamentul o respinge, constitu ia
poate decide ca proiectul s fie supus votului popular. Se poate merge chiar mai
departe, constitu ia putând admite c poporul întreg se g se te direct sesizat de o
ini iativ popular , f r s fie nevoie ca legea s fie supus , în prealabil, votului unei
Adun ri legiuitoare. Aceasta este o aplica ie perfect a ideii de democra ie, deoarece
legea ar putea fi f cut f r nicio interven ie din partea unei Adun ri reprezentative.
b.4. Revocarea popular . Revocarea popular este procedura prin care un
anumit num r de aleg tori au posibilitatea de a determina încetarea înainte de termen
a mandatului unui reprezentant sau a Ansamblului întreg, dac acesta nu mai satis-
face cerin ele corpului electoral. În cazul revoc rii individuale, dac propor ia celor
care cer revocarea este suficient , reprezentantul este pus în minoritate i trebuie s
se retrag , dac ob ine îns majoritatea este considerat reales. În cazul revoc rii
colective, procedeul este analog dizolv rii Legislativului.
Sec iunea a 4-a. Formele de stat i uniunile de state
Analizând aici formele de stat, ne referim la formele de divizare vertical a

puterii, divizarea orizontal fiind baza unei alte clasific ri. Divizarea vertical a
puterii se refer la modalit ile de amenajare a rela iilor între diversele e aloane teri-
toriale ale puterii, la repartizarea acesteia între Centru i Periferie. Este vorba de
repartizarea puterii normative a statului între puterea central a statului i comuni-
t ile infraetatice.
Potrivit acestui criteriu, se disting dou forme de stat: statul unitar, în care exist o
singur putere normativ competent s stabileasc reguli aplicabile pe întregul teri-
toriu, o singur putere politic i o singur ordine juridic , stat care este deci indivizibil
din punctul de vedere al ordinii juridice, împ r irea teritoriului s u putându-se face doar
la nivel administrativ i statul federal, în care coexist mai multe centre de putere, statul
fiind divizat la nivelul organiz rii politice i la nivelul ordinii juridice, pe acela i
teritoriu suprapunându-se dou state i dou sisteme normative complete.
§1. Statul unitar
Statul unitar este acela în care nu exist decât un singur centru de putere politic ,
ce î i impune voin a pe întreg teritoriul. El presupune deci o singur organizare
politic i juridic . Îi este caracteristic un principiu de unitate cu privire la teritoriu i

de unicitate cu privire la puterile statului. Suveranitatea intern i interna ional
apar ine doar statului, celelalte persoane de drept public i mai ales colectivit ile
teritoriale nefiind decât modalit i de organizare administrativ , ele neexistând decât
prin stat i pentru stat, neap rând niciodat în ordinea politic . Împ r irea teritorial a
competen ei de normare a statului unitar nu este posibil decât la nivelul aplic rii
legii, nu i la nivelul form rii ordinii juridice. Cu alte cuvinte, vom avea o singur
ierarhie normativ : o singur constitu ie, un singur sistem legislativ, o organizare
unitar a aplic rii legii i un singur rând de organe, corespunzând celor trei func ii ale
statului: un singur legislativ, un executiv i un sistem administrativ unic, un singur
sistem de organe jurisdic ionale.
Exist îns mai multe posibilit i de organizare a statului unitar în raport de
gradul de centralizare a puterii i, respectiv, de autonomie a colectivit ilor locale:
statul unitar centralizat, statul unitar descentralizat i statul unitar regionalizat.
A. Statul unitar centralizat. Statul unitar centralizat este acela în care nu exist
persoane publice teritoriale altele decât statul, ci doar unit i administrativ teritoriale,
simple cadre de exerci iu al puterii centrale. Colectivit i locale pot exista, dar ele nu
au o personalitate juridic , propriu-zis, distinct de a statului.
Exist dou tipuri de stat unitar centralizat. Primul este statul unitar centralizat i
concentrat, în care toate deciziile sunt luate direct de puterea central . Un astfel de
stat ajunge repede la „apoplexie la centru i paralizie la extremit i”, potrivit
expresiei lui F.R. Lamennais, c ci puterea central nu poate face fa num rului prea
mare de decizii i se rupe de realitatea concret din teritoriu, iar autorit ile locale,
chiar dac exist , sunt lipsite de orice ini iativ de teama sanc iunii puterii centrale.
Astfel de state au devenit practic statele comuniste, chiar dac centralismul venea
mai mult pe linie de partid decât pe linie de stat. Cum astfel de state sunt practic
condamnate la pieire, c ci unitatea lor, cum spunea Aristotel, a fost împins prea
departe, trebuie g sit cel pu in o modalitate de a decongestiona puterea central i
de a o apropia de teritoriu. Aceast modalitate este deconcentrarea.
Statul unitar deconcentrat este tot un stat centralizat. Deconcentrarea nu este o
tehnic democratic , ci o tehnic autoritar , o modalitate de intruziune a puterii
centrale la nivelul colectivit ilor locale, o tehnic a centraliz rii. Ea const în
trimiterea în teritoriu a unor reprezentan i ai puterii centrale, care s exercite atribute
ale acesteia în teritoriul respectiv sub puterea ierarhic a Executivului central. Scopul
institu iei este de a m ri eficacitatea aparatului guvernamental i nu recunoa terea
unui particularism local. Puterea central , i nu comunit ile locale, îi nume te i
revoc pe ace ti administratori. Puterea transmis este doar administrativ , neimpli-
când în niciun caz capacitatea de a crea reguli primare.
Tehnica este foarte veche, fiind utilizat : de per i, satrapul; de romani, guver-
natorul; de otomani, pa a; de vechiul regim în Fran a, intendentul etc. Sistemul
nostru actual o concretizeaz prin institu ia prefec ilor, care sunt reprezentan ii guver-
nului în teritoriu i efii serviciilor deconcentrate ale ministerelor.
B. Statul unitar descentralizat. Statele unitare democratice contemporane merg
mult mai departe decât spre o simpl deconcentrare a puterii, de i aceast tehnic
este prezent peste tot, spre o descentralizare a statului. Diferen a între statul unitar
deconcentrat i statul unitar descentralizat nu este doar una de grad, ci una de natur .
Descentralizarea, spre deosebire de deconcentrare, nu are ca scop doar o deconges-
tionare a centrului de comand i prin acesta o mai bun coordonare a deciziei admi-
nistrative, ci este o form de autoadministrare. Ea presupune o veritabil democra ie
local ; este o tehnic de eliberare.
Ca i în cazul deconcentr rii, este vorba de o transmitere c tre comunit ile terito-
riale a unor atribu ii administrative, dar de aceast dat c tre organe alese de c tre
aceste comunit i locale i care func ioneaz autonom, pân la un anumit punct, în
materie administrativ , fa de autorit ile centrale. Comunit ile locale nu mai sunt
de data aceasta doar cadre ale exerci iului puterii centrale, ci au personalitate juridic
proprie, administrând afacerile locale prin organe alese pe baze politice. Natura sa
este deci politic i nu doar tehnic , colectivit ile teritoriale putând fi considerate ca
adev rate contraputeri (P. Pactet, 2001, p. 48). Totu i, autonomia acestor colec-
tivit i locale este doar administrativ , neputând atinge gradul autonomiei legislative
sau, mai mult, constitu ionale. Aceasta înseamn c aceste colectivit i sunt organi-
zate de stat, nu se autoorganizeaz i c actele lor autonome sunt întotdeauna
subsecvente legii, bazându- i validitatea i deci obligativitatea pe aceasta.
Descentralizarea poate fi i func ional . Aceast form presupune recunoa terea
autonomiei unor servicii publice, permi ând participarea administra ilor la gestiunea
lor (B. Chantebout, 2001, p. 57). Un exemplu îl constituie universit ile, servicii
publice autonome, în cadrul c rora deciziile importante sunt luate de c tre organe
alese de corpul profesoral i studen i (Asupra cauzelor ineficacit ii autonomiei
universitare i a lipsei de interes fa de descentralizarea func ional , G. Burdeau,
1980, p. 438 i urm.).
Descentralizarea presupune reunirea anumitor condi ii i respectarea anumitor
limite. Condi iile ce trebuie reunite privesc, mai întâi, existen a comunit ilor locale,
dotate cu personalitate juridic i cu putere de administrare autonom , apoi, insti-
tuirea unor garan ii institu ionale ale autonomiei locale i, în fine, instituirea mijloa-
celor autonome de ac iune în materie administrativ , atât din punct de vedere juridic,
cât i financiar. Limitele descentraliz rii i deci ale autonomiei locale presupun
ap rarea caracterului unitar al statului.
a. Instituirea autonomiei locale. Principiul autonomiei locale este în statele
unitare descentralizate un principiu cu valoare constitu ional , ceea ce însemn c
legiuitorul nu îi poate aduce atingere. Legea poate determina con inutul autonomiei
locale, dar nu poate afecta existen a principiului. Pe de alt parte, niciun alt act nor-
mativ nu poate determina con inutul autonomiei locale. Astfel, Curtea Constitu-
ional Român declar neconstitu ional art. 192 partea final din Regulamentul
Camerei Deputa ilor „pentru c impune obliga ii consiliilor locale i jude ene. Un
asemenea lucru îl poate face numai legea, iar dispozi ia regulamentar încalc
art. 119 din Constitu ie privind principiul autonomiei locale” (Decizia nr. 45/1994,
M. Of. nr. 131 din 27 mai 1994).
Unit ile administrativ teritoriale, care se bucur de autonomie local , sunt deter-
minate ca persoane juridice. Ele au deci o personalitate distinct de cea a statului,
având o organizare proprie, un patrimoniu propriu i un scop propriu, în acord cu
interesul general i fiind, în consecin , subiecte distincte de drept, având drepturi i
asumându- i obliga ii în nume propriu.
b. Garan iile institu ionale ale liberei administr ri. Colectivit ile teritoriale,
determinate ca persoane juridice, trebuie s fie administrate în condi ii care s le fac
relativ autonome fa de puterea central . Procedeul cel mai eficient este, în mod
cert, alegerea prin vot universal direct a organelor deliberante i executive care
administreaz aceste comunit i. Mai sunt utilizate, uneori, i alte procedee, în mod
evident mai pu in eficiente, cum ar fi alegerea prin vot indirect sau desemnarea de
membri de drept.
Pentru a fi în prezen a unei reale autonomii locale, alegerile locale trebuie s aib
caracter politic i nu doar simplu caracter administrativ. Aceasta înseamn c toate
principiile constitu ionale privind universalitatea, egalitatea, caracterul secret i liber
exprimat al votului sunt aplicabile i alegerilor locale. De asemenea, sunt aplicabile
i dispozi iile privind pluralismul politic. Astfel, Curtea Constitu ional arat c este
neconstitu ional „prevederea regulamentar (care) deplaseaz calitatea de titular al
dreptului la informa ie de la Camer i comisiile parlamentare la senator, de i acesta
constituie un aspect al controlului parlamentar care nu poate fi conceput ca un atribut
personal al senatorului. O asemenea solu ie este contrar autonomiei administrative
i pluralismului politic pe plan local, întrucât ar putea fi exercitat cu referire la
aspecte confiden iale, privind procesul de elaborare a unei decizii, precum i în dauna
op iunii politice pe plan local, dac aceasta este diferit de aceea a partidului din care
face parte senatorul” (Decizia nr. 46/1994, M. Of. nr. 177 din 12 iulie 1994).
Caracterul politic al alegerilor locale face ca doar cet enii s poat participa la
acestea. Totu i, anumite temper ri ale acestui principiu au intervenit în statele
membre ale UE dup instituirea cet eniei europene. Caracterul politic al alegerilor
locale este mai pregnant în cazul în care ale ii locali constituie corpul electoral
intermediar pentru alegerea membrilor sau unora dintre membrii Camerei superioare
a parlamentului, cum este cazul Fran ei sau cum a fost cazul României sub imperiul
legii electorale din 1925. Senatul este atunci, spre deosebire de cealalt Camer , un
mediu de reprezentare a colectivit ilor locale i o garan ie a autonomiei acestora.
O alt garan ie a liberei administr ri a colectivit ilor locale (pentru distingerea
posibil a autonomiei locale de libera administrare, E.M. Nica, 2005, p. 114-116) este
dat de faptul c ea „este în mod fundamental o libertate a cet enilor. Aceast liber-
tate de administrare este complementul necesar al libert ii de asociere i al libert ii
de a întreprinde, în scopul de a asigura în democra ie echilibrul între egalitate i
libertate. F r a înc lca egalitatea în drepturi, ea autorizeaz inegalit i de fapt,
permi ând prin aceasta comunit ilor locale de cet eni s adapteze situa iei proprii
modurile de satisfacere public a nevoilor” (J. Bénoit, 2002, p. 1065; pentru analiza
liberei administr ri ca drept fundamental în dreptul român, E.M. Nica, 2005,
p. 117-121). Astfel, considerând aceast libertate o libertate fundamental a persoa-
nelor i nu a grupurilor, ea se va bucura de protec ia jurisdic ional specific i va
putea fi conciliat cu interzicerea drepturilor colective de c tre unitatea poporului.
c. Mijloacele liberei administr ri. Pentru a fi efectiv , libera administrare presu-
pune c aceste colectivit i locale dispun de suficiente instrumente, atât juridice cât i
financiare, de natur s le asigure o anumit autonomie de decizie. Desigur, aceast
autonomie este relativ , limitat fiind de controlul administrativ exercitat de c tre
puterea central i de necesitatea de a men ine unitatea puterii normative tipic
statului unitar. Mijloacele juridice ale liberei administr ri sunt existen a unei puteri
de reglementare local i libertatea contractual , sprijinite fiind de o relativ autono-
mie financiar .
c.1. Puterea de reglementare proprie autorit ilor locale. Autorit ile locale
au, în statul unitar descentralizat, o putere de reglementare proprie. Dar aceast
putere de reglementare vizeaz doar organizarea aplic rii legii în unitatea adminis-
trativ teritorial , neputând s semnifice o divizare a puterii legislative i nicio divi-
zare a puterii de reglementare a Executivului. Principiul liberei administr ri nu presu-
pune deci existen a unei puteri normative autonome a autorit ilor locale, distinct de
puterea de reglementare a parlamentului sau a administra iei centrale. Competen a de
reglementare, de care aceste autorit i dispun, le este conferit de legiuitor, de o
manier explicit sau implicit . Ordinea juridic r mâne deci unic , puterea de
reglementare a autorit ilor locale presupunând doar c ele pot lua m suri cu un
caracter general i impersonal subsecvente legii i actelor de organizare a execut rii
acesteia emise de administra ia central . Întinderea puterii de reglementare a autori-
t ilor locale poate varia în func ie de gradul de precizie a legii de abilitare i de
interven ia eventual a puterii de reglementare a administra iei centrale.
Mai multe variante sunt conceptibile. Dac legea investe te expres autorit ile
locale cu puterea de a reglementa anumite domenii, atunci aceast putere se poate
exprima f r rezerv , iar puterea reglementar a administra iei centrale nu poate
impieta asupra acestor domenii. Deci, orice act de organizare a execut rii legii emis
de autorit ile centrale cu înc lcarea domeniului de competen stabilit de lege în
beneficiul autorit ilor locale va fi judecat ca ilegal. Dac legea care prive te comu-
nit ile locale abiliteaz de o manier general puterea administrativ-normativ
central pentru a-i fixa modalit ile de aplicare, atunci puterea de reglementare a
autorit ilor locale nu se poate manifesta decât de o manier rezidual , trebuind s
a tepte i s se conformeze actelor de organizare a execut rii legii emise de autori-
t ile administra iei centrale. În fine, dac legea nu prevede nicio abilitare, nici în
favoarea puterii de reglementare a organelor administra iei centrale, nici în favoarea
celei a administra iilor locale i nu este suficient de precis pentru a se aplica direct,
deci aceste acte de reglementare sunt absolut necesare, autorit ile locale dispun de o
putere de reglementare «spontan ». Dar aceast putere de reglementare este subsi-
diar , c ci puterea central poate oricând interveni cu acte de organizare a execut rii
legii obligatorii pentru administra iile locale. Totu i, o limit i se impune: nu trebuie
s se ajung la crearea unor noi obliga ii în sarcina colectivit ilor locale.
O situa ia particular este creat de revizuirea Constitu iei Fran ei prin Legea
constitu ional din 28 martie 2003 (noul art. 72-4 din Constitu ie), precizat prin
Legea organic nr. 2003-704 din 1 august 2003, care „autorizeaz ... colectivit ile
teritoriale s deroge cu titlu experimental de la dispozi iile legislative care regle-
menteaz exerci iul competen elor lor”. Acestea derog ri sunt temporare, neputând
dep i cinci ani, iar dispozi iile de la care se poate deroga, ca i colectivit ile abili-
tate s fac derogarea, sunt definite de lege. Ele nu pot interveni, aceast prohibi ie
fiind de natur constitu ional , dac astfel sunt puse în cauz condi iile esen iale ale
exerci iului unei libert i publice sau ale unui drept garantat constitu ional. Aceste
«experien e» legislative ale comunit ilor locale sunt evident atipice i greu
conciliabile cu anumite principii fundamentale ale statului unitar descentralizat

(F. Crouzatier-Durand, 2004, p. 22-24). De aceea, s-a putut spune c , de i dispo-
zi iile constitu ionale reafirm caracterul de stat unitar descentralizat al Republicii
franceze, ea a evoluat în mod evident c tre un fel de stat regionalizat, chiar dac nu
în acela i fel ca Spania sau Italia. La aceast regionalizare a contribuit i aceast putere
de derogare experimental de la lege acordat comunit ilor teritoriale, pe lâng
acordarea unor statute speciale pentru unele teritorii franceze de peste m ri sau difer-
en ierea mai flexibil a comunit ilor teritoriale în metropol ... (B. Flamand-Lévy,
2004, p. 59-68). Astfel, descentralizarea cap t un aspect particular, de descentra-
lizare normativ , care presupune posibilitatea deschis comunit ilor locale de a
adapta, dac nu de a adopta, normele juridice na ionale (pentru analiza no iunii,
D. Faure, 2002, p. 469-473).
c.2. Libertatea contractual a colectivit ilor locale. Un al doilea mijloc juridic
de realizare a liberei administr ri este libertatea contractual de care trebuie s se
bucure colectivit ile locale. Aceast libertate se impune legiuitorului, care nu poate
limita excesiv capacitatea administra iilor locale de a contracta liber.
c.3. Autonomia financiar . Autonomia local implic i o autonomie financiar .
Aceasta presupune c respectivele colectivit ile locale dispun de un nivel suficient
de resurse care s le permit exercitarea plenar a competen elor lor i c ele se
bucur de o marj larg de apreciere în ceea ce prive te utilizarea acestor resurse.
Autorit ile locale nu dispun de o autentic putere fiscal , pentru c ele nu pot crea
impozite, aceast competen apar inând exclusiv legiuitorului. Statul determin
resursele colectivit ilor locale, indiferent dac acestea sunt transferate din bugetul
central sau resurse proprii ale colectivit ilor locale, c ci i acestea sunt stabilite de
consiliile locale doar în limitele i în condi iile legii. Totu i puterea fiscal a legiui-
torului nu este f r limite. Exerci iul ei nu trebuie s afecteze resursele colectivi-
t ilor locale, punând în pericol libera lor administrare. De exemplu, tendin a de a
pune, în sarcina administra iilor locale, cheltuieli obligatorii prea multe poate fi jude-
cat ca o înc lcare a principiului liberei administr ri, c ci r pe te acestora posi-
bilitatea financiar de a gestiona autonom problemele de interes local.
d. Domeniul liberei administr ri. Acest domeniu, care se traduce prin atribuirea
unor competen e proprii comunit ilor locale, trebuie s fie protejat atât în raport cu
statul, cât i în raport cu alte persoane juridice de drept public. Legiuitorul este cel
care stabile te domeniul de competen al colectivit ilor locale, constitu ia rezumân-
du-se în statul unitar descentralizat, spre deosebire de statul federal sau chiar de statul
regionalizat, la a preciza doar principiul liberei administr ri i care sunt comunit ile
teritoriale care beneficiaz de el, precum i organele prin care acestea îl realizeaz ,
l sând în sarcina legii determinarea efectiv a reparti iei competen elor între stat i
comunit ile locale. Acest lucru rezult din faptul c descentralizarea nu presupune
puterea de autoorganizare, ci doar un transfer de competen e decis de puterea cen-
tral . Totu i, legiuitorul nu poate dep i anumite limite, inerente principiului liberei
administr ri. Astfel, competen ele transmise autorit ilor alese de comunit ile
locale trebuie s fie efective, adic s permit o real autoadministare. Competen a
de a judeca caracterul efectiv al atribu iilor transmise apar ine judec torului constitu-
ional. Totu i, un criteriu ferm, dup care o decizie ar putea fi luat , lipse te, ceea ce
a condus la ideea c doar dac o materie scap în mod manifest competen ei statului,
datorit naturii ei, ea ar putea fi revendicat de colectivit ile locale în fa a judec -
torului constitu ional (L. Favoreu, 2001, p. 422). Pe de alt parte, legiuitorul nu
poate institui o tutel a unei comunit i teritoriale asupra alteia. Legea francez din
7 ianuarie 1983 cu privire la reparti ia de competen e este, în mod particular, rele-
vant în acest sens, când prevede c „transferul de competen e prev zut de ... lege în
beneficiul comunelor, departamentelor i regiunilor nu poate s autorizeze una dintre
aceste colectivit i s stabileasc sau s exercite o tutel , indiferent în ce form ,
asupra alteia”; aceea i interdic ie prive te i rela iile financiare dintre aceste colecti-
vit i, în mod particular când o comunitate o subven ioneaz pe alta (art. L. 111-4 din
Codul general al colectivit ilor teritoriale, pentru analiza acestor dispozi ii, precum
i a jurispruden ei franceze, F. Séners, 2004, p. 518-524; J.-C. Douence, 2004,
p. 525-529). Aceste principii legislative sunt consecin a dispozi iei constitu ionale
care afirm c aceste comunit i se administreaz liber prin consilii alese (art. 72-2).
Astfel, toate colectivit ile teritoriale sunt subordonate statului i nu una fa de alta,
statul exercitând tutela direct asupra tuturor unit ilor administrativ teritoriale i
neputând s instituie o tutel a uneia asupra alteia. Principiul autonomiei locale, în
genere, afirmat de constitu iile statelor unitare descentralizate, interzice astfel ca
statul s delege puterea sa de tutel administrativ i financiar în beneficiul unei
comunit i teritoriale. Astfel, în cazul României, de exemplu, consiliul jude ean nu
are o putere ierarhic asupra consiliilor comunale sau or ene ti, ci doar coordoneaz
activitatea acestora. Tutela administrativ asupra consiliilor locale comunale sau
or ene ti este exercitat de prefect, ca reprezentant al Guvernului în teritoriu, nepu-
tând fi transferat prin lege consiliului jude ean. Orice înc lcare a acestui principiu
este o înc lcare a constitu iei. În fine, legiuitorul nu ar putea s transfere competen-
ele de la o colectivitate teritorial la alta decât în m sura în care prin acest transfer
nu lipse te o comunitate teritorial de esen ialul atribu iilor sale (L. Favoreu, 2001,
p. 422-423).
e. Limitele autonomiei locale: ap rarea caracterului unitar al statului. Carac-
terul unitar al statului este garantat, în statele unitare descentralizate, prin jocul
a trei principii: indivizibilitatea suveranit ii, indivizibilitatea teritoriului i indivizi-
bilitatea poporului. Toate aceste trei principii conduc la indivizibilitatea statului,
marcând frontierele autonomiei locale, care trebuie s r mân doar administrativ .
Dep irea acestor limite face ca forma de stat s se schimbe, transformând statul în
unul regionalizat sau chiar în unul federal.
e.1. Indivizibilitatea suveranit ii. Într-un stat unitar nu exist , în principiu,
decât o singur surs a suveranit ii, aplicabil pe întreg teritoriul. Suveranitatea
este indivizibil pentru c rezid în colectivitatea statal privit global, f r a se ine
cont de diversitatea aspira iilor locale. Rezult c puterea normativ î i are sursa
prim în stat i c , pe de alt parte, colectivit ile locale, în exerci iul competen elor
lor, trebuie s respecte prerogativele statului.
Puterea normativ a statului este unitar . Acest lucru înseamn c nu exist o
putere normativ local autonom . Ordinea juridic nu se poate divide. Decizia
administrativ local , chiar normativ , se bazeaz pe lege, nu pe voin a comunit ilor
locale. „O colectivitate teritorial se administreaz , ea nu se guverneaz ”
(F. Luchaire, R.D.P., 1982, p. 1543, apud L. Favoreu, 2001). Rezult c este exclus
transmiterea c tre aceste comunit i a puterii legislative. Pe de alt parte, ele sunt
lipsite de competen e interna ionale, nefiind subiec i de drept interna ional public i
neputând deci s dezvolte rela ii cu alte colectivit i teritoriale str ine decât în
interiorul cadrului stabilit de legiuitor. Statul p streaz deci monopolul conducerii
rela iilor interna ionale.
Colectivit ile teritoriale trebuie s respecte prerogativele statului. Pentru a sigura
acest respect, se instituie un drept de tutel al organelor centrale sau al reprezen-
tantului acestora în teritoriu asupra deciziilor luate de organele colectivit ilor des-
centralizate. Cel mai dificil lucru este g sirea m surii exacte a acestei tutele. Dac ea
este prea lejer , coeziunea statului risc s fie compromis . Dac este prea accen-
tuat , descentralizarea dispare.
Mai multe procedee de tutel sunt posibile. Tutela se poate exercita de c tre
guvernan ii în i i sau prin intermediul unor agen i ai guvernului plasa i pe lâng
autorit ile locale, fie în calitate de organe executive ale deciziilor acestora, fie pentru
a efectua un control al deciziilor lor. Tutela poate purta asupra organelor colectivi-
t ilor locale, în cazul în care acestea pot fi dizolvate sau demise de puterea central ,
fie doar asupra deciziilor luate de acestea. Cel mai frecvent procedeu este cel al
tutelei asupra deciziilor. Tutela va fi lejer dac aceste decizii sunt imediat execu-
torii, autoritatea de control trebuind doar s fie informat i p strând posibilitatea de
a ataca aceste decizii în contencios administrativ în anumite condi ii. Ea va fi mult
mai presant dac deciziile autorit ilor locale nu devin executorii decât dup
scurgerea unui termen în interiorul c ruia organul de control poate interveni,
anulându-le. Ea va deveni sufocant dac aceste decizii nu devin definitive decât
dup aprobarea lor de c tre autoritatea de control. În fine, cu greu se mai poate vorbi
despre descentralizare dac autoritatea de control are posibilitatea s se substituie din
oficiu organelor colectivit ilor teritoriale, luând deciziile în locul acestora.
e.2. Indivizibilitatea teritoriului. Indivizibilitatea teritoriului presupune c
acesta nu poate fi împ r it decât la nivel administrativ, nu i la nivelul ordinii juri-
dice. Cu alte cuvinte, nu pot coexista pe teritoriul statului unitar descentralizat mai
multe ordini juridice, având surse diferite. Dreptul poate fi teritorializat, în sensul c
anumite acte normative pot fi aplicate doar pe o parte a teritoriului, dar aceast
teritorializare juridic are ca surs puterea legislativ a statului, neputând fi f cut
prin voin a comunit ilor teritoriale. Chiar aceast teritorializare a dreptului, f cut
prin voin a puterii legislative na ionale, are limitele ei. Ea nu poate privi libert ile
publice, c ci ar fi afectate principiul egalit ii i cel al universalit ii drepturilor
omului. Libert ile trebuie s fie egale nu doar pentru to i, ci i peste tot. Garantarea
libert ilor fundamentale nu poate fi deci sub nicio form transmis comunit ilor
teritoriale. Ea r mâne atributul exclusiv al statului.
Indivizibilitatea teritoriului implic i inalienabilitatea lui. Nici o parte a teri-
toriului nu poate fi transferat , sub nicio form , sub suveranitatea unui alt stat. De
asemenea nu exist posibilitatea de secesiune a unui teritoriu. De aceea, Constitu ia
noastr din 1991 stabile te c integritatea teritoriului nu poate face obiectul unei revi-
zuiri constitu ionale, cum nu poate face obiectul unei revizuiri nici caracterul unitar
al statului.
e.3. Indivizibilitatea poporului. Indivizibilitatea statului unitar, coroborat cu

principiul egalit ii în drepturi, cere instituirea unui alt principiu, cel al unit ii poporu-
lui, care interzice orice diferen iere între cet eni pe criterii cum ar fi rasa, na io-
nalitatea, originea etnic , limba, religia, sexul, opinia, apartenen a politic , averea sau
originea social . Unitatea statului are, astfel, ca fundament unitatea poporului.
Prima consecin a unit ii poporului este cea a nerecunoa terii oric rei diviz ri
juridice a poporului în raport de criterii, de natura celor enumerate mai sus. Poporul
este constituit, din punct de vedere juridic, din cet eni, orice alt no iune, cum ar fi
cea de minoritate na ional , sexual , cultural etc. având doar o valoare sociologic
i neputând aduce nicio consecin juridic . Cet enii exercit suveranitatea, direct
sau prin reprezentan i, i nu grupurile, aceasta fiind logica dispozi iei constitu ionale
care arat c niciun grup nu poate exercita suveranitatea în nume propriu.
În statele unde unitatea poporului are valoare de principiu constitu ional, cum este
cazul Fran ei, dar i al României, puterea legislativ nu este competent s introduc
diferen ieri categoriale între cet eni pe criterii de natura celor enumerate, deci
componente ale poporului diferen iate juridic. În aceast viziune, nu pot exista
drepturi ale minorit ilor, indiferent de criteriul de constituire a acelor minorit i.
Drepturi nu au decât persoanele, fizice sau juridice, nu minoritatea, care, nefiind un
subiect de drept, nu poate avea drepturi proprii. Unitatea poporului interzice dreptu-
rile colective. Pot exista drepturi individuale exercitate în colectiv, dar niciodat
drepturi ale grupurilor.
A doua consecin a unit ii poporului este unitatea corpului politic i, în conse-
cin , a reprezent rii poporului. Consecin a acestui principiu este inadmisibilitatea
oric rei diferen ieri categoriale în materia drepturilor politice, a dreptului de a alege
i de a fi ales. Astfel, Consiliul Constitu ional francez a g sit neconstitu ionale
dispozi iile unei legi care impunea ca listele electorale s nu cuprind mai mult de
75% persoane de acela i sex. Tot datorit acestui principiu, chiar dac parlamentarii
sunt ale i în circumscrip ii teritoriale sau pe listele unui partid, ei reprezint poporul
în integralitatea sa, garan ia acestui principiu fiind interzicerea mandatului imperativ.
Statul unitar tipic pare s fie, a adar, tributar unei conjunc ii particulare între indi-
vizibilitatea suveranit ii, indivizibilitatea teritoriului i indivizibilitatea poporului.
Totu i, situa ia Fran ei, odat prototipul statului unitar indivizibil, arat c prin voin a
puterii de revizuire este posibil ca aceste aparent sacrosancte principii constitu ionale
ale organiz rii statului unitar, s fie acomodate cu derog ri substan iale. „Revizuirea
constitu ional din 28 martie 2003, în prelungirea mai multor revizuiri constitu ionale
recente, d într-adev r un sens nou tripticului: teritoriu, popor i suveranitate. Ea
tinde s concilieze indivizibilitatea teritoriului i recunoa terea posibilit ii de sece-
siune pentru popula iile de peste m ri; caut s p streze unitatea poporului francez,
recunoscând în acela i timp drepturi politice specifice; vrea s garanteze indivizibili-
tatea suveranit ii înt rind în acela i timp principiul liberei administr ri a colectivi-
t ilor teritoriale, chiar confirmând partaj rile de suveranitate deja consim ite în
beneficiul Noii Caledonii” (P. Dollat, 2003, p. 671). Se pare astfel c principiile
unificatoare, amintite mai sus, sunt din ce în ce mai contestate în numele unui stat
multicultural (P. de Deckker, J.-Y. Faberon, 2003) i c unitatea nu mai poate fi
p strat decât cu pre ul acomod rii principiilor juridice universalizante cu revendi-
c rile identitare din ce în ce mai accentuate ale unor grupuri infraetatice, fie c ele
sunt concentrate teritorial, fie c nu.
C. Statul unitar regionalizat. Unele state unitare, Spania i Italia, de exemplu,
au mers mult mai departe decât o presupune simpla descentralizare teritorial , spre o
form de stat situat undeva la jum tatea drumului între statul unitar i federalism.
Este vorba de un stat unitar înc , dar care ofer o autonomie atât de mare regiunilor
sale, încât se aseam n în foarte multe privin e cu statul federal. Acest tip inter-
mediar de stat se caracterizeaz prin recunoa terea unei reale autonomii politice în
beneficiul regiunilor sale i mai ales a unei puteri normative autonome, dar p strând
caracterul unitar al statului.
a. Recunoa terea unei autonomii politice a regiunilor. Spre deosebire de statul
unitar descentralizat, statul regionalizat recunoa te comunit ilor teritoriale o putere
legislativ . Este vorba deci, asem n tor dar nu identic situa iei existente în statul
federal, de existen a unei dualit i a surselor normative.
Autonomia regiunilor într-un astfel de stat este consacrat i garantat de consti-
tu ie, în timp ce autonomia acestora într-un stat unitar descentralizat este definit i
pus în practic de lege. De aceea, în cazul descentraliz rii, legiuitorul poate crea dar
i desfiin a regiuni, dac constitu ia nu o interzice, c ci acestea nu sunt decât o
amenajare administrativ , nu consacr niciun drept politic, ci doar dreptul de admi-
nistrare autonom stabilit de stat. Existen a regiunilor în statul regionalizat nu poate
fi afectat de voin a legiuitorului, ci numai de autoritatea constituant . Astfel, Consti-
tu ia Spaniei din 1978 recunoa te i garanteaz dreptul la autonomie al na iona-
lit ilor i regiunilor. Ea permite componentelor statului s se erijeze în «comunit i
autonome». Este vorba deci de voin a comunit ilor locale de a se constitui ca auto-
nome i nu de o constituire a lor de c tre stat. În Italia, cele dou zeci de regiuni sunt
enumerate limitativ de Constitu ie. În ambele state este vorba de mai multe grade de
autonomie în profitul regiunilor, care fac ca unele, din considerente istorice, de
obicei, s se bucure de o autonomie mai mare.
Structura vertical a puterii este garantat de interven ia judec torului constitu-
ional, acesta fiind un alt punct care apropie statul regionalizat de statul federal i îl
deosebe te de simpla descentralizare, c ci în cazul acesteia din urm , diviziunea
vertical a puterii fiind doar administrativ , competen a de a solu iona conflictele de
competen între stat i colectivit ile locale i de a controla actele acestora apar ine,
de regul , judec torului administrativ. Aceasta înseamn c actele colectivit ilor
locale în statul regionalizat au caracter de acte legislative i vor fi controlate în raport
cu constitu ia i nu doar caracter de acte administrative controlabile în raport cu legea.
Punerea în practic a autonomiei politice a regiunilor se transpune în existen a,
la nivelul acestora, a unor institu ii cvasipolitice i a unei puteri legislative regio-
nale. Astfel, în Spania, schema institu ional a regiunilor de prim rang este definit
de art. 152-1 din Constitu ie, imitând institu iile existente la nivelul statului. Comu-
nit ile autonome au astfel o adunare legiuitoare aleas prin vot universal direct, un
«consiliu de guvern mânt» responsabil politic în fa a Adun rii i un «pre edinte al
comunit ii» ales de Adunare dintre membrii s i i numit de Rege, responsabil de
asemenea în fa a Legislativului. Schema institu ional a comunit ilor autonome de
rang secund nu este definit de Constitu ie, dar ea urmeaz , în practic , organizarea
comunit ilor de prim rang. Este vorba deci de instaurarea la nivel regional a unui
regim parlamentar, lipsind doar dreptul de dizolvare acordat pre edintelui, cu
excep ia rii Bascilor.
În Italia, art. 121 din Constitu ie prevede c fiecare regiune are un Consiliu regio-
nal, ales prin vot universal direct, care exercit puterea legislativ i regulamentar
atribuit regiunii. Executivul regional este ales de Consiliu, iar pre edintele acestuia
este ales prin vot universal direct.
b. Existen a unei puteri legislative regionale. Spre deosebire de statul unitar
descentralizat i asem n tor federa iei, statul regionalizat se caracterizeaz prin exis-
ten a unei dualit i a ordinii legislative. Atât în Italia, cât i în Spania, comunit ile
autonome au o putere legislativ autonom , putând adopta legi regionale. Aceste legi
autonome au aceea i for juridic ca legile statale. „Raporturile între ele sunt
configurate nu prin aplicarea principiului ierarhiei, ci prin aplicarea principiului
competen ei: prevaleaz legea – statal sau autonom – care este competent s
reglementeze o materie dat , legea necompetent fiind neconstitu ional , c ci încalc
reparti ia competen elor definit de blocul constitu ionalit ii” (P. Bon, 1994, p. 123).
Dac în statul unitar descentralizat, competen a normativ a organelor comuni-
t ilor locale este definit de lege, aceasta putând s o modifice destul de u or, în
statul unitar regionalizat, reparti ia competen elor normative între stat i regiuni
este definit de constitu ie, ca în statul federal, legiuitorul na ional neputând inter-
veni, în principiu, în domeniile date în competen a legislativ a comunit ilor locale
i neputând, de asemenea, s modifice domeniul de competen regional .
c. Men inerea unit ii statului. De i statul regionalizat prezint unele caractere
care îl apropie de statul federal, el r mâne un stat unitar, c ci el este indivizibil, cum
afirm expres Constitu ia italian în art. 5, bazându-se pe unitatea indisolubil a
poporului, cum afirm Constitu ia spaniol în art. 2.
Un prim punct care departajeaz statul regionalizat de cel federal este acela c
puterea de autoorganizare a comunit ilor teritoriale este una încadrat . Acest lucru
înseamn c nu exist , în aceste state, o dualitate a puterii constituante. Dac statul
federal recunoa te statelor federate o putere constituant , în baza c reia ele se
doteaz cu o constitu ie, statul regionalizat r mâne unitar, c ci nu exist decât o sin-
gur constitu ie i deci un singur stat. Statutele regiunilor sunt stabilite de legile sta-
tului, ele nu au putere real de autoorganizare, de i comunit ile teritoriale pot parti-
cipa la elaborarea acestora. Statutul comunit ilor este deci legal, nu constitu ional.
Spre deosebire de statul federal, unde principiul particip rii statelor federate la
constituirea i exerci iul puterilor federale este unul esen ial, inând de natura îns i
a statului, în statul regionalizat aceast participare este foarte slab . În statele
federale, legea aplicabil pe întreg teritoriul na ional este expresia voin ei poporului,
reprezentat în una din Camere, dar i expresia voin ei statelor federate, reprezentate
în cealalt Camer . Acest lucru nu este valabil în statele regionalizate.
Astfel, în Spania, chiar dac Senatul este calificat ca fiind o Camer de reprezentare
teritorial , senatorii desemna i de Comunit ile autonome sunt minoritari în cadrul lui,
doar 46 din 254, Senatul neputând pretinde deci c reprezint regiunile. Pe de alt
parte, atribu iile lui sunt limitate, Congresul deputa ilor putând s treac peste opozi ia
Senatului, în materie legislativ , printr-un vot cu majoritate absolut sau chiar relativ
dup trecerea unui termen de dou luni. Spre deosebire de statul federal, unde
bicamerismul este de regul egalitar, aici avem de a face cu un puternic inegalitarism.
În Italia, participarea regiunilor este ceva mai dezvoltat , dar r mâne, cel pu in
pân acum, de o importan practic destul de sc zut . Senatul italian, care dispune
de puteri egale cu cele ale Camerei deputa ilor, nu are nici el voca ia de a reprezenta
regiunile, chiar dac alegerea senatorilor se face pe baze regionale. Dar regiunile
particip la legiferarea statal prin mai multe procedee. Astfel, Consiliile regionale
pot avea ini iativ legislativ , propunând legi Camerelor. De asemenea, regiunile pot
declan a referendumuri abrogative în materia legilor ordinare statale sau chiar în
materia legilor constitu ionale, dar procedeul este rar utilizat. În anumite domenii,
cum ar fi fuziunea regiunilor, crearea de noi regiuni, trecerea unor comune de la o
regiune la alta, Statul are nevoie de avizul consiliilor regionale interesate. Regiunile
particip , de asemenea, la alegerea efului statului, trimi ând în colegiul electoral câte
trei reprezentan i ale i de consilierii lor.
Autonomia regiunilor este nu doar relativ , cum rezult din cele expuse mai sus,
ci i controlat . Spre deosebire de statul federal, unde controlul exercitat de stat
asupra statelor federate incumb exclusiv judec torului constitu ional, în statul regio-
nalizat, controlul este i administrativ, chiar dac întinderea acestui control este
diferit în Spania i în Italia.
§2. Statul federal
A. Federalism i stat federal. Federalismul este, potrivit expresiei lui A. de

Tocqueville, „marea descoperire a tiin ei politice”. El este, mai întâi, o filosofie i,
mai apoi, o form de organizare a statului. Trebuie deci distins federalismul de
federa ie. Federalismul prive te doar ideile, valorile, concep iile despre lume care
exprim o filosofie a unit ii în diversitate. Termenul «federa ie» prive te, în schimb,
aplica iile concrete ale acestei filosofii, amenaj rile institu ionale f cute pe baze
constitu ionale riguroase pentru a încorpora unit i autonome într-un guvern mânt
central. Federalismul este deci o filosofie, un sistem de în elegere i de ac iune care
vizeaz ansamblul activit ilor umane, privind toate societ ile, federa ia desemneaz
un regim politic concret i particular.
De i aceast distinc ie pare l muritoare i simpl , ea nu surmonteaz îns toate
dificult ile analizei, c ci filosofia federalist nu este deloc una unitar . Astfel, este
posibil s distingem în cadrul federalismului trei orient ri principale distincte:
descentralizatoare, centralist i de echilibru (M. Croisat, 1999, p. 17-18).
Prima orientare a fost utilizat de teoriile anarhiste (Bakounin, Proudhon,
Kropotkine) pentru a justifica trecerea dincolo de organizarea statal în c utarea unui
echilibru ideal între libertate i autoritate. Federalismul se extinde, în aceast optic ,
dincolo de organizarea politic , la toate ac iunile umane, economice, sociale, cultu-
rale, iar federalizarea la toate societ ile existente, constituind un ansamblu foarte
descentralizat. Aceea i orientare a fost utilizat pentru a nega suveranitatea statului,
deposedându-l de personalitatea juridic distinct de cea a oamenilor care îl compun,
afirmând un monism juridic cu prioritatea dreptului interna ional, via un federalism
interna ional construit pe baza unei solidarit i a genului uman (L. Duguit, Scelle).
A doua orientare, cea centralizatoare, este proprie unor teorii puse în slujba unei
unific ri i centraliz ri care s afirme statul, valorizând unitatea în detrimentul diver-
sit ii originale, cum au f cut-o teoreticienii americani ai federalismului (Hamilton,
Madison i Jay) sau publici tii germani, inspira i de Hegel (P. Laband, Jellinek i
Gerber). Astfel, obiectivul urm rit de Hamilton i de cei care redactau articole în
Federalistul a fost sus inerea constituirii unei na iuni i fondarea unui stat, ei
insistând, mai ales, asupra aspectelor care îi uneau pe americani, nu asupra a ceea ce
îi diviza. Ei se dovedesc ostili, în acela i timp, fa de democra ia direct i fa de
statele mici, pledând pentru formarea unui stat-na iune vast, dotat cu o putere exe-
cutiv central puternic . Dorin a de unire i centralizare este cea care îi anima: „Este
o absurditate, ar ta Hamilton, doar s conferi unui guvern grija intereselor na ionale
cele mai importante, f r s îndr zne ti s -i asiguri autoritatea necesar pentru a le
administra convenabil”. Nu este vorba aici de a dilua puterea, ci de a o înt ri, nu de o
teorie centrifug , ci de una accentuat centripet .
Aceea i dorin de înt rire a na iunii i a statului na ional, care este astfel pus în
centrul principiului federal, care nu mai este un mod de organizare a societ ilor
umane, un principiu universal, ci doar un procedeu de asociere între state, state care
refuz s - i abandoneze suveranitatea în beneficiul unor organiza ii interna ionale i
o impun tuturor colectivit ilor inferioare pe plan intern, îi amin i pe teoreticienii
germani Laband, Jellinek i Gerber. În optica acestora, suveranitatea înlocuie te
competen a i subordonarea înlocuie te cooperarea. Este vorba iar i de un fede-
ralism centripet care tinde s înt reasc statul i nu de o disipare a puterii. Rezult o
concep ie dualist a dreptului care introduce un decupaj între dreptul intern i cel
interna ional.
Ca o reac ie, colile juridice austriac , cu H. Kelsen, i francez , mai ales prin
intermediul lui L. Duguit i G. Scelle, încearc s revin la o concep ie monist a
dreptului, cu suprema ia dreptului interna ional, ajungând pân la a nega persona-
litatea moral a statului i deci suveranitatea, bazându-se pe o altfel de în elegere a
federalismului, ca principiu universal, aplicabil societ ii în ansamblu i nu doar
statului. Astfel, G. Scelle afirma, în 1944, c „nu statul creeaz federalismul prin
abandonarea suveranit ii, ci procesul federativ înglobeaz statul i îi impune
normele sale”, iar G. Heraud, în 1968, c „federalismul se construie te pornind de la
baz ... în ordinea federal puterile nu sunt delegate de sus, ci de la baz ”. De i
porne te de la cu totul alte baze, acest curent de gândire duce i el la centralism, chiar
dac «democratic», c ci se insist mai mult asupra particip rii decât asupra auto-
nomiei, asupra solidarit ii decât a individualit ii. Este în bun m sur ceea ce s-a
întâmplat în fosta Uniune Sovietic .
Cea de a treia orientare tinde cumva s le concilieze pe celelalte dou , printr-o
prioritate recunoscut posibilit ii de conciliere între integrare i autonomie, unitate
i diversitate, independen i solidaritate. Ea este cea mai apropiat de gândirea
constitu ionalismului modern. Federalismul nu poate fi astfel desprins de pluralism,
mai degrab , el poate fi gândit ca o variant a pluralismului. Astfel M. Croisat
sus ine c „o defini ie a federalismului poate fi dedus din cea a pluralismului: este
suficient s înlocuim termenul de grup prin cel de grupuri teritoriale sau de grupuri
definite în mod teritorial: o organizare federalist formeaz o entitate compus din
grupuri teritoriale autonome care particip de o manier ordonat i permanent la

institu iile i deciziile entit ii centrale. Este deci elementul teritorial care permite
distingerea celor dou concepte”(1999, p. 23-24).
Abordarea pluralist este aplicabil statului federal, dar i oric rei alte forme de
stat. Este ceea ce am încercat s suger m atunci când am vorbit de titularul suve-
ranit ii, afirmând c exerci iul acesteia trebuie privit material i este f cut, mai
degrab , de societatea global decât de stat, depinzând de modul structur rii rela iilor
între grupurile sociale, deci de tipul de pluralism sau de lipsa acestuia. Suveranitatea,
astfel în eleas , dep e te formalismul juridic al suveranit ii de stat, c ci, cum
afirma H. Laski, „nu exist nimic care s fie susceptibil de aplicare politic concret
în suveranitatea definit de juri ti, în orice modalitate ar fi aceasta f cut ” (1921,
p. VIII; M. Croisat, 1999, p. 22). Principiul federalist ar fi aplicabil astfel oric rei
societ i, chiar dac la nivel formal statul nu este federal. Când este vorba de un stat
federal, pe de alt parte, trebuie ca viziunea strict juridic , formalist i simplifi-
catoare s fie completat , dac nu înlocuit , cu o viziune politologic . F r aceast
modificare de metod , studiul federalismului risc s se degradeze, c ci „afirmând c
toate statele posed o suveranitate indivizibil , juri tii s-au chinuit, împotriva oric rei
eviden e, s descopere aceast suveranitate într-un stat federat. Dar, cum remarca un
critic, chiar tiin a inepuizabil a unui savant german nu ar putea s descopere un
lucru acolo unde nu este” (R. Bowie, J. Friedrich, 1960, p. 163). Pentru a surmonta
aceast dificultate unii juri ti fac, cu anumit îndrept ire, dar f r a putea cu adev -
rat s evite aporiile, aplicarea unor no iuni precum cele de «suveranitate divizat »
sau «partajat », a a cum vom vedea.
Federa ia este prezentat , ca un reflex al filosofiilor federaliste, într-un mod
neunitar, teoria juridic împrumutând adesea idei din surse filosofice disparate, amal-
gamându-le într-o totalitate ce se str duie te parc zadarnic s capete unitate.
Ambiguitatea vine nu doar din în elegerile ideologice diferite ci i dintr-o practic a
federalismului prea diversificat , care se reflect atât la nivelul regimurilor politice,
cât i la nivelul societ ii civile. Astfel, din punct de vedere juridic, statul federal este
prezentat ca un stat ce avanseaz pe planul deleg rii puterii mai departe decât descen-
tralizarea sau regionalizarea. Totu i, în practic este vorba mai degrab de o tehnic
de a uni ceea ce este prea dezbinat decât de o tehnic de a desface ceea ce este prea
unit. Astfel, de i pot fi concepute dou moduri de formare a statelor federale: prin
integrare i prin disociere, primul este privilegiat.
B. No iunea de stat federal. Un stat este federal când comunit ile teritoriale au
competen a general de a crea dreptul, fiind autonome în materie constitu ional ,
legislativ i jurisdic ional , fapt ce le confer calitatea de state, chiar dac , în prin-
cipiu, ele nu au competen e interna ionale. Statul federal este deci compus din mai
multe state, unite pe baza dreptului constitu ional, nu a dreptului interna ional, state
între care se împart competen ele exercitate altfel de statul unitar. Statul federal dep -
e te deci descentralizarea sau regionalizarea, trecând într-o faz superioar de divi-
zare vertical a puterii, c ci ea prive te acum nu competen a administrativ , ca în
statul descentralizat sau competen a legislativ limitat a statului regionalizat, ci
competen a general de a crea dreptul, de a crea o ordine juridic integral , bazat pe
o constitu ie proprie, deci pe o putere constituant .
C. Baza constitu ional a federalismului. Federalism i confedera ie. Spre

deosebire de confedera ie, federa ia se bazeaz pe existen a unui drept constitu ional
federal, adic a unui act de drept intern numit constitu ie, asupra c ruia statele
federate nu au nicio putere de a-l modifica unilateral. În cazul statului federal,
suntem deci în prezen a constituirii unui nou stat, care se suprapune statelor ce intr
în uniune, în timp ce în cazul confedera iei, bazat pe dreptul interna ional, nu se
constituie un nou stat, institu iile fiind doar sumare i de coordonare.
Acest fapt implic un altul. Din momentul existen ei unei constitu ii federale,
practic, statele federate înceteaz , în principiu, s mai fie subiecte de drept interna-
ional, spre deosebire de confedera ie, în care statele î i p streaz integral suvera-
nitatea extern . De asemenea, ele pierd o parte din competen a lor în materia drep-
tului intern, în timp ce în cazul confedera iei ele nu deleg suveranitatea intern c tre
organele confedera iei.
Ca urmare, dreptul statului federal este drept intern, el fiind de imediat i direct
aplicare, nefiind necesare formalit i de preluare din partea statelor federate, în timp
ce deciziile organelor confedera iei nu se bucur de aceste calit i, ele trebuind s
fac obiectul unei recept ri în dreptul intern al statelor confederate. Subiectele unei
confedera ii sunt statele i nu cet enii, deciziile neprivindu-i pe ace tia din urm
decât în m sura în care ele sunt aplicate de statele confederate. Este motivul pentru
care comunit ile europene nu sunt o confedera ie, nefiind totu i niciun stat federal,
c ci unele surse de drept comunitare sunt direct i imediat aplicabile.
D. Statul federal i descentralizarea. Statul federal se distinge de descentra-
lizare prin faptul c , în cazul lui, comunit ile teritoriale au capacitatea de a se auto-
organiza, constituindu-se în state în baza unei constitu ii proprii, în timp ce comu-
nit ile autonome nu se bucur decât de posibilitatea de a aplica legea în mod relativ
autonom; chiar în statul regionalizat statutul acestora este legal, nu constitu ional. În
statul federal, avem deci de a face cu o suprapunere de ordini juridice distincte, cea
federal i cele federate. De asemenea, cu o coexisten a unor ordini juridice fede-
rate, care pot fi radical deosebite. Astfel, în Statele Unite coexist sisteme de drept
federate romano-germanice cu sisteme anglo-saxone, bazate pe principii de formare a
ordinii juridice radical diferite.
E. Organizarea statului federal. Chiar dac variantele concrete de amenajare
institu ional a statului federal sunt extrem de diverse, se pot desprinde câteva idei
general aplicabile. Aceste principii sunt, conform sistematiz rii f cute de G. Scelle:
suprapunerea ordinilor juridice, autonomia statelor federate i participarea acestora la
puterea federal . Efectivitatea acestor principii este asigurat de c tre judec torul
constitu ional, care verific respectarea diviz rii verticale a puterii.
a. Principiul suprapunerii. Acest principiu presupune c în statul federal se
suprapun, mai întâi, dou nivele statale, statul federal i statele federate, de i, uneori,
s-a negat, nu f r oarecare îndrept ire, c acestea din urm ar fi state în sensul plenar
al cuvântului i, mai apoi, dou ordini juridice, statul fiind bazat pe o dualitate a
ordinilor – constitu ional i legislativ .
N scut prin voin a statelor componente, în baza unei constitu ii proprii, statul
federal reprezint o nou ordine politic i juridic , care le înglobeaz i le subordo-
neaz relativ pe cele ale statelor federate. El dispune de o organizare politic proprie,
distinct de cea a statelor federate, ceea ce implic o constitu ie i puteri proprii
(organ legislativ, în principiu bicameral, o Camer reprezentând poporul indivizibil i
una statele federate, organe executive i jurisdic ionale), de un scop i de un patri-
moniu propriu, fiind deci un subiect de drept distinct de statele componente.
Acest suprastat dispune de plenitudinea suveranit ii, ap rând singur pe scena
interna ional , la fel ca un stat unitar, cu excluderea în principiu a statelor federate
din via a interna ional . Totu i, acest principiu nu este întotdeauna respectat, uneori
statele federate, ap rând ca subiec i de drept interna ional public, pot s încheie
tratate sau s participe la organiza ii interna ionale. A fost cazul Bielorusiei i
Ucrainei în fosta Uniune Sovietic , care aveau reprezentare la ONU distinct sau al
Tatarstanului în Rusia actual , care poate încheia tratate cu state str ine, cu condi ia
s nu încalce Constitu ia federal i angajamentele interna ionale ale Rusiei. De
asemenea, cantoanele elve iene pot încheia tratate în anumite domenii, cum ar fi
raporturile de vecin tate sau poli ia, cu condi ia s nu contravin dreptului federal
sau al altor cantoane. i landurile germane pot încheia tratate, în domeniile lor de
competen , dar cu acordul guvernului.
Comunit ile teritoriale ale statului federal sunt i ele state. Au deci o organizare
proprie, comportând legislativ propriu, organe executive distincte de cele federale i
chiar organe jurisdic ionale proprii. Totu i, lor li s-a negat uneori calitatea de state,
c ci, s-a spus, în continuarea unei tradi ii europene, ini iat de J. Bodin, c suvera-
nitatea trebuie s fie suprem , statul posedând „competen a competen elor sale”, ceea
ce nu s-ar verifica în cazul statelor federate, suveranitatea r mânând indivizibil i de
ea bucurându-se doar statul federal. Aceast tez este infirmat de Curtea Constitu-
ional german , care declara c „specificul statului federal este c federa ia i statele
federate posed calitatea de state. Aceasta semnific , în orice ipotez , c atât
federa ia cât i statele federate posed fiecare propria lor constitu ie determinat de
ele însele”, dar i de Curtea Suprem american , care consider c principiul suvera-
nit ii partajate este un principiu fundamental al federalismului. Chiar dac este
adev rat c s-ar putea sus ine cu greu c statele federate sunt state în sens plenar,
totu i calificarea lor ca «state» este util distingerii lor în raport cu comunit ile
teritoriale din statele unitare descentralizate sau regionalizate.
Uneori exist state federale care cunosc un federalism dublu. A fost cazul
U.R.S.S., c ci Rusia era ea îns i o federa ie, sau al Belgiei, care este compus din
trei comunit i (francez , flamand i germanofon ) i din trei regiuni (Valon ,
Flamand i regiunea Bruxelului).
Principiul suprapunerii presupune i suprapunerea a dou ordini juridice, adic
a dou ordini constitu ionale i a dou ordini legislative. Colectivit ile federate
dispun de anumite prerogative ale suveranit ii, inclusiv de aceea de a se dota cu
propria lor constitu ie, de i uneori constitu ia aceasta trebuie s respecte constitu ia
federal . Este vorba, în general, de forma de guvern mânt, de drepturile funda-
mentale stabilite de constitu ia federal sau de principiile generale de organizare a
statului stabilite de aceasta.
Statele federate se bucur de o larg autonomie legislativ , bazat pe o dubl
abilitare constitu ional , f cut de constitu ia federal i de constitu iile proprii,
capabil s le ofere posibilitatea de a construi un sistem juridic original. Totu i,

dreptul elaborat de organele statului federal se bucur de prioritate fa de dreptul
statelor federate, în principiu numai, c ci au existat i cazuri de inversare a rapor-
turilor, cel pu in formal, cum a fost cazul la un moment dat în Uniunea Sovietic .
Astfel, Constitu ia Statelor Unite stabile te c ea i legile Statelor Unite, f cute în
conformitate cu ea, i toate tratatele încheiate sub autoritatea Statelor Unite constituie
legea suprem a rii i sunt obligatorii pentru judec tori, indiferent de ce prev d
constitu iile sau legile statelor. Constitu ia Germaniei normeaz în acela i sens:
„Dreptul federal primeaz asupra dreptului landurilor”. Dreptul federal este, pe de
alt parte, imediat aplicabil în ordinea juridic a statelor federate, neavând nevoie de
nicio formalitate de receptare, ca în cazul confedera iilor. Este cert deci c , de i
exist dou ordini legislative distincte, cea federal primeaz asupra celor federate.
Dar acest lucru nu împiedic autonomia legislativ federat , c ci constitu ia federal
limiteaz interven ia puterii federale i garanteaz aceast autonomie.
b. Principiul autonomiei. Acest principiu presupune c statele federate au un
domeniu propriu de competen pe care îl exercit f r nicio ingerin din partea
autorit ii federale. Fiecare ordine guvernamental este autonom în domeniul s u de
competen , în principiu, nicio putere ierarhic i nicio tutel a statului federal asupra
statelor federate nefiind posibil . Raporturile dintre autorit ile celor dou nivele
statale suprapuse i poten ial conflictuale se desf oar pe cale judiciar . Doar un
magistrat independent poate s verifice constitu ionalitatea sau legalitatea actelor
statelor federate, dar niciodat oportunitatea. Aceast autonomie func ioneaz pe plan
constitu ional i legislativ, dar i pe plan administrativ.
Spre deosebire de procedeul descentraliz rii, care presupune c drepturile colec-
tivit ilor locale provin de la o putere constituit , un stat, procedeul federalismului
presupune c drepturile autorit ilor comunit ilor locale, ale statelor federate, provin
de la o putere constituant , puterea poporului, a respectivei colectivit i, distinct de
celelalte. Ele se bazeaz pe o constitu ie. Astfel, federalizarea nu poate fi gândit ca o
form mai avansat de descentralizare, diferen a între cele dou forme nefiind una de
grad, ci una de natur . Cum spunea M. Croisat, federalizarea „nu este un proces de
de-centralizare, ci de necentralizare” (1999, p. 28).
Primul nivel al autonomiei statelor federate este deci cel constitu ional. Totu i,
autonomia aceasta nu a dus, de regul , i la institu ii originale. Statele federate imit
de obicei organizarea federal , fiind ni te miniaturiz ri ale acestora. Astfel, statele
din federa ia american au un ef de stat, guvernatorul, având un rol comparabil cu
cel al Pre edintelui Statelor Unite i un parlament bicameral, mai pu in Nebraska.
Diferen ele intervin în materia introducerii procedeelor guvern mântului semidirect.
Astfel, 39 de state prev d recurgerea la referendum, 22 admit ini iativa popular , 13
revocarea reprezentan ilor. O organizare diferit de cea a statului federal o au cantoa-
nele elve iene. De exemplu, executivele cantonale sunt alese prin vot universal direct,
în timp ce Executivul federal este ales prin vot indirect, de c tre Parlament, care este
monocameral, nu bicameral ca la nivelul federa iei, unele procedee ale democra iei
directe neexistând decât la nivel cantonal.
Autonomia legislativ a statelor federate este garantat constitu ional. În general,
constitu ia federal este o garan ie a neimixtiunii statului federal în problemele ce
sunt de competen a statelor federate. Fiind de natur constitu ional , nici Legisla-
tivul, nici Executivul federal nu îi poate aduce atingere, spre deosebire de ceea ce se
întâmpl în ce prive te competen a comunit ilor descentralizate în statul unitar.
Constitu ia federal este cea care stabile te domeniul de ac iune a statului federal i a
statelor federate. În afara unor situa ii particulare, metoda clasic de distribuire a
competen elor presupune combinarea unor clauze atributive, între competen a gene-
ral sau de drept comun i competen a excep ional . Prima se prezint sub forma
unei dispozi ii de ansamblu i se interpreteaz extensiv. Cealalt se prezint sub
forma unei liste, a unei enumer ri limitative, care deci se interpreteaz strict. Reparti-
zarea celor dou tipuri de competen , general i de excep ie, poate fi f cut îns
diferit. Astfel, în Statele Unite federa ia este cea care are competen excep ional ,
restrictiv deci, statele federate având competen a general normativ , în timp ce în
Canada competen a general apar ine federa iei, statele federate având o competen
rezidual . Prin aceast metod se ob ine competen a exclusiv a unuia dintre cele
dou nivele statale i se evit conflictele de competen e.
Totu i, multe state federale au un sistem mult mai complex, presupunând, pe
lâng aceste competen e exclusive ale statelor federate sau ale statului federal, i
competen e concurente sau complementare. Sistemul competen elor concurente este
cel mai bine ilustrat de Germania, unde legea fundamental pune în lumin un sistem
cu trei liste: primele dou privesc competen ele exclusive ale celor dou nivele
statale, iar cea de-a treia prive te competen ele concurente între ele. Landurile pot
interveni atât timp cât federa ia nu face uz de puterile sale [art. 72 alin. (1)]. Dar
aceasta din urm are dreptul s legifereze dac intervine nevoia unei reglement ri
legislative federale [alin. (2)], în numele principiului zis al subsidiarit ii, principiu
extins de altfel la nivelul întregii Uniuni Europene.
Dar i alte state federale cunosc acest gen de competen e. Astfel, în Statele Unite,
ambele nivele pot interveni în materie fiscal sau pentru a angaja cheltuieli spre binele
public. În Elve ia, putem distinge competen e concurente limitate la principii
(vân toare i pescuit, naturalizare etc.), competen e concurente care nu sunt limitate
(drept privat, drept penal, drept public al muncii) i competen e ale cantoanelor paralele
cu cele ale federa iei (burse de studii, construirea de str zi). Competen ele complemen-
tare sunt cele exercitate de statele federate în aplicarea legilor federale. Un prim caz
este cel în care statul federal determin principiile legifer rii, l sând statelor federate
competen a de a reglementa detaliile. Un al doilea implic executarea legilor federale
de c tre statul federat, ceea ce pune în joc autonomia administrativ a acestuia. Astfel,
dac , în Canada, legile sunt puse în aplicare de o administra ie federal implantat în
statele federate, în Germania, landurile sunt cele care, pe baza unei administra ii
delegate, fac acest lucru, ceea ce face din acest federalism unul original, care contra-
balansez o putere legislativ federal , înt rit printr-o administra ie autonom .
Sistemul presupune i un organ care s solu ioneze conflictele de competen
între autorit ile federale i statele federate. Solu ia practic difer în aceast
materie. Fie este vorba de Curtea Suprem Federal ordinar , cum este cazul Statelor
Unite, fie de un organ jurisdic ional special, Curtea Constitu ional , cum este cazul
Germaniei, fie de un organ politic, cum era în U.R.S.S. Prezidiul Sovietului Suprem.
Puterea judiciar are în mod normal în statele federale un rol capital, c ci conflictele
între statele federate sau între acestea i statul federal nu pot fi rezolvate nici pe cale
diplomatic , ca în cazul confedera iei, fiind vorba de conflicte de drept intern, nici pe
cale administrativ , ca în statul unitar, pentru c nu exist rela ii de subordonare
administrativ . Judec torul ajunge astfel cheia de bolt a federalismului, organul lui
regulator i protector.
c. Principiul particip rii. Acest principiu presupune c statele asociate particip
la procesul decizional federal. Exist desigur grade ale acestei particip ri, grade în
care institu iile inute a gera interesul comun las acest interes s se formeze în mod
firesc, natural. Participarea se poate face la nivelul puterii constituante, al celei legis-
lative, dar i al celei executive.
c.1. Participarea la puterea constituant . Modificarea constitu iei federale
presupune interven ia statelor federate. Desigur, nu se cere unanimitatea acestora, ca
în confedera ie, c ci, în acest caz, evolu ia federa iei ar fi practic paralizat . Aso-
cierea statelor federate la revizuire se poate face uzând de diverse tehnici.
Astfel, în Statele Unite exist dou proceduri posibile de revizuire, cea de-a doua
nefiind utilizat niciodat pân acum, ambele implicând participarea statelor federate.
Fie dou treimi din membrii celor dou Camere ale Congresului propun amendamente,
care trebuie ratificate de corpurile legislative sau Conven iile din trei p trimi din state,
fie corpurile legislative din 2/3 din state cer inerea unei conven ii pentru a propune
amendamente care trebuie ratificate de Conven iile formate din 3/4 dintre ele.
Recursul la o dubl majoritate calificat este utilizat i în Canada, dar pentru a se
ajunge aici a trebuit s fie parcurs un drum extrem de lung, care începe în secolul al
XIX-lea i se încheie în 1982. Actul din 1867 nu con inea nicio dispozi ie privitoare
la revizuire, astfel c aceast competen revenea doar emitentului, adic Parlamen-
tului britanic. Acesta exercita dreptul de revizuire doar la ini iativa autorit ilor cana-
diene, care ac ionau în cadrul a dou conven ii constitu ionale care au ap rut pro-
gresiv. Atunci când modificarea nu privea decât exerci iul puterii federale, Parlamen-
tul de la Ottawa ac iona singur, votând o adres c tre regin , care apoi era examinat
de Parlamentul britanic. În cazul în care revizuirea atingea rela iile dintre federa ie i
provincii, guvernul canadian trebuia s ob in consim mântul provinciilor înainte de
a vota adresa. Ob inerea independen ei i Statutul de la Westminster din 1931 nu a
pus cap t acestei situa ii, c ci provinciile au v zut în ea o garan ie a autonomiei lor.
Abia în 1982, aceast situa ie original este dep it prin adoptarea unei Constitu ii
canadiene. Potrivit acesteia (art. 38), procedura normal de revizuire implic o
decizie a Parlamentului federal i una a adun rilor legislative din cel pu in 2/3 din
provincii a c ror popula ie reunit reprezint cel pu in 50% din popula ia total .
Pentru orice modificare a competen ei legislative, a drepturilor i privilegiilor unei
legislaturi, este necesar o rezolu ie adoptat de majoritatea senatorilor i deputa ilor
federali i a deputa ilor din fiecare adunare legislativ în num rul cerut de provincii.
Dar, în acest caz, o provincie poate s - i exprime dezacordul, având un drept de veto,
exercitat printr-o rezolu ie parlamentar care o face s evite modificarea. În fine,
unanimitatea este necesar pentru modific rile privind sarcinile Reginei i ale
reprezentan ilor s i, dreptul unei provincii de a avea un num r de deputa i cel pu in
egal cu cel de senatori, utilizarea limbii franceze sau engleze, compunerea Cur ii
Supreme i dispozi iile privind revizuirea.
În Germania, landurile nu intervin direct, ci indirect, prin reprezentarea lor în cea

de-a doua Camer , revizuirea trebuind s fie aprobat de 2/3 din membrii fiec rei
Camere. Sunt interzise îns revizuirile care privesc organizarea federa iei în landuri,
participarea acestora la legiferarea federal sau principiile enun ate în dispozi iile
privind drepturile fundamentale.
c.2. Participarea la nivelul Legislativului. Aceast participare poate fi privit
sub dou aspecte: participarea la formarea organului legiuitor federal i participarea
la exercitarea atribu iilor acestuia.
În ce prive te participarea la formarea organului legiuitor federal, acesta se
transpune în bicamerismul federal. Parlamentul, în statele federale, presupune dou
Camere: prima reprezint poporul, statele federate primind locuri în aceast Camer
în func ie de ponderea lor demografic ; cea de-a doua reprezint statele federate, în
general num rul de locuri ale acestora în Camer fiind egal. Astfel, în Statele Unite,
fiecare stat federat dispune în senat de dou locuri, în Brazilia – de trei locuri, în
Elve ia – de dou , în Australia – de zece. Aceast regul este atenuat în statele unde
importan a demografic a statelor federate este mult diferit . Astfel, în Germania,
landurile care au o popula ie de pân la dou milioane de locuitori dispun în
Bundesrat de trei locuri, cele care au peste dou milioane – de patru locuri, cele care
au peste ase milioane – de cinci locuri, iar cele care au peste apte milioane – de
ase locuri. Acela i principiu inegalitar se aplic i în Canada sau în India.
Gradul de participare a statelor federate la puterea legislativ federal se m soar
în raport de rolul Camerei ce le reprezint . Participarea la exerci iul func iei legisla-
tive a Camerei poate s conduc la un bicamerism egalitar. Este cazul Statelor Unite,
al Canadei sau Elve iei, unde atribu iile celei de-a doua Camere în materie legislativ
sunt egale cu cele ale primeia. Dar poate rezulta i un bicamerism inegalitar, în care
Camera ce reprezint na iunea poate trece peste opozi ia eventual în materie de
legiferare a Camerei ce reprezint statele. Se întâmpl astfel în Germania, unde
Bundesratul nu dispune de un drept de veto definitiv în materie legislativ decât în
câteva domenii prev zute expres de legea fundamental federal , cel mai important
fiind cel al legilor care privesc rela iile financiare i administrative dintre federa ie i
landuri. Pentru celelalte nu dispune decât de o putere de opozi ie limitat , care poate
fi înfrânt de Bundestag. Tot inegalitar este i bicamerismul rus. În caz de opozi ie
din partea Consiliului Federa iei, legea poate fi adoptat de Dum cu majoritate
calificat de 2/3. Bicamerismul belgian este i el în principiu inegalitar, Camera
Reprezentan ilor putând la a doua lectur s se pronun e definitiv, fie adoptând, fie
respingând amendamentele adoptate de Senat. Dar exist , în Belgia, zece categorii de
legi la adoptarea c rora bicamerismul devine egalitar.
c.3. Participarea la nivelul Executivului. Dou modele pot fi concepute: unul de
participare direct i unul de participare indirect .
Formula de participare direct a fost întâlnit în fosta U.R.S.S., unde cele
cincisprezece republici erau reprezentate în Prezidiul Sovietului Suprem, fiecare
printr-un vicepre edinte. Ele erau reprezentate i în Consiliul de Mini tri al U.R.S.S.
prin efii lor de guvern care aveau, în acest organism, rang de mini tri. Formula de
participare direct a fost practicat i în fosta Iugoslavie dup moartea mare alului
Tito. Pre edin ia colegial cuprindea nou membrii: ase reprezentan i ai celor ase
republici, doi ai celor dou provincii i unul al partidului unic. În Canada, cabinetul
federal este «federalizat» printr-o reprezentare cvasipropor ional a provinciilor. Din
1867 delega ii provinciilor se pun de acord asupra unei reprezent ri a provinciilor în
guvern. Astfel, fiecare provincie este reprezentat de cel pu in un ministru; aceast
reprezentare trebuie s in cont de importan a demografic , dar i de interesele
dominante în fiecare provincie. Astfel, cel mai adesea ministerul justi iei este atribuit,
inând cont de particularismul sistemului juridic, Quebecului, cel al agriculturii Wester-
nerului, iar finan ele unui ministru din Ontario. În fine, toate religiile beneficiaz , în
m sura posibilului, de o reprezentare în cabinet (M. Croisat, 1999, p. 56-57).
Participarea indirect a statelor federate la nivelul Executivului este mult mai
subtil . Nu mai este vorba de o participare la exerci iul puterii executive, ci de o
participare la desemnarea titularului acesteia. Mai multe procedee sunt posibile. Un
prim procedeu este cel întâlnit în cazul alegerii Pre edintelui Statelor Unite. Alegerile
se desf oar în cadrul statelor federate, chiar dac Pre edintele este ales prin
sufragiu universal. Un al doilea procedeu const în alegerea membrilor Executivului
de cele dou Camere reunite, cum se întâmpl în Elve ia. În aceast ar i eful
statului este ales de aceea i manier . În acest sistem, mini trii devin dependen i de
Adun ri, iar eful statului posed doar atribu ii de reprezentare. Un al treilea pro-
cedeu este cel german, unde Pre edintele este ales de prima Camer completat cu un
num r de membri ale i de ansamblurile reprezentative ale landurilor. Pre edintele
cap t astfel calitatea de reprezentant al întregii na iuni, dar i calitatea de repre-
zentant al statelor federate.
F. Echilibrul administrativ, partizan i financiar. Cum cu îndrept ire remarca
M. Croisat, „transpunerea în practic a federalismului nu depinde numai de organi-
zarea constitu ional a puterilor. Exemplul fostelor democra ii populare ne aminte te
c textele cele mai federaliste pot s fie înso ite de practici care anuleaz orice
posibilitate de veritabil autonomie teritorial . Un sistem de partid unic ierarhizat i
disciplinat, o economie planificat i centralizat fac posibilit ile de autonomie s
depind de laxismul sau de corup ia factorilor de decizie la nivel na ional în ce
prive te aplicarea legisla iei i a planurilor cincinale. Din aceste exemple trebuie s
tragem concluzia c autonomia i independen a privesc i alte variabile ale unui
sistem politic. Mai ales administrarea i executarea competen elor legislative, siste-
mele de partide i, în fine, repartizarea puterilor de impozitare, federalismul financiar
care condi ioneaz exerci iul celorlalte competen e” (1999, p. 66).
Având în vedere i perspectiva material , pe care am oferit-o mai devreme asupra
suveranit ii, este atunci evident c echilibrele partizane, administrative i financiare
sunt esen iale în încercarea de a în elege mecanismele federale, mai ales c norma
juridic , pentru a se prezenta ca norm , trebuie s fie eficient , adic aplicarea ei este
parte intrinsec i nu extrinsec caracterului s u normativ, fapt care determin o
dependen a echilibrelor normative, în genere, studiate când este vorba de federa-
lism, de procesele de aplicare i influen are a legifer rii.
a. Administra ie dualist i administra ie delegat . Echilibrul administrativ
între federa ie i statele federate se poate prezenta sub dou forme: fie, pornind de la
o incompatibilitate logic între structura federal i administrarea centralizat , se
recunoa te o deplin autonomie administrativ statelor federate, instituindu-se astfel
un dualism administrativ, care const în faptul c aceea i autoritate politic capabil

s legifereze conform constitu iei într-un domeniu este îndrept it i s pun în
aplicare normele emise (administra ie dualist ), fie aplicarea legisla iei federale este
l sat în sarcina autorit ilor federate, instituindu-se un sistem în care preponderen a
puterii federale în materie legislativ este contrabalansat de delegarea execut rii i
administra iei c tre statele federate (administra ie delegat ).
Primul sistem este utilizat în Statele Unite i în Canada. Guvernele federale sunt
cele care pun în aplicare legile votate de parlamentele federale, dispunând în acest
scop de o func ie public i de o organizare administrativ la nivelul întregului teri-
toriu na ional, administra ie dublat de cea a statelor federate care este competent s
execute legisla ia acestora. Sistemul are meritul simplit ii logice, dar este periculos,
pentru c el creeaz în cazul aplic rii legilor în domeniile de competen legislativ
concurent a puterii federale i a statelor o dedublare a sarcinilor care poate duce fie
la conflict, fie la paralizie. Acest inconvenient este surmontat în Statele Unite prin
instituirea unei cooper ri între autorit ile centrale i reprezentan ii locali în procesul
de numire a func ionarilor federali la nivelul statelor. Astfel, numirea de c tre
Pre edinte a acestora presupune acordul, cel pu in tacit, al celor doi senatori ai
statului considerat. Un alt inconvenient poate fi discrepan a între resursele financiare
ale administra iilor federale i ale celor federate, acestea din urm putând fi s race i
incapabile s - i îndeplineasc sarcinile. A adar, echilibrul administrativ depinde în
bun m sur de echilibrul financiar.
Cel de-al doilea sistem, cel al administra iei delegate, constituie un particularism
al federalismului european. Explica ia acestui tip de reparti ie a competen elor
administrative care asigur preponderen a Landurilor sau Cantoanelor în materie de
punere în aplicare a legisla iei federale se explic prin cauze istorice, de exemplu
refuzul bavarezilor de fi administra i de prusaci, sau culturale, de exemplu diver-
sitatea lingvistic în Elve ia, dar i prin faptul c modul de formare a statelor federale
europene a f cut ca statele federate s dispun înainte de apari ia unei puteri centrale
de o administra ie dezvoltat i diversificat .
Punerea în aplicare a acestui sistem îmbrac forme diverse, administrarea dele-
gat nefiind îns absolut , unele domenii, cum ar fi ap rarea sau afacerile externe
r mânând în sarcina administra iei federale. Avantajul lui este o apropiere a
administra iei de administra i i evitarea riscurilor dublei competen e. Inconvenientul
este o destul de larg posibilitate a autorit ilor locale de a denatura prin interpretare
legisla ia federal . Totu i, acest risc este atenuat de existen a unei puteri de super-
vizare i de control. Astfel, guvernul german dispune de mai multe posibilit i de
interven ie: poate cere Bundesrat-ului s examineze cazurile în care un Land î i dep -
e te atribu iile de executare, poate promulga, cu aprobarea Camerei secunde,
decrete de aplicare sau, în anumite cazuri, instruc iuni precise. În Elve ia, de ase-
menea, Consiliul federal exercit o putere de supervizare a execut rii cantonale a
legilor federale, putând s dea directive generale cantoanelor, hot rârile cantonale
fiind supuse, pentru a avea efecte, aprob rii guvernului federal, în anumite cazuri
acestea putând fi anulate pentru neconstitu ionalitate sau chiar putând s utilizeze
împotriva cantoanelor for a militar . Riscul acestei puteri coercitive federale este
diminuarea autonomiei politice, dar, în practic , ea este pu in utilizat , autorit ile
federale preferând negocierea cu statele federate, regula fiind compromisul, nu

utilizarea for ei.
b. Sistemele de partide. Pluralismul partizan este o condi ie absolut necesar
existen ei unui autentic federalism. F r acesta, unitatea partidului i centralismul s u
duc la ineficien a federalismului, chiar dac formal acesta subzist . Acesta a fost
cazul fostelor state socialiste «federale», U.R.S.S., Cehoslovacia sau Iugoslavia. Dar
existen a pluripartidismului nu este suficient . Este necesar ca aceste partide s fie
capabile s reziste, adaptându-se structural, tensiunilor rezultate din contradic iile
dintre interesele na ionale i cele locale, c ci ele se raporteaz concomitent la dou
sisteme politice. Astfel c , pentru a sus ine federalismul, partidele politice trebuie s
aib o organizare intern descentralizat .
Cazul partidelor americane este relevant în acest domeniu. Descentralizarea lor
este de altfel atât de pronun at încât „a vorbi de partide politice în Statele Unite nu
înseamn , pentru un european, a evoca acelea i concepte i acelea i imagini ca cele
pe care el le utilizeaz în mod obi nuit pentru a descrie partidele politice din Europa”
(Ch. Debbasch, 2000, p. 323). Partidele americane sunt atât de slab structurate la
nivel na ional încât s-a putut spune c nu exist conexiune statutar riguroas între
cele 50 de partide statale i instan ele na ionale republicane sau democrate. Fiecare
partid are o dualitate de structuri f r o veritabil articulare, astfel încât putem spune
c suntem în prezen a nu a dou , ci a 102 partide: dou pe plan na ional i câte dou
la nivelul fiec rui stat, „fiecare partid fiind constituit dintr-o coali ie de organiza ii
statale i locale” (V.O. Key, 1964, p. 163). Instan ele na ionale ale partidelor sunt
compuse din comitete na ionale care nu au decât o finalitate electoral , cea mai
important atribu ie a lor fiind organizarea conven iei na ionale care alege candida ii
la func iile de pre edinte i vice-pre edinte. Organiza iile statale r mân independente,
exprimând liber diversitatea comunit ilor federate. „Consecin ele politice ale acestui
tip de organizare partizan sunt bine cunoscute: un bipartidism suplu, f r disciplin
de vot în Congres; o repartizare a ale ilor na ionali în grupuri bipartizane, potrivit
intereselor dominante în circumscrip iile lor: «corn belt, cotton block...»; importan a
preocup rilor locale în Congres; absen a unei majorit i stabile pentru Pre edinte,
care beneficiaz de sus inerea câtorva guvernatori, a ale ilor a c ror încredere trebuie
s o «merite» i a grupurilor de interese.” (M. Croisat, 1999, p. 74-75).
În cazul partidelor canadiene, descentralizarea are un alt aspect. Partidele sunt
omogene la nivel na ional, ca o consecin a regimului parlamentar canadian de
inspira ie britanic . Partidele sunt disciplinate, votul este omogen, dar descentrali-
zarea se manifest printr-o dedublare a organiza iilor în provincii, printr-o regionali-
zare a partidelor federale, accelerat , de altfel, de criza constitu ional din ultimii ani.
Ap rarea intereselor locale provoac un sentiment de revolt fa de partidele
na ionale, prea centraliste, i creeaz partide cu voca ie provincial sau regional
foarte puternice, care uneori reu esc o domina ie politic local chiar de lung durat .
Situa ia este diferit în Germania, unde tendin a partidelor este de a deveni
na ionale, chiar dac aproape întotdeauna o carier politic începe la nivelul landu-
rilor. Partidele germane tind s fie mai degrab organiza ii na ionale decât federa ii
de partide regionale, disciplinate i puternic centralizate. „Mai multe consecin e
asupra rela iilor federale decurg din aceast situa ie: cursul ascendent al carierelor
politice, de la Land c tre Bund; na ionalizarea alegerilor locale care sunt tot atâtea teste
pentru partidele na ionale, democrat-cre tin (CDU), social-democrat (SPD), Liberal
(FDP) si Ecologist; influen a conducerilor partidelor asupra compunerii guvernelor
Landurilor i asupra reprezent rii lor în Bundesrat.” (M. Croisat, 1999, p. 74-75).
Situa ia aceasta centralizatoare este f cut îns compatibil cu autonomia politic
a landurilor de faptul c atunci când interesele acestora sunt în joc, culoarea politic
dispare în Bundesrat, c ci „periferiile constituie, fa de centru, fronturi pe care nicio
complicitate partizan cu cei ce conduc nu ajunge s le dep easc ” (D. Pelassy apud
M. Croisat, 1999, p. 80).
O alt tendin a sistemelor de partide în statele federale este fragmentarea aces-
tora în subansambluri teritoriale, ca un reflex politic al autonomiei constitu ionale,
creându-se sisteme partizane distincte i suprapuse pentru a contrabalansa la nivel
politic i electoral tendin ele centripete.
c. Rela iile financiare. Partajului de competen e în materie politic , definitoriu
pentru statul federal, trebuie s -i corespund un partaj echivalent al veniturilor, c ci
autonomia politic este de neconceput în lipsa unei autonomii financiare. Federa-
lismul financiar trebuie astfel s -l completeze pe cel politic i s se supun acelora i
reguli constitu ionale: separa ia, autonomia i participarea.
Separa ia resurselor între federa ie i elementele sale constitutive poate s îmbrace
forme diferite: „poate s fie realizat fie divizând sursele de impozit, cum ar fi veni-
turile pentru un nivel, capitalul pentru altul, fie l sând fiecare unitate liber s
culeag orice tax , fie, în fine, împ r ind taxele prin combinarea tuturor acestor
metode” (R. Bowie, 1960, p. 607).
Indiferent îns de metoda concret adoptat , este clar c evolu ia tuturor federa-
lismelor se face în materie financiar c tre o atenuare a separa iei resurselor i
cheltuielilor, construindu-se un federalism cooperativ. „De câteva decenii, arat
M. Croisat, este mai pu in etan eitatea sferelor de competen ca gestiunea comun ,
autonomia ca interdependen a cea care orienteaz dinamica federalismului” (1999,
p. 88). Apar astfel o multitudine de comitete interguvernamentale care au ca sarcin
coordonarea politicii fiscale i a cheltuirii banului public al celor dou e aloane
guvernamentale suprapuse.
G. Tendin ele federalismului. Tendin ele actuale de evolu ie a federalismului se
arat contradictorii, unele state federale se disociaz sau tind s se disocieze, altele
cunosc o tendin accentuat de înt rire a puterii federale în detrimentul celor ale
statelor federate sau de înt rire a colabor rii între cele dou niveluri guvernamentale,
care duce, de asemenea, la o consolidare a puterii centrale.
a. Disocierea. Disocierea, spre care evolueaz unele state federale, presupune
afirmarea unui drept de secesiune sau chiar dislocarea unor state din federa ie,
mergând chiar pân la destr marea statului federal. Problema secesiunii este una
extrem de controversat . Problema, care se pune, este de a ti dac în caz de conflict
în sânul federa iei un stat federat are dreptul de a p r si liber federa ia devenind
independent. Constitu iile, care prev d un astfel de drept, sunt rare.
Astfel, art. 72 din Constitu ia U.R.S.S. recuno tea republicilor federate dreptul de
secesiune, dar o lege de aplicare a intervenit abia în 1990, pentru a permite repu-
blicilor baltice s devin independente în urma unei proceduri lente i complicate.
Aceste republici nu s-au folosit îns de prevederile ei, declarându-se unilateral

independente, pentru c estimau c fuseser anexate cu for a în 1939.
În Statele Unite, dezbaterea asupra dreptului de secesiune au fost tran ate militar
în r zboiul de secesiune din 1860-1865, Statele Unite ap rând, cum s-a exprimat
Curtea Suprem , „ca o uniune indestructibil de state independente”.
În Canada, problema dreptului de secesiune este înc actual . Criza constitu io-
nal a fost declan at în 1982, când Guvernul federal i cele nou provincii anglo-
fone au adoptat unele modific ri constitu ionale care reduceau puterile Quebecului în
materia protej rii limbii franceze. Opozi ia ferm a Guvernului Quebecului a dus la
punerea sub semnul întreb rii a unit ii federa iei. Dou referendumuri au fost
organizate pentru a decide independen a provinciei. În 1980, problema care a fost
supus deciziei populare a fost acordarea unui mandat Guvernului provincial pentru a
negocia cu federa ia transformarea provinciei în stat independent asociat economic la
Canada. 59,5% din cei consulta i s-au pronun at împotriva acestui lucru. În 1995, s-a
pus problema ca provincia s devin independent dup ce va propune Canadei un
nou parteneriat economic i politic. Propunerea a fost respins de electorat doar cu
50,6%. Dup referendumul din 1995, Guvernul federal a cerut Cur ii Supreme un
aviz consultativ cu privire la faptul c dreptul de secesiune unilateral este contrar
atât dreptului intern, cât i dreptului interna ional. Curtea a statuat îns c dac o
majoritate clar a popula iei Quebecului se pronun clar pentru independen , atunci
Canada i celelalte state federate au obliga ia s negocieze cu Quebecul condi iile
independen ei sale. Bazându-se pe acest aviz, a fost adoptat în 2000 o lege care
definea ce se în elege prin «problem clar » i «majoritate clar », lege care complic
procedura unei eventuale secesiuni pentru a-i descuraja pe secesioni ti.
Unele state federale au disp rut prin dezintegrare. Exemplul cel mai recent este
cel al statelor federale socialiste. Astfel U.R.S.S, s-a dezintegrat lent prin declararea
independen ei republicilor unionale. Tentativa de a înlocui acest stat cu o confe-
dera ie este destul de iluzorie. Cehoslovacia s-a dezintegrat prin legea constitu ional
din 25 noiembrie 1992. Din p cate, destr marea fostei Iugoslavii nu a fost la fel de
pa nic , ducând la r zboaie interetnice cu consecin e dramatice pentru popula ie.
b. Evolu ia c tre federalismul cooperativ. Acest tip de federalism presupune o
cooperare, adesea extraconstitu ional între guvern mintele statelor federate i cel al
statului federal pentru a atinge obiective comune, mai ales prin intermediul unor
programe financiare conjuncte. El marcheaz o tendin a Statului federal de a
interveni în sfera de competen a statelor federate. Dou forme de cooperare sunt
posibile: cooperarea orizontal i cooperarea vertical .
Cooperarea orizontal se deruleaz la nivelul statelor federate, reprezentând un
mijloc de a- i armoniza interven ia i chiar de a se proteja fa de statul federal. Ea
se efectueaz cel mai adesea prin intermediul unor conferin e ministeriale sau
interministeriale, în jurul c rora graviteaz un num r de organisme speciale sau
comitete de func ionari.
Cooperarea vertical prive te raporturile dintre statul federal i statele federate.
Acest tip de colaborare este cel care s-a dezvoltat spectaculos în ultima perioad ,
f cându-i pe unii s afirme c denatureaz federalismul prin înt rirea prea accentuat
a centralismului. Se vorbe te astfel de federalism unitar în Germania sau de trecerea
de la Statele Unite la Statul unit. În Germania, acest tip de federalism rezult din
importan a pe care au c p tat-o domeniile legisla iei concurente i din principiul c
landurile execut legile federale. Aceste dou mecanisme, care au dus la institu io-
nalizarea a peste dou sute de comisii i comitete, care particip la elaborarea de
programe coordonate i urm resc punerea lor în aplicare, permit o larg implicare a
federa iei în sfera de competen a landurilor, pentru a realiza scopurile comune sau
pentru a preveni perturbarea echilibrului global al economiei, compensarea inegali-
t ilor, promovarea cre terii etc. În Canada, acest tip de cooperare se face prin inter-
mediul unei institu ii cutumiare, «conferin ele federalo-provinciale», unde deciziile
sunt luate, în general, cu unanimitate.
Consecin ele acestui federalism cooperativ sunt: o reducere a autonomiei statelor
federate, prin reducerea domeniilor lor de competen exclusiv i o cre tere a inter-
dependen ei statelor federate. S-a afirmat astfel c „odat cu federalismul cooperativ,
autonomia pierdut nu a fost confiscat de un centru suveran... În realitate asist m la
o deplasare a puterii de decizie ale celor dou nivele de guvern mânt – federal i
federat – în beneficiul unui mecanism, mai mult sau mai pu in complex i formalizat,
de negociere interguvernamental . Rezult de aici o interdependen crescut i o
coordonare – voluntar – a activit ilor guvernamentale” (M. Croisat, 1994, p. 460).
Pe lâng aceste tendin e institu ionale de centralizare a statului federal, contri-
buie la cre terea centralismului cauze de ordin economic, financiar, dar i politice.
Astfel, pe plan economic sistemele moderne de produc ie i distribu ie presupun
existen a unui spa iu economic vast. Or, tocmai statul federal este cel care organi-
zeaz i protejeaz acest spa iu, ceea ce îi cre te puterile i importan a în raport cu
statele federate. Pe plan financiar, statele federale au tiut s î i aproprie resursele
principale, l sând statelor federate resurse insuficiente pentru o real autonomie, ele
fiind astfel dependente de subven iile federale care cresc centralismul. Totodat
partidele politice au tendin a s se organizeze la nivel federal, centralismul partizan
afectând în mod evident caracterul federal al statului, chiar dac în regimurile
pluraliste acest lucru nu este la fel de evident ca în cele cu partid unic, cum a fost
cazul sistemelor federale comuniste.
Ca o concluzie general putem spune c asist m la o tendin convergent a
formelor de stat. Statele unitare se descentralizeaz tot mai accentuat, tinzând spre
federalism de multe ori, în timp ce federalismul tinde spre o accentuare a centraliz rii
care îl apropie de forma unitar a statului. Tensiunile între puterea central , care se
vrea de cele mai multe ori f r concurent pe plan local, i tendin ele de autonomie,
din ce în ce mai accentuat a elementelor constitutive ale statului, sunt accentuate i
mai mult de integrarea statelor în organiza ii regionale, care tind s devin suprana-
ionale, i de interna ionalizarea din ce în ce mai crescând a drepturilor omului, ca i
de globalizarea fenomenelor economice i a informa iei.
§3. Uniunile de state
A. Formele arhaice de uniuni de state. Aceste forme sunt legate de caracterele

feudale ale puterii publice, marcate de împrumuturile f cute de dreptul public din
dreptul privat roman; este vorba de conceperea puterii ca proprietate, implicând toate
caracterele acesteia: transmiterea prin succesiune, împ r irea între mo tenitori, darea
în dot , înstr inarea etc. Formele arhaice de uniuni de state sunt: uniunea personal i
uniunea real . Cea de a treia categorie, uniunile inegale, rezult , în general, din
conflicte militare.
a. Uniunea personal . Aceast form presupune ca dou monarhii s aib acela i
suveran. Este îns vorba doar de o unire a lor la nivelul propriet ii puterii, nu i de
constituirea unui nou stat. Doar persoana monarhului, în care suveranit ile celor
dou state se confund , une te cele dou state; ele nu au niciun alt organ comun,
deoarece unificarea nu ajunge la exerci iul puterii, ci r mâne doar la nivelul proprie-
t ii acesteia. Nu este vorba a adar de o uniune bazat pe un act de drept constitu-
ional. Statele ce intr în uniune r mân complet distincte atât în ceea ce prive te
organizarea intern , cât i în ceea ce prive te competen a interna ional . Aceast
form de organizare nu a fost niciodat prea r spândit . Ast zi, nu mai exist
propriu-zis nicio uniune personal , de i unii autori se înc p âneaz s vad o uniune
personal între Marea Britanie i unele dintre statele din Commonwealth.
În ce prive te istoria noastr , putem spune c statele române au fost în uniune
personal sub Mihai Viteazul. De i unii autori v d în unirea din 1859 sub domnia lui
Alexandru Ioan Cuza doar o uniune personal (Ch. Debbasch, 2001, p. 38), totu i,
aceasta a fost diferit , existând o oarecare unificare a guvern mintelor înc de la
început i Domnitorul nefiind doar un proprietar al puterii în sens feudal, c ci el
fusese ales în cele dou state tocmai pentru a realiza o unire real , chiar împotriva
voin ei marilor puteri.
b. Uniunea real . În aceast form , unirea celor dou monarhii nu se mai rezum
la proprietatea puterii, ci poart i asupra exerci iului acesteia, dar doar în mod par-
ial. În afar de persoana monarhului vom întâlni i o uniune par ial a guvern -
mintelor, la nivelul rela iilor cu ter ele state, ap r rii i finan elor, de exemplu. Dar
guvern mintele celor dou state r mân distincte. Distinc ia opereaz mai ales la
nivelul legislativelor. Exist deci între cele dou state ale uniunii reale o solidaritate
organic destul de evoluat , atât în domeniul politicii interne, cât i în domeniul
politicii externe, de i cele dou state au guvern minte distincte.
Forma uniunii reale este mult mai stabil decât cea a uniunii personale i depinde
mai pu in de elemente contingente. Totu i aceast form de uniune de state r mâne
de aplica ie limitat , atât în timp, cât i în spa iu. De multe ori ea este o etap în
formarea unui stat unitar (Ibidem, p. 146).
Uniuni reale au func ionat între Suedia i Norvegia între 1815 i 1905, Austria i
Ungaria între 1867 i 1918, între Danemarca i Islanda între 1918 i 1944. ara
Româneasc i Moldova s-au g sit într-un fel de uniune real dup Conven ia de la
Paris din 1858.
c. Uniunile inegale. În cazul uniunilor inegale, suntem în prezen a unei leg turi
permanente între dou state, ce se g sesc într-o situa ie ierarhizat . Ceea ce caracte-
rizeaz aceste uniuni nu mai este coordonarea, ci subordonarea. Aceste uniuni nu
sunt întotdeauna consim ite de statul subordonat. Ele se pot baza fie pe un act unila-
teral, fie pe un contract, fie pe un act de drept interna ional, fie pe un act de drept al
gin ilor. Corespund acestei situa ii juridice: statul vasal, statul protejat si statul sub
mandat. Aceste forme presupun o multitudine de nuan e, nesusceptibile de a fi tratate
aici în am nunt. Ne vom rezuma doar la o indicare a no iunilor.
c.1. Statul vasal. No iunea de vasalitate este una esen ialmente feudal . Este
vorba de o ierarhizare a p mânturilor, a persoanelor i de obliga ii reciproce între o
colectivitate situat pe o pozi ie de superioritate, colectivitate numit suzeran , i o
colectivitate inferioar , zis vasal . Rela iile de putere depindeau total, în aceast
perioad , de proprietatea p mântului i erau bazate pe contract, deci pe dreptul privat.
No iunea de stat vasal, chiar dac împrumut de la aceast no iune de vasalitate din
Evul Mediu ideea de ierarhie, r mâne o no iune distinct . Vasalitatea feudal nu se
referea la state, ci la feude. Când este vorba de state „vasalitatea este situa ia de
dependen politic a unui stat fa de un altul, suzeranul s u, p strând la dispozi ia
sa drepturi de putere politic mai mult sau mai pu in întinse” (M. Prélot, J. Boulouis,
1990, p. 225). Vasalitatea este un raport juridic, ea neconfundându-se cu o situa ie de
influen politic vizibil , nici cu o stare de dependen economic . Exist dou
moduri în care aceast situa ie este creat : fie suzeranul permite emanciparea unei
provincii, conservând îns o parte din autoritate asupra teritoriului i popula iei
acesteia, fie el absoarbe un stat independent, permi ând acestuia s p streze o parte
din atributele de putere public . În toate cazurile vasalitatea se bazeaz pe un act de
drept intern. Vasalitatea este o situa ie juridic variabil . „Statul semisuzeran tinde
fie s se reformeze pe de-a-ntregul, fie s dispar cu totul” (A. de Lapradalle, 1912,
p. 46). Acest tip de uniune a jucat un rol important în ob inerea independen ei multor
state. Regimul a fost aplicat atunci când s-a sim it nevoia unei perioade tranzitorii în
care statul vasal s capete suveranitatea intern f r a dispune înc de suveranitatea
extern , afacerile externe fiind derulate prin intermediul statului suzeran. Regimul
vasalit ii statale a men inut caracterul de reciprocitate care era caracteristic vasa-
lit ii feudale, cel pu in la nivel aparent, atunci când statul vasal pl te te tribut i
contribuie cu armat , iar suzeranul îi asigur protec ia în caz de r zboi, precum i
protec ia diplomatic .
c.2. Statul protejat. „Protectoratul este o uniune inegal în care un stat, numit
«protejat» este plasat într-o stare de dependen fa de un altul denumit «protector»,
care-i asigur securitatea i asisten a, substituindu-i-se în rela iile interna ionale, în ce
prive te ap rarea i chiar administrarea intern ” (M. Prélot, J. Boulouis, 1990, p. 296).
Statul protector asigur singur reprezentarea diplomatic i protec ia resortisan ilor
statului protejat. Pe plan interna ional el este singurul responsabil. Dac vasalitatea se
bazeaz pe un act de drept intern, un act unilateral al suzeranului, protectoratul se
bazeaz pe un contract, pe un act bilateral de drept interna ional. Statul protejat î i
p streaz , în principiu, dreptul de a se administra. Dar, în fapt, aceast rela ie este
alterat de numeroase manifest ri de administrare direct . Toate cazurile întâlnite în
istorie demonstreaz acest lucru. Întotdeauna se manifest tendin a de a înfiin a
servicii publice direct dependente de statul protector. Protectoratul, ca i vasalitatea,
„este un regim instabil, un tip intermediar, care trebuie s evolueze spre un alt
statut... Dou direc ii sunt posibile: anexarea sau emanciparea înso it de trecerea
prin ni te formule intermediare” (M. Flory, 1955, p. 49 i urm.). Instabilitatea provine
din faptul c acest regim este derivat din raporturi de for , el fiind un fenomen de
domina ie imperialist (C.-A. Colliard, 1990, p. 56-66).
c.3. Statul sub mandat. No iunea de mandat a fost utilizat în dreptul interna-
ional public pentru a desemna situa ia statelor care la un moment dat s-au g sit într-o
situa ie intermediar între emanciparea de sub suzeranitatea fostelor puteri coloniale

i dependen . Nu poate fi vorba înc de independen , dar aceasta este prev zut ca
o certitudine în viitor, urmând s fie dobândit în etape succesive (M. Prélot,
J. Boulouis, 1990, p. 297). Sistemul consta în a învesti Societatea Na iunilor cu un
rol de truste fa de aceste colectivit i i s se confere temporar administrarea terito-
riilor unor mari puteri sub controlul Societ ii Na iunilor. De i, în optica ini iatorului
s u, sistemul ar fi trebuit s aib o aplicabilitate general , totu i, el nu a fost aplicat
statelor europene rezultate ca urmare a destr m rii imperiilor învinse, el fiind respins
atât de guvernele noilor state (Polonia, Cehoslovacia etc.), cât i de marile puteri.
Sistemul era conceput pentru a nu se ajunge la anexarea de teritorii. Totu i, un
anumit loc a fost f cut i ideii de anexare, chiar dac , de principiu, ea a fost respins ,
prin instituirea anumitor mandate, zise de tip C (C.-A. Colliard, 1990, p. 130-131).
Regimul general al mandatului interna ional a fost definit prin art. 22 din Pactul
Societ ii Na iunilor. Societatea Na iunilor pornea de la constatarea c teritoriile i
coloniile, care au ie it de sub suveranitatea imperiilor învinse dup primul r zboi
mondial, erau locuite de popoare incapabile înc „s se dirijeze ele însele în
condi iile extrem de dificile ale lumii moderne” (art. 22 din Pact). Ea considera c
statelor celor mai evoluate le revenea o responsabilitate moral fa de aceste foste
colonii i teritorii i estima c dezvoltarea popoarelor, ce locuiau aceste teritorii, era
o misiune sacr pentru lumea civilizat i c cea mai bun metod pentru a asigura
prosperitatea i siguran a acestor popoare era de a „conferi tutela acestor popoare
na iunilor dezvoltate care, datorit resurselor, experien ei sau pozi iei lor geografice,
sunt cele mai nimerite s - i asume aceast responsabilitate i consimt s o accepte”
(art. 22 din Pact). Mandatul reprezint deci o func iune interna ional conferit
anumitor state, sub controlul Societ ii Na iunilor i mai ales al unuia dintre organele
sale, Comisia permanent a mandatelor.
Utilizarea no iunilor de mandat, mandatar i tutel , împrumutate din dreptul
privat, nu are nicio valoare tehnic . Ea are îns o valoare politic . Mandatul este prin
natura sa gratuit în dreptul privat, utilizarea no iunii în dreptul public sugerând c
puterea mandatar nu are nimic de câ tigat. În principiu, mandatul civil este în
interesul exclusiv al mandantului, în cazul dreptului public – societ ii interna ionale,
ceea ce sugereaz ideea c statele au fost puse sub mandat în interesul securit ii vie ii
interna ionale. În fine, mandatul civil este prin natur revocabil, ceea ce conduce la
ideea c regimul mandatului în dreptul public este provizoriu i tranzitoriu. Acest scop
dezinteresat i formularea grandioas a art. 22 din Pactul Societ ii Na iunilor nu pot
totu i s tearg o anumit impresie de domina ie imperial . Marile puteri nu erau chiar
atât de dezinteresate cum ar fi vrut s par , instituirea mandatului în interesul exclusiv
al statului sub mandat fiind în mare m sur o denaturare a lucrurilor.
B. Confedera ia de state
a. No iunea de confedera ie. No iunea de confedera ie nu corespunde unei cate-
gorii clar definite, neexistând nici în dreptul interna ional, nici în cel constitu ional
situa ii perfect tran abile sau durabile. Nu exist deci reguli juridice clare i general
aplicabile tuturor sistemelor confederate. Categoriile elaborate de doctrin sunt mai
degrab instrumente destinate s prezinte o varietate de realit i concrete care r mân
greu de încadrat teoretic (Dictionnaire, 1992, p. 194).
Confedera ia de state reprezint o asocia ie de state bazat pe dreptul interna-

ional, nu pe dreptul constitu ional. Este vorba de un fel de alian a unor state, „o
asociere egalitar între state în sânul c reia acestea accept s coopereze într-un
anumit num r de domenii, toate conservându- i în principal suveranitatea”
(M. Hauriou, 1975, p. 159). Actul constitutiv al unei confedera ii este deci un tratat,
un pact care determin reparti ia de competen e între statele membre i Confedera ie
i mai ales faptul dac aceasta din urm dispune de personalitate interna ional .
Acest act nu constituie un nou stat, ci o organiza ie interna ional .
De aici rezult principala diferen între federa ie i confedera ie, care const în
situarea diferit a suveranit ii. Dac în cazul federa iei suveranitatea este situat la
centru, statul federal fiind suveran, în cazul confedera iei suveranitatea este situat la
periferie, suverane fiind statele confederate.
De i clasific rile doctrinale ale confedera iilor nu sunt deloc unitare i, în general,
aceea i entitate poate fi subsumat mai multor categorii, totu i, cea mai curent i
poate cea mai realist cuprinde patru categorii: a. uniunile administrative al c ror
obiect este limitat (comisii fluviale interna ionale, organiza ii interna ionale tehnice,
ca Uniunea po tal interna ional , Organiza ia meteorologic interna ional , Uniunea
interna ional a telecomunica iilor etc.); b. alian ele cu scop defensiv (NATO, UEO);
c. organiza iile interna ionale în toat diversitatea lor, mai pu in cele care decid cu
majoritate de voturi i nu cu unanimitate, c ci acestea constituie, dup p rerea noastr ,
o form mai evoluat decât confedera ia, integrând suveranit ile; d. uniunile personale.
b. Func ionarea confedera iei. Pe lâng diferen a de fundament juridic, tratatul
în cazul confedera iei, constitu ia în cazul federa iei, diferen iere care semnific , cum
zice V. Contantinesco, c spre deosebire de federa ie „confedera ia nu d na tere
niciunui demos, niciunui polis” (2002, p. 123), tr s turi distinctive ale confedera iei,
privitoare de data aceasta la func ionarea ei, mai sunt:
Slaba structur institu ional a confedera iei, aceasta nesuprapunând statelor aso-
ciate un alt stat, ca în cazul federa iei. Exist un anumit num r de organisme desti-
nate s coordoneze politica statelor membre în anumite domenii. Dar aceste
organisme nu sunt organe ale unui suprastat, ci un fel de conferin e interna ionale ale
reprezentan ilor statelor, având caracterul unei anumite permanen e, c ci confedera ia
rezult dintr-un tratat. Deciziile în cadrul acestor organe (Diet , Ansamblul delega-
ilor statelor, Consiliul de mini tri delega i etc.) nu se pot lua decât cu unanimitatea
voturilor statelor i adesea ad referendum, adic sub rezerva aprob rii deciziei
reprezentan ilor de c tre autorit ile na ionale capabile s ratifice tratatele. Pactul
confederal nu poate fi revizuit, dat fiind caracterul s u conven ional, decât cu
unanimitate, trebuind deci s fie semnat i ratificat de toate statele membre;
De i i federa ia, în principiu, i confedera ia las competen a de drept comun
elementelor constitutive, în cazul ambelor exerci iul competen elor supunându-se
principiului subsidiarit ii, spre deosebire de federa ie, unde competen ele puterii
centrale se extind i asupra unor domenii de drept intern, confedera iile nu ac io-
neaz decât în domeniul rela iilor externe ale statelor membre.
Finan ele confedera iei sunt formate doar din contribu iile voluntare ale statelor
membre; îns cele federale sunt formate i direct, atingând un nivel mult mai ridicat
(în jur de 30% din totalul resurselor publice; Ibidem, p. 125).
Situarea periferic a suveranit ii în confedera ie face ca decizia de a aplica sau

nu pe teritoriul na ional m surile decise la nivelul confederat s apar in fiec rui
stat, situa ie contrar celei din federa ie, unde dreptul federal se aplic direct i cu
prioritate fa de cel federat, cel pu in în principiu.
C. Integrarea statului într-o organiza ie suprana ional . Organiza iile supra-
na ionale sunt uniuni de state, bazate pe dreptul interna ional, mult mai integrate
decât confedera iile, dar care nu constituie, spre deosebire de federa ie, un nou stat.
Ele se situeaz undeva la mijlocul drumului între simpla coordonare a suveranit ilor
i crearea unei suveranit i distincte de cele ale statelor ce intr în uniune. Se poate
spune c aceste organiza ii interna ionale sunt un embrion de federa ie.
a. Diferen e fa de confedera ie. Acest tip de organiza ie interna ional se deo-
sebe te de confedera ie prin faptul integr rii suveranit ii statelor membre. Con-
federa ia nu afecteaz suveranitatea statelor componente; aceasta r mâne deplin . În
cadrul confedera iei suntem în prezen a doar a unei «gestiuni comune» a anumitor
competen e. În consecin , aceste organiza ii sunt dotate cu un aparat institu ional
relativ simplu, c ruia nu i se transfer o putere normativ proprie, voin a organiza iei
neputând s se exprime, de regul , decât pe calea avizelor, rezolu iilor sau reco-
mand rilor, iar atunci când se exprim în decizii care leag statele membre, acestea
nu pot fi luate decât cu unanimitatea voturilor statelor, aplicarea lor fiind rezervat
statelor. În schimb organiza iile suprana ionale, bazate pe un alt tip de tratate, care
au obiect institu ional i nu se rezum la a crea drepturi i obliga ii, ci, dep ind
planul contractual, fondeaz i organizeaz o Cart constitutiv , comparabil , de i nu
identic , cu o constitu ie, au o structur foarte elaborat , decid de multe ori cu
majoritate i dispun de o putere normativ proprie i de mijloace proprii de aplicare
a normelor emise. Dreptul creat de aceste institu ii unionale, de i de provenien
interna ional , se aplic de plin drept pe teritoriul statelor membre i asupra
popula iei acestora, primând asupra normelor na ionale. Acestor organiza ii li se
transfer o parte din suveranitatea statelor membre, care se vede astfel limitat i
integrat . Organiza ia suprana ional exercit astfel competen e de tip interna ional,
dar i competen e de tip statal.
b. Diferen e fa de federa ie. Totu i ea r mâne diferit de uniunile federale.
Mai întâi prin baza sa juridic , unul sau mai multe tratate interna ionale, care, chiar
dac uneori sunt numite «constitu ii», nu au caracter constitu ional, deci nu sunt acte
de drept intern. Astfel, aceste organiza ii nu au caracter statal. În al doilea rând,
organiza iile suprana ionale se deosebesc de federa ii prin faptul c ele nu pot aplica
constrângerea particularilor. Dar tratatele institutive oblig statele s aplice, la
nevoie prin for , actele institu iilor comunitare. Statele p streaz monopolul
constrângerii institu ionalizate, dar organele unionale pot exercita atribu ii de natur
juridic , administrativ i mai ales legislativ . În al treilea rând, organul deliberant al
comunit ilor, chiar dac este reprezentativ, pentru c este ales prin vot universal
direct, nu dispune de puteri analoage celor ale parlamentelor statelor federale.
Organiza ia suprana ional este o form original de structurare interstatal ,
deosebit atât de organiza iile interna ionale clasice, cât i de statele federale. Origi-
nalitatea sa provine din caracterul interna ional i în acela i timp suprana ional. Acest
caracter suprana ional poate fi explicat prin prezen a anumitor tr s turi specifice, pe
care le vom analiza pe scurt mai jos, luând ca exemplu Comunit ile Europene i
Uniunea European .
c. Tr s turile proprii organiza iilor suprana ionale.
c.1. Durata nelimitat . O prim tr s tur specific a organiza iilor suprana-
ionale este durata lor nelimitat i caracterul definitiv, ireversibil, al apartenen ei la
Comunitate.
Tratatele institu ionale sunt încheiate pentru o durat nelimitat . Aceast tr s tur
specific face ca tratatele comunitare, spre deosebire de statutul Consiliului Europei,
de exemplu, s nu prevad nimic cu privire la «dreptul de a se retrage» i nici cu
privire la «excluderea» membrilor. A adar statele nu pot denun a unilateral tratatele.
Apartenen a la Comunitate este definitiv , statele angajându-se de o manier irever-
sibil , c ci numai astfel scopul comunit ilor, integrarea regional , poate fi atins. Dar
acest caracter definitiv al calit ii de membru nu trebuie exagerat. Secesiunea este
posibil chiar în federa ii, uneori fiind chiar formal admis , deci a fortiori i în
comunit i. În plus, r mânând formal în uniune, un stat poate s împiedice func io-
narea acesteia printr-o «politic a scaunului liber», deci refuzând s participe la via a
institu iilor, atitudine care, utilizat de Fran a între iunie 1965 i februarie 1966, a dus
la o letargie apropiat de asfixie a institu iilor europene (G. Isaac, 1999, p. 4 i 21).
Totu i, având în vedere gradul mare de integrare deja ob inut, o secesiune este
improbabil , fiind mai degrab preferat o presiune din interior, care s duc la o
«renegociere» a parteneriatului. La limit , statele membre pot, de comun acord, s
accepte retragerea unuia dintre ele sau chiar s pun cap t comunit ilor.
c.2. Atribuirea sau transferul unor competen e de tip intern c tre un organ
extern. O a doua tr s tur distinctiv a organiza iilor suprana ionale const în atri-
buirea sau transferul unor competen e de tip intern c tre un organ extern. Pe lâng
competen ele de tip interna ional, clasice, care pun în contact institu iile comunitare
cu aparatele statelor i constau în puterea de informare i consultare sau de coordo-
nare i control, comunit ile dispun de competen e de tip intern, adic de competen e
pe care le exercit direct asupra cet enilor statelor membre. Este vorba, în primul
rând, de o putere normativ proprie, de o veritabil func ie legislativ comunitar . În
al doilea rând, de existen a unor puteri proprii de tip judiciar i chiar de tip
administrativ, chiar dac acestea nu implic puterea de a aplica direct constrângerea
particularilor. În exerci iul acestor competen e de tip intern, comunit ile adopt acte
care se aplic direct operatorilor economici i, de o manier general , cet enilor
statelor membre, f când din ace tia subiec i de drept comunitar, nu doar de drept
na ional (Ibidem, p. 29).
Tehnica atribuirii competen elor este una complex i original . Comunit ile nu
dispun decât de o competen de atribuire, adic activit ile lor nu pot s priveasc
decât un num r limitat de domenii, expres determinate de tratate. Acest gen de
atribuire este în principiu utilizat în statele federale i deosebe te atât federa ia, cât i
organiza ia suprana ional de statul unitar, care are competen general , nelimitat .
În organiza iile suprana ionale, competen a na ional este regula i cea comunitar
excep ia. Dar, de i institu iile comunitare nu primesc niciodat atribu ii generale, ci
doar specifice, ceea ce poate constitui un impediment pentru ele; inconvenientele
rezultate din principiul specializ rii sunt atenuate de înscrierea în tratate a unei
«rezerve de competen e subsidiare» i de dezvoltarea de c tre Curtea de Justi ie a

unei dinamice concep ii a «competen elor implicite».
Metoda func ionalist de atribuire a competen elor specifice presupune c
tratatele nu reglementeaz problema dintr-un unghi de vedere material, ca în cazul
federa iilor (moned , comer , justi ie civil , ap rare...), ci sub forma unor directive ce
trebuie atinse, a unor func ii ce trebuie îndeplinite, de maniera „un anumit obiectiv
economic, de exemplu crearea unei pie e unice, implic anumite competen e...”
(Ibidem, p. 30-31). „Metoda func ionalist de atribuire a competen elor poate con-
duce uneori la un poten ial de competen e normative practic nelimitat, chiar
«totalitar»” (P. Lalumière, apud G. Isaac, 1999, p. 31). Consiliul este abilitat s pro-
cedeze la o „apropiere a dispozi iilor legislative, reglementare i administrative ale
statelor membre care au o inciden direct asupra instituirii sau func ion rii pie ei
comune (art. 94 CE)” sau „care au ca obiect instituirea i func ionarea pie ei inte-
rioare” (art. 95 CE); câmpul de ac iune a unei asemenea dispozi ii nu este circumscris
de o manier precis i poate s se extind asupra unor categorii de legisla ii foarte
diverse: tehnice, fiscale, sociale, alimentare, veterinare, chiar penale.
Pe lâng competen ele specifice, Comunit ile exercit o serie de competen e sub-
sidiare, ceea ce înseamn c „dac o ac iune a Comunit ii apare ca necesar pentru a
realiza unul din obiectivele Comunit ii, f r ca tratatul s fi prev zut puterile de
ac iune primite în acest scop, Consiliul, statuând cu unanimitate, la propunerea
Comisiei i dup consultarea Parlamentului, ia m surile necesare”. În baza acestor
dispozi ii, Consiliul poate, pe calea unui regulament i f r a fi necesar revizuirea
tratatelor, s creeze obliga ii noi statelor sau particularilor, s confere noi puteri insti-
tu iilor comunitare, s creeze mijloace noi de interven ie sau organe noi pe care s le
doteze cu personalitate juridic sau s ia orice m suri necesare în domeniul rela iilor
externe (31.03.1971, Com. c. Consiliu, af. 22/70, Rec. 263), inclusiv s încheie acor-
duri cu ri ter e. Prin intermediul acestor competen e subsidiare, competen a func io-
nal a institu iilor comunitare este extins la o adev rat competen material a
Comunit ii, asem n toare competen elor federa iilor.
Curtea de Justi ie a Comunit ilor a dezvoltat o teorie a competen elor implicite,
care m re te de asemenea sfera de ac iune a organelor comunitare, aplicând-o mai
ales în materia competen ei externe. „Competen a de a- i asuma angajamente inter-
na ionale – afirm Curtea – poate rezulta nu doar dintr-o atribuire explicit f cut de
tratat, ci poate fi de asemenea dedus implicit din dispozi iile sale” (26.04.1977, Aviz
nr. 1/76, Rec. 754).
Competen ele sunt împ r ite între statele membre i comunit i, unele fiind rezer-
vate statelor (nu doar cele expres prev zute, de exemplu art. 30 CE, ci i cele care nu
sunt expres atribuite Comunit ilor), altele fiind exercitate în concuren de state i
Comunit i (competen ele concurente sunt cele exercitate de state acolo unde
Uniunea nu a intervenit; în m sura i în limitele interven iei Uniunii, competen a
na ional este corelativ limitat i eventualele legi na ionale sunt înlocuite de o lege a
Uniunii) (J.-V. Louis, 1993, p. 20), pentru ca unele competen e s fie exclusiv
comunitare (cum ar fi politica comercial sau pescuitul maritim).
Acest partaj de competen e între state i Comunit i a dus la numeroase discu ii
cu privire la natura juridic a atribuirilor de competen e i la raportul acestora cu
suveranitatea statelor membre. Uneori se vorbe te de faptul c tratatele atribuie

Comunit ilor «drepturi suverane» (C.J.C.E., 5.2.1963, van Gend et loos, af. 26/62,
Rec. 3), f cându-se din atribuirea de competen e un instrument de remaniere a suve-
ranit ilor, alteori, atenuându-se pu in exprimarea, dac nu consecin ele, de un
transfer de competen e, dar care este mai mult decât o simpl atribuire, cum se
întâmpl în decizia Costa a C.J.C.E. în care se afirm c tratatul CEE „instituind o
Comunitate pe durat nelimitat , dotat cu institu ii proprii, cu personalitate juridic ,
cu o capacitate de reprezentare interna ional i, mai ales, cu puteri reale rezultate
dintr-o limitare a competen elor sau dintr-un transfer de atribu ii de la state la
Comunitate, acestea i-au limitat, chiar dac într-un num r restrâns de domenii,
drepturile lor suverane i au creat astfel un corp de drept aplicabil resortisan ilor lor
i lor însele”(15.07.1964, Costa/Enel, Rec. 1964, p. 1158-1159), pentru ca alteori s
se sus in c este vorba doar de o «atribuire de competen e» f cut de tratate care
creeaz «competen e comune» (H. Lesguillon, 1968, p. 103).
Indiferent de calificarea preferat , un lucru r mâne cert: suveranitatea statelor este
limitat în domeniile în care Comunit ile cap t competen e. Dar nu poate fi vorba
de o pierdere de suveranitate, c ci „exerci iul acestor competen e nu se traduce în
termenii unei «pierderi» de suveranitate pentru stat. Dimpotriv , participarea la
puterea de decizie în sânul organiza iei îi d posibilitatea s exercite responsabilit i
care, pe plan na ional, deveniser pur formale” (J.-V. Louis, 1993, p. 16). Nu poate fi
vorba nici de un transfer de suveranitate, c ci Comunit ile nu dobândesc calitatea de
a fi suverane, nu se creeaz un nou stat. Totu i s-ar putea vorbi de un exerci iu
partajat al suveranit ii, dar o suveranitate în eleas altfel decât în doctrina clasic
(abstract , indivizibil i inalienabil ), o suveranitate care dep e te concep ia
cantitativ care o teritorializeaz . Aceast nou concep ie consider suveranitatea
divizibil func ional i de aceea apt s descrie func ionarea unui mecanism de
integrare, indiferent c se evoc «reamenajarea suveranit ilor», «fuziunea» acestora
sau «exerci iul lor în comun» (Ibidem, p. 15). Suveranitatea, în aceast concep ie,
apar ine în fond nu statului, ci na iunii, care cedeaz liber exerci iul puterii «fie unor
organe na ionale, fie unor organe interna ionale» (Avizul Consiliului de Stat
luxemburghez din 10 aprilie 1956, apud J.-V. Louis, 1993, p. 17).
Raportul între suveranitatea statelor membre i Comunit i se complic i mai
mult de când s-a adoptat o «constitu ie european » (La constitution de l’Europe,
2002 i Une constitution pour l’Europe?, 2002), c ci amalgamarea conceptelor
dreptului interna ional cu cele ale dreptului constitu ional tinde s creeze, cel pu in în
starea actual a culturii juridice europene, impresia c Uniunea devine un suprastat.
Constitu ia este legat prea strâns în spiritul european de crearea statului pentru ca
utilizarea termenului pentru o organiza ie interna ional , chiar de integrare, s nu
creeze rezerve. În acest sens, P. Magnette ar ta cu îndrept ire c „în tradi ia poziti-
vismului juridic, constitu ia este actul fondator al unui stat, unul dintre elementele
sale constitutive, care îl distinge de alte forme de comunitate politic , rezultate din
tratate sau conven ii. Utilizarea cuvântului, aplicat Europei, este departe de a fi
neutr . Ea particip la o întreprindere simbolic , vizând s sublinieze substan a forte
a Uniunii, s conving c natura sa politic este mai aproape de cea a unui stat decât
de a unei organiza ii interna ionale” (2002, p. 15). Totu i, din punct de vedere juridic
Uniunea r mâne o organiza ie interna ional , chiar dac aparte, i nu un stat, bazat
fiind pe câteva tratate i nu pe o constitu ie, chiar dac acestea, institu ionale fiind, au
fost uneori, metaforic vorbind, denumite «carte constitu ionale». De altfel, chiar
a a-zisa «Constitu ie european » nu este decât un tratat instituind o constitu ie,
r mânând deci un act de drept interna ional.
c.3. Instituirea unei ordini juridice proprii. Atribuirea de competen e interne
unor organe externe are ca efect „instituirea unei ordini juridice proprii, integrat
sistemului juridic al statelor membre ... i care se impune jurisdic iilor lor” (Af.
Costa, precitat ), instituire posibil datorit existen ei unei puteri normative proprii.
Sistemul juridic comunitar are calitatea de ordine juridic , adic este „un ansamblu
organizat i structurat de norme juridice care are surse proprii, este dotat cu organe i
proceduri apte s le emit , s le interpreteze ca i s constate i s sanc ioneze, dac
este cazul, viol rile lor” (G. Isaac, 1999, p. 119); el este în acela i timp ierarhizat i
autonom (Ch. Vallée, 1983, p. 90). Acest sistem juridic este constituit din tratatele
comunitare, din dreptul comunitar derivat, din dreptul rezultat din angajamentele
externe ale Comunit ilor i dintr-o serie de surse «complementare» i nescrise.
c.4. Acordarea unei cet enii proprii. În fine, o alt tr s tur tipic organiza iei
suprana ionale este acordarea unei cet enii proprii. Acest fapt are efecte deloc de
neglijat. Un prim efect este protejarea în str in tate a cet eanului de oricare din
ambasadele sau consulatele rilor membre. Un al doilea efect este instituirea unui
nivel superior de liber circula ie a persoanelor. Iar un al treilea efect, i cel mai
important, este legarea posibilit ii de a vota i de a fi ales la alegerile europene (Par-
lamentul european) i municipale, de re edin , nu de cet enia unui stat membru.
Prin instituirea cet eniei Uniunea tinde s creeze un corp politic distinct la nivel
unional, deci o posibil putere constituant .
Sec iunea a 5-a. Bazele formale ale statului: constitu iile
No iunea de «constitu ie» este greu de sintetizat. Ea are r d cini destul de tinere,
nici antichitatea greac , nici cultura latin , nici Evul Mediu necunoscând termenul în
sensul în care îl cunoa tem noi ast zi (P. Bastid, 1985, p. 9-16). Exist , mai întâi, o
surs de incertitudine datorat dublului sens: de ordine politic institu ionalizat , mai
mult sau mai pu in stabil , orice stat având în acest sens o constitu ie, i de act de
voin institutiv al acestei ordini. Mai apoi, incertitudinea vine din faptul c
materializarea voin ei poate fi o lege fundamental , delimitat formal i material,
sau o stare difuz concretizat doar cutumiar. Aceste dihotomii fac posibile afir-
ma ii de genul: „statul nu are constitu ie”, de i este evident c el este constituit i
relativ stabil i c reguli inute ca obligatorii, chiar dac nu formalizate, regleaz
modul de producere a celorlalte norme sau, dac lu m în considera ie un alt criteriu
de definire, instaurarea, exerci iul i transmiterea puterii publice. Este clar c actul
normativ numit «constitu ie» este, mai întâi, actul care constituie statul, pentru ca,
apoi, s reprezinte statutul acestuia i un instrument de limitare a puterii, dar ceea
ce poate p rea paradoxal este c no iunea îns i de constitu ie nu pare s fie l murit
de aceste func ii.
§1. Constitu ia ca stare de con tiin colectiv
Regulile juridice exprim o necesitate social . Ele au ca izvor con tiin a colectiv ,
chiar dac formal vorbind sursa pare a fi alta. Nevoile acestei con tiin e colective
comand existen a dreptului. Mi c rile politice, cerin ele economice, mi c rile
sociale, ideile filozofice, doctrinele care domin con tiin a colectiv într-un anumit
moment istoric reprezint for ele care creeaz un anumit drept i nu altul. Izvoarele
«reale» ale dreptului sunt aceste realit i exterioare sistemului juridic care i deter-
min con inutul s u concret.
Constitu ia se prezint în acela i timp ca norm juridic pozitiv i ca fundament
metajuridic al sistemului de drept. Ea este astfel izvor real al dreptului i nu doar
izvor formal. „Norma constitu ional se revel a posteriori prin aplicarea pe care ea a
impus-o textului, dar care nu este tot timpul enun at de el” (P. Avril, 1997, p. 26).
Constitu ia este superioar normelor juridice tocmai pentru c ea nu este decât în
mod derivat o norm juridic . Ea este fundamentul întregului sistem juridic, dar nu, în
primul rând, ca o norm ce st la baza celorlalte, ci ca un principiu, ca o stare de spirit
care comand orice normare. Dac pornim de la acest criteriu de definire a consti-
tu iei, putem spune c ea este starea de con tiin colectiv care cere un anumit tip de
organizare a colectivit ii constituit în stat. Constitu ia este, din acest motiv, mai
întâi, un ansamblu de principii filosofice ce privesc modul de raportare a individului
la societate i invers i abia apoi o modalitate de organizare a puterii politice.
Acest sens al constitu iei se dovede te practic atunci când instan a constitu ional
controleaz constitu ionalitatea proiectelor de revizuire a constitu iei. Evident c nu
textul constitu iei ce urmeaz a fi revizuit este referentul acestui control, c ci atunci
toate revizuirile ar fi a priori neconstitu ionale, ci tocmai principiile metajuridice,
devenite astfel pozitive, care completeaz i dau sens textului. Este de aplicabilitate
practic acest sens al «constitu iei» i în opera de analiz a unui sistem juridic
concret, care nu poate fi rezultatul doar al analizei textelor. Este ceea ce afirm în
fond P. Avril când arat c dou texte constitu ionale franceze conduc la acela i
regim politic: „În cele dou cazuri, practica analoag care prevaleaz în aplicarea
dispozi iilor diferite nu era consecin a necesar a unei amenaj ri institu ionale
obiectiv stabilite în acest scop, ci rezulta din pregnan a unui principiu nescris, ante-
rior i superior textelor. De aceea purul pozitivism nu poate da seama de ceea ce este
cel mai important în constitu iile noastre, adic principiul politic care comand apli-
carea textului, pur i simplu pentru c acest principiu nu este reductibil la dispozi iile
scrise” (1997, p. 29). La fel de practic se dovede te acest sens al termenului
«constitu ie» atunci când trebuie distins suveranitatea legislativ a statului de
suveranitatea na ional : st pân al ordinii juridice, uneori chiar al constitu iei în sens
formal, statul nu poate s exercite aceast suveranitate împotriva suveranit ii
na iunii sau poporului (aici distinc ia nu este pentru moment relevant ); or, pentru ca
aceast subordonare a statului s fie realizabil , trebuie ca un drept care transcende
dreptul statal, bazându-se direct pe con tiin a i mai mult sau mai pu in pe voin a
popular , s fie impus (acest drept, neformalizat cu necesitate, este tocmai constitu ia
ca principiu al con tiin ei colective care impune un anumit tip de constitu ie politic
i un anumit tip de normare). Este ceea ce sus ine A.V. Dicey când afirm c dac
parlamentul este din punct de vedere al dreptului, un legislator suprem, este de esen a
guvern mântului reprezentativ ca legiuitorul s reprezinte sau s aplice voin a
suveranului politic, adic a corpului electoral sau a na iunii. Consecin a acestei
situa ii este c i conduita legislaturii trebuie s fie reglat de acorduri al c ror obiect
este de a prezerva conformitatea voin ei parlamentului în raport de voin a na iunii.
§2. Constitu ia în sens material
Prin surse materiale ale dreptului în elegem, într-un prim sens, autorit ile care
sunt abilitate s creeze dreptul, deci voin a care st la baza norm rii. Când spunem
autorit i nu ne referim neap rat la institu ii, ci la orice entitate care are suficient
îndrept ire pentru a fi recunoscut ca fiind capabil s creeze reguli generale i
abstracte, obligatorii la nivelul grupului i susceptibile de a fi sanc ionate prin
interven ia statului. Sursele materiale reprezint voin a care st la baza regulii.
Aceast voin este desigur aplicat unui obiect, astfel c un al doilea criteriu de a
vedea «material» un izvor al dreptului este obiectul c ruia i se aplic . De obicei,
acest criteriu derivat i, dup noi, mai pu in important este cel care prevaleaz asupra
celui al voin ei ce configureaz i sus ine norma.
A. Definirea material a constitu iei prin obiectul s u. Când ne referim la
constitu ie din punctul de vedere al obiectului s u, uzând deci de un criteriu zis
«material», ne referim doar con inutul s u, f r s ne preocupe forma de exprimare a
acestui con inut.
a. Defini ia material clasic a constitu iei. Cel mai adesea se spune c din
punct de vedere material ea reprezint ansamblul celor mai importante reguli
existente în stat. Constitu ia ar fi deci ansamblul regulilor cu privire la „instaurarea,
exercitarea i men inerea puterii de stat”, adic ansamblul dispozi iilor referitoare la
„organizarea puterilor publice, func ionarea institu iilor i libert ile cet enilor”,
uneori ad ugându-se dispozi iile cu privire la „organizarea teritorial ”. Acest gen de
definire are îns o tripl insuficien : este subiectiv, circular i juridic insesizabil
(Ibidem, p. 68). Subiectiv, pentru c fiecare poate introduce în sfera material a
constitu iei anumite norme, dup cum judec ideologic determinat importan a acestora
circular, pentru c define te no iunea de constitu ie prin intermediul unor no iuni care
se definesc în raport de ea, de exemplu, puterile publice sunt cele instituite prin
constitu ie i juridic insesizabil pentru c no iunile utilizate ca «puteri publice»,
«institu ii» sau «libert i cet ene ti» sunt imprecise ele însele din punct de vedere
juridic, fiind utilizate subiectiv în func ie de convingerile politice, filosofice etc.
b. Defini ia material normativist a constitu iei. Pentru a dep i acest gen de
definire este posibil o defini ie normativist a constitu iei privit din punct de vedere
material. Ca i defini iile anterioare, aceast defini ie porne te de la faptul c o
constitu ie are un caracter fundamental, în sensul c fundamenteaz sistemul juridic
i determin validitatea, deci normativitatea, celorlalte elemente ale sale. Dar defi-
ni ia normativist refuz imixtiunea valoriz rilor politice sau filosofice care deter-
min imprecizia celorlalte, inându-se ferm doar de planul normativit ii i ar tând c
este constitu ie din punct de vedere material „ansamblul normelor care determin
modul de producere a celorlalte norme generale i abstracte”. Acest ansamblu de

norme exist în orice sistem juridic. F r el, prin ipotez , nicio norm nu ar putea
exista în sistem, c ci nu ar putea fi valid , deci juridic . Este ansamblul a ceea ce
H.L.A. Hart a numit «norme secundare», prin opozi ie fa de «normele primare»,
ansamblul normelor care regleaz producerea normelor, spre deosebire de normele
care reglementeaz conduitele. Sistemul juridic nu exist decât în m sura în care apar
aceste norme de abilitare.
Dac pornim de la o astfel de defini ie a constitu iei din punct de vedere material,
atunci ea ar cuprinde doar regulile care privesc modul de desemnare, competen ele
organelor care concur la produc ia normativ i raporturile reciproce ale acestora,
precum i principiile organiz rii teritoriale, c ci aceasta nu este în fond decât o
împ r ire vertical a exerci iului func iei normative. Aici s-ar opri frontierele
obiective ale dreptului constitu ional. Drepturile i libert ile fundamentale nu ar face
parte din constitu ie în sens material, ci ar c p ta valoare constitu ional doar dac
formal sunt introduse în constitu ie. F r formalizarea într-un act adoptat i modificat
în forme speciale i solemne, ele nu ar ine de domeniul constitu iei. Se poate repro a
unei asemenea concep ii materiale a constitu iei c în elege libertatea individual
doar ca libertate-autonomie fa de puterea normativ , f r a o completa cu o
libertate-participare, care s -i dea substan . Individul nu particip în aceast optic
la produc ia normativ decât prin participarea la desemnarea titularilor anumitor
func ii publice, în rest drepturile i libert ile sale fundamentale fiind doar o limit a
puterii normative, nu o concuren la exerci iul acesteia. Cu alte cuvinte, doar
drepturile politice fac parte din constitu ie în sens material, nu i celelalte. Totu i, ar
trebui v zut dac nu cumva de orice drept sau libertate fundamental depinde exer-
ci iul func iei normative din punct de vedere material. Când vorbeam de suveranitate
ar tam c aceasta este apanajul societ ii globale, nu doar al institu iilor statului, c
exerci iul ei depinde mai degrab , material nu formal vorbind, de totalitatea structu-
rat i structurant a rela iilor interindividuale i de grup, decât de amenajarea
formal a competen elor normative. Or, drepturile i libert ile fundamentale sunt
tocmai cristalizarea acestei structuri, deci material sunt chintesen a normativ a
structurilor sociale ce concur la exerci iul suveranit ii. Mai concret vorbind,
libertatea de asociere nu este doar negativ , raportat la normare, adic normele nu o
pot înfrânge sub sanc iunea neconstitu ionalit ii, ci pozitiv , adic asigur partici-
parea material a indivizilor, sub forma grupurilor organizate, partide, grupuri de
presiune, la exerci iul material al competen elor normative, c ci de modul de structu-
rare a grupurilor depinde modul exerci iului suveranit ii. În acest sens, pluralismul
este nu doar o garan ie (condi ie negativ ), ci i o condi ie (condi ie constitutiv ) a
democra iei constitu ionale. Se poate vorbi la fel de libertatea con tiin ei: exerci iul
puterilor normative va depinde direct, ca de o condi ie constitutiv , de existen a
acesteia; nu doar faptul c statul nu poate îngr di „sub nicio form ” aceast libertate,
ci existen a ei determin posibilitatea real de participare a cet enilor la exerci iul
puterii normative. La fel, libertatea de exprimare, dreptul la educa ie, libert ile
economice fac nu doar ca individul s fie autonom, ci determin i posibilitatea sa de
a participa la puterea normativ . A a c normele ce reglementeaz drepturile i
libert ile fundamentale sunt într-un sens norme care determin producerea celorlalte
norme generale i abstracte. Astfel, f r a modifica criteriul defini iei normativiste a

constitu iei materiale, în ea pot fi cuprinse i drepturile i libert ile fundamentale.
c. Caracterul juridic al normelor constitu ionale. O problem suplimentar se
impune: sunt aceste reguli, care prezideaz crearea normelor juridice, ele însele
norme juridice, odat ce, de regul , nu comport sanc iune direct ? Unii au sus inut
c nu, c sunt doar reguli politice, reguli ale jocului etc. Aceasta pentru c ei fac din
sanc iune în sens restrâns un element definitoriu al juridicului, ceea ce reprezint o
eroare, cum am ar tat cu alt prilej (I. Dogaru, D.C. D ni or, Gh. D ni or, 1999).
Sanc iunea nu este definitorie pentru juridicitate, ci validitatea, or normele constitu-
ionale sunt valide, deci juridice, chiar dac sanc iunea lipse te. Al ii sus in c
juridicitatea normelor constitu ionale ine de existen a unui control de constitu-
ionalitate; f r acesta ele nu ar fi juridice; controlul constitu ionalit ii ar fi surogatul
de sanc iune pentru normele constitu ionale, f r de care juridicitatea lor nu ar exista.
Acestei concep ii, pe lâng faptul c i se poate repro a, ca i primeia, c reduce
juridicitatea la sanc iune, i se mai poate repro a c este confuz cu privire la distin-
gerea validit ii de conformitate.
B. Definirea material a constitu iei prin voin a care st la baza ei. Revenind
la cel lalt sens al unei surse «materiale» a dreptului, acela de voin care produce
norma, trebuie s r spundem la întrebarea „cine î i exprim voin a în constitu ie?”.
A adar, ceea ce import din punct de vedere material când vorbim de constitu ie nu
este actul normativ, ci puterea constituant . Spunem deci c exist constitu ie din
punct de vedere material, ca surs material a dreptului, dac exist putere consti-
tuant . Dac pornind de la obiect constitu ia material este definit ca ansamblul
regulilor juridice secundare, care determin modul de producere a celorlalte reguli,
pornind de la voin , constitu ia material este voin a care determin competen a
competen elor sale. Pentru a fi deci în prezen a unei constitu ii din punct de vedere
material trebuie ca o voin originar , necondi ionat , deci suveran s se exprime
liber pentru a se autoorganiza. Nu conteaz forma în care se exprim , poate fi vorba
de cutume la fel de bine ca de un act formalizat, important este c voin a exprimat
este autoorganizatoare. Este, de asemenea, pu in important pentru moment cine este
titularul acestei voin e constituante; aceast problem determin tipul constitu iei
materiale i nu no iunea îns i (O. Beaud, 1994).
§3. Constitu ia în sens formal
A. No iunea de «constitu ie formal ». Privit din punctul de vedere al formei

sale, deci nu al con inutului sau al voin ei exprimate, ci al suportului formal, consti-
tu ia reprezint ansamblul de norme juridice adoptate i modificate dup o procedur
special , superioar celei utilizate la adoptarea i modificarea celorlalte legi; de multe
ori i organul ce adopt i modific normele constitu ionale este unul special.
Specificitatea formei de modificare este impus de obiect (primul sens al constitu iei
materiale), c ci dispozi iile, care material nu privesc procesul de elaborare a celorlalte
norme, pot fi impuse ca fiind constitu ionale, deci superioare în ierarhia normativ
celorlalte legi, doar prin impunerea lor formal ; specificitatea organului ce adopt i
revizuie te constitu ia este impus de cel de-al doilea sens al constitu iei materiale,
cel de voin constituant , superioritatea voin ei constituante fa de voin a legis-
lativ fiind transpus în modul superior de reprezentare a acesteia sau în manifestarea
ei direct .
B. Norma constitu ional este o norm privilegiat i protejat . Norma
constitu ional este privilegiat , deoarece ea este unic în genul s u, i protejat ,
deoarece modificarea ei este îngreunat pentru a i se asigura un plus de stabilitate
(J. Gicquel, 1991, p. 187), pentru a fi inut în afara posibilit ii de manevr a majori-
t ilor conjuncturale. Nu are importan în acest sens materia reglement rii, ci numai
forma ei. Pot fi, a adar, inute ca fiind constitu ionale prevederi care din punct de
vedere material nu au acest caracter (de exemplu, art. 25 bis din Constitu ia Elve iei
sau amendamentele 18 i 21 ale Constitu iei Statelor Unite). Nu avem deci constitu ie
din punct de vedere formal decât dac procedura de modificare a legii, denumit
astfel sau altfel, este îngreunat fa de procedura legislativ obi nuit . În acest sens,
nu exist propriu-zis constitu ie formal cutumiar , de i cutuma este inut de multe
ori ca surs formal a dreptului, c ci lipse te elementul de superioritate formal ,
adic o modalitate de a modifica cutuma constitu ional mai greoaie decât modali-
tatea de modificare a celorlalte cutume; ea poate fi modificat de o cutum contrar
sau de o lege ordinar . Existen a sau inexisten a procedurii speciale de modificare a
textului constitu ional (uneori i organul special) este criteriul care determin jude-
carea ca fiind constitu ii din punct de vedere formal a unor acte care nu poart
aceast denumire: lege fundamental (Germania), legi constitu ionale (Austria) etc. i
ca nefiind constitu ii unele legi denumite ca atare: Constitu ia Israelului. Aceasta
pentru c „o diferen iere de procedur nu poate fi decât o diferen iere a formelor sau
categoriilor i o diferen iere a formelor nu este la rândul ei altceva decât o dife-
ren iere ierarhic ” (L. Favoreu, P. Gaïa, R. Ghevontian, J.-L. Mestre, O. Pfersmann,
A. Roux, G. Scoffoni, 2001, p. 72). Dac deci constitu ia material nu este prin ea îns i
superioar ierarhic în niciun fel normelor legale, bucurându-se doar de o prioritate
logic constitu ia formal , pentru a exista ca atare, trebuie s fie ierarhic superioar în
plan normativ, deci s fie adoptat i modificat dup o procedur superioar .
Unele sisteme juridice folosesc, pe lâng no iunea de «constitu ie», i pe cea de
«legi constitu ionale». Întrebarea care se pune este dac aceast din urm no iune este
sinonim primeia sau este vorba de un drept constitu ional inferior ierarhic. Problema
este rezolvat clar de unele sisteme, cum este i cel român, care afirm c legile
constitu ionale sunt cele de revizuire a Constitu iei [art. 72 alin. (2) din Constitu ia
din 1991: „Legile constitu ionale sunt cele de revizuire a Constitu iei”]. Consecin a
logic este c dispozi iile acestor legi sunt cu necesitate integrate textului constitu iei,
neputând fi prezente în alte legi, sub sanc iunea neconstitu ionalit ii. În schimb,
Legea constitu ional austriac permite expres pluralitatea textelor. Astfel, art. 44
arat : „(1) Votarea legilor constitu ionale sau a dispozi iilor constitu ionale con i-
nute în legi simple cere prezen a a cel pu in jum tate din membri i o majoritate de
dou treimi din voturile exprimate; ea trebuie s fie expres desemnat ca atare
(«lege constitu ional », «dispozi ie constitu ional »)”. Dar pluralitatea surselor for-
male nu afecteaz suprema ia acestora, dat fiind procedura îngreunat de adoptare
(Ibidem, p. 74).
Dac nu poate exista constitu ie formal cutumiar , mai r mâne de v zut dac
no iunea de «constitu ie» se poate acomoda cu forma jurispruden ei. Întrebarea nu
este lipsit de miz , având în vedere impactul tot mai mare pe care ac iunea jurisdic-
iilor constitu ionale îl are asupra dreptului constitu ional actual, chiar în ri care în
mod tradi ional excludeau jurispruden a din tabloul surselor dreptului, cum este
Fran a (D. Rousseau, 1990, p. 5-22; L. Favoreu, 1990, p. 71-89), unde, sub influen a
lui Montesquieu, se considera c „dintre cele trei puteri, cea de a judeca este oarecum
nul , ... judec torii na iunii” nefiind „decât gura care pronun cuvintele legii” (De
l’Esprit des Lois, L. XI, Ch. 6). Un bun punct de plecare ar fi faptul c „începând cu
anii 1971-1974, to i observatorii se pun de acord asupra constat rii conform c reia
constitu ia devine din ce în ce mai mult jurispruden ial ; un act înc scris, f r
îndoial , dar scris de c tre judec torul constitu ional. Ce semnific acest reviriment,
aceast bulversare? – se întreab autorul... A venit ast zi momentul mor ii no iunii de
constitu ie prezis de Georges Burdeau?” (D. Rousseau, R.D.P., 1999, p. 5). R s-
punsul este c aceast jurisdic ionalizare a constitu iei o face un spa iu viu, deschis
cre rii de noi drepturi pentru guverna i, o cart jurispruden ial a drepturilor i
libert ilor cet enilor, care garanteaz acestora un spa iu separat, imposibil de
garantat prin simpla separa ie a puterilor f cut ineficient de func ionarea societ ii
politice moderne. «Adev ratele constitu ii» nu ar mai fi constitu iile rigide, ci consti-
tu iile jurispruden iale. Dar dac este adev rat c „spre deosebire de constitu iile
închise, unde afirmarea unor noi drepturi se realizeaz adesea prin intermediul unor
profunde bulvers ri politice i juridice, existen a unui Consiliu Constitu ional (unei
jurisdic ii constitu ionale, n.n.) inaugureaz un spa iu public constant deschis pri-
mirii de noi libert i” (Ibidem, p. 21), r mâne totu i de analizat dac aceast juris-
pruden constitu ional poate fi inut ca fiind de domeniul constitu iei din punct
de vedere formal.
Dou sunt criteriile care ar face-o formal parte a constitu iei: 1. modificarea ei
presupune interven ia puterii constituante i 2. forma acestei modific ri este supe-
rioar modific rii normelor legale. Primul criteriu este, în general, îndeplinit, c ci o
decizie a instan ei constitu ionale nu poate fi reformat de nicio alt instan , nici de
legiuitorul ordinar, ci presupune, pentru ca norma legal s r mân valid , interven ia
unei revizuiri constitu ionale, deci a puterii constituante, prilej cu care i a doua
condi ie se g se te îndeplinit , c ci aceast revizuire trebuie s fie f cut în forme
speciale. A adar, jurispruden a constitu ional ar îndeplini condi iile formale pentru a
fi considerat parte formal a constitu iei. Consecin a practic este c orice norm
posterioar , contrar jurispruden ei instan ei constitu ionale trebuie judecat ca fiind
contrar constitu iei.
§4. Func iile constitu iei
a. Constitu ia este actul de constituire al statului i statutul statului. Statul

este o persoan moral . El exist printr-o fic iune juridic . Acesta este punctul de
vedere juridic: un punct de vedere strict formal. Constitu ia este statutul statului:
actul prin care el ia fiin i potrivit c ruia exist i func ioneaz . Este vorba de o
situa ie asem n toare cu cea a societ ii comerciale. Deosebirea const în faptul c
statutul societ ii comerciale este dat în baza unei legi, în timp ce statutul statului nu
se sprijin pe lege, ci pe o stare de con tiin a colectivit ii. Constitu iile se clasific
în raport de caracterul însu i al acestui statut. Exist sisteme în care constitu ia
reprezint statutul guvernan ilor sau statutul guverna ilor i constitu ii ce reprezint
statutul na ional al statului.
b. Constitu ia este un instrument de limitare a puterii. De i s-a vorbit despre
declinul valorii obligatorii a constitu iei în perioada contemporan (G. Burdeau,
1956, p. 53 i urm.), totu i ea reprezint înc un instrument esen ial al limit rii
puterii. Desigur, nu se mai poate vorbi de faptul c actul constitu ional scris „ ine loc
de mecanism practic de prevenire a conflictelor” (B. Lacroix, 1984, p. 197), c ci
simpla existen a constitu iei scrise, în lipsa unui control de constitu ionalitate a
legilor, este ineficient pentru a garanta libert ile fundamentale, dar tocmai introdu-
cerea acestui din urm mecanism în tot mai multe sisteme face din constitu ie o
garan ie a drepturilor fundamentale prin juridicizarea i deci limitarea comportamen-
telor politice i prin jurisdic ionalizarea dezbaterii politice. Constitu ia devine baza
ac iunii politice, care se vede astfel încadrat juridic i deci limitat .
Constitu ia a ap rut ca o form de afirmare a individului în fa a tiraniei. Puterea a
fost limitat prin organizarea exerci iului ei. Constitu ia a r mas, prin aceast înca-
drare juridic a fenomenelor de putere, un instrument de limitare a acestora. Chiar
existen a unor reguli de exercitare a puterii, independent de orice mijloc de garantare
a aplic rii acestora, reprezint o limitare a puterii. Când acestei prevederi formale a
unor reguli privind puterea îi sunt ad ugate mecanisme de garantare a aplic rii
acestor norme, suntem în prezen a unei noi faze de limitare a puterii prin intermediul
constitu iei, a unei noi forme de constitu ie în fond, constitu ia garan ie de drepturi,
care înlocuie te constitu ia amenajare a puterii.
Constitu ia limiteaz puterea pentru c ea este norma superioar care reprezint
nu o manifestare a puterii politice, ci un acord de voin între guverna i i guvernan i.
Toate legile, care reprezint o manifestare a puterii statale, deci a puterii politice,
trebuie s fie edictate în respectul acestei prime norme. Puterea este limitat prin
constitu ie, c ci ea se subordoneaz prin aceasta voin ei guverna ilor. Cet enii devin
parte integrant a puterii normative, nu doar negativ, prin reprezentarea pe care
justi ia constitu ional o face minoritarilor de orice natur , ci i pozitiv, prin introdu-
cerea din ce în ce mai larg a mecanismelor democra iei semidirecte: referendum,
ini iativ legislativ popular , chiar veto popular sau revocare popular a reprezen-
tan ilor pe durata mandatului.
c. Constitu ia este fundamentul validit ii tuturor normelor juridice. Consti-
tu ia este ansamblul normelor care reglementeaz modul de producere a celorlalte
norme. Orice regul din sistemul juridic î i pierde validitatea dac nu respect modul
producerii sale reglementat în constitu ie. Ne afl m deci în prezen a unui dublu
raport de ierarhie normativ implicat de existen a unei constitu ii: unul de conformi-
tate, care const în faptul c rezultatul normativ al voin ei organelor statului trebuie
s fie în acord cu con inutul normelor rezultate din pactul fundamental stabilit între
stat i cet eni i unul de validitate, care const în faptul c nicio norm nu poate fi
juridic dac nu respect procedura stabilit de constitu ie pentru producerea ei.
Întreaga ordine juridic este astfel subordonat constitu iei.
§5. Tipuri de constitu ii
A. Clasificare în func ie de form sau de con inut? În mod curent, tipurile de

constitu ii sunt clasificate pornind de la forma lor. Se întâlnesc astfel dou clasific ri.
Una consider c exist dou tipuri de constitu ie: cutumiar i scris . Cealalt
g se te trei tipuri: cutumiar , scris i mixt . Aceste clasific ri sunt relevante, îns
doar pân la un punct, c ci, a a cum scria M. Hauriou, „f r îndoial , vocabula
constitu ii scrise le distinge de institu iile cutumiare care le precedau, dar deloc prin
adev ratul lor caracter. Ea las s scape faptul esen ial, acela c institu iile cutumiare
ale vechiului regim erau guvernamentale, în timp ce constitu iile noului regim sunt
na ionale. Ele sunt na ionale i, în consecin , ele constituie un statut na ional al
statului, în acela i timp politic i social; iat lucrul important i ceea ce n-ar putea fi
uitat dac s-ar urm ri filiera istoric ; pe lâng aceasta, c ele sunt scrise i rigide nu
prezint decât un interes secundar” (1929, p. 216). Urm rind aceast filier istoric
(N. Luhmann, 1995, p. 103-125), pot fi g site trei tipuri de «forme juridice» de
«organizare a statului în vederea libert ii»: A) institu iile cutumiare; B) domnia legii
i C) constitu iile na ionale (Ibidem, p. 215).
Întrebarea ce se pune se refer la valoarea celor dou sisteme de abordare a
problemei tipurilor de constitu ii. Este evident c sistemul formal este mai facil, dar
el este evident trunchiat. Pe de o parte, el nu respect , cum ar ta M. Hauriou, filiera
istoric i, pe alt parte, tinde s rezume constitu ia la o lege, deosebit de celelalte
doar prin form , ceea ce duce inevitabil la confundarea puterii constituante cu auto-
ritatea constituant . Criteriul formal de clasificare a constitu iilor tinde s direc-
ioneze demersul tiin ific doar spre aspectele normative ale constitu iei, l sând la o
parte, sau reducând substan ial, preocup rile pentru în elegerea constitu iei ca stare a
con tiin ei colective, ca stare a dreptului i de aici duce la o imposibilitate relativ de
a defini statul de drept.
B. Tipuri de constitu ii în func ie de con inutul lor. Din punctul de vedere al
con inutului lor, constitu iile ar putea fi clasificate în constitu ii statut al guvernan-
ilor, constitu ii statut al guverna ilor i constitu ii na ionale.
a. Constitu iile statut al guvernan ilor. Caracteristica acestui tip de constitu ie
este c ea se refer doar la func ionarea guvern mântului. Este vorba la început de o
cutum , de ni te uzaje i practici referitoare la func ionarea diferitelor bran e ale
guvern mântului. Dar chiar dac forma lor se schimb mai târziu, devenind consti-
tu ii scrise, caracterul lor nu se modific : ele sunt acte care organizeaz puterea, nu
acte care organizeaz libertatea. De aceea, ele nu se refer la drepturile i libert ile
cet enilor. O anumit limitare a puterii rezult din chiar existen a unor reguli de
exercitare a acesteia, dar scopul principal al acestui tip de constitu ie nu este liber-
tatea individual , ci organizarea puterii.
b. Constitu iile statut al guverna ilor. Regulile constitu ionale din acest sistem
nu reprezint un statut al puterilor publice, ci un statut al particularilor fa de
acestea. Diferen a nu este a adar de form , ci de con inut. Regulile, scrise în general,
dar care nu sunt obligatoriu astfel, au un cu totul alt centru de greutate decât în cazul
constitu iilor statut al guvernan ilor. Ele au ca scop garantarea libert ii individuale.
Constitu iile cuprind drepturi i libert i ale persoanei pe care le garanteaz contra
statului. Iar dac cea mai mare parte a dispozi iilor se refer la organizarea puterii,
aceast organizare este subordonat garant rii libert ilor. În acest tip de constitu ie,
mecanismele de garantare a drepturilor i libert ilor, mai ales pe cale jurisdic-
ional , sunt centrale. Pozi ia judec torului fa de puterile publice este esen ial .
Corpul magistra ilor, intermediar între guvernan i i guverna i, devine centrul de
echilibru al statului.
c. Constitu iile na ionale. M. Hauriou definea constitu ia na ional astfel: „O
Constitu ie na ional este statutul Statului corporativ i al membrilor s i, stabilit în
numele na iunii suverane de c tre o putere constituant i printr-o opera ie legislativ
de întemeiere potrivit unei proceduri speciale” (N. Luhmann, 1995, p. 242). Ea este
un statut na ional al statului. Statul nu poate modifica acest statut, c ci la baza lui nu
st voin a sa, ci voin a na iunii. Orice modificare presupune deci interven ia na iunii.
Constitu ia este pentru stat un act de întemeiere; el n-o poate modifica f r s - i
distrug fundamentul. Dac tipul anterior de constitu ie garanteaz drepturi i liber-
t i indivizilor, acest al treilea tip garanteaz i superioritatea grupului na ional
asupra statului. Doar na iunea are putere constituant . Statul nu poate fi decât na iu-
nea juridic autoorganizat . Spre deosebire de sistemele constitu ionale anterioare,
acest sistem distinge clar suveranitatea na ional de suveranitatea statului i de suve-
ranitatea legislativ . Pe de alt parte, sistemul constituie o garan ie mult mai ferm a
libert ii individuale în raport cu statul, un instrument mult mai eficient de limitare a
puterii. Forma rigid este îns doar un rezultat al con inutului diferit al acestui tip de
constitu ie. Important nu este a adar forma scris i rigid , ci voin a ce st la baza
acesteia. Faptul c la baza constitu iei st voin a na iunii i nu a statului deosebe te
sistemul de cele anterioare. Fa de aceasta, forma de lege scris i rigid este doar
un efect important, este adev rat, dar situat pe un plan secund. Noutatea constitu iilor
na ionale este modul existen ei lor i voin a ce le determin con inutul.
d. Constitu ie politic i constitu ie social . Statul nu este i nu trebuie s
devin un scop în sine, de i tendin a sa este evident de a evolua într-un asemenea
sens. Politicul trebuie subordonat socialului; acesta este un principiu esen ial al
statului liberal. Ca urmare, statul trebuie s fie pus în slujba cre rii unui anumit tip de
societate. Ceea ce trebuie s primeze a adar nu este organizarea politic , ci proiectul
de organizare social , în vederea împlinirii c ruia politicul exist i ac ioneaz . Ca
urmare, statutul statului, organizarea puterilor, trebuie s fie adaptate scopului orga-
niz rii sociale. Exist , a adar, dou nivele: unul al organiz rii politice i unul al orga-
niz rii sociale. Corespunz tor acestor nivele exist dou tipuri de constitu ie: politic
i social . Aceste dou nivele coexist , cel politic fiind subordonat celui social.
d.1. Constitu ia politic . Constitu ia politic reprezint într-o concep ie totalitatea
regulilor ce determin producerea celorlalte reguli ale sistemului juridic, adic a regu-
lilor privind instaurarea, men inerea i exercitarea puterii de stat, statutul cet enilor,
drepturile i libert ile acestora. Aceast parte a constitu iei este strict , îmbr când
forma juridic rigid . Ea reprezint partea cea mai dezvoltat a constitu iei, câteodat
singura parte a acesteia. Uneori chiar dreptul constitu ional ca tiin se refer la consti-
tu ie ca i cum ea ar fi format doar din aceast constitu ie politic . De aici, referirile
stricte la normele constitu ionale i sc parea din vedere a esen ialului, care este consti-
tu ia social , ansamblul principiilor ce comand partea tehnic a constitu iei.
d.2. Constitu ia social . Aceast parte a constitu iei poate fi l sat într-o stare
implicit sau poate îmbr ca forma unui preambul sau a unei declara ii de drepturi. Ea
reprezint ceea ce unii numesc «spiritul» constitu iei. Constitu ia social reprezint
ansamblul de principii filosofice ce stau la baza constitu iei politice, principii ce o
orienteaz pe aceasta într-o anumit direc ie, în func ie de tipul de societate pe care
puterea politic este inut , prin voin a na iunii, s -l concretizeze. Aceste principii
reprezint concretizarea filosofic i apoi juridic a ceea ce M. Djuvara numea
„con tiin a moral a justi iei a a cum tr ie te ea în societate”. Este evident c statul
nu poate avea aceea i constitu ie politic dac se bazeaz pe principiile filosofiei
politice liberale sau ale socialismului tiin ific. Constitu ia politic este dimpotriv
foarte deosebit ; ea urmeaz în am nunt nuan ele acestei filosofii de stat, ce consti-
tuie constitu ia social : scopul în care reunirea este f cut .
C. Tipuri de constitu ii în func ie de forma lor. A a cum am v zut, exist dou
clasific ri. Una identific dou tipuri de constitu ii în func ie de forma lor: constitu ii
cutumiare i constitu ii scrise (G. Burdeau, 1966, p. 55-60). Cealalt identific trei
tipuri: constitu ii scrise, constitu ii cutumiare i constitu ii mixte (J. Gicquel, 1991,
p. 189-191). Dar niciuna dintre clasific ri nu este în fond exact . În primul rând, nu
exist constitu ii pe de-a-ntregul cutumiare; întotdeauna exist câteva texte de baz .
În al doilea rând, niciun sistem nu este scris doar în sensul de sistem bazat pe legi
constitu ionale rigide; toate sistemele se bazeaz i pe uzan e i pe precedent.
a. Constitu iile cutumiare. În dreptul constitu ional, ca în oricare alt ramur a
dreptului, vorbim de cutum dac dou condi ii sunt îndeplinite cumulativ: existen a
unui uzaj i convingerea c aceast practic este obligatorie din punct de vedere
juridic (opinio iuris).
a.1. Condi iile uzajului. Pentru ca o regul s se impun în materie constitu io-
nal pe cale cutumiar trebuie, mai întâi, ca uzajul s îndeplineasc anumite condi ii:
– repeti ia. Aceasta este cea care transform un precedent în cutum . Ea înseamn
o reluare, o multiplicare a unei atitudini. Precedentul este o atitudine izolat ; cutuma
una multiplicat ;
– durata. Pentru ca un precedent s devin cutum trebuie ca multiplicarea atitu-
dinii s aib o anumit durat , s capete o anumit consisten în con tiin a colectiv .
În dreptul constitu ional, aceast durat nu a fost niciodat clar determinat ;
– constan a. Aceasta presupune ca toate precedentele s mearg în acela i sens.
Niciun eveniment nu trebuie s se petreac în contrasens, altfel cutuma este infir-
mat , pus la îndoial sau chiar distrus . Astfel s-a întâmplat cu norma cutumiar
american care impunea ca Pre edintele s nu poat fi reales decât o singur dat .
Realegerea lui Roosevelt de dou ori a distrus cutuma i a fost nevoie de un amen-
dament constitu ional pentru a reconsacra regula;
– claritatea. Pentru a deveni norm cutumiar , precedentul trebuie s se repete
într-un sens clar, nesusceptibil de mai multe interpret ri, altfel cutuma este discuta-
bil , deci susceptibil de modificare;
– consensul. Nu este suficient ca o uzan s se repete o durat suficient ,
constant i cu claritate pentru a deveni cutum ; trebuie ca acestui fapt s i se adauge
acceptarea valorii sale de c tre opinia public ; altfel i o violare sistematic a consti-
tu iei ar putea fi considerat cutum .
a.2. Condi iile convingerii juridice. Cutuma nu se confund cu uzajul. Pentru ca

un uzaj s se transforme în cutum trebuie ca elementului material s i se adauge
unul psihologic: în primul rând, uzajul trebuie s fie conceput de colectivitate ca fiind
necesar (opinio necessitatis) i ca fiind obligatoriu, ca fiind de natura dreptului
(opinio iuris). Convingerea juridic diferen iaz cutuma de simplul uzaj de fapt,
practic pe care o urm m în mod constant, f r a ne sim i îns obliga i la aceasta, i
de uzajele conven ionale, adic de clauzele implicite sau explicite care sunt curente
în contractele uzuale (clauze de stil). De exemplu, obiceiul bac i ului nu este cutum
pentru c de i îl urm m, nu ne estim m obliga i din punct de vedere juridic s facem
acest lucru. În schimb, a ezarea arborilor la o anumit distan de hotar este cutum
pentru c are i aspectul material, i pe cel psihologic.
a.3. Valoarea cutumei constitu ionale (D. Baranger, 2000, p. 47 i urm.).
Valoarea constitu ional a cutumei a fost adesea trecut sub t cere, câteodat chiar
negat . Astfel, Carré de Malberg ar ta: „Caracteristica constitu iei este de a fi o lege
posedând o for înt rit . No iunea de Constitu ie nu se g se te realizat decât cu
aceast condi ie. Exist , ca urmare, o incompatibilitate între Constitu ie i cutum ,
cutuma neposedând for a superioar care caracterizeaz dreptul constitu ional”
(1922, p. 582). Cu timpul îns , cutuma constitu ional a fost acceptat ca parte
integrant a constitu iei, mai ales datorit cre terii importan ei studiilor de tiin
politic în cadrul dreptului public. Faptul impunerii cutumei cu valoare constitu-
ional aten iei dreptului constitu ional, odat cu aplecarea acestuia spre studiile de
tiin politic , nu este întâmpl tor. Constitu ia rezult mai ales din jocul for elor
politice i sociale reale, ce se înfrunt în stat i în societatea civil . Constitu ia
scris poate r mâne ( i chiar r mâne de multe ori, din p cate) liter moart în fa a
aranjamentelor partizane constante, acceptate de opinia public i de organele
constitu ionale, care o ocolesc sau o golesc de con inut, sau în fa a presiunii grupu-
rilor de interese.
Dar acceptarea cutumei constitu ionale se love te de câteva dificult i majore
datorate specificului regulilor constitu ionale. O prim dificultate este legat de
faptul c norma constitu ional se afl în vârful piramidei normative. Dac admitem
c o regul juridic nu este valid decât dac producerea ei se bazeaz pe o regul
superioar , atunci rolul cutumei i valoarea ei juridic este destul de u or de stabilit
în dreptul privat: cutuma trebuie s fie autorizat de o lege; ea este recunoscut ca
surs a dreptului de o norm superioar în ierarhia normativ . Dar în dreptul
constitu ional lucrurile se prezint într-un mod diferit: normele constitu ionale nu î i
mai bazeaz validitatea pe o regul ierarhic superioar c ci o astfel de regul lipse te.
Cutuma nu poate exista deci în acest domeniu decât dac este autorizat de consti-
tu ia scris i, ca urmare, ea nu poate avea decât o valoare juridic infraconsti-
tu ional , bazându- i validitatea pe o regul constitu ional scris .
O a doua dificultate rezult din faptul c , de regul , este acceptat c o norm
juridic trebuie s fie expresia unei voin e. Ori dac în cazul cutumei din dreptul
privat poate fi sus inut c voin a care d valoare cutumei este voin a legiuitorului,
care autorizeaz cutuma sau a judec torului, care constat existen a cutumei, în cazul
cutumei constitu ionale o astfel de voin pare s lipseasc , ceea ce face de neîn eles
cum o norm poate fi juridic f r ca o voin oarecare s se exprime prin ea.
Dac oferim cutumei constitu ionale o valoare oarecare din punct de vedere
juridic, aceast valoare poate fi privit din dou puncte de vedere:
a. ca valoare proprie;
b. ca valoare derivat din dreptul scris (Ibidem, p. 204-205).
Valoarea proprie a cutumei poate proveni:
– din durata susceptibil s creeze dreptul prin prescrip ie. Aceast teorie este
datorat legi tilor i const în aplicarea în cazul puterii publice a adagiului de drept
privat: quantum possessum, tantum prescriptum. Concep ia se înscrie în cadrul mai
larg al transferului de caractere de la proprietatea privat roman spre puterea public
medieval , pe care o vom atinge în mai multe rânduri pe parcursul acestui volum;
– din faptul ca ea furnizeaz o expresie direct a con tiin ei populare. Aceast
tez a fost formulat de coala istoric a dreptului. Potrivit acestei teorii, dreptul este
expresia unei con tiin e a colectivit ii situat în afara câmpului de ac iune al indivi-
dualit ii. Cutuma este expresia direct a acestei con tiin e colective. Ea exprim
na iunea în mod direct
– din faptul c ea este expresia voin ei divine. Concep ia aceasta este ini iat de J.
de Maistre. Cu cât se examineaz mai mult, zicea acesta, jocul ac iunilor umane în
formarea constitu iilor politice, cu atât se constat c indivizii sunt simple instru-
mente. Constitu ia ar fi, într-o astfel de în elegere, un produs divin. Legile consti-
tu ionale sunt opera voin ei divine i scriitura îns i, mult posterioar , este fa de ele
doar un produs;
– din faptul c ea este un raport material de for e sociale. Aceast teorie este de
natur socialist . Cutuma reprezint expresia rela iilor dintre for ele sociale existente
la un moment dat, expresia cea mai direct a acestor raporturi.
Valoarea cutumei constitu ionale în prezen a dreptului constitu ional scris.
Problema care se pune nu este atât a valorii juridice a cutumei, care este indiscutabil
i necontestat în general, elementul de diferen iere fiind fundamentul acestei valori
i nu valoarea în sine, ci valoarea cutumei în cazul coexisten ei sale cu dreptul
constitu ional scris.
Valoarea acestei cutume constitu ionale în prezen a dreptului constitu ional scris
poate fi conceput ca rezultând fie din faptul c ea exprim voin a poporului însu i,
fie din faptul ca ea exprim voin a organelor statului (Ibidem, p. 582). În cadrul
primei teorii, cutuma constitu ional exprim voin a poporului însu i ca i cum el ar
fi fost expres consultat. În aceast teorie, cutuma este o lege tacit consim it de stat.
Constan a ac iunii organelor statului într-un sens neprev zut de lege creeaz norma,
dac se ac ioneaz având convingerea cre rii dreptului i f r opozi ie. Problema este
dac trebuie s recunoa tem valoarea juridic a cutumei format contra legem, adic
dac ea poate abroga legea. Teoretic, r spunsul este afirmativ. Practic îns , trebuie s
se fac distinc ia între violarea textului f r s se urm reasc crearea unei reguli de
drept noi i violarea cu convingerea necesit ii stabilirii unei norme noi; or, aceast
distinc ie, teoretic simpl , practic este extrem de delicat (G. Burdeau, 1966,
p. 58-59). De aceea, este preferabil s se postuleze o suprema ie a regulii scrise fa
de cea cutumiar . Voin a poporului în cazul legii scrise, chiar dac este indirect i
mai rigid , este clar i cert , în timp ce norma cutumiar este expresia direct a
voin ei poporului, dar este greu de stabilit.
b. Constitu iile mixte. A a cum ar ta M. Prélot, „dac se consider ca drept

constitu ional al unui popor, normele în mod efectiv urmate în guvern mântul s u de
c tre puterile publice, se va constata c originea lor este aproape întotdeauna mixt .
Nu exist constitu ii nici pe deplin cutumiare, nici complet scrise” (1972, p. 200).
Putem s distingem, pornind de la o asemenea premis , trei sisteme: sisteme aproape
întru totul cutumiare; sisteme semicutumiare i sisteme subsidiar cutumiare.
b.1. Sisteme aproape întru totul cutumiare. Un astfel de sistem a existat în
România în Evul Mediu, pân la apari ia primelor acte cu caracter constitu ional, pe
care le vom studia în volumul al doilea. Tot astfel, Fran a vechiului regim a avut o
constitu ie aproape pe de-a-ntregul cutumiar . Dar ast zi, doar Marea Britanie mai
p streaz un astfel de sistem. Constitu ia britanic este format din trei categorii de
institu ii: institu ii i uzaje guvernamentale cutumiare, dreptul comun (common law)
i statut law.
Institu iile i uzajele guvernamentale cutumiare sunt ceea ce A.V. Dicey numea
«conven iile constitu iei» (1906). Ele nu provin nici dintr-un act al Parlamentului,
nici dintr-o repetare a precedentului judiciar. Astfel de reguli nu sunt deloc subsidiare
i de importan minor . De exemplu, o regul cutumiar este cea privind obliga ia
regal de a alege mini trii dintre membrii Parlamentului sau de a alege primul ministru
exclusiv din rândul membrilor Camerei Comunelor (M. Prélot, 1972, p. 201).
Common law-ul. Este specific Constitu iei britanice de a cuprinde dreptul comun,
format pe cale judiciar . Common law-ul este un drept nescris. „Dreptul nescris
semnific pur i simplu un drept care nu este deloc crea ia puterii legislative i care
n-a f cut deloc obiectul promulg rii sub o form stereotip .” (M. Ancel, 1927,
p. 133). „În primul rând este cert: Common law-ul, dac este o cutum , nu este o
cutum popular , format prin practica cvasiincon tient , dar mult timp repetat a
poporului. Ea i-a datorat preponderen a (...) faptului c era nu cutuma poporului, ci
cutuma cur ilor regale, provenite din atotputernica Curia Regis a regilor normanzi”
(Ibidem, p. 133). „Dreptul englez, provenit din procedurile Common law-ului, este în
mod esen ial un drept jurispruden ial (Case Law); regulile sale trebuie s fie c utate,
în mod fundamental, în ratio decidendi ale deciziilor pronun ate de Cur ile Supe-
rioare ale Angliei. Chiar regulile formulate de legiuitor nu au o veritabil valoare i
eficacitate decât din momentul în care ele au fost efectiv interpretate de tribunale”. În
materie constitu ional , o astfel de prevedere stabilit pe cale judiciar , nu legislativ ,
este cea care arat c regele nu poate fi f cut r spunz tor personal de propriile acte prin
nicio procedur ; i, ca o consecin , nimeni nu se poate prevala de ordinele Coroanei
pentru a executa un act pe care legea nu-l justific (M. Prélot, 1972, p. 201).
Statut law. Dreptul britanic nu este nici în materie constitu ional pe de-a-ntregul
cutumiar. El a cuprins înc din Evul Mediu o serie de acte scrise. Principalele au fost:
Magna Charta din 1215, Confirmatio Chartarum din 1227, Petition of rights din
1629, Act d’habeas corpus din 1679, Bill of rights din februarie 1688, Act of settle-
ment din 1700 (privind succesiunea la tron). Epoca modern cunoa te o cre tere a
importan ei dreptului scris. Totu i, el r mâne subsidiar. Astfel, vom întâlni o serie de
legi în materie constitu ional cum sunt: Reform bills din 1832, 1867, 1884 Repre-
sentation of people act din 1918 Parliamentar Acts din 1911 i 1949. Statut law-ul
este creat de Parlament. Dar el este «sanc ionat» de judec tori. Interpretarea este i în
Raporturile statului cu dreptul: statul de drept 149
cazul acestui drept esen ial . Doar prin interpretarea sa de c tre tribunale, statut
law-ul cap t adev rata sa valoare. Judec torul continu s fie un element cheie al
sistemului, dând coeren rela iilor dintre stat i societatea civil , fiind un pivot, o
plac turnant între impulsul spre libertate al elementelor societ ii civile i impulsul
spre reglementarea total al statului.
b.2. Sisteme semicutumiare. Un astfel de sistem presupune o constitu ie în
form scris , dar care datorit dezvolt rii sale insuficiente este amplu completat cu
uzan e. O astfel de constitu ie a fost în România Statutul dezvolt tor al Conven iei de
la Paris din 7/19 August 1858 (Monitorul-jurnal Oficial al Principatelor Unite
Române nr. 146 din 3/15 iulie 1864). Împreun cu modific rile ce i-au fost aduse i
cu Legea electoral sunt cu totul 69 de articole, v dit insuficiente pentru o constitu ie
complet . Ea era amplu completat de obiceiuri constitu ionale.
b.3. Sisteme subsidiar cutumiare. De multe ori chiar constitu iile detaliate i
rigide sunt completate cu reguli cutumiare. Astfel s-a întâmplat în cazul Constitu iei
americane, «amendat f r amendament» în mai multe rânduri: desemnarea direct a
Pre edintelui, realegerea o singur dat a Pre edintelui, institu ia controlului constitu-
ionalit ii legilor care nu era prev zut în Constitu ie.
c. Constitu iile scrise. Îns i denumirea aceasta spune suficient despre realitatea
vizat . Este vorba de o distinc ie formal . Ceea ce deosebe te acest tip de constitu ie
de celelalte este o form special de adoptare i modificare i un organ special ce
face aceste opera ii. Spre deosebire de constitu iile ce au la baz cutumele, care sunt
suple, putând fi modificate prin legi ordinare, constitu iile scrise sunt de regul
rigide, neputând fi modificate decât printr-o procedur special , mult mai greoaie
decât cea de modificare a legilor obi nuite. Aceast procedur se nume te revizuire.
Constitu iile scrise constituie un fel de superlegalitate, celelalte norme neputând s
deroge de la dispozi iile lor. Ele asigur din aceste motive o protec ie sporit a
libert ilor individuale în fa a abuzurilor puterilor publice. Dar constitu iile scrise nu
dobândesc cu adev rat valoare decât prin faptul c ele sunt constitu ii na ionale. O
constitu ie nu este superioar cutumelor prin simplul fapt c este scris , deci rigid i
clar . Au existat constitu ii scrise extrem de tiranice în spiritul lor, chiar dac aparen ele
p reau s spun altceva; comunismul ne-a demonstrat-o cu prisosin . De aceea,
deosebirile de con inut sunt mult mai importante decât cele formale, cum am subliniat.
Capitolul III
Raporturile statului cu dreptul: statul de drept
Raporturile pe care statul le între ine cu dreptul sunt unele complexe i greu de
explicat datorit faptului c , pe de o parte, statul este cel care creeaz dreptul i, pe de
alt parte, el ar trebui s fie el însu i supus acestui drept pentru ca ac iunile sale s nu
devin arbitrare. Caracterul suveran al statului face aproape incomprehensibil
supunerea sa fa de drept. Teoria statului de drept încearc , mai întâi, s justifice
ra ional aceast necesar supunere a statului fa de dreptul pe care chiar el îl produce
i, mai apoi, s construiasc mijloacele care s asigure aceast supunere în vederea
garant rii libert ii, imprimând dreptului anumite calit i care îl fac susceptibil s
asigure securitatea juridic a indivizilor în condi iile unei etatiz ri din ce în ce mai
accentuat a societ ii.
Sec iunea 1. No iunea de «stat de drept»
No iunea de «stat de drept» este ambigu datorit faptului c exist mai multe
moduri de în elegere a fundamentului supunerii statului fa de drept, pe de o parte,
i, pe de alt parte, pentru c , precum în cazul conceptului de democra ie, utilizarea
abuziv a conceptului pentru a descrie regimuri politice i juridice radical diferite
face ca el s fie golit de orice în eles. Înc rc tura sa simbolic face ca structura s
devin prea fluid , iar con inutul prea pu in determinat. Iat de ce ne pare util s
trecem în revist foarte sintetic câteva dintre teoriile statului de drept, pentru ca, apoi,
s vedem, pornind i de la modul evolu iei istorice a sistemului statului de drept, care
sunt tipurile acestui stat.
§1. Teoriile statului de drept
Conceptul de stat de drept este o crea ie doctrinar . De i normativizat de multe

constitu ii actuale, con inutul s u r mâne în bun m sur incert, tocmai datorit
originii sale, care îl face subiect continuu de dezbatere, un subiect asupra c ruia un
acord generalizat nu a fost cu adev rat posibil pân acum. N scut în Germania
(J. Jouan, 2001), sub numele de «Rechtsstaat», conceptul a fost preluat de doctrina
francez într-o form critic i constructiv sub numele de «l’Etat de droit» i a
penetrat chiar particulara lume juridic anglo-saxon , de i conceptul de «Rule of
Law» r mâne în bun m sur distinct. Avem de fapt trei concepte, care de i par a
spune acela i lucru, sunt distincte în multe privin e, tributare fiind unei anumite parti-
cularit i a culturii juridice care le utilizeaz (pentru o analiz a celor trei concepte,
L. Heuschling, 2002). i dac obiectivul tuturor teoriilor, care stau la baza acestor
concepte, este de a încadra i limita puterea statului prin drept, modul realiz rii
acestui obiectiv este diferit, statul de drept fiind pentru unii statul care ac ioneaz
prin intermediul dreptului, adic în form juridic , pentru al ii statul care este supus
dreptului sau, cum gânde te o a treia categorie de doctrine, statul al c rui drept
prezint anumite caracteristici intrinseci. Aceste trei viziuni – formal , func ional i
material – ofer trei feluri diferite de organizare a statului de drept, care sunt îns
complementare, nu antagoniste. Dac pentru viziunea formalist statul de drept se
reduce la o ierarhizare a ordinii juridice, care are ca scop limitarea arbitrarului
datorit faptului c diversele organe ale statului nu pot s ac ioneze decât în baza
unei abilit ri juridice dat de o norm juridic superioar în ierarhia normativ celor
pe care le poate adopta organul respectiv, dac pentru viziunea func ionalist statul
nu doar ac ioneaz prin drept, ci este supus acestuia, de i temeiul acestei supuneri a
statului fa de un drept care îi este superior este conceput în maniere foarte diverse,
pentru viziunea material asupra statului de drept con inutul dreptului devine mai
important decât forma ierarhiei normative controlate, ideea pe care se centreaz aceast
viziune fiind cea de libertate, nu de cea de organizare a exerci iului autorit ii.
A. Viziunea formalist asupra statului de drept. Acest tip de în elegere a
statului de drept s-a impus în Germania secolului al XIX-lea (C. Schönberger, 2001,
p. 177-191), chiar dac ini ial ea s-a confruntat cu o viziune substan ial datorat
unei perspective liberale i s-a consolidat sub impulsul normativismului kelsenian.
Statul de drept este opus de aceste doctrine statului poli ie. „Statul poli ie este acela
în care autoritatea administrativ poate, într-un mod discre ionar i cu o libertate de
decizie mai mult sau mai pu in complet , s aplice cet enilor toate m surile pe care
judec util s le ini ieze cu de la sine putere, pentru a face fa circumstan elor i
pentru a atinge în fiecare moment scopurile pe care i le propune” (R.C. de Malberg,
1922, p. 488). Spre deosebire de acest tip de stat, statul de drept este „un stat care, în
raporturile sale cu supu ii i pentru garantarea statutului lor individual, se supune el
însu i unui regim de drept, pentru c î i încadreaz ac iunea asupra lor prin reguli,
unele determinând drepturile rezervate cet enilor, altele stabilind în avans c ile i
mijloacele care vor putea s fie utilizate pentru a realiza scopurile statale” (Ibidem,
p. 488). Ceea ce este central acestei teorii a statului de drept este supunerea admi-
nistra iei fa de lege. Administra ia nu poate ac iona decât secundum legem, adic în
baza unei abilit ri legislative i, desigur, ea nu poate ac iona contra legem. Acest fapt
face, pe de o parte, ca orice constrângere administrativ s fie consim it de cet eni,
c ci ace tia particip la formarea legii prin alegerea parlamentului i, pe de alt parte,
s fie previzibil , nearbitrar , c ci legea este nu doar general , abstract i
impersonal , ci i prezumat a fi cunoscut de c tre to i. Aceast viziune asupra
încadr rii juridice a ac iunii administrative este dublat în Germania de o în elegere
material a legii, care impune constitu iei „s cear pentru orice «lege material », –
adic orice prescrip ie care prive te o regul de drept aplicabil cet enilor – o «lege
formal », care exclude ordonan ele bazate doar pe voin a monarhului sau doar pe
puterea de reglementare administrativ ” (J. Hummel, 2001, p. 144). Administra iei îi
lipse te deci, contrar viziunii franceze, o putere proprie de reglementare. Este unul
dintre motivele pentru care teoria nu a putut fi pe deplin acceptat în mediul juridic
francez, care este ata at, în general, unei viziuni formale a legii i care rezerv admi-
nistra iei o putere normativ proprie. „Rechtsstaat-ul semnific deci c administra ia
nu doar c nu poate s impun proprio motu obliga ii juridice supu ilor, ci i c
trebuie s se limiteze la a face aplicarea particular i individual a regulilor legale,
fiind limitat la aplicarea legii: a crea norme ar însemna, într-adev r, a impieta asupra
func iei legislative; cu toate acestea, a contrario, administra ia dispune de o putere de
decizie i de ac iune ini ial în ceea ce prive te afacerile proprii, organizarea sa
intern – domeniu în care ea poate lua m surile particulare sau generale care se
impun, f r s trebuiasc s se bazeze pe un text legislativ. Prin aceasta se manifest
for a politic a teoriei Rechtsstaat-ului, care în acela i timp constituie o barier în
calea arbitrarului, impunând o interven ie a Landtag-ului pentru tot ce atinge
drepturile individuale i p streaz prerogativele Executivului, punând statul însu i în
afara sferei legii” (J. Chevallier, 1999, p. 17-18).
Aceast viziune asupra statului de drept porne te de la o încredere de principiu în
lege i în reprezentare, care nu este deloc unanim împ rt it . Dimpotriv , pentru
unii „normativismul produce, în fond, decât un singur rezultat: el transport pe plan

legislativ dinamismul de adaptare al Dreptului, care, altfel, ar fi f cut statul s
ac ioneze în domeniul administrativ. Pe ansamblu nu va exista nici mai mult , nici
mai pu in schimbare, dup cum ne g sim într-un stat de drept sau într-unul «arbi-
trar»; exist doar o diferen de organe statale obligate s fac adaptarea în cele dou
cazuri. Nu este de esen a Rechtsstaat-ului (statului de drept) s garanteze previzi-
bilitatea printr-un imobilism normativ. Ceea ce cet eanul câ tig în fa a adminis-
tra iei strâns legate, pierde cu un legiuitor care «se dezl n uie în norme». Cu cât se
accentueaz previzibilitatea la baz , cu atât mai pu in o vom reg si la vârf”
(W. Leisner, 1974, p. 71). Nu este suficient pentru a tempera aceast tendin de
infla ie legislativ s construim un nou mecanism formal, cel al constitu ionalit ii
legilor, ci trebuie ca dreptului s i se impun un anumit con inut prin ata area lui fa
de anumite valori. Or, aceast tendin este str in viziunii formale care se bazeaz
pe teoria autolimit rii statului (R. von Ihering, 1901; P. Laband, 1900-1904;
G. Jellinek, 1911).
Aceast teorie rezolv rela ia stat-drept, care se pune în termeni de prioritate/
primordialitate, afirmând c statul precede dreptul. Nu exist a adar niciun drept
anterior i superior statului. Dac statul se supune dreptului, atunci o face voluntar.
Teoria se bazeaz pe o exagerare a doctrinei suveranit ii. Statul suveran nu cunoa te
alte limite în afara celor puse de el însu i. Doar prescrip iile sanc ionate sau edictate
de stat pot avea caracter de norme juridice. Tocmai datorit faptului c statul este
singurul de in tor al for ei de constrângere, el este «unica surs a dreptului». Con i-
nutul ordinii juridice, ce se structureaz pentru a se constitui ca stat de drept, este
determinat de stat. Aceasta nu însemn c puterea statal nu are limite, ci c statul
fixeaz el însu i limitele, în interiorul c rora puterea sa se exercit prin norme juri-
dice. El poate modifica aceste norme, dar atât timp cât ele sunt în vigoare este inut
s le respecte cu stricte e. Totu i, dreptul constituie pentru stat o adev rat constrân-
gere, chiar dac nu exterioar . O prim constrângere rezult din faptul c statul nu
poate suprima ordinea juridic îns i, c el este obligat s ac ioneze în baza unui titlu
juridic. O a doua rezult din presiunea social exercitat în numele ideii dreptului
care fundamenteaz sentimentul apartenen ei la un stat. Aceste bariere, pe care teoria
autolimit rii le pune în calea puterii statale, sunt îns fragile. Statul creeaz o limit a
exerci iului puterii sale, creând o ordine juridic structurat , ierarhizat , stabil i
coerent , dar con inutul acestei ordini este indiferent, ceea ce face ca statul de drept
s r mân o simpl form al c rei con inut este prea la îndemâna puterii.
B. Viziunea func ionalist asupra statului de drept. Pentru viziunea func iona-
list asupra statului de drept, statul nu doar ac ioneaz prin drept, ci este supus
acestuia. Nuan a este foarte important , c ci dreptul devine nu doar mijloc al ac iunii
statale, ci o limit exterioar a acestei ac iuni. Din instrument al puterii dreptul se
transform într-o garan ie a libert ii. Nu doar administra ia este limitat de drept, ci
legiuitorul însu i, care î i g se te ac iunea încadrat de existen a unui drept care
scap într-o anumit m sur de sub controlul s u direct i exclusiv. Este, a adar,
vorba, de data aceasta, de o limitare din exterior a puterii statale. Dreptul este con-
ceput ca un „dispozitiv extrinsec de limitare a puterii statale” (J. Chevallier, 1988,
p. 352). Temeiul acestei subordon ri a statului fa de drept este îns conceput în
maniere diferite, în func ie de fundamentul g sit acestui drept, care pentru a limita
statul ar trebui s fie anterior i superior acestuia: Dumnezeu, Natura, Ra iunea,
Societatea. Indiferent de fundament îns , statul este inut s se conformeze acestui
drept, nu în baza propriei voin e, ci în baza unei voin e care îi este superioar . Pentru
c faptul creator al acestui drept se g se te în afara statului, el nu îl poate modifica.
Este, în fond, ideea transpus în procedurile de revizuire constitu ional , care implic
interven ia direct a poporului, sau în procedura controlului constitu ionalit ii
proiectelor de revizuire a constitu iei.
Statul de drept devine mai complex din punct de vedere formal. Dac teoriile for-
maliste de sorginte german nu instituiau decât o prioritate a legii în fa a adminis-
tra iei, instituind un stat legal, statul de drept instituie o prioritate a dreptului în fa a
statului în ansamblu, nu doar a organelor sale i nu poate fi conceput f r o supre-
ma ie a constitu iei în raport cu legea. Controlul de constitu ionalitate devine astfel
obligatoriu pentru existen a statului de drept. Dar constitu ia îns i nu are un con inut
indiferent, nu este un simplu postulat ca în teoriile normativiste, ceea ce impune
dreptului un anumit con inut. Viziunea aceasta tinde s devin deci material , dar
r mâne imprecis , întrucât con inutul dreptului natural, al dreptului obiectiv, al
con tiin ei sociale este prea vag, prea greu de transpus în termeni juridici preci i.
C. Viziunea material asupra statului de drept. Pentru teoriile care practic o
asemenea viziune asupra statului de drept „dac statul de drept nu ar fi decât un
dispozitiv tehnic ce supune legea constitu iei i care manifest triumful ierarhiei
normelor, el nu ar avea deloc alt virtute decât s asigure satisfac ia intelectual a
discipolilor lui Hans Kelsen” (D. Colas, 1987, p. VIII). Pentru aceast viziune,
no iunea, pe care se centreaz statul de drept, este cea de libertate, nu cea de norm .
Drepturile fundamentale sunt în centrul acestei construc ii, care p streaz beneficiile
ierarhiei normative, ale controlului jurisdic ional al respect rii acesteia, dar le d o
finalitate nou , impunând dreptului statului de drept calit ile necesare garant rii
libert ii individuale prin asigurarea securit ii juridice a subiec ilor de drept. Dreptul
statului de drept nu este oricare drept. El trebuie, mai întâi, s fie nu doar structurat
ca o ierarhie, ci trebuie s fie cert, ceea ce impune caracterul public al normelor
juridice, o anume claritate a prescrip iilor, neretroactivitatea acestora i stabilitatea
lor, adic previzibilitatea modific rilor care i-ar putea fi aduse, calit i care fac ca
dreptul s asigure securitatea juridic a subiec ilor i încrederea legitim a acestora în
continuitatea ac iunii statale. Mai apoi, dreptul trebuie s fie bazat, pentru a fi în
prezen a unui stat de drept, pe anumite valori inerente persoanei umane (demnitatea,
libertatea), inerente societ ii democratice (participare, pluralism) i societ ii liberale
(dreptate, respectul drepturilor i libert ilor persoanei, interven ie statal subsidiar i
propor ional ). Acest drept axiologic î i subordoneaz statul prin con inut, mijloacele
formale fiind subordonate realiz rii valorilor care fundamenteaz ordinea juridic .
§2. Tipuri de stat de drept
Democra ia a fost întemeiat , mai întâi, pe ceea ce am putea numi «ra iunea filo-
sofic ». Figura central a acestei democra ii este reprezentantul. El reprezint voin a
general , voin ce nu se reduce la suma voin elor individuale, ci este mai mult, este
o «ra iune» a colectivit ii. Expresia acestei voin e este legea. Ea este întotdeauna
conform voin ei generale, deci incontrolabil . Administra ia este, în aceast faz de
evolu ie a democra iei, încadrat normativ de lege, dar legiuitorul se bucur de o
deplin libertate. Reprezentan ii sunt considera i astfel ca infailibili. Or, odat cu
progresul mijloacelor de informare i cu cre terea nivelului de educa ie, aceast pre-
zum ie nu mai putea r mâne irefragabil . Prestigiul parlamentelor decade dramatic
într-o a doua faz de evolu ie a societ ii democratice. Cu declinul parlamentelor a
dec zut legea îns i i chiar «ra iunea filosofic » în calitate de fundament al ei i al
democra iei. Un nou tip de legitimitate se impune, cea bazat pe «ra iunea tiin ific »
i odat cu ea, o nou figur devine centrul organiz rii democratice, «specialistul»,
«tehnicianul». Politicul, i cu el democra ia, se tehnicizeaz . Elementul cheie al orga-
niz rii de stat nu mai este deputatul, ci func ionarul. Legea se rezum la principii
generale, pe care Executivul este chemat s le precizeze. El este noul centru real de
impuls politic, care transform parlamentul într-un instrument docil, c ci el r spunde
mai bine decât acesta din urm noilor atribu ii ale statului, evolu iei spre a a-numitul
stat-providen (Pentru tratarea crizei statului-providen , J. Chevallier, 1980;
P. Rosanvallon, 1981). Administra iile domin sistemul statal. Ele sunt scoase de sub
imperiul dreptului comun i li se construie te un regim juridic distinct: dreptul
administrativ. Dar birocra ia astfel instaurat se dovede te sufocant pentru drepturile
individuale i pentru societatea civil , cerând un nou tip de democra ie. Drepturile i
libert ile individuale devenind centrale pentru societate, garantarea acestora devine
elementul fundamental pentru democra ie, ceea ce aduce în prim plan figura
judec torului, singurul suficient de independent fa de stat pentru a garanta drepturi
contra acestuia. Democra ia se jurisdic ionalizeaz în aceast a treia faz evolutiv .
Dar, ca orice mijloc formal, controlul jurisdic ional al legilor sau al administra iilor
nu poate fi prin sine însu i satisf c tor. De aceea, o viziune material asupra
democra iei tinde s se impun într-o a patra faz de dezvoltare, viziune care impune
o primordialitate a societ ii în fa a statului. Ea poate conduce la instaurarea demo-
cra iilor populare, autodeclarate «reale» i care ar fi vrut, urmare a doctrinei marxiste,
s dep easc organizarea statal instaurând comunismul, dar i la un anumit tip de
stat de drept. În aceast faz , fundamentul democra iei nu mai este ra iunea instru-
mental (M. Horkeimer, T. Adorno , 1974), ci ra iunea axiologic , adic cea care se
bazeaz nu pe logic , ci pe valori.
Acestor patru faze de evolu ie a ra iunii democra iei îi corespund, chiar dac
mularea nu este perfect , patru forme de stat de drept: statul de drept parlamentar,
statul de drept administrativ, statul de drept jurisdic ional i statul de drept social.
A. Statul de drept parlamentar. Acest tip de stat de drept este reflexul primei
faze de evolu ie a democra iei în care exist tendin a de a absolutiza valoarea legii i
a reprezent rii. Scopul s u este limitarea puterii executive i a administra iilor prin
încadrarea normativ a ac iunii acestora. Administra iile nu pot ac iona decât în
aplicarea legii, ceea ce înseamn c ac iunea administrativ nu poate interveni decât
dac o lege o autorizeaz i c ea nu poate nici s adauge legii, nici s ac ioneze
contra ei. Parlamentul este exponentul voin ei generale, care este prezumat a sta la
baza oric rei legi. Legea nu poate fi decât în acord cu voin a general , ceea ce o face
infailibil i deci incontrolabil . Parlamentul confisc suveranitatea na ional , c ci
aceasta tinde s fie confundat cu suveranitatea legislativ . El este organul suprem al

statului. Executivul este situat într-o pozi ie de inferioritate logic , el neavând putere
proprie de reglementare, activitatea sa fiind limitat la executarea legilor. Judec torul
este, de asemenea, cantonat în aplicarea legii: el este gura care pronun legea. Din
punct de vedere structural, statul de drept parlamentar presupune o ierarhie normativ
care are în vârful s u legea. Constitu ia nu se bucur decât de o prioritate logic , nu
de o real suprema ie, c ci lipse te un control al constitu ionalit ii legilor. Actele
administrative nu pot avea caracter normativ, iar sursele autonome nu pot exista
decât dac legea le ofer expres valoare juridic .
B. Statul de drept administrativ. Acest al doilea tip de stat de drept corespunde
celei de a doua faze de evolu ie a democra iei moderne, în care ra iunea instrumen-
tal , func ionarul, Executivul i administra iile, sunt elementul s u central. Acest stat
de drept este caracterizat, de asemenea, prin încadrarea legal a ac iunii statale, doar
c administra iile cap t o putere de reglementare proprie, sunt supuse unui drept
special, dreptul administrativ i unui control special prin intermediul unor tribunale
speciale administrative distincte de instan ele judiciare ordinare. Prioritatea acordat
Executivului i administra iilor, datorat eficien ei ac iunii administrative spre
deosebire de lentoarea i ineficien a parlamentelor, face ca legii s -i fie rezervat un
domeniu propriu, iar puterea general de reglementare s revin Executivului. A a-
dar, administra ia este încadrat legislativ în mod strict numai în anumite domenii, în
celelalte ea fiind fie abilitat legislativ, fie l sat s ac ioneze normativ din proprie
ini iativ . Parlamentele p streaz un drept de control al acestei reglement ri admi-
nistrative ca i al administra iei înse i, dar acest drept este în bun m sur iluzoriu.
Dreptul aplicabil acestei administra ii din ce în ce mai puternice i mai independente
nu mai este dreptul comun, ci un drept special, administrativ, care derog de la
dreptul comun mai ales prin faptul c p r ile raporturilor juridice reglementate de el
nu se mai afl pe pozi ie de egalitate juridic , ca în dreptul privat, ci administra ia î i
subordoneaz cel lalt subiect. Egalitatea în drepturi func ioneaz între cet eni, nu
între ace tia i organele statului (Curtea Constitu ional , Decizia nr. 225/1999,
M. Of. nr. 126 din 21 februarie 2000: „dispozi ia constitu ional se refer la egali-
tatea între cet eni, iar nu la egalitatea cet enilor cu autorit ile statului”). Superio-
ritatea administra iei se manifest i prin sustragerea controlului legalit ii ac iunii
administrative din competen a judec torului ordinar i atribuirea controlului unui
judec tor administrativ, adic unui administrator care îndepline te func ii jurisdic io-
nale, dar care r mâne func ionar. Este vorba de un control al legalit ii actelor
administrative din interiorul administra iei i nu din exterior. Ca urmare, ordinea
judiciar se dedubleaz . Acest stat de drept este deci un „stat de drept administrativ
bine ordonat” (O. Meyer, apud O. Jouanjan, Figures..., 2001, p. 33). Organizarea i
ac iunea administrativ sunt centrale pentru el. Principiul legalit ii este cheia lui de
bolt . Drepturile fundamentale constituie doar „expunerea, sub form cazuistic , a
legalit ii administrative” (G. Anschütz, 1912, p. 98, apud O. Jouanjan, Figures...,
2001, p. 34).
C. Statul de drept jurisdic ional. Centrarea democra iei pe judec tor, pe garan-
tarea drepturilor fundamentale prin intermediul controlului pe care acesta îl
realizeaz asupra administra iei i Legislativului, conduce la apari ia unei a treia
forme de stat de drept, statul de drept jurisdic ional. Acest stat de drept este o reac ie
institu ional în fa a ineficien ei ac iunii parlamentare în domeniul garant rii
drepturilor i libert ilor persoanelor. Statul de drept jurisdic ional presupune, pe de o
parte, o valorizare a drepturilor i libert ilor fundamentale, mai întâi prin prevederea
lor constitu ional , mai apoi prin garantarea lor jurisdic ional contra statului însu i,
printr-un control jurisdic ional al constitu ionalit ii legilor care dubleaz un control
al administra iilor realizat prin intermediul instan elor ordinare i, pe de alt parte, o
independen cât mai aproape de absolut a judec torilor fa de Executiv, Legislativ
i Societatea civil . Judec torul devine arbitru între stat i cet eni. El este cheia de
bolt a statului de drept. Ordinea juridic ierarhizat este doar unul dintre mecanis-
mele formale ale acestui tip de stat de drept. Centrale devin mecanismele de control
al respect rii acestei ierarhii, dar nu pentru frumuse ea logic a sistemului, ci în
scopul precis de a garanta drepturile i libert ile cet enilor. Suntem deci în prezen a
unui drept care nu mai este cu totul indiferent fa de valori, punându- i ca scop
libertatea individual i drepturile cet enilor. Mecanismele formale sunt subordonate
realiz rii acestui scop, dar ele r mân înc centrale.
D. Statul de drept social. Statul de drept social neag prioritatea mecanismelor
formale care este tipic celorlalte trei forme, împingând mai departe tendin a
prezent deja în statul de drept jurisdic ional. El este un stat de drept substan ial,
material, nu un simplu mecanism formal. Aceast revolt contra formalismului poate
duce îns în dou direc ii: c tre un stat socialist, care nu ar fi decât o tranzi ie c tre o
societate f r stat, societatea comunist , sau c tre un stat social, stat în care problema
social devine central , statului impunându-i-se asigurarea nu doar a drept ii ca
echilibru formal, ci a unei justi ii sociale, care presupune o redistribuire a beneficiilor
sociale i o concep ie material asupra egalit ii. Statul de drept social presupune
deci o dep ire a viziunii formale, nu prin negarea ei pur i simpl , ca în cazul
statului socialist, ci prin înglobarea mecanismelor formale de garantare a drepturilor
i libert ilor – separarea puterilor, ierarhizarea normativ , controlul jurisdic ional al
respect rii acestei i garantarea juridic i jurisdic ional a drepturilor i libert ilor –
într-o viziune material asupra statului de drept, care presupune o determinare a
statului de c tre societate.
O prim consecin formal este prezen a unui control al constitu ionalit ii
constitu iei îns i. Deoarece statul este determinat de societate, constitu ia social î i
subordoneaz constitu ia politic . Aceasta din urm nu mai este decât formal în
vârful ierarhiei normative, material fiind situat în aceast pozi ie constitu ia social ,
adic o anumit stare a con tiin ei colective, anumite principii i valori intrinseci
societ ii care cer, determin o anumit constitu ie i nu alta, un anumit drept i nu
altul. Valorile devin astfel centrale pentru statul de drept, care nu mai este statul
oric rui drept, ci statul al c rui drept respect valorile dominante în societate. Justi ia
constitu ional asigur în acest stat de drept un control al con inutului dreptului
printr-un control al conformit ii legilor cu valorile i principiile sociale, un control
al constitu ionalit ii constitu iei.
O a doua consecin formal este autonomizarea conceptului de stat de drept de
conceptele conexe din constitu ionalismul modern: separarea puterilor, ierarhia
normativ controlat , garantarea drepturilor i libert ilor fundamentale, democra ia.
El cap t o consisten juridic proprie. Când el devine normativ, cum este cazul
constitu iei noastre actuale, toate aspectele sale sunt constitu ionalizate, nu doar cele
la care constitu ia face apel în mod expres.
O alt consecin a afirm rii statului de drept social este completarea viziunii
formale, politico-juridice, asupra egalit ii. Principiul egalit ii formale este afirmat
expres în constitu iile contemporane. Dar universalismul egalit ii formale implic de
multe ori acces i anse inegale. Prin afirmarea caracterului social al statului de drept
se autorizeaz discrimin rile derogatorii de la egalitatea formal , dac acestea asigur
anse egale pentru cei ce sunt în situa ii inegale i acces egal la unele beneficii
sociale pentru cei care sufer din cauza unei diferen e relevante. Statul de drept social
impune deci o misiune social statului. Aceast misiune nu const în a terge dife-
ren ele reale, ci în a deschide celor mai dezavantaja i calea particip rii. Constitu ia
afirm , consfin ind un astfel de stat de drept, un principiu de redistribuire pentru a
realiza o justi ie social , principiu c ruia îi face uneori aplica ii concrete, care nu
epuizeaz îns sfera normativ proprie a principiului. Dac statul de drept liberal nu
autorizeaz de principiu derog rile de la egalitatea formal , referirea la caracterul
social al statului de drept extinde ideea material de stat de drept la organizarea
muncii i la reparti ia bog iei. Dac dreptatea este tipic statului de drept, justi ia
social este ad ugat ca valoare suprem de statul social.
Sec iunea a 2-a. Caracterele dreptului statului de drept
Cum subliniam mai sus, statul de drept nu este statul oric rui drept, ci al unui
drept care garanteaz securitatea juridic a persoanelor, pentru c este cert i este
bazat pe anumite valori. Certitudinea dreptului implic , mai întâi, accesibilitatea
regulii juridice, ceea ce impune caracterul public al regulii ca pe un element intrinsec
al juridicit ii sale i claritatea exprim rii regulii, care s o fac inteligibil pentru to i
i, mai apoi, implic neretroactivitatea normelor juridice i caracterul previzibil al
schimb rilor normative. Pe de alt parte, dreptul statului de drept trebuie s fie bazat
pe anumite valori care sunt inerente individului uman, democra iei i liberalismului.
El este un stat de drept substan ial, nu doar formal, bazat pe demnitatea uman , pe
libertatea inerent tuturor fiin elor umane, pe participarea real a cet enilor la consti-
tuirea i exerci iul puterilor publice i pe o limitare a interven iei statale la acele
ac iuni care sunt necesare i propor ionale cu scopul vizat.
§1. Dreptul statului de drept trebuie s fie cert
A. Caracterul public al normelor juridice. De multe ori norma juridic este

identificat prin caracterul s u general, impersonal, tipic i obligatoriu, sanc iunea
fiindu-i elementul cu adev rat definitoriu, dar uitându-se c ea trebuie s fie public .
Într-un stat de drept îns , accesibilitatea normei implic caracterul public al acesteia
ca pe un element intrinsec al normativit ii sale. O norm care nu este public nu este
juridic . Acest caracter public al normei juridice cuprinde îns mai multe aspecte.
Mai întâi, norma trebuie s fie o crea ie a spa iului public, adic trebuie s fie creat
în acel spa iu rezultat din uzajul public pe care subiec ii îl fac ra iunii lor. Este exclus
ca dreptul statului de drept s fie un drept al grupurilor: el este un drept al cet enilor,
adic al indivizilor care ac ioneaz în spa iul public pentru binele comun, deta a i de
afilierile lor grupale particulare. Mai apoi, norma, pentru a fi juridic , trebuie s fie
adus la cuno tin a publicului printr-un mijloc apropriat, de obicei prin publicarea
într-un jurnal oficial. O norm care nu poate fi cunoscut pentru c nu este public , ci
secret , nu este norm juridic . Astfel, un act normativ care nu este publicat oficial
nu este anulabil, ci inexistent: el nu are caracter juridic. Caracterul scris al dreptului
este o consecin a acestei cerin e de publicitate. „Dreptul trebuie s fie scris pentru
c trebuie s fie publicat. El nu trebuie s fie secretul celor puternici, ci regula
public i comun , c ci regula este tiranic atâta vreme cât este imprevizibil i
codificarea este condi ia unui drept just i a unei supuneri liber consim ite”
(R. Capitant, 1979, p. 959).
B. Claritatea dreptului. Preciziunea dreptului implic faptul ca toate no iunile
utilizate de normele juridice s poat fi în elese de subiect. Adic acesta trebuie s fie
capabil s aprecieze consecin ele actului sau ale normei. Utilizarea no iunilor indeter-
minate nu este în principiu interzis . Totu i, exigen a statului de drept impune ca
termenii nedefini i s fie în mod obligatoriu interpreta i în sensul limbajului comun.
Cu cât norma este mai restrictiv în materie de libertate, cu atât preciziunea ei trebuie
s fie mai mare. Este logica principiului legalit ii infrac iunilor i pedepselor, care
impune definirea clar a infrac iunilor i limitarea drastic a puterii de interpretare a
magistratului prin impunerea unei solu ii favorabile inculpatului în caz de dubiu în
interpretarea normei.
C. Completitudinea dreptului. Dreptul statului de drept nu poate prezenta
lacune. Aceasta înseamn c toate situa iile sociale sunt reglementate juridic. Dac
legile pot prezenta lacune, dreptul este complet, lacunele legislative sunt completate
de principii generale ale dreptului, astfel încât orice situa ie social s fie o situa ie
juridic . Nu exist nimic în afara dreptului. Aceasta impune o obliga ie pozitiv
judec torului. El nu poate refuza judecarea unei cauze pentru c nu are lege sau
pentru c legea este neclar . Acest caracter complet al dreptului statului de drept este
transpus în planul dreptului pozitiv în norme de natura celei prev zute în art. 3 C.civ.,
care dispune c „judec torul care va refuza de a judeca, sub cuvânt c legea nu
prevede sau c este întunecat sau neîndestul toare, va putea fi urm rit ca i culpabil
de denegare de dreptate”.
D. Neretroactivitatea normelor juridice. Securitatea juridic , cerin i scop al
statului de drept, impune mai întâi ca dreptul s nu retroactiveze. Retroactivitatea
este o înc lcare a certitudinii dreptului i deci a securit ii juridice a persoanelor prin
aplicarea unei reguli care nu putea fi cunoscut de c tre subiect în momentul
producerii situa iei juridice. Astfel, „principiul neretroactivit ii legii semnific , în
sensul s u cel mai larg, c dreptul aplicabil unei situa ii sau unor rela ii juridice
trebuie s fie cunoscut sau în mod rezonabil previzibil în momentul în care aceast
situa ie sau aceast rela ie se na te” (W. Zimmer, 1990, p. 103). Retroactivitatea legii
a fost definit de P. Roubier ca „o fic iune de preexisten a legii” (1929). Principiul
neretroactivit ii tinde s interzic în principiu o astfel de fic iune. Legea dispune

pentru viitor; ea nu „poate statua ex post facto”, adic nu poate reveni „asupra unui
fapt împlinit” (P. Roubier, apud J.M. Auby, 1953, p. 24). Cu alte cuvinte, legea nu
poate aduce atingere situa iilor juridice create înainte de intrarea sa în vigoare sau,
potrivit unei alte teorii, nu poate aduce atingere drepturilor câ tigate (Th. Bonneau,
1990) înainte de intrarea ei în vigoare. Amploarea acestei interdic ii i sfera subiec ilor
care o suport depind îns de pozi ia pe care principiul o are în ierarhia normativ .
Când principiul neretroactivit ii legii are doar caracter legislativ, consecin ele
impunerii sale sunt, în principiu, urm toarele:
a. principiul îl leag doar pe cel care aplic legea, nu i pe cel care o edicteaz ;
legiuitorul poate deci s dea caracter retroactiv legii sub condi ia ca acest caracter s
fie expres afirmat sau ca el s poat fi dedus f r niciun dubiu din prevederile sale;
administra iei îi este interzis s adopte acte retroactive, mai pu in în cazul în care
legea nu afirm expres aceast posibilitate sau în cazul în care „actul despre care era
vorba a avut ca efect acoperirea unui vid juridic a c rui existen era incompatibil cu
prescrip iile legislative sau cu men inerea ordinii publice” (A. Werner, 1982, p. 740);
de asemenea, judec torul este inut s aplice legea f r a-i da efect retroactiv, el fiind
cel care poate decide, chiar împotriva calific rii exprese a legiuitorului, dac un act
normativ are un astfel de efect;
b. dac legiuitorul poate da efect retroactiv legilor, acesta trebuie s fie clar
afirmat; în lipsa unei inten ii clare, aplicarea retroactiv a legii este interzis , deve-
nind crucial s se decid când o lege are caracter retroactiv i când ea are doar un
efect imediat;
c. legile interpretative au în principiu efect retroactiv, dar nu pot fi adoptate f r
limite; mai întâi, ele trebuie s nu cuprind dispozi ii care s modifice dreptul în
vigoare, ci doar s -i precizeze în elesul; mai apoi, ele trebuie s fie determinate de
existen a unor interpret ri contradictorii ale legii i nu de dorin a legiuitorului de a
modifica pur i simplu o practic ce îi pare indezirabil , de i unitar .
Practica noastr jurisdic ional a fost destul de clar în acest sens înc înainte de
primul r zboi mondial. Astfel, în 1912, Tribunalul Ilfov i, apoi, Curtea de Casa ie au
ar tat c nu este suficient ca o lege s fie declarat interpretativ de c tre Parlament
pentru a fi considerat ca atare, ci, ca s aib acest caracter, trebuie ca ea s elucideze
textul unei legi ambigue, în interpretarea c reia se constat interpret ri diferite în
jurispruden . Pentru c în cauz nu existau astfel de interpret ri divergente ale legii
în practica instan elor, acestea au considerat c legea era neconstitu ional i pentru
c legiuitorul s-a substituit tribunalului, rezolvând el însu i un proces în curs, prin
conferirea de efect retroactiv în mod abuziv unei legi (Cas., decizia civil
nr. 261/1912, sec ia I, C.J. nr. 32/1912, p. 373-376); în fine, calificarea legii ca fiind
interpretativ trebuie s fie expres , legile interpretative prin natur neputând
interveni în principiu, judec torul putând s considere legea ca fiind nou , chiar
împotriva calific rii ei exprese ca fiind interpretativ de c tre legiuitor.
Când principiul neretroactivit ii legii devine constitu ional, consecin ele sunt,
cum se exprima Curtea Constitu ional Român , «severe» (Decizia nr. 9/1994,
M. Of. 326 din 25 noiembrie 1994). Prima consecin este c nicio lege nu poate
deroga de la acest principiu, singurele excep ii aparente fiind cele prev zute expres
de constitu ie, adic în general legile penale sau contraven ionale mai favorabile, ori,
în mod generic, legile represive, a c ror retroactivitate devine principiu constitu ional
ea îns i, legiuitorul neputând s fac nicio derogare de la el.
A doua consecin este c problema se deplaseaz în aceste condi ii de la analiza
limitelor puterii de a da legi retroactive, prezent în sistemele unde principiul este
situat la nivel legislativ, c tre definirea caracterului retroactiv al legii, a c rui simpl
prezen o face automat neconstitu ional , dac ea nu este o lege penal sau contra-
ven ional mai favorabil , caz în care devine capital de discutat care sunt criteriile de
apreciere a caracterului mai favorabil al legii. Regulile aplic rii legii în timp sunt
deci „reguli imperative, de la care nu se poate deroga” (Decizia nr. 9/1994) sub
niciun motiv.
A treia consecin este c , practic, toate regulile de interpretare, care se impuneau,
în sistemul în care neretroactivitatea este un principiu situat la nivel legislativ în
ierarhia normativ , organelor de aplicare, devin reguli de formare a sistemului
legislativ, care se impun legiuitorului însu i. În principiu deci, tot ceea ce s-a spus
pentru judec tor se va spune pentru legiuitor. Regimul suveranit ii legislative este
astfel total dep it în domeniul retroactivit ii prin constitu ionalizarea principiilor
neretroactivit ii legii în general i retroactivit ii legii penale sau contraven ionale
mai favorabile.
E. Caracterul previzibil al normelor juridice. Chiar modificarea pentru viitor a
unui regim juridic poate fi contrar principiului statului de drept dac ea încalc
încrederea legitim a cet enilor în continuitatea ac iunii statale. Modificarea pentru
viitor a regimurilor juridice trebuie s nu afecteze excesiv stabilitatea normativ
printr-o prea deas modificare care ar deveni imprevizibil . C ci statul de drept
presupune previzibilitatea constrângerii nu doar prin încadrarea legal a ac iunii
administra iilor, ci i prin previzibilitatea schimb rii dreptului, adic prin temperarea
activit ii normative a statului. Astfel nu doar o lege retroactiv este contrar statului
de drept, ci i o lege intempestiv .
§2. Dreptul statului de drept trebuie s fie bazat pe anumite valori
A. Statul de drept – un stat bazat pe valorile inerente fiin ei umane. Statul de

drept este un stat bazat pe un drept care are ca fundament i ca scop respectul pentru
valoarea egal a tuturor oamenilor. El este un stat bazat pe respectul demnit ii
umane i a libert ii individuale.
a. Demnitatea i egalitatea. Demnitatea omului este valoarea suprem a statului
de drept, ceea ce înseamn c acest tip de stat pune persoana uman în centrul
edificiului statal i juridic. Proclamarea demnit ii umane ca baz a sistemului juridic
creeaz premizele în elegerii omului ca fiin universal , debarasat de prejudec ile
credin ei, rasei, etniei, condi iei sau pozi iei sociale. Demnitatea devine astfel baz a
egalit ii, dar o egalitate în libertate, nu o egalitate ca identitate. Ea se opune astfel
atât societ ii de cast , cât i societ ii de mas . Oamenii sunt egali în demnitatea lor,
indiferent de caracteristicile care îi disting: ras , na ionalitate, origine etnic , limb ,
religie, sex, avere, origine social i orice alt caracteristic de natura acestora. Orice
act care tinde s degradeze sau s aserveasc unele fiin e umane datorit unor astfel
de criterii este un act care atenteaz la universalitatea omului, un act care tinde s
exclud din rândul genului uman unele fiin e care au un drept imprescriptibil de a-i
apar ine. Diversitatea, pluralismul sunt astfel intrinseci umanit ii, iar tratarea oame-
nilor ca simpli atomi identici ai unei ordini sociale este contrar demnit ii lor, con-
trar umanit ii. Demnitatea uman ca valoare suprem a oric rei organiz ri politice
se opune astfel atât diferen ierilor în vederea excluderii, cât i identit ii asimila-
ioniste. Ea prescrie unitatea în diversitate, conciliind astfel libertatea cu egalitatea.
Principiul respect rii demnit ii umane este astfel principiul care guverneaz
raporturile aparent contradictorii dintre libertate i egalitate i este astfel baza tuturor
drepturilor i libert ilor fundamentale. Aceast pozi ie de pivot între libertate i
egalitate pe care o are demnitatea uman i func ia de temelie a tuturor drepturilor i
libert ilor o face elementul central al statului de drept material. Aceast pozi ie este
evident în actele interna ionale adoptate la nivel global sau regional în materia
drepturilor omului.
Astfel, atât Declara ia Universal a Drepturilor Omului, adoptat de Adunarea
General a ONU la 10 decembrie 1948, cât i pactele interna ionale relative la
drepturile civile i politice, respectiv economice i sociale, stipuleaz c „recunoa -
terea demnit ii inerente tuturor membrilor familiei umane i a drepturilor lor egale i
inalienabile constituie fundamentul libert ii”, pactele afirmând apoi c drepturile
omului „rezult din demnitatea inerent persoanei umane”. Declara ia American a
Drepturilor i Obliga iilor Omului, dup ce afirm c „to i oamenii se nasc liberi i
egali din punctul de vedere al demnit ii i drepturilor lor”, stipuleaz c „dac
drepturile exalteaz libertatea individual , obliga iile exprim demnitatea acestei
libert i”. Carta African a Drepturilor Omului i Popoarelor consider c „libertatea,
egalitatea, justi ia i demnitatea sunt obiective esen iale ale realiz rii aspira iilor legi-
time ale popoarelor africane” i c „orice individ are dreptul la respectul demnit ii
inerente persoanei umane”. Iar Conven ia European a Drepturilor Omului, chiar
dac nu face referire direct la demnitate ca pivot între libertate i egalitate, este
impregnat de acela i spirit, odat ce egalitatea, bazat pe interzicerea excluderii
datorate rasei, sexului, culorii, limbii, religiei etc., este considerat ca f când parte
integrant din fiecare articol care consacr drepturi sau libert i.
Constitu ionalizarea demnit ii umane dup cel de-al doilea r zboi mondial în
foarte multe sisteme juridice na ionale este reflexul acestei evolu ii a dreptului
interna ional i o reac ie la practicile monstruoase din timpul conflagra iei, practici
bazate pe refuzul de a recunoa te umanitatea anumitor fiin e umane. Modelul statului
de drept este r spândit la nivel global, dar nu prin impunerea direct a mecanismelor
sale formale, ci prin impunerea valorii inerente fiin ei umane ca fundament al oric rei
organiz ri politice care se vrea calificat «stat de drept». Statul de drept devine un
stat al demnit ii umane.
b. Libertatea individual . O alt valoare inerent fiin ei umane care este funda-
mental pentru statul de drept este libertatea individual . Aceasta presupune cel pu in
trei aspecte: posibilitatea de a face tot ceea ce nu d uneaz altuia, siguran a persoanei
în fa a represiunii statale i libertatea de a- i dezvolta personalitatea. Primul aspect
presupune c statul de drept produce un drept care, mai întâi, vizeaz doar exterio-
rizarea voin elor f r a viza modul de gândire sau credin ele individuale i, mai apoi,
c exerci iul drepturilor naturale ale fiec ruia nu are alte limite decât acelea care
asigur celorlal i membri ai societ ii exercitarea acelora i drepturi. Siguran a persoa-
nei presupune, mai întâi, legalitatea infrac iunilor i pedepselor i, mai apoi, reguli
stricte de luare a m surilor preventive care afecteaz libertatea, via a intim i privat
sau averea indivizilor. Libera dezvoltare a personalit ii umane presupune c statul
nu poate impune indivizilor sau grupurilor un sistem oficial de valori care ar împie-
dica indivizii s - i construiasc singuri personalitatea, c procesul de formare intelec-
tual este dezideologizat. Pentru ca aceast libertate s fie garantat , sistemul politic
trebuie s asigure cel pu in un sistem educa ional, care s nu fie un instrument de
îndoctrinare, i o structur de ansamblu cu centre de influen i de informare
multiple i diverse (G. Sartori, 1999, p. 108). Statul de drept este astfel un stat al
dreptului limitat de libertatea, siguran a i identitatea fiin elor umane.
B. Statul de drept – un stat bazat pe valorile inerente democra iei. Statul de
drept este un stat democratic. Una dintre calit ile dreptului statului de drept este deci
aceea de a fi bazat pe voin a unei majorit i rezultate din vot. Statul de drept impune
astfel o în elegere procedural a demosului. Acesta nu se confund niciodat cu o
majoritate sociologic . Dimpotriv , unei astfel de majorit i îi este interzis s se
erijeze în majoritate politic . Statul de drept este un stat al c rui drept este creat de o
majoritate convertibil în minoritate, format deci prin pozi ionarea politic liber a
cet enilor. Dreptul statului de drept este creat de demos sau în numele lui, nu în
numele unei etnii, rase etc. El nu este un drept al poporului în sens sociologic, ci al
poporului în sens de demos, adic o adunare de indivizi care se autofragmenteaz
într-o func ie majoritar i una minoritar , mul imile rezultate fiind continuu
inter anjabile. Astfel poporul din democra ie nu este decât o func ie i nu poate fi
definit decât prin cratos, adic prin felul domniei pe care trebuie s i-o asume, o
domnie limitat de drepturile minorit ii politice. În democra ie, opozi ia este un
organ al suveranit ii poporului la fel de vital ca i guvernul. A suprima opozi ia
înseamn a suprima suveranitatea poporului. Cu alte cuvinte, pentru ca puterea s fie
democratic majoritatea nu trebuie s poat exclude minorit ile din demos. Statul de
drept este un stat al c rui drept rezult din participarea liber , egal i structurat
pluralist a cet enilor la formarea ordinii juridice, prin participarea la formarea i
exerci iul puterii publice.
Libertatea particip rii presupune, mai întâi, dorin a de a participa, ceea ce impune
statului legarea de aceast participare a unor rezultate concrete i, mai apoi,
presupune capacitatea de a participa, ceea ce impune statului obliga ia de a asigura
dezvoltarea intelectual suficient a indivizilor pentru ca ace tia s fie capabili a
selecta o informa ie ce se impune s fie consistent i divers .
Egalitatea tipic statului de drept este una care dep e te simpla egalitate formal ,
politico-juridic , pentru a deschide calea unei egalit i substan iale, care nu se
confund îns cu identitatea. În statul de drept, cum se exprim Curtea Constitu-
ional a României, „principiul egalit ii în fa a legii presupune instituirea unui trata-
ment egal pentru situa ii care, în func ie de scopul urm rit, nu sunt diferite. De aceea,
el nu exclude, ci, dimpotriv , presupune solu ii diferite pentru situa ii diferite”
(Decizia nr. 48/2000, M. Of. nr. 242 din 1 iunie 2000). În statul de drept, egalitatea nu
poate fi impus decât dac , cum zice aceea i Curte, este «natural », altfel ea consti-
tuind o discriminare i dac este propor ional . Egalitatea cuprinde astfel, în statul de
drept, un drept la diferen . Ea trebuie s asigure participarea egal prin asigurarea
unui start egal i a unor anse egale, dar nu prin identitate. Ordinea juridic a acestui
stat de drept este caracterizat prin unitate în diversitate i nu prin uniformitate.
Statul de drept se bazeaz astfel nu doar pe valoarea drept ii, ci pe o justi ie social .
În fine, participarea trebuie s fie structurat pluralist. Aceasta înseamn , mai
întâi, c societatea civil trebuie s fie independent fa de stat. Apoi, c aceast
societate civil implic un pluralism categorial, mai multe tipuri de structuri inde-
pendente unele fa de altele i unul intracategorial, mai multe structuri independente
unele fa de altele în interiorul fiec rei categorii asociative.
Statul de drept este, a adar, un stat impregnat de valorile unui anumit tip de demo-
cra ie: o democra ie liberal pluralist . El este un stat în care ordinea juridic este nu
doar construit ca o ierarhie controlat , ci i prin participarea liber , egal i pluralist
structurat a cet enilor. Statul de drept face sinteza între drept i democra ie.
C. Statul de drept: un stat bazat pe valorile inerente liberalismului. „Dac
sistemele totalitare nu sunt state de drept este pentru c a lor concep ie despre stat i
despre drept se situeaz la antipozii concep iei liberale” (J. Chevallier, 1988, p. 374).
Statul de drept este un stat liberal. El este bazat pe un anumit cult al dreptului ca
limit a puterii, dar i pe o anumit concep ie a rolului statului în raport cu societatea.
Acest rol este determinat de dreptul societ ii de a se autoregla, ceea ce presupune c
statul este subsidiar societ ii i c interven ia sa este, dac nu minimal i subsidiar ,
cel pu in necesar i propor ional .
Cultul dreptului presupune c „limitarea puterii trece în statul de drept prin norma
juridic : tocmai prin transformarea în drepturi subiective vor fi p strate libert ile
individuale; tocmai prin proclamarea suveranit ii na ionale va fi garantat principiul
democratic; tocmai prin afirmarea libert ii comer ului i industriei va fi protejat
societatea civil de riscurile ingerin ei statale. Statul de drept implic astfel o
încredere absolut plasat în drept” (Ibidem, p. 371-372). Statul este în continuare un
fenomen de putere, dar orice manifestare a acestei puteri se face în baza unui titlu
juridic. Puterea în statul de drept este mediat ; ea pierde caracterul de constrângere
direct , aceasta fiind înlocuit cu o constrângere a c rei utilizare corect este garan-
tat de norm . Se produce o juridicizare complet a vie ii sociale i se ob ine prin
aceasta o atenuare a puterii. „Statul de drept conduce irezistibil la feti ismul regulii”
(Ibidem, p. 372). Or, ca orice feti ism, i acesta este periculos. Dreptul nu este
capabil s elimine orice fenomen de abuz de putere. Mecanismul jurisdic ional, inut
s asigure respectarea ierarhiei normelor, nu are caracterul de obiectivitate pe care i-l
rezerv teoria. Încrederea mistic în drept pe care o creeaz statul de drept se g se te
într-o relativ contradic ie cu faptele. Statul de drept este astfel o concep ie idealizat
a dreptului, concep ie aflat tot timpul într-o relativ contradic ie cu realizarea sa
practic . Aceasta nu înseamn c statul de drept este lipsit de eficacitate. Ca orice
mit, statul de drept creeaz o îndrept ire aparte; ea tinde s devin de natura obli-
ga iei morale, deci sanc ionat prin satisfac ia con tiin ei. „ i este în mod precis acest
punct, cel în care mitul schimb realitatea, ceea ce d statului de drept întreaga sa
valoare: statul de drept nu se reduce într-adev r la o construc ie ra ional , la o
construc ie geometric formal , ci se sprijin pe o învestire simbolic ; i tocmai

aceast mistic a legii face ca el s nu fie doar o iluzie, o formul mistificatoare, ci o
constrângere efectiv , pentru destinatarii ca i pentru produc torii normei” (Ibidem,
p. 373; M. Gauchet, 1976) Nu este deci suficient s se spun c statul de drept este
acela care asigur protec ia jurisdic ional a unei stricte ierarhiz ri a normelor i prin
aceasta înlocuie te guvern mântul natural cu cel consensual, guvern mântul oameni-
lor cu cel al normelor. Structura normelor poate fi mai tiranic decât orice tiran, c ci
ea face din omul concret o abstrac ie, concretizând un proiect de om, acel om nou
despre care tot vorbeau dictaturile comuniste. Ceea ce deosebe te un stat de drept de
un stat totalitar, este c primul se preocup de con inutul ordinii juridice structurate, pe
când al doilea doar de forma ei. În statele totalitare „statul este o realitate transcen-
dent ; el este, în fond, realitatea suprem , mai bine zis realitatea exclusiv ” (M. Prélot,
1977, p. 435 i urm.). Idee care se autodezvolt , statul totalitar neag existen a
drepturilor inerente naturii înse i a individului, neag chiar individualitatea ca realitate
autonom ; individul este doar un atom social; drepturile sale sunt concesii statale.
„Totalitarismul se edific pe ruinele drepturilor omului” (C. Lefort, 2002, p. 10). Acest
lucru nu înseamn c drepturile omului nu mai exist ca realit i formale; constitu iile
le prev d; dar ele nu mai sunt efective, pentru c statul nu mai este în principiu minimal
i subsidiar, ci un stat ce «sufoc » societatea civil , tinde s o neantizeze; nu exist
ini iativ nonstatal ; societatea civil , ceea ce mai subzist din ea, nu are nicio
dinamic proprie. Dreptul în statele totalitare pierde orice dimensiune protectoare. El
este doar un instrument în mâinile statului. Structurarea formal a normelor este
utilizat pentru a legitima orice abuz. Natura îns i a dreptului se schimb pentru c
finalitatea sa este cu totul opus celei pe care acesta o are în statele liberale.
Finalitatea dreptului statului în statul de drept liberal este individul, libertatea sa.
Este cert c statul îndepline te prin intermediul dreptului un anumit rol social i nu
altul, dar acest rol poate fi conceput în dou maniere destul de diferite. Într-o prim
viziune, ac iunea statal este minimal i subsidiar . Statul trebuie s lase societatea
s se autoregleze, intervenind doar în situa ii de criz i doar dup ce mecanismele
sociale de solu ionare a conflictelor sunt epuizate. Într-o a doua viziune, statul nu
poate s - i mai permit s r mân minimal, datorit complexit ii din ce în ce mai
mari a societ ii i riscurilor pe care ac iunile individuale le prezint în noua situa ie
pentru mediul social i natural. Ac iunea statal trebuie s îndeplineasc o condi ie de
necesitate i propor ionalitate. Orice ingerin normativ a unei puteri publice trebuie s
fie necesar , adic s constituie ingerin a cea mai blând necesar realiz rii scopului
urm rit, trebuie s fie adaptat scopului urm rit, adic apt s realizeze acest scop i
propor ional în sens strict, adic ingerin a s nu fie dispropor ionat fa de scop.
Adaptarea interven iei în raport cu scopurile urm rite este o obliga ie permanent . În
aceast viziune, statul de drept este un stat al interven iei necesare i propor ionale.
Sec iunea a 3-a. Mecanismele statului de drept
Obiectivele statului de drept, schi ate mai sus, tind s fie atinse prin construirea
unor mecanisme formale de limitare a puterii prin încadrarea ei juridic cât mai
strict . Este vorba de devolu iunea orizontal a puterii în cadrul formal al separa iei
exerci iului func iilor statului, a a-zisa separa ie a puterilor în stat, de devolu iunea
vertical a puterii care presupune dou aspecte, reparti ia de competen e între autori-
t ile centrale i comunit ile locale i ierarhia normativ , de controlul respect rii devo-
lu iunii puterii i ierarhiei normative i de protec ia juridic a drepturilor i libert ilor,
care presupune constitu ionalizarea lor i controlul judiciar al respect rii acestora.
§1. Separa ia puterilor
„Orice societate în care garantarea drepturilor nu este asigurat , nici separa ia

puterilor determinat nu are deloc constitu ie”, afirm art. 16 al Declara iei
Drepturilor Omului i Cet eanului din 1789. No iunea îns i de constitu ie era astfel
legat indisolubil de existen a separa iei puterilor. Statul de drept nu ar putea nici el
s fie conceput în lipsa acesteia odat ce existen a sa este condi ionat de existen a
unei constitu ii. Devolu iunea aceasta orizontal particular a puterii este o garan ie a
libert ilor individuale, prin limitele pe care o putere le pune în calea exerci iului
abuziv al celorlalte. Esen a sistemului const în atribuirea exerci iului fiec reia dintre
cele trei func ii esen iale ale statului – legislativ , executiv i judec toreasc – unui
organ sau sistem de organe c reia îi este interzis s cumuleze func iile i care se
controleaz reciproc. Separa ia puterilor este un mijloc de realizare a statului de drept
pentru c ea tinde la eliminarea arbitrarului prin limitarea posibilit ii ca una dintre
puteri s devin despotic . Dac urm m logica constituantului francez de la 1789,
„un guvern mânt despotic este un guvern mânt f r Constitu ie, pentru c despotul
poate modifica în orice moment i potrivit capriciilor sale nu numai con inutul regu-
lilor, ci însu i modul lor de edictare. O Constitu ie... nu este altceva decât o reparti-
zare a competen elor, adic o separa ie a puterilor. Prin urmare este adev rat c o
societate f r separa ie a puterilor nu are Constitu ie” (M. Troper, 1988, p. 121).
Limitarea arbitrarului prin încadrarea juridic a puterii este îns i esen a statului de
drept. Separa ia puterilor, realizând acest deziderat printr-un tip particular de
repartizare a competen elor, este unul din mijloacele formale de realizare a statului
de drept.
§2. Devolu iunea vertical a puterii
Statul de drept, am v zut, este un stat respectuos fa de diversitate, un stat care

garanteaz dreptul la identitate. Într-un astfel de stat, modul devolu iunii verticale a
puterii, adic a împ r irii acesteia între centru i comunit ile locale, devine crucial.
Pentru garantarea diversit ii, acest mod de devolu iune vertical a puterii trebuie
s garanteze c puterea central nu se înst pâne te total asupra comunit ilor
locale. Acesta presupune o anumit autonomie a acestora din urm fa de centru.
Modalitatea formal de ob inere a acestei autonomii este fie descentralizarea
sau regionalizarea statului unitar, fie federalizarea, procedee pe care noi le-am
studiat deja.
§3. Ierarhizarea normelor juridice
A. No iunea de ierarhie normativ . No iunea de ierarhie normativ este

conturat de dou idei. Pe de o parte, toate normele juridice, indiferent de sursa lor,
sunt obligatorii, au fa de indivizi aceea i valoare, au for de drept, toate fiind
aduse la nevoie la îndeplinire prin for a coercitiv a statului. A adar, nu gradul de
subordonare a indivizilor fa de norme duce la ierarhizarea acestora. Ele toate sunt
în aceea i m sur obligatorii, formând «blocul legalit ii» (P. Pescatore, 1978,
p. 180). Pe de alt parte, dac între diferitele categorii de norme exist contradic ii, se
pune problema care dintre ele sunt aplicabile. Pentru a rezolva aceast problem
trebuie s d m prioritate unor norme în raport cu altele. Ierarhia normativ se stabi-
le te astfel raportând normele unele la altele i nu la individ. Ierarhia normativ repre-
zint sistemul acestor rela ii de prioritate între normele juridice. Ea presupune trei tipuri
de raport între normele aflate în ierarhie: de validitate, de conformitate i de derogare.
De asemenea, presupune dou aspecte: raporturile stabilite între normele create în
ordinea interna ional i cele create în ordinea intern i ierarhia normelor interne.
B. Validitatea normelor juridice. Validitatea normei juridice r spunde la între-
barea „din ce motiv are o norm caracter juridic i de ce este ea obligatorie”. R spun-
sul poate fi c o norm este obligatorie, valid , pentru c este dat de o anumit
autoritate. Dar, de fapt, aceasta este doar consecin a existen ei unei norme care impune
ca ordinele acelei autorit i s fie inute ca obligatorii. Astfel, „motivul de valabilitate
a unei norme poate fi doar valabilitatea unei alte norme. O norm care reprezint
motivul de valabilitate a unei alte norme este descris figurativ ca fiind norma
superioar în raport cu o norm inferioar ” (H. Kelsen, 2000, p. 234). Validitatea este
legat astfel de modul producerii normelor juridice. O norm nu este valid produs
decât dac aceast producere normativ este autorizat de o norm superioar
ierarhic i dac ea este creat potrivit procedurilor care sunt stabilite în acest scop de
norma superioar ei în ierarhia normativ . Raportul de validitate este deci un raport
formal. Norma inferioar trebuie edictat în forma prescris de norma superioar .
Înc lcarea acestui raport de validitate face ca norma inferioar s nu mai fie obliga-
torie, deci s - i piard caracterul juridic. Cele dou tipuri de raporturi, de validitate i
de conformitate, presupun legarea normei inferioare de norma imediat superioar în
ierarhia normativ , altfel c , de exemplu, o hot râre a guvernului poate fi doar
ilegal , nu neconstitu ional .
C. Conformitatea normelor juridice. Conformitatea normei juridice inferioare
cu norma juridic superioar presupune un raport de con inut: prescrip ia normei
inferioare nu poate contrazice o prescrip ie a normei superioare. Raportul de
conformitate este posterior raportului de validitate. Dac norma este nevalid , ea nu
mai este juridic i analiza conform rii con inutului s u fa de o norm superioar
nu se mai este necesar . Dac norma este valid , atunci ea este juridic , dar aplicarea
ei depinde de conformarea con inutului s u fa de con inutul normei superioare. De
exemplu, o lege care ar fi emis de un prefect este nevalid , nu are caracter de norm
juridic , deoarece constitu ia, norma superioar legii în ierarhia normativ , impune
ca parlamentul s adopte legile. Nerespectarea modalit ii de edictare atrage
sanc iunea lipsirii normei de caracter juridic. O lege emis de parlament potrivit
procedurilor constitu ionale este valid , dar poate fi neconform constitu iei, ceea ce
atrage aplicarea normei constitu ionale i neaplicarea normei legale. În primul caz,
sanc iunea este inexisten a juridic a normei, în al doilea caz, norma r mâne juridic ,
dar aplicarea ei nu mai poate fi f cut , datorit priorit ii normei superioare.
D. For a abrogativ i derogatorie a normelor juridice. Dreptul reglementeaz
nu doar propria sa producere, ci i propria sa distrugere (L. Favoreu, P. Gaïa,
R. Ghevontian, J.-L. Mestre, O. Pfersmann, A. Roux, G. Scoffoni, 2001, p. 64).
Ierarhia normativ se manifest i în cadrul raporturilor de retragere a validit ii
regulilor juridice. Dou reguli guverneaz aceste raporturi: cea a paralelismului for-
melor i competen elor i cea a puterii abrogative a normei superioare. Prima regul
stipuleaz c o norm nu poate fi scoas din vigoare decât de organul care a edictat-o
i doar în aceea i form utilizat la edictare. Astfel, o lege nu poate fi abrogat decât
de parlament i doar printr-o alt lege. Altfel spus, o lege nu poate fi abrogat , de
exemplu, de o hot râre a guvernului. Pe de alt parte, parlamentul nu poate abroga o
lege printr-o hot râre, ci doar printr-o alt lege. Cea de a doua regul stipuleaz c
norma superioar în ierarhie poate abroga norma inferioar . Astfel, o lege poate
abroga o hot râre a guvernului, iar constitu ia poate abroga o lege.
Problema for ei derogatorii a normelor juridice se mai poate pune i în cadrul
raporturilor dintre acte situate pe acela i nivel al ierarhiei normative, dar cu grade
diferite de generalitate. Regula, care guverneaz aceste raporturi, este c regula spe-
cial derog de la regula general , dar regula general nu derog de la regula spe-
cial . Astfel, o lege general posterioar unei legi speciale nu îi afecteaz validitatea.
O lege special posterioar unei legi generale de la care derog nu afecteaz
validitatea primeia, ci doar elimin posibilitatea aplic rii ei în cazul particular.
E. Raporturile dintre dreptul interna ional i cel intern. Raporturile dintre
dreptul interna ional i cel intern pot fi concepute în dou moduri: fie dreptul intern i
cel interna ional sunt concepute ca dou ordini juridice diferite, independente i
izolate – dualism juridic, fie ele sunt concepute ca fiind p r i ale unei ordini juridice
unice, existând o continuitate între cele a a-zise dou ordini juridice – monism
juridic. Dar aceast continuitate nu exclude conflictele între norme, iar solu ia acestor
conflicte în favoarea normelor de provenien intern sau a celor de provenien
interna ional creeaz dou tipuri de monism: monism cu prioritatea dreptului inter-
na ional i monism cu prioritatea dreptului intern.
a. Teoria dualist . Pentru teoria dualist dreptul intern i dreptul interna ional
sunt dou ordini juridice diferite prin obiectul lor. Dreptul intern reglementeaz
raporturile interindividuale, iar dreptul interna ional reglementeaz conduitele sta-
telor. Dreptul interna ional nu poate, potrivit acestei teorii, s reglementeze rela iile
între indivizi în ordinea juridic intern . Ordinea juridic intern i cea interna io-
nal sunt independente, în sensul c nu- i bazeaz validitatea una pe alta. Principiile
lor de validare sunt diferite. Cele dou ordini juridice sunt izolate una fa de alta, în
sensul c normele de drept intern se aplic exclusiv în cadrul statului, ele nu pene-
treaz , în calitate de norme, în dreptul interna ional. În aceast optic , norma intern
care este contrar unui angajament interna ional nu este lovit de nevaliditate sau
«neconven ionalitate», ci reprezint doar un «fapt» prejudiciabil, problema rezolvân-

du-se nu în termenii unui conflict normativ, ci în termenii r spunderii interna ionale a
statului. Normele interna ionale nu penetreaz nici ele, în aceast calitate, în ordinea
juridic intern . Astfel, un tratat nu va putea fi aplicat în ordinea juridic intern , el
fiind, pentru ca normelor respective s li se fac aplicarea, transformat într-un act
formal de drept intern, într-o lege. Legea este cea aplicabil subiec ilor de drept
intern, nu tratatul ca atare. Nu exist a adar conflicte între normele care apar in celor
dou ordini juridice – intern i interna ional . Separarea celor dou ordini juridice
presupune deci c rela iile de comunicare între ele nu se pot face decât în virtutea
procedurilor proprii fiec reia i prin transformarea unei norme caracteristice unei
ordini juridice într-o alt norm , caracteristic celeilalte ordini juridice.
b. Teoria monist . Teoria monist sus ine c dreptul intern i dreptul interna-
ional au aceea i natur , neexistând între ele decât o diferen de grad, datorat
imperfec iunilor tehnice ale dreptului interna ional fa de dreptul statelor. Dreptul
este unitar: nu exist dou ordini juridice diferite, una intern i una interna ional , ci
o singur ordine juridic , normele de provenien intern i cele de provenien inter-
na ional interpenetrându-se. În aceast optic , dreptul interna ional poate reglementa
raporturile interindividuale în ordinea juridic intern , f r ca el s trebuiasc s fie
încorporat într-o surs formal a dreptului intern. Continuitatea ordinii juridice nu
exclude îns conflictele normative între normele de provenien intern i cele de
provenien interna ional , dar exclude imposibilitatea de solu ionare a acestor con-
flicte. Modul solu iei depinde îns de prioritatea acordat fie dreptului interna ional,
fie dreptului intern.
b.1. Monismul cu prioritatea dreptului interna ional. Monismul cu prioritatea
dreptului interna ional pare cea mai logic dintre solu ii, pentru c , a a cum scria
W. Gombrowicz, în mod firesc „spiritul uman venereaz spiritul interuman” (1988,
p. 291), iar acestui spirit regulile f cute prin acord îi par în mod logic prioritare celor
f cute printr-o manifestare unilateral de voin . Astfel, dreptul conven ional
interna ional este în mod logic inut ca fiind prioritar fa de dreptul intern. Conflicte
normative exist , dar acest lucru nu afecteaz validitatea normelor aflate în conflict.
Aceast prioritate logic este dat i de faptul c „orice norm juridic sau se afirm
ca fiind superioar subiec ilor s i, sau nu exist ... Dreptul interna ional este de
neconceput în alt mod decât superior statelor, subiec ii s i. A nega superioritatea sa
echivaleaz cu a nega existen a sa” (M. Virally, 1964, p. 497). Acest principiu de
superioritate a dreptului interna ional este pe deplin afirmat la nivel interna ional, dar
este departe de a fi recunoscut ca atare la nivel intern. La nivel interna ional, el este
recunoscut de Conven ia de la Viena din 1969, care stipuleaz c „o parte nu poate s
invoce dispozi iile dreptului s u intern pentru a justifica neexecutarea unui tratat”.
Principiul afirm c dreptul interna ional este prioritar asupra întregului drept intern,
adic indiferent c este vorba de norme constitu ionale, legale, administrative sau de
decizii judiciare. Superioritatea dreptului interna ional asupra legilor constitu ionale
este pe deplin afirmat la nivel interna ional, dar trebuie subliniat c ea nu este nici
pe departe recunoscut ca un principiu general în dreptul intern. Astfel, practica
arbitral interna ional îl afirm în mod tran ant deja în afacerea Montijo (1875) când
afirm textual c „un tratat este superior constitu iei” (Moore, Digest, 1898,
II, p. 1440), iar practica judiciar interna ional face apel la el în mai multe cazuri,
afirmând c „dup principiile general admise... un stat nu ar putea invoca fa de un
alt stat propria sa constitu ie pentru a se sustrage obliga iilor pe care i le impune
dreptul interna ional sau tratatele în vigoare” (Avizul din 4 februarie 1932, Ser. A/B,
nr. 44, p. 24. Pentru o reafirmare mai recent , C.I.J., Avizul consultativ din 26 aprilie
1988, Afacerea Biroului O.E.P. pe lâng Na iunile Unite, Rec., p. 34 i §57). Superio-
ritatea dreptului interna ional în fa a legilor interne este înc i mai clar afirmat de
dreptul interna ional, dar este negat înc de multe sisteme na ionale. Astfel, C.P.J.I.
afirma deja în avizul consultativ din 25 mai 1926 c „fa de dreptul interna ional i
fa de Curtea care este organul s u, legile na ionale sunt simple fapte” (Hot rârea
nr. 7, Seria A, p. 19), iar acest interpretare este de atunci constant în jurispruden a
interna ional .
Acest principiu al superiorit ii dreptului interna ional fa de dreptul intern
trebuie apreciat îns cu pruden când este vorba de aplicabilitatea sa practic . Când
judec torul intrerna ional afirm superioritatea dreptului interna ional asupra tuturor
norelor interne, el nu anuleaz aceste norme interne, ci doar le declar inopozabile la
nivel interna ional. Practic, validitatea dreptului intern nu este legat de dreptul inter-
na ional, doctrina unit ii ordinii juridice nefiind aplicat în integralitatea consecin-
elor sale logice care ar trebui s afirme validarea normelor juridice intrerne sau inter-
na ionale dup acela i principiu i prin referire la o singur norm fundamental , iar
atunci când se afirm prioritatea dreptului interna ional ar trebui s situeze aceast
norm fundamental de validare la acest nivel, ceea ce ar implica faptul c judec -
torul interna ional ar putea constata nevaliditatea normelor interne. Dimpotriv ,
judec torul interna ional, când constat o contradic ie între norma intern i norma
interna ional , nu poate anula norma intern , nici nu poate s o reformeze, ci doar s
declare norma inopozabil la nivel interna ional. Emitentul unei astfel de norme
contrare dreptului interna ional poate eventual fi inut de o obliga ie de repara ie, dar
dreptul s u r mâne perfect valid. Dar o astfel de divergen nu este prin ea îns i
suficient pentru a angaja responsabilitatea interna ional a statului care a emis norma
(de exemplu, afacerea Fran a c. Peru din 1921 în fa a C.P.A. sau afacerile Wimbledon
i Uzina Chorzow în fa a C.P.J.I.). Statul, a c rui norm intern a fost calificat ca
fiind contrar dreptului interna ional de c tre judec torul sau arbitrul interna ional,
nu este obligat s pun regula de acord cu norma de referin a hot rârii, de obicei,
dac r spunderea sa este angajat , plata unei indemniza ii constituind o repara ie
adecvat . În concluzie, de i superioritatea dreptului interna ional asupra dreptului
intern este pe deplin afirmat la nivel interna ional, caracterul imperfect al ordinii
interna ionale, datorat caracterului suveran al subiec ilor s i originari, face ca ordinea
intern a statelor s r mân valid chiar dac este contrar dreptului interna ional.
b.2. Monismul cu prioritatea dreptului intern. Monismul cu prioritatea drep-
tului intern este mai pu in afirmat expres sau sus inut doctrinar la nivel interna ional,
dar multe consecin e ale sistemului sunt prezente în dreptul intern al statelor, tr dând
o reminiscen na ionalist evident . Aceast teorie nu consider „dreptul interna-
ional ca o ordine de drept aflat deasupra ordinii statale, ci ca ordine de drept dele-
gat de ordinea de drept statal ”, dreptul interna ional fiind „valabil pentru stat doar
atunci când este recunoscut de stat... Dreptul interna ional, care este valabil, din
punctul de vedere al primatului ordinii de drept statale sau al suveranit ii statului,

numai în m sura în care un stat îl recunoa te ca fiind obligatoriu pentru el, apare prin
urmare nu ca o ordine de drept suprastatal , nici ca o ordine independent de cea
statal , izolat de aceasta, ci (în m sura în care este considerat drept) ca o com-
ponent a propriei ordini de drept statale. A fost numit «drept statal extern»,
plecându-se de la presupunerea c reglementeaz rela ia statului «în afar », rela iile
sale cu alte state” (H. Kelsen, 2000, p. 391). Aceast teorie suveranist postuleaz
deci c statul î i determin singur, independent, competen ele sale externe. Consti-
tu ia este cea care valideaz atât dreptul intern, cât i dreptul interna ional care este
inserat în ordinea intern .
Pozi ionarea dreptului interna ional în ierarhia juridic statal intern este regle-
mentat îns în maniere extrem de diverse. Poate fi vorba de o superioritate absolut
a dreptului interna ional, care are valoare supraconstitu ional . Aceast solu ie este
rar întâlnit , expresia sa cea mai pregnant fiind art. 63 din Constitu ia Olandei, care
dispune c „dac dezvoltarea ordinii juridice interna ionale (ar cere-o), un acord va
putea s deroge de la dispozi iile Constitu iei”. Sau poate fi vorba de o superioritate
limitat a dreptului interna ional, adic de valoarea sa supralegislativ , dar infra-
constitu ional , ceea ce înseamn c dreptul interna ional, de obicei cel conven ional,
primeaz în caz de conflict cu legile interne, dar nu i în cazul unui conflict normativ
cu constitu ia. În fine, o a treia solu ie, prezent în general în rile de tradi ie
anglo-saxon i în republicile latino-americane, presupune o egalitate formal a
dreptului interna ional i a dreptului intern, cea ce conduce la o superioritate de fapt a
legii interne.
F. Ierarhia normelor interne. A concepe dreptul intern ca pe o piramid norma-
tiv a devenit un automatism. Modul structur rii acestei ierarhii este îns departe de a
crea un consens. Astfel, dac practic toat lumea se acord asupra faptului supre-
ma iei constitu iei, garantarea acestei suprema ii printr-un control de constitu io-
nalitate al legilor nu este înc unanim admis , cel pu in când este vorba de legi în
vigoare i de un recurs individual, cum nu este admis , fiind chiar vehement contes-
tat , existen a unor norme supraconstitu ionale sau a unei ierarhii interne a normelor
constitu ionale. Pozi ionarea tratatelor în ordinea juridic intern creeaz de
asemenea, cum am v zut, solu ii diferite de la un sistem normativ la altul i chiar
legalitatea actelor administrative, de i greu de crezut c ar mai putea fi contestat în
principiu, ofer prilejul mai multor modalit i de control. Ierarhie deci, dar care
ierarhie? Este deci util, pentru a contura acest mijloc de realizare formal a statului
de drept, s ne referim la toate treptele posibile ale acestei ierarhii.
a. Norme supraconstitu ionale? De i larg contestat , ideea existen ei unor
norme supraconstitu ionale este una care a câ tigat teren în ultima vreme. Ea este
conceput în cel pu in în dou variante. Fie aceste norme supraconstitu ionale in de
dreptul natural sau cutumiar, fiind anterioare i superioare constitu iei pozitive i
impunându-se puterii constituante înse i, fie ele sunt cuprinse în constitu ia pozitiv ,
dar sunt prioritare fa de celelalte norme constitu ionale, ceea ce echivaleaz mai
degrab , cu instituirea unei ierarhii interne a normelor constitu ionale decât cu insti-
tuirea unei supraconstitu ionalit i. Indiferent de teoria adoptat , aceast presupus
supraconstitu ionalitate a unor norme creeaz dou posibile efecte formale: existen a
unui control al constitu ionalit ii constitu iei înse i i limitarea material a puterii de
revizuire a constitu iei, dac nu a puterii constituante îns i.
Prima tez , cea a existen ei unui drept natural sau cutumiar supraconstitu ional,
presupune c validitatea acestui drept nu depinde de constitu ia pozitiv , c se face în
afara ei, astfel dreptul respectiv putând s limiteze puterea constituant îns i.
Aceasta înseamn c normele supraconstitu ionale nu pot fi contrazise de constitu ia
pozitiv , nefiind vorba doar de o limitare temporar , formal sau material a posibili-
t ii de revizuire, ci de o limitare juridic a puterii înse i de autoorganizare dat consti-
tuantului, adic poporului. Constituantul doar constat acest drept, el nu-l creeaz ,
astfel c prevederea sa în constitu ia pozitiv nu-i schimb natura. Aceasta pare s fie
pentru unii (L. Duguit, 1923, p. 538 i urm.) situa ia Declara iei Drepturilor Omului
i Cet eanului din 1789, care nu face decât s constate „drepturile naturale i impres-
criptibile ale omului” (art. 2). Pentru al ii este vorba de o „legitimitate constitu ional ...
plasat dincolo de texte i dincolo de puterea constituant îns i” (G. Hauriou, 1929,
p. 276) sau de o „idee de drept” fa de care „puterea constituant este tributar ”
(G. Burdeau, 1966, p. 82). Aceast viziune este prezent chiar în jurispruden a unor
cur i constitu ionale. Astfel, Curtea german afirma într-o decizie din 23 octombrie
1951: „Exist principii constitu ionale care sunt în a a m sur expresia unui drept
preexistent Constitu iei, încât îl leag chiar pe constituant, iar celelalte dispozi ii
constitu ionale, care nu au dreptul la acest rang, pot s fie nule datorit faptului c
violeaz aceste principii.” (BVerfGE, p. 14 i urm., apud O. Jouanjan, La forme
républicaine de gouvernement, norme supraconstitutionnelle?, p. 277)
Cea de a doua tez , cea a limit rii materiale a puterii de revizuire, ierarhizeaz
normele constitu ionale, plasând unele dispozi ii într-o postur de superioritate pentru
c puterea de revizuire nu le poate atinge. Aceast viziune porne te de la o distingere
a puterii de revizuire de puterea constituant i de la o superioritate a acesteia din
urm asupra primeia. Astfel, de i puterea constituant nu poate fi limitat , c ci ar
însemna s plas m ceva deasupra puterii poporului de autoorganizare, puterea de
revizuire poate fi limitat material de constituant, care poate sustrage anumite norme
sau principii constitu ionale din competen a sa. Exist deci o ierarhie material între
actul constituant i actul de revizuire. Puterea de revizuire nu poate deroga de la
dispozi iile constitu iei care nu pot face obiectul revizuirii. Astfel, unele principii i
dispozi ii ale constitu iei pozitive primeaz asupra altora. De obicei, este vorba de
anumite valori: demnitatea, libertatea, dreptatea etc. sau de drepturi fundamentale,
dar i de dispozi ii privind forma de guvern mânt: republican , de exemplu în cazul
Fran ei, sau monarhic , potrivit Constitu iei marocane.
b. Suprema ia constitu iei. Dac ideea existen ei unor norme supraconstitu-
ionale este contestat de majoritatea doctrinei, ideea suprema iei constitu iei este
adoptat practic de toat lumea. Ce se în elege îns prin aceast suprema ie, care este
fundamentul ei i care îi sunt consecin ele formale?
Prin faptul suprema iei constitu iei se în elege c aceasta are o valoare juridic
superioar tuturor celorlalte acte normative, în sensul c ea este situat deasupra
acestora în ierarhia normativ . Dac reducem no iunea de constitu ie la accep ia ei de
act normativ, atunci suprema ia acestei legi este dat de con inutul i forma ei. Dac
în elegem prin constitu ie ceva ce dep e te faptul normativ, atunci suprema ia ei
este dat de faptul c ea este o stare a con tiin ei colective ce st la baza oric rei
norm ri, c beneficiaz i de o suprema ie existen ial .
b.1. Suprema ia existen ial . Sensul acesta ontologic al no iunii de «constitu ie»
este legat de problema constituirii sistemului juridic, de cea a ierarhiz rii normelor
juridice în sistem, adic de problemele validit ii, conformit ii i for ei derogatorii a
normelor. Fiecare norm este produs conform regulilor stabilite în norma superioar
(validitate), având un con inut conform con inutului acesteia (conformitate) i
neputând deroga de la ea. Dac îns fiecare norm î i bazeaz validitatea pe o norm
superioar , constitu ia nu poate s - i mai bazeze validitatea pe nimic din interiorul
sistemului juridic. Se poate spune c ea î i bazeaz validitatea pe o constitu ie ante-
rioar , problema fiind îns doar reportat i ducând la un regres la infinit. Dou
solu ii sunt atunci posibile: fie norma constitu ional este considerat valid pentru
c se întemeiaz pe votul popular, este referendar de exemplu, dar acest fapt o face
doar legitim , adic moral sau politic corect , nu valid , c ci „legitimitatea nu
determin ca atare validitatea, cum nici validitatea nu determin în mod necesar
legitimitatea” (L. Favoreu, P. Gaïa, R. Ghevontian, J.-L. Mestre, O. Pfersmann,
A. Roux, G. Scoffoni, 2001, p. 58), fie constitu ia este «presupus » a fi valid , nu
legitim , aceast supozi ie fiind considerat norm fundamental , cum face bun oar
normativismul de inspira ie kelsenian . Astfel orice norm , în elegând prin aceasta i
constitu ia, î i bazeaz validitatea pe o alt norm i dreptul regleaz singur
producerea sa. Este ceea ce s-a numit autoreglarea dreptului sau autoproducerea ori
autopoesisul. Mai exist îns i o a treia cale, nefiind în situa ia unui tertium non
datur, cum cred normativi tii, c ci dilema porne te de la considerarea principiilor de
autoorganizare, rezultate direct din con tiin a colectiv , ca nefiind pozitive în sensul
c ele, metajuridice fiind, nu pot fi aplicate de judec tor. Ori tocmai acest lucru l-am
ar tat mai sus când am eviden iat sensul practic al constitu iei ca stare de con tiin
colectiv : judec torul constitu ional judec constitu ionalitatea revizuirilor constitu-
ionale în raport de principiile de autoorganizare rezultate din con tiin a grupului
social vizat, devenite astfel drept pozitiv, care nu sunt doar substan iale, de exemplu
„constitu ia trebuie s includ pluralismul politic”, ci i procedurale, de exemplu:
„adoptarea oric rei norme constitu ionale implic interven ia puterii constituante, a
na iunii sau poporului, fie în amonte prin alegerea unei constituante, fie în aval prin
referendum”. Nu este vorba de un raport de conformitate doar, ci de unul de vali-
ditate, sesizabil de exemplu când o autoritate constituant originar face oper consti-
tu ional . Atunci, în lipsa unei norme formale care regleaz modul de producere a
constitu iei, deci validitatea ei, constituanta originar produce o norm valid doar dac
procedurile adoptate sunt conforme acestor principii de autoorganizare, rezultate direct
din con tiin a colectiv prin mi carea revolu ionar . Dac lu m ca exemplu opera
constitu ional a C.F.S.N. sau C.P.U.N., aceasta este conform principiilor con tiin ei
colective pentru c introduce pluralismul politic i economic, separa ia puterilor etc.,
dar valid pentru c nu produce ea îns i o constitu ie, ci introduce procedura inter-
ven iei puterii constituante, a poporului, pentru adoptarea viitoarei constitu ii. Astfel,
nu constitu ia este presupus valid , ci presupunerea poart asupra caracterului
juridic al necesit ii interven iei puterii constituante. De aceea, de exemplu, UE nu
poate avea o constitu ie: lipse te la nivelul Uniunii o putere constituant .
Normele juridice sunt astfel, pornind de la principiul validit ii lor, ierarhizate

formal. O norm are caracter juridic doar dac este produs conform cerin elor
formale impuse de norma superioar .
Raporturile de producere, care asigur validitatea normelor, ar ar ta atunci astfel:
Principiu fundamental de validare: orice constitu ie valid presupune interven-

ia puterii constituante
Norm de nivel 0: Constitu ia român din 8 decembrie 1991 este valid pentru
c este produs conform principiului interven iei puterii constituante în procesul
de adoptare
Normele de nivel 1 (de exemplu, constitu ia) determin condi iile de validitate
a normelor de nivel 2 (de exemplu «legile organice», «legile ordinare» i «ordo-
nan ele»)
Normele de nivel 2 (de exemplu, «legile») determin condi iile de validitate a
normelor de nivel 3 (de exemplu, hot rârile de guvern, hot rârile instan elor,
contractele)
Normele de nivel 3 determin condi iile de validitate a normelor de nivel 4 (de
exemplu, contractul de societate determin condi iile de validitate a hot rârilor
consiliului de administra ie)
Nivel normativ concret: „Este obligatoriu s fie exercitat actul de constrângere C”
Act de constrângere
Dar raporturile între diferitele categorii normative nu se rezum la raporturile de

validitate, ci cuprind i un raport de conformitate. De exemplu, constitu ia poate
interzice legiuitorului orice restrângere a principiului egalit ii în drepturi. Dac
legiuitorul face o astfel de restrângere printr-o lege adoptat în formele cerute de
constitu ie pentru aceast categorie normativ , norma rezultat este valid , dar nu
îndepline te cerin a «conformit ii» atunci când este raportat la constitu ie. Ea este
juridic deci i doar cu aceast condi ie poate fi judecat ca neconform . „Rezult c
validitatea i conformitatea nu sunt unul i acela i lucru. Pentru ca problema
conformit ii în sensul complet al termenului s poat s se pun , problema validit ii
trebuie s fi fost tran at în avans: doar o norm valid poate fi sau nu conform ”
(L. Favoreu, P. Gaïa, R. Ghevontian, J.-L. Mestre, O. Pfersmann, A. Roux, G. Scoffoni,
2001, p. 62). Pornind de aici, trebuie v zut dac sensul ontologic pe care l-am dat
constitu iei, de stare a con tiin ei colective, are vreo inciden asupra «conformit ii»
constitu iei înse i.
Conformitatea unei norme în raport de constitu ie este judecat de instan a
constitu ional , a priori sau a posteriori, concepte ale c ror no iuni i consecin e le
vom trata mai jos. Dar de multe ori, cum este i cazul României, instan a constitu-
ional se pronun i asupra constitu ionalit ii proiectelor de revizuire a constitu iei.
Raportul de conformitate prive te atunci constitu ia în raport cu ce? Poate fi vorba de
o judecare a necontradictorialit ii dispozi iilor constitu iei: constitu ia revizuit
poate cuprinde dispozi ii contrare unele altora, Curtea f când atunci doar oper de
sistematizare intern a constitu iei. De exemplu, o norm a proiectului de revizuire
contrazice principiul egalit ii în drepturi, expres prev zut. Dar dac principiul nu
este expres prev zut? De exemplu, unele constitu ii nu prev d expres principiul
separa iei puterilor. Atunci controlul conformit ii are ca referent un principiu
metajuridic? Nicidecum, c ci doar o norm juridic ar putea întemeia decizia Cur ii.
Se întemeiaz instan a pe un neverosimil «spirit al sistemului»? Sau mai degrab
consider ca juridic un principiu de autoorganizare al con tiin ei colective? Actul
s u, un act de aplicare, «descoper » principiul în interiorul sistemului juridic sau de
fapt îl creeaz ? Datorit acestui raport de conformitate cu o stare a con tiin ei
colective, fluid dar pozitiv , constitu ia pare a se valida în josul sistemului, prin
actele de aplicare i nu în sus printr-o presupunere de validitate. O cauzalitate circu-
lar destul de greu de acceptat se impune atunci sistemului juridic. Aceast ciudat
circularitate arat îns un lucru: doar acceptarea la baz a validit ii constitu iei poate
s o fac eficient , adic norm juridic . Validitatea nu înseamn nimic f r aceasta
i acesta este sensul controlului conformit ii constitu iei cu constitu ia. Doar
conformitatea cu principiile juridice ale con tiin ei colective asigur eficacitatea
normei constitu ionale, f r de care o validitate prezumat nu o poate transforma în
norm juridic . Aceast «eficacitate», dat de actele de aplicare, este sensul impo-
sibilit ii legii de a deroga de la hot rârile judiciare de control de constitu ionalitate.
Validitatea normei vine astfel de la norma superioar i, în acela i timp, de la actele
de aplicare. Cât prive te constitu ia, doar aplicabilitatea ei judiciar o face valid .
Astfel constitu ia se întemeiaz dublu: în sus, printr-o validare acordat de principiile
de autoorganizare ale grupului i, în jos, prin aplicarea care o face eficient .
b.2. Suprema ia material . No iunea de constitu ie în sens material am studiat-o
mai sus, ar tând dublul sens al acesteia: de voin , care st la baza normei juridice
constitu ionale, i de obiect al reglement rii constitu ionale. Primul sens r spunde la
întrebarea „cine face norma?”, al doilea la întreb rile: „care este natura normelor ce
trebuie cuprinse în constitu ie?”, „de ce unele norme sunt constitu ionale i altele
nu?”. Pornind de la aceste dou sensuri ale materialit ii constitu iei, vom încerca
acum s analiz m în ce fel aceast accep iune a no iunii influen eaz suprema ia
constitu iei în ierarhia normativ .
Dac ne raport m la primul sens al constitu iei materiale, atunci suprema ia
material a constitu iei înseamn c normele constitu ionale au la baz o voin care
este superioar voin elor care stau la baza oric rui alt act normativ. Aceast voin nu
poate fi într-o democra ie decât voin a poporului. Constitu ia este material suprem
pentru c voin a poporului este suprem . Orice act normativ al statului este subor-
donat actului normativ al poporului, constitu ia. Consecin ele acestui prim sens al
suprema iei materiale a constitu iei sunt urm toarele: distingerea puterii constituante
de autoritatea constituant , distingerea puterii constituante de puterea de revizuire i
distingerea puterii constituante de puterile constituite. Astfel, puterea constituant
este singura care are competen a de a adopta o constitu ie, celelalte «puteri» nu au
competen constitu ional primar , sunt limitate de voin a puterii constituante.
Puterea constituant este distinct de autoritatea constituant . Prima apar ine
poporului i semnific posibilitatea nelimitat a acestuia de a institui orice reguli de
producere a sistemului normativ i de organizare a statului ca organ al acestei ordini
juridice. Dar aceast putere se exprim rareori direct, fiindu-i necesar , de cele mai
multe ori, o autoritate care exercit aceast competen de autoorganizare în numele

s u. Aceast autoritate este numit autoritate constituant . Aceast autoritate este
deja limitat , este inut s respecte puterea constituant a poporului. Ea este un
organ al statului, subordonat, ca statul însu i, poporului. Validitatea sistemului juridic
depinde deci de o regul prim de producere a celorlalte reguli: orice instituire a unui
sistem constitu ional presupune interven ia puterii constituante. Dar aceast interven-
ie poate s se produc în amontele adopt rii unei constitu ii, prin instituirea unei
autorit i speciale de adoptare a constitu iei, adunarea constituant , prin alegeri care
au ca obiect în mod strict aceast prim delegare de putere, sau în avalul acestei
adopt ri, prin referendum. Când interven ia puterii constituante se face prin institui-
rea unei adun ri, aceast adunare are doar autoritate constituant , adic doar o
competen atribuit , nu are competen a competen elor sale, nu este suveran în sens
propriu, trebuie s se subordoneze principiilor de autoorganizare rezultate direct din
voin a puterii constituante a poporului. Doar referendumul constitu ional face ca
voin a puterii constituante s se manifeste direct i deci rezultatul s fie o manifestare
a puterii suverane a poporului, adic o putere juridic , originar i suprem .
Atunci când revizuirea constitu iei nu se face prin interven ia direct a puterii
constituante, deci prin referendum, puterea de revizuire este distinct de puterea
constituant . Uneori, aceast putere de revizuire mai este numit i putere consti-
tuant derivat . Ea este o putere dat unei autorit i a statului, instituit deci, care are
competen a de a pune de acord constitu ia pozitiv cu evolu iile sociale. Dar aceast
putere este limitat material: unele dispozi ii constitu ionale sunt scoase de sub
puterea de revizuire, neputând fi modificate decât de puterea constituant în mod
direct; limitat formal: modific rile aduse constitu iei trebuie s îmbrace forme
solemne i majorit i crescute fa de cele necesare adopt rii legilor organice sau
ordinare; i circumstan ial: puterea de revizuire nu poate modifica constitu ia în
anumite situa ii excep ionale, de obicei în stare de r zboi, necesitate, asediu etc.
O alt consecin a suprema iei materiale a constitu iei în acest prim sens este
distingerea puterii constituante de puterile constituite. Puterea constituant este o
putere de autoorganizare a poporului care creeaz statul. Organele acestuia sunt deci
constituite prin voin a puterii constituante. Ele sunt numite de aceea puteri consti-
tuite. Aceste puteri constituite nu pot modifica în niciun fel actul care le constituie,
constitu ia. Chiar având putere normativ , aceasta nu poate fi de natur constitu-
ional , c ci voin a care st la baza ei nu este constitutiv , ci doar derivat . Suverani-
tatea normativ a statului, exercitat de organele sale, este astfel subordonat
suveranit ii normative a poporului, suveranit ii constituante.
Dac lu m în considerare cel de al doilea criteriu de definire a constitu iei din
punct de vedere material, obiectul reglement rii, atunci constitu ia este ansamblul
normelor care reglementeaz modul producerii celorlalte norme. Normele constitu-
ionale sunt norme secundare, atribuind competen e de produc ie normativ , distincte
de normele primare, norme de reglementare a comportamentului individual. Consti-
tu ia este suprem în sensul c nicio alt lege sau act normativ nu poate crea f r
abilitare constitu ional norme secundare. Doar constitu ia sau în aplicarea consti-
tu iei pot fi delegate competen e normative. Consecin a este c puterea delegat nu
poate fi redelegat (delegata potestas non delegatur). Aceasta este un principiu
fundamental al dreptului public, unul din punctele de diferen iere a acestuia fa de

dreptul privat (P. Negulescu, 1937, p. 142). Dac prin constitu ie este acordat o
anumit competen unui anumit organ, atunci atâta vreme cât constitu ia îns i nu
prevede posibilitatea i condi iile redeleg rii, acest organ nu poate s - i cedeze com-
peten a unui alt organ. Un asemenea act ar fi o modificare implicit a constitu iei,
f r nicio legitimitate. Dac acest lucru se întâmpl , actele rezultate din aceast
delegare, ca i actul însu i de delegare, sunt lipsite de valoare juridic . Desigur, dac
îns i constitu ia prevede posibilitatea redeleg rii, procedeul este constitu ional. A a
se întâmpl în cazul redeleg rii puterii de a legifera c tre Executiv; fire te trebuie
respectate condi iile acestei transmiteri stabilite prin constitu ie. F r o astfel de
abilitare „delegarea formelor puterii este imposibil , dar delegarea materiilor nu este
astfel, sub condi ia ca puterea c reia o materie îi este delegat s o reglementeze cu
forma de voin care îi este proprie” (M. Hauriou, 1929, p. 265; G. Burdeau, 1966,
74-75). De exemplu, poate fi abilitat guvernul s emit o hot râre într-o anumit
materie care ar ine în mod normal de legiferare, dar aceasta nu înseamn c el va
legifera, ci va reglementa doar la nivelul la care este abilitat constitu ional, cel al
actului administrativ normativ.
b.3. Suprema ia formal . Constitu ia este uneori superioar celorlalte legi nu
doar prin natura voin ei pe care o exprim i a normelor pe care le cuprinde, ci i prin
forma pe care o îmbrac , o form solemn i mai greu de realizat decât a celorlalte
legi. Când acest lucru se întâmpl , constitu ia este formal superioar legilor. Conse-
cin a acestei suprema ii formale este rigiditatea constitu iei, adic mai accentuata sa
stabilitate temporal , rigiditate care se manifest atât în materia instituirii, cât i în
materia revizuirii constitu iei, distingând-o formal de legile organice sau ordinare.
Cum procedurile de adoptare i revizuire a constitu iilor le vom trata mai târziu, aici
vom sublinia doar faptul c superioritatea formal a constitu iei este dat de
obligativitatea interven iei puterii constituante în cadrul procedurii de instituire i de
prezen a unui organ special de revizuire i/sau de necesitatea unui vot cu majorit i
calificate în cadrul acestuia sau a adun rii legislative ordinare. Constitu ia este astfel
superioar din punct de vedere formal celorlalte legi pentru c forma adopt rii i
revizuirii sale o protejeaz contra unor modific ri abuzive din partea majorit ii
politice dintr-un moment dat. Pentru a limita i încadra puterea, constitu ia este
formal superioar legilor pe care în mod curent majoritatea politic le poate adopta
sau modifica.
Nu toate constitu iile se bucur de o astfel de suprema ie formal . În primul rând,
constitu iile cutumiare nu cunosc o astfel de suprema ie formal , de i cerin a unei
accentuate stabilit i, dac nu cea a unei reale limit ri a puterii politice, poate fi
considerat ca îndeplinit , c ci una din caracteristicile cutumei este tocmai stabili-
tatea. În al doilea rând, exist constitu ii scrise care nu se bucur de suprema ie
formal , care pot fi modificate prin legi ordinare, f r a fi necesar o procedur
solemn i îngreunat . O astfel de constitu ie este numit supl , pentru a o distinge de
cele care se bucur de suprema ia formal , numite rigide. O astfel de constitu ie este,
de exemplu, cea israelian . Se poate afirma chiar, cu o oarecare îndrept ire, c o
constitu ie care necesit proceduri speciale de modificare, dar care nu prevede o
procedur clar i eficient de control al respect rii acestora, nu este formal
superioar legilor, de i unii autori sus in c exist o oarecare exagerare în a nega

suprema ia formal pentru c nu exist control de constitu ionalitate.
Consecin a general a tuturor formelor de suprema ie a constitu iei este c toate
actele normative interne trebuie s fie conforme ei i sunt valide în baza ei. Orice act
contrar constitu iei este fie nevalid, ceea ce înseamn c î i pierde juridicitatea fie
neconform, ceea ce înseamn c î i pierde aplicabilitatea, dac nu chiar existen a
juridic . Constitu ia î i subordoneaz astfel întregul sistem normativ. Garan ia
general a respect rii acestei suprema ii este controlul constitu ionalit ii legilor.
c. Pozi ia legilor în ierarhia normativ : constitu ionalitatea i conven iona-
litatea legilor. Aceast pozi ie depinde de dou variabile: caracterul rigid sau suplu
al constitu iei i sistemul de raportare a dreptului intern la dreptul interna ional
adoptat. În cazul constitu iilor suple, legile sunt pe aceea i treapt normativ cu a
constitu iei, ele putând-o modifica. În cazul constitu iilor rigide, legile sunt infra-
constitu ionale, adic situate pe o pozi ie inferioar constitu iei în ierarhia normativ .
Ele trebuie s fie conforme nivelului superior, adic trebuie s fie constitu ionale.
Dac sistemul de raportare a dreptului intern la dreptul interna ional este dualist,
atunci problema ierarhiei legilor i tratatelor nu se pune. Dac sistemul este monist
cu prioritatea dreptului interna ional, atunci tratatele sunt superioare legilor, acestea
din urm trebuind s fie conforme cu primele. Acest raport de conformitate se
nume te conven ionalitate a legii. Dac sistemul este monist cu prioritatea dreptului
intern, atunci legile prevaleaz asupra tratatelor. În caz de contradic ie are priori-
tate legea. Uneori, în materia drepturilor omului sistemele sunt combinate, având,
de regul , prioritate tratatul, dar legea prevalând dac prevederile ei sunt mai
favorabile persoanei.
d. Legalitatea actelor administrative. Statul de drept presupune, ca pe o
condi ie minimal ini ial , ca actele administrative normative s fie conforme legii.
Aceast treapt a ierarhiei normative se refer la urm toarele aspecte. Actul
administrativ normativ nu poate fi dat decât în baza legii. El este subsecvent acesteia.
Aceasta înseamn c el nu poate interveni decât dac aplic o lege. El nu poate, pe de
alt parte, s adauge nimic legii. Orice dispozi ie administrativ care tinde s regle-
menteze primar i nu subsidiar legii este lipsit de eficien juridic . În fine, con i-
nutul actului administrativ normativ trebuie s fie conform legii care îl autorizeaz .
Când exist un domeniu legislativ rezervat, puterea general de reglementare fiind
dat Executivului, în sensul c el poate reglementa prin act administrativ normativ
orice domeniu care nu este expres dat în competen a exclusiv a Legislativului,
actul administrativ normativ este subsecvent în mod direct constitu iei. Garan ia
general a respect rii acestei trepte a ierarhiei normative este controlul legalit ii
actului administrativ.
§4. Controlul respect rii ierarhiei normative
Pentru a fi în prezen a unui stat de drept, ierarhizarea normelor juridice este doar
o prim condi ie formal . Ceea ce este deosebit de important este ca aceast ierarhie
s fie respectat . De aceea, fiec rei trepte a ierarhiei normative trebuie s -i fie aferent
un control al respect rii ei. Dac admitem existen a unor norme supraconstitu ionale
sau cel pu in a unei ierarhii interne a normelor constitu ionale, vom avea deci un
control al constitu ionalit ii proiectelor de revizuire a constitu iei. Apoi, legile
trebuind s fie conforme constitu iei, dac se admite suprema ia sa formal , vom fi în
prezen a unui control al constitu ionalit ii acestora. Iar dac tratatele interna ionale
sunt superioare legilor, sistemul va trebui s cunoasc i un control al conven io-
nalit ii legilor. În fine, actele administrative trebuind s fie legale, controlul
legalit ii acestora va trebui s fie o tr s tur definitorie a statului de drept. Când sunt
admise surse autonome sau corporative, acestea trebuind s fie conforme nivelului
normativ care le autorizeaz i celui fa de care acesta condi ioneaz validitatea i
con inutul lor normativ, va trebui s existe i un control al respect rii acestei trepte a
ierarhiei normative. Aceste controale trebuie date în competen a unor organe sufi-
cient de independente fa de stat pentru ca ele s fie efective. De obicei, ele vor fi
deci fie judiciare fie realizate de organe care au un statul echivalent cu cel al
organelor judiciare i lucreaz dup proceduri de tip judiciar. Pentru a fi în prezen a
unei realiz ri complete a dezideratului statului de drept, va trebui ca fiec rei trepte a
ierarhiei normative s -i corespund un control, dup cum urmeaz :
Ierarhia normativ Control aferent respect rii

superiorit ii ierarhice
Norme supraconstitu ionale (de obicei, Controlul constitu ionalit ii proiectelor
norme constitu ionale nerevizuibile) de lege de revizuire
Constitu ia Controlul constitu ionalit ii legilor; Con-
trolul constitu ionalit ii tratatelor
Tratate interna ionale Controlul conven ionalit ii legilor
Legi Controlul legalit ii actelor administrative
normative
Acte administrative normative Controlul conformit ii actelor de aplicare
Controalele tipice statului de drept presupun i controlul respect rii for ei abro-
gatorii i derogatorii a actelor normative. Aceast ierarhie normativ inversat este la
fel de important ca cealalt . Astfel, fiecare nivel normativ este protejat printr-o
interdic ie stabilit nivelului inferior de a abroga actele sale sau de a deroga de la ele,
nici prin dispozi ii contrare, nici prin dispozi ii suplimentare.
§5. Protec ia juridic a drepturilor i libert ilor
Ultimul mecanism formal al statului de drept este protec ia juridic a drepturilor

i libert ilor. Aceasta presupune trei aspecte: jurisdic ionalizarea lor, în sensul ap -
r rii lor prin liberul acces la o justi ie independent , constitu ionalizarea unor drepturi
i libert i i organizarea unui contencios constitu ional al drepturilor i libert ilor
fundamentale. Acest ultim mecanism formal al statului de drept concretizeaz evo-
lu ia c tre un stat de drept material, în care devolu iunea puterii este subordonat
realiz rii libert ii individuale.
A. Ap rarea drepturilor omului prin liberul acces la o justi ie independent .
„Noi înc mai vis m ast zi, scria Th. Fleiner (2001, p. 237-239), la un prin armant
domnind cu blânde e în eleapt asupra poporului s u. Astfel de prin i arman i nu au

nevoie de drepturile omului”. Ori este cert c ace ti prin i, oricât de arman i, se
supun logicii afirma iei Lordului L. Acton: „Puterea corupe i puterea absolut
corupe absolut” (Ibidem, p. 237-239). „O astfel de clarviziune în materia naturii
umane constituie în mod indiscutabil baza unei concep ii asupra drepturilor omului
care le încredin eaz nu persoanelor, ci institu iilor... A crede în bunul ef de stat
care, în virtutea competen elor sale, protejeaz drepturile omului, ine de naivitate i
neglijeaz înclina ia natural a individului de a tezauriza puterea. Dac drepturile
omului ne intereseaz cu adev rat, trebuie s ne baz m mai degrab pe institu ii
rezonabile... Protec ia drepturilor omului trece deci prin aceast institu ie care este
tribunalul. Aceast exigen decurge nu dintr-o credin naiv în faptul c judec torii
ar fi mai buni decât efii de stat sau de guvern. Încrederea în judec tor î i g se te
fundamentul în instituirea îns i a tribunalului i a procedurii sale, adaptat ca nicio
alta individului mediu. Experien a dovede te c aceast instan , chiar dac este
ocupat de oameni mediocrii, este cea mai pu in susceptibil s se lase dominat de
interese care in de putere, pentru c astfel de interese sunt str ine atât institu iei, cât
i procedurii sale” (Ibidem, p. 237-239). Pentru ca drepturile i libert ile s devin
efective, trebuie ca ele s fie ap rate de o instan la care titularul lor s accead
liber, care s fie instituit prin lege, s fie independent , impar ial i s judece dup
o procedur echitabil , public i într-un termen rezonabil. Aceast garan ie general
a efectivit ii drepturilor i libert ilor este numit de obicei „drept la un proces
echitabil” [H. Ruiz Fabri (dir.), 2003] sau, cum face Constitu ia României, „acces
liber la justi ie”. Ea este esen ial pentru existen a statului de drept material, stat care
are ca element central drepturile i libert ile omului i ca procedur central
procesul echitabil.
B. Constitu ionalizarea drepturilor i libert ilor fundamentale. Ap rarea
drepturilor i libert ilor prin transformarea protec iei lor jurisdic ionale într-un ele-
ment de structur al dreptului sau libert ii (I. Dogaru, D.C. D ni or, Gh. D ni or,
1999, p. 288-291), nu este decât unul dintre aspectele transform rii conceptului de
stat de drept dintr-un concept formal într-unul material. Un al doilea aspect este
constitu ionalizarea progresiv a acestor drepturi i libert i. Astfel, ele sunt protejate
nu doar contra celorlal i subiec i sau contra ac iunii administrative, ci i contra
Legislativului însu i. Existen a unei constitu ii garan ie a drepturilor i libert ilor
fundamentale sau cel pu in a unei carte ori declara ii de drepturi este un element
definitoriu al statului de drept.
C. Organizarea unui contencios constitu ional al drepturilor i libert ilor.
Prevederea drepturilor i libert ilor fundamentale într-o constitu ie nu este îns
suficient pentru a le garanta. Pe lâng aceasta, sistemul respectiv trebuie s orga-
nizeze un contencios constitu ional al acestor drepturi i libert i, care s completeze
contenciosul clasic al normelor i institu iilor. Pentru ca acesta s realizeze cât mai
bine posibil cerin a statului de drept, sesizarea organului de control trebuie s poat fi
f cut de c tre particulari. Un contencios constitu ional al drepturilor i libert ilor,
care poate fi deschis doar de autorit i ale statului sau de titulari ai func iei publice,
se reduce la un contencios constitu ional al institu iilor, c ci sesizarea va avea ca
scop direct solu ionarea unui conflict deschis sau latent între acestea.
Sec iunea a 4-a. Critica statului de drept
Evolu ia societ ii contemporane, cu expansiunea indispensabil a puterii statale,

cu necesitatea acut a norm rii, înso it de o modificare a normei din norm -conduit
în norm -cadru, cu distorsiunea pe care prezen a masiv i determinant a media a
creat-o, a dus la o repunere în discu ie a fundamentelor statului de drept. Acesta era
conceput ca o form a statului bazat pe limitarea puterii, care asigur o protec ie a
individului printr-o previzibilitate a constrângerii normative, printr-o excludere a
arbitrarului din procesul de aplicare a normei, fapt ce conducea la o reac ie de încre-
dere în norma juridic . Asigur îns statul de drept realizarea acestor deziderate?
Unii cred, cu argumente conving toare, c nu.
§1. Asigur statul de drept limitarea puterii?
A. Expansiunea puterii. Statul de drept limiteaz puterea prin normare; el este

un fel de «perfec ionism juridic» (W. Leisner, 1974, p. 69). Totul trebuie reglementat
pentru ca puterea s fie încadrat i astfel limitat . Dar expansiunea norm rii
înseamn , pe de alt parte, expansiunea puterii. Dreptul este expresia îns i a puterii.
Puterea este cea care spune norma, tot ea este cea care o aplic i tot ea cea care o
interpreteaz . Încadrându-se, ea se propag , iar dreptul devine în loc de instrument al
limit rii, «vector al dezvolt rii» (J. Chevallier, 1988, p. 375) acestei puteri. Poate c
ea nu mai este o putere arbitrar , dar nu este de aceea mai pu in putere.
„Expansiunea sa în numele exigen elor unui stat de drept din ce în ce mai
complet, din ce în ce mai exhaustiv, mascheaz un fenomen de expansiune a înst pâ-
nirii puterii asupra vie ii sociale.” (Ibidem, p. 375; B. de Jouvenel, 1972). Puterea
aceasta poate fi nu a politicienilor, ci a judec torilor, dar nu este prea evident de ce ar
fi aceasta neap rat mai legitim . Astfel, „un stat de drept împins la paroxism ar fi cel
în care norma juridic este descoperit de judec tor, care o aplic cu deta are f r s
se preocupe de circumstan e i de sentimente, adesea ira ionale. Politica ar fi
neglijat , c ci ea este ira ional i poporul ar vedea dreptul în majestatea lui iar acesta
i s-ar supune” (D.G. Lavroff, 1999, p. 208).
B. Înt rirea legitimit ii. Instrument al ac iunii puterii, norma juridic este, în
acela i timp, i un instrument al legitim rii ei. O putere juridicizat cap t în ochii
subiec ilor asupra c rora se aplic o legitimitate de neconceput în cazul unei puteri
personalizate. „Ceea ce cet enii n-ar fi permis niciodat oamenilor, accept sub
form normativ ” (W. Leisner, 1974, p. 69). De aceea, puterea poate interveni în
domenii alt dat interzise. Ea se extinde cantitativ extinzându-se subiectiv. Se poate
trece astfel f r convulsii de la statul minimal, ce ine de esen a statului de drept, la
statul total. Sacrosanctul principiu liberal este negat, pentru a elimina impreviziunea
i for a, ceea ce „ne-a f cut s consider m libertatea ca pe o surs de inegalitate i de
insecuritate” (J.-P. Henry, 1978, p. 1209). Sacralizând dreptul, statul de drept nu face
decât s stigmatizeze libertatea; sacralizând dreptul, el sacralizeaz puterea. Departe
de a rezolva antagonismul libertate-autoritate, statul de drept o face pe prima sus-
pect . Statul de drept tinde astfel s - i mineze propriile fundamente, s devin
contrariul s u. Doar o revigorare a individualismului poate reda logica acestui sistem

plin de contradic ii interne.
§2. Asigur statul de drept previzibilitatea scontat ?
Statul de drept are ca scop esen ial asigurarea unui maxim de previzibilitate. Totul
trebuie îndeplinit pornind de la m suri generale, pe care subiec ii le pot prevedea i
ale c ror consecin e nu-i mai surprind ca o m sur administrativ arbitrar . Între-
barea care se pune este: „asigur statul de drept aceast previzibilitate?”.
A. Infla ia juridic . Rezultatul leg rii administra iei, ca un sistem ce de ine
monopolul constrângerii, de existen a unor norme legislative care îi încadreaz
activitatea are ca efect, pe lâng reducerea arbitrarului, o încetinire a capacit ii sale
de reac ie. Ea trebuie s a tepte norma. Ori via a social nu numai c nu devine mai
lent , dimpotriv , ritmul evolu iei ei devine galopant. Acest lucru determin o
accentuare a ritmului schimb rilor normative pentru a suplini încetineala provocat
administra iei de legarea normativ . „Normativismul produce deci, în fond, numai un
singur rezultat: el transport pe plan legislativ dinamismul de adaptare al Dreptului,
care, altfel, ar fi f cut statul s ac ioneze în domeniul administrativ. Pe ansamblu, nu
va exista nici mai mult , nici mai pu in schimbare, dup cum ne g sim într-un stat
de drept sau într-unul «arbitrar»; exist doar o diferen de organe statale obligate s
fac adaptarea în cele dou cazuri. Nu este de esen a rechtsstaat-ului (statului de
drept) s garanteze previzibilitatea printr-un imobilism normativ. Ceea ce cet eanul
câ tig în fa a administra iei strâns legate, pierde cu un legiuitor care «se dezl n uie
în norme». Cu cât se accentueaz previzibilitatea la baz , cu atât mai pu in o vom
reg si la vârf” (W. Leisner, 1974, p. 71). Or legiuitorul este din ce în ce mai tentat de
aceast infla ie juridic , nu doar pentru c ea este rodul unei complic ri a sistemului
social, al unei oarecare îmb trâniri a acestuia, ci i pentru c legiferarea este un
spectacol rentabil pentru politicieni, care presupune investi ii minime i câ tig
maxim, legiferarea fiind cea mai spectaculoas activitate politic . Legea este un fel
de poz electoral , care nu tinde s rezolve nimic în afar de problemele de imagine
ale promotorului ei.
B. O fic iune din ce în ce mai fictiv : maxima nemo censetur ignorare legem.
Principiul nemo censetur ignorare legem (nimeni nu se poate ap ra invocând
necunoa terea legii) a fost întotdeauna o fic iune juridic , necesar func ion rii siste-
mului, prin asigurarea unei egalit i teoretice în fa a legii. „Dar dac acest principiu a
putut pân aici s produc efecte f r s r neasc prea mult bunul sim , în m sura în
care el exprima «credin a în cunoa terea unui drept accesibil tuturor», el tinde din ce
în ce mai mult ast zi s descrie o situa ie de «science-fiction»” (J.-P. Henry, 1978,
p. 1211-1212). Ast zi, a a cum am v zut, activitatea normativ , în efortul de a
acoperi toate ac iunile administrative necesare, devine galopant ; normele sunt
produse într-un ritm infernal, iar subiec ii nu mai sunt capabili s le urm reasc .
a. Proliferarea regulilor de drept. Multiplicarea regulilor de drept este rodul
unei complic ri crescânde a vie ii sociale, înso it de necesitatea coordon rii, în
scopul protec iei mediului natural i social, a milioane de decizii individuale. Dar
aceast multiplicare este i rodul unei autonomiz ri crescânde a structurilor sociale.

Societatea se perfec ioneaz astfel, de multe ori, nu în folosul, ci în detrimentul
individului. În elegerea limitat a fiin ei umane este dep it de aceast infla ie
normativ ; capacitatea limitat de absorb ie a creierului uman i cantitatea de timp
limitat pe care omul o poate cheltui pentru cunoa terea normelor juridice ne fac s
asist m la o «indigestie a corpului social» (R. Savatier, 1977, p. 47). Aceasta este
accentuat i de faptul c activitatea de aplicare a normei juridice este o activitate
combinatorie; aproape întotdeauna normele trebuie combinate pentru a fi aplicate.
Ori cre terea num rului de norme atrage dup sine cre terea exponen ial a posibili-
t ilor de combinare. Nici chiar speciali tii nu mai pot urm ri cu adev rat toate aceste
modific ri, revizuiri, ad ugiri de texte, din ce în ce mai frecvente. Rela ia tradi ional
dintre drept i realitate se modific : nu dreptul constrânge realitatea, ci realitatea, prin
mobilitatea ei excesiv , constrânge dreptul (J.-P. Henry, 1978, p. 1213). Aceasta
duce la o i mai slab calitate a textelor, c ci dreptul, constrâns s se modifice prea
rapid, nu are timpul unei reale elabor ri.
b. Imposibilitatea cunoa terii dreptului. Dinamica uimitoare a sistemului nor-
mativ este aproape imposibil de urmat de cunoa tere. Nimeni nu mai poate fi ast zi
prezumat a cunoa te toate legile. Nici chiar speciali tii, c ci ei devin din ce în ce mai
specializa i, nemaiavând propriu-zis o viziune global asupra sistemului juridic.
„Pentru cet ean, dreptul este la fel de abstract, incomprehensibil, insesizabil ca în
epocile barbare în care dreptul era cunoa terea secret a pontifilor sau a în elep ilor.
Chiar speciali tii sunt în imposibilitate material de a cunoa te totalitatea nenum -
ratelor reguli de detaliu, care toate in de drept, dar care se schimb cu o extrem
rapiditate” (J. Ellul, p. 6). Este cunoscut celebrul text francez prev zând T.V.A.
diferit pentru lentile de ochelari cu sau f r pastil (J.-P. Henry, 1978, p. 1212). Este
evident, de asemenea, c adesea instan ele, câteodat chiar instan a suprem , fac
dovada necunoa terii existen ei unei norme (F. Terré, 1966, p. 95). În aceste condi ii,
statul de drept nu numai c nu asigur previzibilitatea scontat , dar distruge chiar i
posibilitatea de cunoa tere a normei. Maxima nemo censetur ignorare legem este o
fic iune din ce în ce mai fictiv .
C. Apari ia unor «distorsiuni» în aplicarea regulilor de drept. „Statul de drept
– spunea W. Leisner – înseamn normele în aplicare” (1974, p. 66). Or, pentru a
aplica aceste norme trebuie utilizate anumite mijloace. Supraproduc ia de norme,
specific dup cum am v zut statului de drept, în încercarea lui de a dep i ipoteza
nondreptului (J. Carbonnier, 1963), opereaz adesea f r a ine cont c un anumit
echilibru trebuie p strat între norme i aplicarea lor. Se creeaz astfel ni te toleran e
din ce în ce mai mari în aplicarea normei, a c rei prescrip ie este oarecum redimen-
sionat în func ie de mijloacele de aplicare i chiar o nonaplicare a normei. Conse-
cin a fireasc este crearea unor circuite paralele, prin care indivizii ajung s regleze
situa ia de fapt, creând adev rate circuite de devia ie.
a. Dezechilibrul între prescrip ie i mijloacele de aplicare. Proliferarea textelor
juridice cere un progres al mijloacelor de aplicare. Administra ia î i extinde astfel
câmpul de ac iune. Statul dep e te faza minimal i subsidiar . Principiul liberal
însu i este repus în discu ie. Conflictele juridice privind aceast aplicare se înmul-
esc. Or, aceast sporire a num rului litigiilor cere o cre tere a num rului tribunalelor
învestite cu solu ionarea lor. Normele, devenite cadru, sunt astfel la discre ia inter-
pretului: organ administrativ sau tribunal. Activitatea de control a justi iei devine
ineficient , c ci justi ia este prea lent pentru o asemenea evolu ie galopant ; or, „o
justi ie prea lent este o justi ie proast ” (J.-P. Henry, 1978, p. 1217).
b. Multiplicarea toleran elor. Cre terea exponen ial a num rului regulilor i
neurmarea ei de o cre tere propor ional a mijloacelor de aplicare conduc la o multi-
plicare a toleran elor în aplicarea dreptului. „Toleran a poate fi definit ca un feno-
men de nonrespect în mod firesc acceptat al regulilor de drept” (Ibidem, p. 1218).
Este vorba a adar de o neaplicare a normei, cunoscut i admis , care nu atrage deci
nicio sanc iune. Neaplicarea îndelungat a normei face ca, atunci când se încearc
aplicarea, ea s par o injusti ie. Se neag astfel îns i ra iunea de a fi a statului de
drept, care este securitatea raporturilor juridice, asigurat de norma juridic . Norma
se devalorizeaz în ochii cet enilor, chiar normarea pare uneori o injusti ie, iar
organul legiuitor pierde din prestigiu i î i vede pozi ia central în aparatul de stat
amenin at de Executiv.
c. Na terea unor «circuite de devia ie». Accelerarea ritmului evolu iei sociale ar
trebui înso it de o simplificare a procedurilor judiciare. Ori tribunalele sunt caracte-
rizate de o lentoare excesiv . Acest fenomen distruge încrederea în justi ie. Înso ind
înmul irea toleran elor, el împinge indivizii s creeze un sistem de reglare a raportu-
rilor în marginea circuitului juridic i judiciar oficial, chiar în afara acestuia. În
numele eficacit ii, cerin ele legalit ii sunt înfrânte, câteodat chiar prin voin a
puterilor statului. Aceste circuite de deriva ie creeaz un climat de suspiciune la
adresa dreptului. Încrederea în norm , cerin esen ial a statului de drept, devine o
simpl presupunere teoretic . Asist m la reintroducerea for ei în raporturile juridice
i la revenirea la maxima: „mai bine un aranjament prost, decât un proces bun ”.
D. Cauzele infla iei juridice. Am v zut cum infla ia juridic , adic înmul irea
necontrolat a regulilor de drept înso it de devalorizarea lor, transform statul de
drept în exact contrariul s u. Întrebarea fireasc ce se pune este de a ti dac aceast
evolu ie este inevitabil , provenind din natura dezvolt rii sociale înse i sau este rodul
unei defectuoase gestiuni politice a socialului. Adev rul se afl undeva la mijlocul
distan ei dintre aceste dou ipoteze: infla ia juridic este rodul unei preponderen e a
imaginii politice asupra guvern rii, dar i rodul unei anume îmb trâniri a organis-
mului social.
a. Infla ia juridic , consecin a spectacolului politic. „Spectacolul puterii –
arat R.-G. Schwartzenberg – a înlocuit exerci iul puterii” (1977). Pentru guvernan i
conteaz din ce în ce mai mult imaginea pe care o creeaz în pres decât guvernarea
efectiv a statului. Spectacolul devine unicul suport al unei societ i ce pare a
dec dea inevitabil (G. Debord, 1972), în care forma prevaleaz asupra con inutului,
imaginea asupra ideii. Aceast maladie vizual face ca actul legifer rii s - i schimbe
în mare m sur finalitatea. Legea nu mai este necesar pentru a ordona realitatea, ci
pentru a ajusta imaginea politic . Se legifereaz de multe ori pentru a poza, nu pentru
a guverna. Se creeaz astfel o manie a legii noi: orice politician trebuie s aduc o
reglementare cu sine pentru a- i demonstra eficien a; nu conteaz cerin ele realit ii,
ci ale publicit ii; de aceea, realitatea este constrâns , nu reglementeaz ; ea trebuie s
permit existen a mai multor reguli decât este capabil s absoarb . Regula nu este
edictat , când ea este consecin a acestui spectacol politic, pentru a fi aplicat , ci

pentru a fi comentat . Astfel, juridicizarea integral pe care o postuleaz statul de
drept este deturnat de la scopul ei, limitarea puterii, transformându-se într-un instru-
ment al acesteia. Norma devine capital politic, iar legiferarea un spectacol mediatic.
Puterea este responsabil pentru utilizarea spectacular a func iei normative a statului
i pentru degradarea pe care o sufer norma juridic datorit acestui fenomen.
b. Infla ia juridic , semn al îmb trânirii organismului social. Este imposibil
sa reducem cauzele infla iei juridice la spectacolul politic. Organismul social, com-
plicându-se din ce în ce mai mult, cere imperativ o înmul ire a regulilor juridice,
atr gând dup sine o cre tere considerabil a mijloacelor de aplicare i deci o dez-
voltare f r precedent a administra iei. Este ast zi din ce în ce mai greu s p strezi
norma la ad post de abuzul organelor de aplicare. Controlul din interiorul adminis-
tra iei creeaz suspiciuni i nevoia de a institui, într-o logic absurd , controlori ai
controlorilor i norme noi ce limiteaz „puterile controlorilor controlori asupra
controlorilor controla i” (J.-P. Henry, 1978, p. 1230). Controlul prin intermediul
instan elor este din ce în ce mai ineficient datorit înmul irii organelor controlate i a
încetinelii procedurilor judiciare.
§3. Asigur statul de drept eliminarea arbitrarului din procesul de

executare?
„A interpreta legea, arat M. Troper, înseamn în realitate a o reface” (1981,

p. 313-315). Or, procesul de executare a normei presupune mai întâi tocmai o astfel
de interpretare. Aceast interpretare creatoare este ap rat de faptul c norma î i
modific aspectul, transformându-se într-o norm -cadru, ce stabile te doar princi-
piile generale i o anumit politic , ce vor fi precizate, umplute de con inut de c tre
organele de executare. Administra ia devine astfel nu doar foarte dezvoltat , dar i
primordial . Executivul are o preponderen de fapt asupra Legislativului. „Cu cât
normativismul tinde spre perfec iune, spre ubicuitatea imperativelor sale, cu atât mai
mult for a de decizie trece în mâinile celor pe care norma ar trebui s -i lege atât de
strâns. Organul de aplicare va r mâne întotdeauna marea falie a Statului de Drept...
Norma este, chiar prin no iunea sa, un miraj de previzibilitate. Ea nu confer
cet eanului decât iluzia de a nu fi la cheremul nim nui – atunci când el este, în cea
mai mare parte a cazurilor, în realitate, la cheremul unui necunoscut care dirijeaz
aplicarea” (W. Leisner, 1974, p. 69). Infla ia juridic este înso it de o infla ie de
organe administrative. A controla aceast activitate presupune o eficien pe care
procedurile judiciare prea lente nu o pot asigura. Instan ele sunt oarecum rupte de
realitatea guvern rii, controlul lor r mânând un control par ial.
Am v zut cum cerin ele statului de drept sunt negate în mare m sur de evolu ia
real a raporturilor stat-drept. Statul de drept ar fi vrut s realizeze o limitare a
puterii, iar realitatea arat c aceasta este în continu expansiune; ar fi vrut s
asigure o previzibilitate complet , or realitatea este c normativismul specific
statului de drept distruge aceast previzibilitate prin multiplicarea exponen ial a
regulilor de drept; s-a vrut, apoi, o eliminare a arbitrarului din activitatea de
executare a normei i, în fapt, norma este din ce în ce mai mult la dispozi ia inter-
No iunea de societate civil 185
pretului, datorit modific rii naturii ei i transform rii într-o norm -cadru, precum
i datorit incapacit ii de fapt a instan elor, în condi iile procedurilor prea lente, de
a verifica o administra ie mamut.
Subtitlul II
Elementele societ ii civile
Capitolul I
No iunea de societate civil
Societatea civil cuprinde ansamblul raporturilor interindividuale i intergrupale

care se desf oar în afara cadrului institu iilor statului i f r interven ia direct a
acestuia. Calit ile esen iale ale acestei societ i sunt structurarea pluralist i inde-
penden a fa de stat. Utilitatea societ ii civile vine din faptul c subansamblurile
sale sunt capabile, tocmai datorit calit ilor ar tate, s se opun statului i s
contrabalanseze ac iunea acestuia. Individul nu mai este astfel singur în fa a puterii
covâr itoare a statului. Structurile sociale independente, constituite pe baza adeziunii
voluntare, organizate deci prin contract i nu printr-un statut concedat, asigur
indivizilor for a necesar combaterii abuzurilor eventuale ale puterii publice.
Societatea civil este deci o societate a unui anumit tip de pluralism. Pluralismul
societ ii civile contemporane, condi ie i o garan ie a democra iei constitu ionale,
este mai întâi un pluralism categorial. Societatea civil trebuie s fie structurat
plural la toate nivelele. În principiu, orice organiza ie a cet enilor constituit pentru
a desf ura orice activitate este permis . Interzicerea unui tip de activitate sau a unui
tip de asocia ie trebuie s fie expres , f cut prin lege, f r a pune în pericol plura-
lismul i pentru cauze strict stabilite. Pluralismul tipic societ ii civile cuprinde deci
pluralismul politic, pluralismul economic, pluralismul media, pluralismul sindical,
cel al asocia iilor profesionale i patronale, pluralismul cultural, pluralismul religios
i orice alt tip de pluralism.
Pluralismul categorial impune independen a tipurilor de asocia ii unele fa de
altele. De aceea fiecare tip de asocia ie este cantonat în exerci iul unei func ii proprii.
Astfel, partidele contribuie la definirea i exprimarea voin ei politice a cet enilor,
sindicatele, patronatele i asocia iile profesionale contribuie la ap rarea drepturilor i
la promovarea intereselor profesionale, economice i sociale ale membrilor lor,
mijloacele de informare în mas asigur informarea corect a opiniei publice.
Dep irea scopului pentru care un tip de asocia ie este autorizat este prohibit .
Partidele nu pot exprima voin a politic a unui grup, ci doar a cet enilor, sindicatele,
patronatele sau asocia iile profesionale nu pot ap ra interesele politice ale membrilor
lor, mijloacele de informare în mas nu pot avantaja o for politic sau social în
detrimentul alteia, c ci informarea trebuie s fie corect etc.
De asemenea, pluralismul impune independen a asocia iilor de la nivelul societ ii

civile fa de stat. Un prim aspect al acestei independen e îl constituie libertatea
înfiin rii lor. Aceasta nu este absolut , dar legea impune cadrul înfiin rii f r s
poat prohibi înfiin area în afara cauzelor i limitelor stabilite de constitu ie, care
garanteaz în orice societate democratic dreptul de asociere i stabile te limitele
posibilit ii de a restrânge prin lege exerci iul acestuia. Asocierea liber presupune c
asocia iile nu pot fi, în principiu, supuse unui regim de autorizare prealabil i c
nicio sfer social nu poate fi, în principiu, scoas din domeniul liberei asocieri. De
asemenea, independen a fa de stat presupune imposibilitatea de a le suprima pentru
alte cauze în afara celor stabilite de constitu ie sau de lege în limitele constitu ionale.
Aceasta înseamn c , în principiu, nu poate fi suprimat o categorie asociativ , chiar
în lipsa unei interdic ii constitu ionale exprese. Posibilitatea de a suprima o asocia ie
sau alta nu implic posibilitatea de a interzice o categorie asociativ în integralitatea
ei. Apoi, suprimarea unei asocieri particulare trebuie s nu fie prohibit de constitu ie
în mod expres i trebuie f cut pentru cauzele i în limitele prev zute de aceasta
pentru restrângerea exerci iului unor drepturi. Independen a fa de stat presupune, de
asemenea, independen a func ional . Asocia iile func ioneaz , în principiu, potrivit
statutelor proprii, concedarea unor statute de c tre stat putând interveni doar în
situa ii excep ionale, de regul , când membrii asocia iei private sau ea ca atare exer-
cit o misiune de serviciu public.
Apoi, pluralismul este un pluralism intracategorial. Aceasta înseamn c
în untrul fiec rei categorii trebuie s poat exista mai multe asocia ii. Astfel, princi-
piul structur rii pluraliste a societ ii civile interzice încadrarea obligatorie a persoa-
nelor într-o asocia ie unic , indiferent de categoria din care ar face parte aceasta.
Asocierea trebuie s rezulte din pozi ionarea liber a cet eanului în orice cadru
colectiv de exercitare a drepturilor individuale pe care acesta îl prefer . Recu-
noa terea independen ei societ ii civile garanteaz deci indivizilor un drept funda-
mental distinct: un drept la pluralism. Acest drept este o garan ie contra totalita-
rismului, contra „fuziunii ierarhiilor politice, ideologice i economice într-o singur
nomenclatur unificat ” (E. Gellner, 1991, p. 527), o garan ie contra societ ii de
mas bazat pe atomizare i tergerea personalit ii, dar i a societ ii de cast , c ci
pluralismul societ ii civile actuale difer radical de pluralismul ierarhizat tradi ional.
Elementele acestei societ i civile sunt deci persoanele fizice – cet eni, str ini
sau apatrizi, persoanele juridice de drept privat, partidele politice, grupurile de inte-
rese, clasele sociale, structurile rezultate din gruparea persoanelor pe diverse criterii –
etnice, rasiale, culturale, economice, religioase etc., mijloacele de comunicare sau de
informare în mas . Studiul lor este determinant pentru în elegerea institu iilor politice
i chiar a normelor constitu ionale, c ci pentru a putea oferi o viziune realist asupra
constitu iei unui stat „nu trebuie s ne rezum m doar la o analiz juridic a insti-
tu iilor politice, ci trebuie s inser m aceast analiz într-una mai complet i mai
larg , de natur sociologic : o analiz de tiin politic . Aceast schimbare de
orientare (...) oblig la o modificare a punctului de vedere în interiorul câmpului stu-
diilor tradi ionale: chiar institu iile politice reglementate de drept, cele pe care le
stabilesc constitu ia i legile care o completeaz , nu mai trebuie studiate doar din
punct de vedere juridic; de aici înainte, trebuie s încerc m s determin m în ce
Cet enii, str inii i apatrizii 187
m sur ele func ioneaz conform dreptului i în ce m sur îi scap ; trebuie sa

determin m importan a lor real , în fapt i nu s ne crampon m a analiza importan a
teoretic pe care le-o confer textele juridice” (M. Duverger, 1963, p. 7).
Capitolul II
Cet enii, str inii i apatrizii
Sec iunea 1. Cet enii
§1. No iunea de cet enie.
A. Defini ia cet eniei. Profesorii I. Muraru i E.S. T n sescu definesc cet enia
român ca fiind „acea calitate a persoanei fizice ce exprim rela iile permanente
social-economice, politice i juridice dintre persoana fizic i stat, dovedind
apartenen a sa la statul român i atribuind persoanei fizice posibilitatea de a fi
titularul tuturor drepturilor i îndatoririlor prev zute de Constitu ia i de legile
României” (2001, p. 137). Defini ia prive te, desigur, cet enia român , aceasta fiind
obiectul studiului lui I. Muraru i E.S. T n sescu, dar ea este aplicabil desigur
cet eniei în general, c ci autorii trateaz apoi natura juridic a cet eniei, iar refe-
ririle nu sunt strict la cet enia român . În ce ne prive te, vom aborda acum doar
problema cet eniei în genere, nu a cet eniei române în special, problem care va
r mâne s fie tratat când vom analiza regimurile politice române din punct de
vedere istoric i apoi regimul politic din România actual . Mai multe idei funda-
mentale se desprind din defini ia citat .
B. Caracterele cet eniei
a. Cet enia este o calitate a persoanei fizice. Nu poate fi vorba de cet enia
persoanei juridice (Ibidem, p. 137). Cet enia este legat astfel de individ i nu de
colectiv, de ie irea din comunitarism i de individualizarea rela iilor sociale, datorat
trecerii de la o societate rural i agricol , dominat de spiritul comunitar, de o soli-
daritate mecanic , c tre o societate urban i industrial , bazat pe o solidaritate
organic . „Trecerea de la solidaritatea mecanic la solidaritatea organic favorizeaz
sl birea (progresiv i imperfect ) rela iilor comunitare, atomizarea societ ii, adic
emanciparea individului fa de grupul s u primar de apartenen ” (F. Constant,
2000, p. 21). Cet enia afirm un individ «subiect autonom», care nu se mai identi-
fic în mod plenar i natural cu comunitatea din care face parte, un individ care
refuz deci s fie «categorisit» altfel decât ca subiect liber al unei ordini politice i
juridice, egal în drepturi i îndatoriri cu oricare altul. Identitatea cet eanului este
astfel universal , spre deosebire de identitatea fragmentar care îl leag pe individ de
o religie, o profesie, un statut social (nobil, ran, muncitor etc.). Astfel, individul,
cet ean fiind, este prin voin a sa membru al corpului politic, afirmându-se un model
contractualist de societate în detrimentul societ ii comunitariste, naturale; politicul
nu mai este de domeniul datului, ci al construitului, de domeniul efortului i conflic-

tului, iar cet eanul nu este un individ înscris involuntar într-o ordine, ci creator al
ordinii, un individ ce cunoa te o „integrare angajat în sânul acestei colectivit i”
(I. Muraru, E.S. T n sescu, 2001, p. 137). Cet enia ar ine ast zi de individualism,
dar de un individualism «angajant», adic necesarmente nonexcesiv. Ea se situeaz
astfel într-o pozi ie ambigu între emancipare i integrare, presupunând cu necesitate
dou lucruri care par s fie esen ialmente contradictorii: un subiect independent, care
nu este «supus», în sensul de subiect al constrângerii i, totu i, un subiect «pliat în
structur », integrat prin «angajare», deci având în sine tot timpul ca scop binele
«comun»; or, cert este c aceast din urm calitate îl face dependent de structurile
intermediare care concur la conturarea voin ei generale (partide, grupuri de interese,
media, confesiune religioas etc.), deci for at s - i construiasc identitatea în raport
de acestea i nu doar de un statut universalizant cum este «cet enia». A adar, de i
aceast din urm calitate vrea s -l desprind pe individ, universalizându-l, de identi-
fic rile sale primare, nu reu e te decât par ial, acestea având o importan înc destul
de mare. Cet enia se vrea o calitate strict «personal » i, totu i, ea depinde înc de
apartenen a la grupurile primare (politice, religioase, profesionale, culturale, lingvis-
tice etc.), chiar dac se for eaz s le dep easc .
b. Cet enia exprim anumite rela ii social-economice, politice i juridice. A
doua idee fundamental , desprins din defini ia de mai sus, este c cet enia exprim
anumite rela ii social-economice, politice i juridice. Cet enia este legat astfel de o
anumit stare economic , politic i juridic a societ ii, este un rezultat al evolu iei
sociale; ea este dependent de distrugerea sistemului de identificare de cast tipic
feudalit ii i de trecerea c tre o societate burghez , destructiv în raport cu leg turile
tradi ionale, afective, religioase i acceptate ca naturale i care afirm în locul
acestora «egoismul», adic individualismul nud. Aceast egocentrizare a actorului
social, chiar regretabil fiind din anumite puncte de vedere (K. Marx, Fr. Engels,
Manifeste du parti Communiste, în F. Constant, 2000, p. 22-23), are dou efecte
importante: 1. o anumit relativitate a ordinii politice în m sura în care pia a i nego-
ul regleaz , în afara interven iei sale directe, multe probleme i procur speran e i
recompense materiale i simbolice; 2. creeaz dac nu o îmbog ire, cel pu in o
ameliorare (foarte relativ i inegal , desigur) a st rilor i condi iilor: burghezia i
chiar ranii devin mai boga i, mai independen i, mai calcula i; o anumit mobilitate
social se instituie chiar înainte ca egalitatea democratic s fie m car gândit (...).
Expansiunea capitalismului i dezvoltarea unei economii de pia este acompa-
niat astfel de na terea individului ca subiect autonom în sânul unei societ i liberale
a c rei mi care i deschidere contrasteaz flagrant cu vechiul regim, care tindea s se
sclerozeze i în care ordinele se erijau în caste (F. Constant, 2000, p. 22-23). Apari ia
cet eniei este legat astfel, mai întâi, de existen a unei societ i bazat pe liberalism
economic.
Dar liberalismul economic nu instituie cu necesitate un liberalism politic. Astfel,
emergen a unei egalit i politice este a doua parte a ideii fundamentale amintite mai
sus. Cet eanul este i trebuie s fie un individ politic activ; participarea la via a
public a cet ii este pentru el nu doar un drept, ci i o datorie, c ci viziunea volun-
tarist-contractualist , prezent în amontele ideii de egalitate politic participativ , nu
poate întemeia statul i societatea civil decât pe figura cet eanului, adic a mani-
fest rii de voin c tre binele comun. Pentru contractualismul rousseauist individul
cedeaz o parte a libert ii sale naturale pentru a beneficia în schimb de protec ie
civil ; i cum fiecare cedeaz aceea i parte de libertate, trebuie s se bucure de
aceea i protec ie, instituindu-se astfel ca baz a politicului, c ci cedarea aceasta este
tocmai actul de instituire a «corpului politic», egalitatea. Genealogia acestei viziuni e
lung i urm rile ei largi. Ceea ce are importan aici este c trecerea se face de la
«natur » la «spiritul civic», deci de la identificarea individual instinctiv la identi-
ficarea individual prin intermediul particip rii egale la «suveran», adic la actul
politic. Este o viziune revolu ionar „în ruptur complet cu viziunile tradi ionale
asupra corpului politic”. Corpul politic este constituit din «cet eni inter anjabili»,
adic din indivizi func ionali egali din punct de vedere politic. Ace tia sunt de dome-
niul lui trebuie s fie (Sollen), nu de domeniul lui este (Sein), deci indivizi ideali,
activi politic, des vâr i i moral, p trun i de spiritul civic, adic «civiliza i». Ac iunea
este cea care este de esen a acestui «cet ean» i ea este în primul rând politic .
Emanciparea eului este dat de participare; el este liber pentru c în elege necesitatea
constrângerilor corpului politic, c ci acest corp politic este constituit prin voin a sa; este
vorba deci de o eliberare prin înscriere activ într-un spirit obiectiv, în sens hegelian.
Or, dac este s -l urm m pe Hegel, i în privin a trecerii la modernitate aproape c nu-l
po i evita, acest spirit obiectiv este «dreptul». Astfel, egalitatea politic instituie o
egalitate juridic i participarea politic o participare la existen a dreptului.
Trecem astfel la a treia parte a ideii fundamentale care afirm c cet enia
exprim o anumit stare a rela iilor social-economice, politice i juridice, anume c
cet enia este o realitate juridic i nu natural i c este tipic unui anumit tip de
drept, un drept caracterizat prin participarea egal la formarea sa a celor c rora el li
se aplic . Egalitatea juridic este de esen a cet eniei. A fi cet ean înseamn a fi
înscris într-un tipar ideal creat de ordinea juridic , a fi subiect autonom de drept.
Trecerea aceasta de la existen a natural a omului la existen a juridic a cet eanului
se datoreaz unei revolu ii succesive în planul ideilor i existen ei sociale:
1. producerea unei «rupturi» între teoretic i moral, 2. a uneia între moral i drept,
ambele bazate pe 3. privilegierea ra iunii (ac iunii) practice în raport cu ra iunea
(cunoa terea) pur , teoretic (Gh. D ni or, 2001; N. Popa, I. Dogaru, Gh. D ni or,
D.C. D ni or, 2002, p. 294-303). Spuneam c cet eanul se caracterizeaz prin
«ac iunea politic » al c rei titular este. i chiar dac teoria cet eniei se for eaz s
întemeieze aceast cet enie pe calit ile «morale» ale individului, încercând astfel s
acopere a doua «ruptur », de care vorbeam mai sus, i chiar pe con tiin a de sine
deplin , încercând s acopere prima «ruptur » i f când din cet ean un subiect
cunosc tor, teoretic, realitatea este c cet eanul r mâne întemeiat doar în drept, c
acesta îi d conturul existen ei sale, o existen formal i abstract , nivelatoare,
indiferent la diferen ierile individuale sau categoriale, care instituie astfel o egalitate
juridic , formal cu necesitate i întemeietoare a democra iei moderne.
c. Cet enia exprim o rela ie a individului cu statul, în cadrul c reia, ultimul
acord primului posibilitatea de a fi titularul tuturor drepturilor i obliga iilor
create de sistemul juridic. A treia idee fundamental , desprins din defini ia citat ,
este c cet enia exprim o rela ie a individului cu statul, o rela ie în care ultimul
acord primului posibilitatea de a fi titularul tuturor drepturilor i obliga iilor create

de sistemul juridic (I. Muraru, E.S. T n sescu, 2001, p. 137). Cet enia este deci o
rela ie de «atribuire». În aceast viziune, cet eanul este o «institu ie» a statului, una
«politic » i «juridic ». Cum zicea Hegel, „individul (cet eanul, n.n.) nu are obiecti-
vitate, adev r i caracter etic decât întrucât el este membru al statului (s.n.)” (Hegel,
1969, p. 278). i este membru al acestuia doar prin voin a politic exprimat nor-
mativ. Astfel, principiul egalit ii politice se transpune în egalitate juridic doar dac
corpul politic o instituie, nefiind vorba de o trecere natural , automat . În acest sens,
cet enia „dovede te apartenen a (individului) la stat” (I. Muraru, E.S. T n sescu,
2001, p. 137). Problema central este atunci „care sunt criteriile folosite de stat
pentru a face distinc ia între cet eni i necet eni?”, pentru c este evident c în
aceast viziune «atributiv » cet enia este un instrument de «închidere» social , c ci
conceptul de cet enie a „exprimat tot timpul ... opera ia fundamental care triaz
indivizii, desemneaz cine este membru al comunit ii politice i cine este exclus”
(P. Magnette, 2001, p. 263).
Un prim criteriu este cel al «na ionalit ii», iar aplicarea lui îl deosebe te,
definindu-l, pe cet ean de str ini. Cet enia apare, din acest punct de vedere, ca un
subansamblu al na ionalit ii, care desemneaz o leg tur juridic ce ata eaz o per-
soan fizic unui stat particular (îi dovede te apartenen a, I. Muraru, E.S. T n sescu,
2001, p. 136-137; F. Constant, 2000, p. 27 ). Aceast concep ie are în amonte o
în elegere a cet eanului ca fiind titular al unei p r i din suveranitatea na ional , în
sens rousseauist, în consecin doar na ionalii putând fi cet eni i bucurându-se de
exerci iul tuturor drepturilor politice. Identitatea cet eanului se constituie astfel prin
contrast, mediat fiind de na iune i opunându-l celor exclu i de la participarea
politic : str ini, barbari etc. În consecin , cele dou concep ii despre na iune vor
produce dou tipuri de cet enie, dou concep ii diferite privitoare la accesul la
calitatea de «membru al statului». Prima, pe care o putem califica, dup expresia lui
J. Leca, de naturalist , „evoc ideea unei na iuni organice a c rei emana ie natural
trebuie s fie statul-na iune i care interzice celor ce nu apar in acesteia posibilitatea
de a fi cu adev rat cet eni, ceea ce se traduce, în diferitele coduri ale na ionalit ii,
în dispozi iile legate de ius sanguinis”. Cea de-a doua, zis artificialist , „evoc ideea
unei cet i artificiale, format printr-un contract de adeziune al c rui respect
antreneaz încorporarea în na iune” (La citoyenneté entre la nation et la société civile
apud D. Colas, C. Emeri, J. Zyeberberg, Citoyenneté et nationalité, Paris, P.U.F.,
1991, p. 479-505; P. Magnette, 2001, p. 264-265) i care este transpus în sistemul
«ius loci». „Aceste atitudini se reg sesc în Europa contemporan i este clasic s fie
opus universalismul cet eniei franceze, construit pe valori abstracte – drepturile
naturale – i, în principiu, deschis tuturor celor care se recunosc ca atare,
Bürgenschaft-ului german rezervat indivizilor care posed atributele na iunii ger-
mane, atribute care sunt înn scute i nu se pot dobândi” (Ibidem, p. 265).
Leg turile de «na ionalitate» i «apartenen » stau la baza evolu iei no iunii de
cet enie. Cum arat R. Burbaker, apte idei fundamenteaz aceste leg turi:
a) cet eanul este înainte de toate un «na ional», ceea ce înseamn c el nu este
doar locuitor al teritoriului, ci membru al na iunii, o na iune conceput ca o entitate
organic depozitând suveranitatea;
b) aceast apartenen trebuie s se transpun în fondarea statului pe na iune,

aceasta fiind cea care se exprim prin el. Este vorba de un stat bazat deci pe o
comuniune cultural , de unde construirea istoric a cet eniei este înso it de un
proces de unificare cultural . Cet enia semnific , din acest punct de vedere, aderarea
la un proiect politic, loialitatea fa de o civiliza ie, apartenen a tr it i resim it la o
aventur comun ;
c) aceast apartenen trebuie s fie unitar , ceea ce înseamn c apartenen a cet -
eneasc trebuie s fie polul principal de identificare a indivizilor, o apartenen ime-
diat i egalitar , excluzând modelul plural de construire a identit ii tipic feudalit ii;
d) aceast apartenen este sacralizat ; sacralizarea se exprim în datoria cet ea-
nului de a face «sacrificii», adic acte sacre pentru patrie, mergând pân la moarte;
e) aceast apartenen trebuie s fie unic ; fiecare cet ean trebuie s apar in
unui singur stat. Loialitatea implic unicitatea apartenen ei, ceea ce implic o neîn-
credere fa de dubla cet enie, transpus , de exemplu, în interzicerea ocup rii unor
func ii publice în caz de dubl cet enie [a se vedea art. 16 alin. (3) din Constitu ia
României din 1991];
f) aceast apartenen trebuie s fie democratic , adic s implice o participare la
exerci iul suveranit ii;
g) în fine, aceast apartenen trebuie s consacre o comunitate solidar , marcat
prin supunerea fa de ni te obliga ii sacralizate i de posibilitatea unor drepturi eco-
nomice i sociale care disting net pe membrii statului-na iune de nemembri acestuia
(1988, p. 350-353).
Apartenen a na ional nu conduce îns automat la cet enie, alte criterii de aparte-
nen la stat fiind puse uneori în joc: sexul, doar b rba ii fiind cet eni în sensul
plenar al termenului, distinc ie ra ionalizat prin distingerea lui domus de civitas în
epoca roman i repercutat pân târziu, în secolul XX, având ca efect excluderea
celor «dependen i» de eful familiei din via a public în numele unei protej ri a vie ii
private; proprietatea, absen a posesiunilor ducând la absen a interesului fa de
binele public, c ci statul are ca scop tocmai armonizarea intereselor private, calitatea
de cet ean cu drepturi depline fiind legat de plata unui cens, exclu i fiind astfel
proletarii i ierarhizându-se participarea la via a cet ii; rasa, foarte important de
exemplu în Statele Unite, unde trecerea de la sclavajul negru i segrega ie la drep-
turile civice acordate popula iei de culoare i la promovarea minorit ilor a trecut
prin faze care implicau o distinc ie dintre libertate (abolirea sclavajului) i calitatea
de cet ean în sens autentic (eliberarea nu i-a transformat pe negrii în cet eni cu
drepturi depline, segregarea rasial , care implica interzicerea mariajelor mixte, sepa-
rarea rasial în mijloacele de transport, în biserici, chiar în cimitire etc., disp rând
extrem de târziu).
d. Cet eanul este titularul tuturor drepturilor i obliga iilor. Aceast «atribuire»
a cet eniei, i ajungem astfel la cea de-a patra idee fundamental desprins din
defini ia citat , face ca persoana vizat s aib „posibilitatea de a fi titularul tuturor
drepturilor i obliga iilor” (I. Muraru, E.S. T n sescu, 2001, p. 137). Cet enia este
astfel conceput ca un ansamblu de drepturi i obliga ii specifice. Doar cet enii
beneficiaz de toate drepturile, str inii i apatrizii fiind exclu i de la exercitarea
unora dintre ele. Legat indisolubil de participarea la via a politic a statului,
cet enia confer doar celor care o de in drepturile politice dreptul de a alege i de a
fi ales. Dar cet enia confer toate drepturile persoanei, nu doar în materia drepturilor
ce transpun juridic libertatea-participare, ci i în materia drepturilor ce se fac reflex al
libert ii-autonomie, drepturi care protejeaz individul contra interven iilor statului
într-o sfer autonom de manifestare. Astfel doar cet eanul se bucur , în principiu,
de deplin tatea liberei circula ii pe teritoriul statului, doar el poate uneori s aib
proprietate asupra terenurilor etc. La fel se întâmpl cu multe drepturi-crean e, care
implic o interven ie activ a statului în practica social i economic a cet enilor.
Cet enia se compune, astfel, dup o viziune clasic , din totalitatea drepturilor civile,
politice i sociale.
Corelativ, doar cet enii sunt inu i a îndeplini anumite obliga ii, cet enia fiind
legat astfel indisolubil de «civism» (M. Borgetto, 1999, p. 393-416) i fiind perce-
put ca un ansamblu de calit i morale transformate în obliga ii juridice specifice.
Civismul implic , mai întâi, participarea activ , conceput ca o datorie, la via a
public , la comunitatea politic , ceea ce se transpune uneori în obliga ia juridic de a
vota. El implic , apoi, patriotismul, datoria de a iubi patria, obliga ie moral
transpus juridic în obliga iile de fidelitate fa de ar , de a participa la ap rarea ei i,
corolar al acesteia uneori, obliga ia de a satisface serviciul militar. Civismul implic
i participarea material la formarea resurselor spa iului public, ceea ce se transpune
în datoriile fiscale. A adar, în esen cet enia implic cel pu in trei tipuri de
obliga ii: politice, militare i fiscale.
§2. Limitele dependen ei drepturilor de cet enie: universalitatea

drepturilor omului
A. No iunea de universalitate a drepturilor omului. Explicarea faptului c doar

cet enii se bucur de toate drepturile, trebuie completat cu o viziune a limitelor
acestei dependen e a drepturilor i libert ilor de calitatea de cet ean, limite rezultate
din universalitatea drepturilor omului. Principiul universalit ii drepturilor omului
const în faptul, afirmat, de exemplu, de Declara ia francez a drepturilor omului i
cet eanului, c „scopul oric rei asocia ii politice este conservarea drepturilor natu-
rale i imprescriptibile ale omului (s.n.)”. Legarea drepturilor fundamentale de
cet enie nu trebuie s afecteze acest universalism, care înseamn c ele se aplic
tuturor fiin elor umane, c reglement rile statale trebuie s se conformeze unor
principii universale atunci când se refer la drepturile omului. Aceast universalitate
se desf oar pe trei planuri: „Pe plan ra ional (s.n), universalitatea desemneaz atri-
buirea drepturilor tuturor fiin elor umane. Aceste drepturi sunt ra ionale i abstracte,
în acord cu faptul c ele sunt atribuite tuturor oamenilor i c ele sunt purt toare ale
unei preten ii de validitate general din cauza criteriilor morale care le fondeaz . Pe
plan temporal (s.n.), universalitatea presupune ca aceste drepturi s fie generale i
abstracte – situate în marginea timpului i valide în oricare moment istoric. Pe plan
spa ial (s.n.) în fine, universalitatea sugereaz extinderea culturii drepturilor omului
la toate societ ile politice, f r excep ie” (P.-B. Martinez, 2004, p. 271). Este, în fond,
ceea ce afirma i Declara ia francez : drepturile sunt naturale, deci rezult direct din
natura uman , din ra iune, deci se aplic tuturor celor care au aceast calitate de a fi
ra ionali, adic tuturor fiin elor umane, sunt imprescriptibile, deci scoase din contex-
tul temporal, i aplicabile, ca scop, oric rei asocia ii politice, ceea ce le scoate înc
odat din timpul istoric, dar i din oricare spa iu cultural sau politic particular.
Universalitatea drepturilor omului nu înseamn deci generalizarea lor, c ci „gene-
ralizarea men ine distinc ia între drepturile omului i drepturile cet eanului”
(Ibidem, p. 273).
B. Consecin ele universalit ii drepturilor omului în materia raportului
cet ean/necet ean. Universalitatea drepturilor omului impune ca orice diferen iere
de tratament juridic instituit în favoarea cet enilor s trebuiasc s fie judecat ca o
limitare a unui drept distinct la universalitate, deci posibil doar în condi iile generale
de restrângere a exerci iului unor drepturi sau libert i (D.C. D ni or, 2004, p. 1-16).
Aceast universalizare trebuie s fie pragmatic : legarea unor drepturi de condi ia
cet eniei nu trebuie s poat fi f cut decât dac ea este necesar într-o societate
democratic , dac este compatibil cu o societate liberal (adic , în mod concret, în
sistemul nostru dac este conform liberei dezvolt ri a personalit ii umane i plura-
lismului ca o condi ie i o garan ie a democra iei constitu ionale), dac instaureaz
sau men ine dreptatea ca valoare suprem (adic în calitatea ei de echilibru contex-
tual între principiile fundamentale ale sistemului juridic), deci dac asigur o
propor ionalitate într-un sens asem n tor celei normate de art. 53 din Constitu ia
României. Universalitatea impune astfel valorile supreme ca limit a na ionaliz rii
drepturilor i libert ilor fundamentale. Ele sunt limita limitelor restrângerii acestor
drepturi pe considerentul cet eniei. Aceast prim consecin a caracterului norma-
tiv al universalit ii drepturilor omului presupune, ca s relu m terminologia citat
mai devreme, c în sistemul nostru constitu ional regula este universalitatea i nu
generalitatea drepturilor omului: cet enii au unele privilegii în spa iul public, deci
bazate pe libertatea-participare, care p lesc ele însele, dar libertatea-autonomie nu
poate fi la cheremul statului în func ie de leg turile politice pe care individul le are
cu acesta. Cet enia este o no iune, în primul rând, politic , nu juridic . Drepturile
sunt ale persoanei. Aderarea la universalitatea drepturilor omului prescrie c omul
prevaleaz asupra cet eanului în materia libert ilor i drepturilor fundamentale.
Dac statul poate s -l priveasc pe cet ean ca pe un organ al s u, titular al unor com-
peten e, niciodat nu poate face acest lucru cu un om. Astfel c cet enia poate avea
efecte când «drepturile» conferite în baza ei sunt de fapt competen e ce in de
leg tura politic privilegiat a individului cu statul, dar nu i în materia drepturilor i
libert ilor fundamentale, care nu sunt legate de exerci iul unor astfel de competen e.
Potrivit principiului universalit ii, cet enii au drepturi i competen e, omul are doar
drepturi; dac cet eanului, prin paralelism, îi pot fi impuse competen e, omului nu.
§3. Sisteme de atribuire a cet eniei
A. Dobândirea de drept a cet eniei: ius sanguinis/ius loci. Nu ne intereseaz

deocamdat o abordare exhaustiv a problematicii dobândirii cet eniei. Aceasta va fi
f cut cu ocazia studierii cet eniei române. Ceea ce ne intereseaz acum sunt cele
dou sisteme de acordare de drept a cet eniei (cet enie originar ): ius sanguinis i
ius loci sau soli, i principiile dobândirii acesteia prin naturalizare (cet enie
derivat ). Cet enia se dobânde te de drept atunci când simpla interven ie a unui fapt,
f r a fi necesar manifestarea de voin a unui organ de stat i f r cererea persoa-
nei, aceasta devine cet ean. Sistemul ius sanguinis porne te de la ideea c prin
faptul na terii copilul dobânde te cet enia p rin ilor s i. Decisive în acest sistem
sunt deci leg turile de sânge. În acest sistem, simpla dovad c p rin ii sau unul
dintre ei are cet enia unui anumit stat face ca i copilul s dobândeasc aceast cet -
enie. Nu este necesar emiterea vreunui act juridic de acordare a cet eniei din
partea unui organ de stat. Sistemul pare cel mai nimerit pentru c este de presupus c
un copil fiind legat sentimental i material de p rin ii s i este, de asemenea, legat de
statul ai c rui cet eni sunt ace tia. El este adoptat de sistemele juridice care se
revendic de la o tradi ie roman .
Sistemul ius loci, numit de asemenea ius soli, presupune acordarea dobândirea
cet eniei în func ie de suveranitatea care se exercit în teritoriul unde se afl copilul
în momentul na terii, chiar dac p rin ii au o alt cet enie. Acest sistem a fost
criticat, considerându-se c atunci când p rin ii nu au cet enia statului unde se na te
copilul este pu in probabil ca acesta s doreasc aceast din urm cet enie. De ase-
menea, criticile poart asupra faptului c unele teritorii nu sunt sub nicio suveranitate
sau c trebuie construite fic iuni de extrateritorialitate, cum ar fi în cazul navelor sau
aeronavelor. Dar acest sistem se aplic rareori în form pur . De exemplu, în Statele
Unite sau Marea Britanie, cet enia este acordat , sub rezerva îndeplinirii anumitor
condi ii, copiilor n scu i din cet eni str ini pe teritoriul acestor state, dar copiilor
cet enilor proprii n scu i în str in tate sau pe teritoriul statelor amintite li se aplic
sistemul ius sanguinis.
B. Dobândirea cet eniei la cerere. Cet enia poate fi dobândit i la cerere i
prin manifestarea de voin a unui organ al statului. De obicei, dobândirea cet eniei
unui stat în aceast manier derivat este înso it de pierderea cet eniei de origine,
de i dubla cet enie nu a fost niciodat eliminat . Acordarea cet eniei la cerere
presupune, de obicei, îndeplinirea anumitor condi ii, cum ar fi ederea prelungit pe
teritoriul statului respectiv, cunoa terea limbii i altele de aceast natur , fie
îndeplinite cumulativ, fie alternativ. De multe ori, cel care dobânde te cet enia la
cerere, prin naturalizare poate s o piard prin retragere, spre deosebire de cel care o
dobânde te prin na tere, c ruia, de regul , nu-i poate fi retras cet enia.
C. Principii rezultate din dreptul interna ional. Reglementarea cet eniei este
o problem intern a fiec rui stat. Totu i câteva principii rezultate din dreptul inter-
na ional pot fi afirmate. Mai întâi, cum afirm art. 15 din Declara ia Universal a
Drepturilor Omului, „orice persoan are dreptul la o cet enie”, de i, în practic ,
aceast dispozi ie nu este foarte eficient , dat fiind faptul c debitorul obliga iei nu
este identificat. Acela i articol determin un alt principiu: „nimeni nu poate fi lipsit
în mod arbitrar de cet enia sa sau de dreptul de a- i schimba cet enia”. Dac prima
tez a dispozi iei este destul de problematic de aplicat eficient, c ci statul va g si tot
timpul sprijin în dreptul s u intern pentru a justifica retragerea cet eniei, cea de a
doua pare mult mai eficace, c ci instituie un drept de schimbare a cet eniei. Leg -
tura de cet enie nu mai este conceput ca imuabil , ea depinde pân la un punct de
voin a persoanei. Un alt principiu, care îns nu este acceptat de toate statele, poate fi
desprins din Conven ia american de la San José: orice persoan are dreptul la cet -
enia statului pe teritoriul c ruia s-a n scut dac nu are dreptul la alta. Un principiu
unanim acceptat este c acordarea cet eniei iure soli nu se aplic copiilor agen ilor
statelor str ine. Un altul, c expulzarea cet enilor proprii este prohibit i c statul
are obliga ia de a- i primi cet enii pe teritoriu (F. Rezek, 2003, p. 185-188).
Sec iunea a 2-a. Str inii i apatrizii
§1. No iunile de str in i apatrid
Popula ia unui stat nu coincide cu suma cet enilor s i. Unii cet eni pot s nu
locuiasc pe teritoriul statului, cum cet enii altor state sau persoane f r cet enie
(apatrizi) se pot afla pe teritoriul s u. Str inii sunt cet eni ai unui stat afla i pe
teritoriul altui stat. Apatrizii sunt persoane f r cet enie. Cât se afl pe teritoriul
statului, aceste persoane au obliga ia generic de a respecta legile acestuia i de a nu
întreprinde ac iuni împotriva lui.
§2. Tipuri de regim aplicabil str inilor
Statul poate construi mai multe tipuri de regimuri aplicabile str inilor afla i pe
teritoriul s u. În principiu, aceste sisteme sunt în num r de cinci: regimul na ional,
regimul special, regimul clauzei na iunii celei mai favorizate, regimul minim reciproc
i regimul mixt, care combin elemente luate din celelalte regimuri. Regimurile
aplicabile str inilor sunt uneori aplicabile i apatrizilor, alteori statul distinge aceste
regimuri, construind un regim special pentru apatrizi, de regul mai favorabil, având
în vedere c ace tia sunt lipsi i de protec ia vreunui stat.
Regimul na ional aplicabil str inilor presupune c acestora li se acord aceea i
protec ie general a persoanelor i a averilor care le este acordat propriilor cet eni,
f r s li se acorde drepturile i f r s li se impun obliga iile care decurg direct din
calitatea de cet ean, în principal drepturile politice i obliga ia de a ap ra ara, care
are drept corolar uneori satisfacerea obligatorie a unui stagiu militar. Desigur c
limit rile drepturilor str inilor fa de drepturile cet enilor nu sunt, în cazul aplic rii
acestui regim prin dispozi ii ale constitu iei na ionale, f r limite. Dimpotriv , exis-
ten a unui drept la universalitatea drepturilor omului, drept explicat mai sus, implic
o limitare a acestor posibile derog ri.
Regimul str inilor bazat pe clauza na iunii celei mai favorizate presupune c
str inilor care sunt cet eni ai unui stat li se acord regimul cel mai favorabil acordat
cet enilor statelor ter e. Acordarea acestui regim tinde s ierarhizeze regimurile
str inilor în raport de rela iile pe care statul gazd îl are cu statele ai c ror cet eni
sunt str inii afla i pe teritoriul s u.
Regimul special acordat str inilor presupune acordarea pentru unii str ini a unui
tratament privilegiat. Acest tip de regim mai exist i ast zi, chiar dac unii autori
tind s -l califice ca fiind istoric perimat (a se vedea tratatele încheiate de Statele

Unite, prin care unele state se angajeaz s nu extr deze militari americani c tre
jurisdic iile penale interna ionale). Acest tip de regim a debutat ca regim al capitu-
la iilor, rezultat din tratate interna ionale inegale, prin care marile puteri occidentale
impuneau unor state din alte spa ii culturale un regim special pentru cet enii proprii
afla i pe teritoriul acestora, regim prin care ace tia nu erau supu i jurisdic iei statului
gazd , de regul , motivând formal c acesta are o cultur «inferioar ».
Tratamentul minim reciproc acordat str inilor presupune acordarea unor drepturi
minime rezultate din tratate bilaterale sau dintr-un standard minim interna ional.
Acest standard minim este evident greu de probat i, de aceea, regimul devine greu
aplicabil, chiar dac existen a unui asemenea standard ar fi de dorit.
Regimul mixt presupune combinarea unor elemente ale regimurilor anterioare,
care r mâne la latitudinea statului.
§3. Dreptul de a intra într-o ar str in i obligarea str inilor s

p r seasc teritoriul
A. Libertatea de mi care dintr-un stat în altul i dreptul de a intra într-o ar

str in . Libera circula ie presupune i libertatea persoanei de a se deplasa dintr-un
stat în altul. Constitu ia noastr vorbe te de emigrare. Dar acest drept de a p r si un
stat nu se rezum la emigrare. Protocolul adi ional nr. 4 la Conven ia European a
Drepturilor Omului arat în art. 2 §2 c „orice persoan este liber s p r seasc
orice ar , inclusiv pe a sa”. Libertatea de mi care dintr-un stat în altul presupune trei
aspecte: dreptul de a p r si propria ar , dreptul de a reveni în propria ar i dreptul
de a intra într-o ar str in . Pe noi ne intereseaz în contextul acestui curs doar
dreptul de a intra într-o ar str in .
Intrarea într-o ar str in intr oarecum în contradic ie cu dreptul de a p r si
propria ar . Condi iile foarte restrictive practicate din motive diverse de unele state
cu privire la intrarea str inilor pe teritoriul lor fac libera circula ie dintr-un stat în
altul, indiferent de starea dreptului intern în materie, foarte dificil . Sunt cerute, în
general, condi ii de ob inere a unei vize de intrare a str inului în ar , ceea ce implic
uneori necesitatea de a dovedi existen a mijloacelor materiale necesare c l toriei i
sejurului sau angajamentul în forme solemne f cut de un resortisant al statului, în
care este inten ionat deplasarea, c preia toate cheltuielile persoanei primite. Se cer
uneori chiar garan ii de repatriere.
O situa ie aparte o prezint cei care cer azil. Acordul european pentru suspendarea
vizelor pentru refugia i a fost suspendat. Conven ia de la Geneva din 1951 asupra
statutului refugia ilor preciza în art. 33 c niciun stat contractant „nu va remite, în
niciun fel, un refugiat peste frontierele unor teritorii unde via a sau libertatea sa ar fi
amenin ate din cauza rasei, religiei, na ionalit ii, apartenen ei sale la un grup social
sau opiniilor sale politice”. Dar acest text nu protejeaz pe cei care se prezint la
frontiere pentru a cere azil, ci pe cei ce se afl deja pe teritoriu, neintrând în joc în ce
prive te libertatea de a intra într-o ar str in .
Dac pentru cet ean dreptul de sejur pe întregul teritoriu na ional este garantat, el
neputând fi limitat decât fie prin aplicarea unei pedepse penale, fie în caz de
declarare a st rii de urgen , pentru str in sejurul într-o ar str in este supus unor
condi ii stricte. Dou situa ii vor fi pe scurt analizate în cele ce urmeaz : sejurul
nesupus unei autoriza ii i sejurul supus ob inerii unei autoriza ii.
Sejurul care nu depinde de o autoriza ie de sejur presupune c pentru a intra într-o
ar este în principiu suficient viza. Persoana care beneficiaz de aceasta poate s
r mân pe teritoriul statului i s se stabileasc liber oriunde dore te, f r a avea nevoie
de o autoriza ie special de sejur, pe o durat care în general este de 3 luni. Aceast
durat poate fi prelungit în formele i cu condi iile stabilite de dreptul intern al statului
respectiv. Sejurul supus ob inerii unei autoriza ii este cel a c rui durat dep e te de
regul trei luni, sau o alt durat stabilit de dreptul intern, persoana fiind nevoit în
acest caz s ob in o autoriza ie special . Aceasta poate fi temporar , poate s -i confere
str inului calitatea de rezident sau poate s -i confere str inului statutul de refugiat.
B. Obligarea str inului de a p r si teritoriul. Sejurul se termin în mod normal
atunci când termenul s u a expirat. Dar el poate înceta i for at. Exist trei institu ii
prin care un str in este obligat s p r seasc teritoriul statului, punând cap t în mod
for at sejurului s u: înso irea la frontier , expulzarea i extr darea.
Înso irea la frontier , institu ie care nu este cunoscut de toate sistemele, const în
îndep rtarea de pe teritoriu a celui care intr sau st ilegal în limitele acestuia. În
general, conducerea la frontier este o decizie administrativ luat în patru cazuri:
intrarea ilegal pe teritoriu, r mânerea ilegal pe teritoriu dup expirarea autori-
za iilor de sejur sau dup refuzul reînnoirii acestora i condamnarea definitiv pentru
falsificarea documentelor de sejur. În general, persoanei c reia i se aplic m sura i se
d posibilitatea de a fi ascultat i de a uza de unele c i de recurs contra acesteia
(J. Robert, 1988, p. 347).
Expulzarea este institu ia juridic prin care autorit ile publice ale unui stat pot s
oblige o persoan s p r seasc teritoriul acestuia, chiar dac ea se aflase în mod
legal pe teritoriu pân în acel moment. Expulzarea este o m sur luat pentru ocro-
tirea ordinii de drept, a ordinii economice sau sociale, a siguran ei statului de re e-
din sau a unui stat str in (G. Geam nu, 1977, p. 389). Ea este, de regul , conceput
ca o m sur de siguran , ceea ce înseamn c ea este destinat înl tur rii unei st ri
de pericol, preîntâmpin rii s vâr irii unor fapte contrare ordinii de drept sau înl -
tur rii celor care au s vâr it astfel de fapte.
Regulile dreptului interna ional stabilesc c expulzarea nu trebuie s fie o decizie
inutil de brutal , rapid sau vexatorie. Pe de alt parte, trebuie s i se lase expulza-
tului dreptul de a alege statul de destina ie, în vederea respect rii drepturilor inerente
persoanei (Ibidem, p. 389). A a cum prevede Declara ia privind drepturile omului
apar inând persoanelor care nu posed na ionalitatea rii în care locuiesc, „un str in
care se g se te legal pe teritoriul unui stat nu poate fi expulzat decât în executarea
unei decizii luate conform legii, afar de cazul în care ra iuni imperioase de securitate
na ional nu se opun; el trebuie s aib posibilitatea de a valorifica motivele contrare
expulz rii sale i de a cere examinarea cazului s u de c tre autoritatea competent
sau de una sau mai multe persoane special desemnate de o anumit autoritate, fiind
reprezentat în acest scop. Expulzarea individual sau colectiv a str inilor ce se
g sesc în aceast situa ie pe motive de ras , culoare, religie, cultur , de origine
na ional sau etnic este interzis ” (ONU, 13 decembrie 1985).
De regul , luarea acestei m suri trebuie s fie dat în competen a instan ei de

judecat , aceasta îndeplinind condi iile de impar ialitate i independen cerute de
gravitatea m surii. Totu i unele sisteme ofer aceast competen i unor organe
administrative. De regul , expulzare nu poate privi cet enii proprii, c ci statul are cu
ace tia o rela ie privilegiat care implic i protec ia.
Extr darea este o alt procedur prin care un str in este obligat s p r seasc
teritoriul statului. Ea nu poate privi, în principiu, ca i expulzarea, pe propriul
cet ean. Totu i unele sisteme, printre care i cel român în urma revizuirii din 2003,
admit c , în anumite circumstan e i cu respectarea unei condi ii de reciprocitate, pot
fi extr da i i cet enii proprii. Spre deosebire de expulzare, extr darea are drept
moment ini ial cererea unui alt stat. Ea are func ia de a asigura imposibilitatea refu-
gierii unor infractori pe teritoriul altor state pentru a sc pa de r spunderea penal .
Extr darea este „un act de asisten juridic interstatal în materie penal care urm -
re te transferul unui individ urm rit sau condamnat penal, din domeniul suveranit ii
judiciare a unui stat în domeniul celuilalt stat” (Ibidem, p. 217).
În general, sunt admise dou principii fundamentale în materia extr d rii: extr -
darea se poate face doar în baza unei conven ii interna ionale, în condi ii de recipro-
citate i extr darea se hot r te doar de justi ie. Aceast a doua condi ie este instituit
pentru a delimita clar sistemul actual de o anumit tradi ie care punea decizia
extr d rii la îndemâna autorit ilor administrative.
Extr darea poate fi admis sau cerut în vederea urm ririi sau judec rii într-o
cauz penal sau în vederea execut rii pedepsei. Ea poate fi admis numai dac fapta
pentru care este învinuit sau pentru care a fost condamnat persoana a c rei
extr dare se cere este prev zut ca infrac iune i de legea statului pe teritoriul c ruia
se afl persoana. Legea poate stabili, de asemenea, un anumit nivel minim de
gravitate a faptei s vâr ite pentru ca extr darea s poat opera.
Persoanei i se ofer garan ii importante prin faptul c ea nu poate fi obligat s
se înf i eze la urm rire sau judecat pentru o alt infrac iune decât cea pentru care
s-a ob inut extr darea i nu poate fi supus execut rii unei alte pedepse. O alt
garan ie o constituie faptul c persoana extr dat unui stat nu poate fi extr dat de
acesta altui stat
În afar de cet enii proprii, nu pot fi extr date, de regul persoanele f r cet -
enie (apatrizii) i persoanele care au ob inut drept de azil. De asemenea, o persoan
nu poate fi extr dat c tre un stat în care pentru fapta comis ar fi supus torturii,
unor tratamente sau pedepse inumane sau degradante, o astfel de extr dare fiind în
sistemul european o înc lcare a art. 3 din Conven ia European a Drepturilor Omului.
§3. Regimul aplicabil apatrizilor
Apatrizilor le poate fi aplicat fie acela i regim juridic ca i str inilor, fie acest
regim poate deveni uneori mai favorabil datorit vulnerabilit ii sporite a acestor
persoane «orfane de stat» ( M. Denis-Linton, apud C.-A. Chassin, 2003, p. 326), lip-
site deci de protec ia vreunui stat. Conven ia de la New York din 1954 [art. 1 alin. (1)]
recunoa te aceast calitate persoanelor „pe care niciun stat nu le consider resorti-
san i prin aplicarea legisla iei sale”. Deci condi ia prim a apatridiei este absen a
Partidele politice 199
cet eniei. Dar de multe ori sistemele na ionale impun o a doua condi ie, care
presupune ca aceast lips a cet eniei vreunui stat s nu fie dependent de actele
solicitantului i chiar s fie independent de voin a sa. Astfel c o persoan care
pierde prin propria voin toate cet eniile nu poate dobândi calitatea de apatrid, mai
pu in în cazul în care ea dovede te c actul de renun are a fost motivat de elemente
exterioare voin ei proprii.
Capitolul III
Partidele politice
Sec iunea 1. Importan a studierii partidelor politice

pentru dreptul constitu ional
Studiul partidelor politice nu va putea fi aici un studiu complet. Caracterul lucr rii
ne sile te s oferim o simpl sintez unei probleme extrem de întins i extrem de
delicat . Vom insista mai mult pe aspectele structurale ale partidelor, l sând doar un
spa iu restrâns analizei doctrinelor partizane. Ceea ce ne intereseaz cel mai mult este
integrarea i rolul partidelor în jocul constitu ional, dar aceast problematic va fi
abordat nu doar în aceast sec iune, ci i în alte p r i ale lucr rii, când, studiind
formele de guvern mânt, ne vom ocupa de separa ia puterilor în stat i vom încerca
s facem o critic a acesteia.
§1. Necesitatea complet rii viziunii juridice formale cu o viziune poli-

tologic
tiin a politic a acordat i acord un rol cheie partidelor politice din momentul în
care analiza i-a deplasat centrul de greutate de la aparen a institu ional la motoarele
reale ale vie ii politice. Constitu ia este doar o barier de hârtie, iar institu iile create
de ea doar ni te forme ce primesc con inut din afara sistemului institu ional, mai ales
de la partidele politice. Studiul statului nu este de aceea suficient unei teorii consti-
tu ionale realiste. Doar studiul centrelor de impuls politic de la nivelul societ ii
civile, între care partidele politice de in locul primordial, poate explica complet
modalitatea de func ionare a statului. Partidele constituie un fenomen complex, care
nu poate fi gândit ca autonom fa de contextul social în care exist .
De aceea, studiul partidelor trebuie s se desf oare pe un dublu plan: politic i
sociologic. De exemplu, distinc ia partide de mas /partide de cadre nu este doar una
politic , ci reflect o realitate sociologic . Existen a partidelor de cadre ine de
afirmarea unei societ i individualiste i liberale, în timp ce existen a partidelor de
mas sau ideologice ine de afirmarea ca for politic a unei clase care tinde s le
elimine pe celelalte. Coexisten a celor dou tipuri relev o societate divizat . Afir-
marea partidelor-cadru, pe care o vom releva mai jos, este rodul unei transform ri a
societ ii, care se bazeaz din ce în ce mai mult pe informa ie i pe mijloacele de

circula ie a acesteia. Afirmarea unei structuri mediatice a partidelor, care tinde s
completeze structura uman , chiar s-o înlocuiasc la nivel local, se revendic de la
aceea i transformare a coeziunii grupului social, din coeziune teritorial în coeziune
informa ional . O alt consecin a faptului c partidele nu pot fi desprinse de mediul
în care exist este faptul c tr s turile lor i ale sistemului pe care îl formeaz sunt
foarte diferite de la o ar la alta. De aceea, este foarte greu s desprindem reguli
generale. Acesta este motivul pentru care analiza ce urmeaz este una foarte general .
Rolul unui partid politic, func iile pe care el le are într-o societate depind de
cultura politic a acelei societ i. Rolul unui partid nu este deloc acela i într-o socie-
tate concuren ial sau într-o dictatur . De asemenea, gradul de dezvoltare economic
a rii d seama de modul de func ionare i de rolul unui partid, c ci homo politicus
este mai întâi un homo economicus. Dac partidele influen eaz cadrul constitu ional,
nu este mai pu in adev rat c acest cadru constitu ional influen eaz la rândul lui
partidele. Astfel, nu va fi deloc indiferent pentru num rul, ponderea i structura parti-
delor tipul de scrutin adoptat, pragul electoral stabilit, modul de constituire al cir-
cumscrip iilor electorale, modalitatea de reglementare a finan rii campaniei electo-
rale etc. Partidele sunt, pe de alt parte, contaminate cu elemente ale puterii publice.
Sistemul de partide prezint oarecum un caracter de rigiditate analog mecanismelor
politice oficiale. Nu doar structura puterii influen eaz partidele politice, ci i
structura teritorial a statului, structura mijloacelor de informare în mas i num rul
i importan a grupurilor de presiune etc. Desigur, în aceast sec iune nu vom putea
analiza toate aceste interdependen e, dar ele se vor preciza în bun m sura pe
parcursul întregii lucr ri.
§2. Partidele politice i democra ia
Partidele politice între in cu democra ia o rela ie ciudat . Pe de o parte, ele sunt,

chiar de la apari ia primelor studiilor care le sunt dedicate, acuzate c distrug
democra ia (M. Ostrogorsky i R. Michels) sau c o altereaz , pe de alt parte, nicio
teorie nu este capabil s ne ofere o imagine a democra iei f r partide politice. Se
pare c deocamdat partidele i democra ia sunt cosubstan iale i c ceea ce trebuie
v zut este cum trebuie gestionat rela ia dintre ele i nu cum pot fi acuzate mai bine
partidele politice de distrugerea democra iei. Pân la apari ia unei doctrine demo-
cratice viabile, care s se dispenseze de partidele politice, trebuie deci s ne împ c m
cu ele chiar dac suntem tenta i s le vedem mai degrab p r ile rele. Parafrazând
butada lui Churchill despre democra ia bazat pe partide se poate spune c este „cel
mai r u dintre regimuri, cu excep ia tuturor celorlalte”.
Opinia public este în acord cu teoria politic : de i încrederea în partide sufer o
eroziune aproape permanent , orice suprimare a lor este sim it automat ca o
suprimare a democra iei. Experien a practic este prea recent i prea vie în memoria
oamenilor pentru ca ei s reac ioneze altfel: toate regimurile totalitare sau dictatoriale
fie au desfiin at partidele de opozi ie, fie au p strat doar aparen a unui pluralism
partizan, con tiente de valoarea simbolic a sistemului. Pe de alt parte, faptul c
orice mi care de democratizare înseamn apari ia unor mi c ri protopartizane este
practic o regul f r excep ii (D.-L. Seiler, 2000, p. 28). Necesitatea studierii parti-
delor politice pentru în elegerea dreptului constitu ional i a institu iilor politice
democratice este astfel evident , chiar dac normele constitu ionale se rezum de
regul la a defini doar rolul generic al partidelor, uneori i libertatea înfiin rii i
func ion rii lor sau modul desfiin rii lor for ate. Rolul lor este mult mai mare decât
îl tr deaz textele constitu ionale: este vorba de factorul cheie al sistemului demo-
cratic, unul dintre pu inele elemente de care acesta nu se poate dispensa.
Sec iunea a 2-a. No iunea i func iile partidului politic
§1. Modalit i de definire a partidelor politice
Studierea partidelor politice începe s preocupe cu adev rat lumea tiin ific ca
obiect de studiu distinct (M. Weber se preocup de partidele politice, dar doar pentru
a le încadra într-o viziune sociologic mai larg ) abia în prima jum tate a secolului al
XX-lea (a se vedea lucr rile lui J. Bryce, M. Ostrogorsky, A. Lawrence Lowell i
R. Michels), studiul lor devenind sistematic dup 1951, odat cu apari ia lucr rii lui
M. Duverger «Les partis politiques» (Prima edi ie a ap rut la Ed. Armand Colin în
1951. Lucrarea a fost adus la zi par ial în ce prive te partea documentar în 1957 i
i-a fost ad ugat o prefa original în 1981). De atunci, studiile sunt numeroase.
Totu i, fenomenul studiat, partidele politice, nu a primit niciodat o defini ie care s
fie necontestat , de i defini ia dat de J. LaPalombara i M. Weiner întrune te un
num r mare de aderen i. Potrivit acestor autori, „un partid este caracterizat prin:
(1) Continuitatea organiz rii, adic are o organizare a c rei speran de via nu
depinde de conduc torii s i actuali; (2) o organizare vizibil i aparent permanent la
nivel local, bazat pe o comunicare i pe alte moduri de rela ii regulate între e aloa-
nele locale i na ionale; (3) o voin con tient a conduc torilor s i de a cuceri i
conserva puterea de decizie, singuri sau în coali ie, atât la nivel local cât i na ional,
în locul unei simple influen e asupra exerci iului puterii; i (4) o preocupare a orga-
niza iei de a câ tiga partizani, în timpul alegerilor sau cu alte ocazii în care este
necesar câ tigarea sprijinului poporului” (1966, apud D.-L. Seiler, 2000, p. 23).
Aceast defini ie pune accentul pe dou aspecte foarte importante: organizarea i
func iile. Dar acest tip de defini ie func ionalisto-organiza ional este totu i departe
de a fi unanim acceptat . Exist mai multe direc ii de definire în func ie de privile-
gierea unui aspect sau al altuia, tipic realit ii numit partid politic.
A. Defini ii pornind de la ideologie. Pentru o prim grup de autori, ideologia
este elementul central al partidului politic. Pentru autorii care îmbr i eaz aceast
concep ie, partidul are ca centru comunitatea ideologic a membrilor s i. Cei care se
raliaz partidului subsumeaz asocierea lor realiz rii practice a unei viziuni politice
globale asupra societ ii. (Utiliz m aici în mod voit o definire extrem de larg a
ideologiei politice. Pentru preciz ri a se vedea infra, sec iunea dedicat no iunii de
ideologie.) Nu dobândirea puterii este elementul definitoriu. Ea este doar mijlocul
practic de a realiza aceast viziune asupra dezvolt rii sociale. Proiectul, programul i
doctrina ce le fundamenteaz sunt definitorii pentru partidul politic. Astfel partidul a

fost definit ca „o reuniune de oameni ce profeseaz aceea i doctrin politic ”
(B. Constant) sau, introducând elementul suplimentar al influen rii gestiunii aface-
rilor publice, partidele au fost privite ca „forma ii care grupeaz oameni cu acelea i
opinii pentru a le asigura o influen veritabil asupra gestion rii afacerilor publice”
(H. Kelsen). Sau, când ideologia este a unei clase sociale în lupt cu celelalte, ca în
viziunea marxist , partidul este definit ca „organizarea elementelor celor mai
con tiente ale unei clase sociale”. Acest gen de definire are dou defecte. Primul
const în faptul c defini iile sunt mult prea largi i, de aceea, pu in opera ionale. Ele
nu disting clar partidele de alte grup ri sociale care profeseaz o ideologie, cluburi
intelectuale de exemplu, sau care influen eaz exerci iul puterii în interesul lor, cum
ar fi grupurile de presiune. Un al doilea defect const în exagerarea rolului ideologiei
în via a partidelor politice. Chiar în accep iunea mai restrâns i pragmatic de
program, aceasta nu mai este în mod evident central pentru cele mai multe partide.
Înc în 1760, D. Hume nota în lucrarea Essay on Parties, c programul joac un rol
esen ial doar în faza ini ial a existen ei partidului, pentru ca imediat organizarea s
treac pe primul plan. Aceea i idee este prezent mai târziu la M. Duverger, acesta
afirmând c „partidele actuale se definesc mult mai pu in prin programul lor sau
clasa din care le provin aderen ii decât prin natura organiz rii lor: un partid este o
comunitate a unei structuri particulare” (1976, p. 20). Partidul, ca orice structur
social , tinde spre o autonomizare fa de indivizii ce-l compun. Astfel, partidul nu
mai este organizarea unei mase umane, ci organizarea unui mediu de rela ii. Mai
întâi, el este organizarea unei doctrine, ca apoi s treac i de aceast faz i s - i
stabileasc drept scop ordinea, coeren a unei structuri, capabil s se umple cu
aproape orice con inut. Partidul devine astfel o simpl form electoral , lipsit de o
aderen semnificativ , de o ideologie clar i chiar de un program clar de guvernare.
Putem evident s sus inem c promisiunea de a tr i în pace, promisiunea de
independen , de revigorare a finan elor publice, de solu ionare a problemelor celor
mai stresante ale momentului sunt un program, dar ele nu sunt decât enun area unor
scopuri asupra c rora electoratul este deja avertizat. Un program este o expunere a
mijloacelor, nu doar a scopurilor. i este evident c din ce în ce mai pu ine partide
ajung ast zi în campania lor electoral s se refere cât de cât i la aceste mijloace.
Este evident c partidele actuale nu au nici m car un program de guvernare, cu atât
mai pu in o ideologie sau, i mai restrictiv, o ideologie de clas ; ele sunt o simpl
form electoral . Aceast form trebuie s fie capabil , pentru a accede la putere, s
se umple cu orice con inut electoral favorabil momentului, pentru a putea cuprinde
întreg spectrul popula iei electorale. Acest partid este un partid imagine, un partid
care uzeaz de o propagand de tip comercial, pentru «a- i vinde» candida ii.
Viziunea global asupra afacerilor publice, central pentru ideologie, este din ce în ce
mai str in acestor partide politice. Cucerirea puterii prevaleaz asupra ideilor.
B. Defini ii func ionaliste. O alt grup de teorii care definesc partidul politic
pornesc în aceast întreprindere de la func ia esen ial a acestuia care în opinia lor
este cucerirea i exercitarea puterii statale. Astfel, F. Goguel afirma c „un partid
este un grup organizat pentru a participa la via a politic în vederea cuceririi par iale
sau totale a puterii i cu scopul de a face s prevaleze în cadrul acesteia ideile i
interesele membrilor lui”. De asemenea, G. Burdeau, de i r mâne ata at în mai mare

m sur criteriului ideologic, define te partidul politic ca pe „un grup de indivizi care,
profesând acelea i vederi politice, se str duiesc s le fac s prevaleze, în acela i
timp raliindu-le un cât mai mare num r posibil de cet eni i c utând s cucereasc
puterea sau, cel pu in, s -i influen eze deciziile”. A adar, cum afirma G. Lavau
„func ia specific a unui partid politic în democra ie este de a cuceri puterea de stat”
(1958, p. 56). Acest scop este unul declarat. El deosebe te partidele politice de sim-
plele grupuri de presiune, care au ca scop nu exerci iul puterii, ci doar influen area
din exterior a acestuia. Acest caracter specific al partidului politic este luat în calcul
de legisla ie atunci când, cum se întâmpl în dreptul românesc, un partid poate fi
dizolvat pe cale judec toreasc pentru c nu a desemnat candida i un anumit num r
de campanii electorale [dou campanii electorale parlamentare succesive, în cel pu in
18 circumscrip ii electorale potrivit art. 47 alin. (1) lit. b) din Legea partidelor
politice, nr. 14/2003, M. Of. 25 din 17 ianuarie 2003]. Defini iile din aceast grup
nu au îns aplicabilitate general . Exist în unele sisteme partide care nu- i propun s
cucereasc puterea, care se rezum la a presa asupra guvern mântului pentru a ob ine
un anumit efect, partide care au deci, în mod voluntar, doar voca ia de a fi în
opozi ie. Acestea au ceea ce G. Lavau numea „func ie de tribun” (1969). Pe de alt
parte, defini iile trebuie completate cu dou preciz ri absolut necesare. Cucerirea
total sau par ial a puterii de stat trebuie s se fac pe c ile constitu ionale, altfel
suntem în prezen a unui grup care d o lovitur de stat i nu a unui partid politic. i
aceast acaparare a puterii trebuie s fie f cut pentru a exercita puterea conform
regulilor democratice i respectând pluralismul politic. Un partid care elimin , dup
ce a cucerit puterea, chiar pe c i constitu ionale, orice concuren nu mai este partid
politic, ci putere public . Ideile de concuren i de pluralism sunt definitorii pentru
partidele politice.
C. Defini ii ce pornesc de la organizare. O alt grup de defini ii date partidelor
politice privilegiaz organizarea. Astfel pentru M. Duverger „un partid nu este o
comunitate, ci un ansamblu de comunit i, o reuniune de mici grupuri diseminate în
teritoriul rii (sec ii, comitete, asocia ii locale etc.) legate prin institu ii coordona-
toare”. Pentru autor „partidele actuale se definesc mult mai pu in prin programul lor
sau clasa din care le provin aderen ii decât prin natura organiz rii lor: un partid este o
comunitate a unei structuri particulare” (1976, p. 20). Aceast plasare a organiz rii în
centrul definirii partidului politic i s-a p rut mai târziu autorului oarecum riscant ,
astfel c , în a doua edi ie a lucr rii el î i nuan eaz pozi ia, afirmând c faptul „c
originalitatea partidelor secolului al XX-lea const în organizarea lor este un fapt; c
aceast organizare tinde s devin un element esen ial al ac iunii partidului, al
influen ei i rolului s u este un alt fapt (...) Nu trebuie deloc dedus de aici c autorul
consider organizarea partidelor ca pe un element mai important decât doctrina lor
sau decât baza lor social ” (Ibidem, p. 20). Din aceea i grup face parte i defini ia
dat de J. LaPalombara i M. Weiner, citat mai sus. Organizarea este în aceast
concep ie mai important decât ideologia. Tipul de organizare tipic partizan sau
ideal pentru ac iunea partizan este determinat îns de maniere foarte diferite, ca i
genul de organizare c tre care evolueaz partidele. Este foarte greu de trecut modelul
valabil într-un sistem politic în altele, ceea ce face ca dialogul între teoriile politice s
fie un fel de dialog între surzi, iar comparatismul s fie foarte dificil.
D. Defini ii pornind de la clivajele politice (istorico-conflictualiste). Teza

dualismului conflictual, necesar pentru a structura partidele politice i a suprapunerii
dualismelor, capabil s explice sistemul partizan, este prezent deja în opera lui M.
Duverger, dar acesta n-o dezvolt în mod suficient. Prima expresie sistematic a unei
teorii a clivajelor politice este dat de S. Rokkan, care g se te c , urmare a revolu-
iilor succesive care au zguduit lumea occidental , patru clivaje fundamentale sunt
prezente în aceste ri: „Dou dintre aceste clivaje sunt produse imediate a ceea ce
am putea numi «revolu ia na ional »: conflictul între centru – edificator al unei
culturi na ionale – i rezisten a crescând a popula iilor supuse i distincte din punct
de vedere etnic, lingvistic sau religios, în provincie sau în periferii (1); conflictul
între statul-na iune, centralizator, standardizator i mobilizator i privilegiile corpo-
rative istoric stabilite de biseric (2). Celelalte dou sunt produsele revolu iei
industriale: conflictele între interesele rurale i clasa în ascensiune a antreprenorilor
industriali (3); conflictul între posedan i i angajatori pe de o parte i neposedan i,
angaja i i muncitori, pe de alt parte (4)” (D.-L. Seiler, 2000, p. 75-76). Teza a fost
dezvoltat i aplicat practic de mai mul i autori, în Europa cel mai pregnant fiind
D.-L. Seiler. Clivajele politice sunt deci conflicte sociale. Dar nu orice conflict
constituie un clivaj. Pentru a fi astfel, conflictele trebuie s reprezinte fracturi sociale
profunde, distincte de „conflictele conjuncturale sau legate de un eveniment,
generatoare de tensiuni”, trebuie s fie „conflicte structurale”, ele ap rând astfel ca
ni te „conflicte deja solidificate, deoarece sunt institu ionalizate” (Ibidem, p. 51-52).
Potrivit acestor teorii „nu exist partide politice f r clivaje i nu pot exista clivaje
f r conflicte pentru a le delimita” (Ibidem, p. 55). Partidele sunt deci rezultatul unor
conflicte solidificate i institu ionalizate. Centrul definirii lor va fi tocmai conflictul,
de i func ia de baz , detectat de defini iile anterioare, i dimensiunea organiza io-
nal nu sunt înl turate. Astfel D.-L. Seiler define te partidele ca fiind „organiza ii
vizând s mobilizeze indivizi într-o ac iune colectiv purtat contra altora, în mod
asem n tor mobiliza i, cu scopul de a accede, singure sau în coali ie, la exerci iul
func iilor guvernamentale. Aceast ac iune colectiv i aceast preten ie de a conduce
mersul afacerilor publice sunt justificate printr-o concep ie particular a interesului
general” (Ibidem, p. 24). Aceast dimensiune conflictual a partidelor este real i
central ca i existen a unor clivaje fundamentale la nivel socio-politic. Totu i, nu
trebuie împrumutate clivajele dintr-o cultur în alta, mai ales acolo unde revolu iile
au fost diferite sau au produs efecte vizibil diferite. Existen a clivajelor este un lucru,
con inutul lor – o cu totul alt afacere.
§2. Func iile partidelor politice
Func iile pe care le îndeplinesc partidele politice într-o societate democratic ,

uneori determinate constitu ional, cum o face de exemplu art. 8 din Constitu ia
României, sunt departe de a fi privite de teoria politic sau juridic în mod unitar.
Dimpotriv , viziunile sunt foarte diferite. Totu i, sintetizând câteva din contribu iile
aduse de diferi i autori, am putea situa func iile partidelor politice pe trei planuri: cel
al educa iei i integr rii sociale (A), cel al procesului de distribuire electoral a
puterii (B) i cel al guvern rii (C). Corespunz toare primului nivel sunt func iile de
informare (a), de educa ie politic (b) i de socializare a individului i integrare a

conflictelor (c). Corespunz toare nivelului electoral sunt func iile de selec ie a
candida ilor (a), de organizare i sus inere a campaniei electorale (b), de structurare i
exprimare a opiniilor politice (c) i de organizare-integrare a subversiunii (d).
Corespunz toare planului guvern rii sunt func iile de construire de programe i
politici pentru guvernare (a) de recrutare i selec ie a personalului de direc ie la nivel
guvernamental (b) i de coordonare i control al organelor guvernamentale (c).
A. Func iile partidelor politice pe planul educa iei i integr rii sociale.
Existen a aleg torilor confuzi tr deaz existen a partidelor confuze (G. Pomper, apud
O. Ihl, 2000, p.74). Ceea ce vrea s spun este c f r partide, care s - i realizeze în
mod eficient func ia de educa ie politic a aleg torilor, ace tia vor r mâne într-o stare
de confuzie ce va afecta eficien a sistemului politic în ansamblul lui. Desigur c
partidele sunt concurate ast zi în exerci iul acestei func ii de media, de grupurile de
presiune sau de al i actori ai scenei sociale, concuren cu atât mai însemnat cu cât
încrederea în partide i în oamenii politici se erodeaz în mod evident. Totu i, nu
trebuie negat c partidele asigur un anumit gen de informare i o educa ie de o
factur aparte, nu doar concuren iale ci i conflictuale, bazate pe integrarea anumitor
valori de referin sau ideologice, care nu pot fi decât cu greu suplinite de alte forme
asociative. Ele contribuie astfel la integrarea social a indivizilor i grupurilor, c ci
sunt, cum se exprima D.-L. Seiler, „în acela i timp agen i ai conflictului i
instrumente ale integr rii lui” (2001, p. 35).
a. Func ia de informare. Partidele sunt, într-o societate democratic pluralist ,
cele care de in informa ia primar despre modul i substan a deciziilor puterilor
publice. Rolul lor de informare este esen ial pentru c asigur pluralismul informa iei
în acest domeniu. Partidele aflate la putere vor fi întotdeauna tentate s prezinte doar
informa iile care le sunt favorabile sau s prezinte nu informa iile, ci interpretarea
acestora care le este favorabil . Rolul partidelor de opozi ie este de a oferi cet ea-
nului o alternativ la informarea oficial . Desigur c aceast informa ie venit din
opozi ie nu este neap rat mai aproape de adev r decât cea oferit de putere, dar ea
ofer cet eanului posibilitatea combin rii informa iei pentru a discerne, chiar într-o
manier relativ , adev rul. Pluralismul partizan asigur nu doar un pluralism al
informa iei, ci i mai multe interpret ri conflictuale ale acesteia, bazate pe valori de
referin diferite, ceea ce contribuie la educa ia aleg torului. Rolul partidelor este, pe
de alt parte, de a asigura transpunerea informa iilor tehnice în informa ii pe în elesul
cet eanului. De multe ori decizia puterii publice poart asupra unor probleme extrem
de tehnice, care nu sunt la îndemâna cet eanului mediu, uneori nici a celui cu
instruc ie superioar , având în vedere din ce în mai accentuata specializare a acesteia.
Partidele coboar aceast decizie în sfera confrunt rii electorale i/sau mediatice,
ceea ce face ca respectivele probleme tehnice s fie cu necesitate transpuse în
limbajul publicului. Dar dac este adev rat c partidele informeaz , este la fel de
adev rat c ele pot dezinforma, pot trunchia informa ia în interes propriu. Pentru ca
aceast dezinformare s fie men inut la un nivel acceptabil, trebuie ca cet enii s
aib un grad mediu de cultur politic , creat de institu ii de înv mânt aideologice.
Dac cultura politic este l sat doar în seama mass-media sau a partidelor, atunci
dezinformarea publicului, împinge partidele la dezinformare. Pe de alt parte, pentru
ca partidele s îndeplineasc cu succes aceast func ie de informare trebuie ca ele s

se pozi ioneze diferit fa de anumite teme sociale fundamentale. Existen a prea
multor teme consensuale duce la o unitate a informa iei, care poate echivala cu o
dezinformare. Un cet ean, c ruia toat lumea îi spune acela i lucru, poate fi în
materie politic i electoral mai derutat decât unul c ruia to i îi spun altceva.
b. Func ia de educa ie politic . S afirmi ast zi c partidele politice au o func ie
de educare pare hazardat, dat fiind imaginea pe care mul i o au despre ele. Totu i,
este de necontestat c ele au jucat o astfel de func ie în perioada form rii electo-
ratului dup introducerea votului universal. Cu toate defectele lor, mai joac i ast zi
o astfel de func ie, atât fa de electorat în genere, cât i fa de anumite categorii
particulare: tineri aderen i, ale i etc.. În perioada de dup introducerea votului
universal partidele au contribuit la educarea noilor electori prin stimularea unui
interes specific al acestora pentru problemele politice, prin standardizarea catego-
riilor politice i a metodelor de cucerire a sprijinului electoratului, precum i prin
convingerea electorilor asupra importan ei gestului lor de a vota (O. Ihl, 2000,
p. 82-84). Problemele sociale sunt transformate prin ac iunea partidelor politice în
probleme politice, adic în dispute asupra modului cum societatea trebuie s
evolueze sub direc ia unei puteri publice orientat prin alegerea unor valori de
referin în detrimentul altora (ideologic). Aceste valori sunt standardizate, astfel c a
vota înseamn „a fi capabil s califici candida ii în termeni politic construi i”
(Ibidem, p. 84), de exemplu: candida i de dreapta contra candida i de stânga, liberali
contra sociali ti, centrali ti contra regionali ti etc.. Aceast capacitate este stimulat
de propaganda partizan , c ci aceasta tinde s construiasc o imagine partidului,
utilizând standarde pe care le induce dac nu explic electoratului. În al doilea rând,
partidele politice au ra ionalizat arta de a câ tiga voturi, adic au construit o metodo-
logie electoral . Notorietatea nu mai este suficient pentru a fi ales, trebuie ca orice
candidat s fie capabil s mânuiasc combinarea standardelor politice în beneficiul
s u, ceea ce impune cunoa terea unor tehnici extrem de speciale. Nu este suficient s
te mulezi pe o cerere electoral , cererea se bazeaz ea îns i pe structura ofertei.
Astfel, educarea personalului propriu este pentru partide o condi ie a capacit ii de a
structura opinia electoratului. Toate acestea reprezint contribu ii decisive ale
partidelor la educarea electoratului dar i a ale ilor sau cadrelor proprii în perioada
extinderii votului, când munca lor principal a constat în disocierea opera iunilor
electorale de formele tradi ionale de domina ie (Ibidem, p. 79) i deci în a convinge
cet enii de utilitatea votului lor. Ast zi, rolul educativ al partidelor se p streaz pe
ambele planuri, chiar dac pare s nu mai fie la fel de pregnant, atât datorit exis-
ten ei unei cunoa teri relative a conceptelor politice, a grup rilor politice i a
conturului general al doctrinelor acestora de c tre marea majoritate a aleg torilor, cât
i datorit sc derii încrederii acestora din urm în partide. Partidele continu s
creeze arhetipuri politice sau s le difuzeze pe cele vechi i, mai ales, continu s
ofere o educa ie politic unor grupuri specifice. Este vorba, mai întâi, de tineri.
Partidele au în eles c f r o încadrare politic a tinerilor în vederea educ rii lor
precoce în spiritul unei ideologii, partidul nu are anse reale de schimbare eficient a
genera iilor politice (J. Charlot, 1975, p. 36). i dac este adev rat c aceast tehnic
a fost utilizat mai întâi de regimurile totalitare de dreapta i, apoi, perfec ionat de
totalitarismele de inspira ie marxist , democra iile liberale nu au r mas indiferente

fa de o metod care se dovede te eficient din punct de vedere politic, astfel c
toate partidele î i construiesc organiza ii de tineret. Personalul tehnic al partidului i
chiar ale ii acestuia sunt de multe ori instrui i în coli de partid. Comuni tii
institu ionalizaser cu succes un astfel de model, iar partidele din sistemele pluraliste
urmeaz i în acest punct practica eficient a stângii extreme. Partidul î i educ astfel
proprii membri pentru eficientizarea ac iunii lor electorale sau guvernamentale.
c. Func ia de socializare a individului i integrare a conflictelor. „Grupurile
sociale au func ia de a face indivizii s treac «de la natur la cultur »”
(Ch. Debbasch, 2000, p. 297). Întrunindu-i, îi civilizeaz . Sigur c nu partidele sunt
cel mai bine plasate pentru a realiza aceast socializare a individului. Alte grupuri,
cum ar fi familia, organiza iile de proximitate sau de petrecere a timpului liber,
realizeaz mai bine aceast func ie decât partidele. Totu i partidul politic socializeaz
într-o manier particular : integreaz conflictele printr-o canalizare institu ionalizat
a violen ei intergrupale sau interindividuale. Acceptarea încadr rii face ca violen a s
devin concuren , adic s respecte un nivel minimal de reguli ale jocului. Prin
intermediul partidelor, sistemul impune o simbolistic a confrunt rii în locul vio-
len ei pure. Organizarea unei mase face ca ea s fie mai previzibil , mai controlabil .
F r organizarea opozi iei în partide politice aceasta poate deveni violent în sens
propriu. Acesta a fost cazul, dup unii, în Italia anilor ’70-’80: „anumi i sociologi au
sus inut c terorismul nu s-a putut dezvolta în ar decât datorit absen ei unui
veritabil partid de opozi ie” (Ibidem, p. 298).
B. Func iile partidelor la nivelul procesului de distribuire electoral a puterii.
Partidele joac la acest nivel func ii esen iale pentru sistemul politic, c ci ele au ca
scop tocmai câ tigarea puterii sau a particip rii la exerci iul ei. Corespunz toare
acestui nivel sunt cel pu in urm toarele func ii ale partidelor politice: func ia de
selec ie a candida ilor (a), func ia de organizare i sus inere a campaniei electorale
(b), func ia de structurare i exprimare a opiniilor politice (c) i func ia de orga-
nizare-integrare a subversiunii (d).
a. Func ia de selec ie a candida ilor pentru alegeri. Regulile electorale permit
în principiu candidaturile independente, adic neprezentate de un partid politic. Dar
este cert c partidele sunt de regul cele care prezint candida ii, i aceasta pentru c
independen ii au pu ine anse de reu it . Notorietatea lor ar trebui s fie prea mare
pentru a suplini lipsa de consisten electoral a unei candidaturi care nu este
integrat niciunei standardiz ri politice anterioare campaniei electorale. Aleg torul
voteaz simbolurile politice, dac nu chiar o ideologie sau un program politic, iar
candidatului individual, chiar dac nu-i lipsesc aceste elemente cu totul, ele sunt cu
necesitate mai pu in notorii i cunoscute decât cele ale unui partid politic. Apoi,
partidul asigur candidatului, pe lâng încadrarea simbolic , mijloace financiare, de
regul , mai importante decât cele la îndemâna unei persoane, precum i o anumit
canalizare a aten iei media, foarte important în procesul electoral. Partidul are astfel
rolul de filtrare a candidaturilor. B t lia pentru nominalizare se desf oar în inte-
riorul fiec rui partid, uneori ea fiind mai grea decât alegerile propriu-zise. Organi-
zarea selec iei candida ilor poate cunoa te grade diferite de participare: ea poate fi
f cut de instan ele na ionale sau locale ale partidului, de aderen i sau chiar de
aleg torii simpatizan i atunci când sunt organizate alegeri «primare» (Y. Mény, 1996,
p. 166 i urm.)
b. Func ia de organizare i sus inere a campaniei electorale. Rolul partidului
nu se rezum la selec ia candida ilor, ci continu cu organizarea i sprijinirea
simbolic i material a campaniei electorale a acestora. Se poate spune c aceast
campanie este mai mult campania electoral a partidului decât a candida ilor. Aceasta
nu înseamn lipsa unei campanii proprii fiec rui candidat, ci faptul c partidul este
cel care selecteaz temele de campanie i ofer de regul r spunsurile care sunt în ton
cu ortodoxia doctrinar sau cu interesele sale de moment. Campania este privit de
altfel de c tre electorat ca fiind a partidului, cel pu in la nivelul alegerilor na ionale.
Uneori este votat lista unui partid f r ca aleg torul s cunoasc persoanele
prezentate pe list sau cel pu in f r s le cunoasc temeinic pe toate. Partidul este cel
votat. Vremea notabililor este din anumite puncte de vedere revolut . Partidul
furnizeaz , pe lâng mijloacele simbolice antrenate în sprijinul candida ilor proprii, i
o parte important a resurselor materiale necesare campaniei: finan e, personal
calificat pentru propagand , mijloace de comunicare în mas proprii sau aflate sub
influen etc., sau cel pu in asigur redistribuirea acestor resurse între candida i, ceea
ce poate s se dovedeasc esen ial.
c. Func ia de structurare i exprimare a opiniilor politice. Aceast func ie a
partidelor politice apare uneori ca fiind atât de important încât legea sau chiar
constitu ia o impune partidelor politice. De exemplu, art. 21 din Constitu ia
Germaniei stipuleaz c partidele coopereaz la formarea voin ei politice a poporului,
art. 4 din Constitu ia Fran ei arat c partidele i grup rile politice concur la expri-
marea votului, iar art. 8 din Constitu ia României c ele „contribuie la definirea i
exprimarea opiniei politice a cet enilor”. Dreptul recunoa te astfel rolul determinant
al partidelor în structurarea opiniei publice, dar i limiteaz ac iunea partidelor la
exprimarea voin ei cet enilor în general i nu a membrilor lor. Scopul partidului ar
trebui deci s fie realizarea interesului general. Ele divizeaz , sunt p r i (etimologia
cuvântului arat clar acest lucru, indiferent c este inut a veni din latin sau din
francez ), dar doar în vederea unit ii, a interesului general. Ele împart astfel cet -
enii în for e antagoniste, dar încadrându-i le limiteaz violen a fa de ceilal i pentru
a putea construi un compromis favorabil p cii sociale. Structurarea opiniei înseamn
deci încadrarea ei. Partidele ofer câteva seturi alternative de opinii politice, ca
alternativ la haosul ce ar fi generat dac fiecare i-ar exprima neîncadrat opinia.
Sigur c ele constrâng opinia, dar aceast limitare, dac nu devine excesiv , este
necesar . Partidele sunt creatoare de disciplin . În principiu, structurarea opiniei
politice a cet enilor în cursul campaniei electorale ar trebui s fie reflectat de
programele de guvernare, guvern mântul fiind astfel semi-reprezentativ. În practic
îns exist de multe ori un decalaj între ceea ce voteaz electoratul ca direc ie politic
în campanie, programele de guvernare aprobate de regul de reprezentan i i
realitatea ac iunii guvernamentale. De aceea, din p cate de multe ori, structurarea
opiniilor politice ale electoratului se face prin sanc ionarea celor care p r sesc
guvernarea i nu prin discutarea programelor celor care îi înlocuiesc. Aceast
structurare negativ a opiniilor este una din cauzele principale ale reculului încrederii
în partidele politice.
d. Func ia de organizare-integrare a subversiunii. Când o subversiune posibil

este organizat ca un partid relativ integrat sistemului electoral, ea devine de regul
pa nic . De aceea, interzicerea partidelor sau desfiin area lor for at este de regul o
solu ie ineficient , care va crea violen . Dac este s d m crezare lui Lavau, una din
condi iile care ar trebui s fie îndeplinit pentru ca un sistem politic s func ioneze
cât de cât corect este ca el s ofere mijloace de expresie categoriilor pe care nu
reu e te s le integreze. Unul din aceste mijloace, principalul poate, este permisiunea
de a constitui un partid politic. Sistemul integreaz astfel relativ posibila subversiune,
dând posibilitatea de exprimare oficial a nemul umirilor fa de sistemul global
însu i. Partidele antisistem sunt, astfel, necesare sistemului. Sistemul nu trebuie s le
elimine decât în cazuri cu adev rat extreme. Ele reprezint , deoarece sunt organizate,
adic institu ionalizate, i recunoscute ca opozi ie legal (Loyal opposition), „o
supap de securitate vital contra unei revolu ii populare” (P.H. Merkl, 1970, apud
D.-L. Seiler, 2000, p. 33).
Sistemul nostru constitu ional, dat fiind amploarea i profunzimea problemei
minorit ilor na ionale, organizeaz o astfel de supap atunci când asimileaz organi-
za iile minorit ilor na ionale partidelor politice în ceea ce prive te opera iunile elec-
torale i asigur reprezentare politic a minoritarilor dac organiza ia proprie
întrune te un minim de voturi dar nu pragul electoral.
C. Func ii ale partidelor pe planul guvern rii. Pe planul guvern rii partidele
politice îndeplinesc urm toarele func ii: func ia de construire de programe i politici
pentru guvernare (a), func ia de recrutare i selec ie a personalului de direc ie pentru
nivelul guvernamental (b) i func ia de coordonare i control al organelor guver-
namentale (c).
a. Func ia de construire de programe i politici pentru guvernare. Partidele
au func ii programatice pe dou planuri. Mai întâi, ele propun un program i anumite
politici în timpul campaniei electorale, mai apoi, aceste programe se pot transforma,
dac partidul câ tig alegerile, în program al guvernului ori politici guvernamentale.
În regimurile parlamentare, de regul , când guvernul este învestit de parlament, acesta
din urm aprob i programul guvernului, care devine astfel obligatoriu pentru el.
Logic ar fi ca, apoi, guvernul s cear votul de încredere al parlamentului ori de câte
ori programul guvern rii este schimbat. Este sensul prezen ei angaj rii r spunderii
guvernului asupra unui program sau declara ie de politic general . Totu i, de multe
ori exist un decalaj între programele electorale i cele guvernamentale ale partidelor,
ca i o «larghe e» parlamentar în aprecierea modific rii acestora. Partidele sunt mult
mai pu in constrânse de electorat în realizarea programelor sau politicilor guverna-
mentale decât ar presupune logica democra iei reprezentative. Func ia lor progra-
matic este cu atât mai important , c ci ele o exercit aproape f r un control real
extern atunci când sunt la guvernare.
b. Func ia de recrutare i selec ie a personalului de direc ie la nivel guverna-
mental. Aceast func ie a partidelor este diferit de func ia de selec ie a candida ilor
pentru alegeri. Dac prima duce la constituirea adun rii reprezentative, a Legisla-
tivului, cea de a doua se refer la personalul guvernamental. Desigur c , formal, de
regul , parlamentul este cel care înveste te guvernul, ceea ce d impresia unui vot
indirect i a unui guvern care depinde de voin a electoratului. Practic, de foarte multe
ori parlamentarii majorit ii fac doar ceea ce partidul sau partidele lor le cer. Astfel,
partidele sunt cele care îi recruteaz , îi selecteaz pe mini tri i tot ele sunt cele care
selecteaz personalul politic al acestora. Aceast func ie poate deveni disfunc ional
atunci când schimbarea personalului serviciilor publice dup alternan a electoral
devine exagerat , partidele tinzând s schimbe nu numai personalul guvernamental i
administrativ de direc ie politic , ci to i sau aproape to i func ionarii guvernamentali,
uneori coborându-se vertiginos chiar în teritoriu. Acest sistem se nume te «spoils
system» i reprezint un risc major atât pentru societate cât i pentru partidul însu i.
Sistemul face ca societatea s pl teasc incoeren a noilor func ionari incapabili s
continue programele celui anterior sau indiferen i fa de acestea tocmai pentru c
sunt prea ata a i de partidul care-i sprijin . Partidul risc , practicând un astfel de
sistem, s - i erodeze imaginea în rândul electoratului, atât datorit sist rii unor pro-
grame bune f r un motiv real cât i datorit imaginii de r zbunare politic pe care
o creeaz alungarea tuturor func ionarilor afla i în func ii cât de cât importante.
Unele sisteme juridice reac ioneaz fa de acest risc, garantând stabilitatea în
func ie a personalului administrativ i definind sfera func iilor politice care pot fi
avute în vedere de noii guvernan i. Dar restric iile juridice nu sunt foarte eficiente
în acest domeniu.
c. Func ia de coordonare i control a organelor guvernamentale. Aceast
func ie a mai fost numit i „func ie de încadrare a ale ilor” (Ch. Debbasch, 2000,
p. 287-291). De fapt, terminologia ambelor exprim ri este relativ . Este vorba, în
ambele cazuri, atât de organele rezultate direct din vot, cât i de cele ale guvernului
în sens restrâns. Putem spune c este vorba de organele politice ale «guvern mân-
tului». Noi am mai atras aten ia în mai multe rânduri asupra faptului c partidele sunt
cele care guverneaz , c func iile formal exercitate la nivel parlamentar sau
guvernamental sunt de fapt exercitate de la nivelul partidelor, c decizia formal
apar ine statului, dar c substan a ei este hot rât de partide. Se poate vorbi, a adar,
cum o fac mul i teoreticieni, despre statul partidelor sau despre partidocra ie. Aceasta
înseamn c politicienii sunt mai tenta i s ocoleasc procedurile greoaie i forma-
lizate la extrem ale exerci iului statal al puterii, luând deciziile la nivelul partidelor,
mult mai pu in formalizate, pentru ca, apoi, doar s le sanc ioneze la nivel statal.
Desigur c acest lucru este mult mai probabil în sistemele cu partide cu structur
rigid decât în cele cu partide care nu cunosc decât o slab disciplin intern i c
exist cazuri în care ale ii sau mini trii au o atitudine independent fa de partid,
bazându-se pe notorietatea proprie. Dar ca regul , acest transfer al deciziei c tre
partid, chiar dac nu absolut, este real. Astfel, partidele coordoneaz i controleaz
activitatea acelor organe ale statului care sunt direct sau indirect rezultate din vot. Con-
secin a este c mijloacele clasice de separa ie a puterilor în stat sunt de foarte multe ori
iluzorii, c ci partidele cumuleaz de facto func iile care sunt separate de iure.
Sec iunea a 3-a. Geneza i tipologia partidelor politice
M. Duverger g sea c dou sunt modalit ile relevante de apari ie a partidelor

politice: crearea lor în interiorul sistemului electoral i reprezentativ i crearea lor în
exteriorul acestui cadru. El clasifica pe de alt parte partidele în: partide de cadre i
partide de mas . Structura partidelor poate fi rigid sau supl , direct sau indirect .
De la apari ia lucr rii autorului francez o sumedenie de contribu ii teoretice au c utat
s îmbun t easc acest cadru clasic. El î i p streaz îns interesul pentru c ,
indiferent de inova iile introduse, el r mâne pentru toat lumea un cadru de referin ,
chiar când este criticat. De aceea, vom urm ri, mai întâi, acest cadru general pentru
ca, apoi, s detaliem abordarea, introducând în analiz o sintez a principalelor
no iuni care îl completeaz .
§1. Cadrul clasic al problemei originii partidelor politice
În sens strict, partidele politice exist de cel mult un secol i jum tate. Termenul
partid nu trebuie s ne deruteze. El a fost utilizat i pentru a desemna i «fac iunile»
ce divizau cet ile antice, i clanurile Evului Mediu, i cluburile deputa ilor din
ansamblurile revolu ionare, i comitetele care preg teau alegerile cenzitare în
monarhiile constitu ionale. Lucrul nu este întâmpl tor. El tr deaz o anumit filier
de evolu ie spre organiza iile de mas ale secolului XIX i începutului de secol XX.
A. Originea parlamentar i electoral a partidelor politice. Dac acum feno-
menul reprezentativ se fundamenteaz pe fenomenul partizan, într-o prim etap
acesta din urm a fost o consecin a fenomenului reprezentativ. Reprezentarea,
într-un sens diluat, desigur, nu a inut la început de fenomenele democratice, ci doar
de o necesitate de a limita puterile suveranului. A a a ap rut Parlamentul în Anglia.
În acest stadiu, partidele apar printre reprezentan i, la nivelul parlamentului, ca ni te
grup ri neclar structurate, adesea oculte, capabile s promoveze anumite interese, s
exercite anumite presiuni ca s ob in un anumit avantaj, grup ri care aveau un
caracter provizoriu. Ele se apropiau mai mult de no iunea modern de grup de
presiune decât de cea de partid politic. În timpul Revolu iei franceze întâlnim un alt
tip de grup ce a fost denumit partid. Este vorba de cluburile care au reunit deputa ii,
mai întâi pe criterii teritoriale (clubul deputa ilor bretoni), ca mai apoi s -i reuneasc
pe criterii ideologice (clubul girondinilor sau iacobinilor). Dar partidele în sensul
actual al termenului nu au ap rut decât odat cu impunerea sufragiului universal.
Elementele de baz , ce au constituit premizele fenomenului, au fost grupurile
parlamentare i comitetele electorale. Exemplul tipic este cel britanic. Comitetele
electorale britanice au jucat un dublu rol: au asigurat înregistrarea cet enilor, care
dobândeau progresiv dreptul de vot i au selec ionat i sus inut candida ii
(M. Ostrogorski, 1979; R. Michels, 1971). Comitetele electorale au ap rut dintr-un
impuls dat de deputa i. Ace tia, ca s - i asigure realegerea, trebuiau, în noile condi ii,
s men in o leg tur cu electoratul. Comitetele aveau acest rol. La nivelul parlamen-
tului, s-a trecut progresiv de la grupurile parlamentare bazate pe criteriul provenien ei
geografice sau locului de întâlnire la grupurile bazate pe o ideologie comun . În
momentul în care s-a stabilit o coordonare permanent între grupul parlamentar i
comitetele electorale, ne g sim în fa a unui veritabil partid. Faza urm toare presupune
stabilirea de comitete electorale i în circumscrip iile nereprezentate, fapt ce a antre-
nat, în general, stabilirea unei conduceri de partid distinct de grupul parlamentar.
Dar nu toate partidele au fost create dup aceast schem : grup parlamentar –
comitete electorale – rela ie permanent între acestea. Unele partide de crea ie
interioar sistemului electoral sunt de sorginte preziden ial , cum ar fi partidul
jeffersonian i partidul jacksonian. În Statele Unite, „miza preziden ial jucat între
lideri ce caut sprijin pentru a fi ale i a contribuit decisiv la geneza partidelor”
(P. Bréchon, 1999, p. 23-24). Sistemul conven iilor partidelor la fiecare nivel pentru
a alege candida ii i sistemul conven iei na ionale pentru alegerea candidatului la
alegerile preziden iale, devine rapid în Statele Unite mult mai pu in democratic decât
pare din exterior, c ci doar la nivel municipal el presupune alegerea candida ilor de
c tre electorii în i i, la celelalte nivele fiind vorba de un sistem de reprezentan i bine
controlat de partid, prin intermediul unor politicieni profesioni ti (boss), veritabili
antreprenori electorali. Acest sistem face ca partidele s piard rapid aspectul
ideologic, spre deosebire de ceea ce se întâmpla în Europa, ele devenind adev rate
ma ini electorale. Acest mod de apari ie i evolu ie a partidelor americane le face
greu de în eles pentru europeni i face ca unele no iuni politice elementare i
aparent naturale în Europa, cum ar fi cele de dreapta i stânga, s nu fie decât cu
greu aplicabile.
B. Originea exterioar a partidelor politice. Formarea unora dintre partidele
politice s-a petrecut în afara procesului electoral. De aceea, se vorbe te de originea
exterioar a acestora. Dar distinc ia între cele dou moduri de formare a partidelor
politice este de multe ori foarte greu de f cut. M. Duverger d câteva exemple de
grupuri i asocia ii cu diferite tr s turi specifice, care au dovedit c se pot transforma
în partide politice. Primele sunt sindicatele. Pe baza grup rilor sindicale s-au format
multe dintre partidele socialiste. Partidul muncitoresc britanic este tipic: el a luat
na tere, pornind de la decizia luat de Congresul Trade-Unions, în 1899, de a crea o
organiza ie electoral i parlamentar . Formarea pe baza unui sindicat se repercu-
teaz apoi la nivelul organiz rii interne a partidului, la nivelul modalit ilor de
ac iune, la nivelul doctrinei (mult mai realist , în general, decât în cazul partidelor
socialiste create de intelectuali i parlamentari; 1976, p. 32). Un alt tip de grup, care a
dat na tere unor partide în afara cadrului electoral-parlamentar, sunt grupurile
profesionale agricole. Aceste grupuri au stat la baza form rii unora dintre partidele
agrariene, care au jucat un rol important în democra iile scandinave, în Elve ia, în
Austria, în Canada, în Europa Central i chiar în Statele Unite (Ibidem, p. 33).
Asocia iile studen ilor, grupurile universitare, cenaclurile intelectuale i-au dovedit,
de asemenea, voca ia de a se transforma în partide politice. Primele dou tipuri de
grup ri au jucat un rol fundamental în apari ia primelor partide politice de stânga în
Europa secolului al XIX-lea. Cenaclurile intelectuale au i ele aceast voca ie, dar, în
general, partidele rezultate nu au anse în condi iile sufragiului universal, ele inând
mai degrab de trecut, de sufragiul restrâns. Un exemplu este partidul creat de J.-P.
Sartre i al i câ iva scriitori de stânga în Fran a de dup al doilea r zboi mondial.
Biserica a jucat un rol esen ial, al turi de sectele religioase, în formarea partidelor
politice în multe ri europene: Italia, Fran a, dar mai ales Belgia i rile de Jos. În
Belgia, interven ia autorit ilor religioase a fost determinant în apari ia Partidului
Conservator Catolic. În rile de Jos, Partidul Antirevolu ionar a fost constituit de
calvini ti, în 1897, pentru a se opune Partidului Conservator Catolic. Partidul Cre tin
Istoric a fost înfiin at de protestan i. i exemplele ar putea continua, tr dând un grad

mai mic sau mai mare de implicare a clerului în formarea partidelor (Ibidem,
p. 34-35). Ast zi, influen a bisericii este într-un pronun at declin aproape peste tot în
Europa, partidele de inspira ie religioas fiind din ce în ce mai independente fa de
institu iile religioase (H. Portelli, 1994, p. 155-157). Asocia iile fo tilor combatan i
au jucat, de asemenea, un rol important în formarea partidelor politice. Înainte de
primul r zboi mondial, rolul lor a fost decisiv în formarea partidelor fasciste sau
pseudofasciste. Apoi, ele au dat na tere unor ligi în sensul francez al termenului, care
s-au transformat în partide extremiste. Francmasoneria a participat la formarea
Partidului Radical în Fran a i în alte ri ale Europei. Interven ia sa este clar în
Belgia, unde marele maestru a fondat în 1841 o asocia ie politic numit Alian a.
Acest mod de crea ie exterioar este mai rar întâlnit ast zi, totu i el subzist. De
exemplu, Blocul Na ional Sindical din România a înfiin at în vederea alegerilor din
2004 un partid propriu.
C. Influen a modului de formare asupra partidelor politice potrivit teoriei
clasice. Distinc ia f cut între partidele create în cadrul parlamentar i electoral i
cele create printr-un mecanism exterior acestui cadru are o importan practic ,
explicând unele diferen e esen iale între partide, de mare importan în în elegerea
modului lor de ac iune. O prim regul , formulat de M. Duverger, este c partidele
de forma ie exterioar sunt mult mai centralizate decât cele de forma ie parlamentar
i electoral . Gradul lor de descentralizare depinde de gradul de descentralizare al
organiza iei ce a stat la baza apari iei partidului. Influen a grupului parlamentar este
mai mare în partidele de forma ie electoral , în care, chiar dac direc iunea partidului
nu se confund cu grupul parlamentar, r mânând în teorie distinct de acesta, parla-
mentarii r mân foarte influen i. Dimpotriv , în cel lalt caz, comitetul director al
partidului va avea mai mult autoritate asupra deputa ilor acestuia. Partidele de
crea ie exterioar acord o mai mic importan sistemului parlamentar i alegerilor.
Ele sunt mai deta ate, de cele mai multe ori incon tient, de doctrina sistemului
parlamentar (M. Duverger, 1976, p. 37-40). Partidele care sunt formate de grupuri de
presiune, fie prin transformarea grupului în partid, fie prin constituirea unei
organiza ii electorale care s reprezinte interesele grupului, dar care r mâne distinct
de grup, conduce în general la o subordonare ierarhic a partidului fa de grup. În
acest caz, func ia partidului este de a administra interesele grupului, iar a grupului, de
a ap ra pozi iile partidului. Modul de formare electoral i parlamentar duce la apari ia
partidelor de cadre, iar cel exterior, a partidelor de mas .
D. Formarea partidelor în statele postcomuniste. Statele comuniste au desfiin at
partidele, iar acolo unde au p strat o aparen de pluralism politic a fost doar pentru a
farda imaginea sistemului. Chiar partidele comuniste nu mai erau partide în sens
propriu datorit lipsei concuren ei pe scena politic . S-a produs astfel o ruptur între
începuturile form rii sistemelor partizane în aceste state i reformarea lor ulterioar
c derii regimurilor comuniste. Acest proces implic deci tr s turi specifice care nu
permit aplicarea automat a cadrului teoretic clasic bazat pe experien a occidental .
O prim tr s tur distinctiv este faptul c pluralismul politic a fost impus prin
lege, aceasta determinând i cadrul înfiin rii partidelor politice, deci inevitabil
limitându-l. Astfel, în România sistemul politic pluralist a fost impus de

Decretul-lege nr. 8/1989 privind înregistrarea si func ionarea partidelor politice si
organiza iilor ob te ti din România (M. Of. nr. 9 din 31 decembrie 1989), abrogat de
Legea nr. 27/1996 (M. Of. nr. 87 din 29 aprilie 1996). Dar permi ând înfiin area
lesnicioas a partidelor (251 de membri), decretul limita posibilitatea structur rii
partidelor, impunând o structur teritorial , deci interzicând încadrarea pe criteriul
locului de munc , tipic partidelor comuniste. Decretul interzicea, de asemenea,
partidele fasciste.
O a doua tr s tur distinct este c electoratul din aceste state era, de regul , cu
totul nepreg tit pentru orice doctrin politic . În România, acest lucru a dus la insuc-
cesul electoral al partidelor care s-au prezentat ca fiind continuatoarele doctrinelor
politice ale partidelor antebelice. Deci reînnodarea tradi iei partizane de dinaintea
regimului comunist era extrem de dificil , chiar imposibil . Aceasta duce inevitabil
la preponderen a organiz rii asupra ideologiei.
Pe de alt parte, clivajele tipice lumii occidentale nu au de multe ori niciun sens
într-o societate aplatizat for at ca cea rezultat din comunism, societate în care
clasele sociale fuseser duse aproape de dispari ie. De aceea, partidele adopt de
multe ori denumiri occidentale sau chiar tradi ionale, f r a adopta cu adev rat
doctrina aferent . Aceasta duce la o fals standardizare a vie ii politice, care are ca
efect o relativ uniformizare a discursului politic, care deruteaz i dezangajeaz
electoratul (de exemplu, adoptarea standardului doctrinei cre tin-democrate în
România, unde clivajul stat/biseric nu are aproape niciun sens, sau chiar de acela i
partid, a standardului r nesc, într-o societate în care calitatea de ran ajunsese s
fie o jignire iar clivajul urban/rural nu avea cum s func ioneze).
În alt ordine de idei, lipsa ini ial a unei clase posedante face ca partidele s
depind în bun m sur de la început de finan ele publice, ceea ce cre te rata de
probabilitate a partidelor de cartel, mergându-se uneori spre extrem, iar lipsa
con tiin ei de clas a noilor îmbog i i face ca partidele s devin puternic cliente-
lare, deci predispuse la corup ie. Uneori, aceast predispozi ie pentru partidele de
cartel, care nu mai reprezint societatea civil , ci institu ii semistatale, face ca parti-
dele, cum se întâmpl în România, s fie declarate de lege persoane juridice de drept
public (pentru o critic sever a acestei prevederi legale, T. Dr ganu, 1998, p. 1-8.).
De asemenea, revolu ia anticomunist este în asemenea m sur una f r perdan i
încât atitudinea pronun at anticomunist a unor partide r mâne rapid f r sens odat
ce ea nu poate polemiza cu o atitudine declarat comunist . Clivajul comuni ti/anti-
comuni ti este din start înlocuit cu altele, mai ales cu cel majoritate/minoritate etnic ,
dat fiind i complexitatea structurii etnice a statelor central i est europene. Datorit
unui consens prea accentuat al partidelor asupra problemelor esen iale ale tranzi iei
spre democra ie, electoratul tinde s voteze mai degrab negativ, sanc ionându-i pe
cei care p r sesc guvernarea decât pozitiv, aprobând programele celor care vin la
guvernare. Alternan a cap t uneori un fel de automatism i de lips de consisten ,
care erodeaz încrederea în partide.
§2. Tipologia clasic a partidelor politice: partide de cadre i partide

de mas
Aceast tipologie este datorat lui M. Duverger. Potrivit acestuia, „distinc ia

dintre partidele de cadre i partidele de mas nu se bazeaz pe dimensiunea lor, pe
num rul membrilor lor; nu este vorba de o diferen de talie, ci de structur ” (1976,
p. 119-120). Criteriul distinc iei este deci natura organiz rii. Importan a criteriului
face ca el s fie extrem de persistent i orice cadru teoretic nou s se raporteze la el.
Iat de ce, cu toate criticile, de multe ori îndrept ite, acest cadru, stabilit de
M. Duverger în 1951, prezint înc un interes practic considerabil.
A. Partidul de mas . Pentru partidul de mas „aderen ii sunt ... materia îns i a
partidului, substan a ac iunii sale” (Ibidem, p. 120). Partidul de mas caut deci s
fac aderen i. Apoi el tinde s -i încadreze permanent. Pentru aceasta partidul are fa
de membrii s i o puternic func ie de educa ie politic . Aceast prim caracteristic a
partidului de mas are dou consecin e organiza ionale esen iale. Prima const în
faptul c num rul mare de aderen i îi permite acestui gen de partid s - i finan eze
campania electoral în principal din cotiza ii. Acest tip de partid este, dup p rerea
lui M. Duverger, o eliberare fa de finan area capitalist , ceea ce reprezint în optica
sa un avantaj de necontestat. A doua consecin structural este dat de faptul c
partidul dezvolt o structur permanent însemnat , ceea ce conduce la instaurarea
unei birocra ii interne, în cadrul c reia secretariatul devine centrul real de conducere
a partidului. Partidele comuniste ilustreaz bine acest tip de structur : secretarul
general devine eful partidului.
O a doua caracteristic a partidului de mas este structura sa piramidal dezvol-
tat . Aceasta comport de regul patru nivele. La baz se g sesc aderen ii, care vor
determina, în principiu, politica partidului prin desemnarea delega ilor în congres.
Dar congresul este prea general i cu o periodicitate care nu-i permite s abordeze în
mod real i în timp real toate problemele care sunt ridicate de o societate extrem de
mobil . Deci conducerea între congrese este dat unui comitet director sau comitet
central. El este ceea ce s-ar putea numi executivul partidului. Prea greoi el însu i
pentru a gestiona conducerea curent a partidului, el deleag anumite atribu ii unei
comisii administrative sau birou politic. Acest birou politic are un secretariat care
teoretic îi este supus, dar care practic conduce partidul într-o manier destul de
autoritar . Acest gen de organizare a fost tipic partidelor comuniste, dar, cu nuan ele
terminologice i statutare de rigoare, este verificabil i în cazul partidelor de mas
«democrate».
În fine, o a treia caracteristic a partidului de mas este c el este un partid în
cadrul c ruia ideologia i apartenen a de clas sau constituit pe un criteriu asem -
n tor de apartenen grupal este foarte important . La începutul secolului trecut, un
partid structurat i organizat, care coaguleaz în jurul s u o multitudine de organiza ii
sindicale, ale tinerilor etc., constituia o structur foarte tentant pentru muncitorii
dezr d cina i din mediul rural, care nu se puteau acomoda decât cu mari dificult i în
mediul urban. Acest tip de partid constituia, pentru categoriile rezultate dintr-un exod
c tre ora e provocat de o industrializare rapid , un înlocuitor al satului, al familiei, al
valorilor unei comunit i restrânse i bine structurate. Partidul de mas se na te,
astfel, ca un partid ideologic, chiar un partid de clas . El avea rolul de a afirma o

categorie care se sim ea marginalizat . Astfel de partide au fost partidele comuniste
în Europa occidental . Ele au avut o func ie de tribun (G. Lavau, 1981), având la
baz un aspect de sindicat. Acest gen de apartenen de clas nu mai este foarte
prezent ast zi, dar apartenen a categorial , în func ie de criterii asem n toare,
rezultat al altor clivaje sociale fundamentale noi, sau transpunere diferit a acelo-
ra i nu este neglijabil . Probabil c revendic rile identitare din ce în ce mai accen-
tuate contra universalismului cet eniei statului na ional vor duce la proliferarea
acestui gen de încadrare politic .
B. Partidul de cadre. Partidul de cadre, dimpotriv , nu are ca scop s grupeze un
num r mare de aderen i. El nu are propriu-zis decât un num r foarte restrâns de
membri. Acest gen de partid se bazeaz pe o categorie de notabili, care-i asigur
propaganda i finan ele sau pe o categorie de tehnicieni specializa i în probleme
electorale, care nu sunt neap rat membri ai partidului, ci exper i pl ti i s fac acest
lucru. „Ceea ce partidele de mas ob in prin num r, partidele de cadre ob in prin
selec ie” (M. Duverger, 1976, p. 121). Notabilii sunt persoane care dispun, datorit
calit ilor lor personale i pozi iei lor sociale pe care n-o datoreaz partidului, de o
influen mare în mediul social i deci electoral. În mediul tradi ional rural sau chiar
urban, în perioada cât acesta mai p streaz caracterul de proximitate a rela iilor tipic
comunit ilor mici, ace ti notabili erau preotul, înv torul, medicul, farmacistul,
chiar primarul. Odat cu dezvoltarea mediului urban i cu mediatizarea rela iilor
sociale, ace tia sunt înlocui i de «liderii de opinie», persoane cu o larg audien
mediatic , capabile s influen eze electoratul prin exprimarea p rerilor lor. În
partidele de cadre, adeziunea este bazat pe calit ile individuale ale persoanei. Ea
este strict individual . „Ea se bazeaz pe alegerea strict i închis ” (Ibidem, p. 121)
a persoanelor demne s adere. Dac prin aderent se în elege cel care semneaz o
adeziune i pl te te o cotiza ie atunci partidele de cadre nu sunt partide de aderen i
(Ibidem, p. 121).
O a doua caracteristic a partidelor de cadre rezult din acest tip particular de
încadrare: partidele de cadre au o structur supl , adic o disciplin intern destul de
neconstrâng toare, dat fiind c retragerea calit ii de membru unui notabil afecteaz
mai mult partidul decât pe acesta, i o autonomie relativ mare a comitetelor locale,
dat fiind c aceste comitete locale sunt f cute în jurul notabilului sau notabililor. De
asemenea, structura tinde s fie semipermanent , manifestându-se cu pregnan doar
în perioada electoral . Este vorba deci de o structur destul de inform care depinde
de cercurile mi c toare ale rela iilor notabililor partidului.
A treia caracteristic a partidului de cadre este modul finan rii campaniei sale
electorale, c ci de obicei structura permanent fiind slab nu necesit cheltuieli
importante, mai ales c , fiind bazat pe oameni care sunt realiza i din punct de vedere
financiar, de regul , se autofinan eaz . Finan ele sale de campanie vin din dona ii adic
sunt neregulate i depind de finan area capitalist , ceea ce poate încuraja dependen a
partidului fa de grupurile de interese economico-financiare i corup ia institu iilor
guvernamentale dirijate de ele. Cert este c acest pericol nu este ireal i c el afecteaz
toate partidele, dat fiind nivelul din ce în ce mai sc zut al aderen ilor cotizan i, ceea ce
a f cut sistemul s asigure o larg finan are a partidelor politice din bugetul de stat.
În fine, o a patra tr s tur caracteristic a partidului de cadre este c el este mult

mai pu in ideologizat decât partidul de mas . Programele acestui tip de partid trebuie
s împace interesele prea multor persoane pentru a- i permite o ideologie politic
prea strict . Tipice în acest sens sunt partidele americane.
M. Duverger tinde s asimileze partidul de cadre sufragiului restrâns i partidul de
mas sufragiului universal. El acord celui de-al doilea preferin , considerându-l un
progres. Este de altfel unul din punctele permanente de critic a teoriei sale. Ea pare
prea normativ unei tiin e politice care vrea s constate fapte. Critica este îndrep-
t it îns dac avem în vedere c M. Duverger credea c partidele de cadre vor
disp rea iar practica dovede te contrariul. Este posibil chiar, dac privim statisticile
încadr rii partizane, s tragem concluzia c partidele de mas sunt în real dificultate
de a men ine num rul mare de aderen i necesar unei finan ri nedependente de surse
externe. Interven ia din ce în ce mai accentuat a statului tinde în aceste condi ii, date
fiind condi iile din ce în ce mai restrictive din punct de vedere juridic a ceea ce
M. Duverger numea «finan are capitalist », s transforme partidele în ceea ce s-a
numit «partide-cartel». O alt critic , adresat distinc iei clasice stabilite ini ial de
M. Duverger, este c ea nu acoper realitatea tuturor partidelor nici chiar în toate
sistemele occidentale. Ea nu d seama de partidele agrariene, nici de cele
cre tin-democrate, de exemplu. De asemenea, s-ar putea spune c acest cadru general
nu se aplic rilor ie ite de sub domina ia partidelor unice de sorginte marxist sau
rilor în curs de dezvoltare rezultate din decolonizare. Alte cadre teoretice au
încercat de aceea s completeze sau s înlocuiasc acest cadru clasic.
§3. Tipuri de partide potrivit diverselor tentative de dep ire a cadru-

lui clasic de clasificare
Cadrul clasic creat de M. Duverger a fost inta unor multiple critici sau com-
plet ri. Desigur c aici nu pot fi analizate toate. Ne vom opri la acelea care au creat
categoriile mai u or utilizabile în analiza unui sistem politic.
A. Partidul «atrage-tot». O prim demarca ie de teoria clasic a lui M. Duverger
este propus de O. Kirchheimer, care introduce conceptul de partid atrage-tot. Acest
tip de partid este caracterizat în primul rând printr-o „a) drastic reducere a bagajului
ideologic (...); b) continuarea procesului de m rire a puterii grupurilor conduc toare;
c) sc derea rolului individual al membrilor partidului ...” (1966, p. 190). El nu se mai
bazeaz pe un program ideologic, ci pe un program mobil, suplu, capabil s mobi-
lizeze aleg tori din diferite clase, de diferite profesii etc. Acest tip de partid renun
s mai fie ap r torul unei clase sau s - i recruteze membri dintr-o clas preferat i
chiar s între in rela ii privilegiate cu o clientel politic anumit , în favoarea
dobândirii voturilor unei popula ii cât mai largi. El este astfel total orientat c tre
electorat. Scopul s u central este s - i asigure suportul electoral printr-o politic care
intersecteaz interesele unui num r cât mai mare de grupuri. Varietatea acestor
grupuri asigur un sprijin mai pu in intens i poate mai pu in stabil decât cel dobândit
de partidele de cadre sau de mas din partea membrilor lor, dar mult mai extins din
punct de vedere electoral. El nu se mai bazeaz pe aderen i în sens propriu, ci pe
tehnicieni capabili s construiasc mijloacele de atragere a electoratului. Atitudinea

fa de membri este radical diferit fa de partidele de mas : el renun „la orice
ambi ie de încadrare intelectual i moral a maselor” (Ibidem, p. 190). Potrivit lui
Kirchheimer, dac într-un sistem un partid se transform în «catch-all party», toate
celelalte sau cele mai multe dintre ele se vor transforma la rândul lor în acela i sens
pentru a putea concura cu primul din punct de vedere electoral. Teoria prezice deci
inevitabila constituire a partidelor de acest gen. Acest fenomen pare s fie demonstrat
de statistici, c ci acestea arat c cet enilor din Europa de Vest le repugn într-o
propor ie foarte mare s adere la partide, semnând adeziuni i pl tind cotiza ii,
preferând s r mân simpatizan i sau doar electori, c militantismul este în sc dere
vertiginoas , c , de exemplu, în 1983, în Fran a, aleg torii comuni ti erau singurii
care estimau c ar fi grav dac s-ar suprima partidele politice, c propor ia absentei -
tilor la alegerile generale în rile europene este din ce în ce mai mare (...). Se pare
deci c partidele sunt obligate în aceste condi ii s - i sl beasc ideologiile pentru a
c uta aderen i i electori i ar p rea c sistemul evolueaz implacabil c tre aceste
partide dezideologizate.
B. Partide de notabili, partide de aleg tori i partide de militan i. Un al doilea
exemplu de tentativ de restructurare a dihotomiei clasice, partide de mas /partide de
cadre, este cea f cut de J. Charlot. El introduce alte trei categorii de partide: partide
de notabili, partide de aleg tori i partide de militan i. Dup el, exist partide de
comitete, federalizând re ele de notabili, dar, al turi de ele, exist partide care
recruteaz membri i beneficiaz de un real sprijin militant f r a fi partide de mas :
membri i militan ii nu joac decât un rol secundar, c ci aceste partide sunt pe
de-a-ntregul orientate c tre electorat. Aceast caracteristic îl face pe Charlot s le
numeasc partide de electori. De altfel, partidele de mas pot s aib mai pu ini
aderen i decât anumite partide de electori, dar ele se disting total de acestea pentru c
sunt orientate spre proprii militan i. De aceea, Charlot propune ca ele s fie numite
partide de militan i. Mai r mân partidele de cadre, pe care, din grija simetriei, el la
nume te partide de notabili (p. 63-65). Partidul de electori, categoria nou introdus
de Charlot, „recuz dogmatismul ideologic care ar face din ele o Biseric , chiar o
capel . El se mul ume te cu un fond comun de valori destul de larg pentru a reuni în
jurul lui un maxim de suporteri” (Ibidem, p. 63-65). El se aseam n , astfel, cu
partidul descris de O. Kirchheimer.
C. Partidul de cartel. Un alt tip de partid este descris de R.S. Katz i P. Mair
(Party Politics, p. 5-28). Este vorba de «partidul de cartel» (cartel party). Acest tip de
partid este rezultatul unei evolu ii recente care duce la o apropiere foarte mare între
partide i stat datorit finan rii partidelor din bugetul statului i reglement rii foarte
accentuate a partidelor de c tre stat. El este un fel de agen ie semistatal , care nu mai
este, cum erau partidele de mas , o emana ie a societ ii civile, niciun intermediar
între societatea civil i stat, cum puteau fi caracterizate partidele electorat sau
catch-all parties, ci este situat în afara societ ii civile, ac ionând ca un broker între
ea i stat (Ibidem, p. 16). Resursele acestor partide vin în principal de la stat, ceea ce
le face s constituie între ele un fel de cartel care s le permit s - i împart aceste
resurse eliminând ceilal i competitori. Partidul se profesionalizeaz i se centra-
lizeaz puternic (Ibidem, p. 20), c ci el nu depinde de finan area din cotiza ii sau din
dona ii i dispune, totu i, de resurse însemnate.
D. Partidul-antrepriz . Partidul antrepriz este un tip de partid care prime te o
finan are atât de însemnat de la un agent economic privat încât tinde s se confunde
cu interesele acestuia. Acest tip de partid reprezint rezultatul extrem al unui prea
accentuat liberalism practicat de stat în materia finan rii partidelor politice. Firma
privat investe te capital în ac iunea politic în vederea maximiz rii profitului s u
economic. Partidul, odat ajuns la guvernare, va tinde s - i avantajeze finan atorul
prin m suri statale. Faptul c acest tip de partid este un real pericol pentru demo-
cra ie, dat fiind faptul c el nu mai are în vedere interesul general, a f cut marea
majoritate a sistemelor juridice s reglementeze strict finan area partidelor i campa-
niilor i chiar s ofere finan are public acestora, ceea ce a condus c tre apari ia
tipului de partid semnalat anterior.
E. Partidul «electoral-profesional». Partidul «electoral-profesional» este descris
de A. Panebianco (1988, p. 264), care îl opune partidului de mas birocratic. Primul
se caracterizeaz prin rolul central pe care îl acord profesioni tilor, fiind din ce în ce
mai diferit de partidele de mas structurate birocratic i piramidal. El este un partid
electoral, în care sunt centrale figurile publice, dezvoltând un leadership persona-
lizat. Finan ele îi vin de la grupuri de interese i din fonduri publice. El acord o
importan crescut carierei politice i reprezent rii grupurilor de interese la nivelul
organiza iei. Partidul de mas birocratic este bazat pe o birocra ie format din
membri, care se structureaz piramidal i ierarhic în sens strict. Finan area vine, de
asemenea, din fonduri publice, dar o bun parte continu s provin de la aderen i
sau de la ale i.
F. Partidul-«ma in ». Partidul-«ma in » reprezint o evolu ie a partidelor de tip
preziden ial: jeffersonian i jacksonian. Acest tip de partid este descris de
S.J. Eldersveld pentru a critica dihotomia clasic a lui M. Duverger, relevând faptul
c partidele americane nu se încadreaz în teoria politologului francez. El porne te de
la constatarea unei neconcordan e între organigramele oficiale ale partidelor
americane i realitatea devolu iunii interne a puterii în cadrul acestora. Organigrama
este piramidal , în timp ce realitatea se dovede te stratificat . Partidele-«ma in » ar
fi aceste partide organizate ca o stratarhie, în care fiecare nivel de putere este
autonom i se organizeaz dup voin a proprie. Autonomia straturilor de putere este
caracteristica acestui tip de partid. Valabil în analiza partidelor americane, acest
model nu se aplic celor europene, cum de altfel nici distinc ia lui M. Duverger nu
pare a fi apt s explice realitatea de peste Atlantic. Evolu ia partidelor americane
tinde s traduc organiza ional evolu ia importan ei media. Prima faz implic
cluburi i jurnale, a doua, inventarea conven iilor partizane i a ma inilor electorale
locale, a treia impune alegerile primare generalizate i televiziunea ca principal
instrument electoral.
G. Partidul-cadru. Partidul-cadru, a c rui analiz noi am schi at-o cu mai multe
ocazii (D.C. D ni or, 1997; Idem, 2003), se aseam n cu partidul descris de
O. Kirchheimer, dar are o tendin de a înlocui structura teritorial bazat pe aderen i
sau pe comitete cu o structur mediatic . Partidul tinde s devin un partid-cadru, un

partid structur autonom , pentru care nu mai are importan masa uman , nici
ideologia, ci forma, o form lipsit de con inut concret i care este capabil s se
umple cu orice con inut ar cere electoratul. Nu lipsa complet a ideologiei este tipic
acestui partid, ci prezen a ei doar la nivelul cercului conduc tor, dar absen a ei din
prezentarea mediatic a partidului. Ideologia este difuzat în interiorul cercului
ini ia ilor i nu c tre masa aderen ilor sau electoratului. Structura ofertei acestui
partid tinde s creeze structura cererii pentru ca apoi s par a se mula perfect pe
cerin ele electoratului. De aceea, ea nu se bazeaz în teritoriu în principal pe aderen ii
s i, ci pe mijloacele de informare, capabile s induc teme i s sugereze cereri.
Tendin a este deci de a înlocui structura bazat pe indivizi cu o structur local
bazat mai ales pe media. Partidul va penetra în teritoriu prin intermediul media
proprii sau aflate sub influen . Desigur c aceasta nu înseamn c partidul nu va mai
avea structuri teritoriale, ci c acestea vor fi mai pu in utilizate pentru câ tigarea
electoratului i mai mult utilizate pentru legitimarea puterii centrale. Aceast modi-
ficare antreneaz personalizarea vie ii politice i este datorat faptului c rela iile
interindividuale sunt mediate. Indivizii nu mai au contacte directe prea frecvente,
c ci ei se însingureaz în fa a ziarului sau a televizorului. Este foarte greu ast zi ca
un individ nemediatizat s conteze din punct de vedere politic doar prin rela iile sale
personale. De aceea, partidele vor promova indivizii care sunt bine mediatiza i,
uneori chiar dac mediatizarea este preponderent negativ . Consecin a este o centrali-
zare mai mare a partidului, care va tinde s candideze în circumscrip ii cu persoane
de la centru, care sunt mai adesea reflectate de pres i deci mai cunoscute electo-
ratului. Nivelul acestei centraliz ri depinde de gradul de centralizare a mijloacelor de
informare. Ea va fi mai accentuat în statele unitare, ele însele mai centralizate, unde
presa central este foarte puternic , cea local r mânând, în general, nesemnificativ .
Aceast nou form de structur de partid este mult mai maleabil i mai penetrant
decât cea bazat pe notabili sau pe sec ii sau filiale ale partidului cu membri numero i.
H. Partidul-pivot. Este, mai degrab , definit prin pozi ia sa în sistem decât prin
tr s turile lui interne. El este, de regul , un partid relativ mic, care nu poate accede
singur la guvernare, dar care, datorit modului de fragmentare a sistemului de partide
i sistemului electoral ajunge s fie necesar for elor majore care î i disput guver-
narea pentru a forma majoritatea. Un astfel de partid poate deveni foarte important
pentru sistem, c ci dac ele au rolul „de a servi de cau iune de stânga a unei majo-
rit i de dreapta sau de cau iune de dreapta unei majorit i de stânga” (M. Duverger,
1976, p. 395), pot s dovedeasc suficient for i destul pragmatism pentru ca
pozi ia lor s devin un antaj de dreapta pentru majoritatea de stânga i un antaj de
stânga pentru o majoritate de dreapta, când nu devine un antaj pur i simplu. Un
astfel de rol poate fi jucat uneori i de un partid al unei minorit i na ionale.
Sec iunea a 4-a. Structura partidelor
§1. Tr s turile structurii partizane
Pentru a fi în prezen a unui partid trebuie ca aceast organizare s îndeplineasc

câteva condi ii. De i teoriile organiza ionale tind fie s g seasc tr s turi diferite, fie
s accentueze una sau alta dintre ele în detrimentul celorlalte, vom c uta, în cele ce
urmeaz , s sintetiz m elementele utile rezultate din diferitele teorii, pentru ca, apoi,
s vedem care este leg tura dintre reglement rile juridice i structurile partizane.
A. Structura partizan este constituit pe baza liberei asocieri. Desigur c
aceast liber asociere ca baz a form rii structurii nu este tipic doar partidelor
politice i c ea nu este deci practic definitorie pentru acestea prin discriminare fa
de alte asocia ii. Totu i, natura voluntar a asocierii partizane are câteva consecin e
structurale importante în interiorul partidului însu i. O prim consecin este c
majoritatea membrilor nu sunt inclu i în aparatul birocratic al partidului, spre deose-
bire de o întreprindere sau de o administra ie. Aceasta face ca structurile s fie, pe de
o parte, mult mai suple i, pe de alt parte, distribuirea competen elor între diversele
nivele structurale mult mai imprecis . O a doua consecin a caracterului voluntar al
asocierii partizane este c structura sa intern este foarte rar i superficial privit de
ordinea juridic . Ea este cvasinereglementat . „Libertatea politic pare s implice
nereglementarea partidelor politice” (F. Borella, 2001, p. 76). O a treia consecin
este c partidele, poate mai mult decât alte organiza ii asociative, dat fiind pozi ia
lor în exerci iul puterii, suport o tensiune intens între cerin ele democra iei interne,
revendicate de baz i cerin ele eficien ei, revendicate de centru, mai ales în perioada
cât partidul se afl la guvernare, astfel c structurile i procedurile de rezolvare
intern a conflictelor devin esen iale pentru durabilitatea i unitatea structurii parti-
zane. O alt consecin poate fi tras din faptul sc derii num rului de aderen i ai
partidelor, care sunt astfel asocia ii voluntare într-un sens particular, aderen a perma-
nent devine mai pu in important decât aderen a momentan , electoral . Aceasta
face ca partidele s se profesionalizeze, pe de o parte, apelând din ce în ce mai mult
la exper i care nu sunt membri de partid pentru a suplini penuria de militan i i, pe de
alt parte, s se electoralizeze, adic s fie interesate mai mult de atragerea electo-
ratului decât de câ tigarea de aderen i. Ambele tendin e tind s sl beasc aspectul
ideologic al partidelor, de i aceast evolu ie nu trebuie absolutizat , fiind vorba mai
degrab de practicarea „unei ideologii blânde” (P. Bréchon, 1999, p. 136), decât de
dispari ia ideologiei.
B. Structura partidului trebuie s fie durabil . Aceasta înseamn c structura
partizan trebuie s fie capabil s dep easc speran a de via a fondatorilor sau
conduc torilor s i momentani. Durabilitatea nu exclude ca un partid s fie creat în
jurul unui om sau a unui grup, dar impune ca structura s devin suficient de inde-
pendent pentru a supravie ui dispari iei liderului sau p rin ilor fondatori. Partidul
trebuie s se institu ionalizeze în sens propriu, adic s suporte un proces de transfor-
mare în cadrul c ruia organizarea s - i piard caracterul instrumental, transfor-
mându-se în scop în sine. Partidul va pune atunci supravie uirea sa ca organiza ie
deasupra intereselor individuale sau de grup. Dar pentru a supravie ui în aceast faz ,
partidul trebuie s consolideze un sistem de stimulente care s combine p strarea
loialit ii prin recompense colective i satisfacerea intereselor individuale printr-un
sistem de recompense selective. Doar cu aceast condi ie partidul va putea s se
angajeze într-o activitate permanent vizând, cel pu in în parte, autoconservarea
organiz rii ca atare. Partidul va fi astfel capabil s treac de la obiectivul „realiz rii
unei cauze comune”, constitutiv al unui model de structur în care ideologia este
manifest , predomin stimulentele colective, conduc torii au o larg marj de
manevr , iar partidul încearc s - i domine mediul, la obiectivul „supravie uirii
organiza iei i echilibr rii intereselor individuale”, constitutiv al unei structuri în care
ideologia este latent , predomin stimulentele selective, conduc torii au o marj de
manevr restrâns , iar partidul tinde s adopte o strategie de adaptare la mediu
(A. Panebianco, 1988, p. 53, 54, 20). Durabilitatea structural depinde deci de capa-
citatea partidului de a face persoanele liderilor dependente de structur i de func iile
exercitate în aceasta, deci de dep irea unei puteri personalizate a acestora. Impli-
ca iile unei astfel de institu ionaliz ri sunt asem n toare celor analizate în cazul
institu ionaliz rii puterii statale.
C. Structura partidului trebuie s fie suficient de complex . Pentru a fi în
prezen a unui partid, organizarea trebuie s fie diseminat în teritoriu i coordonat
de un centru de comand . Nu poate fi considerat partid o organiza ie care nu are
nicio structur la nivel local. Aceasta este pozi ia adoptat de exemplu de legiuitorul
român care impune partidelor pentru a putea fi înregistrate s aib aderen i dintr-un
num r de jude e, cel pu in un num r în fiecare jude . De altfel, în legisla ia
româneasc , aceste condi ii de structurare teritorial au fost progresiv în sprite.
Rela iile dinte aceste structuri teritoriale i e alonul central al partidului trebuie s fie
regulate i consistente. Legisla ia româneasc transpune normativ i aceast cerin
structural . Astfel, un partid poate fi dizolvat pe cale judec toreasc dac „nu a inut
nicio adunare general timp de 5 ani” [art. 46 coroborat cu art. 47 alin. (2) lit. a) din
Legea nr. 14/2003]. Desigur aceast adunare general implic reprezentarea nivelului
local, care am v zut c trebuie s prezinte un grad particular de complexitate.
Complexitatea structurii partizane ine nu doar de constituirea sa vertical , ci i de
împ r irea pe orizontal a competen elor. Astfel partidul nu este doar un organism
social, ci i un sistem politic în miniatur , comportând structuri de autoritate,
structuri (patterns) de distribuire a puterii, procese reprezentative, un sistem
electoral, ca i „subprocese de recrutare a liderilor, de definire a scopurilor i de
rezolvare a conflictelor interne ale sistemului” (S.J. Eldersvelt, 1964, p. 1, apud
B. Rihoux, 2001, p. 50). Gradul de complexitate a structurii partidelor depinde de
mai mul i factori. Primul poate fi juridic: prevederile legislative privind gradul minim
de organizare intern . Un al doilea factor este mediul în care evolueaz partidele: cu
cât mediul este mai complex, cu atât el este generator de factori imprevizibili i, deci,
cu atât structura partidului trebuie s devin mai complex ; cu cât este mai instabil,
cu atât organizarea intern a partidului tinde s se diferen ieze iar conflictele interne
s prolifereze; cu cât mediul este mai ostil, cu atât coeziunea intern a organiza iei
partizane este mai mare (A. Panebianco, 1988, p. 204-207). Un al treilea factor poate
fi considerat gradul de cultur politic în societatea respectiv . Cu cât sistemul
educativ este mai eficient în acest domeniu, cu atât structura partizan este mai
complex . Dac acest principiu poate fi u or contestat când este formulat de aceast
manier pozitiv , formularea lui negativ este mai evident verificabil : nu pot exista
partide cu structur complex acolo unde cultura politic este slab datorit lipsei
unui sistem educativ relativ eficient. Complexitatea structural nu este doar institu-
ional , ci i neinstitu ionalizat , partidul fiind o juxtapunere concuren ial de grupuri
de interese i de putere sau de elite, chiar de viziuni ideologice relativ diferen iate,
care face ca structura lui s fie una de negociere permanent .
D. Structura partizan este o structur concuren ial . Aceast caracteristic
are dou semnifica ii: partidul nu poate exista decât în concuren cu alte partide i el
este o structur de concuren intern . Când un partid nu mai are niciun alt partid ca
rival pe scena politic el î i schimb natura: nu mai este partid politic. Cum am mai
ar tat cu alt ocazie (D.C. D ni or, 1997), referindu-ne la partidele comuniste în
rile f r regim pluralist, acestea devin la baz un fel de sindicate muncitore ti, cel
pu in cât vreme mai reprezint clasa muncitoare iar integrarea diferitelor grupuri i
interese în nomenclatur nu este complet , iar la vârf devin putere public , subordo-
nându- i total statul, chiar dac aparen a institu ionaliz rii distincte a acestuia este
p strat , cel pu in pân la institu ionalizarea domina iei «partidului» prin crearea
unor organe mixte de partid i de stat c rora le sunt distribuite competen e pân
atunci strict statale. Acest «Partid-stat» nu mai este o organiza ie, ci o institu ie foarte
diferit ca structur de partidele ce evolueaz într-un mediu concuren ial. Partidul
trebuie s aib , pe de alt parte, o structur intern concuren ial . Aceast concuren
poate fi structurat diferit, dar în lipsa ei avem o oligarhie sau un dictator carismatic,
dar nu un autentic partid politic. Tendin a oligarhic este în mod real prezent în
orice partid, dar pentru ca ea s r mân doar o tendin iar partidul s nu se trans-
forme într-un grup de interese, trebuie ca structura partidului s organizeze un minim
de concuren intern , dac nu una strict democratic , adic dependent direct de
masa aderen ilor, cel pu in una indirect sub forma unei concuren e, electiv sau nu, a
elitelor: poliarhie electiv sau stratarhie (G. Sartori, 1999, p. 144-148; 151-155). F r
aceast concuren intern func ia de selec ie a candida ilor pentru alegeri, tipic
partidelor politice, nu poate fi realizat . Nici cea de încadrare ulterioar a acestora.
E. Structura partizan trebuie s fie flexibil , adaptabil i capabil de a se
integra într-un sistem. Partidele trebuie s aib , pe lâng o structur complex , o
structur flexibil . Cele care sunt prea rigide nu vor rezista prea mult timp pe scena
politic într-un mediu complex a c rui evolu ie este în mare m sur imprevizibil . O
oarecare structur ierarhizat a disciplinei de partid cunosc toate, dar nu despre
aceasta este vorba aici. Indiferent c partidele sunt rigide sau suple în materie disci-
plinar , ele trebuie s prezinte o structur flexibil , în sensul c ele nu trebuie s
împrumute prea multe caractere ale structurii birocratice. Acest lucru este necesar
datorit mai multor factori (S.J. Eldersvelt, 1964, p. 5-9, 98-117). În primul rând,
orice partid constituie o structur orientat clientelar i deci ea trebuie s fie aproape
cu necesitate o structur informal , deschis i personalizat , un sistem cu o
capacitate mare de adaptare. În al doilea rând, partidul constituie un sistem de alian e
al unor substructuri i intracoali ii, ceea ce face ca structura s trebuiasc s fie
rezultatul negocierilor permanente între aceste grupuri orientate ideologic, geografic,

economic, ceea ce o face mai pu in determinat ra ional i inflexibil decât las s se
în eleag de regul statutul propriu, fiind dimpotriv flexibil i adaptabil modific -
rilor structurii de for e interne. În al treilea rând, flexibilitatea i adaptabilitatea
structurii partizane vin din structura sa în form de stratarhie, caracterizat printr-o
proliferare a grupurilor de conducere poten iale la toate nivelele. De asemenea,
caracterul poliarhic i nu necesarmente oligarhic al partidului face ca el s produc
elite doar dac este suficient de flexibil i adaptabil la mediu. F r aceast producere
a elitelor partidul nu are anse reale de a accede i mai ales de a reveni la guvernare.
Flexibilitatea structurii partizane este dat i de necesitatea, în foarte multe sisteme
politice, ca partidul s se alieze cu alte partide pentru a putea guverna.
Dar aceast flexibilitatea nu trebuie s duc la o lips acut de st pânire a
mediului. Partidul trebuie s aib o structur capabil s reziste presiunii imediate a
mediului, chiar dac acest lucru este din ce în ce mai greu de realizat în condi iile în
care „marile mijloace de comunicare (jurnale, radiouri, televiziuni) nu se mai intere-
seaz de proiectele i programele partidelor, ci de opinia «oamenilor de rând». Orice
problem politic este deci tratat mai întâi prin intermediul unor reac ii individuale
(radio-trotuar), apoi printr-un sondaj de opinie. Imediat «oamenii politici» sunt
soma i s furnizeze m sura juridic , financiar , simbolic care va regla în mod
concret („v cerem m suri concrete”) i imediat („este o urgen ”) problema pus .
Mediatizarea noilor moduri de mobilizare punctual a actorilor sociali ajunge s
impun calendarul urgen elor politice” (F. Borella, 2001, p. 75). Dac partidul nu are
o structur capabil s contracareze relativ eficient acest tip de presiune a mediului,
atunci el va face politic «pompieristic », inevitabil compromi toare pe termen
lung. Pentru aceasta partidul trebuie s fie dotat cu structuri organizate de comuni-
care cu mass-media, dac nu chiar cu media proprii, capabile s contracareze o parte
din campaniile de orientare artificial i conjunctural ale agendei politice proprii.
F. Structura partizan trebuie s fie capabil s ofere stimulente colective i
individuale membrilor s i. F r aceasta ea nu este capabil s creeze fidelitatea
necesar caracterului s u durabil i nici s creeze i s p streze elitele necesare
eficien ei sale electorale i guvernamentale. Aceste stimulente pot fi colective,
adresându-se diviziunilor sale interne diferen iate în func ie de pozi ia social , starea
economic , specificului regional, originii etnice, sexului, vârstei etc. Stimulentele
colective sunt simbolice, dar i materiale sau normative. Ele sunt mai prezente în
faza de constituire a partidelor decât în faza lor de maturitate. Desigur, dac relu m
tipologia clasic a lui M. Duverger, ele sunt mai accentuate în cazul partidelor cu
structur indirect decât în cazul celor cu structur direct , mai vizibile în cazul
partidelor de mas decât a celor de cadre. Celor din urm , i mai ales în faza de
maturitate organiza ional , le este caracteristic un sistem de stimulente individuale.
Este desigur preferabil ca acestea s nu fie prea orientate c tre stimulentele materiale
directe. Dar este clar c un partid care nu reu e te s pun în func iune un sistem
eficient de recompense este un partid perdant, dac nu pe cale de dispari ie.
G. Structura partizan este rezonabil de reprezentativ în raport cu
popula ia electoral . Nu orice grup poate fi considerat partid politic. El trebuie s
aib o anumit reprezentativitate. De obicei, testul acestei reprezentativit i este strict

electoral: vor putea fi reprezentate doar partidele care reu esc s ob in în alegeri o
propor ie minim de voturi (prag electoral). Uneori îns sistemul juridic impune un
grad de reprezentativitate la înfiin area partidelor politice: un num r minim de
aderen i. Astfel, sistemul românesc impune un num r minim de 25.000 de membri
fondatori [art. 19 alin. (3) din Legea nr. 14/2003]. Acest sistem poate deveni
neconstitu ional dac , prin impunerea unui prag de reprezentativitate, este pus sub
semnul întreb rii pluralismul politic.
H. Structura partizan trebuie s fie electoral eficient . Aceasta înseamn ,
mai întâi, c ea este dominat de voin a conduc torilor s i de a accede la exerci iul
puterii, singuri sau în alian , pe baza votului electoratului, atât la nivel central cât i
la nivel local. Mai apoi, aceasta înseamn c structura partidului trebuie s fie astfel
constituit încât s poat oferi aceast satisfac ie membrilor s i. Un partid ineficient
din punct de vedere electoral nu rezist ca partid decât rareori, atunci când este
capabil s ofere membrilor s i altfel de stimulente, de regul prin îndeplinirea unei
«func ii de tribun», potrivit expresiei lui G. Lavau (1969). De regul , deci, partidele
î i vor adapta structura testului electoral. Aceasta a dat na tere unui partid de tip nou,
un catch-all party, partid-«atrage-tot», sau partidului pe care noi l-am numit «partid-
cadru», care pentru unii este tipul de partid spre care evolueaz toate celelalte. Acest
tip de partid devine electoral eficient datorit reducerii drastice a bagajului s u
ideologic. El nu se mai bazeaz pe un program ideologic, ci pe un program mobil,
suplu, capabil s mobilizeze aleg tori cu concep ii politice diferite. El nu se mai
bazeaz pe aderen i, ci pe tehnicieni. Partidul de acest gen are cea mai mare aderen
în rândul electoratului tocmai pentru c el nu are o baz real în vreo grupare de
indivizi, atr gând astfel electorat din diverse clase sociale, de profesii diferite etc.
Partidul de acest gen este o form lipsit de con inut concret, form ce dobânde te un
con inut doar pentru aleg tor, fiind de aceea capabil s r spund unei foarte largi
palete de cerin e ale electoratului. În numele eficien ei electorale, partidul î i orien-
teaz structura c tre o suple e la limita suportabilului. Dup p rerea noastr , acest tip
de evolu ie c tre o maximizare a eficien ei electorale prin diminuarea ideologiz rii
programelor, prin adaptarea partidului unui fel de mecanism electoral bazat pe
raporturi de pia politic , de genul cerere-ofert , este real i, chiar dac nu va fi
poate solu ia de viitor a structur rii organiza iilor partizane, este clar c evolu ia are
un impact major asupra organiz rii partidelor actuale.
I. Structura partizan trebuie s fie guvernamental eficient . Sigur c eficien a
electoral este decisiv pentru partid. Dar odat trecut testul electoral, partidul trebuie
s fie guvernamental eficient. Cele care constituie opozi ia parlamentar trebuie, la
rândul lor, s fie contestatar eficiente. S nu uit m îns c în democra ie opozi ia este
un organ al guvern mântului. Pentru aceasta structura partizan trebuie s fie
capabil s produc i s selecteze personalul de conducere pentru posturile guverna-
mentale, s construiasc programe i politici publice, s controleze i s coordoneze
organele guvernamentale. Dac partidul nu are for a necesar acestei aliment ri a
statului cu impuls politic consistent, dac nu este capabil s atrag sau s formeze
elitele necesare, atunci el va pierde viitorul test electoral, dac sanc iunea nu va fi
chiar mai dur (de exemplu, situa ia PN în România între 1996 i 2000, ineficien a
guvernamental a atras cvasidispari ia partidului din sfera politic , doar eficien a
administrativ a primarului Timi oarei, membru al partidului, men inându-l ca
partid). Structura partidului trebuie s fie deci nu doar o structur de putere, ci i o
structur de formare de personal. O structur relativ deschis ader rii i, de ase-
menea, o structur care este capabil s înlocuiasc genera iile politice la timp i în
mod eficient. De aceea, cum afirma J. Charlot (1975, p. 36), o etap esen ial în insti-
tu ionalizarea i perpetuarea unui partid const în crearea unei organiza ii specifice
care s încadreze tinerii i, credem c la fel de important, s -i formeze.
§2. Grade de participare la structura partizan
Vom analiza pe scurt în cele ce urmeaz gradul în care indivizii se implic în

activitatea de partid. În func ie de intensitatea acestei implic ri, vom distinge
militan ii de aderen i, simpatizan i i aleg tori. Modul exerci iului puterii în interiorul
partidului, democra ia în partid, precum i situa ia particular a ale ilor i mini trilor
partidului le vom analiza mai târziu, dup ce vom studia tipurile organiz rii de baz a
partidelor i modul articul rii acestei structuri în func ie de natura aderen ilor (partide
cu structur direct i partide cu structur indirect ) i în func ie de gradul disciplinei
interne (partide cu structur supl i partide cu structur rigid ). Dar, mai întâi,
trebuie s analiz m pe scurt no iunea de membru de partid.
A. Membri de partid. No iunea de membru de partid este foarte vag . Ea nu
desemneaz deloc aceea i realitate în cazul partidelor cu structur direct i al
partidelor cu structur indirect , nici în cazul partidelor cu structur rigid i al celor
cu structur supl . În cazul partidelor americane, aceast no iune nu are niciun sens.
În interiorul fiec rui partid, cum remarca deja M. Duverger (1976, p. 117), se g sesc
mai multe categorii de membri, formând o serie de cercuri concentrice în interiorul
c rora solidaritatea partizan devine din ce în ce mai puternic . Exist deci mai multe
grade de participare la structura partizan , chiar mai multe tipuri de participare. În
cazul unora dintre partide, remarca de asemenea M. Duverger (p. 118), leg turile de
participare devin din ce în ce mai puternice, glisând în acela i timp c tre o structur
de tip religios. „Declinul religiilor oficiale coincide cu na terea religiilor politice”.
Dar aceast atitudine de participare aproape fanatic nu este tipic decât unora dintre
partide. M. Duverger o leag de structura bazat pe celule sau mili ii, deci de unele
partide de mas . În cazul partidelor de cadre, bazate pe comitete, aceast leg tur
este slab , iar în cazul celor bazate pe sec ii, este situat la un grad mediu de intensi-
tate. Se pare c tipul structurii influen eaz leg turile membrilor cu aceasta, ceea ce
înseamn c fiecare categorie de partide, analizat mai sus, dezvolt propria logic
participativ . Categoriile de militant, aderent, simpatizant i aleg tor al partidului,
analizate mai jos, fiind doar relativ func ionale, c ci sunt cu necesitate prea generale.
B. Militan ii. Militan ii sunt cei pentru care partidul joac rolul bisericii, cei
pentru care religia tradi ional a fost înlocuit cu o religie politic . Partidul este
ra iunea lor de a fi. No iunea de militant este u or de distins de cea de aderent, c ci
militan ii sunt un cerc activ în rândul acestora, cei care, de i nu sunt cu necesitate
membri în conducerea partidului, lucreaz pentru acesta în mod constant. A separa

îns în mod practic cu exactitate militan ii de aderen i este imposibil, c ci calitatea de
militant decurge mai mult dintr-o atitudine psihologic decât dintr-un statut obiectiv.
Unii autori au construit chiar o categorie distinct pentru a desemna partidele de
militan i prin opozi ie fa de partidele electorale (H. Portelli, 1994, p. 87). Militan ii
formeaz în partidele de mas un fel de comitet în interiorul sec iei, în timp ce în
cazul partidelor de cadre no iunea de militant se confund cu cea de membru de
partid (M. Duverger, 1976, p. 174-175). Ei nu se confund cu birocra ia de partid,
constituind o re ea de executan i voluntari.
Asist m ast zi îns , i fenomenul este generalizat, la o sc dere a militantismului
politic. Explica iile sunt multiple. Una dintre ele ar putea fi c orientarea spre
individualism, retragerea tot mai accentuat în via a privat , antreneaz un declin al
vie ii sociale i deci al militantismului. Totu i, unii consider c aceast teorie a
crizei permanente este infirmat de datele concrete, c ci dac militantismul partizan
descre te, alte forme de militantism, cum ar fi cel asociativ, cresc (P. Bréchon, 1999,
p. 115). Se pare deci c fenomenul ar fi tipic partidelor politice i c trebuie c utate
cauze specifice i nu cauze generale, cum este cre terea egoismului individualist.
Poate c partidele nu reu esc s mai atrag pentru c ideologiile nu mai reu esc s
mai seduc . Sau poate c de vin este nu individualismul, ci individualizarea, o
tendin de a sc pa de constrângerea pe care o reprezint orice structur înglobant .
Tendin a de autonomizare a structurilor, semnalat de noi înc din 1995, ar putea
crea aceast reac ie contra încadr rii partizane, aceste structuri fiind prea apropiate de
stat pentru a putea l sa libertatea de gândire i de ac iune pe care o dore te un eu ce
se vrea dezangajat. Refuzul identific rii primare grupale ar putea fi astfel o alt expli-
ca ie a sc derii militantismului. Pe de alt parte, cre terea militantismului tematic ar
putea fi explicat prin tendin a, de asemenea analizat de noi (D.C. D ni or, 1997),
de a domina gândirea individual prin orientare tematic . Partidele sunt incapabile s
ofere teme, jocul lor devine prea abstract sau prea conjunctural. Asocia iile efemere,
axate pe o adeziune conjunctural i tematic , grupurile de presiune bazate pe o
cauz preexistent par a fi mai eficiente i mai pu in oligarhice i înglobante decât
partidele. Acest fapt ar putea explica sc derea militantismului politic de i militan-
tismul, în genere, este în cre tere. O alt cauz ar putea fi specializarea i profe-
sionalizarea vie ii sociale în general i deci i a vie ii politice. Partidele prefer profe-
sioni tii în ac iunea i manipularea politic i informa ional , estimând c
militantismul amator este ineficient i poate chiar periculos pentru ansele lor electo-
rale. Din aceast cauz recompensele materiale par s fie mult mai consistente decât
recompensele simbolice, iar motiva iile conjuncturale mai importante decât motiva-
iile ideologice. Aceste recompense simbolice sunt prea mediate ast zi, partidele
nereu ind în suficient m sur s lege satisfac ii sau rezultate concrete de ac iunea
militant . De aceea, poten ialul militant devine prea «ra ional», prea calculat pentru a
ac iona în lipsa unei recompense concrete. De asemenea, influen a pe care televi-
ziunea o are asupra comportamentului individului, f cându-l din ce în ce mai inactiv,
poate fi o alt explica ie a sc derii militantismului. Micul ecran ne-a obi nuit prea
mult „s fim spectatori”: nu mai facem sport, privim sport; nu mai facem politic ,
privim politica de pe canapea.
C. Aderen ii. Aceast no iune are cu adev rat sens doar pentru partide organizate
în sec ii, care caut s se finan eze din contribu iile membrilor, deci s atrag cât mai
mul i. Partidele structurate în comitete nu caut acest lucru i deci pentru ele no iunea
nu are cu adev rat sens. Este aderent cel care semneaz un buletin de adeziune i
pl te te regulat o cotiza ie. Cercul lor este mai larg decât cel al militan ilor. Dar „a
defini ce este un aderent este mai dificil decât pare, c ci, adeziunea are sensuri
diferite în func ie de tipul organiz rii partizane” (P. Bréchon, 1999, p. 105). Tipul
adeziunii depinde mai întâi de tipul structurii teritoriale de baz a partidului: comitet,
sec ie, celul sau mili ie, dup M. Duverger. Or, în cazul partidelor contemporane
aceast structur este oarecum dep it . Practic nu mai exist în lumea occidental
niciun partid, chiar extremist, care s func ioneze pe baza mili iilor. Adeziunea poate,
pe de alt parte, s fie direct sau indirect . Acest lucru face dificil cunoa terea
num rului aderen ilor. Mai ales c , de obicei, partidele tind s exagereze acest num r,
estimând un impact psihologic dezastruos dac ar dezv lui num rul real al adeziu-
nilor, care, în general, este foarte redus. Astfel, în Fran a, num rul estimat al ade-
ren ilor tuturor partidelor se situeaz în jurul a 500.000 de persoane, adic ceva mai
mult de 1% din popula ia cu capacitate deplin de exerci iu (Ibidem, p. 109).
Germania, Marea Britanie, Olanda i Irlanda cunosc i ele un grad mic de aderen la
partidele politice, în jur de 4% din popula ia cu capacitate deplin de exerci iu, iar
rile nordice cam 10% (Ibidem, p. 110-111). S-a spus, pornind de aici, c articularea
dintre societatea civil i puterea politic este fragilizat i c partidele au anse s fie
percepute ca ni te corpuri str ine (Ibidem, p. 110). Poate c aceast concluzie este
prea brutal , dar num rul sc zut al aderen ilor pare s o justifice.
Chiar dac no iunea de aderent este fluid , iar reprezentativitatea, cel pu in
cantitativ , a aderen ilor în totalul popula iei sau chiar a electoratului partidului este
slab , creând confuzii, totu i ea este util . Câteva idei generale pot fi configurate cu
privire la aceast categorie. Mai întâi, este clar c b rba ii sunt suprareprezenta i în
raport cu femeile. Reac ia a fost încercarea de a impune partidelor s prezinte pe liste
o propor ie mai însemnat de candida i femei. Dar aceste m suri au p rut unora ca
fiind contrare principiului egalit ii (Consiliul constitu ional francez, Quotas par sexe
I §7, L. Favoreu, L. Philip, 2001, p. 542).
Totu i, m surile de paritate electoral b rba i/femei par s câ tige teren. Fran a a
reu it s revizuiasc constitu ia pentru aceasta. Constituantul român a garantat, prin
revizuirea art. 16 care prive te egalitatea în drepturi, egalitatea de anse între b rba i
i femei în materia ocup rii func iilor i demnit ilor publice. Mai apoi, se observ o
diferen de vârst . Tinerii de pân în 30 de ani sunt cel mai slab reprezenta i. Exist
o suprareprezentare a celor între 30 i 60 de ani. Clasa social este, de asemenea,
important . Astfel, clasa muncitoare este subreprezentat , cei mai mul i aderen i fiind
recruta i din rândul clasei de mijloc i al claselor superioare. De asemenea, aderen ii
sunt în genere oameni care au preg tire colar medie sau superioar , deci un grad de
cultur peste media popula iei. Concluzia ar putea fi c aderen ii au mai degrab
caracterul unei elite, decât al unei mase. Ei r mân „un element important al concu-
ren ei între organiza ii” (C. Ysmal, 1989, p. 159), altfel spus, o „resurs strategic ”
(F. Matonti, 1998, p. 72), care este important s fie bine manipulat .
D. Simpatizan ii. Simpatizantul este un individ care face propagand partizan ,

f r a inten iona neap rat aceasta, care nu este aderent, dar care face din votul s u o
chestiune public , influen ând prin chiar acest fapt cursul politic. El este deci legat de
partid, dar nu printr-o leg tur oficial , ci printr-o leg tur subiectiv , ideatic sau
sentimental . Simpatizan ii sunt de obicei mult mai politiza i decât majoritatea
popula iei, având despre oamenii politici în general o p rere mult mai bun decât a
concet enilor lor. Acest lucru ar însemna c simpatia pentru un partid se împac
greu cu o atitudine critic fa de politic sau fa de oamenii politici. Simpatizantul
este de obicei un mul umit, din diverse motive, reale sau imaginate, cu situa ia
social , economic i politic a unei na iuni. În general, simpatizan ii unui partid nu
sunt doar aleg tori mai fideli decât al ii, ci sunt structura i pe clivajul temperamental
stânga/dreapta. Acest fapt dovede te c acest clivaj poate fi structurat, dar mai
degrab la nivelul unui temperament sentimental decât al unei alegeri ra ionale între
doctrine, programe sau politici. Extinderea educa iei de mas , extinderea influen ei
media, reorientarea educa iei tinerelor genera ii c tre negarea comunitarismului
tradi ional, sl birea leg turilor familiale, o oarecare uniformizare a informa iei, a
temelor i a mizelor, fac ca leg turile de simpatie cu un partid s fie din ce în ce mai
slabe. Partidele sunt pu in iubite, amplu contestate, dar înc sunt concepute ca nece-
sare. Dac nu toat lumea le vrea, aproape toat lumea le accept . Aceast modificare
de atitudine este poate una din cauzele tendin ei de mediatizare a structurilor parti-
zane. Mediile de informare stârnesc mai mult încredere i fidelitate decât mediile de
reprezentare, cum sunt pân la un punct i partidele. De aceea, partidele tind s
interpun între ele i electorat aceste surse de simpatie.
E. Aleg torii fideli. Aceast categorie reprezint pe cei care dau votul lor unui
anumit partid, f r a face cu necesitate din aceast op iune o chestiune public . Masa
lor este, cu toate acestea, cel mai u or de determinat prin sondaje ce respect secretul
asupra identit ii membrilor e antionului. Aceast categorie este, a a cum se va
în elege imediat, singura ce poate fi cu adev rat m surat în cazul partidelor de
cadre. Ea este categoria care pare c define te cel mai bine un partid, c ci prin inter-
mediul s u acesta se raporteaz nemijlocit la fenomenul esen ial al accesului la
putere. Dar nu to i aleg torii între in cu partidul acela i tip de rela ie. Unii sunt
aleg tori fideli, care dau votul lor în mod constant unui singur partid, al ii sunt
aleg tori care penduleaz de la un partid la altul, formând un fel de electorat volatil,
pe care toate partidele încearc s -l capteze. Cre terea cantitativ a acestui electorat
volatil este poate una din cauzele pentru care aproape toate partidele, dac nu sunt,
cel pu in dau impresia c sunt partide «atrage-tot». Partidele trebuie în mod evident
s - i fidelizeze electoratul, dar cum acesta devine din ce în ce mai volatil, partidele
sufer o tensiune crescând , transpus în lupta între necesitatea de a stabiliza electo-
ratul printr-o ideologie sau cel pu in prin programe ferme i necesitatea de a atrage
electoratul nedecis prin fluidizarea ideologiei, chiar prin renun area la ea. Ceea ce
complic deci problema aparent simpl a electoratului unui partid este greutatea de a
distinge între electorii fideli i cei ocazionali.
Problema central devine astfel cum s explic m fidelitatea relativ în exprimarea
votului. Care sunt factorii care asigur partidul c electorii îi vor fi fideli? Exist mai
multe paradigme explicative. Cea mai veche insist asupra determin rii votului de
c tre factori sociali (P.F. Lazarsfeld, 1944). Fiecare mediu social corespunde unei
orient ri privilegiate a votului. Votul unui individ va fi influen at decisiv de cei din
propriul s u mediu, instituindu-se un fel de norm de grup. Infidelii sunt cei care
sufer presiuni contradictorii din partea mediilor c rora le sunt, potrivit unor criterii
distincte, afilia i.
De exemplu, un muncitor protestant sau un individ apar inând unei familii
înst rite care ajunge proletar. S-a spus, astfel, c o integrare accentuat în clasa
muncitoare face electorul s voteze constant la stânga, în timp ce integrarea reli-
gioas catolic îl împinge spre dreapta. Totu i trebuie în eles c aceast identificare
cu un grup coerent, aceast identificare comunitarist , trebuie s fie interiorizat de
aleg tor. Nu doar apartenen a obiectiv ci i apartenen a subiectiv este decisiv ,
ceea ce face ca aplicarea paradigmei s fie relativ . Modelul sociologic nu este deci
cu necesitate obiectivist, contrar aparen elor. Cea de-a doua paradigm insist pe
importan a ata rii afective fa de un partid. Ea a fost dezvoltat în anii ’50 la
Universitatea din Michigan (A. Campbell, 1960). Potrivit acestei concep ii, leg turile
de familie sunt decisive pentru în elegerea votului, copii tinzând s reproduc prefe-
rin ele electorale ale p rin ilor aproape în mod reflex. Votul va fi mai pu in politic i
mai mult sentimental. Familia devine astfel un agent de politizare a copilului, iar
preferin ele inoculate în copil rie sunt greu de transgresat. Contrar acestor para-
digme, V.O. Key consider aleg torul ca pe o fiin preponderent ra ional i nu
afectiv , adic capabil s aleag ra ional. În aceast concep ie, infidelitatea este
legat de un vot sanc iune. Proba ar fi c instabilitatea electoral este legat cel mai
adesea de o criz a puterii politice. Dezbaterile politice de moment sunt astfel foarte
importante, iar capacitatea electoral a partidului în campanie este esen ial ,
programul sau carisma liderilor devansând atât ideologia cât i leg turile afective.
Prezum ia teoriei este c aleg torul este capabil s cunoasc programele partidelor i
s aleag ra ional între mai multe politici expuse. Votul se polarizeaz astfel în raport
de mizele momentului electoral, iar indecizia este legat de lipsa de interes a acestor
mize, în special pentru persoanele tinere neata ate direct unui partid.
În realitate, aceste modele sunt mai degrab complementare decât opuse. Aleg torul
va fi capabil de o oarecare ra ionalizare dar f r a putea s se desprind total de factorii
sociali i afectivi. Stabilitatea sau instabilitatea votului va fi astfel explicat prin
aplicarea conjunct a teoriilor expuse, ceea ce, desigur, nu este lipsit de dificultate.
F. Dreptul de a participa la via a partidului. Orice membru al partidului are
dreptul s participe la conducerea partidului. Acest principiu democratic este îns
greu de transpus practic, mai întâi datorit ambiguit ii calit ii de membru, mai apoi
datorit fenomenelor de distorsionare a particip rii datorate sistemului reprezentativ
practicat în interiorul partidului, echivalente, ca i organizarea general a structurii de
conducere a partidelor, cu cele întâlnite în cazul statului. Acest drept de participare
are mai multe fa ete. Mai întâi, el comport un drept la discu ie. Un fel de drept la
liber exprimare în interiorul partidului. Dar, ca i dreptul generic la liber expri-
mare, i acesta comport anumite limite. Prima rezult din caracterul preparatoriu al
discu iei: odat problema tran at în forurile partidului ea nu se mai discut . A doua
rezult din caracterul intern al discu iei, din necesitatea ca partidul s treac drept
decis în solu iile pe care le ofer : discu ia se poart doar în forurile partidului, nu i
în exteriorul acestora; discu iile publice ale problemelor interne de partid sunt de
obicei sanc ionabile.
Un al doilea aspect al dreptului de participare este dreptul de vot. În principiu,
acest drept de vot este un drept de participare la desemnarea structurilor de conducere
ale partidelor, la tran area problemelor celor mai importante ale organiza iei i uneori
când este vorba de desemnarea candida ilor în alegeri. Dac primele dou aspecte
sunt de regul rezervate aderen ilor, cel de-al treilea presupune de multe ori o
implicare a tuturor aleg torilor partidului prin organizarea unor alegeri primare.
Teoretic, prin acest drept baza partidului controleaz structurile sale de conducere.
Practic, acest control depinde de cine ini iaz vot rile, de tipul de sufragiu utilizat, de
caracterul secret sau deschis al votului etc. Astfel se poate spune, chiar dac afirma ia
nu trebuie absolutizat , cum spunea, înc la înc la începutul secolului XX, R.
Michels, c ideea de reprezentare este în cazul partidelor ca i în cazul politicii
na ionale o fic iune i c în fapt o minoritate conduce întotdeauna partidele politice,
deci c acestea au inevitabil tendin e oligarhice.
În fine, un al treilea aspect al particip rii este posibilitatea aderentului de a
candida pentru orice func ie electiv în partid sau în stat. Dar acest drept este chiar
mai iluzoriu decât cel anterior, pentru c nu oricine poate s - i prezinte candidatura
în interiorul partidului, de multe ori statutul însu i punând condi ii de vechime în
partid, de fidelitate, uneori candidaturile fiind aprobate de autorit ile superioare ale
partidului etc. În ceea ce prive te func iile elective statale, «ra iuni de partid», mai
ales de ordinul eficien ei electorale, dar motivele reale pot fi mult mai lume ti, fac ca
acestea s fie atent selectate de conducerea partidului. Chiar i când este vorba de
alegeri primare aceast libertate a candidaturilor este destul de iluzorie.
În concluzie, „dac democratizarea exist mai mult sau mai pu in la nivelul
statutului, ea r mâne s fie realizat la nivelul partidelor politice” (Ch. Debbasch,
2000, p. 420).
§3. Elementele de baz ale structurii partidelor politice
„Un partid, ar ta M. Duverger, nu este o comunitate, ci un ansamblu de comu-

nit i, o reuniune de grupuri mici, diseminate de-a lungul rii (sec ii, comitete,
asocia ii locale etc.), legate prin institu ii coordonatoare. Termenul «elemente de
baz » desemneaz aceste celule componente ale organismului partizan. Opozi ia
dintre partidele directe i partidele indirecte se plaseaz pe un plan orizontal; no iu-
nea de elemente de baz se refer la un plan vertical” (1976, p. 62). De i diversitatea
organiz rilor partizane este foarte mare, M. Duverger distinge, în principiu, patru
elemente de baz : comitetul, sec ia, celula i mili ia.
A. Elemente care determin tipul structurii de baz . Tipul structurii de baz a
partidelor dintr-un sistem politic depinde de mai mul i factori: structura statului, sis-
temul electoral, structura mass-media, cultura politic , structura economico-social ,
structura etnic , gradul de conturare al claselor sociale, gradul de con tiin de clas
al membrilor acestora. Toate aceste elemente tind s configureze diferit structura de
baz i devolu iunea vertical i orizontal a puterii în cadrul partidelor politice.
Partidele imit de obicei structura de organizare a statului. Este vorba, mai întâi, de
structura vertical , statele federale cunoscând în general partide federalizate ele
însele, cum se întâmpl de exemplu în Statele Unite unde nu sunt dou partide, ci o
sut dou , „fiecare partid fiind constituit dintr-o coali ie de organiza ii statale i
locale” (V.O. Key, 1964, p. 163), iar statele unitare cunoscând partide mai centra-
lizate, descentralizarea acestora depinzând în bun m sur de gradul de descentra-
lizare a statului însu i. Mai apoi, este vorba de modul devolu iunii orizontale a
puterii, partidele tinzând s imite în organizarea lor intern organizarea rezultat în
stat din tipul de separa ie a puterilor practicat de sistemul respectiv. Sistemul
electoral face ca partidele s se structureze diferit la baz : de exemplu, scrutinul
propor ional de list încurajeaz sec iile, iar cel majoritar uninominal comitetele,
având în vedere mai accentuata personalizare a votului i o notabilitate mai accen-
tuat cerut candida ilor. Cum mass-media sunt foarte importante pentru partide,
structura acestora se va repercuta la nivelul structurii de baz a partidului: cu cât
media sunt mai centralizate cu atât mai centralizate devin partidele, candidând în
teritoriu cu oameni de la centru mai bine mediatiza i. Structurile de baz vor avea
atunci mai degrab o func ie de legitimare decât de decizie. Dac media locale sunt
influente, atunci rolul decizional al structurilor de baz cre te. Preponderen a unui
anumit tip de media la nivel local poate fi de asemenea un factor pertinent. De
exemplu, existen a televiziunilor locale asigur o notorietate mai mare persona-
lit ilor locale, dar scade activitatea militant , ceea ce face ca recrutarea extins s fie
mai dificil . Cultura politic este poate cel mai important dintre factori. Diferen ele
accentuate dintre partidele americane i cele europene, uneori atât de mari încât
termenul partid pare s nu indice aceea i realitate, o demonstreaz cu prisosin .
Distribuirea bog iei este i ea determinant , alimentând unul dintre cele mai persis-
tente clivaje sociale, care polarizeaz electoratul i partidele. Prezen a unor minorit i
etnice sau na ionale puternice grupate în anumite p r i ale teritoriului va fi de
asemenea, un factor de influen , determinând existen a unor partide regionale i
respectiv a unor partide na ionaliste de obicei foarte centralizate. Ea poate duce
uneori la apari ia unor încadr ri paramilitare.
B. Descrierea elementelor structurii de baz a partidelor politice. Cele patru
forme ale structurii de baz a partidelor politice prezint anumite caractere distinc-
tive, de i trebuie p strat o oarecare rezerv asupra universalit ii acestor categorii
conceptuale. Ele reprezint mai degrab ni te tipuri ideale, pe care de multe ori
practica partizan le deformeaz sau le combin în maniere diferite. Alteori, unele
dintre aceste forme sunt prohibite juridic, de i trebuie remarcat c aceste restric ii
sunt destul de ineficiente, cum sunt ineficiente i sistemele de interzicere a unor
partide politice (P. Espuglas, 1999, p. 675-709). Cele patru tipuri de structur de
baz corespund unor sisteme de încadrare diferite: încadrare administrativ-teritorial ,
încadrare electoral , încadrare socio-economic i încadrare paramilitar .
a. Structurare administrativ-teritorial : sec iile sau filialele. Partidul poate
opta pentru o încadrare a aderen ilor în func ie de domiciliu i urmând de regul divi-
ziunile teritoriale ale statului. Aceast încadrare teritorial este uneori singura juridic
posibil , cum este în cazul României, unde primul act normativ postrevolu ionar
referitor la partidele politice, Decretul-lege nr. 8/1989, a dispus c organizarea i
func ionarea acestora se face „numai pe baz teritorial ” (art. 2), dispozi ie p strat i
de legea actual , care introduce precizarea caracterului „administrativ-teritorial”
(s.n.) al criteriului de organizare i func ionare a partidelor [art. 4 alin. (1) din Legea
nr. 14/2003], restrângere juridic ce tinde s împiedice organizarea de partide care
încadreaz dup criteriul locului de munc , tipic partidelor comuniste. Aceste
elemente de baz ale partidului sunt numite sec ii sau filiale, a doua denumire tinzând
s acrediteze ideea autonomiei de care se bucur organiza ia teritorial fa de centrul
de putere la nivelul partidului. Sec ia este o inven ie socialist , fiind tipic partidelor
de mas , dar a fost adoptat de foarte multe partide care nu au aceast calitate,
datorit caracterului s u permanent, care asigur o propagand continu . Cu toate
acestea, mai sunt partide care prefer comitetul. Sec ia este un element de baz al
partidului, radical deosebit de comitet. Dac acesta din urm este semipermanent,
sec ia este permanent . Comitetul este închis, în timp ce sec ia este deschis , c utând
s fac aderen i. Sec ia presupune o arie mai pu in larg de ac iune, c utând s se
apropie cât mai mult de electorat, pentru a putea aduce partidului noi membri. Sec ia
presupune o organizare intern mult mai precis decât comitetul. Ea poate avea chiar
subdiviziuni interne, cum ar fi organiza iile de imobil ale partidelor socialiste din
Germania i Austria. Ea poate reproduce la nivel local structurile centrale de condu-
cere a partidului.
b. Structurare electoral : comitetele. Partidele de cadre sau cele electorale ori
catch-all party se organizeaz în vederea mobiliz rii electorale, nefiind partide de
integrare a aderen ilor în vederea unei educa ii morale sau politice subsumate unei
ideologii. De aceea, structura lor va fi tributar proceselor electorale. Acest tip de
structur preponderent electoral a partidului se nume te generic comitet. Comitetul,
ca element de baz al partidului, are câteva tr s turi definitorii. În primul rând, el este
un grup restrâns i închis, care nu caut s - i g seasc noi membri, ci s influen eze
decizia opiniei publice sau a electoratului. Apoi, el este semipermanent, având acti-
vitate mai intens doar în preajma alegerilor. El este un grup de notabili, ale i
datorit influen ei lor sau un grup de personalit i alese de c tre grupurile de baz ale
partidului indirect. În primul caz, suntem în prezen a unui comitet direct, iar în al
doilea, în prezen a unui comitet indirect. Un al treilea fel de comitet este reprezentat
de c tre un grup de tehnicieni specializa i în problemele electorale, cum este cazul
comitetelor electorale în Statele Unite. De i M. Duverger prev zuse dispari ia
partidelor de cadre bazate pe o astfel de structur de baz , ea nu numai c nu a
disp rut, dar a i cuprins oarecum toate partidele orientate din ce în ce mai mult c tre
electorat. Astfel, chiar dac sec iile sau filialele devin formal preponderente, tr dând
o aparen democratic , în interiorul sec iilor se organizeaz comitete, iar partidele
sunt în realitate mult mai oligarhice i eletiste decât o arat structura lor statutar .
c. Structurare economico-social : celula. Celula, ca element de baz al struc-
turii de partid, este radical deosebit de celelalte dou analizate mai sus, deoarece se
sprijin pe o alt baz i are un num r diferit de membri. „Celula se sprijin pe o
baz profesional : ea reune te to i aderen ii de partid care au acela i loc de munc .”
(M. Duverger, 1976, p. 75) Acesta este modul obi nuit de organizare a partidelor
comuniste. El prezint avantaje, dar i dezavantajul c tinde s prezinte o devia ie
spre problemele economice i s neglijeze problemele propriu-zis politice, s cad
deci în condi ia de sindicat. În cazul celulei, nu mai conteaz domiciliul aderentului.

Aceasta confer o arie geografic mare, f r a implica un num r mare de aderen i.
Exist , desigur, i celule locale, bazate deci pe criteriul domiciliului, dar acestea sunt
mult mai pu in importante. Celula de întreprindere, atelier etc. asigur o coeziune
mult mai mare a aderen ilor, o permanen cert i o mai mare influen a conducerii
asupra membrilor. Ea este mult mai mic decât sec ia, fapt care prezint un avantaj
esen ial: to i membrii se cunosc între ei i cunosc conducerea. Ea se preteaz mai
bine i ac iunilor sau chiar activit ii clandestine. Acest tip de structur poate fi
interzis din grija de a p stra activit ile economice i institu iile publice distincte de
politic sau din teama revenirii partidelor de tip comunist în regimurile posttotalitare.
Astfel, legea român a partidelor politice interzice „constituirea de structuri ale
partidelor politice pe criteriul locului de munc , precum i desf urarea de activit i
politice la nivelul agen ilor economici sau al institu iilor publice” [art. 4 alin. (2) din
Legea nr. 14/2003].
d. Structurare paramilitar : mili iile. Unele partide tind s concureze statul i
s combat alte grup ri printr-o organizare de tip paramilitar. Acest gen de organi-
zare este de multe ori prohibit din punct de vedere juridic. De exemplu, art. 3 din
Legea român a partidelor politice interzice acestora s organizeze „activit i militare
sau paramilitare”. Aceste tipuri de organiza ii paramilitare ale partidelor au fost
denumite generic de M. Duverger «mili ii». Mili ia este „un fel de armat privat ai
c rei membri sunt încadra i în mod militar, supu i aceleia i discipline i aceluia i
antrenament ca solda ii, îmbr ca i ca i ace tia în uniforme i purtând insigne,
capabili ca i ei s defileze în caden preceda i de muzici i drapele, ap i ca i ei s
combat un adversar prin arme i lupt fizic . Dar membri lor r mân civili”. Acesta a
fost modul de organizare al partidelor fasciste. În genere, mi c rile antisistem care
nu- i g sesc mijlocul politic de exprimare sau când acesta pare total ineficient
creeaz astfel de organiza ii paramilitare care dubleaz uneori o organizare politic
aparent integrat sistemului politic. De altfel, niciodat un partid nu are în structura
sa exclusiv unit i de acest tip paramilitar. Ele sunt combinate cu alte elemente, mai
ales cu celula, dar câteodat i cu sec ia. Acest gen de structur creeaz o ruptur
între partid i ac iunea electoral i parlamentar , fiind, în general, un instrument
folosit împotriva regimului democratic i nu pentru a organiza democra ia. Organi-
zarea pe vertical a partidului este i ea de tip militar. Începe cu forma iuni foarte
mici, care se grupeaz pentru a forma o piramid de unit i din ce în ce mai mari.
§4. Partide cu structur direct i partide cu structur indirect
Partidele cu structur direct sunt compuse din indivizi care sunt direct lega i de
structura partizan . Indivizii semneaz un buletin de adeziune, pl tesc o cotiza ie i
particip , mai mult sau mai pu in regulat, la via a de partid. Partidul cu structur
indirect presupune c nu exist o comunitate partizan în mod real distinct , care s
aib ca membri indivizii. El este format dintr-o multitudine de grupuri sociale de
baz (sindicate, grupuri de intelectuali etc.), jucând fa de acestea un rol comparabil
cu cel jucat de statul federal fa de cele federate. Nu exist propriu-zis membri de
partid, ci doar membri ai acestor grupuri de baz , care ader colectiv la partid.
Compara ia cu statul federal este valabil îns doar pân la un punct, c ci statul
federal are o leg tur direct cu indivizii i este expresia unei na iuni, pe când în
cazul partidului lucrurile se prezint diferit. Exist mai multe tipuri de partide
indirecte. O prim categorie reune te sindicatele mai multor categorii sociale
(agricultori, muncitori, comercian i) în aceea i structur partizan . O a doua categorie
se bazeaz pe o singur clas social . Iar a treia se bazeaz pe mai multe partide, care
federând, au p strat aderen ii, partidul rezultat nereu ind s ob in aderen i direc i (de
exemplu, U.D.F.-ul în Fran a începând cu 1 februarie 1978, rezultat al feder rii
Partidului Republican, Partidului Radical i Centrului Social-democra ilor). Un astfel
de partid indirect urm re te s împiedice dispersarea voturilor, evitând totodat ca
unul dintre partide s capete o pozi ie dominant .
§5. Partide rigide i partide suple
Pornind de la articula ia general a partidului, M. Duverger distingea dou tipuri

de partide: partidele cu structur rigid i partidele cu structur supl . Partidul cu
structur supl are o organizare intern vag , imprecis , în care organele de condu-
cere sunt alese de o manier complicat , dând na tere la o aglomerare incoerent de
elemente de baz , organizate dup ni te reguli deloc precise i implicând o varietate
de forme, grupuri ce se leag între ele prin leg turi vagi i variabile, rezultând adesea
din combina ii oculte care între in rivalit ile, spiritul de clan i camarilele în jurul
personalit ilor în lupt . Astfel de partide sunt de exemplu partidele americane.
Disciplina de partid este aproape inexistent . Lucrul acesta este foarte vizibil în cazul
partidelor americane, în care parlamentarii voteaz aproape f r nicio constrângere
din partea partidului, fapt ce d , printre altele, coeren regimului preziden ial, atunci
când pre edintele nu dispune de o majoritate cert care s -l sprijine în Congres. Acest
gen de partide au fost numite i partide-mi care, adic partide care au o structur
administrativ cvasiinexistent , o ideologie fluctuant , care se adapteaz în func ie de
temele politice la mod sau se pune în serviciul unui lider politic carismatic
(H. Portelli, 1994, p. 86).
Partidul cu structur rigid se caracterizeaz printr-o organizare intern bine
definit , cert articulat , în care elementele de baz sunt structurate uniform, leg turile
dintre ele fiind bine reglementate. Sistemul de referin ideologic al acestui tip de
partid este mult mai precis. Partidul de acest tip are o mare autoritate asupra deputa-
ilor s i. Când se pune problema votului unor legi importante, parlamentarul se
supune cu rigurozitate directivelor grupului parlamentar. Se pune, de aceea,
problema dac un reprezentant trebuie s voteze potrivit con tiin ei sale sau potrivit
partidului s u. Pentru ca partidul s nu capete o pondere prea mare fa de persoanele
care reprezint na iunea, s-a stabilit o interdic ie a mandatului imperativ, care îl ap r
pe reprezentant de abuzurile autoritare ale propriului partid; excluderea din partid
datorat nerespect rii disciplinei la vot impus de partid nu atrage pierderea
mandatului, chiar dac scrutinul este de list i nu uninominal.
Disciplina votului este îns util pentru c ea asigur electoratul c reprezentantul
va vota, cel pu in în teorie, potrivit unui program la care corpul electoral i-a dat
acordul i nu potrivit intereselor personale. Aceast disciplin tinde s diminueze
influen a pe care grupurile de presiune ar putea-o avea asupra votului parlamentar.

Partidele cu structur rigid sunt regula în societatea de ast zi (M. Duverger, 1976,
p. 91-115). Totu i, exist o tendin de înmul ire a partidelor cu structur supl
datorat mediatiz rii vie ii politice. A se vedea, în acest sens, apari ia uluitoare a
partidului For a Italia care în câteva s pt mâni a reu it s cucereasc puterea f r s
aib o doctrin clar , o structurare teritorial clar , bazându-se pe resursele financiare
ale liderului i pe o structur mediatic impresionant controlat de acesta.
§6. Structurile de conducere ale partidelor
Cercul cel mai restrâns, dar i cel mai puternic în interiorul unui partid este
reprezentat de personalul s u de conducere. Structurile de conducere pot fi mai mult
sau mai pu in democratice dar, dac nu o tendin oligarhic , cum credea R. Michels,
o tendin de concentrare a puterii în mâinile unei sau unor elite în interiorul
partidelor este un fenomen general. Aceast tendin autocratic este semnalat i de
M. Duverger. Fiind foarte aproape de exerci iul puterii publice, partidele politice
trebuie s dea cel pu in o aparen de democra ie la nivelul desemn rii conducerii.
Aparen a democratic – arat autorul francez – ascunde o realitate oligarhic . Se
constat o tendin autocratic în evolu ia tuturor partidelor. M. Duverger arat dou
faze ale evolu iei partidelor din acest punct de vedere: o prim faz const în trecerea
de la puterea personal a unor lideri la o institu ionalizare a conducerii partidelor,
pentru ca apoi s se constate o personalizare a puterii. El arat c aceast tendin
este comun structurilor sociale i statului. Dar tendin a aceasta trebuie nuan at .
Cea de-a doua faz nu înseamn întoarcerea la personalizarea puterii dinainte de
institu ionalizare. Personalizarea nu semnific de data aceasta puterea personal a
unui conduc tor, ci nevoia unei figuri u or de mediatizat, care s încarneze
structura partizan .
Tipul de conducere asigurat partidelor nu este indiferent. Dimpotriv , cum s-a
spus cu îndrept ire, un partid va conduce statul a a cum se conduce pe sine, a a c
studiul acestei democra ii interne de partid, ca i a devia iilor posibile de la ea este
deosebit de important. Cu cât democratizarea intern a partidului atinge un grad mai
ridicat i este mai real , cu atât garan iile unui exerci iu democratic al puterii
guvernamentale de c tre acesta sunt mai mari. Scopul partidului fiind exerci iul
puterii publice, modul de organizare al partidului va c uta în genere s imite modul
de organizare a puterii publice. Astfel, perioada de opozi ie devine un antrenament
pentru perioada guvernamental (este interesant , din acest punct de vedere, ideea pe
care PSD a avut-o la un moment dat de a constitui pe timpul cât se afl în opozi ie un
«guvern din umbr », adic unul care s trateze temele momentului ca i cum ar fi la
putere, f r s o exercite). Partidele vor comporta, de regul : un organ suveran deli-
berativ, numit de regul congres, echivalentul reprezentan ei na ionale de in toare a
puterii legislative, un organ executiv, de multe ori cu un comitet mai restrâns în
interior, echivalentul guvernului i al cabinetului sau mini trilor de stat, care este
organul de conducere curent a partidului i un pre edinte sau secretar general,
îns rcina i teoretic doar cu deciziile cotidiene i cu reprezentarea, dar care, în fapt,
cap t o importan foarte mare. Tendin a este ca aceast conducere operativ s fie
reala surs de putere la nivelul partidului, congresul având doar o func ie de legiti-
mare-stabilizare. Partidele evolueaz deci foarte net c tre structuri de tip autoritar,
personalizarea crescând a vie ii politice, datorat în special televiziunii, contribuind
la aceasta. Statutele proprii i regulile juridice statale care tind s reglementeze un
minim de democra ie la nivelul partidelor se dovedesc ineficiente în fa a acestei
tendin e generale.
§7. Situa ia ale ilor partidului i a titularilor pozi iilor administrative

superioare la nivelul statului care sunt membri de partid
Acei membri ai partidului care sunt ale i în organele puterii de stat sau care ocup
o func ie public executiv sau administrativ sunt teoretic simpli aderen i. Totu i, în
practic , ei de in o pozi ie privilegiat , cel pu in atunci când sunt ale i la nivel
na ional. Ei pot s nu fie în conducerea partidelor, de i orientarea electoral din ce în
ce mai accentuat a acestora face ca o coinciden între conducerea partidului i
aceste categorii s fie din ce în ce mai probabil , ceea ce pune probleme particulare
cu privire la rela iile dintre partid i ace tia, reflex al problemei mai generale a
rela iei dintre partid i stat.
Problema se pune diferit în func ie de tipul de partid. Problema raporturilor dintre
grupul parlamentar i conducerea partidului nu se pun practic în partidele americane,
datorit , pe de o parte, slabei structuri de conducere central a partidelor, constituite
ca ni te re ele de influen stratificate la toate e aloanele partidelor i, pe de alt
parte, lipsei unei coeren e de grup a parlamentarilor acestor partide datorat unei
structuri suple a acestora i lipsei unei autentice discipline interne. În partidele de
cadre sau în cele cadru ori electorale, autonomia grupului parlamentar fa de
conducerea partidului poate fi destul de mare. În schimb, în partidele de mas , cu o
structur rigid , în care disciplina de partid este strict , grupul parlamentar este
subordonat strict partidului. Dar aceast categorisire a rela iilor grup parlamen-
tar/conducere de partid este f cut în bun m sur iluzorie de doi factori: primul este
coinciden a din ce în ce mai accentuat între grupul parlamentar i cercul conduc tor
al partidului, cel de al doilea, preponderen a de fapt a Executivului asupra Legisla-
tivului, ceea ce deplaseaz problema de la raporturile partidului cu parlamentarii la
raporturile partidelor cu mini trii. Personalul executiv i administrativ al statului,
dependent teoretic de partid, cap t o influen din ce în ce mai mare asupra acestuia.
Sec iunea a 5-a. Sistemele de partide
§1. No iunea de sistem de partide
A. Definirea sistemelor de partide. M. i J. Charlot definesc sistemul de partide

ca pe „ansamblul partidelor în interac iune dintr-un sistem politic dat” (1985, p. 340).
Pentru J.-L. Quermonne, prin sistem de partide „se în elege, în cadrul unui regim
politic dat, configura ia format dintr-un ansamblu de elemente interdependente,
rezultând din num rul i din dimensiunea partidelor politice existente” (1986,
p. 214). D.-L. Seiler define te sistemul de partide ca „ansamblul structurat constituit
din rela iile, uneori de opozi ie, uneori de cooperare, care exist între partidele
politice ce ac ioneaz pe scena politic a unei anumite societ i politice” (2000,
p. 196). Ca i no iunea de partid politic, nici no iunea de sistem de partide nu pare s
însemne acela i lucru pentru toat lumea. Clasificarea acestora stârne te de asemenea
divergen e. Din defini iile date se deduc îns un num r de tr s turi specifice unui
sistem de partide. Mai întâi, sistemul de partide este un ansamblu de rela ii între
partide. Astfel nu exist practic sistem de partide când suntem în prezen a unui
singur partid. Acela nu mai este partid, c ci rela ia cu celelalte partide face parte din
chiar no iunea de partid. Sistemul de partide cu partid unic, monopartid, este o
contradic ie în termeni. Propunerea lui D.-L. Seiler de a vorbi în aceast situa ie mai
degrab de «stat-partizan» (p. 197) ne pare foarte sugestiv , c ci tr deaz esen a
sistemului: statul este de partea unora, nu a interesului general. Acest ansamblu este
unul de rela ii, adic nu partidele sunt cele care trebuie privite pentru a contura
sistemul, ci rela iile dintre ele. Existen a mai multor partide care nu se afl în rela ie
nu constituie un sistem. De exemplu, existen a mai multor partide în regimurile
comuniste nu transform statul partizan într-un sistem de partide, c ci partidul
comunist nu are rela ii structurate cu cel lalt partid, ci îl domin total, îl tolereaz
pentru a farda realitatea domina iei absolute. Acest ansamblu de rela ii trebuie s fie
structurat. Simplele rela ii sporadice între partide nu sunt suficiente ca s creeze un
sistem. Trebuie ca rela iile s fie permanente i ca unele reguli minimale s fie
acceptate de to i actorii sistemului. Partidele trebuie s fie de acord asupra regimului
politic general i s accepte regulile de solu ionare pa nic a conflictelor. Partidele
care nu accept aceste reguli sunt antisistem, nu fac parte din acesta. În fine, sistemul
de partide structureaz rela iile interpartizane în interiorul unei societ i politice
date. De obicei, ele vor fi deci na ionale. Interna ionalizarea partidelor ine de
emergen a unei societ i politice transna ionale, cum se întâmpl la nivelul Uniunii
Europene. Aceast societate politic transna ional este legat de existen a unei
ordini politice i juridice de sine st t toare la nivel european. Interna ionalizarea de
acest tip creeaz o altfel de structurare a sistemului de partide decât interna ionalele
ideologice: sistemul se constituie prin raportare la exercitarea competen elor orga-
nelor unionale, nu prin raportarea pur i simpl la o ideologie comun . Uneori siste-
mul de partide poate deveni i infrana ional: partide cu voca ie doar regional , cum
se întâmpl în cazul Québecului.
B. Clasificarea sistemelor de partide. Clasificarea sistemelor de partide difer
de la autor la autor. Cea clasic îi apar ine lui M. Duverger. Ea a fost criticat de unii,
completat de al ii, dar criteriul ca atare a rezistat pân acum oric rei încerc ri de
înlocuire. Acest criteriu este num rul partidelor. Utilizând acest criteriu M. Duverger
clasific sistemele de partide în sisteme multipartite, bipartite i cu partid unic.
Monopartidismul a fost specific statelor «socialiste», unor state în curs de dezvoltare
i regiunilor totalitare de dreapta. Democra iile liberale evoluate presupun mai multe
partide, exclus fiind aceast ipotez a monopolului politic absolut. Diferen a dintre
cele dou sisteme este fundamentat de M. Duverger pe analiza influen ei tipurilor de
scrutin asupra partidelor politice. Ea are la baz cele trei legi, care completeaz
presupunerea fundamental c logica conflictului politic este dualist , astfel c

bipartidismul este natural:
– reprezentarea propor ional tinde s instaureze un sistem multipartizan, cu
partide rigide i interdependente unele de altele;
– scrutinul majoritar la dou tururi tinde spre multiplicarea partidelor, dar ele sunt
suple i dependente unele de altele;
– scrutinul majoritar la un tur tinde s instaureze un dualism la nivel partizan
(1976, p. 293-350).
Bipartidismul fiind natural, instaurarea unui sistem multipartizan este legat de
M. Duverger de dou cauze: existen a unui sistem în care alegerile se câ tig la
centru, sistem care face ca partidele guvernamentale s suporte o sciziune multipl a
aripii lor situat la stânga i suprapunerea dualismelor, care face s existe mai multe
drepte i mai multe stângi.
Acest tip de clasificare a fost îmbun t it de G. Sartori, pentru care num rul
partidelor nu este un criteriu suficient, el trebuind s fie completat cu criteriul rele-
van ei partidului, ceea ce conduce la ideea c un sistem va fi bipartit chiar dac
cuprinde mai mult de dou partide, dac doar dou dintre acestea au voca ie guver-
namental i multipartit dac mai mult de dou partide au aceast voca ie. Partidele
care nu conteaz în jocul form rii majorit ii parlamentare nu sunt «num rate». O
contribu ie distinct situat pe linia deschis de M. Duverger este cea a lui J. Blondel,
care introduce conceptul de bipartidism cu dou partide i jum tate.
Acest tip de clasificare se bazeaz doar pe rela ia partide-institu ii politice. Privite
lucrurile doar din acest punct de vedere, clasificarea este just . Dar dac privim
problema i în raport cu electoratul, atunci datele ei se schimb radical. Sistemul de
partide cuprinde totalitatea rela iilor interpartizane, indiferent dac partidele au sau
nu acces toate în parlament. Astfel vom vedea c sistemele clasificate ca bipartite din
primul punct de vedere au în realitate trei sau chiar cinci- ase partide.
Meritul de a fi sistematizat un nou punct de vedere asupra sistemelor de partide
revine mai întâi lui S. Rokkan, care, pornind de la conflictele sociale fundamentale
ale unui sistem politic, a ar tat care sunt în opinia sa cauzele reale, de substan ale
constituirii partidelor i sistemelor de partide (S. Lipset, S. Rokkan, 1967). Aceste
conflicte sociale decurg din Revolu ia na ional , în timpul Reformei (clivajul
biseric /stat i centru/periferie) i din Revolu ia industrial (clivajul urban/rural i
posesori/muncitori). Num rul i for a partidelor dintr-un sistem sunt date, în primul
rând, de modul cum aceste conflicte se repercuteaz în societate i nu de sistemele
electorale în continu schimbare. Luarea în considerare apoi a dimensiunii partidelor
conduce la împ r irea sistemelor de partide în:
– sisteme bazate pe existen a partidelor cu voca ie majoritar ;
– sisteme caracterizate prin existen a unui partid dominant i
– sisteme de partide bazate pe coalizarea partidelor minoritare.
În aceast optic este esen ial i no iunea de subsistem de partide. Ea face mult
mai simpl perceperea corect a problemei. Trebuie avut în vedere faptul c partidele
se raporteaz atât la sistemul global, cât i la aceste subsisteme i c rela iile lor în
subsisteme sunt determinante pentru pozi ia lor fa de sistemul global. De exemplu,
subsistemul partidelor de stânga i subsistemul partidelor de dreapta în Fran a.
Mai multe tentative mult mai elaborate de înlocuire a criteriului num rului
partidelor au fost f cute, dar, poate pe nedrept, ele nu au avut ecoul scontat. Astfel de
cadre teoretice novatoare au fost realizate de G.A. Almond i J.S. Coleman în 1960,
de J. LaPalombara i M. Weiner în 1966 sau de V. Lemieux în 1985. Reproducem
aici clasificarea f cut de ultimul autor, pornind de la criteriul controlului mandatelor
de autoritate în cadrul sistemului politic.
Sisteme Rela ii Rela ii Rela ii

între guvernan i între responsabili între ale i
controale controale controale
monopoliste (-)/ unitare (-)/ simple (-)/
competitive (+) fragmentate (+) complexe (+)
Unipartite
simple (-) (-) (-)
Unipartide
complexe (-) (-) (+)
Cvasiunipartide
simple (-) (+) (-)
Cvasiunipartide
complexe (-) (+) (+)
Pluraliste
simple (+) (+) (-)
Pluraliste
complexe (+) (+) (+)
Multipartite
simple (+) (-) (-)
Multipartite
complexe (+) (-) (+)
Tipologia sistemelor partizane dup anumite caracteristici ale direc iei guvern -
mântului de c tre partide
„Aceast tipologie este destul de apropiat de cea a lui G. Sartori din care re ine
patru tipuri i divizeaz celelalte dou (în dou ). Ea este totu i mai sistematic în
sensul c se fondeaz pe trei criterii explicite care se raporteaz toate la controlul
mandatelor de autoritate în sistemul politic.
Exist în tipologie patru sisteme monopoliste. Sistemele unipartite simple (...)
sunt sisteme unde exist un singur partid, care monopolizeaz direc ia guvern mân-
tului, unde to i responsabilii sunt lega i i care leag de o manier negativ celelalte
partide susceptibile de a exista. (...) Sistemele unipartite complexe (cu partid hege-
monic) presupun de asemenea un partid care monopolizeaz guvern mântul. Parti-
dele secunde pe care el le tolereaz îi sunt ata ate i sistemul este complex pentru c
partidele secunde ocup în general cel pu in un sfert din locurile din parlament. (...)
Noi am distins dou tipuri de sisteme cu partid dominant. Le putem considera ca
sisteme cvasiunipartite. În cele dou cazuri, un partid (sau o coali ie) monopolizeaz
direc ia guvern mântului i nu exist leg turi cu celelalte partide sau coali ii. (...) În
cazul în care mai multe partide mici câ tig împreun cel pu in un sfert din locuri,
sistemul este complex. (...)
Pluralismul simplu sau bipartidismul pune în eviden dou partide nelegate între
ele, i care au fiecare capacitatea de a dirija guvern mântul (...). Sistemul partizan din
Statele Unite ilustreaz acest tip chiar mai bine decât cel din Marea Britanie (...).
Pluralismul complex este o configura ie rar i de altfel instabil (...). Se poate
întâmpla, într-un mod conjunctural ca pluralismul complex s se realizeze, dar nu
este cel mai adesea decât o devia ie temporar de la pluralismul simplu. (...)
Numim sisteme multipartite, urmându-l pe Blondel, sistemele în care niciun
partid nu poate dirija singur guvern mântul. Dar dac în multipartidismul (...) simplu
(...) toate partidele sau aproape toate pot participa la dirijarea guvern mântului,
acesta nu este i cazul multipartidismului polarizat.” (V. Lemieux, 1985, p. 52-54
apud D.-L. Seiler, 2000, p. 200-201).
§2. Bipartidism sau doi poli?
A. Bipartidism i bipolarizare
a. Bipartidismele. Bipartidism în sensul strict al termenului, adic un sistem cu
doar dou partide, nu exist de fapt nic ieri. Aceasta este doar o ipotez de lucru
abstract . În fapt, sistemele calificate drept bipartite sunt sisteme în care exist mai
mult de dou partide. Aceste sisteme sunt bipolare, fapt ce nu arat num rul parti-
delor, ci faptul c dou partide polarizeaz sistemul, adic de in puterea pe o perioad
mai mult sau mai pu in lung , în alternan , f r amestecul sau sprijinul unui al
treilea partid. Dou sisteme sunt calificate astfel printre cele occidentale: Marea
Britanie i Statele Unite. Dar cele dou sisteme sunt foarte diferite. De aceea,
M. Duverger ar ta c „în interiorul bipartidismului anglo-saxon, trebuie net distins
America de Imperiul britanic” (1976, p. 297). Ambele func ioneaz pe fondul unui
sistem de scrutin majoritar la un tur. Dar dac în Marea Britanie a fost i mai este
înc de o mare importan fundamentul de mas i doctrinar al partidelor, în Statele
Unite „pare probabil, cu titlul de ipotez , c factori cum sunt consensul, absen a
diferen ierilor economice sau de clas profunde i durabile au leg tur cu persisten a
unui sistem bipartit ca norm ” (Chambers, 1975, p. 31). Partidele britanice au un
num r mare de aderen i chiar dac num rul oficial este umflat, în timp ce partidele
americane nu au propriu-zis membri. În Marea Britanie au fost cazuri în care un al
treilea partid a jucat un rol esen ial atunci când niciunul dintre partidele mari nu a
reu it s ob in majoritatea dar aceast distorsiune a fost de scurt durat . În schimb,
în Statele Unite, bipartidismul nu a fost niciodat înfrânt. Dar acest fapt comport o
nuan are. În Statele Unite, indisciplina de partid, faptul c , a a cum s-a sus inut,
suntem în prezen a nu a dou , ci a 102 partide: dou pe plan na ional i câte dou la
nivelul fiec rui stat na ional, fac ca problema s fie de o cu totul alt natur . A a cum
ar ta V.O. Key, în S.U.A., „fiecare partid este constituit dintr-o coali ie de organiza ii
statale i locale” (V.O. Key, 1964, p. 163). Datorit acestui fapt, cu greu se poate
vorbi în Statele Unite de bipartidism. Coeren a acestui sistem este dat tocmai de
aceast indisciplin de partid, bazat pe structura extraordinar de supl a partidelor.
Un sistem bipartit în care partidele au structur rigid , adic o disciplin intern
pregnant a fost numit bipartidism rigid, iar unul, cum este cel american, în care
partidele au structuri suple, iar disciplina de partid este atât de relaxat încât linia de
demarca ie a majorit ii de opozi ie nu trece decât rareori pe axa demarca iei republi-
canilor de democra i, a fost numit bipartidism suplu.
M. Duverger lega existen a sistemului bipartit de existen a unui scrutin majoritar
la un tur. Acesta sile te electoratul s voteze util, adic cu un partid care este capabil
s guverneze, ceea ce elimin în timp partidele mici. Factorul este pertinent i pân la
un punct decisiv, de i am spune c acest tip de scrutin mai degrab conserv decât
instaureaz bipartidismul. Mai mul i factori intr în joc pentru a instaura un sistem
bipartit. Este vorba, mai întâi, de factori istorici, mai ales de trecerea de la o societate
de tip aristocratic la o societate egalitar , care a dus la apari ia unei bipolariz ri între
un partid conservator, tinzând spre p strarea vechilor structuri i un partid liberal,
tinzând spre r sturnarea sistemului bazat pe privilegiile de clas . Excep ie face
sistemul american, unde polarizarea ini ial s-a f cut între ap r torii privilegiilor
statelor federate i sus in torii federa iei. În al doilea rând, este vorba de acordul
partidelor asupra regimului politic. Existen a bipartidismului nu este posibil dac
exist partide revolu ionare care pun în discu ie sistemul politic însu i. Existen a
bipartidismului este facilitat , pe de alt parte, de existen a unei culturi omogene pe
întreg teritoriul. Existen a unor minorit i puternice cantonate într-o parte a terito-
riului poate distruge simetria sistemului.
b. Bipolarizarea. Bipolarizarea scenei politice se poate face îns i între dou
alian e de partide. Acest tip de bipolarizare este încurajat de scrutinul majoritar la dou
tururi. În cazul acestui tip de scrutin, electoratul este tentat s voteze în primul tur în
func ie de preferin e politice diversificate, ceea ce încurajeaz multipartidismul, dar
for eaz partidele s se regrupeze prin negocieri preelectorale pentru a reu i s câ tige
majoritatea voturilor în turul al doilea. Aceasta duce la relativa stabilizare a dou
coali ii de partide pozi ionate de o parte i de alta a clivajului politic celui mai larg i
celui mai persistent. Electoratul î i construie te practic o dubl identitate: una îl afiliaz
unui partid, alta unei alian e. Dac în primul tur de scrutin prima este prevalent , în al
doilea tur cea de a doua este activat . La primul tur se alege, la al doilea se elimin .
Acest sistem bipolar este cel care a dominat i domin a cincea Republic francez
(E. Dupoirier, A. Percheron, în O. Duhamel, Y. Mény, 1992, p. 760-761). Bipolarizarea
de acest tip poate fi numit i intersubsistemic , denumire ce poate avea meritul de a
sublinia c este vorba de alternan a a dou subsisteme de partide care nu reprezint
alian e fixe, ci ansambluri de rela ii mobile, care presupun rea ez ri de for e în propria
sfer , rea ez ri care pot diferi de la circumscrip ie la circumscrip ie în func ie de candi-
datul subsistemului în favoarea c ruia renun ceilal i i care nu va proveni în toate
circumscrip iile de la acela i partid al subsistemului.
B. Bipartidism cu dou partide i jum tate. Acest tip de sistem a fost descris
pentru prima dat de J. Blondel (1968, p. 183-190). El este situat între bipartidismul
perfect i multipartidism. Sistemul presupune apari ia unui al treilea partid în cadrul
unui bipartidism, partid care deregleaz sistemul. Acest al treilea partid este capabil
s determine formarea de coali ii pentru sus inerea guvernului. Suntem într-o astfel
de situa ie în Marea Britanie atunci când cele dou partide, ce polarizeaz scena
politic , nu pot s totalizeze între 80% i 90% din voturi i unul dintre ele s formeze
astfel guvernul f r s fie necesar o coali ie, deci f r interven ia unui al treilea
partid, care s denatureze sensul alternan ei la putere, sensul guvern mântului de
legislatur i chiar al celui de cabinet. Tendin a a fost prezent , de asemenea, în
R.F.G. în anii ’60-’70, dar infirmat ulterior.
§3. Multipartidismul
A. No iunea de multipartidism. A a cum am v zut când am analizat biparti-

dismul, nu num rul partidelor trebuie s stea la baza distingerii acestuia de multipar-
tidism, ci pozi ia dominant a dou partide, care polarizeaz scena politic , alternând
la guvernare singure, f r a avea nevoie de alian e cu alte partide. Multipartidismul
este un sistem de partide în care mai mult de dou partide au o influen real asupra
form rii guvernului, fiind necesare ca regul coali ii de mai multe partide pentru
formarea sau sus inerea acestuia. Guvernele majoritare pot exista uneori, dar ele nu
reprezint regula, iar opozi ia fa de acestea este format dintr-o alian a mai multor
partide, care sunt incapabile s constituie o unitate politic altfel decât prin opozi ie
fa de partidul dominant. Distinc ia între multipartidism i bipartidism nu este deci
u or de f cut, c ci linia de demarca ie este în continu mi care. Multipartidismul
trebuie distins i de sistemele politice în care opinia se divizeaz în grupuri nume-
roase dar instabile, efemere, fluide, c ci acestea nu corespund no iunii veritabile de
multipartidism, ci preistoriei partizane, fiind regimuri f r partide (M. Duverger,
1976, p. 318).
B. Cauzele multipartidismului. M. Duverger a insistat asupra influen ei siste-
melor electorale asupra sistemelor de partide. De i pentru reputatul autor francez,
«legile» influen ei modurilor de scrutin asupra sistemelor partizane erau doar
«tenden iale», unii autori au exagerat ulterior aceast influen , creând impresia c
este suficient ca un sistem s adopte o anumit form de scrutin pentru ca un anumit
tip de sistem de partide s fie instituit. Potrivit politologului francez, „reprezentarea
propor ional tinde s formeze partide multiple i independente”, în timp ce „scru-
tinul majoritar la dou tururi tinde s formeze partide multiple i dependente”. Dac
acest din urm sistem tinde, de regul , la instaurarea unei bipolariz ri, reprezentarea
propor ional conduce la un sistem polarizat. Cauza principal a multipartidismului
«integral» ar fi deci reprezentarea propor ional , de i acestei legi, „datorit criticilor,
marele politolog francez consimte s -i adauge un bemol: este vorba doar de scrutinul
propor ional integral cu list blocat în circumscrip ie na ional . Orice atenuare a
acestui sistem antreneaz atenu ri asem n toare ale efectelor sale asupra partidelor
politice” (D.-L. Seiler, Le mode..., 2000, p. 24). Pentru M. Duverger, multiparti-
dismul apare datorit „frac ion rii interne a opiniilor i datorit suprapunerii dua-
lismelor”, alterând „caracterul natural al sistemului dualist” (1976, p. 320), caracter
care este presupozi ia de baz a sistemului dezvoltat de autorul francez, presupozi ie
care rezult din considerarea implicit a sistemului britanic ca fiind încarnarea
democra iei (D.-L. Seiler, Le mode..., 2000, p. 27-29).
O prim explica ie a multipartidismului este alterarea dualismului prin scindarea
intern a unui partid între extremi ti i modera i care „d na tere unor partide
centriste”. Astfel c „de i nu exist o opinie de centru”, vom avea unul sau chiar mai
multe partide centriste dac frac iunile rezultate din opozi ia dintre extremi ti i
modera i în interiorul unor partide „nu mai tolereaz coabitarea” (M. Duverger, 1976,
p. 320-322).
O a doua explica ie a multipartidismului, care „pare mai r spândit decât cea a
frac ion rii” este suprapunerea dualismelor, care „const în lipsa de coinciden între
mai multe categorii de opozi ii dualiste: în a a fel încât întrep trunderea lor d
na tere unei diviziuni multipartite”. Condi ia acestei suprapuneri a dualismelor este
„independen a reciproc a opozi iilor”, adic inexisten a, ca în cazul concep iilor
totalitare, „a unei dependen e riguroase între toate problemele, astfel încât o pozi ie
asupra uneia s antreneze în mod necesar o pozi ie corelativ asupra oric rei alteia”
(Ibidem, p. 322-323).
În fine, o a treia cauz a sistemului multipartit, este în concep ia lui M. Duverger,
«sinistrismul», adic tendin a de a „glisa c tre stânga”, care este rezultatul „fenome-
nului general ca un partid reformist sau revolu ionar s devin conservator odat
împlinite reformele sau revolu iile care îl animau; el trece de la stânga c tre dreapta,
l sând acolo un vid care se completeaz prin apari ia unui nou partid de stânga, care
va suporta aceea i evolu ie” (Ibidem, p. 326). Dup M. Duverger, s-a constatat c
exist i un «centrism/dextrism», care presupune c „deriva partidelor conservatoare
c tre centru antreneaz o contestare de dreapta care poate da na tere unui nou partid”
(D.-L. Seiler, 2000, p. 208). Reprezentarea propor ional faciliteaz aceste evolu ii
datorit faptului c nu tinde, ca scrutinul majoritar la un tur s elimine al treilea
partid prin stimularea unui vot util. Dar ea nu creeaz sistemul.
Criticile aduse legilor lui M. Duverger nu au reu it decât s atenueze ata amentul
unora fa de ele, nereu ind niciodat s le distrug influen a, de i ele sunt în mare
m sur îndrept ite. S-a ajuns chiar la a afirma c „nu este (...) reprezentarea propor-
ional cea care instituie multipartidismul, ci multipartidismul cel care impune repre-
zentarea propor ional ” (Ibidem, 2000, p. 31). Astfel c acesteia i s-au c utat alte
explica ii, mai profunde decât sistemele electorale, cum ar fi condi iile istorice de
evolu ie ale unor sisteme na ionale, mai ales faptul c emergen a unor noi categorii
sociale în procesul electoral a atras apari ia de noi partide sau criza socialismului
datorat dubl rii clivajului ini ial posedan i/proletari de clivajul vest/est dup apari ia
Uniunii Sovietice, sau existen a unei puternice probleme religioase, ori a unor
minorit i etnice sau na ionale concentrat în anumite regiuni ale unui stat na ional, ori
diversitatea regimurilor politice pe care le-a cunoscut o ar într-un timp relativ scurt.
S-a apelat chiar la no iuni mult mai vagi, cum sunt cele de psihologie a popoarelor,
importan a arhetipurilor, evolu ie a mentalit ilor (...). Dar cert este c teoria lui
M. Duverger, completat uneori cu mult talent i cu îndrept ire, care porne te de la
suprapunerea dualismelor, unii ar spune ast zi clivajelor, i de la divizarea intern a

opiniilor, ilustrat de sinistrism, de i nu epuizeaz problemele, este mult prea
tentant , dat fiind caracterul de universalitate pe care îl degaj , pentru a fi p r sit .
Problema modurilor de scrutin nu este îns decât secundar în aceast teorie; chiar în
optica autorului ei ea nu degaj decât tendin e, nu certitudini.
C. Formele multipartidismului. Dac pentru M. Duverger nu are importan cu
adev rat distingerea de variante în cadrul sistemului multipartit, mul i autori au
încercat ulterior s fac asemenea distinc ii. Pentru M. Duverger, din momentul
existen ei celui de-al treilea partid important, lucrurile se desf oar la fel, indiferent
c ulterior apar sau nu i alte partide semnificative. Important este c într-un astfel de
sistem niciun partid nu mai are propriu-zis posibilitatea s guverneze singur, fiind
obligat s formeze coali ii. Al i autori au încercat s construiasc o tipologie a multi-
partidismului.
a. Multipartidismul integral. O astfel de tipologie este cea creat de G. Sartori,
care ia în considerare i distan a ideologic dintre partide, distingând sistemele
pluraliste centripete de sistemele pluraliste polarizate.
Sistemele centripete sunt definite prin:
– o distan redus , din punct de vedere ideologic, între partidele din sistem;
– o tendin de a coaliza chiar când programele propuse sunt diferite;
– o competi ie politic esen ial centripet .
Acest sistem ia na tere în statele unde eterogenitatea i sl biciunea tempera-
mentelor de dreapta i, de asemenea, de stânga favorizeaz centrul (P. Farneti,
1985, p. 184).
Sistemele polarizate se caracterizeaz prin:
– o distan mare între partide din punct de vedere ideologic;
– existen a partidelor antisistem;
– o competi ie de tip centrifug.
Aceste dou forme de multipartidism pot fi calificate ca multipartidism integral.
De i ele creeaz unele consecin e diferite, câteva tr s turi comune pot fi desprinse
(Ch. Debbasch, 2000, p. 337-340). Astfel, fiecare partid tinde s devin ap r torul
unui grup de interese, c ci în m sura în care partidele sunt rigide num rul lor mare
tinde s le restrâng baza social . Multipartidismul integral tinde s conduc la insta-
bilitate guvernamental , c ci orice guvern va fi creat prin alian postelectoral , iar
orice refacere a raporturilor de for e la nivel politic va tinde s refac alian ele, deci
s conteste legitimitatea i eficien a guvernului. Aceast tendin va fi uneori accen-
tuat de nefolosirea unora dintre mecanismele constitu ionale posibil atenuatoare. În
al treilea rând, multipartidismul integral tinde s medieze op iunile, c ci niciodat
politica aplicat de un guvern bazat pe concesii postelectorale f cute de partide nu va
reflecta opinia aleg torului care voteaz cu unul dintre aceste partide. Se poate chiar
ajunge la o situa ie mult mai nedemocratic : coali ia care guverneaz dup o rea e-
zare a for elor politice s nu mai reflecte deloc votul electoratului. În fine, multi-
partidismul de acest fel are în general ca efect suprareprezentarea guvernamental a
unui partid care ajut la compunerea coali iei la putere. Acest partid este partidul
pivot, care, de obicei cu un rezultat modest din punct de vedere electoral, dirijeaz în
fapt guvernul pentru c retragerea sprijinului s u semnific pierderea puterii pentru
partidul care î i asum de iure controlul guvernului (UDMR-ul a jucat i joac un

astfel de rol în România; pân la un punct chiar PD-ul.).
b. Multipartidismul cu partid dominant. O alt form a multipartidismului este
multipartidismul cu partid dominant. Partidul dominant este caracterizat prin
întrunirea pentru o perioad îndelungat (trei sau patru legislaturi) a trei tr s turi:
primul loc în competi ia electoral , o distan electoral semnificativ fa de
celelalte partide (cel pu in 10% din sufragii) i o voca ie majoritar care s -l conduc
la dirijarea guvernului dac contra lui nu se aliaz toate celelalte partide (J.-C.
Colliard, Dictionnaire..., 1992, p. 717). Scorul electoral al unui astfel de partid este
în general între 30% i 40% din voturile exprimate. Pentru ca un partid s fie în
aceast situa ie nu-i este îns suficient dimensiunea net superioar celorlalte, ci
trebuie ca el s fie i elementul cheie al constituirii alian elor, în sensul fie c el
consimte la alian e pentru a- i l rgi baza de sprijin, fie determin constituirea unor
alian e «negative», contra lui, care, în general, sunt singura posibilitate de a produce
alternan a la putere. O prim consecin a existen ei în sistem a unui astfel de partid
este stabilitatea puterii, stabilitatea guvernamental , produs de faptul c partidul
dominant guverneaz de regul singur. Dar aceast regul nu este prea sigur , c ci
sistemul italian dominat îndelung de Partidul Cre tin-democrat nu a putut produce
stabilitate guvernamental , datorit îns unei lipse a coeziunii interne a partidului
dominant i a tendin ei lui de a guverna în alian . Dar consecin ele existen ei parti-
dului dominant pot fi i negative: scleroza partidului datorat prea îndelungii frec-
vent ri a puterii sau chiar tendin a de instaurare a unui regim autoritar, chiar totalitar
dac cultura multipartidismului nu este prea bine înr d cinat , reprezentativitatea
limitat , depolitizarea cet enilor... (J. Charlot, 1970).
§4. Partidul unic
Trebuie subliniat de la început c , de i studiem aceast problem în cadrul siste-

melor de partide, nu consider m sistemul politic care cuprinde un singur «partid» ca
având un sistem de partide i nici a a-zisul partid ca fiind cu adev rat o astfel de
organiza ie. Doar nevoile didactice ne determin la aceast sistematizare. O a doua
precizare se impune: nu suntem în prezen a unui singur tip de regim politic cu
«partid» unic, ci în prezen a a trei sisteme: totalitarisme de stânga, totalitarisme de
dreapta i regimuri de dictatur , de regul «ideologizat » dac nu ideologic , în rile
slab dezvoltate. Peste tot sistemul presupune existen a unui singur partid care mono-
polizeaz via a politic , dar sistemele difer în multe puncte. Tr s turile lor comune
sunt rezultatul „unei duble inversiuni a logicii func ionale” (B. Badie, Dictionnaire,
1992, p. 731-732): în loc s fie construit pentru a ajuta la exprimarea opiniei, el este
construit pentru a o educa; în loc s serveasc drept instrument de cucerire a puterii,
el este un instrument al puterii existente.
A. Partidele unice de tip comunist. Partidul unic specific societ ilor zise
«comuniste» nu apar ine societ ii civile, el fie elimin aceast societate civil , fie
i-o subordoneaz în fapt total (el dirijeaz întreprinderile, sindicatele, media, organi-
za iile de tineret, ale femeilor, institu iile colare etc., chiar dac în drept conducerea
administrativ r mâne distinct de partid). El este o form de putere public , ce se

suprapune statului, de cele mai multe ori sufocându-l, în orice caz conducându-l
într-un sens pronun at instrumental. Partidul devine adev ratul centru de putere, pre-
zentând pentru casta (nomenclatura) conduc toare avantajul nenorm rii exerci iului
acestei puteri. Suntem în prezen a unei scurgeri de autoritate spre organismul
partizan, datorit faptului c liderii politici pot exercita puterea prin intermediul
acestuia f r constrângerile pe care le impun procedurile statale. Se creeaz uneori o
form aparte de putere public prin constituirea unor organe mixte, de partid i de
stat, în care partidul este cel care domin statul. Partidele comuniste din statele
totalitare de inspira ie marxist sunt partide puternic ideologizate, cel pu in în faza
lor ini ial , cea de partid al clasei muncitoare, servind la instaurarea dictaturii
proletariatului. În faza urm toare ele devin, ca i statul, «ale întregului popor», ceea
ce schimb i natura lor ideologic , transformând ideologia dintr-un mijloc de lupt
de clas într-un mijloc de legitimare a puterii elitei conduc toare. Ideologia devine
mobil , chiar dac un num r de dogme par a fi p strate intacte. Cultul ideologiei
devine mai important decât credin a în ea.
B. Partidul unic de tip fascist. Partidele de tip fascist sunt organizate într-o
manier militar . Rolul lor este de a ob ine supunerea cet enilor fa de ordinele
efului. Partidele sunt mai degrab elitiste, chiar dac nu se declar neap rat astfel,
ceea ce le deosebe te de partidele marxiste. Func ia educativ în cele dou cazuri
tinde c tre rezultate diferite: eliminarea statului în cazul totalitarismelor de stânga
prin ob inerea unui om moral, supunerea masei c tre o elit , care î i afirm supe-
rioritatea natural , în cazul celor de dreapta. Partidele de tip fascist dubleaz for a
coercitiv a statului cu o for proprie. Administra ia de partid concureaz adminis-
tra ia statal . Acest paralelism este de o alt natur decât subordonarea statului fa
de partid din totalitarismele de stânga. Subordonarea statului fa de partid în cazul
fascismelor implic o viziune autocratic manifest care lipse te comunismelor: eful
este cel care unific cele dou organiza ii.
C. Partidele unice în rile în curs de dezvoltare. Partidele unice din rile în
curs de dezvoltare prezint alte caracteristici decât cele din sistemele totalitare.
Cauza instaur rii lor este de multe ori pericolul pe care multipartidismul îl reprezint
pentru tinerele state rezultate din decolonizare, care înglobeaz între frontiere artifi-
cial create popula ii care nu au nicio con tiin a vreunei unit i na ionale sau care
între in rela ii tradi ional ostile. Diversitatea f r unitate la nivel social pare atunci s
impun unitatea f r diversitate la nivel politic.
O alt cauz poate fi de ordin economic: pare inutil, chiar periculos, s fie risipit
energia în cadrul unor lupte interpartizane când aceasta poate fi canalizat c tre
progresul economic necesar de regul subzisten ei unei largi categorii de cet eni,
tr ind sub limita s r ciei.
Aceste cauze, indiferent cât de reale ar fi, ascund îns de multe ori preten iile de
perpetuare ale unui regim autocratic. Regimurile tind s devin «ideologizate», dac
nu cu adev rat ideologice, c ci dictatorii africani au înv at rapid avantajele unei
ideologii i chiar cum s construiasc una i s-o difuzeze printr-o propagand bine
orchestrat . Dar ele ascund cu greu caracterul «feudal» al sistemului, puterea
personalizat i caracterul instrumental i nu finalist al ideologiei.
Sec iunea a 6-a. Ideologia partidelor
§1. No iunea i func iile ideologiei
A. No iunea de ideologie. Potrivit lui A. Schaff, exist trei modalit i de a defini

ideologia: „defini ia genetic a ideologiei pleac de la condi iile care au permis sau
care au înso it na terea sa. Sub unghiul de vedere al structurii, ideologia se define te
pornind de la ceea ce distinge – din punct de vedere logic sau al cunoa terii –
afirma iile care compun ideologia de afirma iile care compun tiin a, de exemplu. În
fine, defini iile func ionaliste subliniaz func iunile îndeplinite de ideologie în raport
cu societatea, grupurile sociale sau indivizii.” Potrivit celui care a creat acest cuvânt,
D. de Tracy, ideologia este destinat s înlocuiasc metafizica, considerat ca fiind
discreditat . Ea are deci un sens foarte larg, reprezentând tiin a ideilor. O alt
utilizare a cuvântului este cea de art de a mânui i cânt ri ideile (M. Barrès apud
M. Cranston, P. Mair, 1980, p. 2). În fine, cel de-al treilea sens, care ne intereseaz în
primul rând în lucrarea de fa , este cel de ideologie politic .
Defini iile ideologiei au tr dat fie o pozi ie ce încearc s fie neutr , fie o pozi ie
partizan ea îns i. Defini iile neutre sunt mult mai generale i inevitabil mai
imprecise decât celelalte, dar preferabile, dup p rerea noastr . Vom reproduce cu
titlu de exemplu trei astfel de defini ii: cea a lui A. Schaff: „Ideologia este un sistem
de opinii care, bazându-se pe un sistem de valori admis, determin atitudinile i com-
portamentele oamenilor fa de obiectivele dorite ale dezvolt rii societ ii, grupului
social sau individului”, cea a lui K. Loewenstein: „Ideologia este un sistem coerent i
structurat de concepte i de credin e, sau mai bine de concepte convertite în credin e,
vizând explicarea comportamentului omului cu privire la via a i existen a sa în
societate i care impune o conduit i un model de ac iune coerent în acord cu aceste
concepte sau credin e” (Studi politici, 1954, p. 2-3) i cea a lui L. Althusser: „Este
suficient s tim foarte schematic c o ideologie este un sistem (posedând o logic i
o rigoare proprii) de reprezent ri (imagini, mituri, idei sau concepte, dup caz) dotate
cu o existen i un rol istoric în sânul unei societ i date. F r s intr m în problema
raporturilor unei tiin e cu trecutul s u (ideologic), s spunem c ideologia, ca sistem
de reprezent ri, se distinge de tiin prin faptul c func ia practico-social domin în
ce o prive te func ia teoretic (sau func ia de cunoa tere)” (1965, p. 238).
Ceea ce se observ din aceste defini ii generale i schematice este c ideologia
poate privi reprezent ri de natur foarte diferit . Pe de alt parte, ceea ce deosebe te
o ideologie de o tiin este faptul c ea este mult mai legat de practica social . A a
cum spunea J. Freund (1965, p. 431), ideologia este o gândire în ac iune, nu o
cunoa tere explicativ . Ea este indiferent fa de adev r i de fals sau chiar str in
acestora (Ibidem, p. 421). Unele defini ii ale ideologiei au f cut din acest caracter al
ideologiei tr s tura sa definitorie. Astfel, H.M. Jonson arat c „ideologia se
compune din idei selectate sau deformate relative la un sistem social sau la o clas a
unui sistem social, când aceste idei tind s devin reale i comport o evaluare mai
mult sau mai pu in explicit a faptelor.” (Ideology.., vol. 7, 1978, p. 77).
B. Func iile ideologiei. Potrivit lui J. Baecher (apud M. Cranston, 1980, p. 15-25),
ideologia îndepline te cinci func ii.
a. Func ia de raliere. Prima func ie este cea de raliere. Ideologia permite indi-
vizilor i grupurilor s - i recunoasc prietenii i s - i identifice inamicii, lucru
estimat ca fiind foarte important, dat fiind faptul c politica este un mediu în care
rela iile sunt aproape cu necesitate violente. Individul se afund , pe de alt parte,
într-un grup protector, identificându-se acestuia pe baza ideologiei i justificându- i
violen a fa de celelalte grupuri pe baza acesteia.
b. Func ia de justificare. Cea de-a doua func ie a ideologiei este cea de justi-
ficare. „În propozi ia «am îndeplinit aceast ac iune politic pentru c ...» tot ceea ce
este susceptibil s înlocuiasc punctele de suspensie este ideologie de justificare.”
(Ibidem, p. 19) Ideologia ca justificare se adreseaz în primul rând categoriei
simpatizan ilor, care este mult mai pu in dispus s admit orice ac iune politic din
spirit de corp, cum se întâmpl de cele mai multe ori cu aderen ii sau cu militan ii. Ea
se adreseaz îns chiar i politicianului însu i, care are nevoie de multe ori de acest
sprijin exterior pentru a justifica în fa a propriei con tiin e anumite ac iuni politice,
ca i ralierea la un partid sau la altul. Ideologia fiind o tehnic de a alege în mod
arbitrar o valoare fundamental în detrimentul celorlalte i de a face din aceasta baza
întregului organism social, este foarte greu ca aceast func ie de justificare a sa s fie
foarte eficient , c ci este întotdeauna imposibil s se produc un argument decisiv
care s fundamenteze ra ional alegerea uneia dintre valori.
c. Func ia de voalare. A treia func ie a ideologiei este cea de voalare. Ideologia
mascheaz în ochii publicului, dar i în proprii ochi faptul c politicienii sunt în
primul rând interesa i de afacerile proprii sau ale grupului din care fac parte i nu de
interesul general, c ei sunt cel mai adesea mâna i de pasiuni i nu de ra iune. Cum
spunea J. Baecher, „în activit ile politice, voalarea ideologic serve te la ascunderea
ambi iei i cupidit ii în spatele devotamentului fa de binele public i de popor”
(Ibidem, p. 20).
d. Func ia de selectare a valorilor. Ideologia serve te, aceasta constituind cea
de-a patra func ie a sa, la desemnarea valorii sau valorilor care vor sta la baza
modelului de societate ales de un anumit grup. Fiind imposibil s se aleag cu
adev rat ra ional o anumit valoare, toate fiind în fond la fel de importante, se
introduce un element exterior sistemului de valori care s serveasc la a identifica
valoarea cea mai util grupului, ca valoare ultim a societ ii.
e. Func ia de autorizare a percep iei. Ultima func ie a ideologiei este cea de

autorizare a percep iei. Realitatea social este prea complex pentru a se încadra
într-o viziune schematic . De aceea, este necesar ca modelele de dezvoltare s aib la
baz o justificare a percep iei schematice a realit ii pe care se bazeaz . Ideologia
justific ignorarea sau marginalizarea arbitrar a unor date ale realit ii sociale pentru
a permite încadrarea acesteia într-un model schematic.
Ideologia reprezint un element cheie al existen ei partidului politic. Ea este un
element determinant al comportamentului politic al indivizilor. Ideologia este conce-
put ca un sistem de valori, un sistem de referin , o modalitate determinat de
raportare a indivizilor i grupurilor la societatea politic . Ideologia este fa de
societatea politic ceea ce este religia fa de lume în genere. Termenul ideologie are
îns un sens prea larg i în mod firesc prea vag pentru a fi cu adev rat utilizabil în
mod operativ f r a fi redefinit. De aceea, el a fost de multe ori înlocuit cu termeni ca

«temperament politic» sau «familie spiritual ». În fond îns , ambele abord ri sunt
plauzibile. De aceea, vom încerca s expunem ambele variante.
§2. Temperamentele politice: dreapta i stânga
Na terea distinc iei dreapta-stânga în politic este legat de Revolu ia francez .

Pe actul ei de na tere scrie 11 septembrie 1789 (B. Toulemonde, 1985, p. 52).
Membrii adun rii s-au divizat în func ie de opiniile politice, «modera ii» a ezându-se
la dreapta Pre edintelui, iar «avansa ii» la stânga. Aceast distinc ie a fost p strat
apoi în cultura politic francez ca una de principiu, Fran a deosebindu-se în acest
sens de Marea Britanie, unde mai important este distinc ia majoritate-opozi ie.
A. Elementele distinc iei clasice între dreapta i stânga. Distinc ia stânga-dreapta
este atât de persistent în Fran a încât raportarea la ea pare natural . Tot astfel se
întâmpl i în rile care au suportat influen a sistemului juridic i politic francez, nu
pu ine la num r, ri printre care se num r i ara noastr . În România, distinc ia
stânga/dreapta este utilizat în mod curent atât de clasa politic , cât i de media. Ea
este pe gustul publicului, c ci pare s opereze o necesar simplificare într-o realitate
politic foarte complex , ca s nu spunem instabil . Totu i elementele acestei
distinc ii scap celor mai mul i. De aceea, vom trece pe scurt în revist elementele
distinc iei clasice, pentru ca apoi s vedem tentativele de a modifica sau înlocui acest
cadru clasic.
a. Pozi ia fa de forma de guvern mânt. Prima problem a c rei rezolvare a
distins stânga de dreapta a fost cel al formei de guvern mânt. Stânga s-a f cut
întotdeauna ap r toarea republicii, în timp ce dreapta nu se simte atât de ata at de
principiile republicane. Aceast distinc ie, estompat în mare m sur în Fran a, este
înc actual la noi; este evident c în România de ast zi stânga este antimonarhist ,
în timp ce dreapta, chiar dac nu î i afi eaz monarhismul, nu neag aceast form de
guvern mânt.
b. Pozi ia fa de întinderea puterilor statului. A doua problem a c rei
rezolvare departajeaz stânga de dreapta este cea al întinderii puterilor recunoscute
statului i mai ales Executivului. Dreapta cere un stat puternic, capabil s men in
ordinea, dar caut s limiteze interven ia acestuia în domeniul economic i social. Ea
este adepta concep iei statului-jandarm. Stânga este adepta ap r rii unei sfere intan-
gibile a libert ii individuale, fundament al drepturilor omului i libert ilor publice,
dar cere interven ia continu i accentuat a statului în economie i în via a social .
Ea este adepta statului-providen (Ibidem, p. 57).
c. Pozi ia fa de problema religioas . Un alt punct ce departajeaz stânga de
dreapta este pozi ia fa de religie. Stânga este ra ionalist , laic i anticlerical ;
dreapta este declarat cre tin . De i aceast distinc ie nu mai prezint importan a de
alt dat , ea r mâne în bun m sur operant , f cându-se sim it i în mediul nostru
politic, de i nu cu aceea i acuitate ca în cel catolic.
d. Pozi ia fa de economie. Pe plan economic, dreapta este adepta liberei antre-
prize, ea este campioana liberalismului economic, de i nu exclude total interven ia
statului. Stânga lupt pentru progres social, pentru o just reparti ie a bog iilor,
pentru o mai mare justi ie social . De altfel, aceste idei nu sunt str ine nici dreptei,
doar c aceasta pune accentul mai mult pe men inerea unor ierarhii i pe pro-
prietatea privat .
B. Tendin e de dep ire a distinc iei stânga/dreapta. Distinc ia dreapta-stânga,
astfel configurat , este în multe privin e dep it . Acest lucru a fost ar tat pe larg de
numero i autori. Se pot desprinde dou tendin e de a dep i aceast polaritate.
a. De la ideologie la temperamente politice. Prima const în a considera c
polaritatea dreapta-stânga este una temperamental i nu una ideologic . Astfel,
F. Goguel ar ta c cele dou curente sunt corespunz toare unor impulsuri instinctive
i sentimentale mai degrab decât unor pozi ii ra ionale. Ele sunt temperamente, nu
doctrine politice. „Temperamentul corespunde unor atitudini simple, adesea
incon tiente i întotdeauna ira ionale. El nu s-ar putea confunda cu ideologia politic ,
no iune mai net , mai facil de în eles în mod clar, dar poate mai pu in semnificativ .
Temperamentele sunt în mod necesar mai pu in diverse decât ideile. Acestea proli-
fereaz cu u urin , din cauza precarit ii lor sau, cel pu in, din cauza contingen ei
lor. Exist prea mul i factori la baza temperamentelor pentru ca ele s poat fi la fel
de instabile. Caracterul lor elementar face ca la nivelul lor problemele s se sim-
plifice atât încât ele nu pot cel mai adesea s comporte decât dou r spunsuri: prin da
sau nu. Antagonismul însu i al temperamentelor între ele contribuie la reducerea
num rului lor la dou : coali ii se leag în definitiv în mod irezistibil, atunci când
divergen ele secundare se estompeaz în beneficiul analogiilor mai profunde. (...)
Acesta este motivul pentru care eu nu pot s -l urmez pe André Siegfried atunci când
el distinge în Fran a trei tendin e politice esen iale: dreapta, centrul i stânga. El are
în mod cert dreptate dac este vorba de idei. Dar, practic, dreapta i centrul aproape
totdeauna au f cut bloc la alegeri.” (F. Goguel, 1946, p. 28-29) Diferen ierea electo-
ratului în dreapta i stânga este una instinctiv . Aleg torii afirm c sunt capabili s se
situeze pe o pozi ie aflat pe axa stânga-dreapta, într-o propor ie relativ mare, dar nu
sunt capabili s ofere motive la nivelul ideilor politice. De aceea, tentativele de a defini
stânga i dreapta pornind de la ideologii au e uat în mod necesar. Atitudinile i prefe-
rin ele electoratului nu sunt motivate la nivel ideatic, ci la nivel sentimental i impulsiv.
Acest lucru le face schimb toare într-un mod aparent ira ional. De aceea, în societatea
actual televiziunea are un impact mai mare decât presa scris ; ea uzeaz de imagini,
deci afecteaz în primul rând aceste temperamente fundamentale, în timp ce presa
scris uzeaz mai mult de idee, încercând o penetrare la nivel ideologic. Televiziunea
este mai eficient din acest motiv pe termen scurt, în timp ce presa scris poate avea un
rol esen ial pe termen mediu i lung, c ci ideile se schimb mai greu decât impulsurile
afective, cel pu in atunci când acestea din urm nu sunt foarte bine definite.
„Este adev rat, în consecin , se întreba J.-L. Quermonne, c o ideologie de
dreapta se opune unei ideologii de stânga? Dac pe termen scurt analiza este cel mai
adesea exact , pe termen lung ne este permis s ne îndoim de aceasta” (1986, p. 235).
Stânga, s-a spus, este pacifist , anticolonialist , antirasist , anticlerical , anticapi-
talist ; ea este preocupat de dezvoltarea libert ilor, cu excep ia liberei antreprize; ea
caut s promoveze egalitatea, fiind în acest sens cu necesitate social , chiar
socialist ; în fine, ea este f r încetare în c utarea progresului. Dar aceste tr s turi nu
sunt neschimbate; este discutabil dac stânga în lumea postcomunist caut , de

exemplu, progresul, este, de asemenea, discutabil dac este pacifist i anticolonia-
list . Nu trebuie uitat înc afirma ia lui Guy Chollet, care este foarte semnificativ
pentru condi iile noastre: „comuni tii nu se situeaz la stânga, ci la Est”. Prin
opozi ie, dreapta se caracterizeaz prin dorin a de a men ine ordinea; ea are cultul
autorit ii, ierarhiei; este suspicioas în problema egalit ii, alta decât cea juridic ,
abstract , desigur. Dar i aceste idei sunt discutabile, mai ales în societatea noastr ,
unde este foarte u or de observat c toate partidele declarate de dreapta introduc din
plin în discursul lor elemente de stânga. Defini iile dreptei i stângii pornind de la
pozi ia lor în problema libert ii i autorit ii au fost caracterizate ca «debile»
(D.-L. Seiler, 1980, p. 56), c ci nu se poate spune c dreapta este autoritar , iar
stânga promotoare a libert ii, ca i cum stânga ar sc pa tenta iei autoritarismului.
Aceast critic este îndrept it , c ci este foarte u or de observat c , în societ ile
postcomuniste, tenta ia autoritarismului se afl mai degrab la stânga. Dar nici
refuzul sau acceptarea schimb rii nu este un criteriu prea fericit, c ci dac , în
societ ile occidentale, dreapta a fost perceput ca fiind promotoarea rezisten ei
contra stângii, care promova mi carea, ast zi în societ ile Europei centrale i de est
stânga, este cea care încearc s reduc mi carea i dreapta, cea care o promoveaz .
Dac dreapta occidental este conservatoare, iar stânga – progresist , în lumea
postcomunist lucrurile se petrec exact invers. Dac dreapta occidental este adepta
continuit ii, dreapta estic este adepta schimb rii, tot astfel cum stânga occidental
vrea schimbare, iar cea estic vrea continuitate. Ceea ce trebuie re inut este, de aceea,
c no iunile de dreapta i stânga nu pot fi definite f r a ine cont de tipul de societate
de la care se porne te la schimbare sau care urmeaz a fi continuat .
b. Familiile politice. Cea de-a doua modalitate de a dep i polaritatea
dreapta-stânga este de a descoperi existen a mai multor familii politice. A a proce-
deaz Deutsch, Lindon i Weill (1966), g sind 6 familii politice, procedând la o
clasare a acestora în raport cu dou axe: dreapta-stânga i libertate-autoritate. În
cadrul fiec rui temperament exist mai multe tendin e, chiar dac unii au legat
heterogenitatea doar de temperamentul de dreapta, cum f cea S. de Beuvoir: „Ade-
v rul este unul, eroarea este multipl , astfel nu este un hazard dac dreapta profe-
seaz pluralismul.” (apud J.-L. Quermonne, 1986, p. 237). Astfel, în cadrul dreptei
pot fi identificate: extrema dreapt , dreapta liberal i dreapta na ionalist , iar în
cadrul stângii: radicalii, sociali tii i comuni tii. Tot astfel procedeaz D.-L. Seiler,
care pornind de la clivajele fundamentale definite de S. Rokkan, i introducând
câteva subclivaje g se te urm toarele familii de partide europene:
1. partide rezultate din clivajul posedan i/muncitori, care se împart în:
a) partide patrimoniale: moderate (conservatoare, liberale, radicale) i protestatare,
b) partide de ap rare a muncitorilor: stânga raliat i partide muncitore ti (social-
democrate, democrat-socialiste, laburiste i comuniste);
2. partide rezultate din clivajul Biseric /Stat, care se împart în:
a) partide seculariste (anticlericale),
b) partide de ap rare religioas (partide democrat-cre tine i neoclericale);
3. partide rezultate din clivajul centru/periferie, care se clasific în:
a) partide centraliste,
b) autonomiste;
4. partide rezultate din clivajul pia /natur , care se împart dup trei subclivaje:
a) subclivajul productivi ti/ecologi ti: partidelor productiviste i partidelor «verzi»,
b) subclivajul industrie/lume rural ,
c) subclivajul ora e/sate, autorul re inând aparte partidele rezultate din tranzi ia
spre democra ie din Europa central (2000, p. 107-149).
Diferen a dreapta-stânga nu se aplic partidelor în orice sistem politic. De
exemplu, cel american este str in de aceast polarizare a partidelor. Mai degrab
distinc ia opereaz în cadrul fiec rui partid, existând oameni de dreapta i oameni de
stânga în cadrul fiec rui partid.
§3. Câteva ideologii: prezentare general
Sunt obligat s încep acest paragraf printr-un avertisment: nu întotdeauna denu-

mirea partidului reflect i ideologia sa; apoi ideologia poate s cunoasc diferen e de
la o ar la alta, chiar atunci când se uzeaz de aceea i denumire; i, în fine, în
România actual , preciz rile ideologice ale partidelor sunt înc prea vagi pentru a
desprinde cu adev rat o tendin autohton .
A. Partidele liberale. Ideologia liberal a reprezentat curentul politic cel mai
bine definit în secolul al XIX-lea i începutul secolului XX. Partide liberale au fost
organizate în aceast perioad , în toate rile europene. Ele au fost în aceste sisteme
fie dominante, fie foarte importante. Dup aceast perioad familia politic liberal
nu a mai jucat decât rolul unei for e politice secundare, aceast dec dere fiind legat
de unii de transformarea lor în partide centriste datorit apari iei la stânga a partidelor
muncitore ti, pozi ie ce le condamn la marginalizare electoral i uneori la un rol de
partide pivot (C. Ysmal, Dictionnaire..., 1992, p. 718-723). Exist o tendin de revi-
gorare a acestei familii politice în societ ile postcomuniste din Europa Central i de
Est, datorit revenirii în actualitate a elementelor esen iale ale programelor burgheze
din perioada amintit : ap rarea libert ilor individuale, mai ales a propriet ii, dez-
voltarea liberei ini iative, a regimului implicând pluralismul economic i libera con-
curen , instaurarea unui regim parlamentar etc. (Pentru dezvolt ri asupra liberalis-
mului, M. Duverger, 1973, vol. I, p. 222-244). Aceast doctrin a fost îns întot-
deauna sec tuit de tensiuni interne, rodul unei mentalit i contradictorii împ r it
între mi care (libert ile individuale, sufragiul, critica monarhiei) i conservare (pro-
prietatea). Herriot rezuma foarte bine dilema liberal când spunea despre liberali:
inima la stânga, portofelul la dreapta. Partidele liberale sunt din aceast cauz
divizate peste tot în Europa.
„În pofida diversit ii traiectoriilor i anselor lor politice, partidele liberale
europene au numeroase puncte comune: ata amentul fa de libert ile individuale i
fa de proprietate, neîncrederea fa de stat i de interven ionismul s u, deschiderea
fa de restul lumii i fa de partenerii europeni.” (Y. Mény, 1991, p. 52) Tr s tura
distinctiv esen ial a partidelor liberale este conjugarea liberalismului economic, cu
liberalismul politic i cu liberalismul cultural. În materia liberalismului economic,
partidele liberale sunt ap r toare ale economiei de pia , se opun protec ionismului,
ca i interven iei economice a statului i doresc un stat minimal, redus la func iile lui
de securitate intern i extern , ceea ce implic ata amentul fa de reducerea

cheltuielilor publice, diminuarea impozitelor, de i aceste teme au fost mult atenuate
în cazul unora dintre partidele liberale datorit cre terii rolului social al statului, chiar
constitu ionaliz rii caracterului s u social. În materia liberalismului politic, de i în
multe democra ii occidentale odat câ tigat libertatea politic i instituit demo-
cra ia reprezentativ temele clasice, ar tate mai sus, se atenueaz , persistând în
Europa central i r s ritean cel pu in în faza tranzi iei c tre democra ie, partidele
liberale sunt cele care au sesizat primele valoarea unei puneri sub semnul întreb rii a
proceselor reprezentative i a statului providen . Ele tind spre o apropiere a puterii
de cet eni, militând pentru corec ii ale reprezent rii i pentru descentralizare sau
chiar regionalizare. În materia liberalismului cultural, aproape toate partidele liberale
sunt deschise evolu iei moravurilor. „Pentru ei, dac statul, ca i bisericile, nu are
nimic de dictat, are totul de permis” (C. Ysmal, Dictionnaire, 1992, p. 722).
B. Partidele socialiste i social-democrate. Ideologia socialist s-a dezvoltat în
Europa occidental în secolul al XIX-lea, pe m sura industrializ rii i apari iei
proletariatului ca o clas social distinct i activ . Ini ial, sociali tii i liberalii au
colaborat. Apoi sociali tii au acuzat institu iile liberale c edific o democra ie
formal i nu una real . De aceea, între liberalism i socialism ar exista un conflict
revolu ionar. Dar experien a hitlerist i apoi dictaturile comuniste din Europa de Est
au apropiat pozi iile liberalilor i sociali tilor. Cu toate acestea, au existat grup ri
socialiste care nu au colaborat niciodat cu burghezia: blan i tii i anarhi tii înainte
de 1914 i maoi tii i stângi tii dup (M. Duverger, 1976, p. 239-242). Dar partidele
socialiste care au renun at la viziunea revolu ionar , devenind doar reformiste i s-au
ata at parlamentarismului i sistemului electoral, în principal pentru a distinge stânga
de Est, dac ne este permis parafrazarea unei formule celebre, deci valorizând
democra ia liberal pentru a se departaja de comunismul de tip sovietic, s-au
transformat, chiar p strându- i denumirea, în partide social-democrate.
De i mi c rile socialiste din societatea liberal (noi nu abord m aici socialismul
r s ritean) sunt foarte diverse, putem totu i desprinde câteva tendin e generale. În
ceea ce prive te economia, partidele socialiste au fost în general adeptele modului
public de apropriere i deci adeptele na ionaliz rii industriilor de baz . Dar acest punct
doctrinar a comportat nuan e de la o ar la alta i de la o perioad la alta. În raport de
conceperea accesului la putere i a exerci iului acesteia, partidele social-democrate
s-au separat de comuni ti. În timp ce comuni tii au negat valoarea institu iilor
liberale, fiind partide situate în afara sistemului, partidele socialiste, evoluând spre
social-democra ie, consider institu iile liberale utile i sunt ata ate de sistemul insti-
tu ional, dar de o manier constructiv . Ele au devenit uneori chiar partide de guvern -
mânt. O alt tr s tur a social-democra iei este interna ionalismul. Partidele socialiste
au încercat înc de la înfiin are s se grupeze într-o interna ional muncitoreasc . Au
existat trei interna ionale, dar rezultatele au fost de fiecare dat sub a tept ri.
Partidele social-democrate au, în forma lor matur din anii aizeci, perioad când
sistemul social-democrat (statul bun st rii, politic social ) a servit drept prototip al
politicii normale, urm toarele tr s turi distinctive, cel pu in în statele care nu au avut
un partid comunist puternic (G. Moschonas, Dictionnaire, 1992, p. 725-726), tr s -
turi care este posibil s poat fi generalizate odat cu dispari ia partidelor comuniste
din Europa Central i R s ritean i cu sc derea drastic a influen ei partidelor

comuniste occidentale:
„a) Ele sunt dotate cu o organizare de mas structurat în jurul unui aparat care
posed o mare putere militant i financiar .
b) Ele conserv o leg tur privilegiat , institu ionalizat sau nu, cu for a istoric
colectiv a unui sindicalism muncitoresc reprezentativ, unificat i, cel mai adesea,
centralizat.
c) Ele r mân, în ceea ce prive te sprijinul lor electoral – în ciuda profilului lor
ideologic interclasist – partide ale clasei muncitoare (în sensul c sunt de o net
manier , în unele cazuri chiar de o manier zdrobitoare majoritatea formate pe baza
acestei clase) f r s fie întotdeauna partide de clas . În realitate, sunt partide de
coali ie, a c ror putere combin o baz de clas foarte puternic cu cristalizarea
gradual a unei influen e semnificative în rândul anumitor segmente (angaja i, noi
categorii salariate) ale claselor mijlocii.
d) Domina ia lor puternic în partea stâng a spectrului electoral i politic,
absen a, altfel spus, a unui concurent de stânga semnificativ, face din partidele
social-democrate – în ciuda moderniz rii lor legendare – partide populare de stânga,
i nu forma iuni politice i social intermediare, la mijlocul distan ei de extreme i de
extremi ti.
e) Ele sunt, pe de alt parte, partide legitime i cu voca ie guvernamental , apro-
piate de «conformismul majoritar». Ele nu suscit deci reac ii de ostilitate i de res-
pingere din partea «aleg torului mijlociu», cum se întâmpl cu partidele «reformiste»
(de exemplu, partidele «eurocomuniste») care nu se bucur de aceea i legitimitate
guvernamental , adesea în ciuda unei moder ri extreme a tezelor lor programatice.
f) Rezultatul acestor tr s turi identitare este «compromisul social-democrat», care
(...) comport construirea unui mod de reglare a conflictelor sociale fondat pe
multiplicarea aranjamentelor trilaterale între sindicate, patronat i stat; elaborarea i
punerea în aplicare a politicilor publice, i mai ales a politicii salariale, f r conflicte
industriale majore, sunt scopurile majore ale acestui sistem care este bazat pe înr d -
cinarea partidului în cadrul muncitoresc i pe axa partid-sindicat, veritabil cheie de
bolt a edificiului” (Ibidem, 1992, p. 725-726).
C. Partidele conservatoare. Dificultatea de a determina foarte exact aceast doctrin
vine din faptul c , în afar de Partidul Conservator britanic, foarte pu ine partide
revendic aceast denumire (Totu i, în România, foarte de curând Partidul Umanist s-a
transformat în Partidul Conservator.). Cu toate acestea, conservatorismul exist
aproape peste tot. El este mai mult o stare de spirit (R. Kirk, 1960) decât o doctrin
bine definit . La început a fost caracterizat prin ata amentul fa de principiul auto-
rit ii i prin rezerva fa de introducerea sufragiului universal. Dar doctrina partidelor
conservatoare a fost i este în continu evolu ie. Starea aceasta de spirit se caracteri-
zeaz prin neîncredere în individ, ceea ce conduce la acordarea unei valori mai mari
autorit ii i neîncrederea în ideea de progres. Cum vedem, o ideologie foarte diferit
de ideologia liberal . Cu toate acestea, spre deosebire de secolul al XIX-lea când a a
ceva ar fi fost de neconceput, ast zi asist m la alian e între conservatori i liberali.
Începând îns din anii ’70-’80, acest pragmatism se atenueaz sub influen a noii
drepte i putem spune c asist m la o revigorare a conservatorismului clasic, la un
neoconservatorism. Acest neoconservatorism se caracterizeaz prin critica statului

tentacular i dominator. Cu toate acestea, se p streaz teoretizarea necesit ii statului
în numele securit ii interne i externe. Lupta ideologic este dirijat doar contra
interven ionismului economic i în materie social (Pentru rela ia liberalism-conser-
vatorism, M. Duverger, 1973, Vol. I, p. 235 – 239.). Conservatorismul are dou
tr s turi esen iale: ata amentul fa de tradi ie i pragmatismul. Prima tr s tur
implic refuzul oric rei rupturi radicale cu mo tenirea istoric , cea de-a doua implic
refuzul oric rei construc ii abstracte. Conservatorismul este în acest sens o
antidoctrin . El refuz orice ata ament doctrinar prea strâns, în profitul unei adapt ri
prudente la cerin ele unei societ i în permanent schimbare (H. Portelli, 1994,
p. 102). Puternic ancorat în realit ile Marii Britanii, acest curent politic nu a avut un
real succes pe continentul european decât în rile nordice. În Suedia, Norvegia i
Danemarca, partidele conservatoare au reu it s se cristalizeze institu ional suficient
pentru a dep i o arie strict rural i pentru a constitui o op iune demn de luat în
calcul în fa a social-democra iei.
D. Partidele cre tin-democrate. Ideologia cre tin-democrat se apropie de cea
conservatoare în mai multe puncte, mai ales începând cu sfâr itul anilor ’70
(H. Portelli, Dictionnaire, 1992, p. 288-291): neîncrederea în individ i deci ata a-
mentul fa de autoritate, ata amentul fa de proprietate, fa de corpurile interme-
diare i fa de persoanele care sunt în mod legitim învestite. Dar se deosebe te de
conservatorism prin faptul c pune economicul pe un plan secund fa de social, în
timp ce partidul conservator consider socialul doar un accesoriu al economicului.
O prim caracteristic a ideologiei democrat-cre tine este echidistan a sa fa de
doctrinele extreme reprezentate de marxism i capitalism, cel pu in într-o faz
ini ial . Aceast echidistan vine din neîncrederea democrat-cre tinilor în cele dou
forme de materialism, consecin fireasc a ata amentului lor la doctrina bisericii,
care pune spiritul înaintea materialului. De asemenea, economicul, potrivit acestei
ideologii, trebuie s fie în serviciul omului, nu un scop în sine. Dar aceast echi-
distan a fost puternic afectat de existen a blocului comunist i de r zboiul rece. De
aceea, partidele democrat-cre tine î i mascheaz treptat anticapitalismul i se con-
vertesc la doctrina economiei de pia i uneori la cea a economiei sociale de pia ,
deci la un anumit liberalism economic. Dac ini ial C.D.U. în Germania anului 1947
î i intitula programul: „C.D.U. dep e te capitalismul i marxismul”, aceast
tendin aproape c disp ruse în perioada r zboiului rece. Marcat de lips de
originalitate în materie economic , cre tin-democra ia a ezitat între influen ele
socialiste (dirijism i planificare) i influen ele neoliberale (dezetatizare), mai ales
în Germania de dup 1980.
O alt tr s tur a democra iei-cre tine este ata amentul fa de valorile morale i
fa de educa ie. De asemenea, fa de familie i stabilitatea acesteia. Dar evolu ia
atitudinii electoratului fa de doctrina bisericii a silit partidele s renun e la multe
din atitudinile ini iale (de exemplu, în ceea ce prive te contracep ia sau avortul).
Rela iile acestei doctrine cu Biserica catolic sunt oarecum unilaterale: ea revendic
o paternitate catolic a ideilor sale, dar Vaticanul a p strat distan a fa de ea, mai
ales dup ce a recunoscut pluralismul politic al catolicilor (Papa Paul al IV-lea, Octo-
gesima adveniens, 1970) i a refuzat adoptarea «ordinii sociale cre tine», preferând
interven iile punctuale ale Bisericii. De aceea, dup 1945, cre tin-democra ia s-a
deschis cre tinilor necatolici i chiar celor f r o credin religioas dar cu puternice
valori morale.
Din punct de vedere institu ional, cre tin-democra ii se arat federali ti (atât la
nivelul Europei cât i la nivelul structurii interne a statului), continuând doctrina
social catolic i principiul subsidiarit ii, sau cel pu in descentrali ti. De aceea, ei
au avut un rol esen ial în construc ia european i în descentralizarea, regionalizarea
sau chiar federalizarea statelor din Europa Occidental (H. Portelli, Dictionnaire,
1992, p. 289).
E. Regionali tii. Doctrinele regionaliste sunt mai pu in preocupate de individ
decât cele analizate pân aici. Ele se preocup mai mult de un teritoriu, dintr-un
punct de vedere specific: cel al p str rii entit ii lui culturale. Cauzele regionalis-
mului sunt diverse: limba, religia, cultura. Dar de cele mai multe ori este vorba de un
rezultat al clivajului centru/periferie în cadrul procesului de constituire a statului
na ional. Mai rar poate fi vorba de subdezvoltarea sau, dimpotriv , supradezvoltarea
economic a regiunii. Partidele regionale au avut i au un rol important în Europa
chiar dac , din punct de vedere electoral, ele au fost tot timpul minoritare. Totu i, ele
pot juca adesea rolul de partide-pivot, de partide indispensabile pentru formarea
majorit ii. Pentru aceasta, ele trebuie s fie relativ moderate doctrinar i relativ
ata ate statului în a c rui regiune ac ioneaz : revendic ri exorbitante fac ca partidele
regionaliste s fie relativ izolate. Autonomismul nu trebuie, pentru ca partidul s nu
fie izolat la nivel na ional, s devin pur i simplu separatism. Potrivit lui D.-L. Seiler
(2000, p. 140), „putem distinge patru variante în sânul partidelor autonomiste, din
care trei sunt legate i al patrulea paralel: o form prena ionalist , o form na iona-
list , o form postna ionalist i cazul particular al neocentralismului”.
F. Ecologi tii. i aceast doctrin se preocup de teritoriu, dar din punctul de
vedere al protec iei mediului înconjur tor. Ecologismul se ridic împotriva dezvol-
t rii economice i tehnologice destructive, periculoase atât pentru individualitatea
uman , redus la o func ie de deservire a ma inilor, cât i pentru mediul natural,
suprasolicitat de o industrie poluant i care sec tuie te resursele. Partidele ecolo-
giste au mare succes fa de dimensiunile lor, c ci mi carea ecologist , atât prin
partide, cât i prin grupurile de presiune interna ionale (Greenpeace, de exemplu) are
o mare influen asupra electoratului. De aceea, toate doctrinele partizane s-au
«înverzit», c p tând aspecte ecologiste.
Sec iunea a 7-a. Rela ia stat – partide
Raportul dintre stat i partide este foarte complex. El poate fi analizat pe dou
planuri: influen a partidelor asupra statului i influen a statului asupra partidelor prin
reglement rile sale juridice. Pozi ia aparte a partidelor în cadrul conjunc iei
stat/societate civil /electori conduce la o influen aparte a acestor partide asupra
societ ii statale. Partidul nu se rezum la domeniul societ ii civile i tocmai acesta
este elementul lui cel mai important. Partidul – cum spunea P. Avril – „se define te
prin articularea pe care o opereaz între câmpul electoral, cel al societ ii civile i cel
al statului: desf urându-se în trei dimensiuni, el nu este pe de-a-ntregul situat în
niciuna. S-ar spune mai degrab c ocup locul lor geometric” (1986, p. 69).
§1. Influen a partidelor asupra statului
A. O schimbare de esen a puterii statale. Nefiind doar un element al societ ii

civile, desf urându- i ac iunea în cadrul statal, partidele sunt contaminate cu
elemente specifice puterii publice. Ele particip la exerci iul puterii, modificând
natura acesteia prin prezen a lor, dar fiind, la rândul lor, modelate de aceasta.
Partidele asigur o trecere de la interven ia direct a puterii în comportamentele
politice la o interven ie mediat , mult mai subtil . Prezen a lor modific semnificativ
natura puterii statale c ci statul las constrângerea pe seama unui element al societ ii
civile înse i atunci când este vorba de comportamentul politic. Decizia politic îns i
î i modific punctul de sprijin. Ea eman de la stat, dar este dirijat de partide.
Partidele sunt adev ratul centru de greutate al puterii publice. Dac acest lucru este
foarte vizibil în cazul societ ilor cu partid unic, el nu este mai pu in valabil pentru
societ ile pluraliste.
S-ar putea spune, cu titlu de ipotez , c rela ia stat-societate civil s-a inversat i
c societatea civil , prin intermediul partidelor, domin statul. Partidele i ac iunea
lor sunt în general pu in reglementate de stat. Chiar în condi iile cre terii rolului
dreptului în materia partidelor politice, marea majoritate a regulilor care le privesc
r mân cutumiare, sau nesusceptibile de aplicare prin constrângere de c tre puterea
statal . În acela i timp partidele monopolizeaz puterea, putându-se vorbi de un «stat
al partidelor» sau de o «partitocra ie».
B. Partidele i constrângerea/deformarea opiniei. Un mod foarte subtil de
constrângere aplicat indivizilor este constrângerea opiniei prin intermediul parti-
delor politice. Sistemele de partide comport cel mult 8-10 partide semnificative,
a adar 8-10 propuneri f cute electoratului. Individul alege, desigur, dar alege doar
dintre aceste câteva opinii, f r a putea s - i formuleze propria opinie. El este constrâns
s gândeasc stereotip. Aceast tendin a fost semnalat înc de M. Ostrogorski.
„Astfel, spunea el, toat ac iunea comitetelor electorale, metodele i spiritul lor tind
s stereotipizeze opinia, s reduc totul la un nivel perfect” (1979, p. 47). Acest fapt
atrage dup sine o nesocotire a valorii individului în via a politic . „Calit ile pe care
omul politic trebuie s le justifice in din ce în ce mai pu in de for a caracterului i de
originalitatea intelectual , de când adeziunea f r rezerv i în acela i timp oficial la
partid a devenit virtutea politic suprem ” (Ibidem, p. 47). Aceast evolu ie este
fireasc dac lu m în considerare alunecarea partidelor spre afirmarea unei simple
forme electorale.
Pe de alt parte, ea explic i noul în eles al personaliz rii vie ii politice, ce nu se
mai bazeaz pe personalitatea real a politicianului, ci pe imaginea sa mediatic . Noi
nu neg m c partidele ajut la exprimarea voin ei politice, dar aceast recunoa tere a
func iei lor esen iale nu trebuie f cut uitând de faptul c partidul, ca orice corp
intermediar, reprezint i un element de constrângere. Perceperea, incon tient de
cele mai multe ori, a partidului ca fiind o constrângere, face ca aderarea oficial la
partide s fie în declin, indivizii preferând postura de simpatizan i. Voin a electo-
ratului este, pe de alt parte, deformat indiferent de sistemul de scrutin adoptat: cel
majoritar duce la o suprareprezentare a unui partid, de multe ori foarte important ,
chiar dac electoral el nu este în sens propriu majoritar aproape niciodat ; repre-
zentarea propor ional impune construirea unor alian e interpartizane postelectorale a
c ror înfiin are este f cut i ref cut f r acordul electoratului i care practic o
politic rezultat dintr-un compromis interpartizan care nu reflect practic nicio
opinie electoral exprimat de cet eni. Astfel, puterea este desprins , datorit
ac iunii partidelor, de baza sa electoral într-o m sur care îndemn pe unii s se
întrebe unde mai este democra ia.
C. Partidele i separa ia puterilor. Acest paragraf va semnala doar problemele
ridicate de rela ia dintre partide i principiul separa iei puterilor în stat, deoarece ele
se vor l muri cu adev rat doar în momentul studierii principiului separa iei puterilor
însu i. Sistemele bazate pe existen a partidelor cu voca ie majoritar duc la o
ineficacitate practic a separa iei puterilor în stat. Partidul care de ine majoritatea
absolut în parlament va controla i Executivul. Mai mult, în regimuri cum este cel
britanic, nici puterea judec toreasc nu este separat de Legislativ. Toate mijloacele
de control reciproc puse la dispozi ia puterilor devin ineficiente sau î i modific
func iile. Astfel, este aproape de neconceput r spunderea colectiv a guvernului în
fa a parlamentului, mo iunea de cenzur pierzându- i utilitatea ca arm parlamentar .
R spunderea ministerial subzist , îns sub forma r spunderii individuale, angajat
pe calea interpel rilor. Dizolvarea Legislativului nu mai are func ia de a rezolva un
conflict între Camere i guvern, ci de a determina momentul alegerilor anticipate,
puterea folosind-o pentru a sili opozi ia s o înfrunte pe teren electoral în momentul
cel mai defavorabil pentru aceasta.
Dar aceast ineficacitate este real doar când suntem în prezen a unei bipolariz ri
ce presupune partide cu structur rigid . Dac , dimpotriv , partidele prezint o struc-
tur supl , atunci separa ia puterilor opereaz . Astfel se întâmpl în sistemul ame-
rican. Lipsa disciplinei de partid d coeren sistemului. În sistemele multipartite pre-
supunând un partid dominant, separa ia devine iar i inefectiv , lucrurile prezen-
tându-se ca într-un sistem bipartit atunci când partidul dominant este la putere. În
sistemele ce presupun partide mici i mijlocii, ea func ioneaz mai eficient. Dar,
chiar în cazul acestui multipartidism integral, mijloacele de interac iune între puteri
sunt dependente de negocierea raporturilor de for e între partide.
§2. Influen a statului asupra partidelor
Într-o prim faz a evolu iei rela iei dintre sistemul juridic i partidele politice
p rea c libertatea politic presupune nereglementarea partidelor. Chiar în dreptul
sovietic rolul partidului este reglementat constitu ional abia în 1977 (art. 6). În
aceast prim faz de evolu ie, doar legea nazist din 1 decembrie 1933 impunea
unitatea dintre partid i stat. De atunci, lucrurile au evoluat. „Statul, sub cele trei
aspecte ale sale, de legislator i administrator normator, de furnizor de mijloace
financiare i de judec tor sanc ionator, are o prezen însemnat în via a partidelor.
Dar, în acela i timp, partidul însu i î i înt re te nu doar capacit ile de ac iune, ci i
puterea normativ autonom ” (F. Borella, 2001, p. 77). Studiul raporturilor dintre
drept i partidele politice ar trebui deci s se structureze pe mai multe planuri:
(A) libertatea înfiin rii i func ion rii partidelor, (B) statutul constitu ional i legal al
partidelor, (C) statutul financiar al partidelor i (D) sanc ionarea judiciar a partidelor.
A. Libertatea înfiin rii i func ion rii partidelor politice. Partidele politice
sunt organiza ii asociative private, astfel c dreptul lor de înfiin are i libertatea lor
func ional ar trebui reglementate de dispozi iile normative în aceast materie.
Uneori sistemul juridic le creeaz un statut distinct de celelalte asocia ii în ceea ce
prive te libertatea lor de înfiin are i func ionare, dar acest statut trebuie s respecte
libera asociere, iar atunci când impune limite ale acesteia, s respecte condi iile de
necesitate i propor ionalitate esen iale pentru o societate democratic . Astfel,
regulile generale ale liberei asocieri se aplic în principiu i partidelor politice.
Aceasta înseamn c libertatea de asociere în partide cuprinde: libertatea de a
participa la înfiin area partidelor politice, libertatea formei de asociere, libertatea de a
alege asocia ia, libertatea de a o p r si i libertatea de a nu te asocia. Fiind o asociere
privat , partidele func ioneaz potrivit statutelor proprii. Ele au dreptul deci s - i
creeze propriile reguli de func ionare, dar cu respectarea unor principii stabilite de
lege. Legea nu trebuie îns s dep easc anumite limite, care s afecteze caracterul
privat al asocierii. Cea mai important dintre aceste limite este c legea nu trebuie s
se substituie statutelor, c ci dac se întâmpl astfel partidele devin persoane juridice
de drept public. Misiunea public a partidelor nu trebuie confundat cu o misiune de
serviciu public care ar justifica transformarea partidelor în persoane juridice de drept
public, cum, dintr-o regretabil eroare, face legea român (pentru critica acestei
calific ri, T. Dr ganu, 1998, p. 1-8.).
B. Statutul constitu ional i legal al partidelor în sistemele democratice.
Problema statutului juridic al partidelor politice va fi privit aici într-o perspectiv
general , urmând ca statutul partidelor în România s fie studiat când vom analiza
regimul politic din ara noastr . Regulile privind finan area partidelor vor fi analizate,
de asemenea, aparte, ca i regulile privind desfiin area for at a partidelor. Statutul
general este deci singurul care ne preocup aici. Dou probleme principale trebuie
s - i g seasc r spunsul: „este necesar un astfel de statut?” i, dac da, „care trebuie
s fie principiile fundamentale ale acestuia?”. R spunsurile extrem de diverse
tr deaz m sura în care problema suport o tensiune între nevoia de libertate politic
i nevoia de protec ie contra exceselor partizane.
Tensiunea între nevoia de a încadra activitatea partidelor prin drept i necesitatea
independen ei lor fa de stat pentru a exprima op iunile cet enilor este bine subli-
niat de dezbaterile asupra Legii române a partidelor politice din 2003. Dac
ini iatorul sus inea c , având în vedere c „partidele politice sunt cele care genereaz
puterea în stat (...), ele trebuie s devin adev rate institu ii” (punct de vedere
sus inut în numele ini iatorilor, grupul parlamentar al PNL, de domnul senator
M.T. Iustian, apud N. Ionescu, 2003, p. 16), deci c reglementarea lor este imperios
necesar , pentru al ii „statul nu ar trebui s mai intervin în via a intern a partidelor
politice i nu ar trebui s prevad cum s se organizeze”, punct de vedere cu atât mai

interesant cu cât venea de la un reprezentant al unei organiza ii a minorit ii na ionale
maghiare care nu era privit de reglement rile legii partidelor politice în ce prive te
înfiin area, organizarea i desfiin area (Punct de vedere exprimat de domnul deputat
Székely Ervin-Zoltan, membru al grupului parlamentar al UDMR, apud N. Ionescu,
2003, p. 27). Credem c preferabil este o atitudine intermediar . Statul trebuie s
impun doar câteva principii generale, l sând partidelor libertatea organiz rii lor,
pentru ca apoi s reglementeze mai strict anumite sfere ale activit ii partizane,
pentru a asigura independen a acestora fa de stat i fa de grupurile de interese i
pentru a evita posibilitatea ca partidele s afecteze unele valori sociale pe care
opiniile politice nu trebuie s la pun în discu ie. Astfel, constitu ia ar trebui s se
rezume la a stabili libertatea de înfiin are i organizare a partidelor, caracterul
democratic al organiz rii lor interne, s le traseze misiunea general i s stabileasc
valorile pe care partidul nu poate s le conteste în mod legitim. Desigur c aceste
valori nu pot fi extinse în mod arbitrar. Ele trebuie s priveasc valorile inerente
persoanei umane, suveranitatea statului i principiile generale ale democra iei i
statului de drept, c ci nu se poate cere unor organiza ii f cute în vederea confrunt rii
politice s produc un consens prea larg.
Reglement ri constitu ionale ale partidelor politice
Germania: art. 21 din Constitu ia din 1949,
„Partidele coopereaz la formarea voin ei politice a poporului. Înfiin area lor este
liber . Organizarea lor intern trebuie s corespund principiilor democratice. Ele
trebuie s fac public provenien a resurselor lor.
Partidele care, potrivit scopurilor lor sau atitudinii aderen ilor, caut s aduc
atingere ordinii fundamentale libere i democratice, s o r stoarne sau s compromit
existen a Republicii Federale Germane sunt neconstitu ionale. Tribunalul constitu-
ional federal statueaz asupra problemei neconstitu ionalit ii.
Modalit ile vor fi reglementate prin legi federale.”
Italia: art. 49 din Constitu ia din 1947,
„To i cet enii au dreptul s se asocieze liber în partide pentru a concura, dup
metode democratice, la determinarea politicii na ionale.”
Fran a: art. 4 din Constitu ia din 1958,
„Partidele i grup rile politice concur la exprimarea sufragiului. Ele se formeaz
i î i desf oar activitate în mod liber. Ele trebuie s respecte principiile
suveranit ii na ionale i ale democra iei.”
Spania: art. 6 din Constitu ia din 1978,
„Partidele politice sunt expresia pluralismului politic, participând la formarea i
manifestarea voin ei populare i sunt instrumentul fundamental pentru participarea
politic . Crearea i exercitarea activit ii lor sunt libere, respectând Constitu ia i
legea. Structura lor intern i modul lor de func ionare trebuie s fie democratice.”
Bulgaria: art. 11 din Constitu ia din 1991,
„(1) Via a politic în Republica Bulgar este fondat pe principiile pluralismului
politic.
(2) Niciun partid sau ideologie nu poate fi proclamat sau afirmat ca partid sau
ideologie de stat.
(3) Partidele contribuie la formarea i manifestarea voin ei politice a cet enilor.

Regulile de constituire i de suspendare a partidelor politice, ca i condi iile în care
ele î i pot desf ura activitatea sunt reglementate printr-o lege.
(4) Nu pot fi constituite partide pe principii etnice, rasiale sau religioase, i nici
partide care au ca scop preluarea prin for a puterii de stat.”
Cehia: art. 5 din Constitu ia din 1993,
„Sistemul politic este fondat pe formarea liber i voluntar i pe competi ia
liber a partidelor politice care respect principiile fundamentale ale democra iei i
refuz violen a ca mijloc de a- i impune orient rile.”
Rusia: art. 11 din Constitu ie
„1. Pluralismul ideologic este recunoscut în Federa ia Rus .
2. Nici o ideologie nu poate s se instaureze ca ideologie de stat sau obligatorie.
3. Pluralismul politic i multipartidismul sunt recunoscute în Federa ia Rus .
4. Asocia iile sunt egale în fa a legii.
5. Sunt interzise crearea i activitatea asocia iilor ale c ror scopuri i acte vizeaz
modificarea prin violen fundamentele ordinii constitu ionale, violeaz integritatea
teritorial a Federa iei Ruse, atenteaz la securitatea statului, creeaz forma iuni
armate, incit la discordie social , rasial , etnic sau religioas .”
România: art. 8 din Constitu ia din 1991,
„(1) Pluralismul în societatea româneasc este o condi ie i o garan ie a demo-
cra iei constitu ionale.
(2) Partidele politice se constituie i î i desf oar activitatea în condi iile legii. Ele
contribuie la definirea i la exprimarea voin ei politice a cet enilor, respectând suvera-
nitatea na ional , integritatea teritorial , ordinea de drept i principiile democra iei.”
Legea ar trebui s se rezume la reglementarea finan rii partidelor politice i a
campaniilor electorale, precum i la problema eviden ei partidelor, f r a intra prea
mult în problema organiz rii lor interne i f r s limiteze posibilitatea înfiin rii lor.
Partidele politice trebuie s se constituie i s î i desf oare activitatea în baza sta-
tutelor proprii, adoptate în condi iile legii i nu direct în baza legii. Legea nu ar trebui
s poat , pe de alt parte, s interzic o categorie de partide. Ea ar trebui s poat cel
mult s particularizeze cauzele care pot face un anumit partid neconstitu ional. Dac
legea ar putea interzice generic o categorie de partide din cauza doctrinei lor, aceasta
ar înc lca principiul autoorganiz rii rezultat din pluralismul politic. Legiuitorul nu
poate judeca în avans constitu ionalitatea unui partid. În principiu, nu ar trebui ca
legea s poat stabili criterii de reprezentativitate la înfiin area partidelor, c ci
aceasta ar trebui decis doar electoral, sau, cel pu in, aceste eventuale criterii trebuie
judecate din punctul de vedere al constitu ionalit ii lor ca o restrângere a libert ii de
asociere, deci trebuind s fie necesare într-o societate democratic i s fie propor-
ionale cu cauza care le-a determinat. Pluralismul partizan presupune astfel, pe lâng
libertatea înfiin rii partidelor, libertatea ideologiei acestora i libertatea organiz rii
lor interne.
C. Statutul financiar al partidelor. Finan area partidelor politice este o pro-
blem important dar foarte spinoas . Sursele acestei finan ri nu sunt întotdeauna
u or de v zut i nici, din p cate, legale. Dac finan area privat pare s trebuiasc
pus sub semnul întreb rii, având în vedere pozi ia partidelor în ecua ia exerci iului
puterii i faptul c finan area lor de c tre grupuri de interese ar subordona indirect
puterea public acestora, finan area public , mai ales atunci când ea devine foarte
important , stârne te multe întreb ri care vizeaz legitimitatea utiliz rii contribu iilor
publice ale cet enilor pentru finan area unor organiza ii private. Sistemele juridice
simt din ce în ce mai tare nevoia s limiteze cheltuielile partidelor, care tind s
devin exorbitante, s încadreze modul finan rii lor private i s asigure o oarecare
finan are public .
Cheltuielile unui partid in de mai multe planuri. Ele sunt, mai întâi, cheltuieli
necesare vie ii de partid, adic cele legate de chiria sediilor, secretariat, corespon-
den , plata personalului permanent (din ce în ce mai important indiferent de tipul de
structur adoptat de partid), editarea eventualului ziar al partidului, inevitabil neren-
tabil, ca de altfel imensa majoritate a presei scrise. Aceste cheltuieli sunt importante
dac sunt calculate la nivelul unei organiz ri teritoriale care cuprinde practic toate
localit ile unui stat. Apoi, partidul cheltuie te pentru alegeri. Aceste cheltuieli sunt
impresionante. Astfel, în Statele Unite ansamblul cheltuielilor angajate de partide
pentru campania electoral erau de 175 milioane de dolari în 1960, 200 în 1964, 300
în 1968, 425 în 1972, 540 în 1976, mai mult de 600 în 1996. Linia ascendent este de
remarcat. În Fran a, cu toat interven ia legiuitorului care a f cut ca aceste cheltuieli
s mai scad , sumele sunt impresionante. Astfel, în 1995, cheltuielile validate de
Consiliul Constitu ional ar tau c J. Chirac a cheltuit 119.959.188 franci i a primit
ajutor de la stat 43.200.000 franci, iar L. Jospin a cheltuit 88.315.914 franci i a
primit de la stat 42.200.000 franci (Ch. Debbasch, 2000, p. 388-389).
Toate aceste cheltuieli cer fonduri. Constituirea acestora vine din mai multe surse.
Cotiza iile sunt una dintre ele. Ele sunt eliberatoare fa de finan area capitalist ,
dup p rerea lui M. Duverger, i destul de importante în cazul partidelor de mas .
Aceast surs pare i cel mai u or controlabil , dar în fapt lucrurile nu stau tocmai
astfel, c ci partidul raporteaz mai mul i membri, iar cotiza iile pot fi mai mici decât
cele declarate. Partidul mai poate apela la generozitatea public sau poate ob ine
venituri din diferite activit i publicistice ori de divertisment, chiar educative ( coli
de partid cu tax ). Toate acestea constituie mijloace interne de finan are. Cât prive te
mijloacele externe, acestea sunt constituite din ajutoare ale statului, directe, cum sunt
subven iile din campaniile electorale sau indirecte, cum este scutirea de impozite sau
reducerea acestora, i din finan ri private: dona ii, legate, activit i comerciale în
care partidul este mai mult sau mai pu in implicat, uneori chiar finan ri din str i-
n tate sau finan ri mascate din fondurile publice. Veniturile astfel ob inute pot fi
impresionante, i uneori dac nu ilegale, cel pu in greu de controlat.
Pentru a realiza transparen a finan rii partidelor politice, pentru a limita chel-
tuielile lor i pentru a le asigura independen a fa de grupurile de interese economice
sistemele juridice contemporane au creat dispozitive normative impresionante, dar,
din p cate nu foarte eficiente. Pentru a asigura transparen a finan elor partidelor,
adic pentru a face conturile acestora i sursele lor accesibile publicului, în Statele
Unite, sumele care dep esc 100 dolari donate unui candidat trebuie declarate atât de
donator cât i de beneficiarul dona iei. Candida ii trebuie s in o contabilitate deta-
liat a tuturor cheltuielilor, iar în perioada electoral s constituie un comitet elec-
toral, declarat i înregistrat, care s -i in contabilitatea. Publicul i Comisia Elec-
toral Federal au drept de acces la aceast contabilitate, care cuprinde atât veniturile
cât i cheltuielile. Tot astfel, în Marea Britanie, cheltuielile candida ilor se fac prin
intermediul unui agent electoral, care trebuie s in contabilitatea lor i s o prezinte
func ionarului îns rcinat cu prepararea opera iunilor electorale. Raportul acestuia este
public, iar fiecare cet ean are acces la aceast contabilitate.
Pentru a asigura limitarea cheltuielilor partidelor politice mai multe grupe de
m suri normative pot fi luate. Se poate face o reducere a perioadei de campanie, ceea
ce ar putea antrena o reducere a cheltuielilor. M sura este eficient pân la un punct,
dar nu trebuie supraestimat : practic campania a devenit permanent . O alt metod
este limitarea dona iilor care le pot fi f cute. Se pot practica mai multe feluri de
limit ri: sumele v rsate partidului sau candida ilor nu pot proveni de la persoane
juridice, sau de la acele persoane juridice în care statul este implicat, ori poate fi
vorba de o limitare a sumelor donate, ori de deducerea fiscal a unei sume limitate,
ceea ce creeaz o limitare indirect . Aceast limitare tinde la ob inerea unei relative
independen e a partidelor de mediul economic i financiar. Dar pentru a m ri aceast
independen sistemele contemporane admit de multe ori finan area partidelor i a
campaniilor electorale din bugetul statului. Este vorba fie de finan area indirect a
partidelor prin scutirea de impozite ori reducerea lor, fie de o finan are direct a parti-
delor i a campaniilor electorale. Pot fi alocate fonduri bugetare pentru partidele par-
lamentare ori pentru toate partidele, reparti ia lor fiind f cut dup reprezentativitate
sau egalitar, dar pot fi întâlnite i sisteme de rambursare, în anumite limite, a chel-
tuielilor f cute în timpul campaniei electorale.
D. Interzicerea partidelor politice. Problema interzicerii unor partide este
extrem de delicat în democra ie, c ci formulei celebre a lui Saint-Just „f r libertate
pentru du manii libert ii”, putem s -i opunem o în elegere a democra iei ca un
sistem bazat pe faptul pluralismului (J. Rawls, 1897), adic unul care refuz s se
bazeze pe vreo doctrin comprehensiv unic i deci s exclud anumite partide din
cauza incompatibilit ii lor cu opiniile ideologice dominante într-un moment dat.
Democra ia refuz consensul i accept conflictul, refuzând doar rezolvarea lui
violent . În aceste condi ii, a vorbi în democra ie de interzicerea partidelor pare o
contradic ie în termeni. Totu i, nevoia siguran ei sacrific idealul libert ii i cele mai
multe democra ii se doteaz cu reguli de interzicere a partidelor politice când acestea
pun în pericol existen a democra iei sau a unor valori fundamentale. Uneori inter-
zicerea este una din sanc iunile unui dispozitiv normativ mai amplu care poate s
prevad i interzicerea timpilor de anten , atât pe canalele publice cât i pe cele
private, interzicerea candidaturilor din partea partidului respectiv, etc. Interzicerea
partidelor este de departe cea mai drastic dintre aceste sanc iuni, dar nu neap rat i
cea mai eficient . Problemele de principiu la care trebuie s r spund un astfel de
dispozitiv normativ sunt determinarea subiectelor care suport sanc iunea, a cauzelor
de interzicere a partidelor i a organului competent s pronun e interzicerea. Primele
dou probleme ne vor preocupa imediat, cea de-a treia, cea a competen ei, va fi
tratat când vom vorbi de contenciosul constitu ional al institu iilor.
a. Sfera de aplicare a interzicerii. Sfera subiectelor care pot suporta sanc iuni
juridice pentru c afecteaz existen a democra iei sau a unor valori fundamentale,
poate s cuprind doar partidele politice sau toate asocia iile. Dar un lucru pare destul
de clar: nu poate fi vorba de interzicerea generic a unei categorii asociative, ci doar

a unei organiza ii particulare. F. Sudre are dreptate când afirm c Hot rârea
Comisiei Europene a Drepturilor Omului, care consider c organizarea partidului
comunist vest-german constituie o activitate „care vizeaz s distrug unele drepturi
sau libert i recunoscute în Conven ie” (Partis communiste d’Allemagne c. RFA,
déc. 20 iulie 1957, Ann., I, p. 22.), interpreteaz de o manier abuziv i discutabil
textul Conven iei, pentru c ea acrediteaz ideea c ideologia Conven iei Europene a
Drepturilor Omului este incompatibil cu existen a partidelor comuniste în Europa
Occidental (F. Sudre, 1997, p. 145). Interzicerea de principiu a unei ideologii ne
pare i nou ca fiind contrar principiilor democratice pe care afirm c le ap r . De
aceea, credem c nu ideologia trebuie judecat , ci ac iunea concret a unei asocia ii
determinate contra unor valori sau principii clar delimitate. Totu i, mai multe demo-
cra ii occidentale interzic de o manier general partidele fasciste: Austria (Legea din
8 mai 1945), Italia (a XII-a dispozi ie tranzitorie a Constitu iei), Portugalia (art. 46
din Constitu ie). Cu toate aceste excep ii, credem c regula trebuie s r mân
imposibilitatea de a declara în mod generic interzis o categorie de partide datorit
ideologiei lor. Doar aceast solu ie este compatibil cu o democra ie liberal care
practic libertatea de înfiin are i de func ionare a partidelor politice. De altfel,
Curtea European a Drepturilor Omului are o astfel de pozi ie, cerând ca interzicerea
unui partid s fie motivat de elemente concrete apte s demonstreze c acel partid
este o amenin are pentru societatea sau statul respectiv. Nu este suficient pentru
Curte ca programul s fie contestabil în raport cu regulile democratice, trebuie ca
ac iunile celor care conduc partidul s fie astfel (Hot rârea din 30 ianuarie 1998 cu
privire la Partidul comunist unificat turc, apud P. Espuglas, 1999, p. 686).
Solu ia Constitu iei României este ambigu în ce prive te sfera subiectelor
interdic iei: art. 40 alin. (2) afirm c „partidele sau organiza iile care, prin scopurile
ori prin activitatea lor, militeaz împotriva pluralismului politic, a principiilor statului
de drept ori a suveranit ii, a integrit ii sau a independen ei României sunt neconsti-
tu ionale (s.n.)”, în timp ce art. 146 lit. k) d Cur ii Constitu ionale competen a de a
hot rî „asupra contesta iilor care au ca obiect constitu ionalitatea unui partid politic”,
f r s se mai refere i la celelalte asocia ii. Astfel se pare c i atunci când sistemul
se refer la toate asocia iile, cele avute cu adev rat în vedere de regulile de interzicere
sunt partidele. Totu i, credem, al turi de al i autori (I. Deleanu, 1995, p. 282-283), c
instan a constitu ional trebuie s aib în România competen a de a controla consti-
tu ionalitatea tuturor asocia iilor, altfel art. 40 alin. (2) nu ar mai avea niciun sens.
b. Cauzele ce pot duce la interzicerea partidelor politice. Cauzele care pot
duce la interzicerea unui partid politic sunt determinate diferit de constitu iile
contemporane care admit aceast sanc iune. Dou probleme se pun de principiu. Care
sunt valorile a c ror înc lcare va duce la interzicere i ce trebuie judecat ca afectând
aceste valori: doctrina partidului, statutul lui, ac iunea sa ca organiza ie sau ac iunea
membrilor s i?
Determinarea valorilor pe care partidele nu le pot înc lca nu este deloc u oar , dat
fiind c democra ia este bazat tocmai pe dezbaterea valorilor. Aceste valori trebuie
s fie necontestabile, s fie susceptibile de a crea consensul, astfel încât contestarea
lor s apar ca fiind nefireasc , nu contra democra iei doar, ci contra naturii. O astfel
de valoare este regula solu ion rii pa nice a conflictelor. Este regula procedural de
baz a democra iei, având un caracter neutru din punct de vedere ideologic, ceea ce o
face u or de impus ca valoare necontestabil . Astfel, orice partid care tinde la
r sturnarea ordinii prin violen va fi neconstitu ional, va putea s fie interzis. O alt
valoare care pare de necontestat este egala demnitate a tuturor fiin elor umane. Este o
regul care rezult din natura de fiin uman a unui individ, aceasta netrebuind s fie
prilej de discu ii ideologice sau de ac iuni care s o pun sub semnul întreb rii.
Astfel, orice partid care ac ioneaz contra acestei valori fundamentale, promovând
discrimin ri rasiale, etnice, religioase etc. poate fi interzis. Tot astfel ar trebui s se
întâmple i cu celelalte calit i fundamentale inerente fiin ei umane: via a, libertatea,
integritatea.
Cu totul altceva este când aceste valori sunt extinse c tre reguli care nu mai sunt
necontestabile sau c tre valori care sunt conjuncturale. Sigur, de exemplu, c
suveranitatea statului nu trebuie s fie contestabil în sensul c nu trebuie create
grupuri care s -i poat pune prin for la îndoial monopolul constrângerii armate.
Dar când acest principiu al nonviolen ei este transformat în imposibilitatea generic
de a contesta pa nic suveranitatea statului, principiul devine contestabil. Astfel, va fi
totu i democratic i nu va putea fi interzis un partid care militeaz pentru transfor-
marea Uniunii Europene într-un stat federal, afectând deci suveranitatea statelor
membre. Tot astfel, poate fi interzis un partid care militeaz contra integrit ii
teritoriale a statului, dar nu unul care militeaz pentru modificarea constitu ional a
formei de stat. Altfel toate partidele regionaliste sau federaliste vor putea s fie
interzise i, prin extensia interdic iei c tre forma de guvern mânt republican , orice
partid monarhist ar putea avea aceea i soart . La fel poate s se dovedeasc abuziv
transformarea interdic iei de a afecta principiile democra iei, vagi ele însele i uneori
discutabile, în interdic ia de a contesta principiile constitu ionale. Constitu ia este un
act contestabil. El este baza validit ii dar nu depozitarul adev rului. Este astfel
abuziv ca dictonul „f r libertate pentru du manii libert ii” s fie transformat în
„f r libertate pentru du manii constitu iei”. Procedura de revizuire este transpunerea
normativ a acestui caracter contestabil al normelor constitu ionale dintr-un moment
dat. Extinderea poate fi i mai echivoc atunci când interzicerea partidelor poate
surveni dac ele încalc «ordinea de drept». Dac prin aceasta s-ar în elege doar c
rezolvarea juridic a conflictelor nu poate fi contestat , deci c suprema ia dreptului
nu poate fi pus sub semnul întreb rii, atunci principiul ar p rea firesc. Dar dac prin
ordine de drept se în elege ansamblul normelor juridice dintr-un moment dat, atunci
interzicerea unui partid pentru c încalc aceast ordine devine incomprehensibil .
Totu i, unele constitu ii actuale, din democra ii consolidate sau nou ap rute pe scena
european , uzeaz de aceste extinderi nejustificate sau utilizeaz criterii vagi de
interzicere a partidelor politice, ceea ce le face ori inaplicabile, ori periculoase.
Trebuie avut în vedere c dac partidele pot deveni periculoase, ele sunt totu i
indispensabile democra iei i c , cu toate tendin ele oligarhice prezente la nivelul
conducerii lor, ele sunt totu i expresia fragment rii opiniei politice a cet enilor, un
instrument de exprimare al acestora. Interzicerea lor înseamn interzicerea unor
curente de opinie care cuprind uneori milioane de membri (de exemplu, Partidul
Prosperit ii, sau Refah, avea 4,2 milioane de aderen i, 6 milioane de aleg tori i 148
de locuri din 550 în Adunarea na ional când a fost declarat neconstitu ional de c tre
Curtea Constitu ional din Turcia). Sigur c nu num rul face democra ia, dar nu
putem s -i ignor m for a.
O alt problem este cum vom judeca c partidul ac ioneaz contra valorilor
necontestabile. Este vorba de doctrina partidului, de ac iunea sa ca organiza ie, adic
doar de ac iunea reprezentan ilor partidului sau de ac iunea ori atitudinea membrilor
lor, sau chiar i de principiile organiz rii lui interne? Am v zut deja cum Curtea
European a Drepturilor Omului c uta, în Afacerea Partidului Comunist Unificat din
Turcia, s vad dac ac iunile conduc torilor partidului sunt în concordan cu sta-
tutul partidului care era contra regulilor democra iei. Pentru Curte, pare c ac iunea
reprezentan ilor partidului i nu simpla prevedere statutar ideologic nedemocratic
este determinant pentru posibilitatea de a interzice un partid politic. Pentru
Constitu ia Germaniei, scopurile partidului ca i atitudinea aderen ilor partidului sunt
suficiente. Este vorba deci de determinarea statutar a unor scopuri contrare «ordinii
fundamentale libere i democratice», no iune vag , pe care Curtea de la Karlsruhe s-a
str duit s o fac cât mai neutr posibil din punct de vedere ideologic, c ci pentru
aceasta este vorba de „o ordine care reprezint , prin excluderea oric rei utiliz ri a
for ei i a oric rei forme de domina ie arbitrar , o putere constitu ional bazat pe
autodeterminarea poporului, potrivit regulii majorit ii i exigen elor libert ii i
egalit ii” (apud Ch. Debbasch, 2001, p. 383). Curtea se rezum , cum am încercat i
noi mai sus, la regulile procedurale de baz ale democra iei: solu ionare pa nic a
conflictelor i regula majorit ii, precum i la valorile supreme inerente fiin ei umane
(demnitatea, libertatea i egalitatea). Atitudinea aderen ilor este determinat în
concret, în evolu ia jurispruden ei germane, dup o practic de interzicere a partidelor
extremiste (extrema dreapt în 1952, extrema stâng în 1956), fiind de reticen fa
de interzicerea partidelor. Constitu ia Rusiei vorbe te de scopuri i acte ale
partidelor. Deci nu atitudinea aderen ilor ar fi determinant , ci atitudinea partidului
ca atare, desigur reprezentat de cei care au acest drept. Constitu ia României vorbe te
de neconstitu ionalitatea partidelor care prin scopurile sau activitatea lor militeaz
împotriva unor valori stabilite de text. Vedem, a adar, c nici în aceast privin
dispozitivul normativ nu este nici clar, nici unitar, p rând c fiecare sistem în elege
problema într-o manier particular tributar istoriei sale.
O problem , de asemenea greu de tran at, este dac partidul trebuie s respecte
valorile necontestabile doar în ac iunea sa exterioar , legat de spa iul public, sau
trebuie ca i organizarea sa intern s fie respectuoas fa de respectivele valori.
Unele constitu ii impun astfel caracterul democratic i organiz rii interne a parti-
delor. Altele nu fac referire la aceast organizare. Ca principiu îns , i acest fapt este
reflectat de multe ori la nivel legislativ chiar în lipsa unor prevederi constitu ionale,
partidul trebuie s respecte principiile democratice i valorile necontestabile i în
organizarea lui intern . Desigur c aceste principii i valori, ca i în cazul activit ii
partidelor, nu trebuie s fie impuse arbitrar.
c. Procedura interzicerii. Cine ar trebui s judece interzicerea unui partid este o
problem la fel de spinoas . Logic este s ne gândim la judec tor. Dar este jude-
c torul abilitat s judece compatibilitatea unei doctrine politice cu principiile sau
valorile democra iei? Este el profesional capabil s fac acest lucru? Când este vorba
de utilizarea violen ei sau de discrimin ri existente pe criterii prohibite constitu ional

judecate post factum lucrurile par mai simple, iar competen a judec torului natural .
Când este vorba de doctrine, aceasta poate fi mai mult decât contestabil . Totu i, cele
mai multe sisteme, care admit interzicerea partidelor pe motiv de neconstitu io-
nalitate, dau aceast competen instan elor constitu ionale. Uneori aceast neconsti-
tu ionalitate este distins de dizolvarea judiciar a partidelor, care este dat în
competen a unei instan e ordinare, cum o face Sistemul francez (Legea din 1 iulie
1901 i cea din 10 ianuarie 1936) sau cum o face sistemul nostru (Legea nr. 14/2003,
art. 46). Acest sistem de dubl competen ni se pare abuziv atunci când cauzele
dizolv rii judiciare se confund cu cele de neconstitu ionalitate sau îmbrac acela i
caracter de generalitate. Una este s spui c instan a ordinar poate s dizolve par-
tidul dac constat inactivitatea sa i alta este s spui c ea poate pronun a sanc iunea
când scopul sau activitatea partidului a devenit ilicit ori contrar ordinii publice
[art. 46 alin. (1) lit. b)] sau când partidul urm re te alt scop decât cel care rezult din
statutul ori programul s u politic [lit. d)].
d. Eficien a interzicerii. Interzicerea partidelor politice este nu doar contestabil ,
ci i ineficient . De regul , interzicerea partidului nu atrage dup sine dispari ia
doctrinei respective i nici a revendic rilor f cute în numele ei. Lipsa unui mijloc
legal i organizat de exprimare a contesta iilor poate duce la manifestarea lor violent .
Partidul este un mijloc de integrare a subversiunii, astfel c interzicerea lui poate d una
sistemului. Apoi, nimic nu poate împiedica aderen ii unui partid interzis s constituie
un alt partid, care mascheaz elementele doctrinare judecate ini ial ca indezirabile. De
altfel, atât în Germania cât i în Turcia, rile care au practicat cel mai adesea
sistemul, partidele interzise au fost mai devreme sau mai târziu reînfiin ate.
Capitolul IV
Grupurile de presiune
Termenul «grup de presiune» provine din expresia american «pressure group».

El semnific o grupare a intereselor, un grup de interese. A adar, nu trebuie s fim
fura i de noutatea i exotismul termenului pentru noi i s credem c este vorba de
lucruri miraculoase, de un soi de magie i ocultism, când vorbim de grupuri de
presiune. Ele sunt doar o condensare organiza ional a unor interese prezente,
normale, fire ti ale unui segment al popula iei. Ele sunt numite grupuri de presiune în
considerarea ac iunii lor, dar pot fi numite grupuri de interese în considerarea
criteriului constituirii lor.
„Este destul de curios s constat m c timpul nostru pare s fi descoperit existen a
i rolul grupurilor de interese” (G. Burdeau, 1966, p. 177). Pare curios deoarece ele
au existat dintotdeauna. Întotdeauna au existat interese de grup ce au fost formalizate
i pentru atingerea c rora s-au constituit organiza ii i s-au elaborat strategii care s
exercite o presiune asupra puterilor publice. Grupul de presiune este modul natural în
care se exprim voin a poporului, a poporului real. Poporul este o bog ie de cercuri
Grupurile de presiune 269
sociale, de interese de grup, diverse, nu numai materiale, dar i culturale, profesio-

nale etc., pe care politicul nu o poate reprezenta în totalitate. „Buletinul de vot se
adapteaz cu greu exigen elor ce le sunt proprii: programele politice însele nu cores-
pund variet ii aspira iilor particulare în diverse situa ii” (Ibidem, p. 178). Trebuie s
apar a adar, pe lâng organiza iile politice, alte tipuri de structuri, care s exprime
personalitatea complex a individului i colectivit ilor, în raport cu voin a suveran
a Statului. Aceste structuri sunt denumite generic «grupuri de presiune». Ceea ce este
nou în societatea timpului nostru nu este a adar existen a grupurilor de presiune, ci
semnifica ia acestor grupuri, sensul existen ei lor. Dac în societatea trecut intere-
sele se grupau i se formalizau pentru a sta în fa a puterilor publice, ast zi ele sunt,
într-un anumit sens, puterea îns i. Puterea public imprim de multe ori doar calea
procedural ce trebuie urmat , grupurile de presiune fiind cele care preiau în mod
efectiv decizia i ac iunea. Ele exercit o putere de fapt în cadrul trasat de puterea de
drept. (A. Mathiot, 1952, p. 430). A nu recunoa te grupurile de presiune ca pe elemente
active ale vie ii constitu ionale, înseamn a le sili s adopte mijloace semi-legale pentru
a se vedea reprezentate. Noi vom ar ta cum ar trebui s fie organizat un sistem
parlamentar bicameral în considerarea existen ei acestor grupuri de presiune. Poporul
nu este, cum vom vedea, o simpl multitudine de cet eni, de aceea este imposibil
excluderea din jocul constitu ional a acestor puteri de fapt, c ci ele exprim o parte a
mandan ilor: grupurile sociale. „În Statele Unite i în Anglia, mai ales, mai degrab
decât a aplica o condamnare virtuoas dar ineficient (grupurilor de presiune), se fac
eforturi de a reglementa manevrele pe care ele sunt tentate s le fac cu personalul i
mecanismele politice.” (G. Burdeau, 1966, p. 179). Aceea i atitudine trebuie adop-
tat i în cazul nostru. Mai ales în cazul nostru, a spune, c ci tocmai în momentele
acestea de criz nu trebuie uitat deloc puterea de fapt.
Sec iunea 1. No iunea de grup de presiune
A. Tr s turile definitorii ale presiunii exercitate

a. Presiunea exercitat de grupurile de presiune este organizat . Grupurile de
presiune sunt organiza ii constituite în vederea influen rii puterilor publice prin
formalizarea unor interese de grup, adoptarea unei strategii de influen are i identi-
ficarea unor mijloace concrete de presiune asupra Puterii. Accentul cade în cazul
grupurilor de presiune pe factorul organiza ional, cu toate c uneori organiza iile au
via statutar redus , fapt ce permite distingerea lor de formele spontane de pre-
siune, cum ar fi «grevele» spontane, manifesta iile improvizate etc. sau de presiunile
f cute de indivizi prin propriile lor puteri, chiar când interesul vizat este general:
greva foamei, scrisoarea deschis sau sinuciderea în semn de protest.
b. Presiunea exercitat de grupurile de presiune este exterioar puterilor
publice. Nu orice structur organizat ce exercit o presiune asupra deciziilor
politice este cu necesitate un grup de presiune. Astfel administra ia public sau un
serviciu public, de i exercit o presiune considerabil asupra deciziei politice, nu pot
fi considerate grupuri de presiune, deoarece caracterul esen ial al grupurilor de
presiune este nu atât faptul c preseaz asupra puterilor publice, ci c preseaz asupra
acestora din exterior. Grupurile de presiune se deosebesc prin acest caracter al

ac iunii lor i de partidele politice, c ci dac acestea din urm în majoritatea cazurilor
tind s participe la exerci iul puterii de stat, prin intermediul prelu rii de drept a
conducerii institu iilor statale, grupurile tind doar s manipuleze din exterior puterea
statului. Dac partidele vizeaz exerci iul de drept al puterii statele, grupurile de
presiune vizeaz exerci iul de fapt al acesteia. Totu i, cele dou categorii nu sunt
u or de distins. Exist , cum am ar tat deja, partide politice care au voca ie în mod
voluntar doar pentru opozi ie i a c ror ac iune este de a presa asupra puterilor
publice, care au deci aspectul unor grupuri de presiune. Pe de alt parte, exist
grupuri de presiune care tind spre preluarea de drept a puterii i care se transform în
partide politice. Acesta a fost cazul ecologi tilor aproape peste tot în Europa.
B. Lobby-ul. Grupurile de presiune nu exercit presiunile uzând direct de to i
membrii lor decât în situa ii limit . De cele mai multe ori se creeaz un canal de
ac iune asupra puterii, care este format din reprezentan i ai grupului care folosesc
for a latent a întregului grup, pentru a determina o anumit reac ie a puterii. Aceste
canale de presiune se numesc lobby-uri. Astfel, diaspora maghiar , român ,
polonez , chinez , din Statele Unite, de exemplu, formeaz grupuri de presiune.
Când se vorbe te de lobby-ul maghiar, român, polonez, chinez de la Washington se
are în vedere nu tot grupul de presiune, ci canalul de leg tur între acest grup i
putere, adic persoanele care fac direct demersuri pe lâng Congres sau Casa Alb
pentru a ap ra interesele grupului.
Sec iunea a 2-a. Tipologia grupurilor de presiune
Demersul de clasificare a grupurilor de presiune nu este deloc simplu. Ele sunt, în

primul rând, pu in reglementate, câteodat chiar deloc reglementate. În al doilea rând,
ele sunt de multe ori for e conjuncturale, deci foarte pu in stabile. Totu i, se pot
gândi dou tipuri de clasificare, utile în în elegerea realit ii sociale vizate. O prim
clasificare porne te de la modul form rii grupurilor de presiune. O a doua, de la
modul organiz rii lor.
§1. Tipuri de grupuri de presiune în func ie de modul form rii lor
Exist dou mari tipuri de grupuri de presiune în func ie de modul constituirii lor,
mai exact în func ie de realitatea social ce le st la baz : grupuri de presiune având
la baz o mas uman preexistent i grupuri bazate pe o cauz preexistent .
A. Grupurile de presiune având la baz o mas uman preexistent . Aceast
categorie de grupuri de presiune, cu voca ie larg , î i extrage ra iunea de a fi din
relativa omogenitate a unui strat anumit al popula iei, c ruia îi asigur nu coeziunea,
ci reprezentarea global în fa a puterilor publice. A adar, ele se sprijin pe o baz
social preconstituit , c reia îi dau o organizare capabil s le formalizeze interesele
i s le apere în raport cu puterile publice. Aceste grupuri de presiune sunt organizate
ca un aparat de propagand , capabil s formeze o con tiin a intereselor de grup i

ca un aparat capabil s ierarhizeze i s selec ioneze interesele bazei preconstituite,
care sunt foarte diverse i foarte periculos de afirmat uneori, i s universalizeze
aceste interese în vederea impunerii lor în fa a puterilor publice.
Exist o tipologie intern a acestei categorii în func ie de specificul bazei
preconstituite. Astfel, vom întâlni grupuri constituite:
– pe baze social-economice, reprezentând salaria ii, agricultorii, institutorii etc.,
– grupuri constituite pe baze socio-culturale, constituite din subansambluri ale
popula iei foarte diverse, reunite cultural: organiza iile studen ilor, femeilor, organi-
za iile religioase etc. i
– grupuri având la baz existen a unor minorit i etno-culturale.
B. Grupurile de presiune bazate pe o cauz preexistent . Aceast a doua cate-
gorie de grupuri de presiune, cu voca ie specializat , este format din grupuri care î i
trag ra iunea de a fi de data aceasta nu dintr-o baz social preexistent , ci dintr-o
cauz particular în serviciul c reia se constituie o ac iune organizat , al c rei impact
asupra unei frac iuni a opiniei publice va permite, mai târziu, s se constituie suban-
samblul celor ce dau mandatul. A adar, de data aceasta, reprezentan ii apar înaintea
celor reprezenta i. Exist doar un el, o cauz i, mai întâi, ea este formalizat , expus
coerent de o organiza ie sau de un grup restrâns, ce o îmbr i eaz i o propag . Baza
social este a adar de ordin ideatic. Ulterior, grupul cap t o baz social uman
real în jurul acestei platforme precise i circumscrise, care reu e te s adune (sau
nu reu e te s adune) elementele unei mul imi militante. Datorit acestui mod
particular de constituire, un astfel de grup uzeaz de modalit i de presiune
deosebite de cele ale grupurilor de presiune având la baz o mas preconstituit ,
mediatizarea precedând ac iunea. Un astfel de grup este, de exemplu, Amnesty
International sau Greenpeace.
§2. Tipuri de grupuri de presiune în func ie de organizarea lor
G.A. Almond i G.B. Powel propuneau în lucrarea lor «Comparative politics»

(1966) clasificarea grupurilor de presiune în patru categorii în func ie de organizarea
lor: destructurate, nonasociative, institu ionale i asociative. Noi vom re ine aici doar
ultimele dou categorii deoarece primele dou sunt prea pu in structurate.
A. Grupurile de presiune institu ionale. F ceam mai sus o distinc ie, spunând
c administra ia nu este un grup de presiune deoarece nu preseaz asupra puterilor
publice din afara acestora. Dar distinc ia grupurilor de presiune de administra ie
vizeaz administra ia ca institu ie, nu func ionarii s i. Se poate ca în marginea
organigramei institu ionale a serviciului public s apar asocia ii sau grupuri care s
tind s fac mai vizibile i mai bine luate în calcul interesele personalului func iunii
publice. Acestea putem spune c sunt grupuri de presiune. Aceste grupuri se folo-
sesc, pentru a ap ra interesele membrilor lor, de pozi ia pe care o au în cadrul puterii
publice.Ele sunt numite grupuri institu ionale.
Structurile lor nu au fost stabilite pentru a- i afirma interesele proprii, dar ele sunt
folosite, când este cazul, pentru a presa asupra deciziilor politice, folosind toat for a
rezultat din confuziunea dintre structura grupului i structura func iei publice. Astfel
de grupuri sunt: administra ia sau diferite servicii administrative, bisericile, armatele,
poli iile, magistratura etc.Aceast transformare a structurii institu iei în structur a
unui grup de presiune poate fi uneori f cut în detrimentul func iunii publice respec-
tive. Astfel, administra ia poate deveni grup de presiune luând în considerare intere-
sul s u în detrimentul interesului administra ilor i chiar al statului, blocând sau redu-
când la neant reformele guvernamentale care o vizeaz . Dar grupurile institu ionale nu
se formeaz exclusiv pentru a ap ra interesele membrilor lor. Ele au ca scop i presarea
asupra altor segmente ale puterii publice pentru a influen a decizia politic în beneficiul
unui segment al autorit ii îns i. Acest fapt este evident în rile occidentale. Astfel,
întâlnim în Fran a, Asocia ia Primarilor Fran ei; în Marea Britanie, Association of
Metropolitan Authorities, Country Concil’s Association etc.; în Statele Unite,
National Governor’s Conference, Concil of State Gouverments, U.S. Conference of
Mayors etc.; în Germania, Deutsche Stadtetag; în Italia, Asocia ia regiunilor etc.
Aceste grupuri au reprezentan i sau observatori pe lâng puterile publice i chiar pe
lâng organisme interna ionale, cum ar fi, de exemplu, Uniunea European .
B. Grupurile de presiune asociative. Grupurile de presiune asociative sunt acele
grupuri constituite în baza dreptului la liber asociere care preseaz din exterior
asupra puterilor publice pentru a ob ine un beneficiu particular sau general.
Organizarea reprezint o condi ie esen ial a ap r rii intereselor, a integr rii acestora,
chiar a form rii lor. Aceast necesitate de organizare este sociologic (grupurile de
interese nu pot avea coeziune decât dotându-se cu o structur minimal i juridic ),
proliferarea grupurilor ine de reglementarea interven iei statului. Acest interven-
ionism statal las foarte pu ine sectoare neafectate, nereglementate; aceast ac iune a
statului determin cristalizarea intereselor pentru a se ap ra împotriva constrângerilor
statale legale. Pe de alt parte, proliferarea grupurilor ine de incapacitatea organi-
za iilor centralizate de a men ine monopolul asupra reprezent rii. Este cazul federa-
iilor sindicale, care pierd de multe ori din vedere interesele unor segmente, determi-
nând apari ia unei multitudini de grupuri asociative sau a organiza iilor patronale
na ionale. Grupurile asociative sunt foarte diverse. Dar cele mai importante i care
domin în societatea actual , fiind în centrul aten iei puterii publice din cauza
m rimii i stabilit ii lor organiza ionale, sunt: organiza iile patronatului, sindicatele
i organiza iile agricole. Ne vom ocupa în cele ce urmeaz , pe scurt, de toate acestea.
a. Organiza iile patronale. Grupurile de presiune ce reprezint afacerile com-
port , peste tot în lumea liberal , una sau mai multe organiza ii na ionale. Întâlnim
astfel: National Association of Manufacturers i US Chamber of Commerce în
Statele Unite; Confedera ia Asocia iilor Antreprenorilor, Federa ia Industriei
Germane i Federa ia Camerelor de Comer în Germania; C.N.P.F.-ul în Fran a etc.
În nicio ar guvern mântul nu poate neglija toate aceste grupuri în acela i timp, c ci
ele sunt puternice i indispensabile. Dar pozi ia puterilor publice fa de ele este
diferit în func ie de tradi ie. De exemplu, tradi ia francez , interven ionist în mod
constant, acord o mai mare importan în cadrul dialogului cu puterile publice orga-
niza iilor patronale decât sindicatelor, în timp ce în Germania lucrurile stau invers. În
rile europene, grupurile sunt centralizate, guvern mintele având de înfruntat câteva
mari grupuri, în timp ce în Statele Unite grupurile sunt mult mai atomizate.Dar aceste
organiza ii na ionale sunt puternic concurate de grupuri care nu au nevoie de o

coordonare na ional , care au o for prin ele însele sau chiar de antreprize singure.
În general, aceast situa ie rezult din monopolul sau cvasimonopolul unei antreprize
sau grup de antreprize într-o ramur vital pentru întregul economic i pentru stat.
Tot astfel se întâmpl cu b ncile, private sau de stat. Ele constituie, în virtutea
importan ei lor vitale, un adev rat stat în stat.
b. Organiza iile sindicale. Al turi de patronat, organiza iile sindicale reprezint
grupurile de interese cele mai importante i cele mai puternice. Dar sindicatele sunt
mult mai divizate decât patronatul. Acest lucru este de altfel firesc, întrucât crezul
patronatului este simplu: ata amentul fa de proprietate, respingerea interven ionis-
mului i a na ionaliz rii. Spre deosebire de patronat, masa muncitoreasc este
divizat ideologic în curente reformiste, social-democrate, revolu ionare etc. Sindica-
tele sunt mult mai legate de partidele politice, de multe ori fiind doar simpli sateli i ai
acestora sau transformându-se în partide. Divizarea sindical ine i de faptul c
sindicatele lupt pe dou fronturi: cu patronatul pe de o parte i cu puterea public pe
de alt parte, c ci aceasta stabile te cadrul normativ privind salariile, arbitrajul
conflictelor sindicatelor cu patronatul etc. De aceea, gradul de divizare a mi c rii
sindicale ine atât de tradi ie, de pozi ia patronatului, cât i de cadrul normativ statal.
c. Organiza iile agricole. De i popula ia ocupat în agricultur a sc zut conside-
rabil în rile industrializate, influen a acestor grupuri a r mas neschimbat . Cauzele
acestei men ineri sunt numeroase: numeroase circumscrip ii sunt dominate de zona
rural , ceea ce face ca politicienii s fie puternic interesa i de r nime; lumea rural
a ocupat un loc esen ial în con tiin a i cultura na ional peste tot în Europa; organi-
za iile agricole au voca ie na ional i nu sunt expuse diviz rii atât de u or ca organi-
za iile sindicale sau patronale deoarece agricultorii nu lupt aproape niciodat pe
dou planuri; agricultura este mai pu in ata at regulilor economiei de pia , ceea ce-i
confer un imens avantaj fa de celelalte sectoare de activitate. Organiza iile agri-
cole ne ofer un exemplu interesant de îmbinare a elementelor de organizare patro-
nal cu cele de organizare sindical . Ele sunt situate din punct de vedere organiza-
ional undeva între patronat i sindicate. Puterea lor de influen provine i din aceast
organizare specific care le face s îmbine avantajele ambelor forme analizate anterior.
Totu i o oarecare sc dere a influen ei acestor grupuri de presiune se simte, mai ales
datorit drasticei sc deri a popula iei ocupat în agricultur . Astfel, evolu ia în prin-
cipalele ri occidentale a popula iei ocupat în agricultur se prezint astfel:
– în Statele Unite: 30 de milioane în 1920, 10 milioane în anii ’70 i doar 2,3 %
din popula ie în 1984;
– în Italia: 17,2 % din popula ia activ în 1971 i 9 % în 1990;
– în Marea Britanie: popula ia agricol reprezint doar 3 % din popula ia activ ;
– în Fran a, ea reprezint 7 %;
– în Germania, 5%.
Cu toate acestea, a a cum am ar tat, grupurile agricole p streaz o mare putere de
influen . Este semnificativ c în S.U.A., legea din 1981 prevedea pentru perioada
1982-1986 subven ii pentru pre urile i veniturile agricole în valoare de 11 milioane
dolari i sub presiunea, administra ia a acordat 63 miliarde dolari (M.F. Toinet, 1987,
p. 537).
Sec iunea a 3-a. Demersurile grupurilor de presiune
§1. Etapele presiunii grupurilor asupra puterii de stat
A te face exponentul unor interese presupune întotdeauna un prim demers: formu-

larea explicit a revendic rilor într-o prezentare politic adecvat . Un al doilea
demers este ra ionalizarea în termenii unui interes general a împlinirii intereselor
particulare. De acest demers depinde în cea mai mare m sur capacitatea de a g si
alia i sau de a înl tura posibilii adversari. La nivelul mass-media, avoca ii, de
exemplu, vor pleda pentru liberalismul profesiei lor, invocând nu interesul lor mate-
rial ci interesul clien ilor; profesorii de limbi vechi nu vor invoca, în sprijinul men i-
nerii în planul de înv mânt a disciplinelor lor, pericolul ca ei s - i piard locul de
munc ci exigen ele unei culturi solide etc. Dincolo de aceast formalizare i
universalizare a intereselor, grupurile de presiune mai întreprind un demers ce const
în adoptarea unei strategii de influen .
Tipul acestei strategii depinde de r spunsurile pe care grupul respectiv poate s le
dea întreb rilor cu privire la resursele de care dispune, cele pe care le poate utiliza i
modul de presiune pe care urmeaz s -l foloseasc . R spunsul este în func ie de
apropierea sau, din contr , de dep rtarea grupului fa de puterea de stat. Astfel,
unele mizeaz i î i centreaz presiunea pe aptitudinea de a mobiliza oamenii la
grev , demonstra ii etc. Altele, pe controlul pe care îl exercit asupra unor mijloace
economice sau financiare indispensabile puterii de stat. Altele, pe aura lor de
legitimitate i creditul lor moral. În func ie de pozi ia fa de putere ca i de ponderea
lor în cadrul popula iei globale, de importan a economic i social , nu doar nume-
ric , unele grupuri aleg c i legale, în timp ce altele aleg c i ilegale, unele prefer
ac iunile directe, altele pe cele mediatice.
§2. Segmentul puterii de stat asupra c ruia se exercit presiunea
A. Presiunile asupra Legislativului. Statul liberal este caracterizat printr-o dubl

divizare: func ional i teritorial . De aceea, presiunea grupurilor, al c ror el este de
a influen a decizia puterii de stat, chiar de a manevra din umbr aceast putere, de a o
acapara de fapt, urmeaz aceast structur . Grupurile de presiune vor presa asupra
centrului real de putere. A adar, vom asista la o presiune mai mare sau mai mic
asupra Legislativului în func ie de ponderea acestuia în cadrul separa iei puterilor în
stat. În sistemele bazate pe scrutinul majoritar la un tur, deoarece centrul real de
putere nu este parlamentul ci Executivul, sprijinit aproape necondi ionat de majori-
tatea parlamentar , presiunile asupra Legislativului vor fi mici. Excep ie face siste-
mul american datorit suple ei organiz rii partizane care deplaseaz centrul de putere
spre Legislativ, Congresul american fiind cel mai puternic parlament occidental. În
sistemele bazate pe reprezentarea propor ional , relativa sl bire a Executivului, dato-
rat dependen ei sale de o majoritate parlamentar slab i instabil , face ca pre-
siunea s creasc asupra Legislativului, care este mai mult sau mai pu in centrul
puterii politice. În sistemele electorale mixte, cum este cel german, care permite
recrutarea larg a exper ilor i speciali tilor, grupurile de presiune sunt puternic
reprezentate indirect în parlament. Astfel, num rul deputa ilor în Bundestag, care
erau membri ai unui sindicat, a crescut de la 28% în 1949 la 63% în 1976. Aceast
specializare se repercuteaz asupra componen ei comisiilor Bundestag-ului (K. Von
Beyme, 1985, p. 87), care vor fi puternic influen ate de grupurile de presiune.
Organizarea intern a parlamentelor determin punctul în care se va exercita pre-
siunea. Astfel, în sistemul italian, importan a comisiilor, care dispun, în anumite con-
di ii, de puterea de a vota legea, face ca locul privilegiat al presiunii s fie acestea.
Un alt factor de care depinde presiunea asupra parlamentului este compozi ia
acestuia din punct de vedere sociologic. Acest lucru a fost vizibil în Fran a sub a treia
i a patra Republic , când parlamentele au fost dominate de profesiile liberale, fapt
ce explic o serie de m suri luate sub presiune. El este vizibil, de asemenea, în
Statele Unite, unde 3/5 din congresmani provin din mediul afacerilor i al a a-numi-
ilor lawyers, ceea ce influen eaz stilul presiunii în mod decisiv.
B. Presiuni asupra Executivului. Indiferent de prevederile constitu ionale, Exe-
cutivul r mâne un centru de putere foarte important. Chiar dac prin constitu ie se
pune accentul pe parlament, guvernul este perceput de subiec i ca adev ratul centru
de putere datorit faptului c el este cel ce ac ioneaz în mod direct asupra popula iei.
Apoi, el dirijeaz în bun parte activitatea legislativ prin dreptul s u de ini iativ
legislativ , c ci el este, dac nu unicul, principalul ini iator al legisla iei. De aceea,
grupurile de presiune î i vor îndrepta cea mai mare parte a presiunilor spre acest
sector al puterii publice, incluzând guvernul i administra ia sa (H.W. Ehrman, 1961,
p. 541-568). În fond îns , nu exist propriu-zis «administra ie», ci «administra ii»,
adic sectoare ale aparatului administrativ, cu diferite atribu ii specifice i care au
interese de multe ori divergente. Ca urmare, grupurile vor presa pe acel segment care
le poate ajuta, folosindu-l ca o arm împotriva celorlalte. „Dumneavoastr ne asigu-
ra i tutela, deci ap rarea”, scria Pre edintele Consiliului Superior al Notariatului în
Fran a anului 1983. Aceast afirma ie sugereaz foarte bine situa ia.
Un prim aspect care favorizeaz grupurile este forma ia identic a liderilor admi-
nistra iei i a celor ai organismelor private. Când gestionarul treburilor publice dis-
cut cu gestionarii treburilor private, discut cu colegii s i de promo ie, fapt ce poate
p rea banal, dar este extrem de semnificativ. Un al doilea aspect este interna io-
nalizarea pie ei. Ea avantajeaz grupurile deoarece ceea ce este interes privat în ar
devine interes public în organismele interna ionale, administra ia ap rând interesul
privat ca fiind interes general.
Dar administra iile nu sunt pasive în raport cu grupurile de presiune. Grupurile
sunt i ele manipulate de administra ii prin mijloace diverse, a a cum am amintit
deja. Ceea ce trebuie re inut este c nu avem de a face cu dou lumi omogene, a gru-
purilor i a administra iei, ci cu dou lumi eterogene, manevrabile datorit diviz rii
interne a fiec reia.
C. Presiuni asupra puterii judiciare. Presiunea exercitat de grupurile de inte-
rese asupra puterii publice tinde s influen eze în primul rând activitatea normativ a
statului. Dar când aceast presiune se dovede te ineficient , grupurile î i modific
strategia presând asupra organelor care asigur aplicarea legii. Organele judiciare vor
fi a adar adeseori inta presiunilor. Ele au un rol esen ial în stat, o pozi ie cheie, deoa-
rece ele asigur , pe de o parte, controlul legisla iei prin controlul constitu ionalit ii
în foarte multe sisteme, putând bloca anumite prevederi legislative i, pe de alt
parte, ele asigur controlul actelor administrative, putând prin aceasta s dirijeze apli-
carea legii de c tre administra ie. Presând asupra instan elor, grupurile de presiune
influen eaz indirect legisla ia, ob inând ceea ce n-au putut ob ine de la Legislativ
sau Executiv. Astfel s-a întâmplat în Statele Unite cu multe m suri legislative modi-
ficate, lipsite de eficacitate sau interpretate restrictiv de Curtea Suprem . Este vorba
de discrimin rile rasiale, de exemplu, sau chiar de legisla ia în materia integr rii
grupurilor de presiune.
D. Presiunea exercitat de grupuri în func ie de distribu ia teritorial a
puterii. Distribu ia teritorial a puterii politice i administrative are o mare impor-
tan pentru organizarea intereselor, determinând în bun parte modul de structurare
a grupurilor i tipul de presiune adoptat. Grupurile au o organizare distinct în statul
unitar, cu particularit ile date de deconcentrare i descentralizare, i în statul federal,
depinzând în acest din urm caz de gradul de implicare a puterilor federale în
interiorul statelor federate. În statul centralizat, grupurile sunt ele însele mai centra-
lizate. Presiunea se exercit doar asupra centrului real de putere, deci asupra autori-
t ii centrale. Acest lucru avantajeaz grupurile private, care nu trebuie s - i împart
eforturile pe mai multe planuri. În cazul descentraliz rii puterii administrative,
grupurile se descentralizeaz la rândul lor, c utând s preseze i asupra factorilor de
decizie locali independen i în multe privin e de centru. În statele federale, grupurile
sunt puternic descentralizate. Ele sunt nevoite s preseze asupra celor dou rânduri
de organe de stat ce le constrâng concomitent. Grupurile pot îns folosi în acest caz
autorit ile statelor federate pentru a presa asupra centrului, dar i invers, autorit ile
statului federal pot folosi grupurile locale pentru a influen a legisla ia unui stat
federat al c rui legislativ nu se las influen at direct. A a s-a întâmplat în Statele
Unite cu politica de integrare rasial , de exemplu.
Sec iunea a 4-a. Presiuni suportate de grupurile de presiune
§1. Influen a puterilor publice asupra grupurilor de presiune
Grupurile de presiune sunt, din punct de vedere al organiz rii lor, supuse unei
constrângeri îndoite: în primul rând, constrângerii rezultate din orice organizare, c ci
structurarea îns i este o form de constrângere material i, în al doilea rând, unei
constrângeri impus de puterea politic , care oblig grupurile s se muleze în struc-
turi prestabilite i în forme institu ionale. Puterea public nu este a adar indiferent
fa de organizarea intereselor, ea este dimpotriv foarte activ . Putem întâlni mai
multe solu ii de interven ie a puterii politice în organizarea intereselor: ea fie inter-
zice grupurile, solu ie extrem care nu poate fi adoptat ca regul în regimurile
democratice, ci doar ca excep ie i în situa iile limitativ prev zute la nivel consti-
tu ional; fie reglementeaz organizarea lor; fie integreaz i institu ionalizeaz grupu-
rile de presiune. Când puterea politic reglementeaz grupurile de presiune, vorbim

de solu ia liberal , când ea le integreaz , vorbim de solu ia corporatist . Vom studia
pe rând cele dou solu ii.
A. Solu ia liberal : fixarea regulilor jocului. Consultarea grupurilor de presiune
în cazul în care se iau m suri legislative ce le afecteaz este obligatorie într-o socie-
tate liberal . Dar aceast lege nescris are i o parte foarte riscant . De aceea, pentru
a limita traficul de influen , chiar i cele mai favorabile sisteme fa de existen a i
ac iunea grupurilor de presiune prev d o interven ie a puterilor publice în organizarea
intereselor. Astfel, în R.F.G., a fost adoptat o lege care reglementeaz , în ce prive te
grupurile care doresc s lege rela ii cu parlamentul i guvernul, formalit ile de
înscriere, obligând grupurile s indice scopul pe care îl au, structura de conducere i
numele conduc torilor, precum i numele reprezentan ilor lor pe lâng parlament i
guvern. Aceast lege a fost adoptat la 21 septembrie 1972.
În Statele Unite, înc înainte de a doua conflagra ie mondial , au existat încerc ri
de a reglementa lobby-urile, dar ele au fost întotdeauna par iale i pu in eficiente.
Astfel, se refereau la grupurile de presiune Public Utilities Act din 1935, Merchant
Marine Act din 1936, Foreign Agents Registration Act din 1938. Dar dup al doilea
r zboi mondial, grupurile de presiune au fost reglementate într-o manier global .
Ap rea astfel în 1946 Legislative Reorganization Act, care în titlul III reglementa
grupurile de presiune, prev zând patru tipuri de obliga ii pentru acestea:
1. Eviden a contribu iilor f cute cu scopul principal de a influen a legisla ia, dac
ele dep esc 500 de dolari i a cheltuielilor în acela i scop care dep esc 10 dolari,
înso ite de numele persoanei donatoare sau beneficiare;
2. Comunicarea trimestrial a acestor situa ii c tre Camera Reprezentan ilor;
3. Obligativitatea înregistr rii la Senat sau Camer a persoanelor care solicit ,
colecteaz sau primesc bani în scopul principal de a influen a legisla ia;
4. Toate aceste informa ii sunt publicate trimestrial în Congresional Record.
Urm torul act este Federal Regulation of Lobbying Act din 1976. Dar legisla ia în
materie a fost interpretat într-o manier restrictiv de Curtea Suprem , care a
lipsit-o în mare parte de eficacitate. Principalul efect al legilor a r mas identificarea
grupurilor i o anumit transparen din partea acestora. Aceast solu ie nu este
a adar suficient în optica puterii politice, ceea ce a determinat apari ia unei solu ii,
cea corporatist , pe care o vom analiza pe scurt în cele ce urmeaz .
B. Solu ia corporatist : integrarea grupurilor de presiune. Aceast solu ie (ce
presupune o atitudine activ a puterii politice în vederea integr rii grupurilor de
presiune pentru a evita ca acestea s desf oare o activitate prea independent de
sistem i astfel pentru a evita ca puterea politic s fie subminat de o for necontro-
lat ) comport dou grade: (a) integrarea grupurilor de presiune în procesul decizio-
nal i (b) institu ionalizarea acestor grupuri pentru a face din ele organe cvasipublice.
a. Integrarea grupurilor de presiune în procesul decizional. Acest fenomen
presupune fie o consultare neoficial a grupurilor, inspirat de un fel de filosofie
pragmatic , cum este cazul în Statele Unite, fie o consultare oficializat , cum au
încercat s instituie rile europene. Fenomenul poate fi interpretat fie ca o încercare
de frânare a liberalismului, fie ca o încercare de a realiza un consens politic i social.
Oficializarea consult rii grupurilor în Germania i în Marea Britanie a e uat în cea

mai mare parte datorit reticen ei grupurilor fa de constrângerea reglementar ce ar
fi rezultat din integrarea oficial în procesul decizional. În Fran a, administra ia a impus
constrângeri grupurilor pentru a avea un statut privilegiat ca parteneri ai guvernului.
A adar, guvernul acord legitimitate grupurilor în schimbul colabor rii lor.
b. Integrarea organiza ional : la jum tatea drumului între public i privat.
Aceast modalitate const în a atrage grupurile în organe institu ionale. Astfel de
procedee sunt întâlnite în Europa, mai ales în Fran a i Italia. Un procedeu interesant
a fost întâlnit i în România interbelic . În Fran a, a fost creat mai întâi Consiliul
Economic i Social cu rolul de a da avize consultative guvernului în materie
economic i social . În Italia, un organ similar se nume te Consiglio Nazionale del
Economico e del Lavoro. Dar aceste organisme s-au dovedit pu in eficiente. În
Fran a, în 1964, au fost create alte organe de integrare a grupurilor de interese:
G.O.D.E.R. (Comités de développement économique régional). În aceast ar , s-a
încercat în 1969 chiar modificarea Senatului pentru a integra în structura lui grupurile
de interese, dar reforma nu a reu it. Apoi, în 1972, s-au înfiin at Comitetele econo-
mice i sociale regionale. În România interbelic , grupurile de interese erau repre-
zentate în Senat, o parte din senatori fiind ale i de Camerele de Comer i Industrie,
Camerele de Agricultur , Camerele de Munc sau de Universit i (Legea electoral
din 1926). Aceast integrare a grupurilor se face i prin supunerea anumitor grupuri
regulilor de drept public. Un exemplu îl constituie Camerele de Comer în unele ri.
Dac în Statele Unite i Marea Britanie, acestea sunt doar organisme private de coor-
donare, în ri ca Fran a, Italia sau România, ele au caracter de organisme publice sau
semipublice.
§2. Influen a tipului de sistem de partide asupra grupurilor de presiune
Am v zut deja care este tipologia sistemelor de partide. Am v zut care este rela ia
sistemelor electorale cu acestea i rela ia st rii generale a diferen elor sociale cu
partidele i sistemul lor. Acum vom încerca s suger m câteva idei, cu titlu de
ipotez , cu privire la rela ia dintre sistemul de partide i grupurile de presiune.
1. Bipolarizarea vie ii politice face electoratul s - i nuan eze opiniile politice la
nivelul grup rilor de interese. S r cirea op iunilor politice îmbog e te op iunea
pentru grupurile de presiune. Influen a direct sc zut asupra procesului de legiferare
determin o cre tere a eforturilor de a-l influen a indirect.
2. Bipolarizarea vie ii politice polarizeaz puternic grupurile de interese.
3. Reprezentarea propor ional nu reduce num rul grupurilor, dar le orienteaz cu
preponderen spre presiuni economice i sociale deoarece opiniile politice sunt mai
bine reprezentate de partide.
4. Prezen a partidelor antisistem are o influen considerabil asupra organiz rii
intereselor. Faptul c aceste partide au o func ie de tribun face ca o parte din
activitatea grupurilor de presiune s se transfere c tre ele.
Sec iunea a 5-a. Libertatea grupurilor în sistemele liberale
Cadrul juridic general de existen a grupurilor de presiune este dat de dreptul de

asociere. Libertatea asocierii i limitele acesteia se aplic corespunz tor i acestor
asocia ii. Sec iunea prezent din aceast lucrare nu va insista asupra libert ii de
asociere în general, f cându-i doar aplica ia, i va privi preponderent dou probleme:
dreptul sindical, patronal i profesional i libertatea sindical , patronal i profesio-
nal . Desigur, aceast abordare epuizeaz doar o parte a grupurilor de presiune, cele
asociative, sociale, economice i profesionale, dar principiile se aplic de regul
oric rei forme asociative capabil s preseze asupra puterilor publice, pe de o parte,
iar, pe de alt parte, celelalte grupuri sunt prea vagi sau la marginea legalit ii, astfel
c nu pot fi analizate aici, dat fiind scopul i limitele acestei lucr ri. Principiile gene-
rale invocate sunt aplicabile deplin doar în cazul adopt rii unui sistem liberal asupra
grupurilor de presiune. Prezen a unui sistem de integrare a grupurilor presupune
atenu ri propor ionale gradului de integrare.
§1. Dreptul sindical, patronal i profesional
A. Dreptul la formele asociative. Dreptul sindical, patronal i profesional

cuprinde dreptul la sindicat, patronat sau asocia ie profesional i drepturile acestor
asocia ii. Dreptul la aceste forme de asociere este o form derivat a dreptului de
asociere. Dispozi iile adoptate în sistemele liberale presupun asocierea liber în
sindicate i patronate, iar pentru cei care, datorit statutului particular al func iei
publice pe care o exercit , nu pot beneficia de dreptul sindical, dreptul de a crea aso-
cia ii de ap rare a intereselor lor profesionale. Interdic ia de a se asocia în sindicate
nu împiedic deci asocierea în asocia ii profesionale. Dreptul la aceste forme de
asociere presupune c ele se constituie în baza statutelor proprii, ceea ce înseamn c
înfiin area lor nu poate fi supus unei autoriz ri prealabile, chiar dac aceasta ar fi
dat de judec tor. Acestor forme de asociere li se aplic un regim de declarare preala-
bil , de aceea asocia iile cu caracter secret sunt interzise, nu de autorizare prealabil ,
sindicatul, patronatul sau asocia ia profesional putând fi dizolvate a posteriori dac
existen a lor este ilegal , dar nefiind supuse a priori unei autoriz ri pentru a exista.
De altfel, legea român (Legea nr. 54/1991 privind sindicatele) f cea aplica ia acestui
principiu constitu ional, dispunând c „persoanele care au calitatea de salariat au
dreptul, f r nicio îngr dire sau autoriza ie prealabil , s se organizeze în sindicate”.
B. Independen a asocia iilor. Acest drept presupune c sindicatele, patronatele
i asocia iile profesionale sunt independente fa de organele de stat, fa de parti-
dele politice i fa de oricare alte organiza ii, ceea ce reprezint o particularizare a
pluralismului categorial tipic societ ii civile în statele liberale. Independen a fa de
stat presupune c sindicatele, patronatele i asocia iile profesionale nu pot, ca regul ,
s fie dizolvate i s li se suspende activitatea prin acte de dispozi ie ale organelor
administra iei de stat. Independen a acestor asocia ii este garantat i fa de partidele
politice i fa de orice alt tip de asocia ie. Pluralismul categorial implic astfel inde-
penden a asocia iilor unele fa de altele. Independen a fa de partide este dat de
cantonarea celor dou tipuri de asociere în exerci iul unor func ii distincte: partidele
contribuie la definirea i exprimarea voin ei politice a cet enilor i nu la ap rarea
intereselor membrilor lor, func ia lor fiind de interes general, fiindu-le interzis s
militeze pentru drepturi particulare ale membrilor de partid, în timp ce asocia iile
sindicale, patronale i profesionale contribuie la ap rarea drepturilor i promovarea
intereselor membrilor, deci a unor interese particulare sau de grup, interzis fiindu-le,
de obicei, s promoveze interesele politice ale acestora. Constitu ia poate determina
clar sfera drepturilor i intereselor la ap rarea c rora aceste asocia ii pot contribui,
cum face Constitu ia României, afirmând c acestea pot fi interese profesionale,
economice i sociale.
Faptul c aceste asocia ii î i desf oar activitatea potrivit statutelor proprii
implic independen a lor func ional fa de stat. Statul are doar dreptul s stabi-
leasc cadrul general al statutelor acestor asocia ii, f r a avea dreptul s determine el
aceste statute. Statutele nu pot con ine prevederi contrare constitu iei i legilor, dar
asocia iile au dreptul s - i elaboreze reglement ri proprii, s - i aleag liber repre-
zentan ii, s - i organizeze gestiunea i activitatea i s - i formuleze programe proprii
de ac iune, fiind interzis autorit ilor publice orice interven ie de natur s limiteze
sau s întrerup exercitarea acestor drepturi.
Dreptul sindicatului, organiza iei patronale sau asocia iei profesionale const în
posibilitatea de a contribui la ap rarea drepturilor i promovarea intereselor profe-
sionale, economice i sociale ale membrilor lor. Prima precizare ce se impune este c
drepturile i interesele sunt ale membrilor, nu ale grupului, c , în principiu, sistemele
liberale sunt bazate pe o filosofie individualist , nu comunitarist în materie, de i
influen ele celei din urm nu sunt neglijabile în unele sisteme. Se creeaz astfel doar
drepturi exercitate în colectiv, nu i drepturi colective. Dar dac ordinea juridic se
refer , de obicei, doar la drepturi, practica grupurilor o oblig uneori s ia în
considera ie contribu ia asocia iilor la ap rarea intereselor membrilor lor. Este vorba
a adar nu doar de prerogative recunoscute de ordinea juridic i ap rate pe o cale de
drept, ci i de acele a tept ri care nu se bucur de protec ie juridic i jurisdic ional
expres . Promovarea intereselor membrilor presupune mijloace de ac iune extrajuris-
dic ionale. Aceste mijloace specifice sunt limitate de lege în ceea ce prive te exer-
ci iul lor, dar legea nu le poate enumera limitativ: în principiu, orice mijloace care nu
sunt interzise sunt permise. Mijloacele trebuie s fie adecvate scopurilor asocia iei,
de regul , orice utilizare a lor pentru a ob ine avantaje politice fiind prohibit .
C. Obliga ia statului de a consulta asocia iile. O problem aparte este dac
dreptul asocia iilor la promovarea intereselor membrilor lor implic o obliga ie
corelativ pentru stat de a avea ca parteneri de discu ie aceste asocia ii. Multe
constitu ii recunosc aceast obliga ie, instituind un organ reprezentativ al grupurilor
economice i sociale, de regul cu func ii consultative, uneori chiar procedând la o
integrare a acestora în procesul decizional printr-o Camer parlamentar corporativ .
Dar nu toate sistemele admit o asemenea solu ie. Constitu ia noastr rezolv în parte
problema, instituind prin art. 141 Consiliul Economic i Social ca organ consultativ
al Parlamentului i Guvernului. Ar exista deci o obliga ie general de consultare a
asocia iilor stabilite în art. 9. Cred c acest Consiliu nu poate omite vreunul din tipu-
rile de asociere stabilite de art. 9. Interesele reprezentate în acesta ar trebui s fie deci
atât economice i sociale, cerin rezultat din chiar denumirea Consiliului, cât i
profesionale. Deocamdat , Legea nr. 109/1997 privind organizarea i func ionarea
Consiliului Economic i Social (M. Of. nr. 141 din 7 iulie 1997) face din Consiliu un
organism tripartit, cuprinzând reprezenta i ai guvernului, sindicatelor i patronatelor,
excluzând asocia iile profesionale care nu pot c p ta statut de sindicat.
La nivelul Consiliului Europei, Curtea i Comisia au avut practici diferite în
aceast materie. Dac pentru prima art. 11 din Conven ie nu garanteaz sindicatelor,
nici membrilor lor un tratament precis din partea statului i mai ales dreptul de a fi
consultate de el (Afacerea Sindicatul na ional al poli iei belgiene, La jurisprudence,
1991, p. 301-303), pentru Comisie dreptul de a fi consultat era un element indispen-
sabil al ac iunii sindicale.
§2. Libertatea de a adera sau a nu adera la asocia ie i libertatea de a

alege asocia ia
Libertatea de a adera la sindicate apar ine în principiu angaja ilor. Curtea Consti-
tu ional constat acest lucru în Decizia nr. 25/2003 (M. Of. nr. 73 din 5 februarie
2003): „Curtea constat c în sistemul Constitu iei sindicatele constituie asocia ii ale
salaria ilor, adic ale persoanelor care î i desf oar activitatea profesional în cadrul
unor raporturi de munc . Aceea i concep ie se desprinde din Conven ia nr. 87 din
1948 a Organiza iei Interna ionale a Muncii, care la art. 2 i urm toarele face
distinc ie între «lucr tori» i «cei care angajeaz », între «organiza iile lucr torilor» i
«organiza iile celor care angajeaz », rezultând în mod evident c în toate cazurile,
deci i în cazul lucr torilor i în cazul «celor care angajeaz », conven ia se refer la
persoane care î i desf oar activitatea în cadrul unor raporturi de munc ... Faptul c
prin prevederile art. 2 alin. (1) teza a doua din Legea sindicatelor nu se acord i altor
persoane decât cele aflate într-un raport de munc dreptul de a constitui sindicate nu
reprezint o înc lcare a dispozi iilor constitu ionale i a normelor interna ionale, de
vreme ce nici acestea nu prev d asemenea drepturi. Mai mult, Curtea constat c , în
spiritul i litera art. 37 alin. (1) (actualul art. 40) din Constitu ie, Legea sindicatelor,
prin art. 2 alin. (1) teza a doua, în conformitate cu care «Persoanele care exercit
potrivit legii o meserie sau profesie în mod independent, membrii cooperatori,
agricultorii, precum i persoanele în curs de calificare», acord persoanelor care nu- i
desf oar activitatea profesional în cadrul unui raport de munc dreptul s adere la
o organiza ie sindical «f r nicio îngr dire sau autorizare prealabil ». O asemenea
prevedere de lege nu poate fi apreciat ca o restrângere a dreptului de asociere.”
Curtea judec astfel c , în principiu, dreptul de a constitui sindicate apar ine doar
salaria ilor, îns legea poate permite anumitor persoane care nu sunt în raporturi de
munc s adere la sindicat, dar nu i s constituie sindicate.
Libertatea de a adera la un sindicat, patronat sau asocia ie profesional cuprinde i
dreptul de a nu adera. Totu i, aceast libertate negativ nu func ioneaz în acela i
mod pentru toate asocia iile profesionale. Libertatea de a nu fi sindicalizat implic
libertatea de a te retrage oricând din sindicat. Nici o restric ie nu poate fi impus de
legiuitor. Astfel, nicio form de discriminare la încadrare sau la concediere i nicio
sanc iune nu poate fi legal fondat pe criteriul apartenen ei sau neapartenen ei la un
sindicat. Pentru ca dreptul de a adera la un sindicat s fie efectiv, statul trebuie s

protejeze individul contra oric rui abuz de pozi ie dominant din partea sindicatelor
(Comisia european a drepturilor omului, afacerea Cheal c. Rgatul Unit, 13 mai
1988, nr. 10550/83.). Astfel, nu doar orice presiune din partea angajatorului fondat
pe apartenen a sau neapartenen a la un sindicat, ci i orice ab inere a statului de a
interveni este contrar în sistemul european art. 11 din Conven ia European a Drep-
turilor Omului.
Libertatea de a alege sindicatul, patronatul sau asocia ia profesional este coro-
larul libert ii de a adera la ele. Ea presupune pluralismul organiz rilor în interiorul
fiec rei categorii. Pluralismul asociativ interzice crearea unor asocia ii unice i verti-
cale, a unor asocia ii de stat. El este reflexul principiului care impune pluralismul
intracategorial ca pe o condi ie i o garan ie a democra iei constitu ionale. Eventuala
utilizare în lege a no iunii de sindicat reprezentativ nu poate avea semnifica ia
încadr rii obligatorii într-un sindicat sau confedera ie unic .
Situa ia profesiilor dotate cu organiza ii profesionale la care aderarea este obliga-
torie (ordine profesionale ale medicilor, avoca ilor) este sensibil diferit . Restrân-
gerea libert ii de a alege asocia ia profesional este justificat de motivul legitim al
organiz rii unei profesii. Dar pentru a fi constitu ional aceast restrângere trebuie s
fie f cut pentru una din cauzele stabilite de aceasta pentru restrângerea exerci iului
unor drepturi ori libert i, ceea ce înseamn c nu orice profesie justific o organi-
za ie profesional unic în care încadrarea este obligatorie, ci doar acelea legate
nemijlocit de realizarea obiectivelor enumerate, i în condi iile de propor ionalitate
stabilite de constitu ie. Aceasta înseamn c aderarea obligatorie la o asocia ie profe-
sional nu poate afecta existen a dreptului de asociere, deci c ea nu trebuie s se
opun adeziunii la un organism profesional de natur distinct (C.E.D.O., 23 iunie
1981, Lecompt, Van Leuven i De Meyere c. Belgia ).
Capitolul V
Media i mass-media
„Dup trei mii de ani de la explozia produs de tehnologiile mecanice i fragmen-

tare, lumea occidental «face implozie». În timpul erei mecanice, ne-am prelungit
corpurile în spa iu. Ast zi, dup mai bine de un secol de tehnologie a electricit ii,
am aruncat chiar sistemul nostru nervos central, ca pe o plas , asupra întregului glob,
abolind astfel spa iul i timpul, cel pu in în ce prive te planeta noastr . Ne apropiem
rapid de faza final a prelungirii omului: simularea tehnologic a con tiin ei. În
aceast faz , procesul creator al con tiin ei se va întinde colectiv la ansamblul
societ ii umane, la fel cum ne-am prelungit prin intermediul diverselor media,
sim urile i sistemul nervos.” (M. McLuhan, 1968, p. 21)
Valorizarea acestei evolu ii este extrem de dificil , dar, indiferent c progresul
tehnologic ce duce la colectivizarea con tiin ei este bun sau r u, r mâne, ca un lucru
de necontestat, existen a procesului i rolul esen ial jucat de media în cadrul acestuia.
Este evident, în aceste condi ii, c sistemul social i politic nu pot sc pa unor
Media i mass-media 283
transform ri de o asemenea anvergur . Prezen a i ac iunea media modific atât

condi iile, cât i finalitatea politicii. Iat de ce nu trebuie s mire c abord m
problema media într-o lucrare de drept constitu ional i institu ii politice. Media
joac un rol esen ial în prelungirea procesului creator al con tiin ei la ansamblul
societ ii umane, or politicul este tocmai aceast stare con tient a socialului.
Sec iunea 1. No iunile de media i mass-media
A. Defini ii. «Media» este pluralul termenului latin «medium». Termenul luat
izolat desemneaz toate mijloacele de expresie, chiar i pe cele mai simple, cum ar fi
vocea i gestul. Totu i, aceast viziune extensiv le pare unora prea for at i se încearc
definirea media pornind de la mijloacele tehnice utilizate în societatea modern . Astfel,
„media desemneaz un echipament tehnic ce permite oamenilor s comunice
expresia gândirii lor, indiferent care ar fi forma i finalitatea acestei expresii” (F.
Balle, 1990, p. 50). Dar indiferent cât de larg este aceast defini ie, ea pare totu i
trunchiat , c ci prin media se în elege nu doar mijlocul tehnic al comunic rii, ci i
comunicarea îns i, ca i institu iile sociale intervenind în acest proces.
No iunea de «mass-media» este mult mai restrâns decât cea de «media».
Termenul, destul de neortodox pentru un lingvist, vine de la termenul anglo-saxon
«mass» i de la latinescul «media» (pluralul lui «medium»). Prin mass-media se
în eleg intermediarii ce realizeaz difuzarea mesajelor. No iunea are trei componente:
un suport, un mesaj i un public de mas . Uneori, ea este utilizat pentru a desemna
doar suportul; alteori, pentru a desemna rela ia ce une te suportul, mesajul i publicul
(J. Beaufays, 1993). Aspectul de mas este îns , cel pu in deocamdat , esen ial.
Astfel, telefonul este al turat no iunii de media, datorit aspectului interpersonal al
comunic rii realizate, în timp ce jurnalul este al turat no iunii de mass-media, dato-
rit aspectului de mas al comunic rii. Desigur, o preluare direct în limba român a
termenilor «media» i «mass-media» este for at . Totu i, este preferabil unei încer-
c ri de traducere care ar restrânge inevitabil sfera no iunilor. În plus, ele sunt atât de
folosite pe plan interna ional încât particularizarea termenilor ar p rea deplasat .
B. Categorii de media. Exist trei categorii de media: media autonome, media de
difuzare i media de comunicare. Media autonome sunt acelea care nu necesit
racordarea la o anumit re ea. Sunt astfel de media: c r ile, jurnalele, discurile,
casetele video i audio, programele pentru ordinatoare etc. Media de difuzare sunt
acelea care func ioneaz într-un singur sens, de la emi tor spre receptor, cum ar fi
radioul, televiziunea în diferitele ei forme etc. Media de comunicare sunt acelea care
permit o telecomunicare bi- sau multipolar . Aceast familie cuprinde telefonul,
video-textul, minitelul, ordinatorul etc. Nu are importan dac se instaureaz o
comunicare între persoane i o banc de date (F. Balle, 1990, p. 51).
Sec iunea a 2-a. Influen a media asupra puterii politice
§1. Natura comunic rii mediatice
Explozia media a modificat radical stilul vie ii politice, modul în care puterea este
dobândit , exercitat , teoretizat chiar. Aceast ampl mi care la nivelul societ ii
politice pare s înso easc o modificare a sensului comunic rii. Ea pare s - i schimbe
natura atunci când devine din comunicare interpersonal comunicare de mas , când
contactul direct este înlocuit de raportul mediatizat. Aceast modificare de natur
poate fi rezumat astfel: încercarea de transmitere a informa iei este înlocuit de
încercarea de influen are a destinatarului informa iei.
i totu i, aceast impresie este gre it . A comunica în forma aparent cea mai
simpl , prin viu grai, ar trebui s însemne transmiterea de la o persoan la cealalt a
con inutului unui mesaj. Ce se întâmpl în realitate? Cel ce formuleaz în cuvinte un
gând al s u i îl exprim nu face decât s -l îndemne pe cel lalt s gândeasc pe o
anumit tem . El nu transmite con inutul gândului s u, ci o anumit form , care-l
stimuleaz pe cel lalt s se opreasc asupra unei teme, dar pe care acesta o umple cu
un con inut propriu. Când eu spun „libertatea este necesitate în eleas ” nu îi transmit
celuilalt un con inut al gândirii mele. El nu poate în elege acela i lucru prin libertate,
necesitate, în elegere. Ace ti termeni, aceste forme au pentru el, cu necesitate, un
con inut diferit. El va avea asupra acestei teme, pe care eu o activez, propria sa idee.
De fapt, noi nu comunic m în sensul de transmitere a con inutului unui mesaj, ci
activ m unul pentru cel lalt anumite teme. Vorbirea nu are, în primul rând, un rol de
comunicare, ci unul de stimul.
În cazul comunic rii mediatizate, lucrurile se petrec în acela i mod. Mass-media
nu creeaz opinii, ci orienteaz gândirea i ac iunea c tre anumite teme. Comunicarea
mediatizat se face prin orientarea tematic i nu prin impunerea unor idei sau opinii.
Aceast viziune se situeaz într-o pozi ie de echilibru între cei care pun accentul pe
cel ce emite mesajul i cei ce pun accentul pe cei ce sunt destinatarii s i. Primii „sunt
unanimi în a admite în concluzie ideea pe care o postulau de la început: media
ac ioneaz în maniera unui drog, anestezic sau stimulent, incitându- i în consecin
victimele cu mai mult sau mai pu in eficacitate, la conformism sau la contesta ie,
în ac iune ca i în reflec ie. Al turi de corolarul obligatoriu, media sunt capabile, cu
singura condi ie de a ti s te serve ti de ele, de a face s cread sau de a face s fac
pe indiferent cine, indiferent ce, indiferent cum i indiferent când” (F. Balle, 1990,
p. 51). Ceilal i, cei a c ror aten ie este centrat pe destinatarii mesajului, sunt una-
nimi în a sus ine c „reac iile de ap rare sau de respingere din partea «receptorilor»
se dovedesc foarte numeroase i foarte puternice în fa a mesajelor care le sunt
propuse. i în a ar ta, adesea cu ajutorul statisticilor, c puterea media este departe
de a fi ceea ce se crede, atât sunt de mari «rezisten ele» oamenilor la informa ie”
(Ibidem, 1990, p. 47).
Dac suntem de acord c natura «comunic rii» este nu de a transmite un con inut
al mesajului emi torului, ci de a stimula pe receptor s dea propriul con inut unei
teme activate de transmitere, atunci este clar c «rezisten a» trebuie s fie mare fa
de mesaj, c ci individul nu îmbr i eaz ideea mass-media, ci o acutizeaz pe a sa.
Mass-media poate face dintr-o tem nesemnificativ una semnificativ , dar individul
o va dezvolta în propriul lui sens. Aceasta explic de ce comunicarea mediatizat
înt re te doar tendin ele existente, neputând crea, decât rar, curente de opinie inexis-
tente, ca tendin e mai mult sau mai pu in definite, în rândul publicului. Mass-media îi
converte te pe cei dispu i s fie converti i. Efectele media sunt cu necesitate limitate.
Orientarea temelor este principalul efect i nicidecum orientarea ideilor.
Aceast viziune asupra naturii comunic rii mediatizate explic atât preponderen a
imaginii i formei asupra con inutului, cât i preponderen a medium-ului asupra
mesajului. Informa ia va fi scurt , c ci ea trebuie s incite, nu s explice; se va baza
pe imagine, c ci stimularea vizual este cea mai puternic ; va fi centrat pe am nunte
senza ionale ce vor ese o re ea fin de sugestii i nu pe valorizarea evenimentului,
care ar scinda audien a, ar polariza opinia. Pe de alt parte, odat ce con inutul
mesajului este secundar în raport cu forma sa, este evident c va c p ta o importan
covâr itoare modul de transmitere; mesajul este medium-ul (medium is message)
(M. McLuhan, 1968, p. 25-40); iat de ce aceea i informa ie va avea efecte distincte
dup cum este televizat sau tip rit . A adar, evolu ia societ ii politice, datorat
apari iei, dezvolt rii i ac iunii media se înscrie într-o logic fireasc . Nu natura
puterii politice se schimb , nici fundamentele procedeelor ei, ci scara la care fenome-
nele se petrec, amploarea lor.
§2. Media i accesul la putere
A. Sc derea rolului contactelor interindividuale. „Utilizarea presei scrise i a

radio-televiziunii a modificat în mod notabil stilul campaniilor politice f cute de
oamenii i de for ele politice” (R. Cayrol, 1990, p. 573). Accesul la putere este legat
inevitabil de accesul la pres i de modul utiliz rii acesteia. Consumatorul de media,
mai ales de programe televizate, se izoleaz în fa a micului ecran. Acesta devine
principala, dac nu chiar singura sa surs de informa ie. Se mic oreaz astfel rolul
contactelor interindividuale i scade influen a pe care comunit ile locale o au asupra
votului electorului. Pia a electoral se centralizeaz . Cet eanul consumator de media
se afl expus în mod direct influen ei mijloacelor de difuzare (F. Balle, 1973, p. 6).
B. Personalizarea vie ii politice. Asist m, pe de alt parte, la o personalizare a
vie ii politice. Desigur, nu presa a creat aceast personalizare, tendin a existând i
înainte, dar ea cap t o amploare aparte în condi iile mediatiz rii. Suntem în prezen a
unui alt tip de personalizare a vie ii politice decât cea rezultat , de exemplu, din
scrutinul uninominal, personalizare care nu mai presupune o cunoa tere a personali-
t ii prin contact direct, ci încarnarea unei idei într-o imagine. Personalitatea politic
rezultat din utilizarea media în campania electoral este sintetizarea ca imagine a
unei mi c ri politice. Via a politic este perceput , datorit acestei personaliz ri, ca o
înfruntare între persoane (R. Cayrol, 1990, p. 576). Electorul pierde oarecum din
vedere partidele; el va vota nu cu P.D.-ul, ci cu partidul lui T. B sescu, nu cu
P.S.D-ul, ci cu partidul lui I. Iliescu (sau A. N stase, sau M. Geoan ), nu cu România
Mare (partid popular de curând!), ci cu partidul lui V. Tudor etc. Cel mai pregnant
mijloc de difuzare care contribuie la personalizarea vie ii politice este televiziunea
(R. Cayrol, 1989, p. 393). Aici imaginea domin con inutul, forma predomin în
raport cu ideea. Dar, chiar dac în propor ii mai mici, toate tehnicile de difuzare în
mas concur la afirmarea acestui fenomen, de exemplu: jurnalele, care prin foto-
grafii i tehnicile interviului atrag mai mult aten ia asupra oamenilor decât a mi c -
rilor sau organiza iilor, radioul, afi ul, chiar telefonul asistat de ordinator, care per-
mite bun oar transmiterea de mesaje din partea personalit ilor politice.
C. Sc derea importan ei imaginii programatice a partidelor. Preponderen a
imaginii personalizate a tendin elor politice în raport cu imaginea programatic se
explic prin faptul c electorul este mai sensibil la imaginile conving toare, ce dau
aparen a sincerit ii, capacit ii, competen ei unei persoane decât la con inuturile prea
ideologice, prea programatice ale unor discursuri politice sofisticate. Aleg torii au,
statisticile o demonstreaz , o memorie mediocr i o slab putere de concentrare. O
bun campanie electoral va ine cont de aceast realitate, uzând mai mult de imagini
decât de idei. În campania electoral bazat pe media i mai ales pe mass-media,
candida ii sunt vându i ca orice produs. Personalitatea politic este o marf . Toate
tehnicile marketingului vor fi utilizate în politic . Pe de alt parte, campania electo-
ral tinde s devin permanent , în pofida interdic iilor legale în acest sens. Aceste
dou tendin e înt resc pozi ia exper ilor în marketing politic, în publicitate politic , a
consilierilor pentru comunica ie. Campania se tehnicizeaz . Totu i, o imagine poli-
tic nu se fasoneaz atât de u or cum ne las s credem exper ii în marketing.
Procesul presupune o acumulare progresiv , iar capitalul politic acumulat este
nelichid, în sensul c este foarte dificil de transferat de la un uzaj, de la un proiect sau
de la o imagine la alta. Aceast nelichiditate a capitalului politic se explic prin
dificultatea de a distruge informa ia dobândit , prin pierderea de credibilitate i
decep ia afectiv (J. Gestlé, 1992, p. 80-81).
D. Modificarea raporturilor cerere/ofert . Un alt efect al utiliz rii mediilor de
comunicare în campania electoral este trecerea oamenilor politici de la inten ia de a
impune un program, la inten ia de a se conforma cererilor electoratului. Totu i,
rela ia nu este univoc . De obicei, vor câ tiga partidele care dau impresia c se
conformeaz perfect cererilor electoratului, dar care de fapt sunt capabile pe lâng
perceperea corect a acestor cereri s creeze cererea, s stimuleze opiniile în sensul
dorit i apoi s construiasc o ofert electoral . Partidul sau candidatul care va ti s
utilizeze aceast cauzalitate electoral circular va câ tiga alegerile.
E. Influen a diferitelor media. Influen a diferitelor media în campania electoral
a fost i este o problem larg dezb tut . În general, se insist asupra televiziunii. Dar
trebuie s se evite o în elegere trunchiat , care absolutizeaz efectele audiovizualului
i jurnalelor de mare tiraj i minimalizeaz influen a altor media. De exemplu,
mesajele telefonice asistate de ordinator sunt mult mai eficiente decât televiziunea,
c ci ele permit înregistrarea reac iei aleg torului i deci modificarea ofertei electorale
spre deosebire de televiziune care nu este în postura de a avea o reac ie imediat a
publicului. Influen a diferitelor media depinde de climatul politic în care ac ioneaz ,
de specificul cultural na ional, de o multitudine de variabile foarte greu de genera-
lizat. Media i mass-media au efecte majore, dar limitate. Este adev rat c ele aduc o
multitudine de noi aspecte în procesul de instaurare a puterii, dar ar fi excesiv s se
afirme, cum sunt tenta i mul i, c ele conduc la alegeri f r alegere, adic la o
manipulare total a electoratului. Votul este un fenomen complex. El este în acela i
timp individual i colectiv (F. Bon, 1991, p. 177). El este un fel de ritual bazat pe
comunicarea politic i deci pe media i mass-media.
§3. Media i exerci iul puterii
Nu doar accesul la putere este puternic marcat de existen a media, ci i exerci iul
acesteia. Dou sunt consecin ele principale ale prezen ei i ac iunii media. În primul
rând, guvernarea devine un spectacol politic, conducând la infla ie juridic , la apa-
ri ia unor distorsiuni în aplicarea regulii de drept i la reorientarea agendei politice. În
al doilea rând, separa ia puterilor în stat, ca teorie a echilibrului politic necesar
ap r rii libert ilor, este subminat , func iunile statului modificându- i con inutul i
modul de exercitare i dând na tere unui nou tip de echilibru politic, echilibru ce are
ca poli nu puteri institu ionalizate, ci puteri de fapt.
A. Guvernarea ca spectacol politic. Noul imperativ al oamenilor politici este s
fie «mediagenici» (R.-G. Schwartzenberg, 1977, p. 191), s profite cât mai mult de
mass-media. Acest fenomen ne întoarce la începuturile comunic rii: de la discurs la
gest, de la idee la imagine. Guvernan ii nu au nevoie de coeren , ci de gesturi fru-
moase; ei nu exercit puterea doar pentru a dirija colectivitatea, ci pentru a- i
construi o imagine. Permanentizarea campaniei electorale, semnalat deja, face ca
redobândirea puterii s primeze asupra exerci iului acesteia. Guvernarea se face «la
vedere», ea este transparent . Dar costul e mare: transparen a submineaz eficien a.
Guvernan ii tind, pe de o parte, s fac legi pentru a se remarca, nu pentru a guverna
i provoac astfel o infla ie normativ , o înmul ire înso it de o devalorizare a
normelor, ce provoac distorsiuni în aplicare. Ei tind, pe de alt parte s - i reorien-
teze agenda politic , acordând un timp mai mare exprim rii în mass-media cu scopul
de a- i promova imaginea, decât guvern rii efective.
B. Prezen a i ac iunea media: cauz a infla iei juridice. Prin infla ie juridic
se în elege o înmul ire a regulilor de drept, înso it de o devalorizare a acestora, adic
de o proast redactare i o proast coordonare a normelor, înso ite de o neîncredere a
subiec ilor în valoarea normei. Aceasta este una din bolile statului modern: supranor-
marea. Societatea este bolnav de prea mult «stat». Exist o proliferare canceroas a
statului i a reglement rii statale. Statul sufer de bulimie financiar i reglementar .
Cauza principal a acestei tenta ii a statului de a face exces de norme este schimbarea
stilului vie ii politice datorat prezen ei mass-media. A reglementa este spectaculos i
deci eficient din punct de vedere electoral. Nu conteaz dac norma ajut la gestiunea
problemelor publice, important este c ea va atrage aten ia asupra autorului, c ci
mass-media va reflecta, va dezbate reglementarea. inta reglement rii este de multe
ori propaganda gratuit pe care presa o face autorului normei. Faptul c politicienii
estimeaz c mass-media poate schimba opinia electoratului, modific modul în care
ei exercit puterea de inut . Promovarea imaginii prin legiferare corespunde unei
mentalit i politice noi, creat prin ac iunea media.
C. Mass-media: cauz a apari iei unor distorsiuni în aplicarea regulii de drept.

Utilizarea legisla iei în calitate de capital electoral produce o devalorizare a acesteia.
Aceast devalorizare se manifest mai întâi ca o slab redactare i coordonare a
textelor. Reglementarea nu are timpul necesar pentru a se cristaliza. Ritmul regle-
ment rii îi rupe coeren a. Or o norm prost redactat i prost înscris în sistem
implic în mod necesar o cre tere a toleran elor în aplicare, crearea chiar a unor
circuite de devia ie, care înlocuiesc c ile reglementare de rezolvare a conflictelor
juridice. Pe de alt parte, infla ia normativ provoac o devalorizare a actului în sine
al legifer rii. Legisla ia, înmul indu-se exponen ial, î i pierde impactul psihologic
asupra subiec ilor; ea devine un fapt curent, un fapt divers. Parlamentele, datorit
faptului c se de ir în norme, î i pierd credibilitatea i sunt trecute pe un plan secund
în raport cu Executivul. Or aceast tendin de a oferi mai mult încredere organului
de aplicare creeaz un alt fel de arbitrar în aplicarea normei: organul de aplicare
abuzeaz nu prin executarea propriu-zis , ci prin acapararea de fapt a norm rii.
D. Media i reorientarea agendei politice. Prezen a mass-media influen eaz
stilul oamenilor politici. Ei se vor preocupa mai mult de imaginea pe care presa este
dispus s le-o fasoneze. Bugetul de timp al unui om politic va fi altfel cheltuit decât
pân acum. Timpul acordat guvern rii efective va sc dea în raport cu timpul alocat
contactului cu mass-media. Astfel, din timpul pe care un om politic îl are, numai
15-20% va fi dedicat problemelor ce in de exercitarea efectiv a atribu iilor sale în
cadrul aparatului de stat, în timp ce restul timpului va fi alocat prezen ei în mass-media.
Dar nu numai stilul oamenilor politici se schimb ; institu iile însele î i reorien-
teaz agenda, ele însele trebuie s - i construiasc o imagine mediatic i deci s
acorde un buget mai mic de timp guvern rii efective, c ci de imaginea pe care i-o
construiesc depinde supravie uirea lor. Aceast imagine depinde într-o m sur deci-
siv de tipul de procedur de lucru adoptat. Cu cât procedura va fi mai la vedere în ce
prive te rezultatul ei, dar mai ascuns cu privire la tensiunile interne necesare
adopt rii deciziei, cu atât imaginea institu iei va fi mai u or de fasonat. Astfel,
guvernul va putea s - i construiasc mai u or o imagine decât parlamentul.
Sec iunea a 3-a. Influen a puterii politice asupra media
Nu doar media influen eaz puterea politic , ci i puterea politic influen eaz i
preseaz mijloacele de informare. Cu cât influen a unui tip de transmitere a
informa iei este mai mare, cu atât controlul pe care statul este tentat s îl exercite este
mai mare. Astfel, problematica reglement rii legale a activit ii media se va acutiza
în cazul televiziunii, în principal, c ci ea este inut , nu întotdeauna justificat, a fi cea
mai influent form de pres .
Mijloacele de ac iune ale statului sunt diverse i intensitatea acestei ac iuni este
diferit în func ie de climatul cultural i politic în care se ac ioneaz . Exist astfel o
reglementare, mai mult sau mai pu in strict , cu privire la modul în care pot func iona
toate tipurile de pres . Aceste reglement ri devin mai stricte în ce prive te audio-
vizualul decât în ceea ce prive te presa scris . Dar exist i modalit i mai drastice de
control, cum ar fi controlul direct al statului asupra radioului i televiziunii sau orga-
nizarea acestora ca servicii publice. Se instituie uneori un monopol al sectorului
public în materie de televiziune, monopol care poate presupune o «privatizare
intern » (S. Bachmann, 1987, p. 40), adic un câmp concuren ial în interiorul secto-
rului public. „Chestiunea monopolului este la fel de veche precum cea a televiziunii.
Se poate spune chiar c ea preexist .” (Ibidem, p. 36). Ea d na tere, ca o reac ie, la o
recrudescen a problematicii libert ii presei. Manipularea mai mult sau mai pu in
direct a informa iei de c tre puterea politic tinde s acrediteze ideea c
media-antrepriz privat echivaleaz cu media liber . Se creeaz astfel un câmp de
dispute în care media-serviciu public sunt opuse celor antrepriz privat , identifi-
cându-se, în general, prima categorie controlului i calit ii i cea de-a doua cu liber-
tatea i facilitatea comercial . Argumente puternice are fiecare tab r i se ajunge
astfel la un derapaj între public/privat, derapaj ce pare a fi incontrolabil.
§1. Public/privat – un derapaj incontrolabil
Dac este sigur c nu exist form de pres care s scape total controlului statului,
c ci cele mai liberale sisteme presupun o licen pentru intrarea în serviciu i norme
de utilizare, este la fel de adev rat c gradul constrângerii statale difer în func ie de
titularul capitalului pus în joc.Este greu de decis care sistem este mai bun, cel în care
audiovizualul este serviciu public, statul numindu-i pe administratorii societ ilor i
finan ând programele sau cel în care audiovizualul îmbrac forma radiourilor i
televiziunilor comerciale, care, independente fiind din punct de vedere financiar i
direc ional fa de stat, tr iesc din publicitate. S analiz m pe scurt cele dou sisteme.
A. Media – serviciu public. Avantajul exploat rii publice a unor media este, s-a
subliniat adesea, faptul c ea asigur o oarecare independen fa de presiunile
pie ei. Acest tip de media va promova mai mult emisiunile cu con inut cultural decât
pe cele comerciale. Dezavantajul esen ial este c ele sunt controlate direct de c tre
puterea politic , fiind utilizate pentru interesele acesteia. Informa ia este cenzurat
atât în ce prive te con inutul, cât i în ce prive te forma. Cu cât cre te independen a
fa de legile pie ei, cu atât scade libertatea de comunicare. Libertatea de exprimare a
individului se vede limitat prin faptul c i se limiteaz , i se contest chiar,
capacitatea de a alege liber între diferite tipuri de programe. Presa controlat de c tre
stat este paternalist i, prin aceasta, antidemocratic . Ea este elitist . Prin controlul
statului se impune indivizilor un program; ei sunt sili i s fie a a cum puterea crede
c ar trebui s fie, spre deosebire de cazul în care media ar fi controlate doar de legile
pie ei, când modelul cultural care se impune corespunde gustului majorit ii. Faptul
c media-serviciu public sunt sprijinite financiar de c tre stat le face nep s toare fa
de audien i deci costisitoare, ineficiente i infestate de practici restrictive
(J. Keane, 1991, p. 558).
B. Media – antrepriz privat . Faptul c aceste media sunt independente fa de
puterea politic , avantaj de altfel incontestabil fa de cele serviciu public, nu
înseamn c ele sunt în afara oric rei constrângeri. Cu cât cre te independen a fa de
stat, cu atât va cre te dependen a fa de bani. În cazul televiziunilor, de exemplu,
independen a fa de stat implic o cre tere a volumului publicit ii, care afecteaz
calitatea emisiunilor. Astfel, în Statele Unite, sunt necesare 2 minute i 40 de secunde
de publicitate la o or de maxim audien pentru a finan a un serial de o or . În
Fran a, cu cinci canale generaliste, care acoper întreg teritoriul francez, sunt nece-
sare 16 minute i 40 de secunde, iar pentru un canal care acoper 25% din teritoriul
na ional, 60 de minute (J. Stock, 1986).
Sus in torii acestei variante de organizare a audiovizualului arat c doar meca-
nismele concuren ei de pia pot asigura pluralismul informa iei, condi ie esen ial a
pluralismului politic. Dar ei uit s arate c în fapt concentrarea capitalului pe pia a
audiovizualului face ca pluralismul informa iei s devin un simplu mit. O mân de
companii domin autoritar pia a, iar acestea sunt controlate de un num r foarte mic
de indivizi. Faptul c întreprinderile private nu sunt controlate de c tre stat, cu
excep ia unor reglement ri minimale, nu înseamn c ele sunt propriu-zis indepen-
dente fa de for ele politice. Ele vor promova o anumit atitudine politic în func ie
de interesul indivizilor care le controleaz . S lu m ca exemplu doar Fininvestul lui
Berlusconi în Italia, care de inea trei posturi de televiziune na ionale, o companie de
produc ie cinematografic lucrativ , dou jurnale na ionale, magazine, o re ea radio-
fonic , o mare editur i participa în propor ii importante la canale de televiziune din
Fran a i Germania, în timp ce proprietarul era eful unuia dintre principalele partide
politice italiene. Pe de alt parte, calitatea emisiunilor f cute de media private nu
justific deloc preten ia partizanilor lor, potrivit c rora ele ar asigura o mai mare
libertate de alegere consumatorului. Ele sunt dominate de programe facile, de
produc ii subculturale, care se repet cu obstina ie, reducând astfel posibilitatea de
alegere a consumatorului.
§3. i democra ia?
Este de necontestat c o democra ie pluralist presupune o informa ie pluralist .

Tirania se sprijin pe ignoran . Cunoa terea limiteaz puterea. Or am v zut c
niciunul dintre sistemele analizate nu asigur un pluralism autentic. Exercitarea unui
control al statului, combinat cu monopolul asupra unor media, pune informa ia la
dispozi ia puterii. Independen a fa de finan area capitalist este pl tit cu un pre
prea mare: aservirea fa de puterea public . Cenzura este inevitabil . Lipsa contro-
lului statului implic o dependen fa de publicitate, care distruge calitativ progra-
mele i o concentrare a presei în mâinile unui num r din ce în ce mai redus de
persoane, care sunt mânate inevitabil de interese politice.
Democra ia îns i este pus în pericol de acest derapaj. Dac la începuturi
democra ia era amenin at de penuria de informa ie, acum ea este amenin at de
incapacitatea cet eanului de a mai trage o concluzie din noianul informa ional i, ca
o consecin , de facilitatea manevr rii sale. Ie irea din acest derapaj democratic nu
poate fi decât un sistem educativ orientat c tre crearea unei culturi politice, sociale i
juridice cât mai solide la nivel mediu, care s suplineasc lipsa de eficien real a
mass-media în acest domeniu. Acest sistem educativ trebuie cu grij p strat în afara
tenta iei de ideologizare.
Grupurile primare de identificare 291
Capitolul VI
Grupurile primare de identificare
Sec iunea 1. No iunea de grup primar de identificare
§1. Identificarea grupal
Societatea nu este i nu a fost niciodat constituit din indivizi izola i, care se

raporteaz direct la puterea statal , cum pretinde pân la un punct doctrina cet eniei,
de i poate c ar fi preferabil, ceea ce chiar face sistemul juridic s refuze cu obsti-
na ie s ia în considerare grupurile, referindu-se tot timpul la persoanele apar inând
grupului. Dimpotriv , individul este întotdeauna înscris în ni te structuri de grup mai
mult sau mai pu in clare, mai mult sau mai pu in permanente în func ie de care î i
construie te în parte identitatea social , de care depinde în bun m sur identificarea
lui politic . Am v zut c partidele se muleaz pe unele clivaje sociale fundamentale
preexistente, c grupurile de presiune structureaz de cele mai multe ori ac iunea
unor mase umane a c ror coeziune intern este preexistent acestei ac iuni, c ele
exprim , cu alte cuvinte ni te grupuri care le preced, chiar dac ac iunea lor este de
multe ori transversal .
Locul pe care aceste grupuri îl ocup în construirea identit ii individului este
discutat, i desigur discutabil, dar este cert c «societatea asocial » (M. Walzer, 1997,
p. 313) care este rezultatul teoriilor liberale ale «omului dezangajat» (W. Kymlicka,
1997, p. 273-286), este mai degrab normativ decât real . Poate c indivizii î i
construiesc în mai mare m sur decât oricând propria identitate în mod liber i
voluntar, poate c societatea este mai destructurat decât oricând, dar este clar c
unele grupuri mai joac înc un rol important în cadrul procesului de identificare a
individului, c acesta are tendin a de a se identifica în raport de apartenen a sa gru-
pal . Aceste grupuri le numim generic grupuri primare de identificare. Rolul acestora
în identificarea politic a indivizilor va depinde de concep ia pe care ne-o facem
despre raportul general dintre individ i comunitate, care ne va preocupa pu in aici,
dar el este incontestabil, c ci dup p rerea noastr „ace ti b rba i i aceste femei
elibera i de orice leg tur social , în mod literal dezangaja i, singuri i unici inventa-
tori ai propriei vie i, lipsi i de criterii sau de modele comune care le ghideaz aceast
inven ie, sunt figuri mitice” (M. Walzer, 1997, p. 316).
§2. Tr s turile definitorii ale grupurilor primare
A. Aceste grupuri sunt primare. Aceasta înseamn c dezvolt un sistem de ata-

amente primordiale, adic ata amente „care se bazeaz pe tr s turi date, percepute
în mod intuitiv ca nemediate i naturale, ale existen ei sociale, aceste tr s turi date
putând fi leg tura de sânge prezumat , tr s turi fenotipice, religia, limba, apartenen a
regional sau cutuma” (Ph. Poutignat, 1995, p. 97, comentându-l pe C. Geertz,
1963). Aceste leg turi primordiale au în comun faptul c pot „concura na iunea ca
unitate social cuprinz toare, pentru c fac apel la o loialitate de acela i ordin”
(Ibidem, comentându-l pe C. Geertz, 1963). Aceast optic , oricât de criticabil ar
p rea multora, este relevant pân la un punct, dac se admite ideea lui E. Durkheim
c ceea ce creeaz solidaritatea nu este cooperarea, ci unele „for e impulsive, cum
sunt afinitatea de sânge, ata amentul fa de acela i teritoriu, cultul str bunilor,
comunitatea de obiceiuri. Doar când grupul este format pe aceste baze cooperarea se
organizeaz ” (1973, p. 262).
B. Apartenen a la aceste grupuri este cvasiinvoluntar . Pe de alt parte, apar-
tenen a la aceste grupuri este cvasiinvoluntar , în genere mo tenit . Sigur c nu este
vorba de o lips total de control individual asupra acestei rela ii de incluziune, dar
de cele mai multe ori ata amentul sentimental, chiar ira ional la grup nu este
contestat ra ional de individ decât în situa ii limit . Apartenen a etnic este în
realitate o rela ie subiectiv , dar este clar c de cele mai multe ori apartenen a la grup
este perceput ca mo tenit i nu ca voluntar . La fel se întâmpl de multe ori cu
apartenen a religioas : avem religia p rin ilor no tri i dac este adev rat c o putem
schimba oricând, este la fel de adev rat c nu o facem aproape niciodat i c moti-
va ia acestei fidelit i nu se bazeaz pe ra ionalizarea superiorit ii dogmelor acelei
religii, ci pe afec iunea fa de o tradi ie religioas sau cultural . Când spunem deci
c adeziunea la grupurile primare de identificare este cvasiinvoluntar , nu spunem c
aceast adeziune nu implic voin a individului, ci c de cele mai multe ori individul,
chiar dac poate s refuze identificarea i apartenen a la grup i s se reg seasc în
oricare alt identificare, nu are voin a necesar ca s o fac , fiind prea ata at din
motive sentimentale de aceast afiliere.
C. Afilierea la aceste grupuri are un rol de autoidentificare. Aceast afiliere la
grupurile primare îndepline te un rol de autoidentificare a persoanei pentru c ea
concepe, sau mai degrab simte, apartenen a ca permanent i incontestabil : grupul
primar reprezint un «refugiu» de unde nu po i fi alungat niciodat . Sigur c nu
trebuie s fie în mod obiectiv astfel i de multe ori nici nu este, dar subiectiv aceasta
este una din tr s turile definitorii ale apartenen ei la un astfel de grup. Cel mai
pregnant acest caracter este prezent în cazul grupurilor bazate pe tr s turi distinctive
care chiar scap controlului individual aproape total, cum ar fi grupul rasial sau etnic.
Datorit acestui caracter incontestabil al apartenen ei grupale, ea devine un element
de autocoerci iune. De exemplu, o minoritate etnic coerent va vota de multe ori
aproape în bloc cu o organiza ie proprie, de i curentele de opinie în sânul minorit ii
reproduc de fapt curentele de opinie din sânul majorit ii. Membrii minorit ii se
autoconstrâng atunci la un reduc ionism ideologic în numele unor revendic ri
identitare. Apartenen a la grupurile primare de identificare poate astfel s fie utilizat
strategic. Ea nu exclude ata amentul ideologic, ci doar îl estompeaz când grupul
primar devine minoritar.
D. Apartenen a la grup este valorizant pentru membrii s i. Apartenen a la
grupurile primare de identificare este perceput de membri grupurilor ca fiind
valorizant . Grupurile primare dezvolt un fel de ierarhie social , în care membri
unui grup se autositueaz , desigur f r nicio justificare real , pe o pozi ie superioar
celorlalte grupuri. Aceast autovalorizare grupal poate duce la o diviziune cultural
a muncii (M. Hechter, 1982, p. 119-128) în interiorul unei societ i na ionale, adic
la acordarea unor tipuri de roluri sociale, politice i economice în raport de ni te
tr s turi grupale observabile. Este ceea ce se cheam «nepotism», adic acordarea
unor avantaje în func ie de apartenen a la un grup i în func ie de intensitatea acestei
apartenen e.
Sec iunea a 2-a. Categorii de grupuri primare de identificare
Dac inem cont de tr s turile analizate mai sus, pot fi considerate grupuri
primare de identificare rasele, etniile, grupurile religioase i grupurile lingvistice.
Când grupuri caracterizate printr-o anumit conjunc ie a acestor afilieri primare
devin minoritare într-un stat, ele sunt numite minorit i na ionale.
§1. Grupurile rasiale
A. No iunea de ras . Rasa este un grup uman diferen iat printr-un ansamblu de
tr s turi fizice ale membrilor s i. Rasa se situeaz deci, cel pu in aparent, la nivelul
mo tenirii biologice efective. Ea une te indivizii care se diferen iaz prin culoarea
pielii, osatur , p r etc. Dar aceast diferen aparent strict genetic este de fapt una
social indus : doar anumite atribute fenotipice sunt desemnate ca rasiale, în virtutea
unor diferen ieri care sunt construite prin opozi ia popula iilor, datorat mai ales
expansiunii europenilor în Africa, Asia, Orientul Mijlociu i Australia. Alte tr s turi
caracteristice din punct de vedere fizic anumitor grupuri de popula ii nu sunt
relevante rasial pentru c nu au fost construite diferen ieri categoriale sociopolitice în
baza lor (culoarea ochilor, talia etc.). Deci rasa este un concept care porne te nu de la
tr s turile fizice ale persoanelor, ci de la valoarea care le este dat de o anumit
societate într-o anumit perioad . Conceptul nu are nimic obiectiv i imuabil. El este
subiectiv i istoric determinat, deci schimb tor. Este adev rat c persoanele nu au
niciun control asupra tr s turilor care sunt inute a le determina apartenen a la un
grup rasial, dar aceasta nu înseamn c rasele sunt obiectiv determinate, ci doar c
grupul dominant a ales tocmai aceste tr s turi pentru a putea s - i permanentizeze
domina ia. Tr s turile rasiale sunt acelea care au devenit prilej de confruntare
violent în istoria omenirii. Ele nu sunt mai importante decât celelalte tr s turi care
diferen iaz grupurile umane, dimpotriv , dar sunt în anumite culturi subiectiv resim-
ite ca atare. Rasa apare în acest context nu ca o fatalitate biologic , ci, dimpotriv , ca
un indiciu de diferen iere utilizat de o manier pur situa ional (P.L. Van den Berghe,
1970, comentat de Ph. Poutignat, 1995, p. 103).
B. Rasismul. Reticen a de a utiliza ast zi no iunea de ras în abord rile tiin ifice
ine de discreditarea termenului însu i datorit practicilor discriminatorii, duse pân
la eliminarea fizic , bazate pe ras , utilizate de c tre regimurile rasiste. Rasismul este
o teorie i o practic social-politic de ierarhizare a grupurilor în func ie de tr s turile
fizice ale membrilor lor. „Dac respingerea «str inului» este probabil la fel de veche
ca societ ile umane, trebuie s ajungem în secolul al XVI-lea i la debutul
coloniz rii pentru ca «misiunii civilizatoare» a omului alb s -i fie dat o justificare
care f cea referire la «superioritatea» i «inferioritatea» popoarelor (...) i în a doua
jum tate a secolului al XIX-lea pentru ca, în contextul expansiunii europene (...) un
anumit num r de gânditori s încerce s dea un caracter « tiin ific» no iunii de ras ”
(P. Milza, Dictionnaire, 1992, p. 855). Rezultatul a fost în elegerea organiz rii
sociale atât la nivel statal cât i la nivel interna ional ca o ierarhie a raselor, în fruntea
c rora s-ar situa rasele pure, printre care pozi ia dominant era rezervat rasei
indo-europene. Competi ia interrasial era conceput ca fiind motorul istoriei,
evolu ia acesteia trebuind s conduc la supunerea (a se vedea chiar eliminarea)
raselor inferioare. Cu toate c aceste teorii p reau a fi discreditate de practicile
naziste din al doilea r zboi mondial, rasismul a fost practicat la scar na ional chiar
ulterior conflagra iei (Africa de Sud) i mai are înc aderen i în multe ri inute ca
fiind democratice, uneori ob inând rezultate electorale surprinz toare. Departe de a fi
lipsit de pericole i de consecin e, rasismul tr ie te înc printre noi. i doar o
con tientizare a acestui lucru i a pericolelor pe care le reprezint , înso it de un efort
educa ional sus inut care s încerce s discrediteze atât rasismul dominan ilor cât i
pe cel al domina ilor poate s ne apere de repetarea ororilor la care el a dus.
Rasismul este de dou feluri: rasism al dominan ilor i rasism al domina ilor. El
nu este apanajul celor care domin normativ, economic i politic societatea respec-
tiv , de i ei sunt întotdeauna cei care îl ini iaz . Victimele rasismului sunt conduse,
printr-o reac ie de ap rare, s accepte separarea i s dezvolte teorii i practici ostile
metisajului în numele aceleia i doctrine a purit ii rasiale pe care o postuleaz
dominan ii. Rasismul domina ilor nu este mai ra ional decât al dominan ilor: el se
bazeaz pe c utarea emo ional a unit ii grupului, a p str rii identit ii. Dep irea
acestei logici a excluderii reciproce nu poate fi dep it printr-o filosofie univer-
salist în cadrul c reia „albul a teapt de la negru s nu mai fie negru” sau prin una
comunitarist-identitar în cadrul c reia „negrul a teapt s nu mai fie v zut negru,
de i vrea s continue s se vad el însu i negru”. Parafrazându-l pe E. Renan, putem
spune c esen a unei comunit i plurirasiale care nu practic rasismul „este c to i
indivizii au multe lucruri în comun i c au uitat la fel de multe lucruri” (1887,
p. 286). Pentru a atinge unitatea, trebuie uitate violen a i arbitrarul originar precum
i multiplicitatea originii rasiale, pentru a accentua ceea ce une te indivizii într-un
proiect comun i voluntar.
§2. Etniile
A. Importan a studierii no iunii de «etnie». Termenul «etnie», i cel de «ras »,

sunt utiliza i cu mare reticen de c tre teorie i de c tre sistemele juridice na ionale
sau de cel interna ional, mai ales atunci când este vorba de «minorit i etnice»,
datorit impresiei pe care el o las de bazare a diferen elor grupale pe factori biolo-
gici în locul factorilor subiectivi. Structurarea subiectiv pare s fie înlocuit cu divi-
zarea obiectiv . De aceea, termenul pare s fie surs de confuzii atunci când este
utilizat în limbajul juridic (pentru o critic a utiliz rii termenului, A. Fenet, G. Koubi,
I. Schulte-Tenckhoff, 2000, p. 425-428). Totu i, interesul s u practic pentru dreptul
constitu ional din România este de net g duit, mai întâi, pentru c subiec ii în i i
utilizeaz identificarea etnic i mai apoi, pentru c la noi chiar Constitu ia face apel
la no iune, atât în cadrul enumer rii criteriilor de nediscriminare «origine etnic »
[art. 4 alin. (2)], cât i în cadrul dispozi iei privitoare la dreptul la identitate al
persoanelor apar inând minorit ilor na ionale, vorbind de „dreptul la p strarea, la
dezvoltarea i la exprimarea identit ii lor etnice” [art. 6 alin. (1)]. În fine, etnia este
important în contextul nostru politic pentru c în aceast parte a Europei procesele
de asimilare nu au func ionat niciodat i etniile au r mas for e sociale majore, chiar
dac tensiunile etnice par uneori mai estompate.
B. No iunea de «etnie». Ca i no iunea de «na iune», no iunea de «etnie»
cunoa te dou accep iuni, rezultat a dou metode de abordare a conceptualiz rii sale,
una pornind de la tr s turile obiective ale grupului vizat, alta pornind de la atitudinea
subiectiv a membrilor s i fa de apartenen a grupal . Prima se love te mai întâi de
dificultatea de a g si criteriile obiective care ar defini un grup etnic. Sunt re inute de
obicei limba, independen a economic , numele grupului, organizarea politic , pose-
siunea unui teritoriu... O alt dificultate a acestei viziuni este modul combin rii
acestor elemente obiective, prioritatea dat unuia sau altuia dintre criterii. Pe de alt
parte, este clar c este imposibil de g sit un singur criteriu universal, aplicabil tuturor
grupurilor în toate situa iile. Criteriile nu se suprapun decât rar i niciodat toate.
Defini iile rezultate din aceast viziune calific drept grupuri etnice „comunit ile
care, în interiorul unei arii geografice particulare, vorbesc limbi mutual compre-
hensibile i au forme de adaptare economic esen ial similare” (G.P. Murdock, 1953,
p. 476-487, apud Ph. Poutignat, 1995, p. 63) sau grupurile „care posed un teritoriu
comun i utilizeaz coordonat for a contra altora” (S.F. Nadel, 1971, apud Ph. Poutignat,
1995, p. 63). Defectul general al acestor defini ii este de a face din decupajul etnic al
unei societ i un decupaj fix, de a acredita ideea c etnia, ca i rasa sau chiar na iunea
în cazul teoriilor obiectiviste este o fatalitate biologic , o tr s tur mo tenit asupra
c reia individul nu are în mod real i efectiv niciun control. Un alt defect al unora
dintre defini iile obiectiviste este de a confunda etnia cu minoritatea i na iunea cu
majoritatea. Astfel de defini ii afirm c etnia este „un grup care are o tradi ie
cultural comun i un sim al identit ii i care exist în interiorul unei societ i mai
largi” (Modern..., 1969) sau „un grup social care, în interiorul unui sistem sociocul-
tural mai larg revendic sau are un statut special din cauza unui complex de tr s turi
(tr s turi etnice) pe care le are sau pe care este presupus c le are” (M.A. Tumin,
1964). De multe ori defini iile opereaz incon tient o diferen iere între na iune i trib,
etnia nefiind decât un mod de a masca accep iunea peiorativ a acestuia din urm .
Astfel, unele concep ii obiectiviste au ca substrat, mai mult sau mai pu in incon tient,
o ierarhie între na iunea tipic «civiliza ilor» i tribul sau etnia tipice «necivili-
za ilor», opunând na ionalismul nostru tribalismului lor.
Aceste defecte ale viziunii obiectiviste asupra etniei au dus la construirea unui tip
de definire care pleac de la criterii subiective. Aceast viziune refuz în acela i timp
s fac din etnie o categorie utilizat doar pentru minoritari, f când din ea o categorie
general a vie ii sociale, aplicabil i grupurilor majoritare i s determine etnia în
func ie de ni te tr s turi obiective. Apartenen a la grupul etnic, este, ca i apartenen a
la na iune, de natur subiectiv . Astfel iluzia culturalist este negat de un nou val de
teorii sociale, iar no iunea de trib, ca un echivalent peiorativ al etniei, este somat s
p r seasc tiin ele sociale. Defini iile rezultate din aceast nou viziune fac aplica ia
în materie a «viziunii franceze» de în elegere a na iunii. Etnia este „un grup care se
percepe pe sine ca unit printr-un ansamblu de tradi ii pe care vecinii nu le
împ rt esc i ai c rui membrii utilizeaz în mod subiectiv i de o manier simbolic
sau emblematic unele aspecte ale culturii lor pentru a se diferen ia de celelalte
grupuri” (G. De Vos, 1975, p. 9) sau „un grup social ai c rui membri partajeaz un
sentiment al originii comune, revendic o istorie i un destin comun i distinctiv i
resimt o direc ie particular a originalit ii i solidarit ii colective” (A.D. Smith,
apud Ph. Poutignat, 1995, p. 91). În aceast concep ie nu tr s turile obiective, ci
pozi ia subiec ilor fa de unele tr s turi existente sau prezumate este cea care
asigur coeziunea grupului etnic, astfel c „mecanismele i frontierele etnice exist
mai degrab în capul subiec ilor decât ca linii pe o hart ” (J.A. Amstrong, 1982, p. 6,
apud Ph. Poutignat, 1995, p. 91).
§3. Grupurile lingvistice
A. No iunea de grup lingvistic. Am v zut c una dintre tr s turile grupurilor

etnice este limba comun sau cel pu in o pluralitate de dialecte mutual comprehen-
sibile. Dar, pe de o parte, grupurile etnice i cele lingvistice nu coincid întotdeauna
i, pe de alt parte, dreptul pozitiv, atât na ional (art. 6 din Constitu ia Românie
distinge identitatea etnic de cea lingvistic a minoritarilor, f când tot odat din
ambele aspecte ale dreptului la identitate al persoanelor apar inând minorit ilor
na ionale) cât i interna ional (Carta European a Limbilor Regionale sau Minoritare,
adoptat de Consiliul Europei la 05.12.1992; P. Blair, La Charte..., 2003) face din ce
în ce mai des uzajul unei distinc ii între minorit ile etnice i cele lingvistice sau
afirm limba minoritar independent de caracterul etnic al grupului. Astfel, grupul
lingvistic devine o categorie distinct poate i din cauza unei mai simple definiri. În
acest sens P. Blair afirma: „Carta (european a limbilor regionale sau minoritare) nu
caut s protejeze minorit ile. Ceea ce ea vrea s protejeze sunt limbile în calitatea
lor de element al patrimoniului cultural european. Grupurile minoritare fac obiectul
unei alte conven ii a Consiliului Europei” (p. 41). El recunoa te astfel c grupurile
lingvistice sunt distincte de grupurile etnice. Este un grup lingvistic ansamblul
indivizilor care partajeaz utilizarea în spa iul privat a aceleia i limbi.
Se poate spune, cum spunea N. St nescu despre limba român , c limba este
patria noastr . Ata amentul lingvistic creeaz acelea i condi ion ri sentimentale ca i
ata amentul fa de un teritoriu. Importan a pe care grupurile o dau limbii face din
acest element de multe ori elementul central de identificare al membrilor grupului,
astfel c revendic rile lingvistice sunt revendic ri accentuat identitare. Aceast
identificare lingvistic func ioneaz atât în cazul grupurilor majoritare ori dominante,
cât i în cazul grupurilor minoritare sau regionale ori dominate cu toate c sunt
majoritare numeric.
B. Clasificare limbilor în func ie de pozi ia statului fa de ele. Limbile
dintr-un stat pot fi în func ie de pozi ia pe care statul o are fa de ele: oficiale sau
na ionale, regionale, minoritare i limbi ale imigran ilor.
a. Limbile oficiale sunt cele declarate «limbi ale statului», adic limbi prin care
se realizeaz ansamblul activit ilor publice. Ele sunt protejate juridic fa de orice
tentativ de minorizare. Ele sunt vehiculele comunic rii sociale i ale difuz rii
actelor juridice ale statului. În mod normal sunt ata ate caracterului normativ al
declar rii unei limbi ca limb oficial urm toarele consecin e juridice:
1) obliga ia de a cunoa te limba oficial ;
2) limba oficial este singura care poate fi utilizat de organele statului i de cele-
lalte persoane juridice de drept public sau de persoanele de drept privat în exerci iul
unei misiuni de serviciu public;
3) în via a public poate fi utilizat doar limba oficial ;
4) modul de reglementare a utiliz rii limbilor minoritare nu trebuie s transforme
dreptul individual în drept colectiv i nici s lege exerci iul unor drepturi sau libert i
fundamentale de pozi ia cet enilor pe teritoriu; i
5) utilizarea unei alte limbi decât cea oficial în via a public , dac este permis
de constitu ie, nu trebuie s creeze consecin e restrictive în materie de libertate pentru
ceilal i cet eni. Se în elege de la sine c declararea unei sau unor limbi ca fiind
oficiale sau na ionale nu trebuie s impieteze asupra utiliz rii altor limbi în spa iul
privat, deci c trebuie s îndeplineasc rolul de unificare a comunic rii publice i nu
de absolutism din partea grupului lingvistic majoritar.
b. Limbile regionale sau minoritare. Prin «limbi regionale sau minoritare»
Carta European a Limbilor Regionale sau Minoritare în elege „limbile: I. practicate
în mod tradi ional pe teritoriul unui stat de c tre resortisan ii acestui stat care
constituie un grup numeric inferior restului popula iei statului; i II. diferite de limba
(limbile) oficial (oficiale) a acestui stat; ele nu includ nici dialectele limbii
(limbilor) oficial (oficiale) a acestui stat, nici limbile imigran ilor; (...) prin «limbi
lipsite de teritoriu», se în eleg limbile practicate de resortisan ii statului care sunt
diferite de limba (limbile) practicat de restul popula iei statului, dar care, chiar dac
tradi ional practicate pe teritoriul statului, nu pot fi ata ate unei arii geografice
particulare a acestuia” (art. 1). În principiu, aceste limbi nu pot fi utilizate de orga-
nele statului, de persoanele juridice de drept public i de persoanele de drept privat
când exercit o misiune de serviciu public. Dar, i acest lucru este esen ial, ele pot fi
utilizate liber în afara acestui cadru institu ional, adic în via a «privat ». Limba
oficial nu poate fi impus în acest cadru. Libertatea de exprimare implic alegerea
mijlocului acestei exprim ri, inclusiv a limbii.
c. Limbile imigran ilor sunt diferite în optica Cartei Europene a Limbilor
Regionale sau Minoritare. Ele nu ar fi protejate de aceasta. Consiliul Europei utili-
zeaz , pare-se, în acest domeniu criteriul leg turilor vechi, solide i durabile cu statul
pe care tenta s -l utilizeze i în definirea minorit ilor na ionale (Recomandarea 1201
a Adun rii Parlamentare), ceea ce nu este chiar lipsit de ambiguit i. Astfel, impor-
tan a demografic i cultural a popula iilor imigrante este pe nedrept neglijat , iar
politica, eventual asimila ionist fa de acestea, neîncadrat .
În optica european actual , prin minoritate lingvistic pare s se în eleag un
grup care se autoidentific mai ales în raport de limba practicat în comun de membri
lui, alta decât limba oficial , care sunt resortisan ii unui stat i sunt mai pu in
numero i decât restul popula iei acelui stat, indiferent c sunt concentra i sau nu
într-o parte a teritoriului s u i între in leg turi vechi, solide i durabile cu acest stat.
§4. Grupurile religioase
„Organizare a credin elor i riturilor care au leg tur cu sacrul, religia devine,
potrivit formulei lui E. Durkheim, «o regiune foarte central a con tiin ei comune»,
în a a fel încât putem analiza marile institu ii sociale ca fiind «n scute din religie»”
(B. Badie, Dictionnaire, 1992, p. 913). Astfel c , de i fenomenul religios pare în
declin, l ca urile de cult fiind din ce în ce mai pu in frecventate, totu i religia are
înc o influen decisiv în autoidentificarea indivizilor, iar organiza iile religioase, o
influen însemnat , de i inegal repartizat cultural i geografic, în problemele
politice, fenomenul religios manifestându-se prin alte forme decât participarea la
liturghie. Studiul organiza iilor religioase în cadrul acestui curs se justific prin
prezen a religiei la nivelul justific rii sau chiar a exerci iului puterii, pe de o parte, i,
pe de alt parte, de influen a pe care aceasta o are, chiar în regimurile politice areli-
gioase, asupra modului în care cet enii se pozi ioneaz fa de unele probleme
importante i deci asupra votului lor. Religia devine astfel un factor esen ial în
analiza cultural a sistemelor institu ionale.
A. No iunea de organiza ie religioas . Organiza iile religioase propriu-zise sunt
bisericile. O biseric este un ansamblu de credincio i care împ rt esc aceea i religie.
Biserica este în acela i timp o institu ie, care încadreaz practicarea în colectiv a
credin ei. Aceast organizare este numit «cult». Respectul libert ii con tiin ei
presupune, în regimurile de separare a statului i bisericilor c statul nu se întreab ce
este o religie, c ci oricare religie îi este indiferent . El nu face discriminare între
culte, deci nu poate judeca nici care cult este o religie i care o sect , cel pu in nu a
priori. Statul protejeaz în principiu cultele minoritare. Este evident totu i c unele
«secte» dep esc normalitatea. În m sura în care ele încalc legea, prezint un
pericol pentru ordinea public , siguran a na ional , s n tatea sau morala public sau
bunele moravuri, se poate justifica restrângerea libert ii con tiin ei prin interzicerea
«sectelor». Totu i, este greu de stabilit a priori o distinc ie între sect i religie.
Jurispruden a francez a afirmat c : secta ar fi distinct de religie i nu ar putea, de
aceea, s se prevaleze de protec ia pe care textele interne i interna ionale o confer
în mod expres doar religiei (Nîmes, 10 iunie 1967, D.1969.366; Trib. Paris,
2 februarie 1977, J.C.P. 1977. 2.18636). Dar indiferent ce criteriu s-ar folosi, c este
vorba de num rul de adep i, de excentricitatea doctrinei, de noutate, de extraneitate,
acesta nu rezist unei analize serioase i nu d un caracter obiectiv distinc iei
(J. Robert, 1995, p. 190-191). Nici Comisia, nici Curtea European a Drepturilor
Omului nu au definit termenul de «religie». Totu i, Comisia a concluzionat c statul
nu este obligat s permit unei secte religioase s - i aleag forma proprie într-o
structur juridic precis . Ea a apreciat îns c statul trebuie s prevad mecanisme
care s permit individului s p r seasc o biseric (D. Gomien, 1996, p. 80-81).
Pe lâng biserici sau culte, o serie întreag de organiza ii de inspira ie religioas pot
exista într-un stat. Am v zut deja c problema religioas i mai ales pozi ia statului fa
de biserici a dus în multe state la apari ia unor partide de inspira ie religioas sau a unora
antiecleziastice. Pe lâng acestea, pot exista organiza ii ale tinerilor de diverse religii,
organiza ii religioase care se muleaz pe diverse categorii socio-profesionale, organiza ii
caritabile de inspira ie religioas , coli religioase, pres religioas etc.
B. Sisteme de organizare a raporturilor dintre stat i biserici. Pare de la sine

în eles c într-un stat democratic liberal, libertatea religiei s fie garantat . C ci
libertatea credin ei nu este decât un aspect particular al libert ii opiniei, care este
fundamentul unei astfel de societ i. Exist îns un raport paradoxal, cel pu in
aparent, între aceast libertate i cea a opiniei: ea îmbrac în acela i timp un caracter
mai vast i mai restrâns. În timp ce libertatea opiniei implic în principiu doar
con tiin a individual , libertatea credin ei dep e te libertatea opiniei în sensul c ea
nu poate s se afirme plenar decât dac bisericile, mi c rile religioase, colile de
gândire sunt st pâne pe activitatea lor, ceea ce ridic problema fundamental a rapor-
turilor dintre acestea i stat. Libertatea credin ei presupune punerea în aplicare a unui
sistem de «coabitare» între biseric i stat. În acela i timp îns , libertatea credin ei
este mai restrâns decât libertatea opiniei pentru c ea implic aderarea individului la
un sistem de opinii i valori preexistent i rigid. Ea presupune doar un act de alegere,
nu i unul de crea ie, ca libertatea opiniei (J. Robert, 1995, p. 185).
Exist în fond în cadrul libert ii religiei dou libert i: cea a credin ei i cea a
cultului. Prima prive te doar con tiin a individual , cea de-a doua presupune o exte-
riorizare organizat de o manier sau alta a acestei credin e individuale. Dac liber-
tatea credin ei intime, nemanifestate public, nu prive te dreptul, c ci ea nu prive te
rela ia, libertatea cultului poate fi limitat , ea nefiind absolut . Astfel, art. 18 din
Pactul relativ la drepturile civile i politice stabile te c libertatea de exprimare a reli-
giei nu poate face obiectul altor îngr diri decât a celor prev zute de lege i care sunt
necesare protec iei securit ii, ordinii i s n t ii publice, moralei sau libert ilor i
drepturilor fundamentale ale altora.
Dar pozi ia statului fa de culte nu este aceea i peste tot, nici m car în demo-
cra iile liberale. Au fost practicate în acest domeniu patru sisteme:
a) statul, ca autoritate politic , se confund cu autoritatea religioas (teocra ie);
b) statul este sus in torul, aliatul unei biserici (religie de stat, religie dominant ,
religie majoritar );
c) statul i biserica î i bazeaz raporturile pe acorduri de recunoa tere reciproc
(concordate); i
d) statul adopt o pozi ie indiferent cu privire la religii, evitând s favorizeze
vreuna i veghind ca exerci iul cultelor s nu tulbure ordinea public (separare a
statului i bisericilor). Aceast pozi ie este determinant pentru libertatea credin ei ca
i pentru cea a cultului, c ci libertatea religioas nu este doar libertatea de a crede în
religia pe care o alegi (libertate de con tiin ), ci i libertatea de a practica aceast
religie. Ea const în mod esen ial în libertatea de a practica cultul. Libertatea cultului
presupune c statul admite exerci iul oric rui cult pe teritoriul s u i c nu favo-
rizeaz niciunul (M. Duverger, 1983, p. 178). Doar aceast solu ie din cele ar tate
mai sus concretizeaz deplin libertatea religiei.
a. Teocra ia. Teocra ia este un regim politic în care exist o confuziune între
autoritatea statului i autoritatea religioas , fie printr-o domina ie a celei din urm
asupra primeia, fie cel pu in, prin existen a unui fundament religios al puterii statale
care exclude orice minoritate religioas . Cum teocra ia ca regim politic ne va
preocupa aparte, în cadrul clasific rii regimurilor politice, aici ne vom rezuma la
defini ia dat .
b. Statul – sus in torul sau aliatul unei biserici. Acest sistem presupune fie
declararea unei religii ca religie de stat, fie ca religie majoritar , fie ca religie
na ional , fie ca religie dominant . Statul nu este în acest sistem neutru fa de
biserici. El sus ine una dintre ele mai mult decât pe celelalte, în general motivând c
rolul acesteia în constituirea statului sau a na iunii a fost determinant. Un astfel de
sistem poate fi realizat i prin inserarea în constitu ie a unor referiri la una dintre
doctrinele religioase (de exemplu, referirea la valorile cre tine) sau prin calificarea
celorlalte grupuri religioase ca minorit i religioase. Acest sistem este practicat de
unele ri democratice. Astfel, în Grecia, Biserica Ortodox este o adev rat institu ie
a statului, art. 3 al Sec iunii B a Constitu iei prev zând c „religia dominant în
Grecia este acea a Bisericii Ortodoxe Orientale a lui Cristos”.
c. Regimul concordatelor. Concordatul reprezint un acord între Vatican în
calitatea sa de stat al bisericii romano-catolice i un guvern în scopul de a fixa
raporturile dintre stat i biserica catolic din acel stat i de a reglementa statutul
religiei catolice în statul respectiv. În general, aceste concordate fixeaz situa ia
clerului, având în vedere natura dreptului canonic romano-catolic, statutul ac iunilor
catolice ( coli, mi c ri catolice de diferite genuri etc.) i, uneori, participarea statului
la finan area, direct sau indirect , a institu iilor culturale catolice. În cazul acestui
regim, statul recunoa te legitimitatea ac iunii bisericilor în unele domenii i acord
sprijin bisericii pentru a facilita aceast ac iune. Un astfel de regim este întâlnit în
mai multe ri europene, putându-se afirma c „în Europa occidental concordatul
este principiul, separarea, excep ia” (Ch. Debbasch, 2001, p. 491). Italia este o
ilustrare precis a acestui sistem c ci Vaticanul este parte a teritoriului italian i în
acela i timp sediul Sfântului Scaun, ceea ce face ca acordurile între acesta i statul
italian s dobândeasc o importan aparte. Acordurile din 11 februarie 1929 care
fixeaz raporturile dintre Biserica Catolic i stat au fost introduse în Constitu ie, în
art. 7, care prevede c „Statul i Biserica Catolic sunt fiecare în sfera sa
independente i suverane. Raporturile lor sunt reglementate de Pactele de la Lantran.
Modific rile Pactelor acceptate de cele dou p r i nu cer vreo procedur de revizuire
constitu ional ”.
d. Separarea statului i bisericilor. În acest sistem, statul i bisericile sunt
separate, în sensul c primul recunoa te libertatea celor din urm , fiind echidistant
fa de ele. El recunoa te libertatea religiei într-un sens plenar. Aceasta este definit
de art. 18 din Pactul relativ la drepturile civile i politice ca libertatea persoanei de a
avea sau de a adopta o religie sau o convingere la alegerea sa, precum i libertatea de
a manifesta religia sau convingerea, individual sau în comun, în public sau privat,
prin cult i rituri, practici i înv mânt. Pentru ca libertatea religiei s fie efectiv , s
nu r mân în faza de simpl libertate a credin ei, ca atitudine subiectiv nemani-
festat , trebuie, i aceasta este baza sistemului de separare a statului de biserici, ca
puterea statal s fie laic . Acest lucru presupune ca ea s nu fie nici religioas , nici
antireligioas , c ci ateismul de stat este la fel de periculos ca i religia de stat, ci s
fie areligioas . Trebuie deci, pentru a în elege sistemul, s l murim care trebuie s fie
con inutul acestei laicit i.
No iunea de laicitate presupune, pe lâng respectul libert ii con tiin ei, neutra-
litatea statului. Neutralitatea implic faptul ab inerii statului de a recunoa te vreun
cult. Statul nu recunoa te niciun cult, c ci acest lucru ar duce la crearea unei distinc ii
pe motivul credin ei. Nerecunoa terea nu trebuie în eleas ca «neadmitere», deci ca o
atitudine de ostilitate, ci ca o aplicare a principiului egalit ii prin faptul c fenome-
nul religios înceteaz a mai fi un fenomen public (J. Robert, 1995, p. 384). Aplicarea
riguroas a principiului presupune încetarea categorisirii institu iei Bisericii ca
serviciu public, ceea ce implic dispari ia leg rii de recunoa terea cultelor a acord rii
de bani de la bugetul de stat pentru completarea surselor financiare proprii, neinter-
ven ia statului în organizarea cultelor i în special în numirea efilor ecleziastici... În
acest sistem, restrângerea libert ii religiei trebuie s fie motivat de existen a unor
împrejur ri specifice, de regul prev zute constitu ional i oricum prev zute în Pactul
relativ la drepturile civile i politice, art. 18 alin. (3): „Libertatea de a manifesta
religia sau convingerile nu poate face obiectul decât unor restric ii prev zute de lege
i care sunt necesare pentru protejarea securit ii, ordinii i s n t ii publice, sau
moralei ori libert ilor sau drepturilor fundamentale ale altuia”, neputând fi dedus
din simplul caracter sectar al doctrinei unei religii, c ci nu exist criterii valabile de
distingere a priori a unei secte de o religie. Neutralitatea admite interzicerea, dar nu
admite recunoa terea, c ci aceasta din urm este o interzicere a priori. Faptul c
bisericile nu mai îndeplinesc o func ie de serviciu public conduce la ideea c nu mai
exist organizare «public » a cultelor. Cultele religioase sunt libere i se organizeaz
potrivit statutelor proprii, în condi iile legii, i sunt autonome fa de stat.
No iunea de laicitate, ca baz a separ rii statului i bisericilor, înseamn
impunerea în sarcina statului a obliga iei de a fi neutru din punct de vedere religios.
Aceast neutralitate este în acela i timp negativ i pozitiv . Neutralitatea pasiv ,
negativ , presupune c statul, chiar dac are vreo preferin pentru vreo religie, nu
face din aceasta un lucru public. El accept orice religie, orice doctrin , nu discrimi-
neaz pe acest criteriu nici indivizii ca persoane fizice, nici indivizii organiza i în
biserici i culte. Neutralitatea pozitiv , activ , presupune c statul intervine pentru a
asigura fiec ruia posibilitatea de a exercita propria religie, prin arbitrajul pe care el îl
face între culte.
C. Fundamentalismul i integrismul. „Fundamentalismul este un demers
religios care, neglijând cel mai adesea pruden a în exegez , interpreteaz într-o
manier literal textele sacre (...), aplic aceast interpretare societ ii contemporane
i dezvolt o doctrin care prive te modul în care oamenii trebuie s tr iasc .
Integrismul este o radicalizare a atitudinii religioase i, pornind de aici, a atitudinii în
toate celelalte domenii, care respinge tentativele de adaptare a dogmelor la timpurile
noastre i, adesea, condamn f r distinc ii sau nuan e lumea modern , acuzat de
toate relele, în numele unei «tradi ii» rigidizate i sacralizate, chiar dac aceast
«tradi ie» nu urc pân la originile credin ei.” (Ch. Debbasch, J.-M. Pontier, 2000,
p. 497-498). De obicei, fundamentalismul este legat automat în ultima vreme de islam.
Dar el nu este tipic lumii musulmane, existând atât în cre tinism, cât i în alte religii.
a. Fundamentalismul islamic. Valul actual de integrism musulman traduce un
conflict între identitatea religioas tradi ional , pentru care, cum afirm art. 10 din
Constitu ia iranian , „to i musulmanii formeaz o na iune”, i identit ile na ionale
impuse ini ial, în general, de expansionismul occidental. Identitatea musulman
primeaz asupra identit ii na ionale, care a fost tot timpul, cel pu in în varianta sa de
na iune-stat, destul de slab în lumea musulman i este perceput de fundamentali ti

ca str in , ca impus de Occident. Fundamentali tii islamului vor o integrare a
statului i religiei, o revenire la modul «tradi ional», religios, de produc ie normativ ,
deci vor o aplicare a islamului în toate domeniile sociale. Lumea musulman se
dedubleaz astfel, guvernele fiind, cu câteva notabile excep ii, institu ii de inspira ie
occidental , iar o mare parte a popula iei fiind voluntar supus mai degrab legilor
musulmane decât legilor puterii politice. Pozi ia lui A. Hussein, editorialist la
s pt mânalul egiptean «Al Chaab», este relevant : „Islamul est cert o religie, dar este
de asemenea ceea ce fondeaz identitatea noastr , de care am fost priva i, din secolul
al XX-lea de hegemonia occidental . Pentru mine, mi c rile islamice sunt pe punctul
s completeze ultima faz a eliber rii na ionale. Oricine este rezonabil este obligat s
admit c viitorul acestei regiuni este islamic. Din Asia Central pân în Maroc,
rena terea este evident ” (apud Y. Plasseraud, 2000, p. 46). Aceast atitudine împotriva
domina iei occidentale, deloc ireal de altfel, devine din ce în ce mai violent , radi-
calizare încurajat de un fundamentalism cre tin manifestat de unii lideri occidentali,
chiar dac de regul mascat, cum ar fi declara iile pre edintelui american, care vor-
beau de «cruciad », când Statele Unite se preg teau s atace Irakul, sau de tentativa
de a introduce valorile cre tine în Tratatul instituind o Constitu ie pentru Europa.
b. Fundamentalismul cre tin. Cre tinismul nu a dep it nici el faza fundamenta-
lismelor. Atitudinile, la care am f cut referire mai sus, au în mod clar accente
fundamentaliste i sunt cu atât mai îngrijor toare cu cât vin din partea autorit ilor
celor mai dezvoltate ri ale lumii. De altfel, în Statele Unite s-au format asocia ii
care tind s atenteze la libertatea individual pentru a impune un «adev r» care nu
suport nici contesta ia, nici contrazicerea. Unele dintre aceste asocia ii ajung la a
presa pentru scoaterea din programa colar a oric rei referiri evolu ioniste, conside-
rând darwinismul un «sacrilegiu». Mi c ri ca cele contra avortului, create pe consi-
derente religioase, au devenit uneori violente, ajungându-se pân la crime. Lumea
occidental nu este ferit de integrism i fundamentalism. Poate cel musulman este
mai evident dar poate c i media sunt mai dispuse s ni-l arate.
Cre tinismul ortodox este, de asemenea, de multe ori identitar, de regul în rile
cu religie ortodox dominant , aceasta fiind intim legat de sentimentul na ional,
pentru c aceste ri au folosit ortodoxia ca un element de lupt contra domina iei
musulmane. Eliberarea na ional a fost i o eliberare religioas . Tradi iei r s ritean
îi este deci str in separarea statului i religiei i, chiar dac constitu iile sunt foarte
«occidentale» în acest punct, practica social nu se ridic aproape niciodat la nivelul
dogmelor constitu ionale. Ortodoxia este v zut ca religie na ional indiferent de ce
spun normele juridice. La noi, aceast atitudine a fost evident cu câ iva ani în urm ,
când organizarea congresului martorilor lui Iehova în România a f cut Biserica
Ortodox Român s - i afirme clar calitatea de biseric na ional , punct de vedere
care, chiar dac nu a devenit oficial, a fost sus inut de o parte important a politi-
cienilor, chiar în declara ii oficiale. S-a cerut chiar declararea oficial a acestei
biserici ca na ional . Pozi ia statului fa de retrocedarea bunurilor bisericii
greco-catolice este de asemenea de o ambiguitate care tr deaz atitudinea favorabil
recunoa terii de facto a calit ii de biseric na ional bisericii ortodoxe. Mai mult
decât la noi, Biserica Ortodox a Greciei este ast zi depozitara angoaselor na ionale
n scute mai ales din integrarea într-o Europ majoritar catolic i protestant , din
mondializare sau din conflictul cu Turcia. Rusia cunoa te de asemenea unele derive
fundamentaliste ale Bisericii Ortodoxe, mai ales legate de expansionismul rus i de
integritatea teritorial a Federa iei. Ea tinde s se prezinte uneori ca îndrum toarea
con tiin ei credincio ilor ortodoc i din toat Comunitatea Statelor Independente,
având preten ia s joace fa de dispari ia Uniunii Sovietice acela i rol pe care l-a
jucat Biserica romano-catolic fa de c derea Imperiului Roman de Apus.
Na ionalismul religios sârb nici nu mai necesit vreun comentariu, atât de evidente
au fost consecin ele lui.
A adar, fundamentalismul poate fi la fel de bine cre tin sau musulman. El nu se
opre te la por ile occidentului, cum par s cread unii i cum tind uneori s acre-
diteze mijloacele de informare occidentale, chiar i unii autori de lucr ri de specia-
litate (Y. Plasseraud, de exemplu, nu scoate un cuvânt despre fundamentalismul
cre tin occidental, tratând sub capitolul «Avatarele fundamentalismului religios»
doar fundamentalismul ortodox, cel hindus i cel islamic, 2000, p. 42-46). Aceste
atitudini fundamentaliste se alimenteaz reciproc, având ca efect o cre tere a tero-
rismului care atrage o limitare din ce în ce mai nelimitat a libert ilor civile în chiar
inima democra iilor occidentale.
Sec iunea a 3-a. Minorit ile na ionale
§1. Conceptul de minoritate
Când vorbim de minorit i sau de persoane apar inând minorit ilor, vocabularul
utilizat nu este deloc neutru, nici juridic transparent. Vrem s spunem c utilizarea
uneia sau alteia dintre cele dou no iuni este determinat de o anumit pozi ie
filosofico-juridic de principiu cu privire la egalitatea în drepturi, unitatea poporului,
indivizibilitatea suveranit ii i, mai mult, cu privire la în elesul i principiul opera-
ional al democra iei, i determinant pentru consecin ele juridice, pentru întinderea
juridic a acestei «protec ii». Transparen a prezumat a no iunilor de «minoritate» i
de «persoane apar inând minorit ilor» este doar iluzorie, c ci aceasta vine dintr-o
determinare sociologic , care îns nu poate fi deloc u or transpus într-o determinare
juridic , mai ales dac sistemul juridic în care func ioneaz interzice deosebirile de
tratament juridic între persoane pe criteriile sociologice care constituie tocmai baza
obiectiv de determinare a minorit ilor: rasa, na ionalitatea, originea etnic , limba,
religia, sexul etc. Ceea ce se impune, a adar, este discutarea no iunilor însele de
minoritate, persoan apar inând minorit ii i protec ie.
Conceptul de minoritate ar putea fi definit fie pornind de la un criteriu sociologic,
fie de la unul politic, ambele trebuind apoi s fie transpuse într-o defini ie juridic
valid în sistemul normativ intern i interna ional actual pentru ca defini ia s aib
vreo valoare opera ional din punct de vedere normativ. Ceea ce vom încerca este s
analiz m dac una sau alta dintre posibilele definiri are vreo eficacitate juridic
oarecare.
A. Defini iile sociologice date minorit ilor na ionale

a. Tentative de definire în sistemul ONU. O defini ie strict juridic , normativ ,
a minorit ii lipse te atât în dreptul intern cât i în dreptul interna ional de i termenul
este utilizat adesea. Este motivul pentru care, încercând s ob in o defini ie clar a
termenului minoritate, Subcomisia îns rcinat cu protec ia drepturilor omului în
cadrul ONU a comandat trei studii asupra problemei (studiile au fost realizate de
F. Capotorti în 1971, J. Deschênes în 1984 i de M. Corbo, asupra minorit ilor
autohtone, în 1986, urmate fiind de un text al lui A. Eide în 1993). Toate defini iile
propuse sunt marcate de defini ia lui F. Capotorti, bazat pe criteriul numeric i
sociologic, chiar dac introduc i o anumit conota ie subiectiv . Acesta afirm c
este o minoritate „un grup numeric inferior restului popula iei unui stat, posedând,
din punct de vedere etnic, religios sau lingvistic, caractere care îl diferen iaz de cele
ale restului popula iei i manifest , chiar de manier implicit , un sentiment de soli-
daritate, cu scopul de a- i prezerva cultura, tradi iile, religia i limba” (1986, p. 23,
apud A. Lajoie, 2002, p. 23). J. Deschênes introduce doar câteva schimb ri, r mânând
ata at criteriilor obiective, numeric i sociologic, dar accentuând, pe lâng condi ia
solidarit ii membrilor i voin ei colective de a supravie ui, scopul pe care grupul îl are:
ob inerea egalit ii de fapt i de drept cu majoritatea (E/CN.4/sub.2/1985/31, par. 181).
A. Eide p streaz acelea i criterii obiective când afirm c este minoritate „orice
grup de persoane locuind într-un stat suveran, reprezentând mai pu in de jum tate din
popula ia societ ii na ionale i ai c rui membri au în comun caracteristici de natur
etnic , religioas sau lingvistic care îi disting de restul popula iei”
(E/CN.4/sub.2/.1993/34, par. 29). Dar criteriile acestea nu sunt transpuse normativ
nic ieri în dreptul interna ional, care se rezum la a utiliza no iunea f r s o
defineasc , datorit , pe de o parte, lipsei unui consens interna ional asupra con inu-
tului s u i, pe de alt parte, imposibilit ii transpunerii juridice a defini iei mino-
rit ii în drepturi ale acesteia, glis rii normelor c tre protejarea drepturilor persoa-
nelor apar inând minorit ilor.
b. O tentativ de definire în sistemul european, devenit normativ în siste-
mul român. Singura defini ie prezent în sistemul european este dat de Reco-
mandarea 1201 din 1993 a Adun rii Parlamentare a Consiliului Europei, dar acest
text a r mas f r consecin e concrete normative, protocolul adi ional la Conven ia
European a Drepturilor Omului pe care îl viza nefiind încheiat. Defini ia dat
minorit ii de aceast Recomandare este urm toarea: „Minoritatea na ional desem-
neaz un grup de persoane dintr-un stat care a) locuiesc pe teritoriul acestui stat i
sunt cet enii lui, b) între in leg turi vechi, solide i durabile cu acest stat, c) prezint
caracteristici etnice, culturale, religioase sau lingvistice specifice, d) sunt suficient de
reprezentative fiind îns mai pu in numeroase decât restul popula iei acestui stat sau
a unei regiuni a acestui stat, e) sunt animate de voin a de a prezerva ansamblul a ceea
ce constituie identitatea comun , mai ales cultura, tradi iile, religia sau limba lor”
(art. 1 din proiectul de protocol). De i nescutit de critici, ca de altfel toate defini iile
obiectiviste oferite pân acum (D.C. D ni or, 2003 (I), p. 365-374; Idem, 2003,
p. 17-27), pentru România defini ia pare s fi c p tat o valoare normativ prin intro-
ducerea unei referiri la Recomandarea 1201 în Tratatul de prietenie, de cooperare i
bun vecin tate cu Ungaria (art. 15 coroborat cu pct. 3 al anexei). P r ile contractante
au convenit îns c Recomandarea 1201 nu se refer la drepturi colective i nu

impune p r ilor obliga ia de a acorda persoanelor men ionate dreptul la un statut
special de autonomie teritorial fondat pe criterii etnice. De asemenea, Tratatul de
prietenie i bun vecin tate cu Ucraina (art. 13) face i el referire la Recomandarea
1201, reluând aceea i declara ie interpretativ . Desigur, drepturile pot, i uneori
trebuie, s fie exercitate în colectiv.
c. Problemele juridice ridicate de definirea sociologic a minorit ii. Se pare
c atunci când spunem «minoritate» criteriul care face aceast no iune s fie distins
de «majoritate» este în mod natural unul sociologic. Minoritatea este o parte a
popula iei unui stat, numeric inferioar celeilalte p r i datorit unui element obiectiv,
constatabil sociologic: etnia, limba, rasa etc. Majoritatea este i ea determinat tot
obiectiv, pornind de la acelea i criterii. i astfel lucrurile par clare. Totu i, câteva
probleme se ridic .
c1. În primul rând, determinarea obiectiv a minorit ii i majorit ii face ca
aceste sfere s fie imuabile, deci democratic neopera ionale, c ci, dup cum afirma
G. Sartori, „viitorul democratic al democra iei depinde de convertibilitatea majorit ii
în minorit i i invers, a minorit ilor în majorit i” (1999, p. 48), astfel c determi-
narea majorit ii i a minorit ilor, pentru a fi democratic , trebuie s se fac pornind
de la un criteriu subiectiv, nu obiectiv, în a a fel încât persoanele s poat apar ine,
prin exprimarea propriei voin e, când majorit ii, când minorit ilor. Determinarea
minorit ilor pe criterii obiective face ca aceast convertibilitate, care este esen ial
pentru func ionarea democratic a unei societ i, s nu mai poat opera. Cu alte
cuvinte, determinarea sociologic , obiectiv , a minorit ilor trebuie s fie dublat ,
dac nu înlocuit , cu o determinare subiectiv , ceea ce conduce nu doar la o simpl
reconfigurare a no iunii de «minoritate», ci la o înlocuire a ei din punct de vedere
juridic cu cea de «persoan apar inând minorit ii». Aceasta pentru c din punct de
vedere juridic ceea ce este sesizabil este doar persoana, nu minorit ile. Ceea ce face
sistemul juridic când protejeaz persoanele apar inând minorit ilor este s evite ca
grupul sociologic constatabil, deci obiectiv determinat, s se transforme într-un grup
juridic distinct, deci cu un regim distinct din punct de vedere constitu ional sau legal
pe motiv c din punct de vedere sociologic este diferit pornind de la ras , etnie,
limb , sex etc. Cu alte cuvinte, interzicerea discrimin rilor sau privilegiilor bazate pe
criteriile care constituie din punct de vedere sociologic baza form rii minorit ilor,
face ca persoanele s fie protejate pentru c interzice erijarea minorit ilor sociale în
minorit i juridice. A adar, protec ia persoanelor rezult din interzicerea form rii
minorit ilor din punct de vedere juridic, ceea ce înseamn c definirea minorit ii nu
poate uza de un criteriu obiectiv, juridic fiind interzis un asemenea criteriu.
Pentru a fi democratic , distingerea majorit ii i minorit ilor politice nu trebuie
s fac din aceste sfere sociale întreguri organice. Deci cele dou no iuni nu se pot
baza pe excluderi fixe, ci mobile. Mobilitatea este dat de excluderea posibilit ii ca
întregul ca atare, obiectiv determinat, s aib drepturi, adic prin bazarea sistemului
social, politic i juridic pe individul ce se exprim liber, aderând la o minoritate sau
la majoritate, ceea ce exclude din nou criteriile obiective de distingere a majorit ii i
minorit ilor, utilizând în schimb un criteriu func ional. Majoritatea i minoritatea nu
sunt determinate organic (ele sunt mobile, inter anjabile), ci func ional: nu exist o
majoritate i o minoritate obiectiv determinate pentru totdeauna, ci o func ie

majoritar i o func ie minoritar la care ader liber indivizii în raport de cum vor sau
nu s participe la exerci iul ei. Întrebarea este, i aceasta este a doua problem ridi-
cat de definirea sociologic a minorit ilor nepolitice, dac acest criteriu func ional
poate fi baza definirii acestor minorit i nepolitice.
c2. În cazul majorit ii i minorit ilor politice func iile sunt determinate vertical,
în raport de principiul libert ii i de participarea la exerci iul func iei normative. În
schimb, func iile majorit ii i minorit ilor nepolitice par a fi determinate numai
orizontal, pornind de la un principiu de egalitate. Cu alte cuvinte, func iile majori-
t ii i minorit ilor politice privesc formarea sistemului normativ în mod pozitiv, în
timp ce func iile majorit ii i minorit ilor nepolitice par s priveasc doar aplicarea
acestui sistem normativ i cel mult formarea lui în mod negativ. Primele elimin
discrimin rile i privilegiile prin participare, celelalte elimin discrimin rile i
privilegiile prin egalitate. Or egalitatea presupune, cum am v zut, tocmai eliminarea
minorit ilor juridice, tocmai pentru c ele exist din punct de vedere sociologic.
Ceea ce înseamn c definirea minorit ilor nepolitice, pentru a putea fi juridic
admisibil , trebuie s porneasc i ea de la un criteriu vertical i nu orizontal, de la
libertate i participare i nu doar de la egalitate, c ci „pornind de la libertate, avem
libertatea de a ajunge la egalitate; egalitatea nu ne ofer libertatea de a reveni la
libertate” (Ibidem, p. 344). A adar i concluzionând pentru moment, func iile
minorit ilor nepolitice trebuie s fie determinate în raport de principiul libert ii
persoanelor apar inând acestor minorit i i de participarea lor la exerci iul puterii
normative i nu pornind de la principiul egalit ii, c ci acesta din urm le exclude.
Cum vedem îns , aceasta ne conduce iar i la a adopta o viziune individualist din
punct de vedere juridic, care înlocuie te no iunea de minoritate cu cea de persoan
apar inând minorit ii. Minoritatea nepolitic poate fi deci juridic admisibil definit
doar dac g sim un criteriu de definire pornind de la participarea la exerci iul func iei
normative i de la libertatea persoanelor. Dac nu poate fi g sit un astfel de criteriu
atunci din punct de vedere juridic minoritatea nepolitic nu exist .
c3. O a treia problem , ridicat de definirea sociologic a minorit ilor nepolitice,
este unde trebuie s ne oprim în identificarea minorit ilor protejate juridic. Altfel
spus, dac minorit ile etnice, rasiale, religioase, sexuale trebuie protejate, de ce nu i
blonzii, sau purt torii de ochelari, sau cei cu ochii c prui etc.? Criteriul sociologic,
neînso it de un altul, juridic, face ca no iunea de minoritate protejat s fie una regre-
siv la infinit i astfel la indefinit, fiind cu necesitate tributar unei anumite viziuni
ideologice. De altfel, principiul egalit ii în drepturi, un fel de oglind a celui al
protec iei minorit ilor, ridic aceea i problem : enumerarea criteriilor de nediscri-
minare este una limitativ sau exemplificativ ? O problem deloc solu ionat , c ci,
ca s d m doar un exemplu, art. 14 din Conven ia European a Drepturilor Omului
are o formulare exemplificativ , în timp ce art. 4 din Constitu ia României una limi-
tativ . Dac este limitativ , atunci pe ce criterii select m criteriile de nediscriminare?
Dac este exemplificativ , ce criterii ne ajut s vedem care sunt criteriile de nedis-
criminare de aceea i natur cu cele enumerate? Cu alte cuvinte, sau g sim un criteriu
ferm i juridic, potrivit c ruia s select m minorit ile care sunt protejate juridic, sau
trebuie, pentru a nu regresa la infinit i pentru a nu fi indefini i, s elimin m no iunea
de minoritate din limbajul normativ. Dac în privin a principiului egalit ii i a

criteriilor de nediscriminare problema nu este prea stringent , c ci în fond nediscri-
minarea poate fi extins la infinit, chiar indefinit , negativ fiind, când este vorba de
protec ia minorit ilor, deci de instituirea unor grupuri eventual juridic distincte,
chiar dac discriminarea este pozitiv (dar aceast pozitivitate este ea îns i ideolo-
gic i juridic insesizabil !), ea devine stringent , c ci dac ne putem permite s
extindem egalitatea la infinit dac prezerv m libertatea, nu ne permitem s extindem
excep iile la infinit, c ci ele distrug unitatea i libertatea.
c4. O a patra problem ridicat de definirea obiectivist a minorit ii este legat
de utilizarea criteriului numeric, cantitativ, în defini ie. Acest element este prezent
atât în defini iile date în cadrul ONU cât i în cele date în cadrul Consiliului Europei
(de exemplu, de Recomandarea 1201 din 1993). Totu i, el nu este cu necesitate
relevant c ci putem s fim în prezen a unui grup numeric majoritar dar normativ
minoritar, astfel c un criteriu autentic de definire a minorit ii nu poate fi detectat
decât tot pornind de la participarea la exerci iul func iei normative. Va fi deci
minoritate i un grup majoritar numeric, care este situat într-o pozi ie de dominare
normativ , de exemplu, popula ia de culoare în Africa de Sud în timpul regimului de
discriminare rasial .
c5. O a cincea problem a definirii obiectiviste a minorit ilor este c ea presu-
pune o definire obiectivist a na iunii. Într-adev r, dac minoritatea este bazat pe
etnie, ras , limb , spa iu etc., atunci na iunea ca suport al statului nu poate fi definit
decât în raport de acelea i criterii. Astfel minoritatea na ional poate fi definit ca o
colectivitate tr ind într-un alt stat decât în statul omonim i ai c rei membri au
sentimentul „de a apar ine unei alte na iuni care nu este na iunea suport a statului”
(G. Héraud apud Y. Plasseraud, 1998, p. 44), ceea ce implic desigur c na iunea
suport al statului nu cuprinde i grupurile minoritare din acest punct de vedere, deci
c ea nu este o comunitate subiectiv determinat , ci obiectiv, deci bazat pe excluderi
fixe, permanente, ceea ce conduce la o concep ie atât de apropiat fascismului c nu
mai merit s amintim criticile ce-i pot fi aduse. Dac deci vrem s definim na iunea,
pornind de la criterii subiective, ca pe o comunitate voluntar de destin, atunci
trebuie s renun m la definirea minorit ilor pe criterii obiective.
B. Tentative de dep ire a neajunsurilor definirii obiectiviste a minorit ilor
na ionale. Neajunsurile definirii strict obiectiviste a no iunii de minoritate tind s fie
dep ite prin introducerea unor criterii subiective, dar aceste tentative sunt par iale
c ci las dominante criteriile obiective, nereu ind s elimine din defini ie tocmai
excluderile permanente care fac majoritatea i minorit ile imobile, deci opera ional
nefunc ionale din punct de vedere democratic. Subiectivismul acestor defini ii vine
din accentuarea caracteristicilor culturale i din luarea în considerare a existen ei unui
sentiment de solidaritate de grup i a dorin ei de a prezerva identitatea grupului.
Aceste caracteristici subiective nu rezolv problema central : ce rost are conceptul de
minoritate dac protec ia persoanelor rezult din interzicerea cre rii unor tratamente
juridice distincte ale grupurilor tocmai pe criteriile constituirii lor? Atâta vreme cât
criteriul definirii r mâne orizontal, egalitatea în drepturi face inutil no iunea de
minoritate, înlocuind-o din punct de vedere juridic cu cea de persoan apar inând
minorit ii.
Doar o verticalizare a criteriului ar putea rezolva eventual problema. Aceasta nu

rezult îns din defini iile care, accentuând delimit rile culturale, introduc în plus
criteriul domin rii. Ceea ce rezolv introducerea acestui criteriu este evitarea celui
numeric în determinarea minorit ilor: chiar majoritare numeric, anumite grupuri
r mân minoritare dac sunt dominate normativ. Dar raportarea la dominare r mâne
orizontal datorit centr rii definirii pe criteriile de nediscriminare: sunt minorit i
acele grupuri dominate datorit diferen ierilor lor etnice, rasiale, lingvistice, ceea ce
face ca problema central a definirii s subziste.
No iunea la care trebuie s se refere verticalizarea criteriului este cea de parti-
cipare. O astfel de tentativ , incipient dup p rerea mea, dar util , este afirmarea
necesit ii ca grupul minoritar s se perceap ca f când parte din întregul social vizat.
Cu alte cuvinte, un grup nu este minoritar decât dac subiectiv face parte din na iune,
deci dac particip liber la crearea unui prezent i a unui destin comun cu
majoritatea. Este evident c na iunea trebuie în eleas atunci în mod subiectiv, nu
obiectiv. Nuan a este important , c ci dac uz m de ea atunci, de exemplu, iganii
sunt minoritate în România, c ci se consider parte a na iunii, în timp ce autohtonii
din Canada sau palestinienii din Israel nu. Dar problema verticaliz rii criteriului nu
este pe de-a-ntregul rezolvat c ci participarea este dublat de excludere ca în defi-
ni ia dat , de exemplu, de J.-P. Vanderlinden, conform c reia fac parte din minoritate
„persoanele care accept s fac parte dintr-o societate dar care estimeaz c trebuie,
din cauza apartenen ei la o alt societate, s scape de o parte din dreptul pe care
prima în elege s li-l impun ” (apud A. Lajoie, 2002, p. 21). O astfel de definire face
din drept un drept al unei majorit i dominante determinat obiectiv i situat
permanent în pozi ie dominant , iar din minoritate, un grup fix dominat continuu
normativ, care nu ar putea participa la exerci iul func iei majoritare. Or aceast
excludere permanent este infirmat de practic . De exemplu, UDMR-ul în România
este continuu din 1996 parte a majorit ii parlamentare, fiind chiar la guvernare, iar
iganii voteaz constant cu partidele politice i nu cu organiza iile minorit ilor.
Ie irea din aceast dihotomie nu poate rezulta îns dintr-o accentuare a unuia
dintre termeni, cel de minoritate, c ci aceasta nu face decât s transforme dreptul
într-un drept «parcelat», „favorizând drepturile fundamentale categoriale în detri-
mentul drepturilor Omului generic” i opereaz o reînnodare „a practicilor trecute
f când din drept un instrument de dominare i de putere în serviciul celui (celor) mai
puternic (puternici)” (P. Fraisseix, 2001, p. 533). Cu alte cuvinte, nu trebuie s
neg m principiile individualiste i liberale pentru a ne întoarce la un tribalism sau
comunitarism pe care aceste principii au încercat s -l dep easc , c ci deriva
identitar nu face decât s ne întoarc înapoi pân dincolo de revolu ia francez , ci s
afirm m dreptul la identitate al persoanelor apar inând minorit ilor f r s facem din
drept un ansamblu de reguli de coordonare intergrupal , ci doar interindividual .
Individualismul abstract i universalist al modernit ii trebuie dep it, poate, dar p s-
trându-l, printr-o negare constructiv , nu destructiv . Altfel nu facem decât s înlo-
cuim un termen al contradic iei cu cel lalt, când în fond sinteza trebuie s -i dep -
easc , p strându-i, pe amândoi. Este la fel ca în cazul democra iei. Când poporul se
ridic contra monarhului absolut el cere toat puterea pentru sine, dar pentru ca
aceast revendicare s fie democratic , odat monarhul înl turat, revendicarea trebuie
s se transforme în „toat puterea pentru nimeni”, altfel, potrivit expresiei lui G.

Sartori, „idealul i-a distrus creatura” (Ibidem, p. 86). Tot astfel, într-o societate
democratic „este de dorit ca minorit ile s fie recunoscute..., dar cu condi ia ca ele
s recunoasc legea majorit ii i ca ele s nu fie absorbite de afirmarea i ap rarea
identit ii lor” (A. Touraine, 1994, p. 98; P. Fraisseix, p. 534), adic f r ca dreptul
s sufere o deriv comunitarist , ci p strând principiile sale individualiste de
organizare. Ceea ce încerca individualismul Declara iei de la 1789 era o dep ire a
categorisirilor juridice în raport de apartenen a pe criterii obiective la un grup, iar
aceasta presupunea negarea grupurilor i axarea sistemului politic i normativ pe
omul privit în dimensiunea sa universal . Adic ea reu ea o dep ire a contradic iei
dintre grupuri prin negarea existen ei lor juridice: ea nu trecea de la puterea pentru un
grup la puterea pentru alt grup sau de la privilegii pentru un grup la privilegii pentru
alt grup, ci afirma c puterea nu apar ine niciunui grup i c niciun grup nu are
privilegii. Egalitatea, nediscriminarea i unitatea poporului i a suveranit ii au ca
rost neantizarea opozi iilor grupale.
Reafirmarea grupurilor primare de identificare, fireasc poate, nu trebuie îns s
se fac prin accentuarea diferen ei în detrimentul acestui universalism unificator, ci
p strându-i câ tigurile. Altfel spus, dreptul nu trebuie s renun e s unifice, nu
trebuie ca el s devin o juxtapunere de tratamente de grup, ci s protejeze persoanele
apar inând grupurilor f r s afirme grupul ca atare, ci doar aceste persoane. Acest
lucru presupune doar existen a unor drepturi exercitate în colectiv i nu a unor
drepturi colective. „Aceasta este for a i paradoxul principiului egalit ii ... , acela de
a ap ra expresiile minoritare f r s creeze un drept al minorit ilor” (Sur le principe
d’égalité, Rapport public du Conseil d’Etat, EDCE nr. 48, 1997, La documentation
française, p. 73).
Altfel, afirmând un drept propriu minorit ii, nu facem decât s o opunem
majorit ii, ambele concepute static i sociologic. Dac este poate adev rat c aceast
solu ie pare s rezolve problema unui na ionalism de asimilare inevitabil unei faze
incipiente a universalismului normativ, este totu i riscant c ci nimic nu garanteaz
c ea nu va fi înc odat baza unui na ionalism de excludere. Reîntoarcerea la
determinarea obiectiv-sociologic a minorit ilor i majorit ii, recunoa terea unor
efecte juridice ale acestei determin ri nu face decât s reafirme problemele dep ite
de solu ia liberal , care nu f cea în fond decât s înlocuiasc minorit ile i majori-
tatea sociologice, cu minorit ile i majoritatea politice, adic subiectiv determinate.
Filosofia Declara iei de la 1789 era astfel s fac din drepturile prev zute de ea
drepturi „ce nu se insereaz în contextul unei libert i-autonomie ci mai degrab în
cel al unei libert i-participare, conducând mai mult la acordarea de libert i politice
decât de libert i publice” (P. Fraisseix, 2001, p. 537). Astfel c , cum fericit se
exprima F. Mitterrand, „secretul drepturilor omului este democra ia” (Alocu iune
pronun at cu ocazia colocviului Droit et Morale Humanitaire, 26 janvier 1987). Or
democra ia se bazeaz pe individ i pe egalitate, pe o egal participare la exerci iul
func iei majoritar-normative, indiferent de afilierea grupal . Ea se bazeaz pe univer-
salismul omului cet ean, nu pe particularismul omului situat, pe un individualism
egalitar, nu pe un individualism identitar. Dimpotriv , afirmarea grupului ca atare,
obiectivând afilierea la el, angajeaz minorit ile i majoritatea s lupte pentru mai
multe drepturi, nu pentru mai mult Drept, ceea ce face ca societatea s se transforme
într-o sum de grupuri concuren iale, fiecare tinzând s capete drepturi în detrimentul
celorlalte. Se afirm astfel un tribalism identitar i o dezmembrare a dreptului.
„Comunitarismul contemporan închide omul în grupuri de apartenen colectiv pe
care le doteaz cu statute derogatorii cu scopul de a le imuniza contra regulilor
majoritare ale cet ii, percepute ca dezumanizante, care le identific i le diferen iaz
de alte grupuri cu scopul de a ajunge la construirea unui subansamblu mai mare i
mai puternic decât celelalte. Aceste comunit i de identificare ... nu se mai structu-
reaz pornind de la condi ia juridic a Omului (statutul lui profesional, social, fiscal),
ci pornind de la caracteristicile sale înn scute, ontologice (sexul s u, orientarea sa
sexual , originea sa geografic , cultura sa). Aceste grupuri au nevoie de Stat, în exte-
riorul c ruia se situeaz , pentru consacrarea identit ii lor i particip , astfel ac ionând,
la o nou produc ie normativ concuren ial , fiecare dintre ele c utând s - i atrag
gra ia unei norme «situate» susceptibil s -i înt reasc prerogativele” (P. Fraisseix,
2001, p. 544). Rezult un drept parcelat, care beneficiaz grupului ca întreg organic,
nesocotind dimensiunea esen ial a omului ca atare, liberul s u arbitru.
Dreptul în viziunea aceasta nu poate fi în eles decât ca un instrument de
dominare, or nu aceasta trebuie s fie func ia lui, iar dac de facto el cap t o astfel
de conota ie nu mai este drept i nu mai poate fi vorba de protec ia juridic a
minoritarilor. Pentru ca dreptul s evite aceast deriv comunitarist , trebuie ca
minorit ile i majoritatea s fie în elese doar func ional, pornind de la libera asociere
a persoanelor la exerci iul împreun a unei func ii politice majoritare sau minoritare.
Protec ia persoanelor apar inând minorit ilor va rezulta atunci din participarea lor la
edificarea nu a unui statut care presupune mai multe drepturi, ci a unuia care
presupune mai mult drept. Cheia este participarea nu separarea, unificarea nu
dezmembrarea. Dar acest lucru nu înseamn negarea identit ii obiectiv determinate a
minoritarilor, ci refuzul de a da grupului, i nu persoanelor, dreptul de a determina
aceast identitate.
Dac avem în vedere cele ar tate pân aici, este evident c determinarea
sociologic imobil a grupurilor care constituie minorit i protejate face ca de fiecare
dat nu minoritatea s fie cea protejat ci persoanele apar inând minorit ilor i c
dac dorim s determin m o protec ie a minorit ilor ca atare, sau cel pu in a
structurilor organizatorice ale minorit ii, trebuie s definim aceste minorit i pornind
de la un criteriu care asigur mobilitatea persoanelor între minorit i i majoritate,
vertical nu orizontal, raportându-ne la principiul particip rii libere la exerci iul
func iei normative i nu doar la cel al egalit ii, criteriu care trebuie s fie subiectiv
nu obiectiv. Cu alte cuvinte, ajungem astfel s înlocuim criteriul sociologic ca
fundament al defini iei minorit ii cu un criteriu politico-normativ.
Definirea politico-normativ a minorit ilor nepolitice am încercat s o contur m
în studiul nostru „No iunea de minoritate: de la definirea sociologic c tre definirea
politic ” (R.D.P. nr. 2/2003, p. 17-27). Defineam atunci minorit ile nepolitice ca
fiind „acele grupuri sociale care contribuie la formarea opiniei ce îl va determina pe
un individ s opteze liber pentru situarea sa într-o majoritate sau minoritate poli-
tico-normativ ”, afirmând totodat c apartenen a la aceste grupuri este determinat
de persoana minoritarului i nu de grup sau de autoritate, adic este subiectiv .
Avantajele acestui gen de definire sunt multiple. Un prim avantaj este c

limiteaz criteriile de constituire a minorit ilor nepolitice f r s rigidizeze aceast
limitare dar, în acela i timp, extinde criteriile de nediscriminare. Astfel, pe de o parte,
nu orice grup sociologic distinct contribuie la construirea identit ii politice a persoa-
nelor iar, pe de alt parte, contribuie la aceast identificare i grupuri sociologice
nedefinite pe criteriile care juridic nu pot fi baz de discriminare. Defini ia ne ofer
deci mai întâi un criteriu de selectare a minorit ilor nepolitice care trebuie protejate
f r a apela la criteriile de nediscriminare, deci la un principiu orizontal, criteriul
fiind participarea grupului la construirea modului de participare a persoanei la
exerci iul func iei normative.
Grupul trebuie mai întâi s determine persoana s participe, nu s se exclud ,
fiind eliminate astfel acele grupuri care nu se consider p r i ale na iunii sau ale siste-
mului politic. Acest lucru ar putea justifica, de exemplu, faptul c existen a unor
partide nu este protejat juridic pe motiv c ele lucreaz împotriva suveranit ii na io-
nale, a sistemului constitu ional, a democra iei sau a drepturilor omului: partide
naziste, religios-fundamentaliste, comuniste etc. De altfel „cea mai mare parte a
statelor cunosc un regim juridic de interzicere a partidelor politice care face excep ie
de la principiul libert ii cre rii i exercit rii activit ii acestor forma iuni”
(P. Espuglas, 1999) tocmai pentru c aceste grup ri nu ader la principiile fundamen-
tale de constituire a grupului în ansamblul lui i pun în pericol existen a acestuia.
Mai apoi, grupul trebuie s determine modul de participare al persoanei. Sigur c
determin participarea grupurile distinse pe criteriile de nediscriminare: ras , etnie,
na ionalitate, sex, religie, opinie, apartenen politic , avere, origine social , dar mai
întâi, aceste criterii nu sunt toate sociologic obiective: de exemplu, introducerea
opiniei i apartenen ei politice printre criterii, cum face Constitu ia României din
1991 sau art. 14 din Conven ia European a Drepturilor Omului, nu este logic decât
dac definim minoritatea în raport de participare i nu pe criterii obiective i, mai
apoi, determin modul particip rii persoanei grupuri care nu sunt determinate
pornind de la criteriile de nediscriminare, cel pu in expres prev zute: vârsta, orien-
tarea sexual , apartenen a la un grup rezultat din distinc ia urban-rural, starea de
s n tate, de exemplu.
Pe de alt parte, criteriul permite introducerea în conceptul de minoritate a unor
grupuri care sunt excluse din acesta de defini ia clasic a minorit ii datorit îngus-
timii criteriilor culturale obiective utilizate: femeile, homosexualii, lesbienele etc.
Criteriul particip rii la construirea identit ii politice a persoanelor este deci extensiv,
pe de o parte, nelimitând criteriile constituirii minorit ilor la cele de nediscriminare
expres prev zute, ci utilizând toate criteriile de natura acelora (or aceast natur nu
este deloc unitar dac utiliz m defini ia clasic , opinia i apartenen a politic fiind
esen ial distincte de ras , etnie sau limb , dar devine unitar dac avem în vedere c
ele toate contribuie la pozi ionarea persoanei fa de func ia majoritar-normativ ) i
restrictiv, pe de alt parte, c ci permite excluderea grupurilor care nu contribuie la
construirea identit ii politice a persoanei. Aceste includeri i excluderi ale grupurilor
în conceptul de minoritate sunt îns mobile în timp i spa iu. Un criteriu poate fi
esen ial pentru aceast identificare la un moment dat sau într-un anumit spa iu cultu-
ral i apoi s - i piard importan a sau invers. De exemplu, Constitu ia României din
1866 ia în considerare în art. 10 criteriul clasei ca pe un criteriu de nediscriminare, ca

i cea din 1923 (art. 8), în timp ce Constitu ia din 1991 nu mai introduce clasa social
printre criteriile de nediscriminare vorbind doar de origine social . Criteriul rasei este
prezent în 1991 dar nu i în 1923. Devine astfel esen ial interven ia judec torului
pentru determinarea criteriilor, ceea ce implic o fluidizare a acestora.
Defini ia contribuie i la extinderea criteriilor de nediscriminare. Dac opt m
pentru cea clasic atunci doar criteriile sociologice i culturale sunt interzise ca baz
a discrimin rii: rasa, etnia, na ionalitatea, limba. Astfel devine problematic dac ar
trebui interpretate enumer rile criteriilor de nediscriminare prezente în constitu ii ca
fiind limitative sau exemplificative, în timp ce defini ia pe care am propus-o conduce
inevitabil la o interpretare extensiv a criteriilor de nediscriminare, cuprinzând toate
criteriile de natura celor enumerate, adic care constituie grupuri ce contribuie la
construirea identit ii politice a individului. Desigur c se pot interpreta extensiv
criteriile de nediscriminare i dac nu utiliz m criteriul propus de noi, dar problema
este cum s recunoa tem motivele «analoage» celor enumerate expres. Defini ia dat
mai sus minorit ii ofer un astfel de criteriu. El face posibil determinarea
minorit ii în func ie de locul pe care grupul îl ocup în contextul politic i social f r
s plec m de la prejudec i, ci în raport de cum grupul determin sau nu pozi ia
persoanei în raport de majoritatea sau minorit ile politice, problem tratabil statis-
tic în raport de votul dat de persoane. În plus, el face comprehensibil introducerea
pe lâng criteriile determinate obiectiv, fixe, ca rasa, etnia, limba, a unor criterii care
nu opereaz decupaje fixe, ci depind de voin a momentan a persoanei, cum ar fi
apartenen a politic sau opinia.
În acela i timp, defini ia subiectiveaz toate criteriile, judecând pertinen a lor în
raport de pozi ionarea subiectiv a persoanei fa de clivajele fundamentale ce
determin polarizarea votului. Astfel, dac ne raport m la paradigma lui S. Rokkan,
toate grupurile ce determin polarizarea votului persoanelor în raport de cele patru
clivaje fundamentale, adic centru/periferie, stat/biseric , rural/urban, posedan i/
proletari, sunt minorit i. Judecarea pozi iei acestor grupuri fa de exerci iul func iei
majoritar-normative este doar o chestiune ulterioar , adiacent i conjunctural . Sunt
astfel, de exemplu, criterii de nediscriminare de natura celor de obicei enumerate
constitu ional vârsta, averea, pozi ionarea teritorial , pozi ia social . Avantajul utili-
z rii criteriului politic în definirea minorit ilor este c subliniaz faptul c nediscri-
minarea impune nu doar unitatea poporului ci i unitatea corpului politic, adic
indivizibilitatea corpului electoral. Dac prima se refer strict la egalitate, cea de-a
doua se refer la egalitatea particip rii, adic se opune „oric rei diviz ri categoriale a
aleg torilor sau a eligibililor” (L. Favoreu, L. Philip, 2001, p. 542).
Un al doilea avantaj al acestui tip de defini ie este c , pornind de la criteriul ce îi
st la baz , putem distinge protec ia persoanelor apar inând minorit ilor de protec ia
structurilor de organizare a minoritarilor. Protec ia minorit ilor ca structuri grupale
care contribuie la construirea identit ii politice a persoanei prive te participarea la
exerci iul func iei majoritar-normative, în timp ce protec ia persoanelor apar inând
minorit ilor rezult din nediscriminarea în raport de criteriile constitutive ale mino-
rit ilor. Raportarea minorit ii nepolitice la constituirea majorit ii i minorit ilor
politice face ca protec ia minorit ii s priveasc drepturi de natur politic ale struc-
turii grupului ca atare. Aceste drepturi sunt deci reflexul unei libert i de participare a
grupului sociologic minoritar la func ia majoritar sau minoritar din punct de vedere
normativ. Astfel, de exemplu, organiza iile minorit ilor na ionale au în România
dreptul de a fi reprezentate în Camere dac participând în alegeri nu ob in
reprezentarea. Dreptul ar putea fi interpretat de unii ca fiind un drept al grupului ca
atare, chiar dac art. 59 din Constitu ia României vorbe te de reprezentarea organi-
za iilor cet enilor apar inând minorit ilor na ionale care reprezint pe cet enii
apar inând acestor minorit i, c ci el instituie principiul «o minoritate, o organiza ie»
f când astfel ca organiza ia s fie doar un reflex juridic al grupului, i nu al
persoanelor apar inând minorit ilor, cum sunt cele rezultate din aplicarea art. 6 din
Constitu ie, care stipuleaz dreptul persoanelor apar inând minorit ilor na ionale la
p strarea identit ii, ceea ce nu este preferabil dup p rerea mea, cum va rezulta mai
târziu, c ci face ca apartenen a obiectiv la grupul minoritar s se transpun într-o
apartenen obligatorie la organizarea unic a grupului. Grupul trebuie s fie protejat
nu ca atare, ci prin interzicerea dizolv rii structurilor sale politice pe simplul motiv
c sunt constituite pe criteriile obiective care determin constituirea minorit ii. De
exemplu, UDMR-ul în România nu ar putea fi interzis în baza dispozi iilor art. 144
din Constitu ie, care d dreptul Cur ii Constitu ionale s declare neconstitu ionale
partidele politice pe motiv c unul din criteriile constituirii sale este etnic, aceasta
pentru c principiul ce intr în joc nu este cel al egalit ii, ci cel al particip rii, ci doar
pentru c ar determina excluderea grupului din jocul exerci iului suveranit ii
na ionale, deci dac principiul particip rii însu i este înc lcat.
Totu i, aceste avantaje ale defini iei politice a minorit ilor nepolitice nu rezolv
problema central : ea nu face posibil acordarea unei protec ii juridice minorit ii ca
atare, ci doar persoanelor apar inând minorit ilor, extinzând totu i aceast din urm
no iune i la persoanele juridice constituite ca structuri ale grupului. Dac vorbim
îns de drepturi ale grupului ca atare, se redeschide o discu ie aprins : cea a posibi-
lit ii de principiu a unor drepturi colective în condi iile în care principiile funda-
mentale ale ordinii juridice sunt individualiste, adic unitatea poporului, egalitatea în
drepturi i indivizibilitatea suveranit ii. De aceea, vom aborda pe scurt, mai întâi,
aceast problem , pentru ca apoi s vedem dac defini ia politic a minorit ilor
nepolitice poate s o dep easc .
Dac vorbim de drepturi, atunci aceste drepturi trebuie s aib mai întâi un titular,
adic dreptul trebuie s apar in unui subiect de drept, adic unei persoane fizice sau
unei persoane juridice. Problema este în cazul minorit ilor c acestea nu sunt
persoane juridice i deci nu pot fi titulare ale vreunui drept ca atare, doar persoanele
fizice ce compun minoritatea putând avea drepturi pentru c doar ele au calitatea de
subiect din punct de vedere juridic. Cu alte cuvinte, minoritatea ar putea avea
drepturi proprii doar dac ea ar fi persoan juridic , ceea ce implic faptul, subliniat
deja de prof. T. Dr ganu, c „pentru ca drepturile individuale s devin drepturile
unei minorit i na ionale constituit ca grupare colectiv înzestrat cu personalitate
juridic proprie, distinct de cea a indivizilor ce o compun, ar fi necesar ca, prin
reguli de drept intern sau interna ional, s se stabileasc condi iile procedurale de
formare i de organizare a lor, majoritatea cerut în acest scop i activit ile pe care
sunt abilitate s le desf oare în vederea exercit rii drepturilor ce li s-ar recunoa te
eventual” (2000, p. 41). Ori atât reglement rile interne cât i cele interna ionale sunt
departe de a crea acest cadru juridic absolut necesar afirm rii unor drepturi ale
minorit ilor ca atare.
Problema poate fi împins i mai departe: este posibil sau nu crearea unui
asemenea cadru juridic care ar da minorit ilor calitatea de subiect de drept? Unul
dintre r spunsuri, tran ant i poate de acea aparent simplist, este c nu, cel pu in atâta
vreme cât subzist principiile individualiste de organizare a dreptului i statului
amintite mai sus. Unitatea poporului, atâta vreme cât este fundamentul statului cum
se întâmpl în Constitu ia României, exclude afirmarea minorit ilor ca persoane
juridice. Aceast unitate presupune unitatea suveranit ii, deci faptul c niciun grup
nu o poate exercita în nume propriu, i, de asemenea, egalitatea formal între cet -
eni, excluzând crearea vreunui intermediar cu personalitate juridic proprie între
cet eni i stat. Indivizibilitatea statului unitar, coroborat cu principiul egalit ii în
drepturi, cere instituirea acestui principiu, cel al unit ii poporului, care interzice
orice diferen iere între cet eni pe criterii cum ar fi rasa, na ionalitatea, originea
etnic , limba, religia, sexul, opinia, apartenen a politic , averea sau originea social .
Unitatea statului are astfel ca fundament unitatea poporului, iar aceasta implic
interzicerea cre rii de minorit i din punct de vedere juridic.
Prima consecin a unit ii poporului este deci cea a nerecunoa terii oric rei
diviz ri juridice a poporului în raport de criterii de natura celor enumerate mai sus.
Poporul este constituit din punct de vedere juridic din cet eni, orice alt no iune,
cum ar fi cea de minoritate na ional , sexual , cultural etc., având doar o valoare
sociologic i neputând aduce nicio consecin juridic . Cet enii sunt cei care exer-
cit suveranitatea, direct sau prin reprezentan i, i nu grupurile, aceasta fiind logica
dispozi iei constitu ionale care arat c niciun grup nu poate exercita suveranitatea în
nume propriu.
În statele unde unitatea poporului are valoare de principiu constitu ional, cum este
cazul României sau al Fran ei, puterea legislativ nu este competent s introduc
diferen ieri categoriale între cet eni pe criterii de natura celor enumerate, deci com-
ponente ale poporului diferen iate juridic care s aib drepturi colective. Chiar dac
discrimin rile categoriale sunt pozitive, ele ar trebuie în aceast situa ie judecate ca
neconstitu ionale. Aceast afirma ie nu trebuie în eleas ca absolut . Dac ea inter-
zice existen a unor drepturi ale minorit ilor, indiferent de criteriul de constituire al
acelor minorit i, ea permite existen a unor drepturi ale persoanelor apar inând mino-
rit ilor. Drepturi nu au decât persoanele, fizice sau juridice, nu minoritatea, care
nefiind un subiect de drept, nu poate avea drepturi proprii. Unitatea poporului
impune deci inexisten a juridic a «minorit ilor» pe teritoriul na ional, minorit i
c rora s le fie ata ate drepturi colective în domeniul cultural, religios sau lingvistic,
de exemplu.
O a doua consecin a unit ii poporului este unitatea corpului politic i în conse-
cin a reprezent rii poporului. Consecin a acestui principiu este inadmisibilitatea
oric rei diferen ieri categoriale în materia drepturilor politice, a dreptului de a alege
i de a fi ales. Astfel, Consiliul constitu ional francez a g sit neconstitu ionale dispo-
zi iile unei legi care impunea ca listele electorale s nu cuprind mai mult de 75%
persoane de acela i sex. Cum sublinia J. Boulouis, „decizia Consiliului constitu ional
cap t de acum o valoare doctrinar major . Ea se prezint într-adev r ca consacrarea

reînnoit a unuia dintre fundamentele dreptului constitu ional. Concept abstract, legat
de existen a corpului politic, cet eanul este componenta elementar a acestuia, a
c rei inter anjabilitate garanteaz , împreun cu perfecta omogenitate a acestui corp,
indivizibilitatea suveranit ii al c rui titular este. Calitatea care-i este ata at aici (...)
este aceea de a nu putea fi dezmembrat prin nicio diferen iere în categorii, a c ror
simpl existen ar aduce atingere esen ei îns i a conceptului i tuturor lucrurilor pe
care el este destinat s le reprezinte i s le garanteze” (apud L. Favoreu, L. Philip,
2001). În aceast logic ar putea fi judecate ca fiind contrare principiilor fundamen-
tale de organizare a dreptului constitu ional oricare alte diferen ieri categoriale în
materia dreptului electoral pe criteriile de nediscriminare, deci i pe criteriul na iona-
lit ii. Tot datorit acestui principiu, chiar dac parlamentarii sunt ale i în cir-
cumscrip ii teritoriale sau pe listele unui partid, ei reprezint poporul în integralitatea
sa, consecin a logic fiind c niciun parlamentar nu poate reprezenta vreo minoritate,
nici politic , nici sociologic . De altfel, cum am putea s determin m un parlamentar
s reprezinte minoritatea odat ce mandatul imperativ este prohibit?
Contra acestei viziuni suveraniste care interzice drepturile grupurilor minoritare
ca atare, argumentele exist , dar nu sunt foarte conving toare. Ele se rezum în
esen la considera ii de natur sociologic i cultural dar nu sunt transpuse decât cu
greu în argumente de natur juridic . Aceste argumente se situeaz întotdeauna pe
pozi ia unei excluderi a minorit ii din na iune ca fundament al statului. Astfel,
con tient sau nu, toate se rezum la a spune c statul na ional privilegiaz etnia majo-
ritar i c solu ia ar fi s desfiin m privilegiile statului na iune, desigur pozi-
ionându-ne nu echidistant fa de majoritatea sau minorit ile sociologice, ci pe o
pozi ie ce trebuie s privilegieze minorit ile. Cu alte cuvinte, desfiin m privilegiile
voastre nu pentru a renun a definitiv la orice privilegii, ci pentru a institui privilegiile
noastre. O logic a excluderilor care nu poate aduce decât conflict i care este
contrar oric ror principii liberale sau democratice, c ci democra ia liberal nu este
altceva decât o societatea în care egalitatea este ob inut din liberate, adic din auto-
nomia i participarea egal a tuturor membrilor s i. Este motivul pentru care dreptul
interna ional ca i cel intern se rezum la a acorda drepturi persoanelor apar inând
minorit ilor i este întotdeauna foarte atent s stipuleze c drepturile acestea nu pot
afecta caracterul unitar al statului, suveranitatea na ional , integritatea teritoriului (de
exemplu, preambulul Cartei Europene a Limbilor Regionale sau Minoritare sau
art. 5) sau egalitatea în drepturi (art. 7 din Cart ). Nici chiar textele care au fost invo-
cate în favoarea instituirii de c tre dreptul interna ional a unor drepturi colective nu
pot fi interpretate cu adev rat în acest sens. De exemplu, art. 27 al Pactului privitor la
drepturile civile i politice, potrivit c ruia „în statele unde exist minorit i etnice,
religioase sau lingvistice, persoanele apar inând acestor minorit i nu pot fi lipsite de
a avea, în comun cu al i membrii ai grupului lor, propria lor via cultural , s pro-
feseze i s practice propria lor religie sau de a folosi propria lor limb ”, nu poate fi
interpretat ca un text care instituie drepturi colective, c ci ceea ce prevede este un
drept individual, al c rui titular este persoana apar inând minorit ilor, dar exercitat
în colectiv, la fel cum dreptul la liber asociere, de exemplu, este un drept individual
exercitat în colectiv. De altfel, niciodat dreptul nu instituie drepturi ale unui
colectiv, ci doar drepturi care apar in unui subiect distinct de drept constituit dintr-un
colectiv de persoane. F r existen a unei personalit i juridice distincte acordat unui
colectiv acesta nu poate avea drepturi, ci doar interese. Cu alte cuvinte, drepturile
apar in întotdeauna unui subiect individual determinat, chiar dac el este constituit
prin asocierea mai multor subiecte. De exemplu, un sindicat poate avea drepturi
proprii, dar aceasta nu înseamn c masa sindicali tilor are drepturi ca atare, ci c
sindicatul ca persoan juridic recunoscut ca atare are drepturi. A adar minorit ile
ar putea avea drepturi doar dac ar fi recunoscute ca persoane juridice, altfel nu poate
fi vorba decât de drepturi individuale exercitate într-un cadru colectiv. Ceea ce poate
face deci sistemul juridic este s protejeze structurile ca asigur exerci iul în colectiv
al dreptului, dar nu s instituie drepturi ale grupului ca atare.
Revenim astfel la problema central : poate sistemul juridic s acorde personalitate
juridic minorit ii ca atare? Dac r spunsul ar fi afirmativ, atunci fiecare minoritate
ar trebui s fie organizat într-o persoan juridic unic , apartenen a la aceasta deve-
nind obligatorie în func ie de elementul obiectiv central ce determin constituirea
grupului, ceea ce contrazice, oricare ar fi argumentele vehiculate, principiile pluralis-
mului politic, liberei asocieri i libert ii opiniei, adic chiar fundamentele demo-
cra iei. Dac mai multe organiz ri cu personalitate juridic reprezint minoritatea
atunci devine problematic care dintre ele va exercita eventualele drepturi colective
instituite în favoarea minorit ii, ceea ce determin unitatea organiz rii, motiv pentru
care, de exemplu, art. 59 alin. (2) din Constitu ia României prevede c „cet enii unei
minorit i na ionale pot fi reprezenta i (în Camere) numai de o singur organiza ie”.
Contrazicerea principiilor democratice prin instituirea unei personalit i juridice a
minorit ii ne face s afirm m c sistemul juridic nu poate acorda personalitate
juridic minorit ii, cum de altfel nu acord personalitate juridic nici na iunii, motiv
pentru care declararea statului ca fiind na ional, cum face, de exemplu, art. 1 din
Constitu ia României, este înso it de afirmarea unit ii poporului i a egalit ii între
cet eni, adic a faptului c statul este al cet enilor s i, indiferent de criteriile obiec-
tive care ar constitui majoritatea sau minorit ile, cum face, de exemplu, art. 4 din
Constitu ia României. Curtea European a Drepturilor Omului ra ioneaz similar
atunci când arat c m surile statului „vizând s constrâng comunitatea sau o parte a
acesteia s se plaseze contra dorin ei sale sub o direc ie unic constituie (...) o
atingere a libert ii religiei” (Arrêt du 13.12.2001, Aff. Eglise Metropolitaine de
Bassarabie et autres c. Moldova, par. 117), în spe , Moldova f când acest lucru prin
nerecunoa terea Bisericii Mitropolitane a Basarabiei pe motiv c exist deja o
biseric ce reune te credincio ii ortodoc i recunoscut de stat. Extrapolând, putem
spune c orice drept exercitat în colectiv presupune, pentru a nu înc lca Conven ia
European a Drepturilor Omului, libertatea organiz rii minoritarilor în mai multe
structuri dotate cu personalitate juridic , orice constrângere care ar tinde s creeze o
structur unic de reprezentare a unei minorit i fiind neconven ional .
În concluzie, atâta vreme cât sistemul juridic i statul au la baz principii indivi-
dualiste, i se pare c egalitatea în drepturi nu permite adoptarea unor altfel de
principii, minoritatea ca atare nu poate dobândi personalitate juridic distinct de cea
a membrilor ei i deci nu poate avea drepturi în nume propriu, sistemul juridic
neputând institui decât drepturi individuale exercitate în colectiv.
Dac raport m no iunea de minoritate la principiul particip rii la exerci iul

func iei normative, cum am f cut-o în defini ia provizorie pe care am propus-o,
atunci am putea oare s evit m problema personaliz rii minorit ilor i totu i s
acord m anumite drepturi minorit ii ca atare? Aceste drepturi nu ar putea fi,
raportându-ne la participare, decât de natur politic . P rerea noastr este c sistemul
constitu ional nu poate prevedea drepturi politice ale minorit ii ca atare f r s
încalce principiile individualiste de organizare a statului, cum de altfel am ar tat mai
înainte, ci doar dreptul persoanelor apar inând minorit ilor de a se organiza pe baza
liberei asocieri: dreptul de a- i constitui organiza ii politice sau nepolitice pe criterii
etnice, religioase sau alte criterii minoritare, dreptul acestora de a fi reprezentate...
Un sistem în care minoritatea ca atare are dreptul s fie reprezentat nu este
preferabil, c ci el este ineficient practic, minoritatea fiind reprezentat , s spunem, de
un singur deputat sau senator, i pentru c ridic unele probleme dificil de solu ionat.
Astfel se pune problema alegerii criteriilor obiective de constituire a minorit ilor
care determin aceste drepturi de participare: „de ce doar minorit ile na ionale i nu
i altele?”; „ce se în elege prin minoritate na ional ?”; „cât de substan ial trebuie s
fie reprezentarea?” etc. Preferabil este, a adar, s instituim doar drepturi ale
organiza iilor ce asigur participarea minoritarilor la exerci iul func iei normative
c ci doar acestea pot dobândi personalitate juridic iar constituirea acestor organiza ii
s nu presupun încadrarea obligatorie, deci s nu presupun o personalitate juridic
de drept public sau o persoan juridic unic .
Problema ar fi s se asigure participarea minorit ii la exerci iul func iei norma-
tive f r s fie necesar identificarea ei, eventual ca persoan juridic , pe criterii
obiective fixe, ci doar în baza op iunii libere a persoanei de a se situa pe pozi ia unei
minorit i sau majorit i politice în func ie i de apartenen a sa obiectiv la o
minoritate sociologic . Cu alte cuvinte, protec ia persoanelor apar inând minorit ilor
ar trebui s rezulte din respectarea nediscrimin rii, a egalit ii în drepturi, pe de o
parte, i din asigurarea unei particip ri a acestora cât mai substan ial la exerci iul
func iei normative, pe de alt parte, printr-un sistem electoral care s se bazeze nu pe
reprezentarea minorit ilor sociologice, cum este cazul atunci când o minoritate
na ional este reprezentat ca atare în parlament dac nu a ob inut locuri în urma
alegerilor, ci a persoanelor, minoritatea fiind reprezentat doar dac persoanele care o
constituie opteaz s voteze în func ie de apartenen a lor la grupul minoritar, dar un
sistem astfel construit încât s faciliteze reprezentarea minorit ii dac o parte relativ
mic a persoanelor ce o constituie voteaz pentru ea. Un astfel de sistem poate fi
considerat, cel pu in pân la un punct, sistemul instituit sub imperiul Constitu iei
României din 1923. Astfel, Adunarea Deputa ilor se compunea, potrivit art. 64, din
deputa i ale i prin vot universal (...) pe baza reprezent rii minorit ii. Constitu ia d
astfel termenului minoritate un în eles strict politic, evitând orice determinare
sociologic , cum face art. 59 din Constitu ia român actual care acord un drept de
reprezentare organiza iilor minorit ilor na ionale dac nu au dobândit locuri prin
alegeri. Legea electoral trebuia îns s înlesneasc reprezentarea minorit ilor socio-
logice dac ele se constituiau ca minorit i politice. Astfel, sistemul electoral adoptat
prin Legea din 27 martie 1926 instituie un prag electoral de 2% la nivel na ional, deci
unul foarte sc zut, asigurând astfel reprezentarea minorit ilor sociologice f r a
obiectiviza criteriul constituirii lor. Mai mult, de i grup rilor care ob ineau la nivel
na ional un procent mai mic de 2% nu li se repartiza niciun loc, totu i, dac grup rile
politice minoritare pe ar ob ineau în unele circumscrip ii majoritatea absolut a
voturilor, ele dobândeau în aceste circumscrip ii un num r de mandate propor ional
cu procentul de voturi ce aveau fa de totalul voturilor exprimate din circumscrip ia
respectiv , chiar dac pe ar nu întruniser procentul de 2% din voturile exprimate
(art. 91). Legea permitea astfel reprezentarea minorit ilor concentrate într-o anumit
zon a teritoriului, cum este i era cazul minorit ii maghiare în anumite jude e din
Transilvania sau a rusofonilor din Basarabia, din nou f r a risca obiectivizarea
criteriului de constituire a minorit ii.
Cred c concluziile care se impun sunt cea a imposibilit ii unor drepturi ale
minorit ilor ca atare, drepturi neputând avea decât persoanele, i aceea c chiar
drepturile politice nu trebuie s fie colectivizate pe baza criteriilor obiective de
constituire a minorit ilor, ci acestea trebuie reprezentate doar dac persoanele care
le constituie aleg s voteze în raport de pozi ionarea lor sociologic minoritar , sis-
temul electoral trebuind s faciliteze reprezentarea lor în aceast situa ie, protec ia
juridic a minorit ilor ca atare rezultând doar din protejarea organiza iilor lor
politice eventuale.
§2. No iunea de «persoan apar inând minorit ii na ionale»
Am v zut c de fiecare dat când încerc m s conceptualiz m no iunea de

«minoritate», sistemul juridic fundamentat individualist ne conduce la înlocuirea
no iunii de «minoritate» cu cea de «persoan apar inând minorit ii». Ce se în elege
îns prin «persoan » în acest caz?
A. Persoane fizice i persoane juridice apar inând minorit ilor na ionale. O
prim problem , abordat deja tangen ial mai înainte, este dac prin persoan
apar inând minorit ii trebuie în eleas doar persoana fizic sau i cea moral . Dac
distingem drepturile individuale exercitate individual de drepturile individuale
exercitate în colectiv, cum am f cut-o mai sus, atunci, pentru ca aceast a doua
no iune s aib vreun sens, trebuie ca în conceptul de persoan apar inând minorit ii
s fie inclus i persoana juridic , altfel neputându-se asigura cadrul colectiv de
exerci iu al drepturilor individuale. A adar protec ia juridic a persoanelor fizice
apar inând minorit ilor rezult printre altele i din protec ia persoanelor juridice
constituite de acestea pentru a- i exercita drepturile individuale împreun . Este ceea
ce sus ine în fond C.E.D.O. în afacerea «Biserica Mitropolitan a Basarabiei c.
Moldova» când afirm c libertatea religiei nu poate fi efectiv decât dac «dreptul
fidelilor la libertatea religiei, care cuprinde dreptul de a- i manifesta religia în mod
colectiv, presupune ca fidelii s se poat asocia liber, f r ingerin arbitrar din
partea statului» i c aceasta implic ca persoanele s nu fie constrânse s se plaseze,
contra voin ei lor, într-o persoan juridic unic reprezentând o credin religioas ,
statul înc lcând art. 9 al Conven iei Europene a Drepturilor Omului deoarece
priveaz de personalitate moral Biserica Mitropolitan a Basarabiei (Arrêt du
13.12.2001, Aff. Eglise Metropolitaine de Bassarabie et autres c. Moldova, par. 129).
S lu m ca exemplu dreptul la identitate prev zut de art. 6 din Constitu ia

României, conform c ruia: „(1) Statul recunoa te i garanteaz persoanelor
apar inând minorit ilor na ionale dreptul la p strarea, la dezvoltarea i la exprimarea
identit ii lor etnice, culturale, lingvistice i religioase. (2) M surile de protec ie luate
de stat pentru p strarea, dezvoltarea i exprimarea identit ii persoanelor apar inând
minorit ilor na ionale trebuie s fie conforme cu principiile de egalitate i de
nediscriminare în raport cu ceilal i cet eni români”. Desigur aceast norm juridic
nu instituie decât drepturi individuale, dar aceste drepturi individuale nu pot fi
exercitate de persoanele fizice decât împreun , deci în cadrul unor organiz ri c rora
statul le acord dreptul de a exista din punct de vedere juridic, deci în cadrul unor
persoane juridice. Cu alte cuvinte, drepturile individuale prev zute pot fi efective
decât dac structurile colective ce permit afirmarea lor sunt protejate. Ce substan ar
putea avea, de exemplu, dreptul la p strarea identit ii religioase dac nu ar fi
recunoscut de stat biserica ce organizeaz exerci iul cultului?
Protec ia acestor persoane juridice ale minorit ilor rezult din interzicerea des-
fiin rii lor sau a prohibirii înfiin rii lor pe motivul înc lc rii principiului egalit ii i
nediscrimin rii din cauza faptului c au ca membri doar persoane apar inând unei
minorit i. Ceea ce am afirmat deci cu privire la organiza iile politice ale minori-
t ilor poate fi extins la orice alt tip de organiza ie a acestora: egalitatea nu le
împiedic existen a; doar înc lcarea principiului particip rii ar putea s atrag
desfiin area lor (de exemplu faptul c lucreaz împotriva principiului suveranit ii
na ionale, ordinii de drept etc.). În acest sens este i decizia C.E.D.O., anterior citat ,
c ci ea examineaz cauza doar raportându-se la eventuala pozi ionare a Bisericii
Mitropolitane a Basarabiei contra ordinii de drept, suveranit ii, integrit ii teritoriale
a Republicii Moldova, deci în raport de principiul particip rii, dar consider c nu
este necesar s examineze afacerea i sub unghiul art. 14, c ci principiul egalit ii nu
intr în cauz . Pe de alt parte, protec ia persoanelor juridice ale minorit ilor rezult
i din interzicerea încadr rii obligatorii a persoanelor fizice într-o organizare unic ,
altfel orice persoan juridic bazat pe libera asociere a minoritarilor, alta decât cea
recunoscut de stat ca reprezentând minoritatea, nu ar avea existen juridic , iar
acest fapt ar înc lca libert ile fundamentale ale persoanei.
A adar, prin persoan apar inând minorit ilor în sensul art. 6 din Constitu ia
României se în eleg atât persoanele fizice cât i persoanele juridice. De altfel,
persoanele juridice pot fi de principiu beneficiarele drepturilor fundamentale,
desigur, a acelora care le sunt aplicabile luând în considerare natura lor. Este pozi ia
pe care o adopt expres Legea fundamental german , care afirm în art. 10-3 c
„drepturile fundamentale se aplic de asemenea persoanelor morale na ionale în
m sura în care le sunt aplicabile luând în considerare natura lor” sau de Constitu ia
portughez , care afirm în art. 12-2 c „toate persoanele morale se bucur de
drepturile i sunt inute de obliga iile care sunt compatibile cu natura lor”. Chiar în
lipsa unei prevederi exprese, atâta vreme cât textul utilizeaz no iunea de persoan
aceasta trebuie interpretat extensiv, ca aplicându-se i persoanelor morale. Nu este
i pozi ia instan elor canadiene, care, de i textul în versiunea francez utilizeaz
termenii «persoan » i «to i», fac s prevaleze, în ciuda unui principiu de interpretare
general admis, versiunea restrictiv a textului în limba englez , care utilizeaz
termenul «individual», excluzând aplicarea sa persoanelor juridice (H. Brun,

G. Tremblay, 1990, p. 946-947). Curtea Constitu ional român are o pozi ie asem -
n toare, pornind îns de la premize diferite, c ci art. 16 din Constitu ia României se
refer doar la cet eni: „Art. 16 alin. (1) din Constitu ie care garanteaz egalitatea în
drepturi are în vedere numai pe cet eni, nu i persoanele juridice” (Decizia
nr. 5/2000, C.D.H., 2000, p. 320). Desigur, aceasta nu creeaz drepturi colective, ci
drepturi individuale ale unui subiect distinct compus dintr-un colectiv de persoane.
B. Apartenen a subiectiv a persoanelor la o minoritate na ional . O a doua
problem este cum vom determina apartenen a unei persoane la o minoritate. O
prim variant ar fi determinarea obiectiv a acestei calit i, de exemplu un igan
apar ine minorit ii pentru c are aceast etnie. Cealalt variant ar fi subiectiv : o
persoan este component a minorit ii dac vrea s se considere ca atare, de
exemplu un igan, care nu vrea s apar ca igan, nu poate fi considerat ca atare.
Dup cele afirmate pân acum, este evident c noi privilegiem abordarea
subiectiv . Dup p rerea noastr , identitatea se construie te, nu se mo tene te. Dar
ambele variante pot duce la consecin e nedorite: prima la un rasism de excludere, cea
de-a doua la un rasism de includere. „Rasismul clasic, sau rasismul de excludere este,
din p cate, bine cunoscut. Negrii, evreii, maghrebienii i-au fost adesea – sau îi sunt –
victime de mult timp în Europa. În virtutea unor concep ii ( i uneori unor doctrine)
rasiste, mai mult sau mai pu in explicite, cel lalt, adic cel care este diferit, este
exclus de la deplina participare la comunitatea de referin din cauza culorii, rasei,
limbii, religiei etc.”. În societ ile occidentale o form mai subtil i, în general, mai
pu in perceptibil de a-l judeca pe altul ca nedemn, de luat în considerare se întâl-
ne te de asemenea: este vorba în circumstan ele actuale de ceea ce am numit (...)
„rasism de includere”. „Contrar rasismului clasic, actorul – în general inocent – al
rasismului de includere, nu respinge pe nimeni, ci refuz pur i simplu, în numele
unei ideologii «democratice», s recunoasc i s ia în considera ie diferen ele reven-
dicate (f r revendicare nu exist evident probleme) de cel lalt. Acest mecanism este
în mod particular manifest ... acolo unde .. principiile egalit ii (confundat cu identi-
tatea) sunt inute a fonda na iunea, ... statul ... nevrând s vad în ansamblul cet e-
nilor decât indivizi cultural inter anjabili” (Y. Plasseraud, 2000, p. 16-17). Dac este
evident c sus inerile f cute pân acum nu ne pot acuza de prima variant de rasism
sau na ionalism, ele ar putea crea totu i impresia c ader m la un na ionalism de
includere. Iat de ce am vrea s detaliem pu in lucrurile din acest punct de vedere.
Mai întâi, nicio afirma ie f cut pân aici nu trebuie în eleas în sensul neg rii
diversit ii culturale, etnice, lingvistice etc., ci doar în sensul c nu trebuie s cre m
tratamente juridice discriminatorii sau privilegii juridice persoanelor în raport de
criteriile care le situeaz din punct de vedere sociologic într-o minoritate, dar, în
acela i timp, negând posibilitatea drepturilor colective, trebuie în eles c în elegem
necesitatea prezerv rii identit ii acestor persoane dar f r a le încadra obligatoriu
într-o minoritate, ci doar voluntar. Este motivul pentru care am înlocuit criteriul
sociologic cu cel politic în definirea minorit ilor i am distins protec ia indivizilor
apar inând minorit ilor de protec ia structurilor juridice ale acestora, sus inând în
acela i timp necesitatea pluralismului lor. Am vrut astfel s sugerez o ie ire din
aceast dihotomie a includerii/excluderii. Reu ita sau nereu ita acestei tentative
r mâne s o judec m. Astfel, excluderea poate fi evitat doar prin interzicerea erij rii
minorit ilor sociologice în minorit i juridice.
Aceasta este logica fundament rii individualist-liberale a dreptului i statului:
cet enii sunt egali pentru c este interzis categorisirea lor juridic sau politic în
vederea excluderii. Aceasta poate fi îns baza unui na ionalism de includere. Pentru
a-l evita nu trebuie îns negat fundamentul individualist al sistemului, revenirea la
excludere fiind atunci oricând posibil , ci evitat includerea prin crearea cadrului
colectiv de exerci iu al drepturilor individuale, adic facilitarea existen ei i repre-
zent rii politice a organiza iilor minoritarilor, dar pornind de la voin a acestora de a
participa la exerci iul unei func ii minoritare, nu de la includeri fixe.
Nu este vorba a adar de eradicarea identit ilor primare, ci de fluidizarea acestora,
pentru ca identitatea s fie subiectiv, nu obiectiv determinat . Astfel, dreptul de a
adera la identitatea cultural a comunit ii sale presupune dreptul corelativ de a
refuza apartenen a comunitar sau de a se recunoa te în oricare alt identitate. Nu ar
mai trebui de acum s mai avem un conflict între principiul liberal, care face din
individ singurul subiect de drept, i optica ap rat aici, care protejeaz individul
contra presiunii grupurilor, indivizii trebuind s fie proteja i contra oric rei restric ii
interne pe care grupul le-ar impune-o, identificarea lor f cându-se politic i subiectiv
nu «cultural» i obiectiv, pornind deci de la libertatea con tiin ei, libertatea asocierii,
a exprim rii i a comunic rii i nu de la includeri fixe i predeterminate într-un grup
de identificare (A. Policar, 2002, p. 201). Logica individualist i liberal nu este
opus aici într-o contradic ie ireconciliabil celei comunitariste, ci contradic ia,
existent în mod evident, este dep it încercând o p strare a ambilor termeni,
printr-o sintez a lor în cadrul unui voluntarism politic. Dreptul la identitate este aici
conceput ca un drept pur individual, dar care se exprim în colectiv prin aderarea
liber a persoanelor la o cultur minoritar , ale c rei forme de exprimare pot fi
colective, f r a crea drepturi pentru colectivitatea ca atare. Identit ile nu vor fi
institu ionalizate, ci doar permise, ceea ce poate fi institu ionalizat fiind dreptul la
practici sociale, religioase i lingvistice.
Trebuie în eles c ceea ce am sus inut pân aici tinde la afirmarea identit ilor
multiple, nu la suprimarea lor, dar c aceasta nu se poate face cu adev rat decât dac
l s m persoanei facultatea de a se identifica, sistemul netrebuind s afirme identi-
t ile, ci s le permit . Cu alte cuvinte, i revenim astfel la problema central , o
persoan nu apar ine minorit ii decât dac subiectiv se afirm ca atare, determinarea
politic i nu sociologic a no iunii de minoritate neavând decât acest scop.
Aceast pozi ie creeaz efecte din punct de vedere juridic. Primul este c orice
încercare de a încadra o persoan în mod obligatoriu într-o minoritate este contrar
principiului egalit ii, chiar dac aceast încadrare creeaz din punctul de vedere al
autorit ii consecin e pozitive. De exemplu, guvernul Moldovei nu autorizeaz
Biserica Mitropolitan a Basarabiei pentru c deja to i credincio ii de confesiune
ortodox sunt încadra i într-o alt biseric ortodox autorizat , estimând c aceast
solu ie asigur libertatea religiei i în acela i timp pacea social , f când uz de un
criteriu obiectiv, confesiunea religioas , i nu subiectiv, voin a persoanelor de a
exercita cultul într-un alt cadru. Acest act este contrar egalit ii în drepturi, chiar dac
C.E.D.O. nu se pronun asupra acestui aspect, considerând c nu ar face decât s
repete considerentele pentru care judecase c exist înc lcare a art. 9, c ci nu permite
persoanelor apar inând minorit ii s se exprime plural în cadrul acesteia. În aceast
optic , înc lcarea principiului pluralismului înseamn înc lcarea principiului egalit ii.
De asemenea, aceast pozi ie interzice ca minorit ilor sau majorit ii s li se
acorde personalitate juridic , putând c p ta personalitate doar organiza iile
minoritarilor sau majoritarilor, f r îns ca aceast personalitate s poat fi de drept
public, adic f r s poat s ia decizii obligatorii pentru membri ei. Nici na iunea nu
este personalizat . În aceast optic statul nu este personalizarea na iunii, ci cadrul de
exerci iu al drepturilor politice ale indivizilor.
O alt consecin este c o persoan poate s se prezinte în raporturile cu ceilal i
sub aparen a pe care o dore te, adic f r s fie obligat s fac publice caracte-
risticile personale pe care dore te s le disimuleze. Pe de alt parte, ea are dreptul s
fie prezentat a a cum este.
§3. No iunea de protec ie a persoanelor apar inând minorit ilor
Protec ia persoanelor apar inând minorit ilor rezult în primul rând din egalitate,
în sensul c nu pot fi create regimuri juridice distincte persoanelor în func ie de
apartenen a lor obiectiv la o minoritate constituit pe criterii cum ar fi rasa, na io-
nalitatea, religia, etnia, limba, sexul etc.. Regimurile acestea distincte sunt interzise
indiferent dac discriminarea prive te un regim derogatoriu defavorabil sau favorabil.
De aceea, formularea art. 16 din Constitu ia României prevede c cet enii sunt egali
în fa a legii f r discrimin ri i f r privilegii.
A. Discrimin ri «pozitive». O problem aparte se creeaz atunci când criteriul
obiectiv de definire a minorit ii este înso it de un criteriu valoric cu privire la discri-
minare, altfel spus când discrimin rile sunt judecate ca fiind «pozitive». Aceast
valorizare a discrimin rii tinde s reconfigureze dreptul la egalitate. Contra universa-
lismului concep iei moderne, în logica c ruia orice discriminare fondat pe criteriile
obiective de constituire a minorit ilor este interzis , ceea ce implic faptul c
legiuitorul este privat de dreptul de a face orice discriminare, indiferent de motivul
acesteia, excluzând orice valorizare a acesteia, concep ia actual tinde s admit c
discrimin rile sunt permise dac sunt pozitive, adic dac creeaz inegalit i de drept
pentru a ajunge s stabileasc o veritabil egalitate de fapt (L. Favoreu, P. Gaïa,
Astfel ra ioneaz Curtea Constitu ional român atunci când afirm c potrivit
principiului constitu ional al egalit ii în drepturi a cet enilor, consacrat prin art. 16
din Constitu ie, tratamentul egal se impune doar pentru cet enii afla i în situa ii care
nu sunt diferite i c principiul egalit ii nu înseamn uniformitate, a a încât, dac la
situa ii egale trebuie s corespund un tratament egal, la situa ii diferite tratamentul
juridic nu poate fi decât diferit [Decizia nr. 224/1999, C.D.H., 2000, p. 253. A se
vedea i Deciziile nr.: 20/2000 (M. Of. nr. 72 din 18 februarie 2000), 70/1993
(M. Of. nr. 307 din 27 decembrie 1993), 74/1994 (M. Of. nr. 189 din 22 iulie 1994),
139/1996 (M. Of. nr. 7 din 20 ianuarie 1997), 224/1999 (M. Of. nr. 76 din
21 februarie 2000), 117/2000 (M. Of. nr. 388 din 21 august 2000), 62/2000 (M. Of.
nr. 280 din 21 iunie 2000), 54/2000(M. Of. nr. 310 din 5 iulie 2000), 81/2000 (M. Of.
nr. 381 din 15 august 2000)] i c acest tratament juridic diferit pentru situa ii diferite
este admisibil i justificat tocmai de cerin a ca aplicarea legii s nu atrag privilegii
sau discrimin ri (Decizia nr. 1/2000, C.D.H., 2000, p. 304). În acela i sens este i
anexa Cartei sociale europene, intitulat „Câmpul de aplicare a Cartei sociale euro-
pene revizuite în privin a persoanelor protejate”, care afirm c „o diferen de trata-
ment pe un motiv obiectiv i rezonabil nu este considerat ca discriminatorie”.
B. Problemele ridicate de «pozitivitatea» discrimin rii. Aceast valorizare a
discrimin rii ridic câteva probleme. Ele vor fi tratate aici ceva mai larg, de i în
niciun caz exhaustiv, pentru a putea fi în elese mai bine, chiar dac aceast intro-
ducere a valoriz rii extrajuridice în drept ridic probleme de netran at, c ci sunt prea
dependente de pozi ia filosofic a interpretului.
a. Criteriul utilizat pentru valorizarea discrimin rii. Interesul general. O
discriminare ar putea fi judecat ca pozitiv luând în considera ie criteriul interesului
general. Dar ce se în elege prin interes general? Aceast no iune este una puternic
ideologizat , putând fi în eleas diferit, în func ie de cum ea este raportat la
interesele particulare. O prim concep ie opune interesul general intereselor particu-
lare. „Interesul general i interesele particulare sunt percepute ca fiind nu doar de
esen diferit , ci i într-o rela ie de opozi ie dialectic : interesul comun al societ ii
va intra inevitabil în conflict cu interesele individuale ale membrilor, contra c rora el
trebuie s fie protejat i impus. În mod intrinsec diferit de interesele particulare,
interesul general trebuie s fie definit la ad post de presiunile acestora, pornind de la
o pozi ie de exterioritate social ” (J. Chevallier, 1990, p. 143), în a a fel încât orice
contact cu grupurile de interese este a priori suspect, iar administra ii sunt inu i al
distan pentru ca interesul general s nu fie impregnat de particularismul revendi-
c rilor lor, neputând în niciun caz s fie vorba de un interes general conceput ca un
compromis între diversele interese particulare prezente.
O a doua concep ie în elege interesul general ca pe o realitate construit pornind
de la interesele particulare. „În aceast versiune, diferen a dintre interesul general i
interesele particulare tinde s nu mai fie perceput ca fiind de esen , ci de grad”, iar
„la baza form rii primului se g sesc interesele particulare, fragmentare i
concuren iale ale membrilor”, rolul statului fiind de „a pune aceste diverse interese în
balan , cu scopul de a ajunge la cel mai bun compromis posibil”, el angajându-se
astfel pe calea negocierii, ac ionând „mai pu in în termeni de autoritate i mai mult în
termeni de influen ” (Ibidem, p. 144).
Dac facem s prevaleze prima concep ie asupra interesului general, atunci nu
poate fi vorba de o justificare în termenii interesului general a promov rii unor inte-
rese de grup. Legea rezult dintr-un interes general opus tuturor intereselor particu-
lare f r a putea s ia în considerare vreunul dintre acestea pentru a crea un tratament
juridic distinct. Ea se impune egal tuturor intereselor particulare, din exterior i de
deasupra acestora, f r a putea s fie negociat în vreun fel cu oricare grup. La baza
ei st un principiu universal i ra ional i nu rezolvarea unui conflict intergrupal
particular i conjunctural. În aceast concep ie „este comun nu ceea ce este privat i
particular, ci ceea ce este public i general, i chiar, în mod tangen ial, universal, ceea
ce, în consecin , nu are de a face cu identitatea, ci, dimpotriv , cu alteritatea”
(R. Esposito, 2000, apud P. Fraisseix, 2001, p. 544). Pornind de la astfel de premise,
identitatea nu poate fi temei al unei discrimin ri pozitive, c ci acest lucru ar însemna
dezmembrarea dreptului în regimuri derogatorii negociate cu grupurile i între
grupuri, contrazicând universalismul binelui comun sau interesului general i f când
ca societatea s se compun nu din indivizi egali, ci din grupuri aflate în concuren
pentru mai multe drepturi, nu pentru mai mult drept. Norma nu ar putea niciodat s
priveasc un interes particular, ci numai interesul general, universal prin natur ,
eliminând astfel orice preten ie la un regim derogatoriu în raport de apartenen a la un
grup cu interese distincte de cele ale întregului. Dac facem deci s prevaleze aceast
prim concep ie cu privire al interesul general atunci orice discriminare este prohi-
bit , inclusiv cea zis pozitiv .
Dac , dimpotriv , cea de-a doua concep ie cu privire la interesul general este
privilegiat , atunci, interesul general fiind o rezultant a arbitrajului puterii publice
între diferitele interese particulare, aceste interese particulare pot fi luate în consi-
dera ie de lege, atâta vreme cât aceast derogare normativ de la egalitatea formal ,
universalizant , implic o adâncire a egalit ii de fapt între grupuri. Diferen a i nu
unitatea devine astfel fundamentul normativit ii juridice i se opereaz o recu-
noa tere a minorit ilor, printr-o trecere continu de la ordinea impus la ordinea
negociat , de la judecat la mediere, de la unu la multiplu, de la monism la pluralism
juridic i, în final, se opereaz o repunere în cauz oportun a legisla iei cu preten ii
universaliste, degenerat în practic în încercare de asimilare dezumanizant i
liberticid . Aceast concep ie se debaraseaz de filosofia rousseauist i voluntarist
a interesului general pentru a consacra o filosofie utilitarist i liberal , expri-
mându-se în termenii cvasieconomici ai profiturilor i costurilor. Suveranitatea nu
mai poate fi conceput în aceast viziune ca apar inând exclusiv statului c ci acesta
este mai mult arbitru decât putere, ci societ ii constituit din grupuri revendicative
juxtapuse i concuren iale, între ele i fa de stat, puterea acestuia din urm nefiind
absoluta, incondi ionata i originara putere din teoria lui J. Bodin, ci doar o putere de
influen i de arbitraj. Dar poate c evolu iile contemporane fac ca suveranitatea s
nu mai poat fi conceput altfel. Dac ne referim la societatea na ional , doctrina
clasic a suveranit ii nu poate explica cum statul, st pân al ordinii juridice, este
posibil s fie supus de fapt partidelor politice, grupurilor de interese, claselor sociale
etc. În teoria clasic , statul este singurul st pân al exerci iului func iilor sale, mai ales
a celei legislative, ori practic el este alimentat din afar cu impuls politic, devolu-
iunea puterii se face dincolo de el i, într-o foarte mare m sur , f r interven ia sa.
Astfel, partidele sunt cvasinereglementate i probabil vor r mâne astfel mult vreme
c ci ele sunt cele care de in practic puterea politic , grupurile de interese au o
influen decisiv asupra ordinii juridice statale, pe care o domin în bun m sur ,
statul poate deveni cu adev rat un instrument de clas sau al unei categorii sociale
etc. Formal, statul va exercita suveranitatea, practic, el o exercit a a cum structura
social global o impune. Suntem în prezen a a dou planuri ale suveranit ii: suvera-
nitatea statului, ca institu ionalizare a puterii, i suveranitatea social , ca baz a
acestei institu ionaliz ri. Statul suveran este subordonat suveranit ii sociale. Suve-
ranitatea sa juridic î i g se te limita în suveranitatea grupului social.
O astfel de în elegere a suveranit ii face ca interesul general s fie compus din
interesele grupurilor sociale, care particip la conturarea voin ei politice a cet enilor,
i a statului, adic din interesele a ceea ce noi am numit minorit i i majoritate. Se

pare astfel c realitatea contemporan , datorit cre terii în importan a grupurilor de
identificare primar , face absolut necesar revizuirea concep iei asupra suveranit ii,
operând o trecere de la suveranitatea necondi ionat la suveranitatea dependent de
structura grupal a societ ii i de la interesul general impus la cel negociat. Dreptul
ar fi astfel cu necesitate un drept fragmentat în regimuri juridice particularizante,
derog rile de la nediscriminare fiind permise dac sunt «pozitive».
Se pare îns c niciuna din concep iile cu privire la articularea interesului general
i a intereselor particulare nu poate fi primit f r serioase rezerve. Prima face din
interesul general reflexul unei doctrine comprehensive i morale care transcende
societatea, putând duce la o ra iune de stat transcendent care devine prin acest fapt
însu i oarecum suspect de tiranie, un universalism care odat aplicat se degradeaz
în asimila ionism, cea de-a doua face din interesul general doar o rezultant a
intereselor grupale i transform dreptul într-un drept fragmentar i grupuscular,
lipsit de unitate, neasigurând o reprezentare eficace a intereselor decât cu pre ul unei
reduceri a libert ii de decizie a membrilor organiza iilor, de acum condamna i s
manifeste o obedien pasiv i cu pre ul interven iilor normative i administrative
din ce în ce mai accentuate al statului providen . Dac primeia îi poate fi repro at c
neglijeaz for a real a apartenen elor comunitare i c în elege sinele ca pe o
realitate degajat de orice astfel de apartenen , ceea ce îl face o pur abstrac ie, celei
de-a doua i se poate repro a c , f când o recunoa tere public a particularismelor,
induce un proces de revendicare f r sfâr it i de interven ie excesiv asupra autono-
miei private atât din partea grupurilor cât i a statului, cu alte cuvinte, c opereaz o
„punere sub tutel care schimb de fiecare dat autoriza ia de a se bucura de libertate
într-un act de asisten pe care îl suport m” (J. Habermas, 1997, p. 444).
b. Proceduralizarea no iunii de interes general. Poate c ie irea din aceast
situa ie este proceduralizarea no iunii de interes general. Se pare c defectul ambelor
concep ii este c de fiecare dat substan ializeaz unul din termenii contradic iei: fie
interesul general, abstract determinat, fie interesul particular, factual determinat, în
detrimentul celuilalt. O dep ire a contradic iei ar presupune o dialectic între egali-
tatea de drept i egalitatea de fapt, iar aceast dialectic nu poate fi articulat decât
prin jurisdic ionalizarea solu ion rii conflictelor normative, adic prin scoaterea lor
de sub regula politic de solu ionare a conflictelor, cea a majorit ii limitate într-o
democra ie, c ci aceast modalitate conduce la judec i de oportunitate i de pozi ie
dominant , ceea ce afirm întotdeauna un interes contra altuia i chiar atunci când
ajunge la concilierea diverselor interese, conflictul subzist i plasarea lor sub o
regul de solu ionare jurisdic ional i juridic , capabil s tran eze conflictul pe
baza unei proceduri echitabile i a unor reguli neconjuncturale. Interesele devin astfel
interese jurisdic ional exigibile. Ele nu sunt drepturi substan iale, ci drepturi proce-
suale care ofer posibilitatea fructific rii intereselor dincolo de regulile majorit ii
politice. Deschiderea c ilor de sesizare a justi iei constitu ionale pentru opozi ia
politic are aceast semnifica ie: când majoritatea tinde s normeze abuziv, regula
majorit ii politice poate fi transgresat prin jurisdic ionalizarea conflictului politic i
constitu ionalizarea deciziei. La fel se întâmpl când calea sesiz rii jurisdic iei
constitu ionale este deschis particularilor. Interesul particular este proceduralizat
prin posibilitatea de a cere judecarea legii, adic pertinen a interesului general sau
particular exprimat prin aceasta. Ceea ce nu poate ob ine cet eanul prin participarea
lui politic , poate ob ine printr-o procedur jurisdic ional care supline te incon-
sisten a particip rii lui. Interesul general i interesele particulare nu se traduc aici
decât derivat în faptul de a avea drepturi, traducerea lor prim fiind f cut în faptul
de a ac iona. Majoritatea ac ioneaz politic, minorit ile ac ioneaz jurisdic ional,
dac ac iunea lor politic devine neconsistent .
O prim regul , care proceduralizeaz interesul general i interesele particulare,
este c aceste interese sunt justi iabile înainte de a deveni drept sau drepturi. Substan-
ializarea interesului general sau a intereselor particulare prin lege este devansat de
proceduralizarea acestor interese. Participarea la proceduri, acordarea unui status
activus processualis, prin intermediul c ruia cet eanul particip el însu i la articu-
larea i realizarea propriilor interese, precum i la articularea intereselor sociale, este
o condi ie a democra iei actuale. „Organizarea i procedura sunt, cum afirm
J. Habermas, chemate s înt reasc caracterul pozitiv al statutului juridic al indivi-
dului, de data aceasta nu prin intermediul unei realiz ri colective a dreptului, ci prin
intermediul diferitelor moduri de formare cooperativ a voin ei. Legiuitorul este
invitat s pun la dispozi ie, pentru constitu ionalizarea intern a anumitor domenii
de ac iune, proceduri i forme de organizare care permit interesa ilor s rezolve ei
în i i afacerile i conflictele lor pe modelul structurilor de autogestiune i al instan-
elor de arbitraj. Gândim astfel s complet m sau s înlocuim autonomia privat a
individului prin autonomia social a participan ilor la punerea în practic a unei
proceduri” (1997, p. 439). Organizarea i procedura tind astfel s ne scoat din
dilema individualism/comunitarism.
Este pozi ia pe care o adopt , de exemplu, F. Benoit-Rohmer când, întrebându-se
dac se poate g si o politic median care s recuze polii extremi ai comunitaris-
mului i asimila ionismului, o politic care s împace egalitatea politic a cet enilor
cu aspira iile individului marcat de o cultur i o istorie particular , sugereaz c o
solu ie ar putea fi regionalizarea, deci organizarea unei proceduri de divizare verti-
cal a puterii normative care s p streze unitatea statului i egalitatea cet enilor,
permi ând în acela i timp afirmarea particularismelor culturale (2001, p. 26-29).
c. Principii jurispruden iale de arbitrare între interesul general i interesele
particulare. R mâne de v zut în baza c ror principii justi ia constitu ional poate
balansa interesele particulare i pe cel general. Aceste reguli ar fi, dac ne raport m
la paradigma proceduraliz rii intereselor, în primul rând reguli de procedur i nu
substan iale. Cu alte cuvinte, ele ar trebui s se refere mai întâi la validitatea regulii i
nu la conformitatea ei. Adic , atât interesul general cât i interesele particulare ar
putea s îmbrace form legislativ doar dac sunt f cute normative prin respectarea
condi iilor de producere a normelor primare stabilite de normele secundare. Nu poate
fi vorba aici de o propor ionalitate în sens strict c ci, în cadrul acesteia, este judecat
propor ia între interesele sau drepturile pe care legea le satisface indivizilor dintr-un
grup i sarcinile pe care le impune indivizilor din acela i grup, ori în cazul discrimi-
n rilor pozitive, pe care le avem în vedere aici, grupul care prime te drepturi i
grupul care suport restric ii sunt diferite. Astfel c ceea ce trebuie judecat nu este
propor ia între drepturile i obliga iile persoanelor sau grupului c rora persoanele îi
apar in, ci propor ia între drepturile unui grup i obliga iile altui grup. Distinc ia între
aceste dou grupuri face ca interesele puse în joc s nu poat fi balansate prin
raportare unele la altele, ci prin raportare la ceva care le asigur un numitor comun,
iar acesta nu poate fi de ordin substan ial, ci procedural, c ci altfel acord m doar
prioritate unui interes în fa a altuia f r s le coordon m în niciun fel. De aceea,
regula de coordonare intergrupal care trebuie s fie baz a unei judec i de propor-
ionalitate trebuie s fie o norm de producere a celorlalte norme, deci nu o norm de
conduit ci o norm procedural . S vedem acum care sunt regulile în baza c rora
justi ia constitu ional decide în concret când un interes general justific luarea în
considerare a unui interes particular pentru a crea un tratament derogatoriu de la
egalitate în drepturi. Aceste reguli sunt conturate diferit de jurispruden a diferitelor
instan e constitu ionale. Câteva principii pot fi desprinse îns .
Consiliul Constitu ional francez uzeaz de o viziune strict asupra raporturilor
dintre fundamentul individualist al sistemului i discrimin rile pozitive. O prim
regul operant în jurispruden a Consiliului Constitu ional este c legiuitorul nu ar
putea s fac discrimin ri pozitive pornind de la criteriile de nediscriminare expres
prev zute de constitu ie. Altfel spus, interesul general exprimat prin lege poate fi
reflexul unui interes particular al unui grup doar dac acest grup este constituit pe
alte criterii decât cele care, dac ar fi admise ca baz a discrimin rii, ar duce, potrivit
constitu iei, la divizarea poporului. Consiliul se for eaz astfel s p streze principiile
individualiste, operând în acela i timp o recunoa tere a unor interese particulare.
Astfel, Consiliul admite discriminarea pozitiv în materie fiscal , social sau în
materia amenaj rii i dezvolt rii teritoriului (Déc. 94-357 DC, RJC I-622, Déc.
94-358 DC, RJC I-624) dar nu admite discriminarea în raport de sex (146 DC, 407
DC, 429 DC) sau de limb (Déc. 99-412 DC du 15 juin 1999). Regula aici instituit
de jurispruden a constitu ional ar putea fi explicat astfel: limitele autonomiei
private trebuie trasate astfel încât aceasta s nu afecteze calificarea particularilor
pentru rolul lor de cet eni. În optica instan ei constitu ionale franceze, orice califi-
care juridic a indivizilor în raport de criteriile de nediscriminare expres prev zute îi
descalific ca cet eni, ceea ce este inadmisibil pentru c face ca participarea lor la
construirea spa iului public s fie pus sub semnul întreb rii. Cu alte cuvinte, când
autonomia privat pune în discu ie participarea public ea nu poate justifica crearea
unor regimuri juridice derogatorii de la egalitatea în drepturi. Deci Consiliul nu pune
aici în balan un interes general concret i un interes particular concret, ci stabile te
o regul care este capabil s le transcead : participarea este condi ia autonomiei.
Nici o autonomie privat nu trebuie s pun în discu ie consensul procedural de baz
al democra iei iar acest lucru se realizeaz prin prioritatea acordat particip rii
politice fa de autonomia privat , cet eanului fa de omul situat. Curtea noastr
constitu ional nu ezit îns s admit discrimin ri pozitive pe criteriile care sunt
expres prev zute de constitu ie ca fiind de nediscriminare.
O a doua regul desprins din jurispruden a Consiliului Constitu ional francez
este c principiul egalit ii nu se opune ca legiuitorul s reglementeze de manier
diferit situa iile diferite cu condi ia ca diferen a de tratament, care ar rezulta, s fie
în raport direct cu obiectivul legii care o stabile te. Curtea Constitu ional român se
exprim în aceast materie în termenii urm tori: „Principiul egalit ii în fa a legii
presupune instituirea unui tratament egal pentru situa ii care, în func ie de scopul
urm rit, nu sunt diferite. De aceea, el nu exclude, ci, dimpotriv , presupune solu ii
diferite pentru situa ii diferite” (Decizia Plenului Cur ii Constitu ionale Române
nr. 1/1994, M. Of. nr. 69 din 16 mai 1994). Aceast a doua regul poate fi aplicat ,
dup p rerea mea, decât dac prima regul nu este înc lcat : dac derogarea de la
egalitate afecteaz participarea cet enilor atunci derogarea nu mai este posibil chiar
dac situa iile, în care ace tia se afl , sunt diferite în func ie de scopul urm rit. Astfel
c , în jurispruden a Consiliului Constitu ional i a Curtea Constitu ional , se pare c
inegalitatea de drept este justificat uneori de inegalitatea de fapt. Jurispruden a se
bazeaz pe dialectica între egalitatea de drept i inegalitatea de fapt: pentru a ajunge
la mai mult egalitate de fapt este uneori justificat introducerea unei inegalit i de
drept. Jurispruden a introduce o egalitate a con inutului dreptului, care enun c ceea
ce este egal dintr-un punct de vedere de fiecare dat pertinent trebuie tratat de aceea i
manier , în timp ce ceea ce este diferit trebuie s fie tratat diferit. Punctul de vedere
de fiecare dat pertinent trebuie îns s fie de fiecare dat dovedit. El este judecat
prin raportarea rezultatului discriminatoriu al legii la obiectivul pe care legea îl stabi-
le te. Se pare astfel c prima regul instituit de jurispruden va verifica posibili-
tatea extern a discrimin rii pozitive: „este ea permis în raport cu regulile de produ-
cere a celorlalte reguli?”, în timp ce cea de a doua regul va verifica posibilitatea
discrimin rii pozitive în raport doar cu scopurile instituite de legea îns i, deci în
interiorul reglement rii vizate: „este ea conform cu obiectivul legii îns i?”. Cum
validitatea devanseaz conformitatea, verificarea primei condi ii este necesar pentru
trecerea la verificarea celei de a doua.
Concluzia este c o discriminare pozitiv este permis doar pe alte criterii decât
cele de nediscriminare expres prev zute sau de natura acestora, deci doar pe criterii
care nu ar afecta calificarea particularilor pentru rolul lor de cet eni, astfel c per-
soanele apar inând minorit ilor ar putea s fie protejate prin instituirea unor discri-
min ri pozitive doar dac criteriile de constituire a minorit ilor nu sunt de natura
celor ce afecteaz participarea la construirea spa iului public. Odat aceast condi ie
verificat , ele sunt permise doar dac sunt justificate de o inegalitate de fapt care
justific , în func ie de obiectivul stabilit prin lege, o diferen iere de tratament juridic.
Obiectivul trebuie s fie de fiecare dat pertinent iar aceast conformitate cu interesul
general trebuie s fie de fiecare dat dovedit .
Desigur c aceast imposibilitate a discrimin rii pozitive nu trebuie confundat în
sistemul românesc cu m surile luate de stat pentru protec ia dreptului la identitate al
persoanelor apar inând minorit ilor na ionale. Acestea sunt permise dac nu creeaz
consecin e restrictive în materie de libertate pentru ceilal i cet eni români. Mai sus
nu a fost vorba decât de tratamente care favorizând minoritarii creeaz astfel de
consecin e pentru ceilal i cet eni.
O problem i mai delicat este atunci când inegalitatea de drept nu mai este
justificat de o inegalitate de fapt. Curtea Constitu ional admite c poate fi primit o
inegalitate de drept prin introducerea unor tratamente diferen iate unor cazuri egale,
cu condi ia (1) existen ei unei motiv ri obiective i rezonabile i (2) s existe o
propor ionalitate între scopul urm rit prin tratamentul inegal i mijloacele folosite
(Decizia nr. 107/2000, Jurispruden a Cur ii Constitu ionale, 2000, p. 136). Egalitatea
situa iilor este judecat „în func ie de scopul urm rit” (Decizia Plenului Cur ii
Constitu ionale nr. 1/1994). Nu este prea clar îns care ar fi potrivit Cur ii Consti-
tu ionale în elesul no iunii de «motivare obiectiv i rezonabil », nici al no iunii de
«propor ionalitate». Dac ne referim la în elesul pe care jurispruden a german i,
urmând-o pe aceasta, cea comunitar o dau propor ionalit ii, aceasta ar cuprinde trei
exigen e:
„– o exigen de adecvare: m sura adoptat trebuie s fie a priori susceptibil de
a permite sau de a facilita realizarea scopului vizat;
– o exigen de necesitate: ea nu trebuie s fie mai restrictiv decât o cere scopul
urm rit, ceea ce presupune c alegerea unei m suri mai pu in constrâng toare pentru
persoanele vizate sau pentru colectivitate nu ar fi putut permite atingerea cu acelea i
rezultate a obiectivului vizat;
– o exigen de propor ionalitate în sens strict: presupunând c m sura ar fi
necesar , mai trebuie ca ea s nu fie dispropor ionat în raport cu rezultatul c utat,
ceea ce implic punerea în balan a sarcinilor create i a avantajelor aduse prin
realizarea obiectivului urm rit” (G. Le Bihan, 2001, p. 68).
În ceea ce prive te protec ia persoanelor apar inând minorit ilor, putem s apli-
c m eventual aceast propor ionalitate doar în condi iile în care este vorba de mino-
rit i care nu pun în discu ie, având în vedere criteriul constituirii lor, participarea
politic a cet enilor. Dac aceast condi ie ar fi îndeplinit , atunci ar putea interveni
o discriminare pozitiv dac condi ia de propor ionalitate eviden iat mai sus ar fi
îndeplinit . Problema este c , în acest caz, grupul ai c rui membri primesc avantaje i
grupul care suport o restric ie sunt distincte, astfel c propor ionalitatea nu poate fi
judecat decât, mai întâi, prin referire la un scop sau un criteriu exterior reglement rii
avute în vedere. Trebuie astfel inut cont nu doar de efectul legii asupra celor viza i
de ea, ci i asupra celor care sunt exclu i din câmpul ei de aplicare. Problema devine
astfel de a judeca obiectivul însu i al legii în raport de un interes al colectivit ii în
ansamblu. i atunci totul devine relativ c ci depinde de concep ia pe care o adop-
t m, ce trebuie societatea s realizeze: mai mult egalitate de fapt sau o simpl ega-
litate formal ?
Cea de-a doua problem a discrimin rilor pozitive devine astfel faptul c
admiterea ei tinde s transforme egalitatea formal în egalitate material . De la mai
mult drept se ajunge astfel la mai multe drepturi. Dou consecin e pot fi fatale acestei
atitudini. Prima este transformarea discrimin rilor pozitive într-un paternalism al
statului-providen care face ca fiecare regim derogatoriu s fie înso it de o imixtiune
a statului în sfera autonomiei individuale: pentru ca indivizii s se bucure de dreptu-
rile rezultate din regimul derogatoriu de la egalitatea formal , statul trebuie s autori-
zeze aceast persoan s - i exercite libertatea. Statul providen se caracterizeaz
astfel, adaptat fiind exigen elor materiale, „printr-o ambivalen între garantarea
libert ii i privarea de libertate, ambivalen care rezult din dialectica între egali-
tatea de drept i egalitatea de fapt” (J. Habermas, 1997, p. 444). Pentru a evita
aceast extindere a câmpului de interven ie a statului, trebuie ca discriminarea
pozitiv s fie datorat unei compens ri a inegalit ilor de fapt ale c ror consecin e
secundare sunt restrictive în materie de libertate i nu unui paternalism al statului
providen . Un program juridic „se relev a fi paternalist atunci când este insensibil
la consecin ele secundare, restrictive în materie de libertate, pe care le antreneaz

compensarea statal a acestor inegalit i” de fapt (Ibidem, p. 445).
A doua problem a acestei atitudini ce acord prevalen egalit ii materiale este
c trebuie s nu degenereze în comunism. În fond, elul acestuia nu era decât egali-
tatea material , conceput ca egalitate real , opus egalit ii formale, considerat ca
nereal . Pentru a evita aceast pervertire a scopului trebuie ca obiectivul realiz rii
unei mai mari egalit i de fapt s fie subordonat faptului c aceast egalitate
material trebuie s fie realizat doar pentru a facilita egalitatea de anse, nu pentru
ea îns i. Cu alte cuvinte, nicio discriminare pozitiv nu este permis decât cu
condi ia ca egalizarea situa iilor de fapt s fie f cut pentru a ob ine o participare
egal , nu drepturi egale. Scopul egalit ii materiale în comunism este egalitatea
îns i, în timp ce scopul egalit ii materiale într-o societate democratic este facili-
tarea particip rii politice.
O a treia problem rezultat din admiterea discrimin rilor pozitive provine din
faptul c tratamentele juridice distincte, chiar pozitive, nu trebuie s creeze drepturi
colective. Drepturile trebuie s fie individuale sau, potrivit distinc iei operat mai
sus, individuale exercitate în colectiv. Toat dificultatea este de a decide când un
drept este colectiv. De exemplu, Carta european a limbilor regionale sau minoritare
creeaz drepturi colective potrivit Consiliului Constitu ional francez dar nu i potrivit
Cur ii Constitu ionale române. Astfel, Consiliul afirm : „Considerând c aceste
principii (principiile fundamentale de organizare constitu ional a statului francez,
n.n.) se opun recunoa terii unor drepturi colective indiferent c rui grup definit
printr-o comunitate de origine, de cultur , de limb sau de credin ; considerând c
rezult din aceste dispozi ii combinate ale Cartei europene a limbilor regionale sau
minoritare c conferind drepturi specifice unor «grupuri» de vorbitori ai limbilor
regionale sau minoritare, în interiorul «teritoriilor» în care aceste limbi sunt practi-
cate, c ele aduc atingere principiilor constitu ionale ale indivizibilit ii Republicii,
egalit ii în fa a legii i unit ii poporului francez, Carta european a limbilor
regionale sau minoritare cuprinde clauze contrare Constitu iei” (Déc. 99-412 DC du
15 juin 1999). În timp ce Curtea român afirm c aceast conven ie nu este contrar
constitu iei, creând drepturi doar persoanelor, nu grupurilor ca atare (Decizia
nr. 113/1999, M. Of. nr. 362 din 29 iulie 1999). Consiliul trage concluzia c dreptu-
rile acordate sunt colective. Acelea i dispozi ii nu creeaz astfel de drepturi potrivit
Cur ii române. Ce se în elege deci aici prin drepturi colective?
O prim caracteristic ar fi c aceste drepturi au ca titular grupul sau este suficient
ca ele s se refere la un grup de persoane care au anumite drepturi? Distinc ia este
greu de operat. Dac ne inem de o logic juridic strict , atunci drepturi colective nu
ar fi decât drepturile acordate unui grup calificat din punct de vedere juridic, perso-
nalizat, or Carta nu acord personalitate grupului. Deci drepturile ar fi individuale dar
exercitate împreun de persoane. Luarea în considerare a grupului pentru ca dreptu-
rile persoanelor s poat exista sau s poat fi exercitate face îns ca aceste drepturi,
chiar acordate formal persoanelor, s fie colective. Altfel, drepturi colective nu ar
exista niciodat , iar dispozi iile constitu ionale care le interzic ar c p ta un caracter
strict formal, declarativ, care le-ar lipsi de orice con inut concret. A adar, discrimi-
n rile pozitive trebuie s nu creeze drepturi a c ror existen sau exercitare depind de
existen a sau ponderea grupului din care persoana face parte. Or, legisla ia român ,
chiar dac România nu a ratificat Carta, face exact acest lucru. Dup revizuirea din
2003 chiar Constitu ia face acest lucru în materia drepturilor lingvistice.
În concluzie, se pare c tensiunea care marcheaz cel mai pregnant constitu io-
nalismul contemporan în societ ile rezultate din tradi ia occidental este cea între
liberalism i comunitarism, între eul dezangajat i eul situat. Primul afirm prioritatea
eului asupra propriilor scopuri care trebuie s garanteze prioritatea justului asupra
binelui i care induce, în ceea ce prive te tipul de comunitate posibil pentru noi, o
societate bazându-se pe o leg tur cooperativ i nu constitutiv , altfel spus o
societate bazat pe un individ care este liber s se al ture altora în asocia ii voluntar
consim ite i care refuz posibilitatea de a apar ine unei comunit i pe baza
leg turilor morale anterioare alegerii sale. Pentru liberalism persoana este un scop în
sine i orice comunitate constitutiv pune în pericol eul însu i, angajându-l într-un
mod de cet enie mult mai înglobant decât poate tolera un eu dezangajat. Plecând de
la aceste premize, liberalismul afirm c libert ile fundamentale trebuie s fie
acelea i pentru to i i c singurele inegalit i sociale i economice acceptabile sunt
cele instituite în beneficiul membrilor celor mai defavoriza i ai societ ii (M. Sandel,
1997, p. 265.). Altfel spus, liberalismul nu recunoa te minorit ile ca surs de iden-
tificare, recunoscând cu toate acestea principiul diferen ei.
Pentru comunitari ti, acestui punct de vedere îi lipse te respectul datorat diver-
sit ii i particularismului. Pentru comunitari ti, problema esen ial este de a ti dac
ne mai putem gândi ca euri independente, în sensul c identitatea noastr nu ar fi
niciodat legat de apartenen ele noastre. R spunsul lor este negativ. Pentru aceast
filosofie, a imagina o persoan incapabil de ata amente constitutive nu înseamn a
concepe o fiin liber i ra ional , ci a imagina o persoan complet lipsit de perso-
nalitate i de profunzime. Comunit ile constitutive trebuie, pornind de la aceast
idee, s fie luate în considera ie de c tre drept contrar credin ei liberale, iar grupurile
ca atare trebuie s aib drepturi. Constituirea minorit ilor juridice este rezultatul
logic al acestor premize. Aceast tensiune nu poate fi evitat de aproape nicio consti-
tu ie contemporan i nici de Constitu ia noastr din 1991. Dar acest aspect va fi
discutat în volumul al doilea.
Sec iunea a 4-a. Importan a politic a grupurilor

i nerelevan a lor juridic
§1. Grupurile primare pot fi utilizate ca instrumente politice
Importan a politic a grupurilor este de necontestat. Ele marcheaz de facto iden-

titatea persoanelor i astfel marcheaz modul cum acestea se raporteaz la proble-
mele spa iului public. Dar ele nu trebuie s apar ca atare în spa iul public. Acesta
trebuie s fie p strat pentru afirmarea interesului general. Aceast cerin este norma-
tiv , nu constatativ . Sigur c , în realitate, cele mai liberale sisteme sunt departe de a
fi constituite din cet eni, care sunt cu adev rat «oameni dezangaja i»
Uneori grupurile primare de identificare devin instrumente de mobilizare pentru

atingerea unor scopuri politice concrete. Aceast instrumentalizare a grupului poate
contribui la p strarea, chiar la accentuarea tr s turilor lui distinctive. Dar aceast
accentuare a tr s turilor primare mascheaz de regul , în situa ii conflictuale, inte-
rese materiale, politice sau economice care nu au leg tur direct cu aspectul cultural
al identific rii primare. Astfel religia este adesea folosit ca pretext pentru ac iuni
politice violente, sau apartenen a etnic , uneori definit ca apartenen tribal , ori tr -
s turile rasiale. Aceast utilizare abuziv a grupului primar de identificare în vederea
maximiz rii unor avantaje conjuncturale este regretabil dar nu este mai pu in
adev rat c genul afilierii la aceste grupuri le face u or utilizabile în acest fel, c deci
deturnarea grupului de la coeziunea cultural i intern c tre o coeziune politico-eco-
nomic i opozi ional este o tr s tur a grupurilor primare de identificare.
§2. Identitatea «politic » i nerelevan a juridic a grupurilor
Avantajul pozi iei descrise mai sus cu privire la minorit ile na ionale este c nu
confund problematica identit ii culturale cu cea a constituirii unei comunit i
politice. Cum spunea E. Tassin, „o comunitate nu accede la dimensiunea sa specific
politic (...) decât desprinzându-se de orice ancorare particularist , i renun ând s
pretind a substitui o comunitate identificatorie de ordin superior comunit ilor
heterogene care o constituie, pe scurt, recuzând cu tot atâta fermitate orice logic
comunitarist ca i orice logic individualist (care nu sunt decât dou aspecte ale
unui acela i particularism al identific rii)” (Revue Esprit, 1997, 135-136). Cu alte
cuvinte, operatorie din punctul de vedere al ac iunii publice nu este decât identi-
ficarea subiectiv-politic a minorit ilor i majorit ii, o identificare care refuz orice
încadrare obiectiv într-un grup, fie el grup primar de identificare sau na iune.
Aceast viziune face din cet ean figura central a politicului, dar negând în acela i
timp mitul unui individualism care atomizeaz societatea, refuzând indivizilor orice
identitate cultural construit pornind de la grupurile primare, construind o leg tur
social ex nihilo, i miturile corporatismului i colectivismului, care fac din societate
o colectivitate abstract din care indivizii î i extrag identitatea.
Identitatea politic pare astfel capabil s împace multiculturalismul cu libera-
lismul. „Departe de a face din comunitate un a priori, (ea) vede în crearea acesteia
una din sarcinile esen iale ale particip rii politice” (B. Barber, 1997, p. 153-154).
Este motivul pentru care am luat ca baz a definirii minorit ilor principiul parti-
cip rii. Nu din mai mult egalitate de fapt care ar autoriza mai pu in egalitate de
drept trebuie s rezulte o protec ie a minorit ilor, ci din mai mult participare.
Identitatea cultural multipl a grupurilor este astfel cantonat în domeniul privat, în
cel public important fiind nu aceasta, ci participarea civic .
Spa iul public este astfel un spa iu electiv i nu nativ. i când spun acest lucru m
refer atât la minorit i cât i la na iune. Na iunea se construie te, nu se mo tene te.
Identitatea na ional este strict politic , nu sociologic . Politicul sintetizeaz astfel
comunitarismul i individualismul. Grupurile contribuie la identificarea indivizilor în
amontele politicului, determinând sau nu pozi ionarea persoanei într-o majoritate sau
minoritate politic , individul este îns cel care construie te spa iul public. Aceast
construc ie porne te de la un «consens prin redecupare», în sensul pe care J. Rawls

(1987, p. 427) îl d acestui termen. Acest tip de consens este realizat pornind de la
«faptul pluralismului», adic de la refuzul de a baza politicul pe vreo doctrin
general i comprehensiv , deci în cazul nostru pe refuzul de a acorda vreo prioritate
comunitarismului sau liberalismului individualist. „Un acord public i realizabil,
fondat pe o singur concep ie general i comprehensiv , n-ar putea fi men inut decât
prin uzajul tiranic al puterii statului” (Idem, 1993, p. 251), iar dac vrem ca demo-
cra ia s existe cu adev rat, trebuie s admitem c o condi ie esen ial a perpetu rii ei
este refuzul canton rii politicului într-o singur doctrin , adic bazarea acestuia pe o
pluralitate de doctrine morale i comprehensive pe care indivizii le transcend prin
actul construirii unui spa iu public. Cu alte cuvinte, consensul democratic nu poate
purta asupra opiniilor comunit ii, ci trebuie s fie un consens procedural, acest tip de
consens fiind condi ia sine qua non a democra iei (G. Sartori, 1999, p. 102-103.).
Acest consens procedural este un consens asupra structurii de baz a societ ii,
adic în cazul democra iei, asupra pluralit ii opiniilor i deci a doctrinelor i asupra
regulii de solu ionare a conflictelor. Consensul i nu conflictul reprezint funda-
mentul democra iei, dar acest consens nu este substan ial, ci procedural. Identitatea
cultural a grupurilor ca i interesele lor particulare sunt astfel dep ite de consensul
politic de baz , acela asupra regulii de solu ionare a conflictelor. Omul cet ean nu
este astfel niciodat un om situat, ci un om universal, un individ care particip la
construirea unui loc comun, a unui spa iu public care asigur procedurile de transcen-
dere a intereselor particulare i a doctrinelor particulare pe care acestea le presupun.
Corolarul acestui tip de consens este ideea c unitatea social nu trebuie s se bazeze
doar pe convergen a intereselor individuale sau de grup sau pe fericitul rezultat al
unei negocieri politice, chiar dac aceasta ar fi reglementat de o constitu ie bine
structurat , ci mai ales pe un acord asupra regulilor conform c rora putem s nu fim
de acord i pe baza c rora ne rezolv m conflictele. Refuzul drepturilor colective nu
înseamn în aceast optic decât refuzul de a acorda grupurilor facultatea de a se
substitui persoanelor în aceast oper de construc ie politic .
Corolarul acestei identit i «politice» a cet eanului este c grupurile nu pot fi
relevante din punct de vedere juridic. Ele sunt luate în considerare în stabilirea
elementelor de oportunitate, dar drepturi nu poate avea decât persoana, independent
de apartenen a sa la un grup sau altul de identificare primar . Astfel, tratamentele
discriminatorii pozitive ale persoanelor sunt bazate pe diferen a de situa ie relevant
pentru participare sau acces la beneficiile sociale i nu pe apartenen a grupal , chiar
atunci când se vorbe te de persoane apar inând minorit ilor.
Titlul III
Competi ia pentru putere
Actorii politici pe care i-am studiat în titlul anterior intr în competi ie pentru
cucerirea sau influen area puterii politice. Alegerile sunt cadrul acestei competi ii. De
modul structur rii acestei arene depinde în bun m sur atât comportamentul
actorilor, cât i rezultatul competi iei. Iat de ce aceast structur a arenei electorale
va fi principalul obiect de studiu al acestui titlu al lucr rii, modul influen ei acesteia
asupra politicului preocupându-ne cu prec dere.
Capitolul I
Organizarea alegerilor
Prin organizarea alegerilor în elegem totalitatea opera iunilor premerg toare

alegerilor propriu-zise. Aceste opera iuni sunt foarte importante c ci ele influen eaz
de o manier decisiv votul.
Sec iunea 1. Competen a în materie electoral :

lege constitu ional , organic sau ordinar ?
Problema determin rii organului competent s reglementeze organizarea i

desf urarea alegerilor, precum i cea a formei acestei reglement ri este deosebit de
important dar i deosebit de dificil . Solu ia cvasigeneral este în dreptul pozitiv
actual reglementarea constitu ional doar a câtorva principii fundamentale, l sând
legii ordinare organizarea alegerilor i alegerea modalit ii de scrutin. Efectul este
posibilitatea, nelimitat aproape, pentru for a politic aflat la putere de a manevra
dispozi iile electorale în avantajul s u.
Opera iunile electorale, organizarea alegerilor, modul de scrutin, organizarea
campaniei electorale, au o influen decisiv asupra partidelor politice, asupra electo-
ratului, asupra regimului politic chiar. De aceea, posibilitatea deschis partidului la
putere de a modifica sistemul electoral printr-o simpl lege ordinar se transform
într-o veritabil arm în mâna acestuia. Combinat cu posibilitatea de dizolvare a
Legislativului, i deci de a stabili necesitatea i data alegerilor anticipate, aceast
arm devine periculos de puternic . Ea a fost i este folosit din plin. Iat ce r s-
pundea în 1966 G. Pompidou la întrebarea „când trebuie modificat modul de
Organizarea alegerilor 335
scrutin?”: „În cazul în care noi am vrea s facem o nou lege electoral , eu nu v d cu
adev rat de ce am anun a-o în avans (...). Refuz s dezv lui inten iile mele,
plasându-m în cea mai bun tradi ie a guvern mintelor democratice i parlamentare
care const în a ine opozi ia în suspans i a alege noi în ine momentul,
circumstan ele i modalit ile potrivit c rora o vom întâlni pe terenul electoral” (Le
Monde, 3 Juin 1966). Iar generalul Ch. De Gaulle arata c : „în realitate fiecare partid
vede reformele electorale sub unghiul interesului s u particular” (Conferin a de pres
la Palatul Orsay, 16 martie 1950).
Pentru a atenua aceast folosire a dispozi iilor electorale în scopul influen rii
scrutinului trebuie îngreunat modificarea lor. În Constitu ia României din 1991,
legea electoral este astfel calificat drept lege organic , putând fi adoptat doar cu
majoritate absolut , spre deosebire de legea ordinar pentru care este suficient
majoritatea relativ . Dar nu credem c aceast precau ie este suficient . Ar trebui
reglementat constitu ional mai am nun it sistemul electoral. Astfel, Constitu ia din
1991 arat doar c votul este universal, egal, direct, secret i liber exprimat. Nu se
vorbe te nimic de tipul de scrutin. S presupunem c am modifica sistemul electoral
înlocuind sistemul reprezent rii propor ionale cu scrutinul majoritar la un tur.
Aceasta ar antrena o serie întreag de efecte asupra regimului politic i asupra
partidelor politice cu consecin e incalculabile pe termen scurt i mediu, a a cum vom
vedea, consecin e ce ar afecta mult prea profund via a constitu ional a statului
pentru a l sa o astfel de materie în seama legii organice. Dar problema aceasta se va
l muri mai bine dup ce vom ar ta efectele sistemelor electorale.
Sec iunea a 2-a. Dreptul de a vota
Democra ia este de nedesp r it de dreptul de a vota. Alegerea reprezentan ilor este

de esen a ei când este reprezentativ , iar când este direct , dreptul de a vota este un
mod de a participa la decizie, c ci este clar c a vota este mai mult decât a alege.
Pentru ca democra ia s func ioneze este deci necesar ca regulile cu privire la
sufragiu s fie cât mai clare i cât mai necontestabile. Aceste reguli privesc sfera
beneficiarilor dreptului de a vota, adic constituirea corpului electoral, sfera celor
care pot fi ale i, adic construirea corpului eligibililor, i alegerile însele.
§1. Întinderea dreptului de a vota
Aleg torul este persoana care ar dispune de posibilitatea recunoscut de ordinea

juridic pozitiv de a alege între mai mul i candida i pentru atribuirea unui mandat
sau unei func ii. Întinderea dreptului de a vota depinde de modul în care un sistem
sau altul define te, constituie i d atribu ii corpului electoral.
A. No iunea de corp electoral. Corpul electoral este format din to i cei ce au
exerci iul dreptului de vot într-un moment dat. El este titularul voin ei decisive în
statul democratic, c ci, pe de o parte, toate celelalte puteri în stat eman de la el fie
direct, fie indirect i, pe de alt parte, el are puterea de a le controla pe acestea fie
336 Competi ia pentru putere
direct, fie prin reprezentan ii s i. Corpul electoral nu se confund cu na iunea dar el

este agentul care exprim cel mai fidel voin a acesteia. El este o putere politic c ci
este cel ce-i alege pe reprezentan i în mod direct sau indirect; tot el intervine i în
cazul referendumului cu privire la revizuirile constitu ionale etc. Puterea aceasta
politic a corpului electoral poate fi numit «putere de vot».
Odat cu ridicarea corpului electoral la rangul de putere politic , putem spune c
teoria clasic a separa iei puterilor în stat este revolu ionat (M. Hauriou, 1929, p.
544 i urm.). Sunt acum patru puteri în stat: Puterea legislativ , Puterea executiv ,
Puterea judec toreasc i Puterea de vot. Fiecare putere are modalitatea sa proprie de
manifestare a voin ei. Modalitatea Puterii de vot este asentimentul. Rela ia dintre cele
patru puteri o situeaz pe ultima, Puterea de vot, într-o situa ie privilegiat : din
dreptul de vot decurg toate celelalte puteri. Totu i, aceast putere a votului nu trebuie
exagerat c ci, pe de o parte, el intervine rar i, pe de alt parte, eficien a lui este
umbrit de largile posibilit i de manevrare a opiniei, datorate mijloacelor perfec io-
nate de propagand din societatea actual .
B. Compunerea corpului electoral. Problema aceasta este foarte important i
foarte vast . De compunerea corpului electoral depinde în ultim instan caracterul
unui regim constitu ional. Constituirea agentului privilegiat prin care se exprim
voin a na iunii depinde de caracterele puterii de vot. Acestea sunt, de principiu, în
sistemele politice actuale universalitatea i libertatea votului. Dar nu întotdeauna a
fost astfel, restrângerea sufragiului func ionând o îndelungat perioad de timp.
a. Sufragiul universal. Universalitatea votului semnific faptul c to i cei ce
îndeplinesc anumite condi ii minimale (vârst , cet enie, exerci iul drepturilor civile
i politice) au dreptul de vot. Vârsta necesar pentru a alege este în general aceea i cu
vârsta la care individul dobânde te capacitatea deplin de exerci iu. Aceasta este
vârsta la care individul este prezumat a dobândi maturitatea intelectual , care-i asi-
gur independen a decizional . A doua condi ie a dreptului de a vota este capacitatea
de a- i exercita drepturile i obliga iile. Cel declarat, potrivit legii, incapabil s
realizeze acest exerci iu nu are drept de vot. În aceast situa ie se afl majorul inca-
pabil, adic cel pus sub interdic ie, sau persoanele care au suferit o condamnare penal ,
care comport interzicerea exercit rii drepturilor electorale. În fine, a treia condi ie a
dreptului de vot este cea a cet eniei. În principiu, doar cet eanul poate vota. Acest
principiu este atenuat la nivelul Uniunii Europene, unde dreptul de a vota la anumite
alegeri este legat de domiciliu i de cet enia european i nu de cet enia statului.
Universalitatea votului este legat de alte dou caractere ale acestuia: el este egal
i personal. Egalitatea semnific faptul c fiecare cet ean ce îndepline te condi iile
minimale are un singur vot, c aceea i valoare este ata at fiec rui buletin de vot.
Faptul c votul este personal înseamn c în materie electoral reprezentarea la vot
este inadmisibil .
Libertatea sufragiului rezult din caracterul facultativ i secret al acestuia. Dac
secretul votului s-a impus în toate democra iile, caracterul facultativ nu s-a impus
peste tot; exist înc democra ii care prefer votul obligatoriu. Aceast obligativitate
este justificat de consecin ele foarte serioase ale absenteismului electoral.
b. Sufragiul restrâns. Votul este restrâns atunci când aleg torii sunt selec iona i
în func ie de criterii diverse, cum ar fi averea, studiile, pozi ia social etc. Cel mai
utilizat criteriu, istoric vorbind, este cel al averii. Pentru a putea alege trebuia, în
acest sistem de restrângere a votului, s po i dovedi o anumit valoare a impozitului
pl tit c tre stat, un anumit «cens», de unde i numele dat acestui sistem: vot cenzitar.
Justificarea sufragiului cenzitar era tripl : pe de o parte, p rea firesc ca cei care
contribuie cel mai mult la finan area spa iului public s participe la deciderea
modului gestion rii acestuia, pe de alt parte, cei care aveau o anumit avere erau
prezuma i a avea o anumit educa ie, deci un sim mai realist al responsabilit ii i, în
fine, cei care aveau o anumit avere î i puteau permite s lucreze în beneficiul public
i nu în beneficiul personal.
O alt modalitate destul de practicat de restrângere a dreptului de vot este
legarea acestuia de nivelul instruc iei. Acest sistem este numit «vot capacitar», c ci el
rezerv dreptul de vot celor mai capabili. Plusul de calitate era cert cel mai des
invocat motiv al acestui tip de restrângere. De multe ori restrângerea era rodul unor
examin ri a acestei capacit i. Sistemul a fost folosit de unele state pentru a masca
discrimin ri bazate pe ras . De exemplu, el a fost folosit în unele state ale Statelor
Unite pentru a elimina de la vot popula ia de culoare pân la interzicerea lui prin lege
federal în 1965.
Este admis în general c votul universal este preferabil celui restrâns, mai ales
când acesta din urm este legat de venit. Cu toate acestea, trebuie amintit c votul
universal poate fi uneori mult mai ineficient decât cel restrâns i c ar putea uneori fi
justificat o îmbinare a celor dou tipuri, c ci restrângerea votului poate însemna,
atunci când ea este f cut nu pe considerente discriminatorii, ci realiste, un plus de
calitate. Un astfel de sistem era cel instituit ca urmare a Constitu iei din 1923, prin
Legea electoral din 1926, care restrângea votul pentru alegerea unei anumite p r i
dintre senatori. Deputa ii erau ale i prin vot universal, la fel i o parte din senatori; o
alt parte dintre ace tia erau ale i prin vot indirect de c tre membrii ale i ai consi-
liilor locale i jude ene; iar o alt parte, i aici intervine restrângerea votului, de c tre
Camerele de industrie, Camerele de agricultur , de comer i de munc i de c tre
Universit i. Dar acest procedeu nu era nedemocratic; el era realist. Oricum aceste
interese (economice, culturale) trebuiau reprezentate; oricum ele ar fi g sit, i prac-
tica modern o arat cu prisosin , mijloacele de a fi reprezentate. Or este preferabil
legalizarea acestei presiuni decât o fals ignorare a ei. Apoi, sistemul d dea na tere
unui bicamerism efectiv la nivelul Parlamentului, cum vom vedea.
C. Atribu iile corpului electoral. Puterea de sufragiu este cea care are cea mai
mare for în stat dar cele mai pu ine atribu ii. „Ca putere ce exprim suveranitatea
este prima, ca putere de guvern mânt este ultima” (M. Hauriou, 1929, p. 550).
Aceasta deoarece ea este cea mai pu in precizat din punctul de vedere al procedu-
rilor de manifestare. În fond, singurul mod de manifestare al puterii de vot este
asentimentul sau dezacordul. Corpul electoral r spunde prin «da» sau «nu». El î i
manifest deci asentimentul sau dezacordul fa de ni te decizii luate de o alt for .
Acest fapt este evident în cazul referendumului. Corpul electoral, indiferent c refe-
rendumul este constitu ional, legislativ sau administrativ, sanc ioneaz o decizie luat
de un alt segment al puterii publice. Dar aceast modalitate de manifestare, asenti-
mentul, este prezent i în cazul alegerii reprezentan ilor, corpul electoral votând
candida ii i modelul de societate decise de partide.
Manifest rile corpului electoral pot fi mai mult sau mai pu in mediate în func ie
de materia în care ele se manifest . Putem distinge trei feluri de mediatizare: prin
interpunerea unui colegiu electoral, prin interpunerea partidelor politice i prin voin a
sau pozi ia personal a reprezentan ilor.
Cre terea puterii corpului electoral, ca putere politic , are ca efect sc derea
rolului parlamentului. Aceast sc dere poate fi îns periculoas c ci decizia parla-
mentar este îndelung dezb tut de reprezentan i aviza i, pe când decizia corpului
electoral este mult mai pu in ra ionalizat , l sând o prea mare posibilitate de manevr
Executivului.
§2. Modalit ile de sufragiu
a. Vot direct i vot indirect. Votul este direct atunci când nu exist niciun inter-
mediar între aleg tori i cei ale i. El constituie regula în societatea actual . Aceast
modalitate se poate îmbina atât cu sufragiul universal cât i cu cel restrâns. Votul este
indirect atunci când între aleg tori i reprezentan i se interpune un corp electoral
intermediar. Sistemul are cu necesitate dou faze. Prima faz are ca rezultat alegerea
corpului electoral intermediar, fie prin vot universal, fie prin vot restrâns, iar cea de-a
doua faz presupune alegerea reprezentan ilor de c tre acest corp electoral. Corpul
electoral intermediar poate fi ales special pentru a îndeplini aceast func iune (de
exemplu, alegerile pentru Pre edinte în Statele Unite) sau el este ales pentru a
îndeplini în principal o alt func ie (de exemplu, alegerile senatoriale în Fran a:
corpul electoral este format din consilieri generali, deputa i, delega ii consilierilor
municipali). Votul indirect poate implica i mai multe grade, ceea ce presupune
existen a mai multor corpuri electorale intermediare, rezultând unele din altele.
b. Vot facultativ i vot obligatoriu. Votul este facultativ atunci când aleg torul
ce îndepline te condi iile legale are dreptul s nu voteze. Este ceea ce unii autori
(Y. Mény, 1991, p. 147) au numit «dreptul la refuz». „Ab inerea (de la vot), voturile
albe sau nule sunt deci manifest ri ale libert ii aleg torului i condi ia necesar –
chiar dac nu i suficient – pentru o func ionare satisf c toare a expresiei demo-
cratice” (Ibidem, p. 148). Votul este obligatoriu atunci când aleg torul nu poate, sub
amenin area unei sanc iuni, s nu se prezinte la urn . Desigur c aceast obliga-
tivitate a votului nu împiedic absenteismul decât în mod relativ, c ci de multe ori
atitudinea de neprezentare este ea îns i una politic , iar individul prefer s suporte
sanc iunea.
c. Sufragiu individual i sufragiu social. Sufragiul individual îl exprim pe
individul ca individ, calitatea de aleg tor al unei circumscrip ii fiind legat de
domiciliu. Sufragiul social îl exprim pe individ ca membru al unui grup economic
sau social, calitatea de aleg tor depinzând de apartenen a individului la acest grup: de
exemplu, nobil sau membru al unei bresle.
d. Vot egal i vot plural. Votul este egal dac fiecare cet ean ce îndepline te
condi iile legale are un singur vot. Egalitatea sufragiului a devenit atât de tipic drep-
tului de vot în epoca contemporan încât ea este ast zi, practic peste tot, principiu de
natur constitu ional . Acest principiu exclude înscrierea aleg torului pe mai multe
liste electorale. El are ca reflex principiul unit ii corpului politic, care presupune c
nicio diferen iere juridic valid nu poate fi f cut între cet eni în materia dreptului
de a vota, pe niciun criteriu. Votul este plural dac unii aleg tori, în virtutea unei
anumite calit i, ce le este proprie, au dreptul la mai multe voturi.
e. Secretul votului. Acest caracter este legat de libertatea votului (caracterul s u
facultativ), dar a fost mai greu impus decât acesta din urm . Votul secret este cel care
este exersat în anonimat, adic f r ca o alt persoan sau autorit ile s poat afla
sub vreo form care a fost op iunea aleg torului în momentul votului sau s oblige o
persoan s dezv luie acest lucru ulterior votului. Secretul votului este o condi ie
esen ial , din punct de vedere psihologic, a libert ii de alegere, c ci votul public are
de multe ori caracterul unui vot eroic. Practic secretul votului se realizeaz prin votul
pe un buletin de vot, într-o cabin izolat i prin secretul datelor nominale dezv luite
de persoane dup vot. Dup îndelungi dezbateri i ezit ri, votul secret a triumfat
asupra votului public. „Succesul votului secret este semnificativ pentru victoria con-
cep iei liberale i individualiste asupra votului, i în general pentru «privatizarea»
activit ii politice pe care ea o reprezint pentru cei mul i. Votul secret nu are ca efect
doar protejarea celui slab de presiunile celui puternic, el îl izoleaz pe aleg tor de cei
egali cu el, i permite astfel ruperea, în locul de vot izolat, a solidarit ilor pe care el
s-ar sim i obligat s le afi eze în public (de exemplu, un muncitor votând la dreapta,
contra recomand rilor sindicatului s u)” (P. Martin, 1997, p. 21).
f. Vot personal, vot prin procur i vot prin coresponden . De regul , votul
este personal. Adic aleg torul trebuie s se deplaseze el însu i la sec ia de votare i
s intre singur în cabina de vot i s introduc personal buletinul de vot în urn . Este
interzis astfel orice reprezentare în materia exerci iului dreptului de vot. Dar uneori,
datorit unor motive obiective, unele persoane nu se pot deplasa la sediul sec iei de
votare. Mai multe solu ii sunt atunci posibile pentru a nu lipsi persoanele de
exerci iul dreptului de vot. O prim solu ie este deplasarea unei urne de vot. Desigur
c aceast deplasare trebuie s fie f cut doar atunci când motivele imposibilit ii
deplas rii persoanei sunt obiective, adic nu sunt imputabile persoanei i sunt reale.
O alt solu ie este votul prin coresponden . Practicat în unele sisteme, interzis în
altele, votul prin coresponden presupune transmiterea buletinului de vot prin po t .
Mai multe precau ii sunt luate pentru ca fraudele s fie împiedicate: plicuri duble,
scrisori recomandate (...), dar indiferent de precau ii acest sistem este vulnerabil la
tentativele de fraud . O alt solu ie este votul prin procur . Acest sistem presupune
c un aleg tor aflat în imposibilitate de deplasare d mandat altuia s voteze în locul
s u, ar tându-i care este op iunea sa electoral . Problema este c verificarea îndepli-
nirii mandatului este imposibil în condi iile votului secret. Este astfel preferabil
interzicerea acestui tip de vot.
Sec iunea a 3-a. Dreptul de a fi ales
A. Condi iile de eligibilitate. Condi iile de eligibilitate sunt în general acelea i ca

cele pentru a putea alege cu excep ia vârstei, care, de regul , este mai mare. Op iunea
este fireasc , fiind expresia unui drept fundamental ce tinde s devin unitar: dreptul
de a alege i a fi ales. Dar dac teoretic este simplu „s fii ales”, practic lucrurile se
complic foarte mult. Pentru a nu face un act pur formal candidând, pentru a avea
deci anse, candidatul trebuie s fie sprijinit de un partid sau de un grup de presiune
foarte influent. Este semnificativ în acest sens c în Germania nu a mai ajuns niciun
independent în Bundestag din 1953, de i o parte din locuri sunt repartizate în urma
unui scrutin uninominal. Pentru a depune deci o candidatur util trebuie s treci prin
filtrul de selec ie al unui partid. Mai ales în sistemele cu scrutin de list , important
pentru candidat este s conving mai întâi partidul pentru a deveni candidat i apoi
pentru a ocupa un loc cât mai aproape de capul listei. Conteaz deja mai pu in
momentul alegerilor, lupta de selec ie anterioar fiind cea important . Iat ce spunea
M. Charlot despre aceast realitate în Marea Britanie: „aleg torul când voteaz se
intereseaz mai mult de eticheta politic decât de personalitatea candidatului. Cel mai
dificil, în definitiv, pentru aspirantul-deputat, este s ob in învestitura conservatoare
sau laburist . În cursa electoral în Marea Britanie, proba de calificare este altminteri
mai dur decât finala” (1976). Astfel, la întrebarea: „cum devii candidat?”, r spun-
suri de genul „este suficient s vrei c ci dreptul de a fi ales este garantat tuturor”
devin simpl în el torie propagandistic , echivalent cu caricaturalele motiva ii
politicianiste: „candidez pentru c am fost solicitat de prieteni” sau „împins de opinia
public ”, „chemat de datorie” etc. Vedem, a adar, cât de important devine problema
selec iei candida ilor. Ea nu poate fi studiat aici în am nunt dar putem desprinde
câteva tendin e.
B. Candidaturile. Candidaturile sunt în principiu libere i publice. Libertatea
candidaturilor presupune c cel ce întrune te condi iile minime, descrise mai sus,
poate candida. Dar, de i aceast libertate pare teoretic cosubstan ial democra iei
reprezentative, ea este departe de a fi o realitate. ansele electorale depinzând de
sprijinul unei organiza ii, selec ia candidaturilor la nivelul acesteia devine o limitare
de facto a dreptului de a candida. Selec ia candidaturilor poate fi na ional sau local ,
pe de o parte, deschis sau închis , pe de alt parte. Selec ia local a candida ilor este
specific Statelor Unite. Cum sublinia V.O. Key: „într-un anumit fel nu exist (în
S.U.A.) organiza ii politice na ionale. Am zice mai degrab c fiecare partid este
constituit dintr-o coali ie de organiza ii statale i locale” (1964, p. 163). În Europa,
sistemele sunt diferite, de regul mult mai centralizate decât în Statele Unite. Gradul
de centralizare depinde de tipul de scrutin, selec ia fiind mult mai centralizat în
cazul reprezent rii propor ionale decât în cazul scrutinului majoritar i echilibrat în
sistemele mixte, cum este cel german, sau cu vot preferen ial, cum este cel italian,
deci cu o oarecare personalizare a votului.
Selec ia deschis presupune posibilitatea de a candida cu sprijinul unui partid f r
a fi membru al acestuia. În acest punct putem desprinde deja o regul i în România
prin instituirea candidaturilor independente pe lista unui partid. Selec ia închis
presupune, dimpotriv , candidatura cu sprijinul partidului doar a membrilor acestuia.
Libertatea candidaturii, tot timpul garantat de iure, presupune i publicitatea
acestora. Aceast publicitate trebuie s ofere candidatului posibilitatea de a- i
prezenta public oferta electoral . Organizarea campaniei electorale trebuie s fie deci
astfel f cut încât to i candida ii s aib acces, în propor ii relativ egale, la mijloacele
de comunicare public a ofertei lor. Electoratul este astfel cel care decide între
diversele candidaturi în cuno tin de cauz .
C. Egalitatea anselor – finan area partidelor i candidaturilor. Egalitatea

juridic între candida i este f cut aproape întotdeauna iluzorie de inegalitatea
resurselor financiare ale acestora, extrem de importante în condi iile unui vot depen-
dent de publicitatea de tip comercial, v dit costisitoare. Aceast inegalitate a devenit
unul din pericolele cele mai mari care amenin regimurile democratice reprezen-
tative de tip occidental. Finan area oficial a partidelor i a campaniei electorale din
fonduri publice, înso it de limitarea finan rii private, este în aceste condi ii o
m sur de prevedere împotriva corup iei, dar i a coruperii sistemelor politice de tip
occidental, în general. De aceea, finan area campaniei electorale este, în rândul
democra iilor occidentale, cvasiunanim . Doar Marea Britanie nu a instituit un
mecanism de finan are a campaniei electorale, a candida ilor i a partidelor. Pe lâng
finan area campaniei electorale, unele sisteme au dezvoltat i o finan are a partidelor
politice, distinct de finan area campaniei acestora, care reprezint o recunoa tere a
rolului lor esen ial în echilibrul constitu ional. Aceasta este practicat , de exemplu, în
Italia, Fran a i Marea Britanie, în schimb institu ia este necunoscut în Statele Unite
i Germania.
Sec iunea a 4-a. Cadrul votului – circumscrip iile electorale
Circumscrip ia electoral este cadrul legal în care se desf oar votul. Ea este
stabilit în func ie fie de teritoriu, urm rind diviziunile administrative ale acestuia,
urmând a se atribui num rul de locuri propor ional cu popula ia, fie de popula ie,
num rul de locuri fiind fix, iar circumscrip iile fiind stabilite în raport de a ezarea
popula iei pe teritoriu, urm rind o norm de reprezentare. În cazul scrutinului de list ,
circumscrip iile sunt relativ mari, în timp ce în cazul scrutinului nominal ele sunt mici.
Delimitarea circumscrip iilor electorale este foarte important deoarece ea poate
fi folosit pentru manevrarea rezultatelor sufragiului. Dou procedee sunt folosite în
acest scop. Un prim procedeu const în men inerea delimit rii teritoriale a
circumscrip iilor neschimbat , de i num rul electorilor s-a modificat prin deplas ri
ale popula iei. Se ajunge astfel la inechit i flagrante. Astfel în Fran a sub a III-a
Republic , un deputat era ales în Sarlat de 32.517 aleg tori, iar în Barcelonnette de
3.443 aleg tori, iar un vot al unui aleg tor din Sisteron valora cât 13 voturi în Nantes
(G. Burdeau, 1966, p. 446). Al doilea procedeu este cunoscut sub numele de guerry-
mandering, de la numele guvernatorului statului Massachusetts, Elbridge Guerry,
care l-a folosit pentru prima oar . El const în dezbinarea regiunilor omogene din
punct de vedere electoral sau regruparea artificial a aleg torilor de aceea i tendin
printr-o decupare abil a circumscrip iilor. Dac , de exemplu, într-o zon ce presu-
pune un ora industrializat i o zon rural vom avea dou circumscrip ii, fiecare cu
câte un loc, i dou partide A i B, electoratul fiind împ r it între cele dou partide în
propor ie de 60% pentru A, dar concentrat în zona rural , i 40% pentru B, dar în
zona industrializat cu preponderen , f când din ora i zona suburban o cir-
cumscrip ie i din zona rural alta, fiecare partid va lua câte un loc, în timp ce dac
vom face fiecare circumscrip ie din jum tate din ora i jum tate din zona rural ,
partidul A va ob ine ambele locuri (B. Chantebout, 1982, p. 217).
Sec iunea a 5-a. Campania electoral
Principiul campaniei electorale este egalitatea anselor. Trebuie încercat deci o

înl turare, sau cel pu in o atenuare, a inegalit ilor, a cauzelor acestora: mijloacele
financiare i favorurile puterii. În ce prive te mijloacele financiare, am ar tat deja
una din metodele de egalizare: finan area public . Cea de-a doua metod este regle-
mentarea finan rii private. Astfel, Congresul Statelor Unite adopta în 1974 o lege,
modificat în 1976 printr-o anulare par ial pentru neconstitu ionalitate pronun at de
Curtea Suprem (Buckeley Valeo, 424 U-S, 1976; D. Dacorne, 1984, p. 99), ale c rei
principale dispozi ii se refer la obligativitatea declar rii dona iilor, limitarea v rs -
mintelor anonime la 100 dolari, înfiin area unor comisii ad-hoc de control, plafonarea
v rs mintelor dintr-o campanie pe care le poate face o persoan la 2.000 dolari i
interdic ia stabilit pentru persoanele juridice de a face direct dona ii electorale. În
Germania, Legea electoral din 22 decembrie 1983, modificat în urma Deciziei
Cur ii Constitu ionale la 14 iulie 1986, plafoneaz dona iile electorale ale persoanelor
fizice i juridice la 100.000 m rci. În România, Legea nr. 43/2003 privind finan area
activit ii partidelor politice i a campaniilor electorale limiteaz cotiza iile anuale
ale membrilor de partid (la 100 de salarii de baz minime brute pe ar ), dona iile de
la o persoan fizic într-un an (la 200 de astfel de salarii), dona iile primite de la o
persoan juridic (la 500 de salarii minime), valoare în care sunt incluse i dona iile
de bunuri mobile i imobile precum i valoarea serviciilor prestate; interzice finan-
area partidelor de c tre autorit ile sau institu iile publice, regiile autonome, socie-
t ile comerciale sau bancare cu capital integral sau majoritar de stat, dona iile în
bani din partea unui sindicat (...).
În ceea ce prive te pozi ia puterilor publice fa de candida ii în alegeri, carac-
teristica sa principal trebuie s fie impar ialitatea. Dar acest lucru este evident mai
mult un deziderat decât o realitate. Ea poate fi totu i par ial realizat printr-o regle-
mentare cât mai am nun it a propagandei electorale. Se practic în general dispozi ii
cu privire la afi ele electorale (num r, culoare, form , locuri de afi are etc.), la
buletine, la timpul de acces la radio i televiziune etc.
O problem particular o reprezint rolul mijloacelor de informare în mas în
campania electoral . Pozi ia lor este cu atât mai independent fa de putere cu cât
data apari iei lor este mai dep rtat . Cea mai independent este presa scris i cea
mai dependent este televiziunea (cu excep ia Statelor Unite, unde toate televiziunile
sunt antreprize private). Dar impactul lor asupra electoratului este de cele mai multe
ori invers: televiziunea i radioul sunt mult mai influente decât jurnalele. Dar,
indiferent de pozi ia fa de puterea public , mijloacele de informare în mas sunt
dependente fa de bani. În ultim analiz , scopul lor nu este informarea, cu atât mai
pu in educarea electoratului, ci profitul. De data aceasta dependen a fa de profit
este cu atât mai mare cu cât cre te independen a fa de stat. Aceast dependen de
profit a mass-media are efecte foarte importante. Un prim efect în ceea ce prive te
campania electoral este transformarea ei în spectacol. „Campania electoral –
spunea Ph. Braud – este ludic mai întâi pentru c ea este un spectacol i, ceea ce
înseamn i mai mult, atunci când totul se vinde, un spectacol gratuit (...). Campania
electoral este ludic i prin aceea c este în mod direct o t g duire a ordinii, o
Modalit ile de scrutin 343
c lcare a legilor ritualizat , deci acceptat de societate, care vede în ea un divertis-

ment în sensul cel mai autentic al termenului” (1980, p. 27). Acceptarea acestui ritual
i tenta ia revoltei f r urm ri aduc audien maxim , deci profit maxim. Candida ii
vor fi mai mult «vându i» decât «l sa i s conving ». Se vor utiliza în politic toate
tehnicile marketingului.
Un alt efect, generat de necesitatea de a atrage un segment cât mai larg al
popula iei, este a a-numita personalizare a puterii. Marele public se intereseaz pu in
de ideile abstracte, de doctrine, care nu se preteaz decât cu greu la titluri mari i la
ilustra ii (M. Duverger, 1964, p. 225). În consecin , mass-media va încerca încarna-
rea ideilor în anumi i oameni, c rora le d o alur de vedete i a c ror via privat i
public se preteaz mult mai bine comercializ rii.
O alt regul a profitului este p strarea t cerii asupra problemelor esen iale care
ar putea r ni o parte a clientelei, ocolirea lor abil sau devierea spre aspectele lor de
suprafa . „Cet enii sunt trata i astfel ca i cum ar fi ni te copii pu in întârzia i, inca-
pabili s înfrunte dificult ile. Din aceast cauz în loc s fie preg ti i s - i asume
responsabilit i, ei vor fi, dimpotriv , îndep rta i de acestea” (Ibidem, p. 225-226).
De asemenea, este mult mai profitabil pentru mass-media, ca i pentru politicieni de
altfel, o atitudine defensiv , care nu pare s r neasc pe nimeni, decât o atitudine
critic i reformist . Este mai bine s vorbeasc de un progres abstract i dep rtat
decât s atace problema zilei de mâine, care poate fi dur , a c rei tratare aspr risc
s nu dea rezultate pozitive vizibile decât dup lung timp. Datorit tuturor acestor
motive „sistemul de informa ie capitalist conduce la ceea ce s-ar putea numi o
«cretinizare» a publicului. El tinde s -i p streze pe oameni într-un univers infantil, de
un nivel intelectual foarte sc zut. (...) El arunc publicul într-o atmosfer ireal ,
artificial , fantasmagoric i pueril : îl deturneaz astfel de la adev ratele probleme.
Victima mijloacelor de informa ie capitaliste este foarte pu in preg tit s - i înde-
plineasc datoriile de cet ean” (Ibidem, p. 227). Desigur, acest proces nu este
con tient; sistemul conduce inevitabil la aceste consecin e. El trebuie legat de
problemele de principiu pe care noi le-am semnalat cu alte ocazii (1997, 1999):
autonomizarea structurii, transferarea con tiin ei de sine de la individ spre realit ile
structurale, necesitatea voal rii personalit ii individului pentru a afirma un nou tip
de existen , existen a structural . Cu toate acestea, sistemul de informa ie «capi-
talist» este superior celui hipercentralizat, concentrat în mâinile statului. Cu toate
defectele lui, acest sistem asigur un oarecare pluralism al informa iei f r de care
pluralismul politic este doar o vorb goal .
Capitolul II
Modalit ile de scrutin
Prin mod de scrutin se în elege ansamblul „regulilor tehnice destinate s depar-

tajeze candida ii la alegeri” (J. Gicquel, 1991, p. 169). Studiul lor este de o impor-
tan capital atât pentru dreptul constitu ional, cât i pentru tiin a politic . „Orice
mod de scrutin, dincolo de transformarea voturilor în locuri, constituie un element
fundamental al procesului global de formare a unei puteri majoritare. El are în mod

necesar consecin e asupra num rului actorilor politici, asupra autonomiei i capaci-
t ii lor de ac iune, asupra condi iilor, locurilor i momentelor alian elor i înfrunt -
rilor lor, asupra na terii, duratei i mor ii guvern mintelor care le sunt rezultat,
asupra în spririi sau relax rii constrângerilor institu ionale, asupra principiului ce
legitimeaz ansamblul sistemului politic i asupra percep iei generale a acestuia”
(J.-L. Parodi, 1985, p. 43). Modurile de scrutin sunt foarte diverse, imposibil de
epuizat într-o tratare didactic . Ne vom rezuma aici la analiza celor mai importante.
Sec iunea 1. Caracterele generale ale modurilor de scrutin
A. Scrutin majoritar, reprezentare propor ional i scrutin mixt. Aceasta este

cea mai important distinc ie deoarece op iunea între aceste trei forme are cea mai
mare influen asupra sistemului politic si constitu ional. Scrutinul majoritar este
sistemul în care locul (sau locurile) este atribuit candidatului sau partidului care a
ob inut cele mai multe voturi la primul sau eventual la cel de-al doilea tur.
Reprezentarea propor ional este sistemul în care locurile sunt atribuite în func ie
de propor ia pe care voturile exprimate pentru fiecare partid o reprezint în raport cu
totalul voturilor exprimate. Sistemele mixte sunt cele care îmbin cele dou moda-
lit i anterioare. Ele prezint teoretic o varietate inepuizabil . Fiecare sistem prezint
mai multe variante. Fiecare are consecin e diferite i roluri practice i teoretice dife-
rite. Dar acestea vor fi studiate mai jos.
B. Scrutin uninominal i scrutin de list . În cazul scrutinului uninominal aleg -
torul voteaz o persoan . Acest tip de scrutin presupune circumscrip ii mici i, în
general, cu un singur loc. În cazul scrutinului de list , ceea ce voteaz aleg torul este
o tendin politic , o list de candida i depus de un partid. Acest tip de scrutin pre-
supune circumscrip ii relativ mari în care sunt puse în joc mai multe locuri. Scrutinul
uninominal se combin cu cel majoritar. Reprezentarea propor ional implic doar
scrutin de list . Este îns întâlnit forma scrutinului majoritar de list .
C. Scrutin la un tur i scrutin la dou tururi. Scrutinul la un tur presupune o
singur consultare a electoratului, în urma c reia locul sau locurile sunt atribuite
acelui candidat care a ob inut mai multe voturi. Nu conteaz num rul acestor voturi,
nici propor ia lor în cadrul voturilor exprimate. Scrutinul la dou tururi presupune
dou consult ri succesive ale electoratului. În urma primei consult ri, locul va fi
atribuit doar dac un candidat ob ine majoritatea absolut i eventual o propor ie din
num rul celor înscri i pe liste. Dac niciun candidat nu îndepline te condi iile acestea
se trece la a doua consultare a electoratului în urma c reia va ocupa locul pus în joc
cel care ob ine majoritatea relativ . Aceste dou forme de scrutin sunt întâlnite doar
în cazul scrutinului majoritar.
Sec iunea a 2-a. Scrutinul majoritar
Aceast modalitate de scrutin îndepline te foarte bine prima func ie a alegerilor:

desemnarea guvernan ilor. Ea nu asigur îns i o justi ie electoral . Ea comport mai
multe variante.
A. Scrutin majoritar la un tur. Principiul este simplu: este declarat ales candi-
datul (sau candida ii) care a (au) ob inut majoritatea relativ . El comport dou
variante: scrutin majoritar la un tur uninominal i scrutin majoritar la un tur de list .
Scrutinul uninominal se aplic atunci când un singur loc este pus în joc în fiecare
circumscrip ie. Este sistemul practicat în Marea Britanie. Exist îns i un sistem de
scrutin uninominal, majoritar i la un tur care presupune circumscrip ii cu mai multe
locuri i de dimensiuni relativ mari: cel japonez.
Sistemul se aplic în felul urm tor:
S presupunem c în circumscrip ie sunt înscri i 150.000 de aleg tori. Din ace tia
voteaz 120.000. Circumscrip ia are un singur loc pentru care candideaz trei per-
soane: A, B, C. Rezultatele sunt urm toarele:
A – 50.000 de voturi
B – 48.000 de voturi
C – 22.000 de voturi
Locul va fi ocupat de A, care a ob inut cele mai multe voturi, f r a fi necesar s
ob in majoritatea absolut .
Sistemul permite degajarea unei majorit i parlamentare nete prin suprarepre-
zentarea partidului care ob ine cele mai multe voturi în circumscrip ie. Dar el nu
asigur justi ia electoral , dând na tere unor anomalii surprinz toare la prima vedere.
Astfel, dac presupunem c avem 100 de circumscrip ii i dou partide care depun
candidaturi în fiecare circumscrip ie, c s-au exprimat 100.000 de voturi în fiecare
circumscrip ie i c partidul A a câ tigat în 55 de circumscrip ii cu 55.000 de voturi
fa de 45.000, el va avea majoritatea absolut în parlament. Dar dac partidul B va
câ tiga în celelalte circumscrip ii cu 70.000 de voturi contra 30.000, el va avea în
toat ara mai multe voturi decât A i totu i mai pu ine locuri în parlament. S-a for-
mulat chiar o lege a acestui raport, numit legea cubului (B. Chantebout, 1982,
p. 216; M.G. Kendall, A. Stuart, 1952, p. 270).
Aceast ipotez teoretic se verific practic în Marea Britanie:
În alegerile din octombrie 1951:
– conservatorii: 13.713.000 de voturi (48%), 312 locuri (5l,35%),
– laburi tii: 13.948.000 voturi (48%), 295 locuri (47,20%).
În alegerile din 1 februarie 1974:
– conservatorii: 11.857.000 voturi (38,30%), 296 locuri (46,60%),
– laburi tii: 11.654.000 voturi (37,50%), 301 locuri (47,40%).
Aceast modalitate de scrutin, de i nu asigur cu acurate e transformarea voturilor
în locuri, face misiunea guvernului mult mai u oar datorit majorit ii nete care îl
sprijin . Ea are drept justificare ra iunea practic a guvernabilit ii sus inut de efica-
citatea parlamentar .
Sistemul japonez de alegere a reprezentan ilor, de care aminteam mai sus, de i
este uninominal, presupune circumscrip ii relativ mari i cu mai multe locuri (de la
3 la 5). Fiecare aleg tor nu voteaz decât pentru un singur candidat (spre deosebire de
sistemul de list unde el ar fi votat pentru cinci candida i sau trei candida i, deci pentru a
ocupa toate locurile). Buletinul de vot are înscris pe el un singur nume. Locurile vor fi
atribuite candida ilor care au ob inut cele mai multe voturi (P. Pactet, 1992, p. 205).
Scrutinul de list poate fi combinat cu scrutinul majoritar la un tur atunci când
într-o singur circumscrip ie sunt mai multe locuri în joc. Dac principiul este
simplu: câ tig candida ii care ob in cele mai multe voturi. Modalit ile de scrutin
sunt mai complexe. Pot fi distinse trei variante:
– varianta listelor blocate. În aceast variant aleg torul voteaz lista a a cum a
fost ea propus de partid. Varianta d o mare autoritate partidului asupra electoratului
deoarece acesta nu poate decât s voteze sau s resping lista în bloc. Desigur, lista
care ob ine cele mai multe voturi ocup toate locurile puse în joc;
– varianta scrutinului plurinominal (sau a listelor deschise). Acest tip de scrutin
permite aleg torului s aleag candida i de pe mai multe liste i s -i a eze în ordinea
preferin ei;
– sistemul alian elor preelectorale. Este vorba de un sistem majoritar la un tur,
conceput pentru a atenua efectele reprezent rii propor ionale. Dou sau mai multe
partide pot s fac înainte de alegeri o declara ie de alian . Apoi, fiecare depune liste
proprii. Dac listele alian ei ob in majoritatea absolut atunci vor ocupa toate locurile
în parlament. Dac nu ob in aceast majoritate atunci se trece la atribuirea propor-
ional a locurilor ca i cum alian a n-ar fi existat. Sistemul a fost folosit în Fran a în
1951 i 1956 (M. Duverger, 1983, p. 89-90).
B. Scrutinul majoritar la dou tururi. Scrutinul majoritar la dou tururi aduce
un plus de reprezentativitate fa de cel majoritar la un tur. La primul tur candidatului
i se cere s ating majoritatea absolut . Dac nimeni nu atinge aceast majoritate
atunci se organizeaz o a doua consultare a electoratului. La al doilea tur este declarat
ales candidatul care ob ine majoritatea relativ . El comport , de asemenea, dou
variante: scrutin uninominal i scrutin de list , dar acesta din urm nu este utilizat în
general decât în rile subdezvoltate.
În acest sistem sunt esen iale alian ele electorale i retragerile de candidaturi în
caz de balotaj. Implica iile acestui fapt le vom studia mai târziu. La primul tur
aleg torul nu este obligat s dea un vot util, el poate s - i exprime liber atitudinea,
chiar dac tie c preferin a lui nu are nicio ans s se impun . Doar la al doilea tur
se vor produce regrup ri ale tendin elor apropiate, iar aleg torul nu va mai vota în
virtutea simpatiei pentru un candidat, ci în virtutea aversiunii pentru adversarii lui.
Potrivit expresiei unui deputat socialist de la începutul secolului: „la primul tur se
alege, la al doilea se elimin ”.
Nici acest mod de scrutin nu ajunge la o justi ie electoral . El d rezultate surprin-
z toare. Dar, asigurând la rândul lui o suprareprezentare, asigur o guvernare mai
decis , c ci guvernul, care în principiu are acela i conduc tor ca majoritatea parla-
mentar , va avea sprijinul aproape necondi ionat al acesteia.
Problema tehnic cea mai delicat în cazul acestui tip de scrutin este cea a
selec iei candidaturilor în vederea celui de-al doilea tur. Dou variante sunt posibile:
– într-o prim variant , candidaturile la al doilea tur sunt libere. Aceasta înseamn
c ele nu depind de rezultatele primului tur. Mai mult, ele nu depind uneori nici
m car de participarea la primul tur. Un candidat poate intra în competi ie direct în

turul doi. Acest sistem a fost practicat, de exemplu, în Fran a sub cea de-a III-a
Republic ;
– varianta a doua este cea a candidaturilor reglementate, adic a candidaturilor
care depind într-un fel sau altul de rezultatele primului tur. Ea poate avea dou grade
de intensitate. Primul const în interzicerea candidaturilor noi la al doilea tur. Cel
de-al doilea const fie în impunerea unei limite procentuale de voturi ob inute în
primul tur pentru a participa la balotaj, fie în limitarea num rului de candida i la al
doilea tur (primii doi în ordinea num rului de voturi ob inute în primul tur, de
exemplu).
Sec iunea a 3-a. Reprezentarea propor ional
A. Principiile generale ale reprezent rii propor ionale. Reprezentarea propor-

ional presupune repartizarea locurilor în func ie de propor ia voturilor exprimate
pentru o list din totalul voturilor exprimate. Dac scrutinul majoritar las un num r
relativ mare de voturi nereprezentate, sacrificând echitatea electoral pentru a ob ine
o mai mare eficacitate parlamentar , reprezentarea propor ional tinde, dimpotriv ,
s suprime aceast distorsiune produs de transformarea voturilor în locuri i s
asigure o cât mai fidel reprezentare la nivelul adun rii legiuitoare a diversit ii
opiniilor. Dac într-o circumscrip ie cu cinci locuri candideaz dou partide A i B,
A ob inând 350.000 de voturi i B 249.000 de voturi, dac aplic m scrutinul majoritar
la un tur de list , A va ob ine toate cele 5 locuri, în timp ce, dac aplic m reprezentarea
propor ional , A va ob ine trei locuri i B dou . În primul caz 249.000 de voturi r mân
nereprezentate, pe când în cel de-al doilea toate voturile sunt reprezentate.
Dar reprezentarea propor ional prezint la rândul ei inconveniente. În primul
rând, divizând prea mult adunarea reprezentativ , îi diminueaz eficacitatea, lipsind
guvernul de un sprijin ferm i deci de posibilitatea de a ac iona cu promptitudine.
Sistemul nu reu e te, în general, s desprind o adev rat voin general . În al
doilea rând, sistemul d o prea mare autoritate partidului datorit faptului c acesta
stabile te ordinea candida ilor pe list .
De aceea, s-au conceput multe sisteme care s atenueze acest efect (a se vedea
votul preferen ial, panachage-ul, votul unic transferabil etc.). În fine, datorit ate-
nu rii consecin elor parlamentare ale mi c rilor de opinie în rândul electoratului,
sistemul lipse te practic de eficacitate institu ia dizolv rii Legislativului.
Prima opera ie tehnic ce trebuie explicat în cazul reprezent rii propor ionale este
determinarea câtului electoral, adic a num rului minim de voturi necesar ob inerii
unui loc. Sunt posibile trei variante: câtul de circumscrip ie, câtul na ional i câtul fix.
Câtul determinat la nivelul circumscrip iei reprezint rezultatul împ r irii num -
rului de voturi exprimate în circumscrip ie la num rul de locuri puse în joc. El d
seama cel mai bine de realitatea concret din teritoriu, motiv pentru care este de cele
mai multe ori preferat.
Câtul determinat la nivel na ional reprezint rezultatul diviz rii num rului de
voturi exprimate în toate circumscrip iile la num rul de locuri în adunarea reprezen-
tativ . El este utilizat apoi ca o constant în toate circumscrip iile. Sistemul poate
p rea mai just decât primul deoarece reflect mai bine impactul tendin elor politice la
nivelul întregii ri, dar este incomparabil mai greoi.
Câtul fix reprezint num rul de voturi pe care o list trebuie s -l ob in pentru a
ob ine un loc, stabilit în avans i uniform la nivel na ional. Acesta este tipul de cât
care a fost impus în România de Legea nr. 68/1992.
Num rul de locuri cuvenit fiec rei liste se determin prin împ r irea num rului de
voturi, exprimate în favoarea ei, la câtul electoral. Se ia în considera ie desigur
num rul întreg. Datorit acestui fapt va r mâne de regul un num r de voturi nere-
prezentate i un num r de locuri neatribuite, va r mâne deci un rest electoral. Atri-
buirea acestor resturi electorale reprezint principala dificultate a sistemului i prin-
cipalul criteriu de clasificare a diferitelor lui modalit i. Distingem, pornind de la
acest criteriu, în primul rând, reprezentarea propor ional integral de reprezentarea
propor ional aproximativ .
B. Reprezentarea propor ional integral . Acest sistem tinde s lase cât mai
pu ine voturi nereprezentate. El implic transferarea procesului de repartizare a
locurilor i respectiv a resturilor pe plan na ional. Dou variante sunt posibile. O
prim variant , pu in utilizat i de altfel discutabil din punctul de vedere al demo-
cratismului ei, este cea care face din întregul teritoriului na ional o singur cir-
cumscrip ie. Fiecare partid trebuie s prezinte liste la nivel na ional pentru totalitatea
locurilor parlamentului, ceea ce nu este deloc comod i încurajeaz partidele mari.
Sistemul este aplicabil totu i în statele mici i cu o popula ie mic .
A doua variant const în repartizarea resturilor pe plan na ional. Dup repartizarea
locurilor în circumscrip ii se totalizeaz la nivel na ional num rul de voturi r mase
nereprezentate pentru fiecare partid. Se procedeaz la determinarea unui nou cât
electoral prin împ r irea num rului total de voturi r mase nereprezentate la num rul de
locuri r mase neocupate. Apoi, se determin num rul de locuri cuvenit fiec rui partid
prin împ r irea num rului de voturi exprimate pentru el i r mase nereprezentate la
acest cât electoral. Partidele vor depune în acest scop liste na ionale.
Reprezentarea propor ional integral încurajeaz partidele mici, nesemnificative
în fond, care pot ob ine, prin aceast totalizare la nivel na ional a voturilor nereprezen-
tate, locuri pe care la o reparti ie în circumscrip ie nu le-ar putea ob ine (A. Hauriou,
J. Gicquel, P. Gélard, 1975, p. 304). Un alt inconvenient al metodei const în
ruperea leg turii celui ales cu o circumscrip ie determinat geografic (J. Gicquel,
1991, p. 172). Altfel sistemul este foarte echitabil, asigurând o real reprezentare a
tuturor tendin elor minoritare. Dar aplicarea lui practic este destul de dificil , ceea
ce determin rara lui utilizare.
C. Reprezentarea propor ional aproximativ . Suntem în prezen a unei repre-
zent ri propor ionale aproximative atunci când reparti ia resturilor electorale se face
la nivelul circumscrip iei. Sistemul cunoa te dou variante: sistemul celui mai mare
rest i sistemul celei mai mari medii.
a. Sistemul celui mai mare rest. Sistemul celui mai mare rest presupune ca locul
r mas neocupat s revin listei care are cele mai multe voturi nereprezentate. Acest
sistem favorizeaz în genere partidele mici, care, nereu ind s ating câtul electoral,
r mân cu cele mai multe voturi neutilizate.
S presupunem o circumscrip ie cu cinci locuri în care s-au exprimat 200.000 de

voturi i avem patru liste. Rezultatul votului este:
A – 80.000 voturi,
B – 56.000 voturi,
C – 40.000 voturi,
D – 24.000 voturi.
Câtul electoral este 40.000 voturi (200.000 : 5). Divizând num rul de voturi
ob inut de fiecare list prin câtul electoral vom avea:
A – 80.000 : 40.000 = 2 locuri, rest 0 voturi;
B – 56.000 : 40.000 = l loc, rest 16.000 voturi;
C – 40.000 : 40.000 = l loc, rest 0 voturi;
D – 24.000 : 40.000 = 0 locuri, rest 24.000 voturi.
Observ m c doar patru din cele cinci locuri au fost atribuite. În sistemul analizat,
cel de-al cincilea loc va fi atribuit listei D, care are cel mai mare rest (24.000 voturi
nereprezentate).
b. Sistemul celei mai mari medii. Sistemul celei mai mari medii este ceva mai
complex i are la rândul s u mai multe variante. Le vom analiza în cele ce urmeaz
pe cele mai utilizate.
Sistemul clasic al celei mai mari medii presupune ca fiec rei liste s i se
repartizeze fictiv locul r mas neocupat. În exemplul de mai sus vom ob ine:
lista A – 3 locuri (2+1),
lista B – 2 locuri (1+1),
lista C – 2 locuri (1+1),
lista D – l loc (0+1).
Apoi se împarte num rul de voturi ob inut de fiecare list la num rul de locuri
astfel ob inut pentru fiecare. Va ob ine locul lista care ob ine cea mai mare medie. În
exemplul nostru:
pentru lista A: 80.000 : 3 = 26.666,
pentru lista B: 56.000 : 2 = 28.000,
pentru lista C: 40.000 : 2 = 20.000,
pentru lista D: 24.000 : 1 = 24.000,
Locul va fi atribuit deci listei B.
Spre deosebire de sistemul celui mai mare rest, acest sistem avantajeaz partidele
mari. Iat situa ia în cazul exemplului nostru:
Cel mai mare rest Cea mai mare medie

A – 2 locuri A – 2 locuri
B – 1 loc B – 2 locuri
C – l loc C – l loc
D – 1 loc D – 0 locuri
„Acest sistem comport o variant , numit sistemul Hagenbach-Bischof sau siste-

mul câtului rectificat, practicat în Elve ia. El const în a diviza num rul de voturi
ob inute prin num rul total de locuri afectate circumscrip iei, m rit cu o unitate, i a
reîncepe opera ia pân când toate locurile pot fi atribuite” (P. Pactet, 1992, p. 106).
Sistemul Hondt reprezint o alt variant a sistemului celei mai mari medii. El
este numit astfel dup numele matematicianului care l-a conceput. El const în
divizarea num rului de voturi ob inute de fiecare list prin primele numere naturale i
clasificarea câturilor astfel ob inute în ordine descresc toare, pân la limita ocup rii
tuturor locurilor puse în joc în circumscrip ie. Ultimul num r astfel ob inut se
nume te num r de repartizare. Fiecare list va avea un num r de locuri egal cu
num rul rezultat din divizarea voturilor ob inute prin num rul de repartizare.
În exemplul anterior vom ob ine urm toarele rezultate:
Nr. crt. Lista A Lista B Lista C Lista D

1 80.000 56.000 40.000 24.000
2 40.000 28.000 20.000 12.000
3 26.666 18.666 13.333 8.000
Al cincilea num r în ordine descresc toare fiind 28.000 acesta este num rul de
repartizare. Apoi proced m la divizare:
A – 80.000 : 28.000 = 2 locuri,
B – 56.000 : 28.000 = 2 locuri,
C – 40.000 : 28.000 = 1 loc,
D – 24.000 : 28.000 = 0 locuri.
Resturile nu mai conteaz în acest caz. Sistemul asigur a adar o reprezentare
aproximativ .
c. Sistemul Hare. Sistemul Hare este o variant a reprezent rii propor ionale
pus la punct de englezul Hare în 1857. Ea a fost adoptat de Austria în 1971 i de
unele state ale federa iei australiene. Mai este cunoscut i sub denumirea de vot unic
transferabil. Sistemul presupune circumscrip ii cu cel pu in 3 locuri. De i votul se
desf oar altfel decât în sistemele reprezent rii propor ionale analizate pân acum
rezultatele sunt asem n toare.
Fiecare aleg tor î i d votul pentru un candidat dar, i aici intervine originalitatea,
el are posibilitatea de a indica, în ordinea preferin ei, pe buletinul de vot, un al doilea,
un al treilea, un al patrulea candidat, c ruia votul lui s -i fie transferat în cazul în care
cel votat în primul rând, în al doilea rând i a a mai departe, ob ine câtul electoral
pentru a fi ales (J. Cadart, 1975, T. I, p. 245 i 419). Sistemul este greoi din punctul
de vedere al formalit ilor electorale dar las o mare libertate de alegere electoratului.
d. Panachage-ul. Acest sistem, combinat cu votul de list , presupune ca aleg -
torul s poat alege candida i de pe mai multe liste, a ezându-i într-o ordine preferen-
ial , astfel încât el ajunge s - i fac propria list . Dificultatea const în a stabili, în
condi iile în care candida ii de pe list ob in un num r diferit de voturi, totalul de
voturi ob inut de list . Ea se rezolv prin procedeul numit «media listei».
Fie o list A care are 5 candida i. Voturile ob inute se prezint astfel: A1 – 45.000,
A2 – 35.000, A3 – 37.000, A4 – 43.000, A5 – 40.000.
Media listei va fi 45.000 + 35.000 + 37.000 + 43.000 + 40.000 / 5 = 40.000 de
voturi.
Dup ce se va proceda asem n tor pentru fiecare list , se vor diviza rezultatele
prin câtul electoral i se va proceda ca la reprezentarea propor ional .
e. Votul preferen ial. Acest sistem îi permite aleg torului s modifice ordinea
candida ilor pe lista votat . Fie deci lista A cu ordinea: a1, a2, a3, a4, a5. Aleg torul
poate s voteze ordinea: a3, a5, a1, a4, a2. Este vorba deci doar de modificarea
ordinii în interiorul listei, nu i de posibilitatea de a alege de pe mai multe liste. În
practic îns , aleg torii schimb foarte rar lista (Y. Mény, 1992, p. 149). Sistemul
tinde s atenueze influen a partidelor în desemnarea candida ilor din «capul listei»,
situa i deci pe o pozi ie «util », adic o pozi ie care le d anse de a fi ale i, dat fiind
faptul c locurile se atribuie în ordinea înscrierii pe list .
Sec iunea a 4-a. Sistemele electorale mixte
Sistemele mixte sunt o îmbinare între reprezentarea propor ional i sistemul

majoritar. Se pot concepe o infinitate de astfel de sisteme. Noi vom analiza dou :
sistemul german i sistemul român al Legii din 27 martie 1926.
A. Sistemul german. Sistemul german este unul din cele mai interesante sisteme
de vot în vigoare. El combin reprezentarea propor ional cu scrutinul majoritar
uninominal la un tur. Aleg torul are dou buletine de vot. Pe unul voteaz un partid,
pe cel de-al doilea o persoan . Primele se centralizeaz la nivelul Land-urilor,
celelalte conteaz la nivelul unor circumscrip ii cu un singur loc. Jum tate din locuri
se ocup potrivit reprezent rii propor ionale la nivelul Landului, iar cealalt jum tate
în circumscrip ii potrivit scrutinului majoritar la un tur. Dar num rul total de mandate
depinde de reprezentarea propor ional . De aceea, sistemul a mai fost numit i
reprezentare propor ional personalizat . Totu i, dac num rul mandatelor directe
excede num rul ce i s-ar cuveni partidului potrivit reprezent rii propor ionale, acesta
p streaz locurile i num rul de locuri în Bundestag se m re te propor ional. Deci
num rul de locuri în Adunare nu este fix, ci variabil (A. Grosser, 1978, p. 272-273).
Sistemul are avantajul c nu depersonalizeaz total votul. Apoi, el d prilejul
aleg torului s voteze pentru dou tendin e politice la acelea i alegeri.
B. Sistemul român din 1926. Sistemul român din 1926 era un sistem conceput
pentru a realiza în acela i timp o suprareprezentare a forma iunii majoritare i a
tendin elor minoritare.
Voturile erau centralizate atât pe circumscrip ii, cât i pe ar . Dar repartizarea
mandatelor se f cea mai întâi pe ar . Astfel, se calculau pe întreaga ar procentele
ob inute de fiecare partid fa de num rul total al voturilor. Dac o grupare politic
întrunea cel pu in 40% din voturi, era declarat grupare majoritar , iar celelalte
grup ri minoritare. Dac grup rile politice care s-a stabilit c sunt minoritare pe
întreaga ar au ob inut totu i în unele circumscrip ii majoritatea absolut a voturilor,
ele vor dobândi în aceste circumscrip ii un num r de locuri propor ional cu procentul
de voturi ce au fa de totalul voturilor exprimate în circumscrip ia respectiv , chiar
dac pe ar nu au întrunit procentul de 2% din voturile exprimate (rezultatele
zecimale se întregesc cu o unitate dac sunt mai mari de 0,50 i se suprim dac sunt
mai mici). Voturile pe care le-au avut în aceste circumscrip ii forma iunile majoritare
se scad din totalul voturilor ob inute pe ar de aceste grup ri. Din num rul total de
mandate stabilit de lege pentru întreaga ar se scad cele ob inute astfel de grup rile
minoritare. Apoi, se procedeaz la repartizarea pe ar a mandatelor r mase nereparti-
zate. Se d mai întâi grup rii majoritare jum tate din locuri. Cealalt jum tate se
împarte propor ional între grup rile politice, atât cele minoritare, cât i cea majoritar .
În cazul în care nu s-a declarat nicio grupare majoritar , mandatele se împart între
toate grup rile, propor ional cu procentul de voturi ob inut de fiecare dintre ele. Repar-
tizarea mandatelor pe circumscrip ii pentru fiecare grupare politic se f cea astfel:
– mandatele fiec rei grup ri minoritare se repartizeaz pe circumscrip ii electo-
rale listelor respective dup ordinea procentelor de voturi;
– mandatele atribuite grup rii majoritare se repartizeaz pe circumscrip ii dup ce
s-a sc zut din num rul mandatelor fixate de lege pentru fiecare circumscrip ie, man-
datele atribuite grup rilor politice minoritare.
Capitolul III
Contenciosul electoral
Organizarea contenciosului electoral presupune trei probleme principale: solu-

ionarea contest rii candidaturilor, sanc ionarea fraudelor electorale i solu ionarea
contest rii rezultatelor alegerilor.
A. Solu ionarea contest rii candidaturilor. Unele persoane sunt neeligibile.
A adar, ele nu pot depune în mod legal candidaturi pentru ocuparea func iilor
elective. Nu este vorba de incompatibilit i, c ci acestea atrag o sanc iune ulterioar
alegerii: parlamentarul este obligat s aleag între cele dou situa ii, cea de parla-
mentar i cea care îl face incompatibil cu aceasta. În cazul ineligibilit ilor, el nu
poate depune candidatura. Constatarea ineligibilit ii dup alegeri atrage dup sine
anularea alegerii. Ineligibilit ile pot fi materiale (un salariat al unit ii administrative
este ineligibil în aceasta), func ionale (unele func ii publice de autoritate fac persoana
titular ineligibil pentru a feri aleg torii de presiunile exercitate prin utilizarea
func iei) sau sanc iuni (sanc iunea interzicerii exerci iului drepturilor electorale
atrage ineligibilitatea). Problema este cui ar trebui dat competen a de a constata
existen a situa iilor care fac o persoan ineligibil i cine ar trebui s solu ioneze con-
testa iile cu privire la eligibilitatea unei persoane. De regul , acest contencios electo-
ral preliminar este dat în competen a instan elor ordinare. Uneori pot fi competente i
birourile sau comisiile electorale.
B. Fraudele electorale i organizarea sanc ion rii lor. Fraudele electorale tre-
buie bine distinse de presiunile electorale. Presiunile presupun influen area electora-
tului peste limitele admise. De exemplu, utilizarea unor afi e electorale supradimen-
sionate. Frauda electoral presupune înc lcarea regulilor cu privire la votul însu i sau
la consemnarea rezultatelor acestuia: falsificarea listelor electorale, falsificarea bor-
derourilor cu rezultatele, introducerea de buletine suplimentare în urne, votarea de
mai multe ori (...). Contenciosul legat de aceste fraude este dat de regul instan elor
judiciare sau instan ei supreme ori unei cur i speciale. Uneori, pentru ca aceste
Statutul ale ilor 353
opera iuni ilegale s duc la anularea scrutinului trebuie ca frauda s fie determinant
pentru rezultatele alegerilor. De aceea, vom vedea pu ine contesta ii admise atunci
când rezultatul este strâns i mai multe admise atunci când diferen ele sunt semnifi-
cative. Sanc ionarea persoanelor acuzate de fraud electoral este de regul penal .
Dar acest dispozitiv sanc ionator nu este tot timpul eficient, c ci promisiunea unui
rezultat electoral favorabil pare unora mai important decât amenin area sanc iunii.
C. Solu ionarea contest rii rezultatelor alegerilor i validarea lor. Trei solu ii
sunt conceptibile pentru aceast problem . Fie se d noului ansamblu ales posibili-
tatea de a-i valida pe membrii s i, dar acest procedeu este destul de periculos pentru
c poate fi folosit ca o arm politic , fie se d instan elor ordinare posibilitatea de a
solu iona conflictele generate de alegeri (în general, aceast variant este folosit
pentru alegerile locale), fie, în fine, se d unei instan e speciale (Curte Suprem i,
mai ales, Curte Constitu ional ) atribu ia de a solu iona contenciosul electoral
(P. Pactet, 1992, p. 99). Dreptul pozitiv a cunoscut i cunoa te toate aceste solu ii,
fiind greu de decis care ar fi preferabil .
Capitolul IV
Statutul ale ilor
Statutul ale ilor comport , mai întâi, analizarea caracteristicilor mandatului repre-
zentativ în dreptul public, analiz pe care noi am f cut-o deja, mai apoi, analiza imu-
nit ilor reprezentan ilor i, în fine, analiza interdic iilor i incompatibilit ilor. Nu ne
vom referi aici decât la parlamentari c ci, pe de o parte, analiza mandatului prezi-
den ial o vom trata distinct, iar problemele ridicate de mandatul ale ilor locali fac
parte din programa cursului de drept administrativ.
§1. Imunit ile parlamentare
a. No iunea de imunitate. Imunit ile parlamentare reprezint o protec ie contra

ac iunilor judiciare care ar putea fi intentate contra parlamentarilor de guvern, magis-
tra i sau de particulari. Cele dou imunit i sunt: iresponsabilitatea parlamentar i
inviolabilitatea parlamentar (G. Burdeau, 1978, p. 32-34).
b. Iresponsabilitatea parlamentar . Este o regul esen ial a regimului demo-
cratic reprezentativ faptul c „deputa ii i senatorii nu pot fi tra i la r spundere juri-
dic pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului”,
cum arat art. 72 al Constitu iei României din 1991.
Întinderea iresponsabilit ii cuprinde doar actele f cute în exercitarea func iilor
parlamentare. Nu sunt cuprinse articolele scrise într-un ziar sau textele afi elor elec-
torale sau discursurile f cute la reuniuni publice etc. Iresponsabilitatea nu acoper
nici traficul de influen .
Iresponsabilitatea are un caracter absolut; ea este perpetu , subzistând chiar dup
încetarea mandatului, i de ordine public , c ci este stabilit în interesul bunei
func ion ri a parlamentului, nu în interesul personal al parlamentarului, ceea ce

implic faptul c acesta nu poate renun a la ea.
c. Inviolabilitatea parlamentar . Inviolabilitatea este un alt mijloc de a asigura
independen a parlamentarului în exerci iul func iunilor sale. Inviolabilitatea îl
protejeaz pe parlamentar în ceea ce prive te ac iunile cu privire la acte ce nu in de
exercitarea nemijlocit a mandatului. Aceast protec ie poate avea mai multe grade.
De obicei, deputatul sau senatorul nu poate fi re inut, arestat, perchezi ionat sau
trimis în judecat penal ori contraven ional decât cu încuviin area Camerei din care
face parte i dup ascultarea sa. Competen a de judecat apar ine de regul Cur ii
Supreme de Justi ie. În caz de infrac iune flagrant , deputatul sau senatorul poate fi
re inut i supus perchezi iei. Exist îns o obliga ie de a informa neîntârziat pe
Pre edintele Camerei asupra re inerii i a perchezi iei. În cazul în care Camera
sesizat constat c nu exist temei pentru re inere va dispune imediat revocarea
acestei m suri.
Protec ia poate fi i mai pu in ferm . Astfel, Constitu ia francez din 1958
prevede c inviolabilitatea acoper doar perioada sesiunilor parlamentare. În afara
sesiunilor parlamentarul nu este protejat decât împotriva arest rii, cu excep ia
flagrantului, când i aceasta este admis .
Inviolabilitatea este i ea de ordine public , deci stabilit pentru a asigura buna
func ionare a parlamentului i nu în folosul parlamentarului. Aceasta înseamn c
parlamentarul nu poate renun a la ea. Ea poate fi doar retras de c tre parlament sau
de c tre Camera acestuia, organele de urm rire penal sau judec torul neputând s
îndeplineasc actele procesuale privitoare la deputat sau senator în lipsa acestui acord
al organului reprezentativ, chiar dac ar avea acordul parlamentarului.
§2. Interdic ii i incompatibilit i
Incompatibilit ile se opun cumulului mandatului cu anumite activit i sau limi-

teaz exerci iul acestora: ele impun o alegere între mandat i activitatea respectiv ,
fie ea public sau privat (P. Avril, J. Gicquel, 1988, p. 32). Interdic iile presupun
încetarea mandatului dac o anumit situa ie intervine.
a. Principiul interzicerii cumul rii mandatului parlamentar cu alte activit i
publice. Principiul este c mandatul parlamentar este imposibil de cumulat cu alte
func ii publice. Totu i, el nu func ioneaz la fel în cazul func iilor elective i a celor
neelective. Func iile elective la nivel na ional nu pot de regul s fie cumulate. Nu
po i fi senator i deputat în acela i timp. Alegerea într-o a doua adunare reprezenta-
tiv atrage dup sine pierderea calit ii de membru al primeia. Nu este vorba a adar
de o ineligibilitate, ci de incompatibilitate, ceea ce înseamn c po i candida, dar
pierzi apoi beneficiul primului mandat. Cumulul mandatului parlamentar cu cel local
poate fi admis uneori i chiar sunt sisteme care o admit, de exemplu cel francez.
Cumulul mandatului parlamentar cu func iile publice neelective este de multe ori
permis. De exemplu, multe sisteme permit cumularea calit ii de parlamentar i de
ministru. Altele fac o înlocuire a parlamentarului învestit ministru cu supleantul s u,
dar permit primului s - i reia mandatul atunci când pierde calitatea de ministru. În
principiu, numirea în alt func ie public de autoritate neelectiv , cu excep ia celei de
Consecin ele tipului de scrutin 355
membru al guvernului, atrage dup sine pierderea calit ii de deputat sau senator.
Unele sisteme permit a adar cumulul func iei parlamentare cu func iile publice
neelective care nu sunt de autoritate.
b. Interzicerea cumul rii mandatului parlamentar cu unele func ii ori acti-
vit i private. Principiul este în acest domeniu cel al compatibilit ii. Totu i, dou
temper ri sunt aduse în general acestui principiu. Prima vizeaz incompatibilitatea
mandatului parlamentar cu unele activit i de direc ie a anumitor societ i comer-
ciale, m sur destinat s asigure, pe de o parte, independen a reprezentantului fa
de grupurile de interese economice i, pe de alt parte, s împiedice influen a parla-
mentarului asupra modului cheltuirii banului public în raporturile cu întreprinderile
private. De exemplu, pot fi interzise în cumul cu mandatul de parlamentar calit ile
de administrator al unei societ i, ori membru în consiliul de administra ie, ori de
director general. Cea de a doua temperare prive te restrângerea sferei de activitate a
unor profesiuni liberale cât timp persoana este deputat sau senator. De exemplu,
exerci iul profesiei de avocat nu poate fi f cut de reprezentant în afacerile penale
contra intereselor publice sau în procesele contra statului ori a persoanelor juridice de
drept public (...).
Capitolul V
Consecin ele tipului de scrutin
A. Consecin e asupra reprezent rii parlamentare i separa iei puterilor.

Scrutinul majoritar la un tur, asigurând o suprareprezentare a tendin ei majoritare,
asigur o majoritate parlamentar stabil i deci o eficacitate a legifer rii, ca i un
sprijin ferm pentru Executiv. El conduce la guverne cu aceea i durat ca a legisla-
turii, fapt datorit c ruia s-a vorbit de un «guvern mânt de legislatur » (J. Gicquel,
1991, p. 178). În cazul acestui tip de scrutin, o deplasare relativ nesemnificativ a
opiniei electoratului poate s atrag dup sine dizolvarea adun rii.
Scrutinul majoritar la dou tururi asigur de asemenea o suprareprezentare a
tendin ei majoritare. Existen a celor dou tururi mai atenueaz îns efectele acestei
suprareprezent ri. Cu toate c bipolarizarea ar trebui teoretic s func ioneze asem -
n tor bipartidismului în materia separa iei puterilor, ea creeaz , datorit încuraj rii
multipartidismului, chiar dac de regul centripet, consecin e care combin pe cele
ale scrutinului majoritar la un tur cu reprezentarea propor ional .
Reprezentarea propor ional d na tere unei adun ri fragmentate. Degajarea unei
majorit i, capabil s asigure formarea guvernului, se va face în general prin alian e
postelectorale. De aceea, guvernul va fi bi- sau pluricolor i pu in stabil. Bineîn eles
c legarea reprezent rii propor ionale de instabilitatea guvernamental are un caracter
relativ. Dar ea d na tere, în cvasiunanimitatea cazurilor, unei anumite incoeren e
legislative. De asemenea, deoarece atenueaz efectul parlamentar al mi c rilor de
opinie la nivelul electoratului, atenueaz interesul practic al institu iei dizolv rii
Legislativului.
B. Consecin e asupra psihologiei electoratului. Scrutinul majoritar la un tur

sile te aleg torul s dea de la început un vot util, c ci doar un partid care ob ine
majoritatea voturilor în majoritatea circumscrip iilor poate accede la guvernare.
Datorit acestui fapt cap t o importan mult mai mare decât în celelalte sisteme
grupurile de presiune. Utilitatea votului îl lipse te de nuan are; aleg torul va da votul
s u nu convins pe deplin de doctrina sau programul unui partid, ci convins c doar
dând votul acelui partid nu-l va irosi. Nuan ele politice se vor exprima în afara
structurilor politice manifeste, la nivelul grup rilor de interese.
Scrutinul majoritar la dou tururi nu mai sile te aleg torul s dea de la început un
vot util, care s aleag între dou tendin e care se exclud. De aceea, el se va orienta
spre o solu ie mijlocie în primul tur, favorizând mi c rile centriste. La al doilea tur,
votul devenind cu necesitate util, dreapta i stânga vor fi cele avantajate.
Reprezentarea propor ional d aleg torului, în general, siguran a c tendin a
votat va fi reprezentat . Dar aceast libertate psihologic va fi cu atât mai mic cu
cât procentajul minim necesar pentru a fi reprezentat (pragul electoral) va fi mai
mare. Cu cât pragul electoral va fi mai ridicat, cu atât aleg torii vor dezavantaja
partidele mici. Votul va fi cu atât mai util cu cât pragul va fi mai mare.
C. Consecin e asupra partidelor politice. „Într-o prim etap – ar ta F. Borella
– fenomenul partizan este o consecin a fenomenului reprezentativ” (1984, p. 10).
Aceast dependen se p streaz , de i cap t în societatea actual un alt în eles.
Ast zi num rul, pozi ia, alian ele, chiar ansele partidelor depind de modelul de scru-
tin adoptat. Aceast problem a fost într-un mod complex dezvoltat de M. Duverger
în lucrarea „Partidele politice” (1951, 1976). Autorul ajunge la determinarea unui
num r de principii pe care noi le vom expune pe scurt mai jos.
Un prim principiu este c scrutinul majoritar la un tur tinde s instaureze bipar-
titismul. Aceasta este consecin a fireasc a tendin ei electoratului, ar tat deja de noi,
de a vota util. Totu i aceast regul nu este prea strict : exist sisteme majoritare la
un tur care implic trei partide (B. Chantebout, 1982, p. 215-216; D.W. Rae, 1971).
Este îns de necontestat o anume polarizare a voturilor. Am putea spune c scrutinul
majoritar la un tur are drept efect mai degrab o conservare a bipartitismului decât o
instaurare a lui. Consecin a acestui sistem este o accentuat disciplin de partid.
Partidele au o mare autoritate asupra candida ilor deoarece cine vrea s fac în acest
sistem carier politic , trebuie s conving mai întâi unul din partidele mari.
Un al doilea principiu este c scrutinul majoritar la dou tururi încurajeaz
multipartidismul. Partidele devin dependente unele de altele i au în general o
structur slab . i acest principiu se impune a fi corectat, c ci evolu ia sistemului
francez, care l-a generat, arat c sistemul majoritar la dou tururi poate duce la o
bipolarizare a tendin elor, în cadrul fiec rei tendin e existând subsisteme de partide
care nu mai sunt chiar atât de dependente unele de altele (J. i M. Charlot, Grawitz,
Leca, 1985, T. III, p. 5-12). Acest sistem de scrutin favorizeaz permanentizarea
combina iilor centriste în vederea primului tur. Dar aceast tendin este infirmat în
general la al doilea tur.
Al treilea principiu este c reprezentarea propor ional favorizeaz multiparti-
dismul. Partidele au, în general, o structur puternic i sunt independente unele de
altele. Acest efect se produce datorit psihologiei aleg torului, care nu este silit s
Consecin ele tipului de scrutin 357
dea un vot util. „Dar pentru unii multipartidism rimeaz cu extremism, având în
vedere experien a german a Weimar-ului sau francez a celei de-a IV-a Republici.
Reprezentarea propor ional ar fi o solu ie mortal pentru democra ie datorit carac-
terului s u centrifug” (J. Gicquel, 1991, p. 179). Argumentul este desigur fragil.
Experien a arat c reprezentarea propor ional nu creeaz cu necesitate un multipar-
tidism exagerat i c poate genera regimuri stabile. Sistemul las o mare libertate
partidelor care nu depind de alian e. Acestea intervin în general dup scrutin pentru a
degaja o majoritate parlamentar i a forma guvernul. De asemenea, în acest sistem
cap t o mare importan func ionarea aparatului intern de partid deoarece aici se va
decide ordinea listelor, deci i candida ii care vor avea propriu-zis anse de a intra în
parlament, care vor fi a eza i, ca s spunem a a, pe o «pozi ie util ». Acest efect este
atenuat de utilizarea votului preferen ial, a a cum am v zut. Reprezentarea propor io-
nal depersonalizeaz votul. Acest fapt face ca rolul ideologiilor partizane s creasc .
Cu toate c efectele sistemului electoral asupra partidelor sunt evidente, a a cum
am ar tat, au fost i sunt autori care afirm c „nimic nu ne permite s presupunem
c exist o rela ie clar de la cauz la efect între sistemul electoral i sistemul de
partide” (D. Nohlen, p. 30).
D. Consecin e asupra regimurilor politice. Instaurând sau men inând biparti-
dismul, scrutinul majoritar la un tur încurajeaz alternan a la putere. Alternan a la
putere poate fi definit ca un transfer al rolului de conduc tor între dou partide (sau
dou coali ii stabile) cu voca ie majoritar , care se afl alternativ la putere i în opo-
zi ie. Acela i efect îl are i scrutinul la dou tururi, atunci când produce bipolarizarea
vie ii politice. Sistemul nu func ioneaz îns coerent în mod spontan. Trebuie
îndeplinite anumite condi ii:
– în primul rând, alternan a presupune un consens asupra tipului de societate, nu
doar asupra regimului politic;
– în al doilea rând, ea presupune un consens în politica extern , de ap rare i
institu ional , care s asigure o continuitate a statului;
– în al treilea rând, alternan a presupune o evitare a reformismului excesiv, care ar
conduce la o prea deas bulversare a societ ii (L. Hamon, 1977, p. 19).
Strâns legat de scrutinul majoritar la un tur, bipartitismul atenueaz caracterul
ideologic al guvern mântului. Partidul ce tinde spre majoritatea parlamentar
absolut trebuie s câ tige o «clientel » prea mare pentru a mai insista prea mult
asupra preocup rilor pur ideologice. „Nu exist loc pentru ideologie într-un partid
care nu poate tr i decât dac are anse de a câ tiga majoritatea aleg torilor în majo-
ritatea circumscrip iilor” (M. Debré, 1946, p. 13).
Reprezentarea propor ional are i ea influen asupra regimului politic. Ea „nu
antreneaz consecin e directe (...). Dar absen a efectelor directe ale reprezent rii
propor ionale comport la rândul ei consecin e indirecte” (J.-L. Parodi, 1985, p. 49).
Aceste consecin e sunt efectele înmul irii partidelor, ale importan ei ideologiilor în
condi iile depersonaliz rii votului, ale importan ei alian elor etc., având evident
efecte asupra întregii societ i. „Putem deci s ne a tept m ca sistemul electoral s
influen eze, printr-un lan de efecte, nu numai organizarea partidelor, dar i via a poli-
tic i social , mijloacele de comunica ie i practica asociativ ” (J.-L. Quermonne,
1986, p. 182).
Titlul IV
Exerci iul puterii
Exerci iul puterii este f cut în regimurile politice liberale în cadrul separa iei
puterilor în stat. În amontele acestor puteri se afl îns puterea constituant . Vom
studia astfel în acest titlu, mai întâi, no iunea de func ie constituant , pentru ca, apoi,
s ne ocup m de cele trei puteri constituite i de raporturile dintre ele, de clasificarea
regimurilor politice rezultate din diversele modalit i de în elegere i aplicare a
teoriei separa iei puterilor în stat, pentru a încheia cu o critic a acestei teorii i cu o
încercare de reconfigurare a exerci iului celor trei func ii constituite ale statului.
Subtitlul I
Func ia constituant
Func ia constituant se situeaz în amontele separa iei puterilor (func iilor)

statului. Aceast separa ie nu prive te decât puterile constituite, adic cele care
exercit func iile legislativ , executiv i jurisdic ional tipice statului. Aceste func ii
sunt separate între ele, dar sunt separate i fa de func ia care le creeaz i deci le
este superioar : func ia constituant .
Capitolul I
Putere constituant i autoritate constituant
L sând deocamdat la o parte problema lipsei de operativitate a no iunii de

putere, pe care o vom discuta mai târziu, trebuie dintru început s subliniem c exist
câteva neîn elegeri atunci când se vorbe te de «putere constituant ». Prima ine de
confuzia produs datorit unei simplific ri nejustificate între puterea constituant i
autoritatea statal , care este abilitat s adopte i/sau s revizuiasc constitu ia. A
doua ine de absolutizarea puterii constituante, care este inut , în mod paradoxal
tocmai în numele principiilor democratice, ca fiind nelimitat , c ci apar ine
poporului. Astfel, printr-o dubl alunecare „puterea constituant , ca organ, a devenit
suveran ” (C. Isidoro, 2003, p. 237).
Putere constituant i autoritate constituant 359
Puterea constituant i autoritatea constituant sunt diferite calitativ, nu doar

cantitativ. Noi am f cut deja aceast distinc ie (D.C. D ni or, 1997, p. 180-181),
pornind de la ideea c puterea de autoorganizare este constituant , în timp ce
autoritatea abilitat s transpun formal aceast autoorganizare în norme juridice
pozitive este doar un organ al statului, deci o «putere» constituit , un prim rezultat al
instituirii statului. Puterea constituant este distinct de stat, ea creeaz statul, în timp
ce autoritatea constituant este un organ al statului. Deosebirea poart deci asupra
naturii celor dou no iuni. Puterea constituant este anterioar i superioar statului,
ea creeaz statul creând constitu ia, în timp ce autoritatea constituant este un organ
al statului care d form juridic constitu iei. Autoritatea constituant formuleaz
deci constitu ia f r s o creeze. Ea transpune în norme juridice pozitive cerin ele
puterii constituante, adic o stare legitimant a con tiin ei colective, care poate s fie
axat pe diverse principii de autoorganizare. Puterea constituant poate fi atribuit
diferit în func ie de aceast oper de legitimare (dumnezeu, prin , clas social ...) dar
în democra ie, ea este aproape automat atribuit poporului. Organul poporului nu
trebuie îns confundat cu poporul însu i, chiar dac poporul nu se exprim de regul
direct, ci prin intermediul unui organ, fie el chiar aparent în mod natural confundat cu
poporul, cum se întâmpl în cazul corpului electoral.
Puterea constituant a poporului este «natural » în democra ie dar aceasta nu
înseamn c poporul poate face dreptul din nimic precum Dumnezeu în actul
Genezei de i tenta ia este mare de a crede astfel. Puterea poporului nu este absolut .
Sensul democra iei este de a limita puterea poporului însu i, limitând puterea majo-
rit ii prin intermediul drepturilor minorit ilor. Puterea poporului nu înseamn
înlocuirea puterii absolute a monarhului cu puterea absolut a unui suveran colectiv,
ci a schimba natura puterii îns i. Ea este o putere care se limiteaz . Nu este vorba, în
procesul de trecere de la absolutism la democra ie, de a înlocui puterea «lui» cu
puterea «noastr », ci de a înlocui puterea oamenilor cu puterea dreptului. Astfel c
limitarea juridic a puterii constituante este în aceast logic nu numai permis , ci i
inevitabil . Modalit ile acestei limit ri a puterii constituante a poporului nu sunt
u or de stabilit tocmai datorit în elegerii poporului ca suveran i a suveranit ii ca
absolute. Cu atât mai mult autoritatea constituant , organul statal abilitat s adopte
i/sau s modifice constitu ia, trebuie limitat juridic în opera sa. Modalit ile i întin-
derea acestor limit ri juridice sunt diferite în func ie de cum autoritatea constituant
este originar sau derivat .
În concluzie, noi vom utiliza no iunea de «putere constituant » doar când ne
referim la puterea poporului de a impune o constitu ie statului. No iunea de autoritate
constituant este rezervat organului statal care transpune juridic voin a puterii
constituante. Doar autorit ii constituante i se poate aplica distinc ia între «originar»
i «derivat». Este astfel autoritate constituant originar cea care opereaz o schim-
bare de constitu ie (adic substituie o ordine juridic alteia), iar autoritate consti-
tuant derivat cea care opereaz o schimbare a constitu iei (adic în interiorul unui
sistem juridic care continu s r mân bazat pe acelea i fundamente; O. Pfersmann,
2003, p. 355-356). În primul caz, autoritatea constituant intervine dup o manifes-
tare revolu ionar a puterii constituante, înlocuind o constitu ie cu alta, adic o ordine
juridic cu alta, în a a fel încât producerea normelor primare (care reglementeaz
360 Exerci iul puterii
comportamentele) nu mai poate fi explicat pornind de la normele secundare ale

sistemului anterior (adic de la normele care reglementeaz producerea celorlalte
norme), în al doilea, doar reformuleaz anumite dispozi ii în interiorul constitu iei
existente pentru a le pune mai bine de acord cu voin a constituant , p strând conti-
nuitatea sistemului. Atât puterea constituant cât i autoritatea constituant , indife-
rent c este originar sau derivat , par a trebui limitate juridic în democra ie.
Sec iunea 1. Puterea constituant
§1. No iunea de putere constituant
No iunea de putere constituant pare simpl . Este putere constituant cea care
constituie statul, îi d o constitu ie. Totu i, no iunea este mai complex decât pare. În
primul rând, puterea constituant impune o constitu ie statului, nu doar o formuleaz .
Aceasta înseamn c ea este anterioar i superioar statului pe care îl creeaz prin
actul s u constitutiv i c ea este atât fundamentul validit ii, cât i fundamentul
eficacit ii constitu iei politice. Voin a puterii constituante este juridic . Principiile
de autoorganizare, care reprezint cadrul ac iunii sale, sunt normative. Constitu ia
politic nu este valid decât dac transpune în forme normative acest con inut
normativ autoorganizator. Eficacitatea acestor norme formal constitu ionale este dat
doar de acceptarea lor de c tre cei care le aplic i de cei c rora li se aplic , ca fiind
material constitu ionale i anume conforme voin ei constituante. O constitu ie
neacceptat nu mai este constitu ie. Eficacitatea ei este dat deci de credin a în legiti-
mitatea puterii constituante i de acceptarea valorii juridice a normelor care îi reflect
voin a. De exemplu, în 1989-1991, autoritatea constituant a transpus în România în
norme formal constitu ionale voin a poporului revolu ionar ca putere constituant .
Opera sa era limitat de principiile de autoorganizare rezultate din revolu ia anti-
comunist i antidictatorial , ea neputând, de exemplu, s adopte o nou constitu ie
fundamentând în continuare sistemul normativ pe principiile Constitu iei din 1965
sau s nu bazeze noua constitu ie pe anumite principii normative, cum ar fi separa ia
puterilor, pluralismul politic sau cel economic ori libertatea presei sau libera
exprimare ori libera circula ie (...). Aceste principii erau juridice înainte ca ele s fie
formulate de autoritatea constituant , impunându-se chiar acesteia. Pe de alt parte,
eficacitatea acestei opere constitu ionale este dat de acceptarea calit ii de putere
constituant a poporului i de acceptarea ca juridice a normelor edictate de autori-
tatea constituant pentru c sunt material conforme voin ei poporului ca putere
constituant . De exemplu, principiul statului democratic este normativ nu doar pentru
c el este prev zut în art. 1 alin. (3) din Constitu ie, ci pentru c poporul revolu ionar
a vrut democra ia ca pe singurul regim politic acceptabil i pentru c to i actorii
politici accept în principiu acest regim, chiar dac nu se acord tot timpul cu privire
la principiile care îl fundamenteaz .
În al doilea rând, no iunea de putere constituant este complex pentru c este
dificil de spus cine este îndrept it s fie titular al acestei covâr itoare puteri de
constituire a statului i a fundamentelor sistemului juridic, adic titularul puterii
constituante nu este evident, chiar dac uneori pare c poporul joac în mod natural
acest rol, ceea ce nu este nici adev rat, nici relevant, c ci prin «popor» se pot în elege
realit i diverse. Este de asemenea dificil de spus dac «puterea» aceasta trebuie s
suporte anumite limit ri. Mul i cred c da, dar acest r spuns nu pare s se impun de
la sine, multe teorii sus inând c puterea constituant a poporului este nelimitat , c ci
poporul este «suveran». De altfel, aceste teorii sunt majoritare.
§2. Titularul puterii constituante
Titularul puterii constituante este cel care are îndrept irea s constituie un stat.
Cui atribuim puterea constituant depinde de pozi ia filosofic adoptat , uneori chiar
de pozi ia ideologic , chiar pragmatic , având în vedere c o Organiza ie a Na iunilor
Unite care ar cuprinde toate grupurile care, considerându-se popoare, ar putea s
revendice calitatea de state în virtutea unei puteri constituante inerent oric rui
popor, ar cuprinde peste 5000 de state.
Discu ia cu privire la cine este titular al puterii constituante se pune în termeni de
«legitimitate» nu de «legalitate», adic nu este vorba aici de cui d constitu ia în
vigoare la un moment dat aceast calitate, ci care ar putea fi criteriile de judecare a
legitimit ii titularului acestei puteri i cui ar trebui s -i fie acordat în principiu
aceast calitate. Trebuie îns de la început în eles c aceste criterii sunt dependente
de epoca în care se aplic i de spa iul cultural unde se situeaz analiza. Nu exist
deci o ierarhizare a legitimit ilor. Pentru o anumit epoc i un anumit spa iu cultu-
ral un regim care d divinit ii puterea constituant poate fi mai legitim decât unul
democratic. Legitimitatea este de fapt legitimare. Nu este vorba ca puterea s fie în
sine legitim , ci s fie acceptat de c tre supu i, ace tia s o legitimeze. Criteriile
legitim rii sunt sociologice, de i analiza lor este mai degrab intelectual decât
sociologic , pentru c noi avem tendin a de a aplica criteriile valorice de legitimare
dominante în spa iul cultural occidental ca pe un cadru universal, aplicabil deci în
orice timp i în orice spa iu, dând dovad de un indiscutabil imperialism cultural
(pentru o nuan pu in diferit , G. Hermet, 1985, p. 270).
A. Criteriile de judecare a legitimit ii titularului puterii constituante. Un
prim criteriu de judecare a legitimit ii titularului puterii constituante este legitimarea
puterii sale de c tre cei c rora li se aplic . Nu este important cum ni se pare nou
aceast acceptare a titularului puterii constituante, ci cum li se pare indivizilor c rora
puterea respectiv li se aplic . Dac grupul consider c puterea este necesar i c ea
are un fundament bun, ea este legitimat indiferent cum pare acest fundament celor
care îmbr i eaz criterii valorice diferite. Cu alte cuvinte, «puterea» trebuie s poat
s se transforme în autoritate în interiorul spa iului cultural respectiv.
Puterea constituant nu trebuie s se impun prin for , ci prin autoritate; chiar
dac manifestarea ei contra puterii existente este violent , instituirea ei trebuie s fie
pa nic ; for a poate fi uneori justificat fa de autoritatea existent c reia i se retrage
legitimitatea i refuz s p r seasc puterea de bun voie, dar nu fa de grupul orga-
nizat prin actul constitutiv sau fa de o parte a lui. Unele constitu ii sau declara ii de
drepturi instituie chiar un drept de rezisten contra opresiunii, care implic posibi-
litatea de a r sturna prin for un regim politic care nu mai este legitimat de grupul
social (pentru o analiz a acestui drept în diferite sisteme juridice, Le droit de
résistence à l’oppression. Le droit contre le droit, Colloque international, Université
de Bourgogne, CERPO, Dijon, 12-13 decembrie 2002). Puterea constituant are deci
autoritate, adic este recunoscut . „Autoritatea este posibilitatea pe care o are un
agent de a ac iona asupra altora (sau a altuia), f r ca ace ti al ii s reac ioneze
asupra lui, de i sunt capabili s o fac . Sau înc i mai bine: ac ionând cu Autoritate,
agentul poate s schimbe mediul uman exterior, f r s suporte o contra-ac iune,
adic f r s se schimbe el însu i în func ie de ac iunea sa. (...) Actul de autoritate se
distinge de toate celelalte prin faptul c el nu întâlne te opozi ie din partea celui sau
celor asupra c rora el este f cut. Ceea ce presupune, pe de o parte, posibilitatea unei
opozi ii i, pe de alt parte, renun area con tient i voluntar la realizarea acestei
posibilit i” (A. Kojève, 2004, p. 57-58). Puterea constituant are autoritate, adic nu
întâmpin opozi ie, pentru c supu ii sunt convin i de legitimitatea ei, pentru c sunt
convin i de competen a ei.
Puterea constituant trebuie s fie capabil de impunerea unei voin e normative.
Asigurarea eficacit ii este o condi ie de legitimitate. O putere constituant pierde
aceast calitate dac nu mai este capabil s impun grupului principiile de organi-
zare. De exemplu, clasa muncitoare a fost putere constituant în perioada dictaturii
proletariatului, apoi ea pierde aceast calitate pentru c nu mai este capabil s fac
ordinea juridic eficient . Statul socialist devine „statul întregului popor” într-o
prim faz , pentru ca apoi nici aceast substitu ie legitimant s nu mai func ioneze,
iar ordinea juridic s fie reformat revolu ionar.
Puterea constituant trebuie s fie filosofic sau ideologic coerent , adic logica
intern a doctrinei pe care ea încearc s o impun grupului s fie natural conceput
ca adev rat de majoritatea grupului. Numai astfel, de exemplu, un grup revolu ionar
poate avea preten ia de a avea putere constituant . Practic, indiferent de titularul
puterii constituante, doar acceptarea principiilor acesteia de c tre grupul organizat o
face constituant . Grupul se autoorganizeaz , chiar dac atribuie simbolic aceast
organizare unei for e aparent exterioar lui.
B. Dumnezeu ca putere constituant . Puterea constituant poate fi acordat
divinit ii. Textele sacre devin atunci constitu ie a statului. Dreptul are un fundament
divin. Legea divin domin legea uman . În aceast concep ie, puterea divin inter-
vine direct în crearea statului. Cum afirma J. de Maistre, „f r interven ia ei imediat
(a puterii supranaturale) nu se poate explica crearea sau perpetuarea guvern min-
telor” (J. de Maistre, 1872, t. I, p. 207). Înc i mai clar în a face din divinitate
creatoarea constitu iei, Bossuet afirma c „Fran a (...) poate s se felicite c are cea
mai bun constitu ie de stat care este posibil i cea mai conform celei pe care
Dumnezeu însu i a stabilit-o” (s.n.; apud R. Bonney, 1989, p. 54). Acest gen de
putere constituant nu este revolut . Mai exist înc regimuri politice în care ordinea
juridic i chiar crearea grupului social respectiv sunt considerate oper a divinit ii.
C. Prin ul ca putere constituant . Puterea constituant poate fi atribuit unui
prin , unui monarh. El este eroul întemeietor sau un urma al acestuia. În jurul lui i
prin voin a lui se constituie grupul i se organizeaz . Actul de constituire a statului
este un act eroic, legat în mod providen ial sau laic de o persoan . A spune c un om
întemeiaz un stat, mai mult chiar un popor, poate p rea deplasat ast zi, dar cert este
c foarte multe legende populare se refer la o astfel de întemeiere eroic i c ea a
fost evident legitimant în anumite momente istorice. Monarhiile absolute, pe de alt
parte, când nu se revendic direct de la divinitate sau când monarhul nu se erijeaz el
însu i în divinitate, acord puterea constituant prin ului. Astfel, Ludovic al XV-lea
afirma: „În persoana mea rezid puterea suveran (...) Ordinea public toat eman
din mine” (apud G. Antonetti, 1998, p. 8). Chiar dac cu îndrept ire se poate afirma
c în epoca actual „no iunea de putere constituant nu poate fi transpus monar-
hului” (E.-W. Böckenförde, 2000, p. 209), aceasta nu înseamn c poporul este el
constituant doar pentru c legitimeaz puterea constituant a unui monarh.
D. Clasa social ca putere constituant . Uneori o clas social este inut a
de ine puterea constituant . Astfel, statele de inspira ie marxist au fost state consti-
tuite de clasa muncitoare. Dictatura proletariatului, conceput ca provizorie i tranzi-
torie, a constituit un stat de clas , el însu i doar o faz tranzitorie c tre o societate
f r stat. În aceste regimuri politice, cum o parte este substituit întregului social,
aceasta tinde s înl ture celelalte p r i. Clasa care î i arog puterea constituant tinde
s devin întregul popor. Acest exemplu dovede te c un grup nu poate avea putere
constituant decât dac este legitimat de popor ca fiind reprezentantul s u, deci ca
reprezentând puterea constituant , nu ca fiind chiar puterea aceasta. Practic, voin a de
a transforma clasa în «întregul popor» este impus de aceast necesar reprezenta-
tivitate, nu de principiu, ci doar în ochii societ ii globale. Acest rol l-a jucat nu doar
proletariatul, ci i burghezia, i dac este s d m crezare marxismului care afirma c
„istoria tuturor societ ilor de pân azi este istoria luptelor de clas ” (K. Marx, 1963,
p. 466), exist în toate epocile o clas social progresist care î i asum rolul de
putere constituant . R mâne de discutat dac legitimarea de c tre popor a unei clase
ca fiind constituant transfer în mod real puterea constituant a poporului c tre acea
clas . Problema este greu de tran at c ci distingerea legitim rii de legitimitate este
extrem de dificil de f cut.
E. Poporul ca putere constituant . În democra ie puterea constituant este în
mod «natural» acordat poporului. Acesta are o putere de autoorganizare, o putere
suveran de a- i oferi un anumit stat i nu altul, de a- i oferi un anumit tip de ordine
juridic i nu alta. Nu este necesar ca poporul s fie el însu i cel care adopt consti-
tu ia pentru a fi putere constituant . El poate avea acest caracter chiar dac deleag
autoritatea constituant unui organ, de obicei unei adun ri constituante. Dar no iunea
de popor are, cum am v zut, în elesuri multiple. Întrebarea fireasc este care dintre
acestea se acomodeaz cu titulatura puterii constituante.
a. În elesul poporului ca putere constituant ? Am v zut c singura accep iune
a termenului popor care se acomodeaz cu democra ia este cea de popor ca mare
parte exprimat prin principiul majorit ii limitate. Puterea constituant este tot
aceast mare parte sau este vorba de «întregul popor», „considerat ca o abstrac ie”
(C. Isidoro, 2003, p. 251)? Cu alte cuvinte, este putere constituant demosul dintr-un
moment sau continuitatea demosurilor, care exprim acela i tip de cratos? De multe
ori se face o distinc ie între puterea constituant i puterea de revizuire, distinc ie
care subzist i atunci când aceste puteri sunt acordate «poporului». Puterea de
revizuire este considerat ca «inferioar » puterii constituante. Ceea ce implic fie c
putere constituant ar avea doar poporul revolu ionar, fie c puterea constituant este
dat de continua acceptare de c tre demosurile succesive a fundamentelor organiz rii
statului i a ordinii juridice stabilite în urma unei revolu ii, adic a unei întreruperi a
continuit ii statale i juridice, acceptare care se transpune în nerevolu ionarea siste-
mului, datorit unei atitudini pasive voite, con tiente. Puterea constituant este o
sintez între poporul revolu ionar i poporul voluntar pasiv. Adic puterea consti-
tuant este exercitat de regul de un popor care revolu ioneaz statul i dreptul, dar
ea nu r mâne constituant decât pentru c poporul accept ulterior s r mân pasiv,
s nu produc o alt revolu ie.
b. Poporul «revolu ionar» i poporul «referendar». Poporul este revolu ionar
atunci când, ac ionând contra unei puteri politice c reia nu-i mai recunoa te legiti-
mitatea, înlocuie te o ordine juridic cu alta, practic un stat cu altul. El comand o
schimbare de constitu ie, chiar dac în numele lui o anumit autoritate face opera
transpunerii în termeni juridici a acelei constitu ii. Poporul revolu ionar este în mod
natural putere constituant . Când poporul se manifest prin referendum pentru a
opera o schimbare a constitu iei, adic o schimbare care nu înlocuie te fundamentele
ordinii juridice i ale statului, el exercit doar puterea de revizuire i nu puterea
constituant . Interven ia poporului prin referendum nu face automat ca puterea care
se manifest s fie cea constituant . Conteaz calitatea actului produs i nu agentul
care îl produce. Aceasta înseamn c însu i poporul referendar este inut de princi-
piile de autoorganizare rezultate din voin a puterii constituante atunci când inten-
ioneaz doar s revizuiasc constitu ia existent , nu s-o înlocuiasc . „Poporul
organizat, care este un organ juridic constitu ional (o putere constituit ) subordonat
constitu iei trebuie distins de poporul neorganizat, titular al puterii constituante i
suverane” (E.-W. Böckenförde, 2000, p. 217). Poporul referendar ar fi în aceast
optic controlabil. De obicei, îns , o astfel de limitare nu este admis , creându-se cel
mult doar o procedur de control a ini iativelor de revizuire, cel controlat fiind deci
în mod direct ini iatorul, nu poporul.
§3. Exerci iul puterii constituante. Poate fi limitat puterea constituant ?
Problema care se pune este de a ti dac , atribuit fiind poporului, aceast putere
constituant este nelimitat sau ea comport anumite limite. R spunsurile sunt
diverse, iar problema este de cele mai multe ori complicat în plus de o utilizare
indistinct a termenului de putere constituant pentru a desemna atât poporul cât i
func ia exercitat de el sau chiar organul statal care adopt constitu ia, ori, completat
cu atributul «derivat » sau «instituit », pentru a desemna organul care opereaz
revizuirea, sau chiar func ia acestui organ. Aceste ezit ri terminologice, înso ite de
situ rile metodologice i ideologice diferite, fac uneori incomprehensibil problema
exerci iului puterii constituante.
A. Teoriile formaliste privitoare la no iunea de constitu ie i refuzul limit rii
puterii constituante. Pentru cei care dau constitu iei o defini ie formalist , adic
pentru cei care practic un pozitivism juridic strict, puterea constituant nu poate fi
limitat ; ea poate face orice. Puterea constituant cunoa te doar acele limite pe care
ea binevoie te s i le autoimpun . Orice alt tez ar fi pentru aceast teorie nedemo-
cratic pentru c ar limita poporul care este «suveran», deci are o putere ini ial ,
juridic , suprem i absolut . Orice discu ii despre legitimitate sunt excluse de
aceast viziune care se ata eaz unei defini ii strict formale a constitu iei, adic unei
definiri doar prin form : proceduri de adoptare i revizuire diferite de cele utilizate
pentru adoptarea i modificarea celorlalte legi, f r nicio referire la con inutul nor-
melor. Toate normele care sunt instituite în forma respectiv sunt constitu ionale i
nicio norm care nu este astfel instituit nu poate fi inut ca fiind constitu ional
datorit con inutului sau obiectului s u.
a. Ineficien a limitelor materiale. În aceast concep ie, nicio limit material nu
poate fi impus puterii constituante. Atâta vreme cât procedura este respectat ,
puterea constituant poate face orice din constitu ie. Eventualele a a-zise limite
materiale impuse puterii constituante (de fapt, de regul , autorit ii constituante
derivate, func iei de revizuire) pot fi dep ite printr-o dubl revizuire: mai întâi, se
revizuie te dispozi ia care limiteaz material revizuirea i apoi, dispozi ia vizat .
Aceast teorie refuz s admit existen a unor principii surpaconstitu ionale, care
s-ar impune constituantului însu i, sau o ierarhizare intern a normelor constitu-
ionale. Pentru sus in torii ei, a da posibilitatea unui control al constitu ionalit ii
constitu iei judec torului constitu ional înseamn a conferi de facto acestuia din urm
puterea constituant . Astfel, pentru G. Vedel „puterea constituant derivat nu este o
putere de o alt natur decât puterea constituant ini ial : Constitu ia îi d procedura
(...) dar nu-i limiteaz deloc întinderea (c ci chiar prohibi ia care prive te forma
republican de guvern mânt instituit de art. 89 ultimul alineat va fi dep it printr-o
revizuire a acestui ultim alineat)” (1992, p. 179, apud C. Isidoro, 2003, p. 245). În
aceast optic , nici legile referendare nu pot fi controlate, chiar dac nu sunt de
natur constitu ional , c ci ele exprim direct voin a poporului suveran.
Concep ia este criticabil din mai multe puncte de vedere, ceea ce nu o face mai
pu in influent , îmbr i at fiind de o parte foarte însemnat a doctrinei. Pân la urm
un oarecare realism nu-i poate fi negat, c ci de facto poporul poate neantiza orice
limite impuse i este cu adev rat discutabil dac poporul dintr-un moment poate
impune limite poporului pentru totdeauna, c ci acest lucru ar însemna s neg m c revo-
lu ia este unul din modurile constituante, ceea ce nu pare deloc realist (D.G. Lavroff,
1999, p. 217). Dac nelimitarea puterii constituante poate fi periculoas , limitarea ei
poate fi de asemenea. Principalele critici aduse acestei teorii se refer la faptul c ea
absolutizeaz suveranitatea poporului i pune astfel în pericol chiar fundamentul
democra iei, limitarea puterii majorit ii, c este simplificatoare în modul definirii
constitu iei, c ci legitimitatea constitu iei nu rezult doar din procedur , ci se poate
spune c , în primul rând, din con inut i, în fine, c face o confuzie regretabil i cu
consecin e majore între, pe de o parte, puterea constituant , care apar ine poporului,
i autoritatea constituant , care este un organ al statului, iar, pe de alt parte, nu
distinge, cum necesar ar fi s se fac , puterea constituant de puterea de revizuire,
care sunt func ii diferite chiar dac sunt exercitate de acela i agent, chiar i atunci
când acesta este poporul. Potrivit acestor teorii, puterea constituant trebuie s fie
limitat . Poporul nu este tot timpul suveran, c ci suveranitatea depinde de func ia pe

care poporul o exercit .
b. Ineficien a limitelor formale. Se poate merge i mai departe în afirmarea
suveranit ii puterii constituante a poporului, negând eficien a oric ror limit ri
formale. Chiar regulile de form sunt doar pseudo-limite ale puterii constituante
pentru c pot oricând s fie revizuite ele însele. Aceasta pare s fie p rerea Consi-
liului Constitu ional francez când afirm c „puterea constituant este suveran ; (...)
ea poate s aleag s abroge, s modifice sau s completeze dispozi iile de valoare
constitu ional în forma pe care o consider apropriat (s.n.)” (Maastricht II, consi-
derentul 19, în L. Favoreu, L. Philip, 2001, p. 781). Ineficien a limit rilor formale
este foarte evident în cazul limit rilor temporale, cele mai grele proceduri de
revizuire tinzând la a face revizuirea aproape imposibil ducând uneori la schimb ri
constitu ionale rapide, cum s-a întâmplat, de exemplu, în cazul Constitu iei Fran ei
din anul III, care avea o procedur draconic de revizuire, ceea ce nu a împiedicat-o
s fie unul dintre cele mai pu in durabile texte constitu ionale (D.G. Lavroff, 1999,
p. 216). Practic orice procedur de limitare a puterii constituante ar fi adus la neant
printr-o revolu ie. Dar acest argument, trebuie recunoscut, nu este imbatabil. Faptul
c o norm juridic poate fi înc lcat nu o lipse te de juridicitate. Tocmai faptul c
î i p streaz validitatea chiar dac poate fi înc lcat , o face juridic . Desigur c
norma nu este absolut eficient , dar aceasta nu înseamn c ea nu este în mod normal
eficient . Puterea constituant este limitat prin proceduri, chiar dac procedurile pot
fi revolu ionar înc lcate.
Se pare deci c orice limit impus puterii constituante vrea s opreasc timpul i
odat cu el evolu ia social , fiind în consecin nerealist . Ar trebui totu i s ne
gândim c limitarea nu este a poporului când acesta are putere constituant , ci a unei
func ii a acestuia. Func ia poate fi limitat f r s fie limitat organul. Totu i, tenta ia
de a limita puterea constituant i nu organul constituant este mare i o parte impor-
tant a doctrinei s-a str duit i se str duie te, nu f r rezultate, s o impun . Dar
teoriile ce limiteaz puterea constituant nu se acord asupra naturii acestor limite.
B. Limitarea puterii constituante prin principii de drept natural. O prim
metod de a limita puterea constituant este recunoa terea existen ei unor drepturi
naturale. Sigur c aceast concep ie pare multora revolut dar ea mai este înc nor-
mativ uneori. De exemplu, Declara ia Drepturilor Omului i Cet eanului de la 1789, în
vigoare în Fran a, prevede c „scopul oric rei asocia ii politice este conservarea drep-
turilor naturale i imprescriptibile ale omului. Aceste drepturi sunt libertatea, pro-
prietatea, siguran a i rezisten a la opresiune” (art. 2). Constituantul însu i nu poate pune
în discu ie existen a acestor drepturi c ci ele sunt nu doar naturale ci i imprescriptibile.
i aceasta indiferent de schimbarea tipului de asociere politic . Desigur c , în Fran a,
Consiliul Constitu ional a optat pentru o viziune formalist , ata ându-se tezei nelimi-
t rii puterii constituante a poporului, dar aceasta nu înseamn c interpretarea nu ar fi
putut fi diferit . În logica acestei teorii, drepturile naturale sunt supraconstitu ionale,
ceea ce ar putea impune un control al constitu ionalit ii constitu iei.
C. Limitarea puterii constituante prin ierarhizarea intern a normelor
constitu ionale. Alte teorii tind s limiteze puterea constituant prin instituirea unei
ierarhii interne a normelor constitu ionale. În aceast optic , unele principii constitu-
ionale sunt superioare celorlalte, revizuirea lor nefiind posibil . Se instituie astfel un
control al constitu ionalit ii revizuirilor constitu ionale în func ie de aceste principii
material i chiar formal superioare celorlalte dispozi ii constitu ionale. De regul ,
acest control îmbrac îns doar forma unui control al proiectelor de revizuire, cel
controlat nefiind poporul constituant, ci ini iatorul revizuirii. Aceasta pare s fie
logica controlului constitu ionalit ii ini iativelor de revizuire prev zut în art. 146 lit.
a) din Constitu ia României i a limit rilor materiale ale puterii de revizuire de c tre
art. 152 din Constitu ia României. Dar teoriile care sus in aceste limite nu fac de
regul clar distinc ia între puterea constituant i autoritatea constituant , i nici între
aceasta i autoritatea sau func ia de revizuire.
O variant a acestei teorii a ierarhiz rii normative este cea care sus ine o limitare
a puterii constituante prin normele dreptului interna ional conven ional, care ar fi
uneori superioare celor constitu ionale, de exemplu, în materia drepturilor omului,
cum pare s se întâmple în sistemul românesc, care prevede în art. 20 din Constitu ie
c dispozi iile constitu ionale privind drepturile i libert ile cet enilor vor fi inter-
pretate i aplicate în concordan cu tratatele la care România este parte. De i nicio
constitu ie nu s-a pronun at expres asupra valorii supraconstitu ionale a tratatelor
privind drepturile omului, unele sunt clar interpretabile în acest sens (J.-F. Flauss,
2003, p. 183-185). De asemenea, tratatele constitutive ale unor organiza ii interna io-
nale de integrare a suveranit ii, cum este Uniunea European , au putut fi concepute
ca fiind limitante pentru suveranitatea na ional i pentru puterea constituant . Dar
aceste teorii sunt lesne criticabile, sus in al i autori, prin faptul c tocmai puterea
constituant decide pozi ia tratatelor în ierarhia normativ , nefiind vorba de o
heterolimitare, ci de o autolimitare asupra c reia ea poate reveni în orice moment, iar
tratatele constitutive ale unor organiza ii a a-zis suprana ionale nu limiteaz puterea
constituant , c ci, chiar în lipsa unor proceduri de retragere din Uniune, ca în cazul
celei europene, statul poate oricând s se retrag , puterea constituant a poporului
nefiind limitat decât în m sura în care se creeaz un nou popor constituant la nivelul
Uniunii, transformând-o pe aceasta în stat, ceea ce nu este cazul deocamdat . Este
ceea ce afirm în fond Curtea Constitu ional de la Karlsruhe când sus ine c „prin-
cipiul suveranit ii inalienabile nu tolereaz transferurile de putere public c tre
instan e interguvernamentale, chiar expres mandatate de guvern mântul lor, decât
sub condi ia ca actele politice rezultate din aceste transfer ri s fie supuse ulterior
unor proceduri de legitimare democratic ”, legitimare care este realizat în mod
necesar prin intermediul «parlamentelor statelor membre» i nu la nivelul institu iilor
comunitare, chiar alese prin vot universal direct, cum este Parlamentul European,
c ruia Curtea nu-i acord decât o legitimare democratic , care se «adaug » celei
na ionale „în m sura înt ririi leg turilor între na iunile europene”. Cu alte cuvinte, nu
poate fi vorba de o mandatare a puterii de autoorganizare într-un stat european decât
în m sura în care legitimarea democratic s-ar produce la acest nivel prin intermediul
integr rii na iunilor europene într-un singur popor (J.-M. Ferry, 2002, p. 59-74).
D. Limitarea puterii constituante printr-un sistem de valori. Unele sisteme
constitu ionale impun anumite valori fundamentale care se constituie în limite ale
puterii constituante înse i. Este vorba de valori inerente fiin ei umane sau sistemului
politic al democra iei liberale. Astfel, Constitu ia României determin aceste valori
ca fiind demnitatea omului, drepturile i libert ile cet enilor, libera dezvoltare a
personalit ii umane, dreptatea i pluralismul politic. Aceste valori sunt concepute ca
universale, adic nu pot face obiectul unei manifest ri abrogative sau modificatorii
ale unui demos particular. Aceste valori ar fi deci supraconstitu ionale, chiar când
sunt prev zute în constitu ie.
Concep ia aceasta axiologic asupra dreptului este criticabil din dou puncte de
vedere. Mai întâi, pentru faptul c ea tinde s impun valori în loc de comporta-
mente, lucru greu de f cut compatibil cu democra ia i putând glisa în imperialism
cultural prin conceperea valorilor unei culturi particulare ca fiind universale i impu-
nerea lor fa de alte culturi. Mai apoi, pentru c „o valoare cultural nu poate fi
considerat ca o norm (s.n.) care ar limita puterea constituant ”, „credin a în
valoarea unui anumit tip de organizare social i politic inând de cultura politic i
nu de norma juridic ” (D.G. Lavroff, 2003, p. 129).
Totu i, o anumit resurgen a valorilor în drept nu este de neglijat, nici tendin a
de a face din acestea norme juridice în sens propriu. Astfel se întâmpl cu valorile
prev zute de art. 1 alin. (3) din Constitu ia României, care este considerat de Curtea
Constitu ional ca fiind imperativ i care creeaz consecin e decisive în sistemul
normativ, Curtea p rând s tind s aplice «scara» acestor valori din ce în ce mai des
(pentru o analiz a valorilor supreme în sistemul românesc, D.C. D ni or, R.D.O.,
2004; D.C. D ni or, 2005, p. 278-286). Tot astfel se întâmpl cu tratatul de la
Amsterdam, care permite Consiliului Uniunii reunit la nivelul efilor de stat i de
guvern, dup avizul conform al Parlamentului European, s suspende dreptul de vot
al reprezentantului guvernului care violeaz de o manier grav i persistent „prin-
cipiile libert ii, democra iei, respectului drepturilor omului i libert ilor fundamen-
tale” (D.G. Lavroff, 2003, p. 220).
E. Pericolele nelimit rii puterii constituante. A l sa poporului posibilitatea de a
face orice înseamn a acorda maselor un credit prea mare. Poporul se poate în ela,
chiar poate deveni destructiv. Experien ele nazist i comunist sunt relevante în
acest sens. Sigur c se va spune c nu popoarele au f cut aceste atrocit i, ceea ce
este adev rat. Dar nu este mai pu in adev rat c , cel pu in într-o prim faz ,
popoarele s-au dovedit u or de manipulat pentru a da o aur de legitimitate regimu-
rilor totalitare.
Democra ia presupune limitarea poporului însu i, c ci puterea poporului nu se
manifest decât ca putere a majorit ii, iar pentru a r mâne democratic majoritatea
trebuie s fie limitat . Altfel, prima manifestare a democra iei va fi i ultima, ea î i va
distruge fundamentele. Decizional vorbind, poporul este o abstrac ie, doar majori-
tatea este real . De aceea, în numele puterii acestui popor abstract nu trebuie ca
majoritatea s devin oprimant .
F. Pericolele limit rii puterii constituante. Pericolul limit rii puterii consti-
tuante poate fi rezumat astfel: cel care dore te s pun limite puterii constituante va
decide a priori ce este bine i ce este r u, dep ind sfera fireasc a normativit ii
juridice i impunând valori particulare ca fiind universale. Limitele materiale impuse
puterii constituante sunt deci periculoase pentru c impun democra iei o ideologie
unic , distrugând faptul pluralismului care îi constituie fundamentul. Pe de alt parte,

existen a acestor limite, eventual impuse prin intermediul unor norme supraconsti-
tu ionale, va pune tot timpul o problem insolubil : „cine va fi competent s judece
conformitatea actelor puterii constituante cu aceste norme supraconstitu ionale, dup
ce procedur i cu privire la care con inut al normelor de referin ?”. Astfel, imposi-
bilitatea de a g si o putere, care s aib o legitimitate comparabil cu cea a puterii
constituante, imposibilitatea de a impune o procedur de control a manifest rilor
poporului, care s nu fie impus prin violen , i imposibilitatea de a defini clar
con inutul normelor de referin ale unui control al puterii constituante fac ca cei mai
mul i s afirme c aceast putere este nelimitat .
Cele analizate mai sus ne conduc într-un impas: atât limitarea, cât i nelimitarea
puterii constituante pot fi judecate ca fiind dintr-un punct de vedere compatibile cu
democra ia, din alt punct de vedere incompatibile. A alege între ele pare atunci s
in doar de o op iune ideologic , adic de acordarea unei prevalen e intuitive uneia
sau alteia dintre valori. Poate în mod paradoxal, cum scria M. Hauriou, „... nu trebuie
s cerem imposibilul i, dac se vrea o putere constituant supus principiului
limit rii, aceast putere nu trebuie s fie prea mult organizat ” (1929, p. 259). Dac
este s d m crezare reputatului jurist francez, atunci, spre deosebire de celelalte
puteri a c ror limitare rezult din organizare, în cazul constituantei, suple ea organi-
z rii este limitant . Puterea constituant are deci o paradoxal rela ie cu organizarea,
cum are o rela ie paradoxal i cu democra ia. Ceea ce pare s poat fi îns limitat
este autoritatea constituant , adic organul statal care «formuleaz » constitu ia. Dar
limitarea acesteia nu este la rândul ei simpl , dat fiind natura actului care urmeaz a
fi opera sa.
Sec iunea a 2-a. «Autoritatea constituant »
§1. No iunea de «autoritate constituant »
„Poporul nu are constitu ie, nu este constituit, el este în mod pur constituant”
(O. Jouanjan, 1993, p. 132). Puterea constituant a poporului „nu poate exista nici în
cadrul, nici pe fundamentul Constitu iei, de exemplu ca un «organ» creat de
Constitu ie; ea trebuie s preexiste Constitu iei i puterilor constituite pe care aceasta
le încadreaz i limiteaz ” (E.-W. Böckenförde, 2000, p. 208). Ceea ce de regul se
nume te «Constituant », adic organul statal care adopt sau modific constitu ia
este în mod «impur» constituant, el este o putere constituit , chiar dac aceast
constituire este prima. El este o autoritate, pe care o numim constituant , pentru c ea
formuleaz regulile de constituire a celorlalte autorit i statale, dar care fa de
puterea constituant a poporului este ea îns i constituit . Autoritatea constituant
este un organ al statului, care d form juridic constitu iei. Ea formuleaz deci
constitu ia f r s o creeze, transpune în norme juridice pozitive cerin ele puterii
constituante. Doar poporul are deci putere constituant în democra ie, dar poporul nu
se manifest aproape niciodat direct. Autoritatea care transpune juridic voin a
poporului în materie constitu ional este autoritate constituant . Ea este dependent
de popor, este deci cu necesitate limitat , fiind încadrat deja de o prim form a
constitu iei, cea rezultat direct din voin a puterii constituante a poporului, ceea ce
unii au numit constitu ie social , prin opozi ie fa de constitu ia politic
(M. Hauriou, 1929). Autoritatea constituant este încadrat de constitu ia social
pentru a construi constitu ia politic . Dar aceast încadrare, ca no iunea îns i, este
ambigu . De aceea analiza ei d na tere la confuzii i la solu ii cel pu in aparent
paradoxale, de genul „puterea de revizuire este constituit în ce prive te forma sa, dar
constituant în ce prive te obiectul s u” (M. De Villiers, Th.S. Renoux, 2001, p. 679).
Pentru a tenta o delimitare cât de cât clar a autorit ii constituante trebuie s
distingem puterea constituant de puterile (autorit ile) constituite.
§2. Puterea constituant /autoritate constituant /puteri (autorit i)

constituite
Puterea constituant nu apar ine niciodat unui organ, acesta este sensul
preeminen ei ei. Autoritatea numit constituant este organizat de constitu ie, deci
este o putere constituit , încadrat i limitat . Competen ele sale sunt cele acordate
de constitu ie. Chiar dac în cazul autorit ii constituante originare aceste competen e
nu par a fi acordate, ele sunt totu i limitate de constitu ia social , organul constituant
originar neavând îndrept ire decât în m sura în care el este acceptat ca reprezentând
poporul ca putere constituant , decât dac opera lui transpune juridic principiile
acesteia. Autoritatea constituant este deci originar doar în sensul c nu este
instituit de o constitu ie politic , dar nu i în sensul c nu ar fi creat i c ar crea ex
nihilo. Ea este creat i încadrat de «poporul neorganizat», de «constitu ia social ».
Chiar dac adoptarea constitu iei politice sau modificarea acesteia este f cut prin
referendum, nu înseamn c puterea constituant este dat corpului electoral. Corpul
electoral este constituit, el are o putere limitat i încadrat , este putere constituit .
De fapt, de fiecare dat când nu se manifest poporul neorganizat, suntem în prezen a
unui organ al statului sau al poporului, care este o autoritate constituit .
Sintetizând, putem spune c puterea constituant apar ine continuit ii demosu-
rilor care au voin a activ sau pasiv de a exercita acela i tip de cratos. Autoritatea
constituant este organul poporului sau statului care transpune juridic i politic
principiile de autoorganizare stabilite de puterea constituant , principii care sunt
constitu ionale chiar dac nu sunt formulate precis, din punct de vedere juridic,
formând ceea ce s-a numit constitu ia social , ceea ce înseamn c autoritatea consti-
tuant este constituit prin constitu ia social , iar autorit ile constituite sunt cele
create i încadrate prin constitu ia juridic sau politic .
§3. Titularul autorit ii constituante
Titularul autorit ii constituante poate fi poporul referendar sau o adunare

constituant . Aceasta din urm poate fi aleas sau instituit în baza unei revolu ii.
Dar este discutabil dac instan ele constitu ionale nu au i ele uneori o autoritate
constituant . Poporul referendar, organizat adic , deci limitat, este o autoritate
constituant , nu o putere constituant . Desigur c nu poate fi vorba de o departajare

net între poporul constituant i poporul constituit, adic exercitând doar autoritatea
constituant , nu puterea constituant . Practic, puterea constituant rezidând în popor
r mâne prin voin a acestuia latent atunci când el accept s fie încadrat în limitele
unor principii constitu ionale pozitive. Aceast atitudine pasiv a poporului este o
manifestare a puterii sale constituante. Actul pe care el îl face, operând doar o
schimbare în interiorul constitu iei, este îns o manifestare a autorit ii constituante,
o manifestare limitat doar pentru c poporul nu vrea s - i manifeste puterea
constituant . Poporul are autoritate constituant când revizuie te constitu ia, uneori
revizuirea poate fi total , dar continuitatea aceluia i tip de constitu ie ne face s nu
fim în prezen a schimb rii unei ordini juridice cu alta, deci s fim tot în prezen a unei
revizuiri (J.-F. Aubert, 2003, p. 455-472). Poporul are putere constituant când
schimb constitu ia.
Autoritatea constituant poate fi atribuit unei Adun ri Constituante. Aceasta
poate fi rezultat dintr-o revolu ie, legitimarea ei fiind discutabil din punct de
vedere democratic, dar putând fi legitimat de o stare pasiv , de acceptare din partea
poporului. Adunarea poate fi aleas special pentru a revizui constitu ia sau poate fi o
adunare ordinar care func ioneaz i ca adunare de revizuire, lucrând dup proceduri
de regul speciale. Vom vedea mai jos diferen a între autoritatea constituant
originar i cea derivat , a a c aici ne vom rezuma la a atrage aten ia asupra faptului
c indiferent de procedur aceast adunare este instituit fie de constitu ia social , fie
de constitu ia juridic . Ea nu este niciodat originar i nelimitat , aceste atribute
fiind rezervate eventual puterii constituante. Când se afirm c autoritatea consti-
tuant este originar , se are în vedere actul pe care ea este abilitat s -l formuleze, o
nou constitu ie, i nu faptul c puterea ei nu ar fi instituit , nu ar avea o legitimitate
care se situeaz în exteriorul ei. Aceast legitimitate extern este dat de puterea
constituant . Autoritatea constituant nu este autoorganizatoare, nu este vorba de o
legitimare a ei prin ea îns i.
O problem delicat este cea a unei eventuale autorit i constituante a jurisdic-
iilor constitu ionale. Unii au putut afirma, nu f r puternice argumente, c „judec -
torul constitu ional este constituant atunci când descoper o nou norm de valoare
constitu ional i când interpreteaz Constitu ia i lipse te de efecte unele din dispo-
zi iile sale” (D.G. Lavroff, 1999, p. 222). Poate c pu in tributar concep iei franceze
a blocului constitu ionalit ii, aceast optic dobânde te în sistemul nostru consti-
tu ional, mai ales dup introducerea referirii la tradi iile democratice ale poporului
român i la idealurile Revolu iei din decembrie 1989, o poten ial valoare interpre-
tativ , c ci aceste noi dispozi ii constitu ionale pot fi cu îndrept ire interpretate ca
instituind un bloc de constitu ionalitate în sistemul nostru (D.C. D ni or, 2005,
p. 291-292).
Curtea constitu ional are deja o jurispruden extensiv a catalogului drepturilor
i libert ilor fundamentale. De exemplu, ea afirm existen a unui drept la propria
imagine, de i Constitu ia nu vorbe te de el decât ca o limit a libert ii de exprimare
[art. 30 alin. (6)]. Acest drept este practic constitu ionalizat de instan a constitu io-
nal , care face astfel oper de autoritate constituant . Astfel, instan a constitu ional
afirm c „textul constitu ional men ionat, coroborat cu alte prevederi constitu io-
nale, are efectul de a consacra acest drept nu numai în domeniul libert ii de

exprimare pe calea mijloacelor de comunicare în public (...), ci i efectul consacr rii
unui drept constitu ional cu o identitate de sine-st t toare i, deci, cu aplicabilitate
într-un domeniu mai extins” (Decizia nr. 54/2000, C.D.H., 2000, p. 512).
Curtea ar putea s interpreteze ca fiind constitu ionale norme juridice care nu sunt
expres prev zute în Constitu ia actual pentru c ele fac parte din tradi iile democra-
tice ale poporului român. De altfel ea are o jurispruden interesant în acest sens
înc înainte de revizuirea din 2003, sus inând c tradi iile democratice ale poporului
român în materia utiliz rii de c tre minoritari a limbii materne în raporturile cu admi-
nistra ia justific o interpretare particular a art. 13 privind limba oficial . Aceste
tradi ii sunt desprinse de Curte din acte revolu ionare, nenormative în sens propriu,
cum ar fi Rezolu ia Marii Adun ri Na ionale de la Alba Iulia din 1918 i din acte
normative, situate practic pe toate palierele normative i nu numai pe cel constitu-
ional, întrucât Curtea invoc un Jurnal al Consiliului de Mini tri i o Lege pe lâng
constitu iile democratice anterioare (Decizia nr. 112/2001, M. Of. nr. 280 din 30 mai
2001). Practic, s-ar putea vorbi de principii constitu ionale rezultate din ceea ce
francezii numesc «legile Republicii», ceea ce ar duce la o oper de constitu ionalizare
succesiv a unor noi principii fundamentale sau drepturi fundamentale. În aceast
situa ie, revizuirea din 2003 ar putea duce la atribuirea unui fel de autoritate
constituant Cur ii Constitu ionale, c ci ea este singura abilitat ca, interpretând art. 1
alin. (3) din Constitu ie, s introduc principii cu valoare constitu ional în baza
tradi iilor democratice ale poporului român.
O alt metod de a face din instan a constitu ional autoritate constituant const
în a da posibilitatea acesteia s lipseasc de efecte juridice prin interpretare anumite
dispozi ii constitu ionale. A a face Curtea noastr constitu ional în cazul art. 13
privind limba r mân ca limb oficial , c ci din jurispruden a Cur ii rezult c doar o
norm legal care ar declara expres o alt limb ca fiind oficial ar fi contrar
dispozi iei art. 13. Curtea d textului o valoare pur declarativ , lipsindu-l de conse-
cin e juridice concrete. Astfel, Curtea afirm în Decizia nr. 113/1999 (M. Of. nr. 362
din 29 iulie 1999) c , odat ce Carta european a limbilor regionale sau minoritare
afirm c „protec ia i încurajarea limbilor regionale sau minoritare nu trebuie s se
fac în detrimentul limbilor oficiale i al necesit ii de a le însu i” i c posibilitatea
de a lua m suri în zonele în care sunt folosite limbi regionale sau minoritare trebuie
f cut „f r a aduce atingere limbii oficiale a statului”, ea nu comport dispozi ii
contrare art. 13 din Constitu ie, Curtea nef când o analiz a efectelor acestor
dispozi ii datorit unei afirm ri pure i simple a actului controlat c nu afecteaz
caracterul oficial al limbii române. La fel procedeaz Curtea în Decizia nr. 114/1999
(M. Of. nr. 370 din 3 august 1999), c ci pentru ea, odat ce în lege „nu se prevede c
universit ile multiculturale ar fi autorizate s foloseasc o alt «limb oficial » decât
limba român ”, nu poate fi vorba de înc lcarea art. 13 din Constitu ie. Decizia
nr. 112/2001 are aceea i pozi ie, f când din art. 13 o dispozi ie declarativ , f r con-
secin e concrete intrinseci. Analizând dispozi iile legii administra iei publice locale
care permiteau utilizarea limbii materne a minoritarilor în raporturile cu administra ia
i în administra ie, înaintea revizuirii constitu iei, „Curtea constat c niciunul dintre
textele de lege men ionate nu declar limba vreunei minorit i na ionale ca limb
oficial . Dimpotriv , în alin. (3) al art. 43, reluându-se dispozi ia constitu ional a
art. 13, se prevede c limba român este limba oficial a statului. Pe de alt parte, din
cuprinsul textelor legale criticate rezult în mod expres c , atunci când ponderea
popula iei apar inând unei minorit i na ionale este semnificativ , dep ind 20% din
totalul popula iei unit ii administrativ-teritoriale, se va asigura folosirea, în rapor-
turile cu autorit ile administra iei publice, ca i în actele ce se aduc la cuno tin
public , i a limbii materne a cet enilor apar inând minorit ii respective, f r a
înc lca statutul de limb oficial al limbii române”. Or, în felul acesta, Curtea nu
analizeaz deloc legea, raportând-o la consecin ele normative ale art. 13 din Consti-
tu ie. Ea pare s cread c simpla reafirmare în lege a caracterului oficial al limbii
române rezolv problema de constitu ionalitate, f r a mai fi necesar analiza
substan ial a acestei conformit i. Curtea transform astfel dispozi ia constitu ional
într-o declara ie care nu ar putea fi înc lcat decât de o declara ie contrar . Ea face
astfel oper constituant , c ci este evident pentru oricine c o dispozi ie constitu-
ional care nu are consecin e juridice intrinseci i care ar putea fi înc lcat decât de
o evident extrem de improbabil dispozi ie legal , care ar declara o alt limb decât
cea român în mod expres oficial , nu mai exist decât ca o form goal lipsit i de
con inut, i de eficacitate, acest lucru doar prin voin a instan ei constitu ionale.
În fine, instan ele constitu ionale pot interpreta constitu iile pentru a le acorda
concep iilor timpului prezent. Astfel, cele mai rezistente constitu ii în timp sunt cele
mai neclare, c ci ele permit o adaptare a conceptelor juridice la schimb rile
concep iilor filosofice i juridice dominante printr-o atribuire a unei reale puteri de
interpretare istoric constructiv instan ei constitu ionale. i aceast optic devine
actual în cazul sistemului nostru, c ci interpretarea istoric este f cut obligatorie
prin revizuirea art. 1 alin. (3) din Constitu ie în 2003 (D.C. D ni or, 2005). Finali-
tatea textelor poate fi radical schimbat prin interpretarea conceptelor fundamentale,
ceea ce reprezint un exerci iu al autorit ii constituante f cut de c tre instan a
constitu ional .
Acest tip de autoritate constituant pe care o pot avea instan ele constitu ionale
poate fi numit „autoritate constituant secundar ”. Astfel, nef când distinc ia între
autoritatea constituant i puterea constituant , D.G. Lavroff (2003, p. 294) afirma:
„calific m drept putere constituant secundar cea care poate emite sau constata exis-
ten a, pân atunci ascuns , a regulilor de valoare constitu ional , f r s aduc
atingere puterii constituante a poporului suveran pentru c acesta are tot timpul posi-
bilitatea de a anihila norma sau principiul astfel definit”.
§4. Tipuri de autoritate constituant
Trebuie s subliniem înc odat c autoritatea constituant este o «putere» consti-

tuit . Niciodat un organ nu are putere constituant c ci îi lipse te caracterul originar,
adic anterior statului i preeminent, adic superior i constitutiv în raport cu statul.
Acestea fiind clare, trebuie ar tat c unele teorii constitu ionale disting dou tipuri de
«putere» constituant : originar i derivat . Noi am distins puterea constituant de
autoritatea constituant i am subliniat c aceast clasificare nu se aplic decât auto-
rit ii. Exerci iul puterii constituante, presupunând instituirea unei autorit i consti-
tuante, depinde de solu iile ce se pot da problemei reprezent rii. Puterea constituant
este una singur , dar, potrivit modului manifest rii sale, putem identifica dou tipuri
de autoritate constituant : autoritate constituant originar i autoritate constituant
derivat sau instituit . Este vorba deci doar de organul prin care puterea constituant
se manifest . Fiind vorba îns de un organ prin intermediul c ruia puterea consti-
tuant constituie statul, el trebuie s aib o putere politic special i care s provin
de la puterea constituant . De i instituit , autoritatea constituant este mai mult un
organ al poporului decât al statului.
A. Autoritatea constituant originar . O prim situa ie presupune c autoritatea
constituant intervine când nu mai exist constitu ie în vigoare. Ea se nume te atunci
autoritate constituant originar . Ea este, desigur, o putere instituit , dar fiind
instituit f r respectarea unei proceduri prestabilite direct de acea inform putere
constituant , ca autoritate ea este originar , în sensul c nu este nici chiar formal
constrâns de o autoritate anterioar . Din punct de vedere istoric, autoritatea consti-
tuant originar se manifest frecvent. Ea apare fie când este vorba de apari ia unui
nou stat pe un teritoriu pân atunci nestatal sau prin federarea mai multor state
independente ori prin secesiunea unui ansamblu popula ie/teritoriu dintr-un stat, fie
când este vorba de a da constitu ie unui stat a c rui constitu ie a fost revolu ionar
desfiin at . În toate aceste cazuri, autoritatea constituant este impus direct de
puterea constituant f r o interven ie a mecanismelor unui stat preexistent; ea este
impus mai întâi în fapt i abia apoi în drept. Titularul autorit ii constituante origi-
nare are doar o putere de fapt, el este învestit cu aceasta datorit pozi iei politice
preeminente de care beneficiaz .
Dac ac iunea autorit ii constituante derivate (instituite) nu ridic probleme de
principiu deoarece, prev zut fiind de vechea constitu ie, se sprijin pe procedura de
revizuire, din contr , ac iunea autorit ii constituante originare ridic probleme ce se
num r printre chestiunile cele mai importante ale tiin ei politice. Este vorba, pe de
o parte, de a ti cui apar ine autoritatea constituant originar i, pe de alt parte, de a
justifica juridicitatea operei sale constituante.
a. Titularul autorit ii constituante originare. Puterea constituant este puterea
ce creeaz statul. Poporul are puterea constituant chiar dac , prin el însu i, el nu are
posibilitatea s aleag o cale de ac iune, ci doar s o sugereze. Autoritatea consti-
tuant este cea care încadreaz ideea de drept prezent în con tiin a social într-un
aparat de c i i mijloace susceptibil de a-i permite realizarea. Creând statul, puterea
constituant este exterioar acestuia i nu poate fi limitat de regulile constitutive ale
ordinii juridice preexistente pe care o revolu ioneaz . Dar autoritatea constituant
este deja un rezultat al încerc rii ideii de drept de a se realiza institu ionalizându-se.
Dac puterea constituant este într-un fel chiar ideea dreptului, autoritatea consti-
tuant este întotdeauna tributar unei anumite idei de drept; ea î i pierde indepen-
den a pe care o manifest fa de dreptul pozitiv (P. Pactet, 1992, p. 72) în raport cu
ideea dreptului. Aceasta înseamn c , de i autoritatea constituant originar este o
autoritate primar , necondi ionat , care- i st pâne te singur formele în care urmeaz
s se exercite, ea este constrâns s constituie statul formulând o constitu ie în sensul
impus de ideea dreptului pe care o exprim i care o legitimeaz . Fiecare idee de
drept poart în sine o putere constituant . Ideea dreptului, prezent în cadrul
grupului, ca o stare fluent , psihologic , dar nemanifest , va trebui s se institu io-

nalizeze ca s se realizeze. În acest sens, orice idee de drept are în sine puterea de a
constitui o structur . Puterea constituant se afirm atunci când ideea dreptului
devine dominant la nivelul grupului. Ea va fi cristalizat mai întâi de o autoritate
constituant . Când aceast autoritate constituant este originar ea nu- i g se te
îndrept irea într-o situa ie de drept, ci doar într-una de fapt, c ci dreptul ce o sus ine
va fi manifestat abia prin opera sa. Rezult de aici c titularul autorit ii constituante
originare este un individ sau un organ în care se încarneaz la un moment dat ideea
de drept. De i puterea constituant este apanajul exclusiv al poporului, deoarece el
este, chiar în prezen a unor efi recunoscu i, titularul puterii constituante, titularul de
fapt al autorit ii constituante este cu necesitate un individ sau un grup, care
încorporeaz toat energia ideii de drept. Practic titularul autorit ii constituante este
un guvern mânt de fapt. Acestuia i se recunoa te dreptul de a stabili o nou
constitu ie a statului. Legitimitatea acestor guvern minte de fapt este asigurat de
faptul c ele, rodul unor revolu ii, sunt expresia ideii de drept ce tinde s se afirme.
Chiar dac ele deviaz de multe ori de la direc ia revolu iei, aceast deviere nu poate
fi semnificativ : ele sunt obligate s cristalizeze, chiar dac imperfect, spiritul revo-
lu iei i s constituie noul regim politic în sensul, chiar dac nu exact, al evolu iei
con tiin ei morale a justi iei (pentru modul de impunere a idealurilor Revolu iei
române din 1989, D.C. D ni or, 2005). Grupul are autoritate constituant pentru c
poporul îl las s se exprime f r s - i manifeste puterea constituant .
b. Juridicitatea operei autorit ii constituante originare. Am v zut c autori-
tatea constituant originar apare în situa ii revolu ionare. Revolu ionar nu înseamn
îns neap rat insurec ionar. Revolu ia este înlocuirea ordinii juridice existente prin
crearea unei ordini noi. Validitatea acestei noi ordini este dat de faptul ca ea
concretizeaz noua idee de drept ce se impune la nivelul con tiin ei colective i nu de
mi carea violent ce uneori este necesar pentru r sturnarea ordinii existente. Bazat
în aparen pe for , revolu ia se bazeaz în fond pe necesitatea schimb rii ideii de
drept. Revolu ia este o ruptur în continuitatea dreptului pozitiv, nu o ac iune de
for . For a nu este nicidecum obligatorie pentru a fi în prezen a unei revolu ii. For a
nu poate impune dreptul. Ea poate fi mijlocul de trecere de la o ordine la alta dar nu
poate fi niciodat fundamentul i cauza acestei treceri. Dreptul, ca manifestare pozi-
tiv , nu poate avea decât un singur fundament: starea con tiin ei colective, puterea
constituant a poporului.
Practic, problema se pune astfel: pozitivitatea dreptului, ce st la baza institu iilor
existente, este «corodat » printr-o abuziv utilizare a acestora? Se creeaz o stare de
con tiin ce tinde s înlocuiasc ordinea existent ? Uneori, aceast nou idee de
drept nu se poate impune decât printr-o insurec ie. Dar doar ideea dreptului creeaz
necesitatea insurec iei. Prin aceast mi care de institu ionalizare se creeaz un guver-
n mânt de fapt. Dar la baza acestuia nu st mi carea violent , ci ideea de drept, c ci
altfel am fi doar în prezen a unei simple lovituri de stat. În aparen revolu ia „apare
ca o negare a principiului pe care se bazeaz toate societ ile organizate, principiul
primatului dreptului asupra faptului” (P. Pactet, 1992, p. 74), îns este doar o impre-
sie, c ci, de fapt, revolu ia demonstreaz primatul dreptului ca stare a con tiin ei
colective fa de dreptul pozitiv, a constitu iei sociale fa de constitu ia politic . Ea
este o ruptur în dreptul pozitiv, dar nu este o negare a ideii de drept, ci o revenire la
ea, este instituirea unui alt mod de constitu ie social .
Opera autorit ii constituante originare va fi o oper juridic deoarece, chiar
legiferând în afara oric ror forme prestabilite, ea nu face decât s concretizeze ideea
dreptului ce domin la nivelul con tiin ei colective. Opera sa nu se mai sprijin pe
dreptul pozitiv c ci acesta nu mai are niciun fundament, este o form goal , c ci i s-a
retras sprijinul puterii constituante. Revolu ia ce duce la crearea autorit ii consti-
tuante este în acest sens doar o „transformare a structurii dreptului” (G. Burdeau,
1960, p. 80), c ci, negând dreptul pozitiv existent, ea creeaz altul printr-o întoarcere
la fundamentul oric rei pozitivit i în drept, pe care G. Burdeau îl consider ca fiind
ideea dreptului. Desigur c ideea dreptului pe care autoritatea constituant o trans-
pune în forme juridice pozitive este con tiin a justi iei cum tr ie te ea în con tiin a
colectivit ii, altfel spus c ideea dreptului nu este juridic decât dac este legitimat
de subiec ii c rora dreptul li se aplic . Explica ia pe care am dat-o aici pare, desigur,
mult prea vag ; unui fapt extrem de concret îi oferim o explica ie speculativ , metafi-
zic poate. Dar nu trebuie uitat c „în spatele oric rei fizici exist o metafizic ” i c
„dreptul nu se sustrage acestei legi” (M. Hauriou, 1929, p. 29).
B. Autoritatea constituant derivat . Autoritatea constituant derivat , ca
modalitate a autorit ii constituante presupune o form preexistent în care ea se
organizeaz i func ioneaz . Autoritatea constituant intervine în virtutea constitu iei
în vigoare, potrivit procedurii instituite de aceasta, existând o continuitate, cel pu in
formal , între constitu ia veche i cea care va fi opera autorit ii constituante derivate
(instituite). Aceast form presupune o mare flexibilitate a constitu iei în vigoare,
care s poat permite o revizuire, chiar i integral , f r convulsii. În general, autori-
tatea constituant instituit este organizat sub numele de «putere de revizuire».
Termenul nu trebuie s deruteze, «a revizui» nu înseamn doar o modificare
calitativ i cantitativ restrâns a vechii constitu ii; acest termen poate s disimuleze o
adev rat revolu ie prin modificarea integral a constitu iei, a spiritului s u. Suntem
doar în prezen a unei aparente respect ri a formei, a unei aparente deferen e fa de
institu iile în vigoare, ce mascheaz o ruptur în continuitatea dreptului. Aceasta
explic de ce procedura revizuirii, ce ascunde o r sturnare a ordinii ce a creat-o, a
fost calificat uneori drept «fraud la constitu ie». Revizuirea este calea fireasc a
dezvolt rii constitu ionale c ci ea recunoa te suprema ia voin ei poporului, netre-
buind ca modific rile de esen ale dreptului, pe care doar el trebuie s le impun , s
fie impuse cu violen datorit unei inutile rezisten e a formelor.
Aceast autoritate de revizuire este derivat , în sensul c ea este creat nu direct
prin voin a puterii constituante, ci prin voin a autorit ii constituante originare. Limi-
tarea sa ar trebui s fie dubl . Mai întâi, ea ar trebui s se supun principiilor de
autoorganizare, care rezult direct din voin a puterii constituante, i, mai apoi,
limitelor formale i materiale impuse de autoritatea constituant originar la nivelul
constitu iei juridice. Cu alte cuvinte, autoritatea de revizuire, chiar dac uzeaz de
referendum pentru a da eficien juridic legilor de revizuire, opereaz doar o
modificare a constitu iei, niciodat o modificare de constitu ie. Dar aceste limite le
vom vedea mai jos.
Func iile puterii i autorit ii constituante 377
Capitolul II
Func iile puterii i autorit ii constituante
Sec iunea 1. Instituirea i adoptarea constitu iei
§1. În elesul no iunilor
Instituirea constitu iei are ca fundament puterea constituant , pe când adoptarea

este doar o procedur a autorit ii constituante. Când vorbim de instituirea unei
constitu ii în elegem prin aceasta o constitu ie nou . Problema este de a stabili când
suntem în prezen a unei continuit i constitu ionale, schimb rile fiind ale constitu iei
i când suntem în prezen a unei rupturi în aceast continuitate, schimbarea fiind de
constitu ie. Distingerea revizuirilor constitu iei de schimb rile de constitu ie nu este
simpl . Totu i, se poate spune c „suntem în prezen a revizuirii atât timp cât este
posibil s fond m validitatea unui act normativ în mod formal constitu ional, plecând
de la ansamblul normativ formal constitu ional în vigoare. Acolo unde acest drum se
întrerupe suntem în prezen a unei «revolu ii» în sensul juridic al termenului”
2001, p. 93). Deci o revolu ie juridic , care implic o nou constitu ie, presupune c
normele sistemului juridic nu mai pot fi explicate pornind de la regulile de producere
a sistemului juridic pozitiv în vigoare pân în acel moment. Aceasta nu înseamn c
ele nu mai sunt în vigoare sau c vor fi toate înlocuite, ci c validitatea lor se bazeaz
pe alte norme secundare sau, trecând într-un registru axiologic, c ele, bazate fiind pe
alte valori, cap t o alt finalitate. Instituirea unei constitu ii presupune o astfel de
revolu ie juridic . Adoptarea ei este doar o procedur a unei autorit i constituante.
Ea poate fi chiar derivat c ci uneori revolu ia juridic este îmbr cat formal în haina
continuit ii normative.
Procedeele tehnice prin care constitu iile sunt instituite depind de starea evolu iei
sistemului juridic i politic. Ele au ap rut ca modalit i de încadrare i limitare a
puterii monarhilor. Ace tia au fost sili i s accepte c poporul i indivizii ce îl
compun au drepturi care limiteaz puterea regal i c aceast putere este în conse-
cin lipsit de caracterul absolut pe care tindea s -l capete pân atunci. Dar ace ti
monarhi nu renun u or la aparen a omnipoten ei. De aceea, formele în care sunt
instituite constitu iile, chiar dac în fapt sunt o cedare for at de autoritate, de iure
vor s dea impresia unei concesii regale, a unei voite negocieri a clauzelor puterii pe
care poporul este chemat, cel mult, s le accepte. Aceste proceduri de instituire pot fi
numite deci autoritare, având în vedere c ele au ca fundament aparent voin a monar-
hului, poporul p rând s fie pasiv, de i de fapt ele sunt constitu ii care limiteaz
autoritatea monarhului. Opuse acestor procedee, cele zise democratice presupun o
interven ie activ a puterii constituante a poporului. Nu înseamn îns c acele
constitu ii rezultate dintr-o cedare de autoritate din partea monarhului nu pot fi demo-
cratice. Procedurile sunt cele care sunt fundament al clasific rii i nu con inutul
constitu iilor rezultate din ele.
§2. Procedeele autoritare de instituire a constitu iei
Procedeele autoritare de instituire a constitu iei sunt cele strict monarhiste, adic
acelea în care rolul preeminent este rezervat monarhului, chiar dac el renun la o
parte a puterii, impresia fiind c o face de bun voie i din grij pentru supu i. Aceste
proceduri sunt concedarea i pactul. Tot autoritar este i procedeul plebiscitului, c ci,
de i de data aceasta, din punct de vedere formal, rolul principal este acordat
poporului, în fapt, voin a poporului este astfel încadrat sau manipulat încât ea
r mâne pasiv . Poporul accept , nu decide.
A. Concedarea. Concedarea este, istoric vorbind, prima procedur de adoptare a
constitu iei. Ea marcheaz trecerea de la monarhia absolut la monarhia constitu-
ional , adic de la lipsa oric ror reguli de exercitare a puterii monarhice la editarea
unor asemenea reguli. Constitu ia este, juridic vorbind, adoptat de rege singur, f r
interven ia poporului, ca o concesie f cut supu ilor. Prin ea regele însu i î i regle-
menteaz i, prin aceasta, limiteaz exerci iul puterii. Aceasta exprim i aproape
toate preambulurile acestor constitu ii, care, aproape f r excep ie, cuprind formul ri
de genul celei din 4 iunie 1814 în Fran a: „nous avons volontairement et par le libre
exercice de notre autorité royale accordé, et accordons, fait concession et octroi à nos
sujets, tant pour nous que pour nos successeurs, et à toujours, de la charte consti-
tutionnelle qui suit” (apud B. Chantebout, 2001, p. 30). Dar a spune c monarhul, din
propria sa vrere, d o constitu ie, este un eufemism. În fond, poporul este cel care-l
oblig s ofere o constitu ie, chiar dac regele este singurul, din punct de vedere
juridic, care adopt constitu ia. Puterea constituant este poporul i în acest caz, chiar
dac se manifest mult mai mediat.
B. Pactul. Pactul este un pas decisiv pe calea democra iei. De data aceasta suve-
ranul nu mai ia o decizie unilateral în privin a con inutului constitu iei, ci acesta va
fi stabilit printr-un contract între o adunare constituant i suveran. Istoric vorbind,
acest procedeu a fost utilizat dup o mi care revolu ionar care nu a c utat r stur-
narea monarhiei, ci doar reformarea ei. Poporul, printr-o adunare reprezentativ ,
impune suveranului condi iile în care îl mai accept în aceast calitate. Dar pactul
poate interveni i în lipsa unei mi c ri revolu ionare când el are ca obiect doar
partajarea prin acord a competen elor în stat. Primul caz este ilustrat, de exemplu, de
adoptarea Constitu iei franceze din 1830. „Louis Philippe d’Orléans ascult lectura
cartei constitu ionale în Camera Deputa ilor. El accept s jure c o va respecta. În
virtutea acestui contract, el devine Louis Philippe I, rege al Francezilor” (G. Burdeau,
1960, p. 82). Cel de-al doilea caz e ilustrat de Constitu ia României din 1923. Este
vorba de data aceasta de un pact care împarte competen ele între Rege i Adun ri i
nu de o impunere a Constitu iei de c tre acestea din urm .
C. Plebiscitul. Plebiscitul este o procedur de consultare popular . Deci pare c
ar trebui s studiem aceast procedur de instituire a constitu iilor sub categoria celor
democratice. Totu i modalit ile acestei consult ri populare o fac autoritar c ci
poporul nu face decât s accepte o constitu ie în baza unei consult ri a c rei libertate
este f cut iluzorie de circumstan e. Plebiscitul, care la început era sinonim cu refe-
rendumul, cap t astfel o conota ie negativ în teoria constitu ional . El este o
deturnare a puterii electorale (C. Emeri, 1985, p. 334), realizând doar o participare
ambigu (D. Chagnollaud, 2001, p. 32) a poporului la instituirea unei constitu ii. În
cazul plebiscitului, poporul este chemat i for at prin presiuni psihologice (prezen-
tarea unei singure variante de decizie ca alternativ la haos sau amenin ri mai mult
sau mai pu in directe, de exemplu) sau procedurale (vot deschis, de exemplu) s
accepte o decizie deja luat i care nu poate fi contestat . Manifestarea voin ei
poporului este pasiv . El accept , nu decide. „Sensul plebiscitului const în a con-
firma ulterior actele guvern mântului printr-o aclamare solemn ” (Poetzch-Heffter
apud C. Emeri, 1985, p. 335). Ca s fim în prezen a unui referendum constitu ional i
nu a unui plebiscit trebuie ca poporul s poat alege între mai multe variante de
constitu ie i ca votul cet enilor s fie liber, deci nealterat prin presiuni psihologice
sau procedurale. În cazul constitu iilor plebiscitare, poporul nu este chemat, nici
direct, nici prin reprezentan i, s participe la elaborarea constitu iei. Ea este în între-
gime opera unui dictator. Poporul trebuie s dea doar aura legitimit ii democratice
unei opere personale sau de grup. O astfel de constitu ie a fost în istoria României
cea din 1938, supus plebiscitului la 24 februarie i promulgat la 27 februarie.
§3. Procedeele democratice
Subliniem înc odat c nu este vorba de caracterul democratic al con inutului

constitu iei, ci de caracterul democratic al procedurii de instituire. O constitu ie este
instituit democratic atunci când procedura acestei instituiri presupune interven ia
poporului ca putere constituant sau ca autoritate constituant . Aceast interven ie
poate îmbr ca forme diverse. Un lucru este îns comun tuturor acestor procedee:
toate presupun interven ia direct a poporului în cadrul procesului. Diferen ele sunt
date de momentul i amploarea acestei interven ii.
A. Poporul intervine înainte de adoptarea constitu iei. Aceast modalitate
porne te de la o acceptare f r rezerve a reprezent rii; nu exist o diferen de
principiu între voin a poporului i voin a reprezentan ilor; voin a este transmis prin
actul alegerii. Conform procedeului, poporul î i exprim , prin alegerea unei adun ri
speciale care va adopta constitu ia, acordul pentru opera acesteia. Acordul este deci
generic i abstract; el este a priori. Alegându- i reprezentan ii, poporul î i alege
constitu ia; nu mai exist o posibilitate de control ulterior al conformit ii acesteia cu
voin a real a electoratului. Alegerile ar trebui îns s se refere strict la adunarea
constituant , adic s desprind , prin compozi ia politic a acesteia, o preferin a
electoratului pentru anumite principii de organizare constitu ional i nu pentru
altele. Adunarea ce edicteaz constitu ia a fost numit i Conven ie, desemnând un
ansamblu special ales pentru a da form juridic principiilor dreptului constitu ional
ce rezid în popor. Termenul vine din SUA, unde constitu ia a fost adoptat de un
organ numit Conven ie. El are îns o oarecare doz de ambiguitate în limba român ,
fiind preferabil cel de ansamblu constituant sau adunare constituant .
B. Interven ia puterii constituante dup adoptarea constitu iei. Procedeul are
ca fundament ideea lui J.-J. Rousseau c sistemul reprezentativ nu are o justificare de
principiu, ci doar una de utilitate practic : simplitatea aplic rii. Voin a reprezen-
tan ilor nu se confund cu voin a poporului. Constitu ia este adoptat de o adunare

ordinar , deci nu special aleas pentru a adopta constitu ia, care este deci o putere
constituit , emanând de la stat. Dar ea nu dobânde te eficacitate juridic decât dup
aprobarea ei prin referendum constitu ional. Aceasta este solu ia la care se opre te i
Constitu ia României din 1991. Pentru ca referendumul s fie cu adev rat eficient
trebuie îns s existe posibilitatea alegerii între dou variante de constitu ie cel pu in.
Nu trebuie ca electoratul s fie pus în situa ia de a alege între o constitu ie i nimic,
c ci, într-o astfel de situa ie, votul este viciat de o presiune psihologic : electoratul
este tentat s voteze pentru constitu ia propus , chiar dac nu este convins de
valoarea ei, pentru un considerent simplu: „mai bine ceva decât nimic”. Dac aceast
condi ie nu este îndeplinit sau altfel de constrângeri ale votan ilor sunt utilizate,
suntem în prezen a unui plebiscit. Acesta este „alterarea, în sensul cezarismului, a
metodei precedente” (G. Burdeau, 1960, p. 82). „Suveranitatea popular nu mai este
activ , ea este pasiv ; ea nu decide, ci accept , în condi iile în care adesea este de
altfel cel pu in dificil s fac altfel” (Ibidem, p. 82).
Acesta este modul clasic de adoptare a constitu iilor totalitare. Constitu ia este
adoptat de un organ nereprezentativ, care nu are nici competen a legifer rii în con-
di ii normale, de obicei Executivul, fie cel în drept s execute potrivit vechii consti-
tu ii legile, fie cel rezultat dintr-o lovitur de stat. Procedeul prezint o aparen de
democra ie dar este antidemocratic în fond. Exist posibilitatea teoretic a respingerii
constitu iei propuse. Practic îns , consultarea este de regul organizat în asemenea
condi ii încât succesul este asigurat: o singur alternativ constitu ional ; uneori vot
deschis; liste separate pentru opozan i etc. El reprezint un procedeu de a ob ine o
aparen de legitimitate pentru autorit ile rezultate dintr-o lovitur de stat. În
România, procedeul a fost folosit de A.I. Cuza pentru ratificarea Statutului Dezvol-
t tor al Conven iei de la Paris i de Carol II pentru ratificarea Constitu iei concedate
în 1938. De fiecare dat votul a fost deschis i cu liste separate pentru opozan i.
Diferen a esen ial fa de referendumul constitu ional este a adar c în cazul refe-
rendumului poporului i se cere s aleag , pe când în cazul plebiscitului s renun e.
C. Interven ia poporului se face atât înainte cât i dup adoptarea constitu iei.
„Procedeul cel mai democratic este desigur cel care supune poporului, pentru
ratificare, proiectul elaborat de un ansamblu constituant. Poporul intervine deci, o
prim dat , la începutul procesului de stabilire a constitu iei, pentru a-i desemna pe
reprezentan i, apoi, a doua oar , la finalul procesului, pentru a ratifica sau respinge”
(P. Pactet, 1992, p. 72). Este vorba de o combina ie a primelor dou procedee. El
porne te, ca i primul, de la acordarea unei valori relative reprezent rii, dar aceast
valoare relativ este acordat i referendumului. El este preferabil celorlalte procedee
descrise. Pe de o parte, el nu las printr-o pripit confuzie a puterii constituante cu
autoritatea constituant loc unui arbitrariu al reprezentan ilor, sanc ionând opera
acestora prin referendum i, pe de alt parte, nu absolutizeaz valoarea referendu-
mului, con tient de faptul c a spune «da» sau «nu» unei constitu ii deja adoptat de
o adunare format pentru alte scopuri decât cel al adopt rii constitu iei nu înseamn
decât rareori o exprimare a voin ei poporului. Dezavantajul procedeului este îns
amploarea i de aici costul procedurilor, ce presupun, mai întâi, alegeri speciale
pentru Constituant i, apoi, consultarea popular .
§4. Originea extrana ional a unor «constitu ii»
Unele constitu ii nu au fost opera unei puteri constituante, ci au fost impuse

poporului respectiv din exterior. Sigur c legitimitatea acestor «constitu ii» este
discutabil , dar este cert c procedeul a fost destul de des întâlnit (R. Goy, 1999,
p. 37-43), el fiind prezent i în România, Conven ia de pace de la Paris dintre Puterile
garante privind Principatele Române din 7/19 august 1858 (C. Ionescu, 2000,
p. 313-318) fiind inut ca fiind Constitu ie a Principatelor Unite pân la Statutul
dezvolt tor din 2 iulie 1864 (Ibidem, p. 367-369). Procedeele utilizate pentru a oferi
din afar o «constitu ie» unui stat sunt pactul i concedarea. Pactul presupune c
acordul între state d «constitu ie» unuia dintre ele. De exemplu, acordul de la
Dayton din 14 decembrie 1996 între Iugoslavia, Croa ia i Bosnia stabile te Consti-
tu ia Bosniei-Her egovina în anexa 4, sub garan ie interna ional . Pactul poate
interveni i între un stat i o entitate înc nesuveran . De exemplu, acordul
franco-algerian de la Evian din 18 martie 1962.
Concedarea extrana ional a unei constitu ii presupune c statul sau popula ia
c reia i se ofer o constitu ie nu apare din punct de vedere juridic în opera de creare a
acesteia. Ea este oferit de un alt stat, de un acord între mai multe state interesate sau
de o organiza ie interna ional . Astfel, Statele rezultate din decolonizare, membre ale
Commonwealth-ului, au primit mult timp constitu iile printr-un act al parlamentului
de la Londra: Canada în 1867 i 1949, Australia în 1900, Noua Zeeland în 1909,
Africa de Sud în 1909 etc. Dar aceste state i-au «repatriat» constitu ia. Constitu ia
unui stat poate proveni i dintr-un acord între mai multe state care nu include i statul
beneficiar. Astfel, Conven ia de la Paris din 1958 care a stabilit Constitu ia Princi-
patelor Române Unite a fost încheiat între Turcia, Austria, Fran a, Anglia, Prusia,
Rusia i Sardinia. Concedarea constitu iei poate fi f cut de o organiza ie inter-
na ional . Astfel, Constitu ia ora ului liber Dantzig a fost aprobat de Societatea
Na iunilor i promulgat în 1922.
Sec iunea a 2-a. Revizuirea constitu iei
No iunea de revizuire a constitu iei nu are sens decât dac suntem în prezen a
unei constitu ii rigide. Constitu iile suple sunt modificabile prin procedura legislativ
obi nuit , ele sunt abrogate total sau par ial. Revizuirea este o procedur care presu-
pune o îngreunare a condi iilor de validitate. Ea este o procedur distinct de simpla
abrogare. Revizuirea nu poate presupune decât o modificare a constitu iei, deci pre-
supune o continuitate a regimului. Dac regimul însu i este schimbat nu mai suntem
în prezen a unei revizuiri, ci a unei manifest ri noi a puterii constituante, suntem în
prezen a unei noi constitu ii, a unui nou stat.
Uneori este folosit de teorie (J. Gicquel, 2001, p. 173-174; I. Muraru, 1995,
p. 64) i chiar de normele constitu ionale (art. 149 al Constitu iei României din 1991)
i no iunea de abrogare a constitu iei pentru a desemna situa ia în care o constitu ie
este înlocuit printr-o alt constitu ie. Aceast no iune este îns inaplicabil constitu-
iei, aceasta poate fi revizuit în parte sau total (pentru analiza revizuirii totale,
J.-F. Aubert, 2003). Dar o revizuire total nu înseamn o abrogare a constitu iei.
Atâta vreme cât modificarea constitu iei respect procedurile prev zute de aceasta,
chiar dac se modific toat constitu ia, inclusiv normele privind modificarea,
suntem în prezen a unei revizuiri. Când aceste forme nu sunt respectate, constitu ia
este desfiin at . Nu se poate abroga constitu ia, pentru c aceasta ar însemna abro-
garea statului. Poate fi vorba fie de o continuitate a statului, rezultat din revizuirea
formei sale, fie de o schimbare a formei de stat prin insurec ie, deci de o desfiin are a
vechii forme de stat odat cu a sa constitu ie, de o discontinuitate în evolu ie.
No iunea de abrogare a constitu iei este folosit i de Constitu ia român din 1991,
care arat în art. 149 (art. 153 dup revizuirea din 2003): „Prezenta Constitu ie intr
în vigoare la data adopt rii ei prin referendum. La aceea i dat , Constitu ia din
21 August 1965 este i r mâne în întregime abrogat ”. Chiar textul sesizeaz ambi-
guitatea acestei no iuni. Constitu ia din 1965 nu a fost «abrogat » la dat intr rii în
vigoare a noii Constitu ii, ci a fost desfiin at odat cu statul socialist prin Revolu ie.
Textul arat c era abrogat deoarece folose te sintagma «este i r mâne abrogat »,
de i afirm în acela i timp c acest lucru se petrece prin efectul noii Constitu ii, la
data intr rii ei în vigoare.
§1. Necesitatea unei proceduri de revizuire
Constitu iile sunt f cute s dureze mai mult decât celelalte norme juridice.
Superioritatea lor este i una temporal . Dar oricâte preten ii de a reglementa pentru
eternitate ar avea o putere constituant , opera sa va fi inevitabil corodat de timp. De
aceea „Constitu ia nu este o norm de referin fixat definitiv, deservit de un cler
atent, ea este expresia viitorului dorit de cet eni; ea este vie i liber ” (D.G. Lavroff,
1999, p. 208). i ca orice lucru viu ea este obligat s se schimbe pentru a se adapta
schimb rilor mediului. Acest lucru a fost sim it înc de la începuturile mi c rilor
revolu ionare ale epocii moderne. Astfel, art. 1 al titlului VII al Constitu iei Franceze
din 1791 stipula: „Adunarea na ional constituant declar c Na iunea are dreptul
imprescriptibil de a- i schimba constitu ia; i, cu toate acestea, considerând c este
mai conform interesului na ional s se uzeze de dreptul de a reforma articolele c rora
experien a le-a ar tat inconvenientele doar prin mijloacele prev zute chiar în Consti-
tu ie, decreteaz c acest lucru va putea fi f cut de o Adunare de revizuire în forma
urm toare...”. Procedura de revizuire este deci destinat s adapteze constitu ia cerin-
elor timpului, s evite mi c rile politice violente, adic s canalizeze i încadreze
eventualele contest ri ale structurii, dac nu ale naturii regimului i s permit
integrarea statului într-o ordine juridic interna ional din ce în ce mai independent .
Constitu ia suport o tensiune aparte. Dac este precis , ea este u or aplicabil ,
dar distan a dintre ea i fapte cre te rapid, deci va trebui adaptat noilor realit i prin
revizuiri succesive. Dac este vag , mai pu in precis , ea va fi u or adaptabil prin
interpretare f r prea dese revizuiri, dar aplicarea ei este mai pu in clar . Este de
altfel discutabil dac ar trebui mai degrab l sat adaptarea constitu iei la schimb rile
sociale în competen a interpretului pentru a salva o form constitu ional deturnat
de la scopul ini ial sau ar trebui mai degrab s d m puterii de revizuire aceast com-
peten , sacrificând forma de dragul manifest rii unei puteri sau autorit i care are
legitimarea necesar unei astfel de întreprinderi. Un lucru este cert: chiar i cele mai
adaptabile constitu ii vor fi supuse în cele din urm modific rii. Acestea vor fi din ce
în ce mai dese, c ci ritmul schimb rilor sociale este ast zi galopant. Procedura de
revizuire este o recunoa tere a necesit ii de a lua în calcul timpul în orice crea ie
omeneasc i deci i în opera normativ , chiar dac fundamental i de a nu l sa
adaptarea constitu iei pe seama for elor politice sau jurisdic iilor. Ea garanteaz
poporului c sensul constitu iei nu poate fi schimbat f r acordul s u sau cel pu in
f r o larg majoritate politic . Desigur c excesele în sensul rigidit ii constitu io-
nale nu trebuie înlocuite cu excesele utiliz rii procedurii de revizuire. O constitu ie
prea des revizuit te face s te întrebi dac mai este constitu ie, dac mai asigur în
vreun fel încadrarea fenomenelor politice sau este pur i simplu sub imperiul lor, „o
past de modelat, susceptibil de a lua diverse forme în func ie de circumstan e”
(R.-G. Schwartzenberg, 1999, p. 262).
Existen a unei proceduri de revizuire evit ca mi c rile revendicative cu privire la
structura regimului politic s degenereze în revolu ii care pun sub semnul întreb rii
existen a regimului însu i. Desigur c nicio procedur de revizuire nu poate încadra
complet i perfect eficient puterea poporului neorganizat, dar riscurile revolu ionare
sunt mai mici. Desigur, poporul nu poate fi practic limitat, dar poate fi sedus s
modifice în loc s r stoarne. Au fost autori care au considerat c prestabilirea unei
forme de instituire a puterii constituante înseamn o limitare a acesteia. Gre eala
acestora const în confuzia pe care o fac între puterea constituant i autoritatea
constituant . Nu puterea constituant este limitat prin prevederea unei proceduri de
revizuire, ci autoritatea constituant . Autoritatea constituant „nu este decât o putere
legislativ special i nu o putere guvernamental complet . Aceasta înseamn c ea
r mâne supus principiului separa iei puterilor” (M. Hauriou, 1929, p. 251). Deci, în
mod necesar, ea va trebui limitat . M. Hauriou merge în acest sens pân la a vorbi de
controlul constitu ionalit ii operei „puterii constituante (a se citi autorit ii consti-
tuante, n.n.), care este ea îns i delegat ” (p. 266).
În afara acestor ra iuni de principiu, considerente de ordin practic conduc la
acceptarea prestabilirii unei proceduri de revizuire. Este preferabil o asemenea
procedur deoarece în lipsa ei legiuitorul ordinar ar putea modifica constitu ia. Este
preferabil deoarece când revizuirea tinde a fi o adev rat revolu ie este preferabil o
autoritate derivat decât una originar i deci cu necesitate instituit de fapt. Modul
în care poporul apare în procedura de revizuire este determinant pentru acest rol de
canalizare a energiilor revolu ionare pe care ea poate s -l joace. Suple ea dreptului de
a ini ia revizuirea, acordarea acestuia unui num r rezonabil de cet eni, este de cele
mai multe ori foarte important .
De asemenea, procedura de revizuire este necesar deoarece dac revizuirea este
imposibil controlul de constitu ionalitate risc s devin nelegitim. Cum sus inea un
raport al Comitetului consultativ pentru revizuirea Constitu iei franceze în 1993
(O. Duhamel, 2000, p. 24), „...respectul Constitu iei este asigurat într-un mod eficient
de c tre judec torul constitu ional. Dar acesta nu este el însu i decât o putere
constituit . Când el cenzureaz o lege, nu pretinde c interzice edictarea unei norme
sau a alteia. El se limiteaz la a cenzura o incompeten care const în a vrea s
prescrii în form legislativ ceea ce nu ar putea s prescrii decât în forma revizuirii
constitu ionale. Pentru ca aceast analiz – care d legitimitatea judec torului consti-
tu ional subordonat puterii constituante – s nu fie o iluzie, trebuie ca revizuirea
constitu ional s r mân o cale în mod rezonabil accesibil ”.
Pe lâng aceast adaptabilitate a constitu iei, procedura de revizuire asigur i
posibilitatea de integrare a statului într-o ordine interna ional din ce în ce mai efi-
cient i mai ales în organiza iile interna ionale de integrare a suveranit ilor, numite
i suprana ionale, cum este Uniunea European . State dintre cele mai puternice
politic i economic s-au v zut deseori nevoite s - i revizuiasc ordinea constitu io-
nal pentru a permite integrarea. Aceste revizuiri au fost calificate drept indispen-
sabile (D.G. Lavroff, 1999, p. 212). Sigur c , de altfel ca orice procedur , i aceast
procedur de revizuire poate fi pervertit . Astfel, Executivul poate i chiar o face
deseori, s negocieze inten ionat tratate esen iale pentru politica extern a statului în
termeni neconstitu ionali pentru a beneficia de un drept de ini iativ de revizuire
neprev zut de textul constitu iei i pentru a ob ine o presiune în vederea unei revi-
zuiri care altfel nu ar întruni adeziunea necesar . Dar este cert c f r existen a
acestei proceduri de multe ori ac iunea extern a statului, atât de important în con-
di iile mondializ rii pie ei, dreptului i politicii, nu ar fi posibil .
§2. Procedura revizuirii
În general, procedura de revizuire este derogatorie de la procedura legislativ

curent , ceea ce asigur o anumit rigiditate a constitu iei, absolut necesar asigur rii
unei relative stabilit i institu ionale i protej rii, prin aceasta, a societ ii, care s-ar
vedea sec tuit de resurse printr-o eventual prea frecvent reformare a statului. Ea
asigur i suprema ia formal a constitu iei, f r de care nu se mai justific aproape
deloc calitatea ei de baz a întregului sistem juridic i oarecum de surs a oric rei
legi, cum nu se mai justific nici controlul constitu ionalit ii legii. Dac legiuitorul
ordinar poate modifica legea fundamental ca pe o lege ordinar atunci suveranitatea
legislativ a statului nu mai are nicio limit ; el confisc suveranitatea popular .
Procedura de revizuire presupune mai multe faze. Prima faz este cea a ini iativei
revizuirii, faz foarte important pentru c cel care are aceast competen poate
determina schimb ri fundamentale ale regulilor jocului politic sau chiar privind liber-
t ile fundamentale. Cea de a doua faz , care poate lipsi uneori, este cea a deciziei de
a urma cursul revizuirii, faz în care nu se decide deci decât dac procedura va fi
urmat , eventual cu privire la care dispozi ii, dar nu se decide modificarea
propriu-zis a acestora. A treia faz este cea a adopt rii proiectului de revizuire.
Uneori, dup adoptarea proiectului de revizuire în organul statal competent, urmeaz
o faz de aprobare a revizuirii prin referendum.
A. Ini iativa revizuirii. Pentru a realiza dezideratul stabilit ii constitu ionale i
în acela i timp suprema ia formal a constitu iei fa de celelalte legi, ini iativa de
revizuire a constitu iei trebuie s fie limitat . Acordarea ei unui organ sau altuia este
foarte important c ci organul care are posibilitatea de a ini ia revizuirea constitu iei
cap t o pozi ie aparte în organizarea statului, dat fiind c el poate s cear
poporului, de regul manipulabil, schimbarea regulilor jocului politic în timpul
acestuia. El are astfel o anumit preponderen fa de celelalte organe ale statului.

De aceea, dreptul de a ini ia revizuirea va fi dat organului a c rui suprema ie este
urm rit în cadrul jocului constitu ional. Exist mai multe sisteme posibile.
Uneori ini iativa revizuirii este dat exclusiv Executivului. Acest monopol este,
de regul , apanajul unor regimuri autoritare. Este cazul Statutului Dezvolt tor al
Conven iei de la Paris (1964, art. III) sau al Constitu iei din 1938 (art. 97) în
România, ori al constitu iilor franceze ale primului imperiu (ini iativa era rezervat
guvernului) sau ale celui de-al doilea Imperiu (ini iativa era dat formal Senatului,
dar acordul necesar al Împ ratului i faptul c acesta numea membrii Senatului, f cea
ca Executivul s aib practic monopolului ini iativei de revizuire). Ast zi, acest
monopol al Executivului este teoretic exclus în democra iile liberale, dar nu este mai
pu in adev rat c cele mai multe ini iative provin în fapt de la puterea executiv . Tot
un sistem de monopolizare a ini iativei de revizuire de c tre Executiv este cel în care
organele executive colaboreaz între ele la exercitarea acesteia. De exemplu,
ini iativa apar ine efului statului la propunerea guvernului. Este adev rat îns c
acest sistem de partajare a ini iativei de revizuire în interiorul puterii executive
presupune un control reciproc i o limitare reciproc a puterilor acestora.
Alteori monopolul revizuirii este dat puterii legislative sau unei p r i a acesteia.
Acest sistem este fie reflexul unei neîncrederi de principiu în puterea executiv i a
unui credit, de multe ori vag justificat, acordat reprezentan ilor, fie concretizarea unui
sistem rigid de separa ie a puterilor, care exclude ini iativa legislativ acordat
Executivului, considerând-o o înc lcare a acestei separa ii. Acest sistem este cel
adoptat de constitu iile franceze din 1791, 1795, 1848, de Constitu ia american din
1787, irlandez din 1937, german din 1949, greac din 1975, italian din 1947,
portughez din 1975 (Ch. Debbasch, 2001, p. 112). În general, structura federal a
statului implic , la rândul ei, dac nu monopolul, cel pu in interven ia Camerei care
reprezint statele federate.
Dreptul de ini iativ legislativ în materia revizuirii constitu iei poate fi partajat
între puterea executiv i cea legislativ . Aceast variant este tipic unui regim de
separa ie supl sau de colaborare a puterilor. Acesta este practic cazul cel mai
r spândit. Ini iativa de revizuire poate fi partajat în sensul c fiecare putere poate
ini ia singur revizuirea sau în sensul c ini iativa uneia este supus acordului
celeilalte: de exemplu, atunci când Executivul poate propune ini ierea procedurii, dar
parlamentul decide dac acesteia îi va fi dat curs. Dar deja acest acord este tratat de
cele mai multe ori ca o faz distinct de cea a ini iativei.
În fine, în regimurile constitu ionale care tind s instituie o democra ie semi-
direct , un num r de aleg tori cu drept de vot pot ini ia revizuirea constitu iei. Astfel
se întâmpl , de exemplu, în Elve ia, dar i în România, unde 500.000 de cet eni cu
drept de vot pot ini ia revizuirea Constitu iei. Uneori, cum se întâmpl i în România,
acestora le este impus o condi ie de reprezentativitate teritorial .
B. Decizia de a da curs ini iativei de revizuire. Unele sisteme constitu ionale
cunosc o faz intermediar între ini iativa revizuirii constitu iei i adoptarea legii de
revizuire. Este vorba de a decide dac este cazul s se dea curs ini iativei de revi-
zuire. Aceast competen este dat de regul adun rilor legiuitoare ordinare (Consti-
tu iile României din 1866 i 1923, a Fran ei din 1958). Func ia acestei etape interme-
diare este de control al puterii de a ini ia revizuirea: Legislativul limiteaz puterea

excesiv a organului abilitat s propun revizuirea, constituindu-se ca un corp pon-
derator, ca un prim garant al stabilit ii constitu ionale. Unele constitu ii prev d c
poporul însu i decide asupra necesit ii revizuirii (Constitu ia Fran ei din 1793).
Uneori dreptul de a consulta popula ia prin referendum cu privire la problemele de
interes na ional poate fi utilizat pentru a aduce poporul în aceast postur .
Aceast etap a procedurii de revizuire presupune c cel abilitat decide doar
asupra necesit ii urm rii procedurii de revizuire, uneori i asupra sferei acestei revi-
zuiri, adic a articolelor ce urmeaz s fie supuse procedurii de revizuire, impunând
astfel o nou limit a puterii de revizuire, dar nu decide revizuirea îns i. Aceasta din
urm se constituie într-o etap distinct a procedurii de revizuire.
C. Interven ia justi iei constitu ionale în procedura de ini iere a revizuirii
constitu ionale. Justi ia constitu ional decide de regul doar asupra constitu ionali-
t ii legilor infraconstitu ionale. Unele sisteme cunosc îns o ierarhizare intern a
normelor constitu ionale, în baza c reia se impune un control al constitu ionalit ii
constitu iei înse i i deci al proiectelor de revizuire a constitu iei. Altele, chiar dac
nu admit ierarhizarea normelor constitu ionale, admit c justi ia constitu ional poate
foarte bine controla proiectele de lege de revizuire a constitu iei, c ci astfel nu con-
troleaz constitu ionalitatea constitu iei, ci doar constitu ionalitatea manifest rilor de
voin f cute de organul sau organele puterilor constituite care propun revizuirea
constitu ional . Un astfel de sistem este i sistemul român: Curtea Constitu ional se
pronun obligatoriu asupra constitu ionalit ii ini iativelor de revizuire a Constitu iei.
D. Adoptarea proiectului de revizuire. O constitu ie rigid trebuie s prevad
pentru adoptarea proiectului de revizuire o procedur deosebit de cea utilizat în
cazul legilor ordinare. Mai mult, organul care adopt revizuirea, deci reformeaz
statul, poate s fie, am zice chiar trebuie s fie, o autoritate constituant , nu o adunare
legiuitoare ordinar (L. Duguit, 1923, t. III, p. 641). Autoritatea aceasta trebuie s - i
aib fundamentul în puterea constituant i nu în cea constituit .
Solu ia, clasic la noi (Constitu iile din 1866 i 1923), era de a dizolva adun rile
legiuitoare ordinare, care votaser necesitatea revizuirii i de a convoca electoratul pentru
alegerea unei adun ri speciale, constituante. Cealalt solu ie const în a m ri cvorumul
votului în adun rile ordinare i a sanc iona apoi rezultatul prin referendum (Constitu ia
din 1991). Prima solu ie pare mai realist deoarece cu acela i efort, consultarea popular ,
se ajunge la rezultate aparent mai bune. Consultarea ulterioar este aproape întotdeauna o
fic iune c ci posibilit ile de alegere sunt mult mai restrânse decât în cazul consult rii
prealabile, iar electoratul nu este, de regul , capabil s judece cu adev rat problemele
tehnice ale textului constitu ional, fiind preferabil ca el s se pronun e, în amontele
revizuirii, asupra principiilor i politicilor propuse în vederea revizuirii.
Sunt sisteme care admit revizuirea de c tre adun rile legiuitoare ordinare cu un
cvorum m rit f r a mai supune revizuirea sanc iunii populare. Acestea pornesc de la
prezum ia c un cvorum sporit presupune un compromis între majoritatea tendin elor
politice prezente în sistem, compromis care este prin el însu i suficient de reprezentativ
pentru a fi considerat acord al puterii constituante. Aceste constitu ii sunt, dup p rerea
noastr , prea suple; ele pierd în fond superioritatea asupra legisla iei ordinare.
§3. Limitele posibilit ii de revizuire
Limitarea posibilit ii de revizuire a constitu iei poate îmbr ca urm toarele forme:
limitarea cu privire la un anumit obiect, limitarea în timp i limitarea în anumite
circumstan e. Desigur, aceste limite trebuie s priveasc autoritatea constituant
derivat atunci când aceasta exercit func ia de revizuire i nu puterea constituant
îns i, de i distinc ia este uneori greu de f cut.
A. Interzicerea revizuirii anumitor prevederi constitu ionale. Au fost i sunt
unele constitu ii, printre care i cea a României din 1991, care interzic revizuirea
anumitor prevederi. Exist dou pozi ii ale doctrinei juridice cu privire la aceste
limite materiale ale puterii de revizuire. O prim grup de concep ii consider c
aceste interziceri au avut i au o semnifica ie politic . În Fran a, de exemplu, alter-
nan a obsedant între cele dou forme de guvern mânt, la noi refuzul, firesc dup o
perioad de dictatur personal , a oric rei autorit i prea stabile etc. „Dar valoarea
juridic (a acestor interdic ii) este nul , c ci puterea constituant dintr-un moment nu
are nicio îndrept ire de a limita puterea constituant din viitor” (G. Burdeau, 1966,
p. 84). Argumentul devine mai puternic dup ce am operat distinc ia dintre autori-
tatea constituant i puterea constituant . Autoritatea constituant creeaz compe-
ten e în cadrul strict al pricipiului separa iei puterilor (a se citi func iilor) în stat, dar
ea nu poate afecta puterea îns i ce st la baza statului, puterea poporului, adic nu
poate s dispun cu privire la fundamentul s u. Ea poate limita posibilitatea de revi-
zuire a unei autorit i dar nu i a puterii ce deleag competen ele oric rei autorit i.
Pentru cea de a doua grup de concep ii, argumentul de mai sus nu este
conving tor. „Este de dorit, dimpotriv , au ar tat ace ti autori, ca adun rile
constituante s fac partajarea între cele câteva chestiuni care le-au p rut esen iale i
care nu pot s fie repuse în discu ie f r o lovitur de for i celelalte, cu mult mai
numeroase, care pot tot timpul s fie modificate” (P. Pactet, 1992, p. 78).
Oricum, a a cum arat J. Laferrière (1942, p. 36), interzicerea nu are eficien
practic c ci ea poate fi evitat printr-o dubl revizuire. Mai întâi, se revizuie te
prevederea ce interzice revizuirea articolelor vizate, lucru permis, apoi se revizuiesc
i acestea din urm . Interzicerea revizuirii, f r a prevede o limit în timp, este un
nonsens. S lu m, de exemplu, interzicerea revizuirii formei de guvern mânt. E sigur
c ea vrea s interzic revenirea la monarhie sau uneori, cum este cazul Marocului, la
republic . Dar dac peste un timp vom fi martorii unei revolu ii de profunzime care
va conduce la o form nou de guvern mânt? Ce vom face atunci cu prevederea
constitu ional ? Cu toate acestea, sunt foarte multe constitu ii care cuprind astfel de
dispozi ii: Constitu ia S.U.A. (1787) interzice modificarea principiului egalei repre-
zent ri a Statelor federate în Senat; cea german din 1949 interzice modificarea princi-
piului federalismului; cea a Fran ei interzice modificarea formei republicane de guvern -
mânt; la fel cea italian din 1947 ca i cele ale rilor africane francofone; dimpotriv ,
Constitu ia Marocului interzice modificarea formei monarhice de guvern mânt.
B. Interzicerea revizuirii pe o perioad de timp determinat . Spre deosebire
de primul procedeu, acesta este admisibil. Nu mai este vorba în acest caz de o limi-
tare a puterii constituante, ci de o limitare a autorit ii constituante. Dac tr deaz
inten ia de a proteja societatea de o prea deas modificare a structurii de comand i

nu inten ia de a procura avantaje for ate unei anumite tendin e politice momentane,
ea poate produce efecte valabile. Exist dou metode de a ajunge la acest rezultat: fie
constitu ia interzice expres revizuirea un anumit timp, fie prevede o procedur ce se
întinde pe o anumit durat , inten ionat mai lung , realizând deci o interzicere
implicit . Un exemplu de interzicere expres a revizuirii pe o durat determinat îl
ofer Constitu ia Fran ei din 1791, care interzicea propunerea de revizuire pe durata
primelor dou legislaturi, adic patru ani. Aceea i Constitu ie dispunea c din
momentul în care putea fi prezentat , cum am v zut dup patru ani, propunerea de
revizuire trebuia s fie reînnoit de trei legislaturi consecutive. A patra legislatur ,
completat cu 25 membri, devenea constituant i proceda la revizuire. Aceasta
înseamna c ea nu putea fi modificat decât în 1801. Desigur c rigiditatea era dus
aici prea departe. De obicei, procedura era lungit prin obliga ia de a vota de mai
multe ori succesiv, la anumite intervale, propunerea de revizuire i de aplicarea
principiului dublei legislaturi, potrivit c ruia adun rile ordinare voteaz necesitatea
revizuirii pentru ca revizuirea s fie f cut de o adunare de revizuire special aleas
într-un anumit interval determinat (Constitu iile României din 1866 i 1923).
C. Interzicerea revizuirii în anumite circumstan e. Sunt unele constitu ii care,
datorit unor triste experien e istorice ale popoarelor respective sau din pruden fa
de o eventualitate tragic , interzic revizuirea în anumite circumstan e speciale. Astfel,
Constitu ia României din 1991 în art. 152 alin. (3) prevede: „Constitu ia nu poate fi
revizuit pe durata st rii de asediu sau a st rii de urgen i nici în timp de r zboi”.
Aceast prevedere este fireasc deorece în aceste situa ii suveranitatea na ional este
paralizat de circumstan e speciale. O astfel de prevedere g sim i în Constitu iile
Fran ei din 1946 i 1958, prevedere inserat dup trista experien de la Vichy din
10 iulie 1940.
Sec iunea a 3-a. Delegarea puterii
O alt func ie a puterii constituante i apoi a autorit ii constituante este delegarea

puterilor prin constitu ie c tre puterile constituite, adic cele care exercit cele trei
func ii ale statului: legislativ , executiv i jurisdic ional . Odat aceste puteri delegate,
ele nu pot fi redelegate prin voin a titularilor lor: delegata potestas non delegatur.
§1. No iunea de putere constituant i de putere (autoritate) constituit
Cristalizarea unei constitu ii înseamn institu ionalizarea puterii, concretizarea

ideii de drept, prima manifestare a realiz rii ei, actul prin care statul este creat. În
raport cu dreptul i puterea ca realit i formale, f când a adar abstrac ie de con inutul
lor concret, istoric determinat, statul este un derivat, un fapt constituit i nu unul ce
constituie. Când este vorba a adar de o modificare de esen , de o modificare a înse i
realit ii formale a dreptului, statul va fi reformat. El nu are rol creator decât în raport
de con inutul normativ al dreptului, în raport cu dreptul însu i el neavând decât
caracterul instituirii unei puteri preexistente. Putem spune c suntem în prezen a a

dou tipuri de putere: o putere ce constituie, constituant , i o putere ce este consti-
tuit . Prima este expresia acelei realit i formale ce st la baza oric rei instituiri. Este
vorba de ideea dreptului, de acea con tiin a drept ii, care î i are realitatea fluent ,
imposibil de definit logic, în interuman, în ceea ce Del Vecchio numea „coordonare
intersubiectiv ”. Puterea constituant rezid într-un «în sine» al rela iei, în ceea ce
s-ar putea numi popor, dar nu ca o sum , ci ca o unitate, ca o con tiin aparte, nou ,
rezultat poate doar dintr-un automatism al rela iei intersubiective, dar care, având
acest caracter nedefinit al unui «se obi nuie te» f r determina ii suplimentare, este
dureros de real. Fiind un act, o prezen ce creeaz statul, puterea constituant se
situeaz în afara acestuia. Ea este o putere neinstituit , neconcretizat , este
„con tiin a justi iei a a cum tr ie te ea în societate” i al c rui instrument este ceea ce
se nume te «drept constitu ional». Ideea dreptului î i are reazemul în con tiin a
colectivit ii. Puterea constituant este, a adar, în primul rând, aceast realitate
inform , aceast stare de con tiin care este drept, f r a fi norm în sens formal.
Instituirea constitu iei înseamn crearea statului. Con tiin a colectiv se autoorgani-
zeaz , î i ofer un cadru institu ional. Doar ea are puterea ce institu ionalizeaz
dintr-o nevoie a dreptului de a se realiza. Prin putere constituant se în elege astfel
acea putere a dreptului ca stare a con tiin ei colectivit ii de a constitui statul.
Prin puterea constituit se în elege puterea derivat din actul constituirii statului.
Ea ar putea fi numit putere normativ . Când suntem îns în prezen a unui act de
constituire a statului? Întrebarea, odat statul existent, ar putea fi reformulat astfel:
când un stat este acela i i când devine altul? Criteriul aprecierii acestei modific ri
este, ne arat Aristotel, modificarea constitu iei sale. Suntem, a adar, în prezen a unui
act de constituire a statului ori de câte ori constitu ia sa este modificat .
Aceast distinc ie este important din punct de vedere practic deoarece ea
înseamn c orice modificare, oricât ar p rea de neînsemnat , a constitu iei implic o
manifestare a puterii constituante. Nu are importan în acest sens dac exist sau nu
o putere instituit . Diferen ele în cele dou cazuri trebuie s fie doar de mod, nu i de
substan . Adunarea constituant chemat s fac opera tehnic de modificare a
constitu iei trebuie s rezulte din manifestarea direct a puterii constituante. Doar în
m sura în care aceast putere se manifest , revizuirea este legitim .
§2. Delegata potestas non delegatur
Acesta este un principiu fundamental al dreptului public, unul din punctele de

diferen iere a acestuia fa de dreptul privat (P. Negulescu, 1937, p. 142). Totodat ,
el este i o consecin a suprema iei materiale a constitu iei. Doar constitu ia creeaz
competen e. În acest fapt const suprema ia sa material . Dac aceasta acord o
anumit competen unui anumit organ, atâta vreme cât ea îns i nu prevede posibili-
tatea i condi iile redeleg rii, acest organ nu poate s - i cedeze competen a unui alt
organ. Un asemenea act ar fi o modificare implicit a constitu iei f r nicio legiti-
mitate. Dac acest lucru se întâmpl , actele rezultate din aceast delegare, ca i actul
însu i de delegare, sunt lipsite de valoare juridic . Desigur, dac îns i constitu ia
prevede posibilitatea redeleg rii, procedeul este constitu ional. A a se întâmpl în
cazul redeleg rii puterii de a legifera c tre Executiv; fire te, trebuie respectate con-
di iile acestei transmiteri stabilite prin constitu ie.
O distinc ie foarte important este cea f cut de M. Hauriou: „Delegarea formelor
puterii este imposibil , dar delegarea materiilor nu este astfel, sub condi ia ca puterea
c reia o materie îi este delegat s o reglementeze cu forma de voin care îi este
proprie” (1929, p. 265).
Subtitlul II
Teoria i practica separa iei puterilor
Problema separa iei puterilor în stat este foarte delicat din punct de vedere
teoretic. Pe de o parte, ea este adânc s dit în mintea teoreticienilor i a publicului
larg, la ea recurgând un num r aproape nesfâr it de teoreticieni i de oameni politici.
Pe de alt parte, schematismul ei reiese mai degrab dintr-o voin de simetrie logic
decât dintr-o analiz atent a func ion rii statului democrat modern, care refuz s se
încadreze în canoanele propuse de teorie, chiar dac acestea par perfect coerente. De
aceea, am optat pentru o solu ie de compromis în ceea ce prive te expunerea în
aceast lucrare a problemelor ce privesc principiul separa iei puterilor în stat. Mai
întâi, vom expune teoria separa iei puterilor în stat; mai apoi, vom semnala sl biciu-
nile acestei teorii i, în fine, vom încerca s oferim o viziune mai practic asupra
func ion rii statului decât cea rezultat din aceast u oar metafizic a puterii.
Capitolul I
Teoria clasic a separa iei puterilor în stat
Sec iunea 1. Originile teoriei separa iei puterilor în stat
Când vorbim de teoria clasic a separa iei puterilor în stat ne referim la sensul pe
care aceasta l-a avut în opera lui J. Locke, apoi în cea a lui Montesquieu, sens urmat
de o întreag coal pân în zilele noastre. Din aceast teorie rezult o clasificare a
regimurilor constitu ionale în func ie de gradul de separare a puterilor. În acela i
timp, ne referim i la doctrina Revolu iei franceze, care a oferit un sens aparte princi-
piului. Ne vom referi, a adar, pe scurt la toate aceste probleme.
A. John Locke. Locke este cel care a pus pentru prima oar în mod clar problema
numit ast zi a separa iei puterilor în stat. Din dorin a de a modera for a puterilor
statului, el a încercat s dezvolte o teorie a frânelor i contraponderilor care s nu
permit transformarea bazei statului, care pentru el era contractul social, dintr-un act
bazat pe manifestarea liber i egal a voin elor, într-un act ce se sprijin doar pe
Teoria clasic a separa iei puterilor în stat 391
supunere. J. Locke consider c în stat exist trei puteri: puterea legislativ , puterea
executiv i puterea confederativ . Dac primele dou nu ridic probleme de definire,
a treia trebuie desigur precizat . J. Locke în elege prin putere confederativ „o putere
pe care o putem numi natural , deoarece ea corespunde unei facult i pe care o avea
în mod natural fiecare om înainte de a intra în societate... Aceast putere cuprinde
dreptul de pace i de r zboi, cel de a forma ligi i alian e i de a purta tot felul de
negocieri cu persoanele i comunit ile str ine statului”. Aceast putere nu se
confund cu cea executiv : „aceste dou puteri, executiv i confederativ sunt, f r
îndoial , în ele însele realmente distincte”. Locke nu distinge în mod clar o putere
judec toreasc . Aceasta depinde, în viziunea lui, de puterea legislativ . Dar aceasta
nu înseamn c el nu realizeaz c statul are i o func ie jurisdic ional . Astfel, de i
distinge trei puteri, Locke distinge patru func iuni. Pornind de la faptul c „scopul
principal care îndeamn oamenii s creeze state i s se supun prin aceasta unui
guvern mânt” este „ap rarea propriet ii”, Locke arat clar existen a unei func ii
jurisdic ionale a statului. Ceea ce lipse te st rii de natur , st rii anterioare existen ei
societ ii, este, în primul rând, o lege stabilit i recunoscut , în al doilea rând, un
judec tor recunoscut i impar ial, în al treilea rând, o putere care s fie în m sur s
întemeieze i s sus in o sentin i s o pun în executare, arat el.
B. Montesquieu. Montesquieu reia analiza f cut de J. Locke asupra guvern -
mântului englez i o duce mai departe. Ca i acesta, el separ puterile din ra iuni
practice. Scopul urm rit este asigurarea libert ii individuale în fa a puterilor publice.
Nu este vorba aici de o metafizic a puterii, ci de o simpl re et de tehnic politic .
„Principiul modera iei este principiul cardinal al politologiei lui Montesquieu”
(Ch. Debbasch, J. Bourdon, J.-M. Pontier, J.-C. Ricci, 1990, p. 150). „Libertatea
politic – arat el – se g se te doar în guvern mintele moderate. Ea nu exist decât
dac nu se abuzeaz de putere; dar este o experien etern c orice om care are
puterea este tentat s abuzeze de ea: el merge pân acolo unde g se te bariere...
Virtutea îns i are nevoie de limite. Pentru a nu se putea abuza de putere, trebuie ca
prin rânduiala lucrurilor puterea s opreasc puterea.” Solu ia practic , preconizeaz
el, este de a atribui fiecare putere unui organ sau sistem de organe distinct i inde-
pendent. În felul acesta, fiecare organ r mânând cantonat în limitele func iunii sale,
„puterea va opri puterea”. Libertatea cet enilor va fi asigurat printr-un sistem de
control reciproc al puterilor. Potrivit lui Montesquieu, cele trei puteri, definite în
raport de cele trei func ii ale statului, sunt: „puterea legislativ , puterea executiv a
lucrurilor care depind de dreptul gin ilor i puterea executiv a celor care depind de
dreptul civil” (1955, Cartea XI, cap. VI). Altfel spus, cele trei puteri sunt puterea
legislativ , puterea executiv i puterea judec toreasc .
Esen a teoriei lui Montesquieu este interzicerea cumulului acestor puteri. Astfel,
legiuitorul nu va putea adapta legile solu iilor de spe , fiindu-i interzis aplicarea
lor, Executivul nu le va putea modifica potrivit intereselor de moment, fiindu-i
interzis legiferarea, iar judec torul doar va interpreta dreptul, f r s -l creeze i f r
s poat impune el însu i sentin a.
C. Doctrina Revolu iei franceze. Doctrina Revolu iei franceze a modificat
punctul de sprijin al teoriei. Dintr-o doctrin bazat pe ra iunea practic a prevenirii
abuzurilor pentru asigurarea libert ii, ea a devenit pentru oamenii Revolu iei o
metafizic a puterii. Fiecare putere are de data aceasta o parte a suveranit ii, repre-
zentan ii primind de la na iune, prin delegare, puterea legislativ , puterea executiv i
pe cea judec toreasc , pe care le exercit f r amestecul celorlalte puteri i f r s
poat ac iona asupra acestora, în mod discre ionar, suveran. Acest nou mod de a
concepe principiul, care-l transform din re et de guvernare în dogm de filosofie
politic , are drept efect izolarea complet a celor trei puteri i crearea unui sistem
constitu ional rigid, impracticabil, deoarece lipsesc mijloacele de a face puterile s
„mearg în concert”, cum spunea Montesquieu. Aceast modalitate de a în elege
separa ia puterilor în stat este cu totul dep it . Autorii care admit principiul îl în eleg
doar ca pe o „regul de art politic , de oportunitate, de bun organizare a puterilor
publice” (J. Barthelemy).
Fiind o re et de guvernare, principiul separa iei puterilor în stat, clar în ce
prive te scopul i maniera general în care acesta trebuie atins, las loc la numeroase
interpret ri în ce prive te m sura în care puterile trebuie separate i respectiv în ce
puncte trebuie ele s colaboreze, s se întrep trund pentru a face statul s func-
ioneze f r a atinge libertatea cet enilor s i. Aceast libertate de interpretare a dat
na tere unei întregi palete de regimuri constitu ionale. Vom ar ta mai jos cum sunt
acestea clasificate din punctul de vedere al gradului de separare a puterilor în stat i
care sunt tr s turile esen iale ale fiec rei categorii. Acum ne vom opri asupra
modului clasic de concepere a celor trei puteri i a separa iei lor.
Sec iunea a 2-a. Consecin ele constitu ionaliz rii

principiului separa iei puterilor
Principiul separa iei puterilor în stat este de multe ori ast zi constitu ionalizat în
mod expres sau, cel pu in în democra iile de tip occidental, este acceptat ca principiu
general de natur constitu ional . Astfel, Curtea constitu ional a României a dat
valoare constitu ional principiului chiar înainte de prevederea lui expres , sus inând
c „acest principiu rezult din modul în care legea fundamental reglementeaz
autorit ile publice i competen ele ce le revin” i din dispozi iile art. 2 alin. (2) din
Legea nr. 47/1992 privind organizarea i func ionarea Cur ii Constitu ionale, republi-
cat (M. Of. nr. 643 din 16 iulie 2004), care prev d c „sunt neconstitu ionale preve-
derile actelor normative (...) care încalc dispozi iile sau principiile Constitu iei”,
în elegând c principiile pot s rezulte din spiritul textului f r a fi prev zute expres
(Decizia nr. 209/1999, M. Of. nr. 76 din 21 februarie 2000).
A. Interzicerea cumul rii func iilor legislative, executive i judiciare. O prim
consecin a principiului separa iei puterilor este cantonarea unui organ sau sistem de
organe în exerci iul unei singure func ii dintre cele trei enumerate. Principiul impune,
mai întâi, necesitatea existen ei unei autorit i independente i a unei proceduri de
solu ionare a conflictelor juridice de natur constitu ional dintre autorit ile publice.
Constitu ia noastr nu cuno tea o asemenea autoritate i procedur , ele fiind instituite
prin revizuirea art. 144 (devenit art. 147), care d acum aceast competen Cur ii
Teoria clasic a separa iei puterilor în stat 393
Constitu ionale. Astfel, parlamentul poate doar s legifereze, f r a putea pune în

aplicare legile prin acte administrative i f r s poat el însu i s tran eze conflictele
juridice, intervenind în contenciosul jurisdic ional. Parlamentul nu poate adopta decât
acte care reglementeaz primar un domeniu sau acte care modific o astfel de
reglementare primar . Principiul separa iei puterilor impune deci o în elegere precis
a legii: nu orice act emis de parlament dup procedurile prestabilite reprezint o lege;
trebuie în plus ca acea reglementare s nu încalce competen a normativ a guver-
nului, constituind un act normativ de organizare a execut rii legii, rezervat guver-
nului. Prevederea expres a principiului separa iei puterilor impune, pe de alt parte,
un principiu de noninterven ie a legiuitorului în activitatea jurisdic ional , care este
mai larg decât principiul neretroactivit ii legii. Acest principiu ar putea fi formulat
astfel: „legiuitorul nu se poate amesteca în desf urarea contenciosului jurisdic ional
nici prin crearea de instan e extraordinare, nici prin adoptarea de legi retroactive, sub
nicio form , nici prin împiedicarea efectelor unei decizii ori prin orice alt mod”
(D.C. D ni or, 1997, p. 321). Fa de interzicerea instan elor extraordinare (art. 126
din Constitu ie) i a neretroactivit ii legilor [art. 15 alin. (2) din Constitu ie], pe care
le vom comenta la timpul cuvenit, principiul separa iei puterilor mai introduce o
interdic ie Parlamentului: aceea de a împiedica efectele unei decizii judiciare. Curtea
Constitu ional român a f cut deja aplica ia principiului în acest sens, afirmând c
„o prevedere legal prin care s-ar interzice – fie i numai temporar – executarea unei
hot râri judec tore ti ar reprezenta o imixtiune a puterii legislative în procesul de
realizare a justi iei, fiind contrar principiului constitu ional al separa iei puterilor în
stat” (Decizia nr. 50/2000, M. Of. nr. 277 din 20 iunie 2000) i c este neconstitu-
ional „o dispozi ie legal care suspend cursul judec ii (...) referitoare la anumite
cauze determinate”, extinzând principiul i la organele administrative cu atribu ii
jurisdic ionale (Decizia nr. 55/2000, M. Of. nr. 366 din 7 august 2000).
Guvernul i administra iile nu pot decât s organizeze aplicarea legii sau s aplice
în concret legea prin acte unilaterale de voin , f r s poat legifera sau solu iona
conflictele de natur juridic ivite în aplicarea legii. Interdic ia de a legifera implicat
de principiul separa iei puterilor în stat este înc lcat de posibilitatea deleg rii func-
iei legislative c tre guvern i de existen a ordonan elor de urgen , acte cu caracter
legislativ care au la baz voin a Executivului. Totu i, nu este vorba de o dep ire a
competen elor Executivului atunci când aceste acte de delegare sau însu ire a func iei
legislative sunt permise chiar de constitu ie (Curtea Constitu ional , Decizia
nr. 67/2000, M. Of. nr. 334 din 19 iulie 2000; Decizia nr. 120/2000, M. Of. nr. 388
din 21 august 2000). Este îns de remarcat c logica principiului, atunci când el
devine în mod expres normativ, cum este cazul României, este înc lcat de chiar
textul Constitu iei prin aceste transfer ri ale func iei legislative care permit guver-
nului s cumuleze dou func ii. Este adev rat c nu exist de principiu o ierarhizare a
normelor constitu ionale însele, excep ie f când poate cele care nu pot face obiectul
revizuirii, totu i ar trebui ca derog rile de la principiile generale s nu afecteze exis-
ten a îns i a principiului. Separarea puterilor func ioneaz a adar într-un sistem care
permite acest cumul mai degrab între Executiv i justi ie, nu ca în teoria clasic între
Executiv i legislativ. Guvernului i administra iilor le este interzis s se substituie
judec torului. Cu alte cuvinte, s aib atribu ii de natur jurisdic ional în baza c rora
s tran eze definitiv un litigiu. A a cum se exprim art. 21 alin. (4) din Constitu ia
României, „jurisdic iile administrative sunt facultative”, neputând împiedica liberul

acces la justi ie. Tot în acest sens, Constitu ia revizuit r pe te Cur ii de Conturi
atribu iile jurisdic ionale (art. 140).
Judec torul este cantonat în solu ionarea contenciosului, f r s poat legifera i
f r s se poat substitui administra iei în aplicarea legii. Desigur c acest principiu
func ioneaz distinct în sistemele de drept bazate pe precedent i în cele romano-ger-
manice. În acestea din urm , singurele care ne vor preocupa aici, de i interdic ia de a
se pronun a pe cale de dispozi ii generale i reglementare este impus expres jude-
c torului în general doar de Codul civil, ea devine constitu ional prin instituirea
principiului separa iei puterilor în stat. Dou consecin e rezult din aceast inter-
dic ie. În primul rând, judec torul nu se poate pronun a în afara unui litigiu dedus
judec ii. În al doilea rând, sunt interzise deciziile de îndrumare care formuleaz o
regul general , obligatorie pentru instan ele ordinare. Dar principiul nu interzice
deciziile de principiu, adic deciziile date pentru a completa lacunele legii sau
neclarit ile acesteia, c ci judec torul este obligat de chiar Codul civil s judece în
astfel de situa ii, interzicând doar acordarea valorii de precedent obligatoriu acestor
acte judiciare. Interdic ia rezult în sistemele care recunosc o valoare constitu ional
principiului separa iei puterilor din chiar aceast normativizare, astfel c principiul
nu mai este doar unul de aplicare a legii, ci i un principiu de formare a ordinii
juridice. Cu alte cuvinte, îi este interzis i legiuitorului s acorde o astfel de atribu ie
judec torului sau s dea hot rârilor judec tore ti valoarea unui precedent obligatoriu.
Judec torul nu se poate substitui, pe de alt parte, administra iei în aplicarea legii. El
poate controla legalitatea actelor administrative, dar nu poate s le judece oportu-
nitatea i nici s emit actul în locul administra iei. El poate s oblige administra ia
s emit un act, dar aceasta din urm este singura care îl poate emite.
B. Controlul reciproc între puteri. O a doua consecin a normativiz rii consti-
tu ionale a principiului separa iei puterilor în stat, cel pu in în forma colabor rii lor,
este impunerea unor proceduri de control reciproc între puteri. Realitatea contem-
poran face îns controalele reciproce între Legislativ i Executiv ineficiente, centrul
de greutate al controlului deplasându-se c tre judec tor. Acesta este competent s
controleze atât actele legislative, pe calea unui dublu control, cel de constitu iona-
litate i cel de conven ionalitate, cât i actele Executivului i administra iei, pe calea
controlului de legalitate. Principiul presupune c niciun organ nu scap controlului.
Cele trei «puteri» sunt deci pe pozi ie de egalitate juridic . Nu exist o ierarhizare a
func iilor statului. Dac un organ devine necontrolabil, principiul separa iei i cola-
bor rii puterilor este înc lcat.
Capitolul II
Cele trei puteri ale statului
Ne vom ocupa în acest capitol de modul clasic de distingere a puterilor în stat,

care comport o divizare tripartit : putere executiv , putere legislativ i putere juris-
dic ional . A a cum am v zut, doctrina clasic a separa iei puterilor în stat consta în a
Cele trei puteri ale statului 395
acorda fiecare putere unui organ sau sistem de organe distinct de celelalte, care
ac ioneaz de o manier mai mult sau mai pu in independent . Printr-o logic destul
de problematic , teoria clasic a ajuns s disting puterile în func ie de organe. Iat
de ce, în acest capitol, ne vom ocupa mai mult de studiul organelor esen iale ale
statului decât propriu-zis de o distingere a celor trei puteri.
Sec iunea 1. Puterea executiv
§1. No iunea de putere executiv
No iunea de putere executiv este foarte vag i de aceea foarte riscant . Acest
caracter îi vine de la amintita inversiune a doctrinei clasice, care judec func ia
pornind de la organ i care se g se te astfel în imposibilitate de a defini clar puterea
executiv , no iune legat de executarea legilor, în condi iile în care organul numit
Executiv nu se rezum deloc în mod practic la a executa legea. În efortul de a
concilia aceste tendin e s-au conturat câteva idei. No iunea de putere executiv are
dou în elesuri, un sens material, executarea legilor, i un sens formal sau organic,
organul îns rcinat cu aceast executare. În fapt îns , de i criteriul prim s-ar vrea
modul de raportare la ac iunea esen ial a statului, realizarea dreptului, criteriul care
se impune este cel organic. Iat de ce în expunerea ce urmeaz ne vom opri cu
analiza, în principiu, doar asupra organului executiv, l sând la o parte oarecum
distingerea func iei (sau puterii) executive, de care ne vom ocupa mai târziu. În
interpretarea clasic a no iunii de putere executiv au existat dou tendin e opuse.
Unii autori au limitat autonomia no iunii, al ii au încercat s justifice aceast no iune
ca pe una independent .
A. Teorii care au limitat autonomia Executivului. O prim categorie de astfel
de teorii este categoria teoriilor inspirate de J.-J. Rousseau. Aceste teorii reduc
puterea executiv la executarea material a legilor. Puterea executiv nu poate, în
aceast concep ie, decât s fac acte individuale de executare a legilor edictate de
organul legislativ. Executivul nu poate sub nicio form s ia m suri cu caracter
general. Bazat evident pe o metafizic a puterii, f r leg turi cu realitatea concret a
statelor moderne, aceast teorie a fost definitiv abandonat . A reduce Executivul la
condi ia de simplu «bra al parlamentului» înseamn a bloca exerci iul puterii statale.
O a doua teorie, ini iat mai ales de C. de Malberg, divizeaz puterea executiv în
dou func iuni. O prim func iune este cea corespunz toare puterii executive în e-
leas în manier rousseau-ist , adic executarea în concret a legilor, iar o a doua
const în a lua ini iative, a edicta prescrip ii noi, a angaja i a dirija opera iunile
administrative, a între ine o întreag politic guvernamental . În aceast concep ie
spre deosebire de prima, Executivul va putea lua orice m sur de organizare a execu-
t rii legilor, adic m suri, de data aceasta, ce au un caracter general. Totu i, Executi-
vul r mâne subordonat Legislativului. El este o putere secund . Generalitatea actelor
sale este inferioar celei a actelor parlamentului. El poate organiza executarea legii,
dar nu poate ad uga legii. Având în mod cert o oarecare valoare teoretic i aceast
concep ie r mâne oarecum în afara fenomenului guvernamental. Iat de ce al i autori

au încercat s mearg mai departe i au gândit un Executiv cu o mai mare autonomie.
B. Teorii care recunosc autonomia Executivului. Aceste teorii implic dou
grade de autonomie a Executivului. În primul rând, ea const în a distinge în sânul
puterii executive dou puteri: puterea administrativ , corespunz toare no iunii de
Executiv, ar tat mai sus, i puterea guvernamental , care ar consta în puterea de a
provoca i dirija mi carea legislativ . În al doilea rând, alte teorii din aceea i cate-
gorie au afirmat existen a unei func iuni guvernamentale globale. Ea ar fi o func iune
egal ca pondere cu cea legislativ .
Aceast concep ie porne te de la negarea fundamentelor subordon rii Executivului
fa de Legislativ. În viziunea clasic , doar parlamentul este reprezentantul na iunii,
ceea ce nu este necesarmente valabil. Regele poate fi i el reprezentantul na iunii, la fel
eful statului republican când este ales prin vot universal direct. Din faptul c parla-
mentul este singurul organ reprezentativ, doctrina clasic a tras concluzia c Executivul
este inferior Legislativului, ceea ce în noile condi ii, dac se calific puterea executiv
din punct de vedere politic i nu strict juridic, nu mai este valabil. Mai mult, se afirm
c Executivul este singurul care posed sinteza concep iei, deciziei i execu iei.
§2. Structura Executivului
Vom analiza în cadrul acestei sec iuni dou probleme: organele Executivului i
formele de Executiv. Analiza va fi una de principiu i de drept comparat, chiar de
politic comparat . Desigur, analiza complet a sistemelor amintite nu se va face
aici, ci în volumul privind regimurile politice contemporane.
A. Organele Executivului. Exist dou organe executive: eful statului i
guvernul. Nu este îns obligatoriu ca ele s existe în acela i timp. Putem întâlni
Executiv f r guvern i, pe de alt parte, Executiv f r un ef al statului. Uneori eful
statului este scos din sfera autorit ilor executive, fiindu-i atribuit un rol de mediere
între puteri. Ele este atunci situat în afara separa iei puterilor în stat, cum este de
regul Curtea constitu ional .
a. eful statului. No iunea de ef al statului este mai mult o crea ie doctrinar
decât constitu ional . Foarte rare sunt constitu iile care o folosesc. Aceasta din cauza
ambiguit ii sale. Titlul de ef al statului poate fi dat atât unui monarh, cât i unui
pre edinte ales, atât unei persoane care dispune de plenitudinea puterii, cât i unei
persoane care are doar formal exerci iul acesteia, atât unui organ unipersonal, cât i
unui organ colegial.
eful statului este cel care exercit magistratura suprem în stat, organul care
reprezint statul, care reprezint permanen a acestuia. El este reprezentantul comu-
nit ii na ionale fa de alte comunit i. Iat de ce, într-o ierarhie formal cel pu in, el
ocup primul loc. Ponderea real a efului statului în cadrul exerci iului efectiv al
puterii este foarte diferit . El poate fi adev ratul lider politic al na iunii într-un regim
preziden ial sau semipreziden ial, poate fi doar o fa ad pentru adev ratul ef al
statului în regimul parlamentar monist sau poate avea puteri relativ însemnate într-un
regim parlamentar dualist.
b. Guvernul. Dac eful statului este de regul un organ unipersonal, guvernul

este în mod necesar pluripersonal, colegial. Ata at de doctrina clasic func iei de
executare a legii, guvernul a progresat spre un rol mult mai complex. El este, în statul
modern, organul care „determin i conduce politica na iunii”. El are, a adar, o
oarecare autonomie. Dar aceasta depinde, cum vom vedea mai departe, de tipul de
regim constitu ional în care func ioneaz .
B. Formele Executivului. Criteriul de distinc ie între formele de Executiv este
gradul de concentrare al centrului de decizie. Putem desprinde, uzând de acest
criteriu, dou mari categorii: Executivul monist i Executivul dualist.
a. Executivul monist. Executivul este monist atunci când decizia se concentreaz
în mâinile unui singur organ. Acest organ poate fi format dintr-o singur persoan i
atunci vorbim de Executiv monist unipersonal, sau din mai multe persoane i atunci
vorbim de Executiv monist colegial. Este vorba deci de o definire în func ie de
num rul organelor care exercit func ia i nu de num rul persoanelor. Doar subîm-
p r irea vizeaz num rul persoanelor.
Executivul monist unipersonal. Aceast form de Executiv este tipic monar-
hiilor absolute în care monarhul concentreaz întreaga putere, nu numai pe cea exe-
cutiv . Chiar dac exist mini trii, ei sunt pe de-a-ntregul subordona i monarhului.
Executivul monist unipersonal este caracteristic apoi dictaturilor, unde conteaz
voin a unei singure persoane. Dar aceast form de Executiv nu este str in demo-
cra iei. O form democratic de regim constitu ional în care Executivul este monist
unipersonal este regimul preziden ial. Pre edintele este titularul puterii executive,
care se concentreaz întreag în mâinile sale. Mini trii sunt numi i de el, f r
interven ia altei autorit i, în principiu, i sunt r spunz tori în fa a sa. El stabile te
politica guvernului, care este doar un executant. Acest sistem are îns limitele sale.
Diversificarea problemelor ce se pun unui Executiv în statul modern, urmat în mod
firesc de o specializare a departamentelor Executivului, d na tere unei structuri
foarte complicate, care în fapt nu poate fi controlat de o singur persoan (Pre edin-
tele). Acest aparat birocratic imens are cu necesitate mai multe centre de comand ,
nu de drept, desigur, dar nu mai pu in eficiente.
Executivul monist colegial. Expresia «Executiv colegial» desemneaz situa ia în
care mai multe persoane sunt asociate la guvernare, formând un «colegiu», adic un
organ omogen de decizie. În principiu, colegiul ia deciziile cu votul majorit ii
membrilor s i. Dar necesitatea ca aceste decizii s fie în elese ca ale colegiului întreg,
dictat de responsabilitatea solidar a membrilor s i, face ca dezbaterile i delibe-
rarea s fie secrete i ca decizia s apar ca fiind votat cu unanimitate de voturi.
Dac unul sau mai mul i membri consider c nu- i pot asuma responsabilitatea
asupra deciziei, imposibilitatea de a frac iona colegiul conduce la necesitatea demi-
siei acestora.
Membrii colegiului sunt egali între ei, neexistând un ef în drept al acestui organ.
Exist un pre edinte al organului, dar pre edin ia este asigurat prin rota ie. În
principiu, membrii nu sunt specializa i. Fiecare nu poate nimic singur; toate deciziile
sunt luate în grup. Executivul colegial monist, c ci numai despre el este vorba aici, a
cunoscut mai multe forme, în func ie de num rul membrilor s i:
Diumviratul este forma de Executiv care cuprinde doi membrii egali între ei.
Aceast form a fost întâlnit în antichitate, fiind cunoscut mai ales sistemul
presupunând doi consuli în Roma antic . În epoca noastr , este cunoscut diumviratul
provizoriu al generalilor de Gaulle i Girand instituit în fapt, dac nu în drept, la
Alger începând cu 3 iunie 1943. Acest sistem este îns nefunc ional atât timp cât cei
doi r mân pe pozi ii de veritabil egalitate. Exemplul roman este clar în acest sens;
cel al celor doi generali francezi de asemenea: Ch. de Gaulle a triumfat rapid asupra
colegului s u.
Triumviratul este o alta form de Executiv colegial care presupune de data aceasta
trei membri. Sistemul a fost aplicat în Fran a anului VIII. Colegialitatea a fost îns
doar aparent , în fapt primul consul având în mod clar pozi ia dominant .
Directoratul este o alt form a Executivului colegial. Un prim exemplu îl consti-
tuie directoratul instituit de Constitu ia francez a anului III. Acest regim nu cuno tea
un ef al statului unipersonal. Directoratul, compus din cinci persoane, îndeplinea
atât func ia de ef al statului, cât i pe cea guvernamental . Membri s i nu erau
specializa i. Existau mini trii, dar ace tia erau pur i simplu executan ii ordinelor
directoratului. Organul era iresponsabil în fa a Parlamentului i, ca o contrapondere,
nu putea dizolva Camerele. Un alt exemplu este Directoratul elve ian. Organul
colegial, compus din 7 membri, este numit Consiliu federal. El este iresponsabil fa
de Ansambluri i nu le poate dizolva. Deciziile sunt luate în mod colectiv. Nu exist
un ef al guvernului. Dac Elve ia are un Pre edinte federal, el este doar onorific.
Mandatul s u este de un an f r posibilitatea de a fi reales imediat. Alegerea sa este
f cut de Parlament. Acest sistem a mai fost instituit în 1952, în Uruguai. De
asemenea, el a fost cunoscut în forme aparente de unele ri socialiste, dar aici lucru-
rile se complic mult prin suprapunerea statului i partidului. Forma aceasta de
Executiv a dat rezultate contradictorii. Dac directoratul anului III a fost cu totul
nefunc ional, cel elve ian a dat i d rezultate foarte bune.
b. Executivul dualist. Executivul este dualist atunci când atribu iile sale sunt
împ r ite între dou organe: eful statului i guvernul. A adar, forma tipic a acestui
Executiv o vom întâlni în regimurile parlamentare. Dar trebuie distins aici între regi-
murile parlamentare care cunosc preponderen a efului statului i cele care cunosc
preponderen a efului guvernului. Executivul dualist cuprinde deci un organ uniper-
sonal: eful statului, pe care l-am analizat deja, i un element colegial: guvernul, pe
care o s -l analiz m în cele ce urmeaz .
Elementul colegial al Executivului dualist. Elementul colegial al Executivului
dualist este numit de regul guvern. El poate îns purta i alte nume, cum ar fi
Cabinet sau Consiliu de mini trii. Spre deosebire de Executivul colegial monist sub
forma directoratului, care este cea mai apropiat de Executivul colegial specific
regimului parlamentar, acesta din urm este responsabil în fa a parlamentului sau a
uneia din Camere. Aceast responsabilitate este în principiu politic i colectiv .
Membrii Executivului sunt de data aceasta specializa i, fiecare conducând un
minister. Deciziile acestora sunt îns subordonate deciziei colective. Dar nu to i
membri guvernului sunt efii unui minister: exist i mini tri f r portofoliu.
În principiu, egalitatea între mini trii este perfect . Exist un prim ministru dar
acesta nu este decât primus inter pares, adic nu dispune de nicio putere special fa
de colegii s i. Practic îns , regimul a evoluat spre înt rirea pozi iei primului ministru,
care devine eful guvernului în sensul autentic al termenului. Aceasta nu înseamn c
organul nu mai este colegial. Primul ministru nu poate nimic f r colegii s i: doar
guvernul decide. Dar aceast regul are un corolar: colegiul nu poate nimic f r eful
s u. Altfel spus primul ministru dispune de un drept de veto. De aceea, în regimul
parlamentar, desemnarea primului ministru cap t o însemn tate aparte. O vom
analiza îns atunci când vom studia mijloacele de interac iune între puteri. Ceea ce ne
intereseaz acum este rela ia dintre cele dou componente ale Executivului în cadrul
Executivului dualist.
Raporturile între organul colegial i cel unipersonal. Exist dou posibilit i
de desf urare practic a acestor raporturi: sau eful statului are o preponderen
asupra organului colegial, sau guvernul i Primul ministru domin , eful statului
pierzându- i importan a. În primul caz vorbim de guvern mânt orleanist, în al doilea
de guvern mânt de cabinet.
Guvern mântul orleanist poart acest nume deoarece a fost creat în timpul
domniei dinastiei de Orleans în Fran a. El presupune existen a unui ef al statului
dotat cu puteri importante, al turi de un guvern colegial, r spunz tor politic în fa a
parlamentului. Cele dou organe r mân distincte i ofer dou centre de impuls
politic. Unii autori includ în aceast categorie i Executivul regimului semiprezi-
den ial (Ch. Debbasch, J. Bourdon, J.-M. Pontier, J.-C. Ricci, 1990, p. 114-115), dar
aceast includere este inadecvat c ci, de data aceasta, dualismul Executivului este în
func ie de pozi ia efului statului fa de majoritatea parlamentar .
Guvern mântul de cabinet este forma în care eful statului, de i juridic subzist ,
în fapt, este deposedat de toate prerogativele, mai pu in cele de reprezentare i de
prezidare onorific a unor organe. În fapt, suntem în prezen a unui Executiv monist
colegial, care prezint ca tr s tur specific o putere cvasiierarhic a Primului
ministru asupra membrilor Cabinetului. Aceast tr s tur nu ine atât de evolu ia
institu ional , cât de evolu ia partidelor politice într-un sistem majoritar la un tur.
Bipolarizarea vie ii politice conduce la alternan a la putere i, pe de alt parte, la
confuziunea între eful majorit ii parlamentare, eful partidului i eful de fapt al
Executivului. Pozi ia predominant în partid este cea care-i asigur Primului ministru
o pozi ie dominant în Cabinet. El este de data aceasta nu primus inter pares, ci
primus inter partes.
§3. Rolul Executivului
Tradi ional Executivul are drept func ie executarea legilor. Unele constitu ii chiar
se mul umesc s defineasc a a rolul Executivului. Dar rolul acestuia, chiar potrivit
lui Montesquieu, este mult mai larg. Nu vom face aici o incursiune în problematica
cre terii rolului Executivului, care ar pune sub semnul întreb rii teoria separa iei
puterilor în stat îns i. Doar vom ar ta care sunt atribu iile principale ale acestuia
potrivit teorie clasice.
A. Executarea legilor. Acest termen este extrem de confuz. Executarea legilor se
poate rezuma la îndeplinirea unor acte individuale sau, dimpotriv , poate îmbr ca
forma edict rii unor norme generale cu valoare mai mic decât a legii. Pentru a evita
confuziile aceast no iune este divizat în dou : executarea propriu-zis a legii, care
presupune îndeplinirea de acte individuale în aplicarea legii i organizarea execut rii
legii, care presupune edictarea de norme generale necesare îndeplinirii actelor indivi-
duale în conformitate cu legea. Rolul esen ial al Executivului nu este executarea
propriu-zis a legii, de i acest lucru nu este exclus, ci organizarea execut rii ei.
Aceast atribu ie poate fi dat de constitu ie efului statului, cum este cazul în
Marea Britanie, unde executarea legilor se face în numele Reginei, sau în Statele
Unite, unde Pre edintelui îi revine rolul de a veghea ca legile s fie fidel executate.
Alte sisteme confer aceast func ie Primului ministru, altele guvernului ca organ
colectiv.
Executarea legilor presupune men inerea ordinii publice. A adar Executivul va
avea dreptul de a emite reglement ri de ordin politic, desigur cu respectarea legilor i
a drepturilor i libert ilor individuale, f r a înc lca deci domeniul de competen
exclusiv al puterii legislative. Puterea reglementar a Executivului nu îmbrac
formele specifice ale legii; normele sunt generale i obligatorii, dar forma edict rii
lor este inferioar celei legale. Desigur, Executivul poate în anumite regimuri i în
anumite condi ii s legifereze el însu i, dar voin a care st la baza legii este cea a
reprezentan ei na ionale care poate delega puterea, nu voin a.
B. Direc ia administra iei. Guvernul (pre edintele, în regimurile preziden iale)
este organul de conducere al administra iei statului. Aceast calitate implic o
oarecare libertate în organizarea serviciilor Executivului. Aceast libertate poate avea
mai multe grade. Unele sisteme admit c guvernul poate modifica structura sa, poate
crea sau desfiin a ministere f r acordul parlamentului. El poate, de asemenea, crea
servicii administrative, sub singura rezerv a aprob rii fondurilor necesare de c tre
parlament. Alte sisteme consider c posibilitatea de a crea servicii publice este
rezervat Legislativului, ea fiind strict de domeniul legii. Direc ia administra iei
presupune, de asemenea, puterea de a numi i revoca func ionarii administra iei.
Puterea de a numi i revoca func ionarii este dat efului statului, sau efului guver-
nului, sau împ r it între cei doi. În cazul unor func ionari superiori puterea este
limitat uneori de interven ia organului legislativ.
C. Direc ia politicii externe. Executivul este cel care î i asum direc ia politicii
externe a statului. El reprezint statul pe plan interna ional, în general prin interme-
diul efului statului. Astfel, eful statului are în general atribu ia de a încheia tratate,
uneori cu obligativitatea aprob rii ulterioare de c tre parlament sau de c tre una din
Camere (ratificare). El acrediteaz ambasadorii i trimi ii speciali pe lâng alte state,
iar ambasadorii altor state sunt acredita i pe lâng el. Iat de ce în mod tradi ional,
chiar în regimurile în care eful statului are foarte pu ine puteri, lui îi incumb în
primul rând responsabilitatea politicii externe.
D. Ap rarea. eful statului este în general i eful armatei. Armata este o admi-
nistra ie, având un accentuat caracter specific, dar cu toate acestea o administra ie.
Este firesc deci ca eful statului s fie i eful armatei. Desigur, Executivul nu
dispune de aceast for colosal în afara oric rui control parlamentar, dar necesitatea
reac iei prompt face ca acest control s fie în unele cazuri post factum, deci dup ce
m sura a fost luat i, având în vedere specificul ei, când situa ia este de cele mai
multe ori ireversibil . Este astfel caracteristic ca în rile care dispun de arme
nucleare, declan area unui atac s fie remis Executivului.
§4. Forma de guvern mânt în raport cu natura func iei de ef al statului
În raport de cum eful statului este ales sau dobânde te ereditar func ia, uneori cu
interven ia unor proceduri semielective, au fost distinse dou forme de guvern mânt:
republica i monarhia. Extrem de important odinioar , aceast distinc ie devine din
ce în ce mai pu in relevant , chiar dac multe constitu ii, printre care i a României,
continu s se refere la acest sens al formei de guvern mânt, interzicând uneori chiar
revizuirea formei sale impus de constitu ia în vigoare. Nou ni s-a p rut mai
important s insist m pe clasificarea formelor de guvern mânt în raport cu modul
particip rii demosului la exerci iul puterii, dar, atât datorit persisten ei constitu-
ionale a sensului oarecum arhaic al formei de guvern mânt determinat în raport de
natura efului statului, cât i datorit persisten ei doctrinare a acestei clasific ri, vom
acorda un spa iu acestei clasific ri.
A. Monarhia. Ca s fim în prezen a unei monarhii trebuie ca func ia de ef al
statului s apar in unui monarh. Aspectul cel mai important care departajeaz acest
sistem de cel republican nu este îns , cum o sugereaz distinc ia doctrinar amintit
mai sus, modul în care eful statului accede la func ie, c ci au existat monarhii în
care regele era desemnat potrivit unui sistem electiv sau semielectiv, ci sursa suvera-
nit ii. Într-o monarhie, chiar constitu ional , sursa suveranit ii, când ea nu este
divin , este persoana monarhului îns i, în timp ce sursa suveranit ii într-o republic
este demosul. Dac aplic m acest criteriu, atunci nu putem decât s fim de acord cu
G. Antonetti (1998, p. 148-149) care sus ine c „nu mai exist nicio monarhie consti-
tu ional la sfâr itul secolului al XX-lea; n-au mai r mas decât câteva rare democra ii
regale… Între cele dou nu este o diferen de grad, ci o diferen de natur …
Monarhia constitu ional presupunea o putere regal originar i preponderent ,
consim ind s - i limiteze exerci iul puterii… O monarhie constitu ional era înainte
de toate o monarhie, o veritabil monarhie în sensul propriu al termenului, cu un rege
care guverna efectiv… În democra iile regale ale secolului al XX-lea regele nu mai
are decât un rol formal. Nu mai guverneaz , a devenit o relicv , o mumie. Aceasta nu
mai este nici m car o putere neutr , este o putere nul …”. În monarhie, suveranitatea
rezid în altceva decât în demos. Intrarea demosului pe scena politic semnific
ie irea regelui din aceasta. O surs a suveranit ii o exclude pe cealalt . Ast zi
monarhii î i datoreaz suveranitatea demosului. Problema monarhic este deci strict
o problem de istorie constitu ional , este adev rat important . Aceast monarhie a
fost, potrivit profesorului I. Muraru (I. Muraru, E.S. T n sescu, 2001, p. 361-362),
monarhie absolut , monarhie constitu ional (limitat ), monarhie parlamentar
dualist i monarhie parlamentar contemporan .
a. Monarhia absolut . „Monarhia absolut , ajuns la perfec iune sub domnia lui
Ludovic al XIV-lea… nu se confunda nici cu tirania, nici cu dictatura, nici m car cu
despotismul. În secolul al XVII-lea, expresia nu era deloc peiorativ , ci era chiar
laudativ . Fondat pe o concep ie cre tin a dreptului divin,…. Monarhia absolut ,

învestit cu plenitudinea suveranit ii…, era limitat atât în teorie (de respectarea
legii divine i a legii naturale) ca i în practic (prin respectarea legilor fundamentale
ale regatului i a institu iilor cutumiare…” (G. Antonetti, 1998, p. 7). Monarhia este
absolut nu în sensul c este arbitrar (pentru o distinc ie în teoria româneasc a
monarhiei absolute de puterea arbitrar , I. Deleanu, 2003, p. 120), ci în sensul c în
monarh rezid întreaga suveranitate. Monarhul nu avea în aceast form de
monarhie, cum cred unii autori (I. Muraru, E.S. T n sescu, 2001, p. 361), o putere
discre ionar . Afirma iile lui Ludovic al XV-lea, în 1766, rezum din acest punct de
vedere perfect concep ia monarhiei absolute: „Doar în persoana mea singur rezid
puterea suveran … Doar de la mine cur ile mele î i trag existen a i autoritatea…
Doar mie îmi apar ine puterea legislativ , f r dependen , nici partaj… Ordinea
public în integralitatea ei eman de la mine.. Drepturile i interesele na iunii, din
care se îndr zne te s se fac un corp separat de monarh, sunt în mod necesar unite
cu ale mele i nu se afl decât în mâinile mele” (apud G. Antonetti, 1998, p. 8). Ideea
central este aici c drepturile na iunii nu sunt separate de drepturile monarhului, nu-i
pot fi opuse, i c toate puterile eman de la el. Deci tipice monarhiei absolute sunt
patru caractere: caracterul sacru al puterii regale, caracterul suveran al acesteia,
confuziunea puterilor în persoana monarhului i limitarea puterilor regale prin legea
divin , natural , legile fundamentale ale regatului i institu iile cutumiare.
a.1. Caracterul sacru al puterii regale. Acest principal caracter al puterii regale
în monarhia absolut este situat în amontele caracterului s u suveran, fiind sursa
puterii absolute. Potrivit lui Bossuet, „Dumnezeu i-a stabilit pe regi pentru a fi
mini tri Lui, prin intermediul c rora El î i conduce poporul. Regele primea astfel
regatul de la Dumnezeu, lucru clar afirmat de termenii jur mântului regilor Fran ei:
regatul vostru care va fost acordat de Dumnezeu…” (apud R. Bonney, 1989, p. 50).
De provenien divin fiind, puterea monarhului absolut era, ca i cea a lui
Dumnezeu, nelimitat , dar fundamental bun , dreapt . Cum s-a spus mai târziu
despre popor c nu poate s gre easc deoarece nu poate lucra decât în interesul
comun, a a se spunea i despre rege c nu poate s fac puterii lui decât un uzaj
public. El, cum afirma Bossuet, „nu este n scut pentru el însu i, ci pentru public”. În
aceast optic , a te supune monarhului era o datorie religioas : supu ii îi datorau
ascultare cu acela i titlu ca lui Dumnezeu. De altfel caracterele suveranit ii, cele pe
care J. Bodin le teoretiza în „Les six livres de la République”, sunt exact tr s turile
puterii divine. Suveranitatea, ca i puterea divin , este dreapt prin natur , este origi-
nar , fiind cauz de sine, este suprem i absolut . În monarhiile absolute, ea apar ine
întreag monarhului, doar acesta este suveran.
a.2. Caracterul suveran al puterii regale. Reprezentant al divinit ii pe p mânt,
suveranul avea în monarhia absolut toat suveranitatea, f r concurent i f r partaj.
Aceast concep ie, continuarea logic a caracterului sacru al puterii monarhice, este
foarte bine pus în eviden de Ludovic al XV-lea în fa a Parlamentului Parisului, în
1766: „În persoana mea rezid autoritatea suveran ”, afirma el. Nu exist niciun
drept al poporului sau al na iunii pe care acestea s le poat opune suveranit ii
regale: aceasta nu admite nicio alt surs a puterii suverane în afara persoanei monar-
hului, care o prime te direct de la Dumnezeu. Monarhul absolut este astfel liber de
orice supunere exterioar regatului, inclusiv fa de puterea Împ ratului sau a Papei.
El este «protectorul Bisericii», nu «supusul Papei». În interior, cel pu in în teorie, el
este liber, de asemenea, de orice constrângere. El nu- i cap t puterea de la nobili-
mea feudal , fiind deasupra acesteia, monarhia absolut fiind genetic diferit de o
«seniorie Aristocratic » (J. Bodin), iar mini tri sau consiliile nu limiteaz în niciun
fel puterea regal , primii fiind doar secretari ai regelui, celelalte având doar rol
consultativ. Puterea regal era deci o potesta absoluta, în sensul de suveranitate
legislativ nepartajat . Puterea monarhului absolut era tradi ional conceput ca fiind
deasupra legilor (princeps legibus solutus), dar trebuie bine în eles, deasupra legilor
pe care el le face, în sensul c „legea nu ar putea fi mai mare decât legiuitorul”
(Augustinius Triumfus d’Ancone, apud R. Bonney, 1989, p. 16), dar nu deasupra
legilor divine sau naturale i nici deasupra legilor fundamentale ale regatului. Suvera-
nitatea nepartajat i nu puterea arbitrar f cea din puterea monarhului o potesta
absoluta. Evolu ia a dou idei fundamentale a dus la aceast în elegere absolutist a
suveranit ii monarhice: prima afirma c regele nu recunoa te nicio putere superioar
celei pe care el o are în domeniul temporal (rex qui superiorem non recognoscit), cea
de a doua, c regele este împ rat în regatul s u (rey in regno suo este imperator regni
sui). De altfel, Bossuet define te caracterul absolut al puterii monarhice prin
caracterul s u independent. Astfel, potrivit lui, a treia caracteristic a monarhiei este
de a fi „absolut , ceea ce vrea s zic independent ” (apud R. Bonney, 1989, p. 58).
a.3. Confuziunea puterilor în persoana monarhului. Puterile statului, în
monarhia absolut , sunt confundate în persoana monarhului. Lui îi apar ine puterea
legislativ , f r concurent i f r partaj, tot el este de in torul puterii executive i
administrative, neexistând nicio putere autonom de aplicare a legilor sau de utilizare
a for ei publice, iar puterea judiciar , chiar dac era conferit unor tribunale numite
parlamente, împ r ea dreptatea doar în numele regelui, acesta putând interveni f r
limite în orice cauz , judecând-o el însu i, tot el având i puterea de a gra ia. Toate
puterile, cel pu in în teorie, apar ineau, f r niciun partaj, regelui.
a.4. Limitele puterii regale în monarhia absolut . Cum am subliniat deja,
puterea monarhului absolut era nepartajat , dar nu nelimitat . Puterea aceasta este
absolut , este adev rat, dar cum afirma Bossuet, „este un lucru c guvern mântul
este absolut, i alt lucru c el este arbitrar”. Puterea monarhului trebuie s fie «supus
ra iunii», adic s respecte legile divine i legile naturale. Ea este astfel limitat nu de
un concurent, c ci acesta nu poate exista de principiu, ci de sursa îns i a suvera-
nit ii regale: puterea divin . Guvern mântul regal este astfel „o oper a ra iunii i a
inteligen ei”. El este bazat pe cunoa tere, nu pe voin a arbitrar .
Pe lâng aceast limit , care poate p rea destul de problematic , puterea regal î i
mai g sea limitarea în legile fundamentale ale Regatului. Stabilitatea legislativ era
astfel erijat în principiu de baz al organiz rii regatului. Existau unele legi pe care
monarhul nu trebuia s poat s le modifice, concep ie a unui drept superior frapant
de asem n toare constitu ionalismului modern. Astfel, Achille de Harlay, primul
pre edinte al Parlamentului Parisului îi amintea lui Henri III în 1586: „Noi avem,
Sire, dou feluri de legi, unele sunt legile i ordonan ele regilor, celelalte sunt ordo-
nan ele regatului, care sunt imuabile i inviolabile… Trebuie s observa i legile
fundamentale ale regatului, care nu pot fi violate f r s revoca i, f când îndoielnic
puterea i suveranitatea voastr ” (apud R. Bonney, 1989, p. 53). Henri IV a sim it din
plin aceste legi fundamentale ale regatului, c ci a trebuit s renun e la protestantism
i s devin catolic pentru a putea fi regele Fran ei. Legea salic p rea deci s fie
precedat de o lege a catolicit ii. O alt lege fundamental era în Fran a monarhilor
absolu i c suveranitatea trebuie conservat , c ea nu poate fi alienat sau cedat
nim nui, acest angajament f când de altfel parte din jur mântul rostit de rege la
încoronare. Monarhul absolut era deci liber de legile pe care el le f cea, dar nu liber
de orice lege: el era legat de legile fundamentale ale regatului, dar i de «cutumele
str mo ilor lui», pe care jura, de asemenea, la încoronare s le respecte.
Pe lâng aceste limit ri juridice, puterea monarhului absolut mai era limitat în
practic de existen a corpurilor intermediare, mai ales de nobilime i de cler, dar i de
existen a unui aparat de stat, care, chiar dac în teorie emana tot de la rege i era cu
totul supus lui, în practic putea avea de multe ori o independen remarcabil ,
constituindu-se dac nu într-un concurent al puterii regale, cel pu in într-o putere de
ponderare a acesteia. Astfel mini tri i mai ales primul ministru, chiar dac ap reau
doar ca secretari ai regelui, erau uneori deosebit de influen i, fiind capabili s duc o
politic proprie: Richelieu nu era un simplu secretar al lui Ludovic al XIII-lea i nici
Mazarin al Regelui Soare, chiar dac acesta avea îndr zneala s afirme c el este statul.
b. Monarhia limitat (constitu ional ). Monarhia limitat r mâne monarhie în
sensul plenar al termenului; regele este suveran: el nu împarte aceast suveranitate cu
poporul, cu na iunea ori cu reprezenta ii acestora. Dar ea este limitat prin existen a
unei constitu ii, a unor libert i individuale i a unui control realizat de reprezentan i
ale i asupra prelev rii i cheltuirii impozitelor. Dar suveranitatea r mâne nepartajat .
Regele acord o cart constitu ional supu ilor: el nu o accept i, cel pu in formal,
nu o negociaz , ci o d ruie te, p strând astfel toat puterea constituant pentru sine.
Pe de alt parte, el nu împarte cu reprezentan ii puterea legislativ . Reprezentan ii
sunt abilita i doar s elaboreze legea; ea nu devine îns lege decât prin sanc iunea
regal . „Legea este, într-adev r, format din dou elemente: o maxim de drept pe
care norma o formuleaz i un comandament care o sanc ioneaz . Or, suveranitatea
se manifest , nu în determinarea con inutului, ci în sanc iunea care îl face obligatoriu.
Sanc iunea singur este deci actul legislativ în sensul dreptului public” (P. Laband,
1901, p. 264 apud M. Prélot, J. Boulouis, 1990, p. 155). Suveranitatea legislativ
r mâne deci nepartajat , mai ales c regele are dreptul s emit ordonan e de
necesitate, care au putere de lege. În fine, drepturile bugetare ale parlamentului nu
pot s constituie un obstacol în fa a puterii suverane a regelui. Dac proiectul de
buget nu este aprobat, regele are dreptul s perceap taxele i s fac cheltuielile din
bugetul anterior. Vedem deci c monarhia fiind limitat nu este totu i bazat pe o
suveranitate partajat .
O astfel de monarhie limitat aducea în Fran a restaura ia din 1814. Exista o cart
constitu ional , dar ea fusese promulgat de rege i doar notificat Camerelor, care
deci nu avuseser decât un rol pasiv. Na iunea nu fusese implicat ; acordul ei nu
fusese nici cerut, nici judecat necesar; ei nu-i era recunoscut nicio putere consti-
tuant . Carta fusese concedat , dat prin bun voin a regelui i afirma c „autoritatea
întreag rezida în Fran a în persoana regelui”, exact ca în timpul monarhiei absolute.
Sigur c existen a Cartei era o limit , ca i cea a parlamentului, mai ales c una din
Camere, cea a deputa ilor, r spunsese regelui în termeni destul de revolu ionari, care
tr dau reminiscen unei concep ii a suveranit ii partajate, chiar a suveranit ii
na ionale. Camera afirma în acest sens c are „intima convingere c asentimentul
Francezilor va da acestei Carte un caracter cu adev rat na ional (s.n.)” (apud
G. Antonetti, 1998, p. 49).
c. Monarhia parlamentar dualist . Tr s tura esen ial a monarhiei parlamen-
tare dualiste este partajarea suveranit ii între rege i parlament. Urmare a acestui
partaj, constitu ia este un pact între reprezentan i monarh. Ea are un caracter
sinalagmatic i nu unilateral, cum avea constitu ia concedat din monarhia limitat .
Al turi de suveranitatea regal i egal , dac nu supraordonat acesteia, se afirm
suveranitatea na ional . O astfel de constitu ie a fost de exemplu cea a Suediei
adoptat dup revolu ia din 1809, regele declarându-se el însu i fericit s domneasc
„prin alegerea liber a fidelilor s i supu i, mai degrab decât printr-un simplu drept
de succesiune”. El accept Carta elaborat de reprezentan ii na iunii, monarhia c p -
tând un caracter contractual. Constitu ia Spaniei din 1812 afirma, de asemenea, suve-
ranitatea na ional (art. 2, 3 i 4), p strând monarhia, dar sub o constitu ie elaborat
de parlament i impus monarhului. Totu i, aceast constitu ie va fi ignorat de
Ferdinand al VII-lea când va reveni în Spania în 1814. eful statului p streaz în
acest tip de monarhie o influen real , dar el nu mai se poate pretinde singura surs a
suveranit ii. El o împarte cu Camerele, care sunt departe îns de a reprezenta
poporul, în general, una reprezentând aristocra ia iar cealalt fiind cenzitar . Baza de
reprezentare era deci destul de restrâns . Puterea legislativ este i ea partajat .
Regele nu mai cere Camerelor, ca în monarhia limitat , doar mijloacele politicii sale,
ci se vede nevoit s accepte i s pun în aplicare politica rezultat din compozi ia
Camerelor. Puterea executiv apar ine monarhului, dar mini tri sunt dublu respon-
sabili: în fa a efului statului i în fa a parlamentului. Dac na iunea nu desemneaz
guvernan ii, ea îi desemneaz pe cenzorii guvernan ilor. Acest regim nu poate fi îns
în practic prea stabil. El tinde s concilieze dou suveranit i prea diferite, una
monocratic i una democratic . De aceea, el a evoluat fie c tre o democra ie regal
în care regele nu mai are decât un rol formal de reprezentare i cel mult de influen
moral , fie c tre o revenire vremelnic la practici absolutiste sub masca unei
monarhii parlamentare.
d. Democra iile regale (monarhiile contemporane). Cum am remarcat deja,
apari ia na iunii pe scena politic în calitate de surs a suveranit ii a fost înso it , cu
mai multe sau mai pu ine convulsii, de ie irea monarhilor dup scena politic în
calitate de surs i depozitari alternativi ai acestei suveranit i. Forma monarhic a
putut uneori supravie ui acestei mi c ri istorice, con inutul ei nu. Ast zi, nu mai
avem monarhii, ci democra ii care p streaz o aparen monarhic . Chiar i acolo
unde monarhii mai au unele atribu ii juridic precise, ei nu îndr znesc s le foloseasc
în concurs cu na iunea, ci doar în concert cu ea. Demosul a avut abilitatea de a
elimina orice concurent de pe scena suveranit ii. Ast zi nu mai exist decât câteva
rare democra ii regale.
B. Republica. Termenul «republic » este unul neclar datorit faptului c el are
în elesuri i chiar valoare sentimental ori simbolic , diferite în diverse spa ii
culturale (B. Mathieu, M. Verpeaux, 1996). El are sensuri care acoper tot spectrul de
la simplismul unei definiri negative, ca lips a monarhului, pân la o real filozofie,

care explic de pe pozi ii particulare întregul mecanism al raporturilor între libertate
i autoritate (Ph. Pettit, 2004). Desigur c aceste multiple sensuri nu vor putea fi
abordate toate aici i c foarte complexa filosofie a raporturilor republicane dintre
egalitate, libertate i comunitate nu poate fi decât foarte sumar schi at .
a. Republica ca lips a monarhiei. Acest sens evident rudimentar este cel predo-
minant. În acest sens restrâns, republica semnific un regim în care eful statului nu
poate fi un monarh, adic în care magistratura suprem nu poate fi transmis ereditar.
Dac eful statului este ales, direct sau indirect, suntem în prezen a unei republici.
Acest sens al «republicii» nu pare s poat fi contestat. i totu i au existat regimuri
politice inute ca fiind monarhice în care regele era ales. Se pare deci c acest prim
criteriu de configurare a conceptului de «republic » nu este suficient, de i în mod
evident este util.
b. Republica – un regim în care suveranitatea apar ine poporului. În multe
sisteme care nu au cunoscut monarhia sau nu au avut o experien monarhic semni-
ficativ , în orice caz nu una a monarhiei absolute, «republica» se define te ca demo-
cra ie. Republica ar fi în aceast în elegere un regim politic în care suveranitatea
apar ine poporului, adic unui «demos», nu unui «monos». Sursa suveranit ii este de
data aceasta decisiv , nu modul ei de exercitare. Aceasta este ideea care fundamen-
teaz afirma ia potrivit c reia Belgia, de exemplu, este o monarhie republican .
Regele nu are suveranitate, el î i extrage atât prerogativele, cât i legitimitatea din
constitu ie, iar constitu ia este a na iunii, nu a regelui. Se instituie astfel o «monarhie
reprezentativ » în care regele nu poate face nimic dac nu g se te un titlu particular în
Constitu ie care s -i permit exerci iul acelei competen e. El nu este decât un reprezen-
tant al na iunii, care nu este ales. Dar sunt mul i al ii care nu sunt ale i: mini trii,
judec torii (…). Apoi, regele nu poate face nimic f r contrasemn tura unui ministru.
Cum afirma ironic F. Delpérée (B. Mathieu, M. Verpeaux, (dir.), 1996, p. 326) „monar-
hia poate din acest punct de vedere s se arate mai republican decât Republica”.
Dar aceast confuzie a republicii cu democra ia nu-i las de obicei primeia o
autonomie prea mare ca no iune juridic . De exemplu, în Germania, unde acest sens
este evident (M. Fromont în B. Mathieu, M. Verpeaux (dir.), 1996, p. 316-321),
caracterul republican al statului nu a fost niciodat folosit de instan a constitu ional ,
chiar dac el figureaz în art. 20, tocmai pentru c no iunile de democra ie i stat
social par mai precise i mai u or de st pânit din punct de vedere juridic. Totu i,
acest sens al republicii poate avea o semnifica ie distinct de cea a democra iei pure
i simple. În acest sens larg de democra ie, republica semnific un regim contrar
oric rei forme de putere personal . Republica este un regim moderat în care
puterile sunt temporare, limitate i exercitate de persoane responsabile. Ea se opune
astfel i puterii nelimitate a unui demos. Nu numai monocra iile pot fi oprimante, ci
i majorit ile.
Uneori termenul «republic » poate fi în eles doar ca o form anumit de demo-
cra ie. Acesta pare s fie cazul american. În Statele Unite, „ideea de republic
serve te (…) pentru a desemna una din formele democra iei, democra ia reprezen-
tativ ” (G. Fritz în B. Mathieu, M. Verpeaux (dir.), 1996, p. 330). J. Madison era clar
în acest sens: „Într-o democra ie, poporul se asambleaz i guverneaz el însu i;
într-o republic , el se asambleaz i guverneaz prin reprezentan i i agen i” (apud

G. Fritz, p. 330). Alegerile devin cheia sistemului. Nu numai c în republic repre-
zentan ii poporului trebuie s fie ale i, ci aceast alegere trebuie s comporte un drept
la egalitate politic împins cât mai departe posibil. Republica se opune astfel nu doar
monocra iei, fiind incompatibil , în principiu, cu no iunea de ef al statului, Pre edin-
tele american fiind mai întâi un ef de guvern care are i unele atribu ii de ef de stat
(G. Fritz în B. Mathieu, M. Verpeaux, (dir.), 1996, p. 333), ci se opune i oric rei
forme de oligarhie (J.-F. Aubert apud B. Mathieu, M. Verpeaux, (dir.), 1996, p. 324).
c. Filosofia republican . Republicanismul, ca filosofie politic , este o modalitate
particular de a în elege libertatea, egalitatea i comunitatea, precum i raporturile pe
care acestea le între in unele cu altele. Libertatea este pentru republicani noninter-
feren , dac nu chiar nondomina ie. Opusul ei este deci domina ia. Indivizii care
suport o domina ie oarecare nu sunt liberi, chiar dac aceast domina ie nu d
na tere la o interferen prin bun voin a dominatorului. Acest mod de concepere a
libert ii se ridic evident împotriva puterii paternale a monarhului absolut: acesta
poate fi limitat în exerci iul domina iei, poate s nu interfereze în sfera de libertate a
supu ilor, dar aceasta doar pentru c este binevoitor. Ar putea-o face oricând. Simpla
existen a acestei domina ii binevoitoare este în concep ia republican inadmisibil .
Dar libertatea ca nondomina ie semnific mai mult decât lipsa puterii monarhice.
Oricare alt domina ie este un atentat la libertate. Cea a corpurilor intermediare, în
primul rând. Cea a statului, de asemenea. Statul este de aceea un simplu mandatar al
indivizilor, lua i atât individual, cât i colectiv, adic asambla i în popor, în demos.
Dar libertatea aceasta ca nondomina ie exclude i domina ia majorit ii înse i:
demosul este el însu i uneori tiranic, iar republicanismul o în elege foarte bine.
Guvern mântul limitat presupune o surs a suveranit ii limitat .
Republicanismul concepe egalitatea ca pe un element constitutiv al libert ii.
Indivizii nu sunt liberi decât dac sunt trata i ca fiin e egale. A trata indivizii ca fiin e
egale nu înseamn îns a-i trata identic. Dimpotriv , situa iile relevant diferite
creeaz un drept la diferen . Libertatea tinde de regul s fie în eleas ca egalitate.
Republicanismul în elege dimpotriv egalitatea într-o manier eliberatoare. Raportu-
rile necesar conflictuale dintre egalitate i libertate sunt rezolvate în favoarea liber-
t ii, o libertate nu ca noninterferen pur i simpl , care presupune o ab inere, ci o
libertate ca nondomina ie, care presupune o ac iune de promovare. Când libertatea
rezult din noninterven ie, statul se ab ine s construiasc regimuri diferite persoa-
nelor, ceea ce, de regul , însemn c cei mai vulnerabili r mân vulnerabili, iar cei
care domin nu pot fi trata i diferit în raport de criteriile însele ale avantajelor care-i
fac dominan i: ras , etnie, limb , sex etc. Deci egalitatea prezerv domina ia. Dimpo-
triv , când libertatea este în eleas ca nondomina ie, statul trebuie s ac ioneze pentru
a corecta inegalit ile care duc la rela iile de domina ie. Tratamentele juridice diferite
nu numai c sunt permise, sunt absolut necesare. Egalitatea este înfrânt în numele
libert ii. Rolul acesta de ponderare a exceselor conjuncturale ale unora dintre
principiile fundamentale ale democra iei liberale, libertatea i egalitatea, îl au valorile
supreme ale drept ii sau justi iei sociale.
Republicanismul este deci o ie ire din aparent insolvabila dilem a alegerii între
liberalism i comunitarism. Liberalismul insist pe libertate, comunitarismul pe egala
participare la comunitate. Liberalismul, concepând libertatea ca noninterven ie, se

ab ine s trateze indivizii în raport cu tr s turile care-i disting, deci în raport de
apartenen a lor la un grup, v zând în ei doar cet eni; comunitarismul, dimpotriv ,
valorizeaz juridic grupurile, considerând c indivizii reali î i construiesc identitatea
i deci necesit ile în raport de apartenen a grupal , revenind, poate bine inten ionat,
dar posibil periculos, la parcelarea dreptului în raport cu grupuri sociologic determi-
nate, tipic regimul preburghez. Idealul republican nu este nici liberal, nici comuni-
tar, ci le conjug în idealul fraternit ii ori al justi iei sociale. Justi ia social admite
c putem deroga de la egalitatea formal , luând în considerare criteriile de aparte-
nen la grupurile primare de identificare, dac aceasta duce la maximizarea nondo-
mina iei, deci dac asigur o participare mai aproape de egalitate la putere i la
beneficiile publice. Nu mai mult egalitate de fapt impune o inegalitate de drept, ci
mai mult libertate rezultat din asigurarea capacit ii de a te sustrage domina iei.
Comunitatea republican este o comunitate egal de oameni liberi, care admite
tratamentele inegale ca pe un mijloc de sc pare din rela iile de domina ie.
d. În elesul republicii în România. Nu o s facem aici decât o scurt remarc ,
problema urmând s fie analizat mai amplu în volumul dedicat regimurilor politice
române ti. La prima vedere se pare c în elesul pe care îl d Constitu ia din 1991
no iunii de «republic » este cel rudimentar, adic de lips a monarhului. Acest în eles
ar fi, dac este s d m crezare lui P. Gélard, sensul pe care îl are în genere conceptul
în Europa de Est, chiar dac nu sunt întru totul de acord cu el atunci când afirm c
termenul „Republic nu are în rile Europei de Est nicio semnifica ie” (apud B.
Mathieu, M. Verpeaux, 1996, p. 325). Totu i, Constitu ia României pare s -i acorde
o importan decisiv , interzicând revizuirea formei republicane de guvern mânt.
Chiar dac republica a fost introdus la noi de comuni ti, s nu însemne aceast
valorizare actual nimic? Sau dispozi ia constitu ional , preluat de la francezi, tinde
s reconfigureze no iunea în raport de teoria i practica constitu ional din Hexagon?
Sec iunea a 2-a. Puterea legislativ
Puterea legislativ este tradi ional acordat parlamentului. Faptul c teza potrivit
c reia func ia sau puterea legislativ este exercitat de acesta singur, cum au afirmat
doctrina clasic i chiar unele constitu ii, printre care i cea român din 8 decembrie
1991, care în art. 58 arat c „Parlamentul este ... unica autoritate legiuitoare a rii”,
este fals nu vom ar ta aici, rezumându-ne în cadrul acestei sec iuni s studiem dife-
ritele forme de parlament i func ionarea acestora, în principiu, i încercând s
ar t m avantajele i dezavantajele fiec reia.
§1. Formele organului legislativ
Exist dou mari categorii de parlamente în func ie de num rul de Camere al

acestora: parlamente bicamerale i parlamente unicamerale. Prima form presupune o
multitudine de variante, în func ie, mai întâi, de modul de formare a Camerei secunde
i, mai apoi, în func ie de raporturile dintre acestea. Exist , de asemenea, i o form

ce presupune mai mult de dou Camere, dar ea este o raritate.
A. Bicamerismul. Pentru a desemna aceast form de parlament, care presupune
divizarea acestuia în dou Adun ri distincte, independente func ional, se folose te i
termenul de bicameralism. De i consider m c ambii termeni sunt utilizabili,
prefer m s -l folosim pe cel dintâi.
a. Originea istoric a bicamerismului. Bicamerismul a ap rut în Marea Britanie
din ra iuni în aparen întâmpl toare (B. Chantebout, 1982, p. 272). În 1265, dat
inut drept an al apari iei primului parlament, nu exista decât o singur Camer . Ea
era format , pe de o parte, din 10 lorzi laici, 20 de lorzi spirituali, apar inând clerului
superior i, pe de alt parte, din 30 de reprezentan i ai comunelor, adic ai comuni-
t ilor locale, cavalerii i 40 de reprezentan i ai târgurilor, burghezii, ultimele dou
categorii fiind alese. Reprezentan ii comunelor cap t îns obi nuin a de a se întâlni
într-un sediu distinct, motivul fiind separarea claselor din care proveneau cele dou
categorii de reprezentan i. Acest obicei va fi definitiv stabilit în secolul al XIV-lea,
luând astfel na tere bicamerismul. Aceast distinc ie a continuat apoi s fie adâncit ,
constituindu-se o diferen iere principial a Camerelor.
b. Originea federal a bicamerismului. Particularitatea statelor federale face
bicamerismul inevitabil. Existen a statelor componente ce p streaz , în principiu,
suveranitatea intern i chiar o parte a celei externe, face necesar reprezentarea
egal , în principiu, a acestora în organul legiuitor federal, care va adopta m suri ce
vor fi obligatorii pe teritoriul statelor federate. Pe de alt parte, popula ia global
constituie ea îns i o unitate, o na iune, care trebuie reprezentat ca atare. A adar,
organul legiuitor federal va fi divizat în dou Camere: una reprezint statele federate,
fiecare stat având în principiu un num r egal de locuri, cealalt reprezint na iunea,
statele fiind reprezentate în func ie de ponderea popula iei lor în cadrul popula iei
globale. Dac prima form de apari ie a bicamerismului are o evolu ie aleatorie, cea
de a doua form este logic . Ea este instituit voluntar.
c. Formele bicamerismului. Modul de formare a primei Camere a parlamentului
bicameral nu ridic probleme: ea este constituit din deputa i ale i prin vot universal
direct. În schimb, formarea Camerei secunde ridic probleme. Principala problem
este urm toarea: cum trebuie format aceast Camer pentru ca existen a ei s se
justifice? Exist mai multe modalit i de a r spunde la aceast întrebare. Principalele
sisteme sunt urm toarele: Camera secund ereditar , Camera secund numit ,
Camera secund aleas democratic, dar pornind de la baze i utilizând tehnici diferite
fa de alegerea primei Camere i Camera secund ce reprezint interesele economice
i sociale. Sunt de conceput de asemenea sistemele mixte.
Cea de-a doua problem ar putea fi formulat astfel: ce pondere s i se dea acestei
Camere în raport cu prima? Dou sisteme sunt utilizate: un prim sistem face din
Camera secund egala primeia (bicamerismul egalitar), un al doilea sistem instituie o
preponderen , mai mare sau mai mic , a primei Camere în raport cu cea de-a doua
(bicamerism inegalitar).
c.1. Camera secund ereditar . Aceast form de organizare a parlamentului
presupune c func ia de membru al Camerei secunde se transmite descenden ilor. Ea
este o reminiscen a Evului Mediu. Tipic regimurilor aristocratice, ea se mai
p streaz totu i cu unele atenu ri i ast zi. Cea mai cunoscut Camer de acest gen
este Camera Lorzilor în Marea Britanie. Justificarea acestui gen de Camer o g sim
perfect ilustrat de ra ionamentul lui Montesquieu: „Exist întotdeauna în Stat –
spune el – oameni distin i prin na tere, bog ie sau onoruri; dar dac ei ar fi
confunda i cu poporul i dac nu vor avea decât un cuvânt ca oricare altul, libertatea
comun ar fi sclavia lor i n-ar avea niciun interes s o apere, c ci cea mai mare parte
a rezolu iilor ar fi contra lor”.
c.2. Camera secund numit . Acest tip de Camer presupune c membrii s i
sunt numi i de eful statului în totalitate sau într-o propor ie covâr itoare, liber sau
respectând anumite criterii minimale. Ea poate avea i câ iva membri de drept, care
ocup func ia în virtutea unei anumite calit i proprii. Numirea este f cut pe termen
determinat. Sistemul este desigur total nedemocratic, l sând la dispozi ia unui om o
prea mare putere. Un astfel de sistem a fost instituit în România în 1864 prin Statutul
dezvolt tor al Conven iei de la Paris. Acest act constitu ional arat în art. VII:
„Corpul Ponderatoriu (Camera secund ) se compune: de Mitropoli ii erei, de Epis-
copii eparhiilor, de înteiul Pre edinte al Cur ii de Casa ie, de cel mai vechiu dintre
generalii armatei în activitate, i osebit înc de 64 membrii, carii se vor numi de
Domn: jum tate dintre persoane recomandabile prin meritul i experien a lor, i
cea-l-alt jum tate dintre membrii Consilielor generale ale districtelor, i anume câte
unul de fiecare jude u”.
c.3. Camera secund aleas . Dac a doua Camer este aleas , trebuie evitat ca
ea s semene prea mult primei Camere, altfel bicamerismul nu se mai justific . Mai
multe sisteme sunt susceptibile a fi utilizate pentru a ob ine o a doua Camer
constituit pe baze diferite, desigur nu radical, de prima.
O prim metod o reprezint utilizarea unui tip de sufragiu diferit. Se poate
recurge astfel la sufragiul restrâns, dar aceast metod este pu in democratic . Se
poate recurge la sufragiul indirect pentru alegerea celei de-a doua Camere. Acest
sufragiu va atrage rezultate diferite de cel direct dar complementare acestuia.
O a doua metod o reprezint utilizarea unui tip de scrutin diferit. Se poate
concepe astfel alegerea primei Camere pe baza reprezent rii propor ionale, modali-
tate ce-i confer , în general, o conforma ie pluricolor , c ci sistemul încurajeaz
tendin ele minoritare i alegerea celei de-a doua pe baza scrutinului majoritar la un
tur sau dou tururi ceea ce-i confer un caracter mai pu in instabil, datorit realiz rii,
în principiu, a unei majorit i clare. Se poate concepe utilizarea unui sistem mixt
pentru a doua Camer (a se vedea sistemul francez).
O alt metod este alegerea membrilor celei de-a doua Camere pentru o durat
mai mare decât durata mandatului primei Camere. Se ob ine astfel alegerea mem-
brilor Camerelor la date diferite, ceea ce comport , în general, i opinii politice
deosebite ale electoratului, deci structuri diferite ale Camerelor. Acest sistem este
întâlnit în Statele Unite, unde Senatul este ales pentru o durat de 6 ani, iar Camera
Reprezentan ilor pentru 2 ani, în Fran a, unde Senatul este ales pentru 9 ani, iar
Adunarea na ional pentru 5 ani etc.
O alt modalitate este reprezentarea în a doua Camer a comunit ilor locale. Fie
c e vorba de state în cadrul federa iei, fie de regiuni ce prezint o oarecare autono-
mie func ional în regimul statului unitar, fie de subdiviziunile teritoriale ale statului.
Unele constitu ii, cum este cea a României din 1991, diferen iaz cele dou
Camere doar prin stabilirea unei limite de vârst mai mare pentru eligibilitate în a
doua Camer . Acest sistem este îns iluzoriu. Oricum, deputa ii sub 35 de ani vor fi o
raritate.
c.4. Camera secund ce reprezint interesele economice i sociale. Acest tip de
Camer secund a suscitat multe controverse. Unii i-au f cut apologia teoretic, al ii
au acuzat-o a fi o simpl diversiune sau un procedeu nedemocratic, al ii au aplicat-o
sau au încercat s-o aplice. Cei care accept acest gen de Camer pornesc de la faptul
c partidele politice sunt incapabile s reprezinte diversitatea de interese i grupuri
care constituie comunitatea na ional . De aceea, a doua Camer trebuie s asigure o
reprezentare a intereselor economice, profesionale, culturale etc. Omul nu este o
unitate, cum este tentat politica s cread . El este divers în el însu i. Acela i individ
poate avea interese contrare în calit ile deosebite pe care le are în societate. Astfel,
el poate fi în acela i timp salariat i proprietar al unui capital investit. El are în aceste
dou calit i interese oarecum contradictorii. Ca angajat, are interesul ca salariul s
creasc ; ca proprietar, s scad etc.
Cea de-a doua Camer nu se justific decât dac se bazeaz pe criterii diferite de
prima, dac ea reprezint interese deosebite de cele reprezentate în prima. Aceasta
este ra iunea bicamerismului i o reprezentare a grupurilor sociale, economice,
profesionale i culturale ar asigura îndeplinirea acestor condi ii.
Dar sistemul a fost criticat, invocându-se o întreag palet de argumente. În
primul rând – s-a spus – rolul parlamentului este de a reprezenta interesul general.
Acesta nu este o sum de interese de grup. Or, reprezentarea profesional i celelalte
în eleg interesul general tocmai în acest mod. Pe de alt parte, sistemul este practic
irealizabil: care ar fi criteriul de delimitare al acestor grupuri socio-economico-pro-
fesionale, apoi care ar fi ponderea fiec ruia în Camer i, în fine, ce sistem de vot ar
putea fi practicat?
Cu toate acestea, sistemul a fost aplicat. Nu discut m aici de aplicarea lui în
regimurile fasciste, care era o punere la punct mascat a organiza iilor sindicale. Dar
ne vom referi la aplicarea efectiv în România prin Legea electoral din 27 martie
1926 i la o tentativ f cut de generalul Ch. de Gaulle în Fran a la 27 aprilie 1969.
Sistemul legii electorale române din 1926 combin reprezentarea comunit ilor
locale cu reprezentarea intereselor economice i culturale. Astfel, o parte dintre
senatori era aleas prin vot universal direct. O alt parte era aleas prin vot indirect
de un colegiu electoral format din membri ale i ai consiliilor comunale urbane i
rurale i ai consiliilor jude ene, câte unul pentru fiecare jude . O parte important
îns , câte unul de fiecare circumscrip ie electoral , era aleas de membrii Camerelor
de comer i industrie, ai Camerelor agricole i ai Camerelor de munc . Prin membri
se în elegeau membrii ale i i numi i ai Consiliilor de administra ie ale societ ilor
comerciale i regiilor autonome înscrise la respectiva Camer . Fiecare colegiu se
întrunea separat i alegea un senator pentru fiecare circumscrip ie. În fine, o alt parte
dintre senatori era aleas de universit i, fiecare universitate câte unul; corpul
electoral era format din profesorii respectivei universit i.
În Fran a, un sistem bazat pe reprezentarea profesional a încercat s introduc
generalul de Gaulle în 1969, când a supus referendumului, f r succes îns , un
proiect de modificare a organiz rii Senatului. Proiectul prevedea o dubl baz pentru
Senat: comunit ile locale i grupurile socio-profesionale. Critica principal adus
unui astfel de sistem este c el ar fi cu totul nedemocratic, c ci ar exclude aproape cu
totul votul universal, chiar indirect. Dac , a a cum ar ta Ch. de Gaulle în septembrie
1968, s-ar organiza un scrutin universal profesional, ar lipsi criteriile de distinc ie
realist a profesiunilor, s-ar pune problema inactivilor etc. S-a afirmat chiar c sub
masca sufragiului aceast Camer ar deveni o Camer aristocratic într-o variant
modern . S-a spus, de asemenea, c generalul era animat de alte considerente decât
reînnoirea Senatului, c , în fapt, ar fi urm rit excluderea acestuia, trecându-l în rolul
de acum al Consiliului economic i social. Generalul afirmase de altfel într-o decla-
ra ie la Lille în 1966 c Senatul reformat ar trebui „s reuneasc într-un ansamblu
unic reprezentan ii colectivit ilor locale i ai activit ilor regionale cu cei ai marilor
organisme de ordin economic i social ale rii, în scopul de a delibera asupra
afacerilor de aceast natur înainte ca Adunarea na ional , reprezentarea politic , s
le tran eze, votând legea”.
c.5. Bicamerismul egalitar. Bicamerismul este egalitar atunci când cele dou
Camere au exact acelea i puteri în materie legislativ . Acest principiu are mai multe
consecin e:
– niciuna din Camere nu poate adopta o lege f r acordul celeilalte. Ele trebuie s
se pun de acord asupra a dou texte identice ale aceleia i legi;
– procedura legislativ trebuie s prevad un mijloc procedural prin care textul
legii în discu ie s fie trimis de la o Camer la alta pân când cele dou Camere se
pun de acord asupra unui text unic;
– din egalitatea celor dou Camere rezult c aceste navete ale legii sunt în num r
nelimitat, în principiu. Practic, se pot utiliza mai multe metode pentru a limita num -
rul acestor navete: se poate prevedea c un num r de încerc ri de conciliere nereu ite
blocheaz adoptarea legii; se poate prevedea de asemenea o procedur complemen-
tar care s faciliteze punerea de acord a Camerelor, mai ales prin crearea unei
comisii mixte de mediere, cu reprezentarea egal a celor dou Camere, care încearc
s g seasc solu iile care ar putea pune de acord cele dou Adun ri.
Bicamerismul egalitar este utilizat de multe state, atât federale (Elve ia), cât i
unitare (Italia). El poate da rezultate foarte bune, dar poate i îngreuna inutil proce-
dura legislativ atunci când cele dou Camere sunt alese pornind de la criterii
identice, cum se întâmpl în România, sau conduce la blocaje, când Camerele sunt
prea diferite ca structur i Executivul nu are mijloace suficiente de constrângere.
c.6. Bicamerism inegalitar. Bicamerismul este inegalitar atunci când una din
Camere are puteri mai mari decât cealalt , putând s - i impun voin a în detrimentul
acesteia, în ultim instan . În general, Camera care domin este cea rezultat în
urma sufragiului universal direct.
Inegalitatea Camerelor se transpune în plan procedural în proceduri mai mult sau
mai pu in complexe în urma c rora Camera prim triumf asupra Camerei secunde.
Inegalitatea se manifest pe mai multe planuri:
– pe plan legislativ, Camera secund poate fi ignorat dac dup un num r de
navete ale legii cele dou Camere nu se pun de acord sau dac acest acord nu este
ob inut într-un anumit termen;
– pe planul rela iilor cu guvernul, Camera secund nu poate angaja responsabi-

litatea ministerial , ea nu poate r sturna guvernul.
Pot fi desigur imaginate o mul ime de sisteme. Inferioritatea Camerei secunde
poate fi mai mare sau mai mic . Ea se poate manifesta doar în anumite domenii ale
legisla iei, considerate mai importante, sau dimpotriv în toate cazurile de legiferare.
Termenul dup care Camera prim poate s - i impun voin a poate fi atât de lung încât
devine aproape inutil în condi iile rapidit ii schimb rilor sociale contemporane sau,
dimpotriv , poate fi foarte scurt, ceea ce accentueaz dependen a Camerei secunde.
A adar, dac în bicamerismul egalitar, Camera secund dispune de un drept de
veto absolut asupra legisla iei, în cazul bicamerismului inegalitar, acest veto se
relativizeaz într-o m sur mai mare sau mai mic . Bicamerismul inegalitar are
avantajul c nu risc s produc blocaje de lung durat ale sistemului în condi iile în
care amelioreaz reprezentarea.
B. Unicamerismul. Unicamerismul nu ridic nicio problem de definire. Este
vorba de un parlament unitar, nedivizat, cu o singur Camer . Ra iunea prim a
instituirii acestui tip de parlament este c o eventual divizare a parlamentului este o
cauz de sl bire a acestuia fa de Executiv i o surs de complicare inutil a
procesului de legiferare. Unicamerismul poate avea o cauz istoric sau poate rezulta
dintr-o filosofie, cum s-a întâmplat în Fran a în 1793 sau 1848, când unitatea postu-
lat a Na iunii nu putea avea ca rezultat decât unitatea parlamentului sau în statele
marxiste, unde teoria unit ii puterii în stat nu putea avea decât aceea i consecin
institu ional . Unicamerismul poate fi instituit i în considerarea dimensiunilor
reduse ale statului.
C. Bicamerism sau unicamerism? Controversa aceasta este foarte intens în
principiu. Ea este înc prezent în România, unde Constitu ia din 1991 este mai mult
sau mai pu in primit cu reticen cu privire la modalitatea de organizare a bica-
merismului. Vom face în cele ce urmeaz o analiz succint a argumentelor expuse
de o parte i de alta, f r a avea preten ia de a fi exhaustivi.
a. Argumente în favoarea Camerei unice. Aceste argumente pot fi împ r ite în
trei categorii: argumente de filosofie politic , argumente ce se refer la func ionarea
institu iilor i argumente ce iau în considera ie rela ia bicamerismului cu democra ia.
Ultimele dou categorii nu se refer propriu-zis la facilit ile unicamerismului, ci la
dezavantajele bicamerismului.
a.1. Argumente de filosofie politic . Monocamerismul este inspirat în ultim
analiz de filosofia lui J.-J. Rousseau. Suveranitatea fiind indivizibil potrivit acestei
teorii, nu este posibil în principiu divizarea Reprezentan ei na ionale, expresie a
acestei suveranit i. În urma aceleia i premize filosofice este cerut preponderen a
organului legislativ unicameral asupra Executivului.
a.2. Argumente ce se refer la func ionarea institu iilor. Dac cele dou
Camere sunt alese în acela i moment, pentru aceea i durat i de aceea i manier ,
ceea ce comport acela i tip de sufragiu, acela i mod de scrutin i acela i corp electo-
ral, ele exprim acela i interes, au aceea i compozi ie, în principiu, i, în consecin ,
divizarea parlamentului în dou Camere este inutil . Dac a doua Camer nu este o
copie mai mult sau mai pu in fidel a primeia, bicamerismul devine o frân în calea
legifer rii, producând un blocaj institu ional. Dac majorit ile celor dou Camere
difer , exist riscul ca legea s fie blocat în cazul bicamerismului egalitar sau
întârziat în cazul celui inegalitar, consecin grav pentru stat, care se vede în impo-
sibilitate s - i îndeplineasc func ia sa esen ial : realizarea dreptului. Pe de alt parte,
existen a celei de-a doua Camere sl be te Legislativul în fa a Executivului. Controlul
exercitat asupra acestuia devine în mare m sur ineficient, c ci el se poate sprijini pe
o Camer pentru a contracara amenin area celeilalte.
a.3. Argumente care opun bicamerismul democra iei. Dac cele dou Camere
nu sunt alese la acela i moment, majorit ile lor difer , putând fi chiar contradictorii,
ceea ce blocheaz expresia voin ei democratice, care presupune c o minoritate se
supune unei majorit i, ceea ce implic existen a acestor dou categorii. Or, bicame-
rismul în aceast form face inaplicabile aceste categorii. Dac se utilizeaz pentru a
doua Camer sufragiul indirect, ea va reprezenta mai degrab un cerc de notabili
decât poporul, ceea ce este evident nedemocratic. Dac se utilizeaz un regim elec-
toral diferit, se aduce, de asemenea, atingere democra iei, c ci formarea majorit ii
este contradictorie, chiar arbitrar . Dac una din Camere este aleas pentru durat
mai mare, ea se îndep rteaz de aleg tori, sc pând oarecum controlului acestora.
Dac se organizeaz reînnoirea par ial a Camerei, aceasta se face pentru a evita
manifestarea unei majorit i clare. Toate aceste argumente i desigur s-ar putea
continua, arat c bicamerismul se opune democra iei autentice.
b. Argumente în favoarea bicamerismului. Partizanii bicamerismului r spund
fiec rei obiec ii ridicate de unicameri ti i expuse mai sus. Vom relua deci argu-
mentele de mai sus, privindu-le dintr-un unghi de vedere deosebit.
b.1. Argumente de filosofie politic . Obiec iei c reprezentan a nu se poate
divide pentru c suveranitatea este indivizibil în principiu i se poate r spunde c nici
nu este vorba de o divizare a suveranit ii, ci de o divizare pur func ional . A a cum
existen a Executivului nu contrazice unitatea voin ei statului, nicio a doua Camer nu
o împiedic . Divizarea în dou Camere a Legislativului este o transpunere a princi-
piului separa iei puterilor la nivel intrafunc ional.
b.2. Argumente care arat c existen a celei de-a doua Camere înt re te
democra ia. Alegerea celei de-a doua Camere prin sufragiu indirect nu este nedemo-
cratic . Colegiul electoral este rezultatul votului popular. Dar avantajul s u este c
votul dat membrilor colegiului electoral este dat în considerarea unor interese mai
pu in partizane, ceea ce face ca a doua Camer s completeze reprezentarea strict
politic din prima Camer . Totul este ca votul s nu comporte prea multe grade
pentru a îndep rta decizia de popor. Pe de alt parte, reprezentarea intereselor comu-
nit ilor locale este evident mult mai bine f cut în cea de-a doua Camer , ceea ce
este foarte util. Utilizarea unui mod de scrutin diferit este de asemenea util , c ci ea
face reprezentarea mai fidel . S-a subliniat de nenum rate ori c nu exist un sistem
de scrutin f r dezavantaje. Fiecare sistem are avantajele sale. O combinare a dou
sisteme asigur corectarea neajunsurilor fiec ruia, dac este bine gândit . Durata mai
mare a mandatului uneia din Camere prezint desigur inconvenientul c îndep rteaz
a doua Camer de voin a corpului electoral. Nu este mai pu in adev rat c aceast
îndep rtare poate fi îns util . Reînnoirea par ial are i ea avantaje, c ci evit
r sturnarea prea brusc a majorit ii, care poate fi periculoas când alternan a nu este
înso it de un acord asupra bazelor esen iale ale statului i liniilor directoare în
politica intern i extern . Reînnoirea Adun rilor la date diferite permite exprimarea
mai deas a voin ei populare i astfel contribuie la înt rirea democra iei.
b.3. Argumente care arat utilitatea institu ional a Camerei secunde. Cea
de-a doua Camer înt re te echilibrul i soliditatea regimurilor democratice. Ea
asigur o mai bun separa ie a puterilor. Cea de-a doua Camer se constituie într-un
fel de frân a impulsurilor primei Camere, care, aleas fiind prin sufragiu direct, este
de obicei mai impulsiv , mai dornic de reforme radicale. Camera secund permite o
mai bun colaborare i un mai bun echilibru între puteri. Bicamerismul evit
conflictele directe i brutale între guvern i parlament prin faptul c guvernul se
poate sprijini pe o Camer pentru a contracara atacurile celeilalte. În al doilea rând,
ea asigur o reprezentare na ional în caz de dizolvare a primei Camere, ceea ce
poate fi foarte util. Existen a celei de-a doua Camere îngreuneaz procedura legis-
lativ , dar tocmai prin acest fapt conduce la o mai bun informare a opiniei publice,
care este util , chiar indispensabil uneori. Este adev rat c a doua Camer poate fi
paralizant , dar dac aceast dificultate este eliminat prin prevederea unei proceduri
prin care ea poate fi obligat în ultim instan s colaboreze, ea perfec ioneaz
mecanismele democratice.
D. Pluricamerismul. Acest sistem presupune existen a a mai mult de dou
Camere în componen a parlamentului. În general îns , una din Camere are o pozi ie
dominant , celelalte având o competen legislativ limitat sau chiar rezumându-se
la prepararea i discutarea proiectului, f r a avea drept de vot.
Un sistem pluricameral a fost practicat în Fran a sub primul imperiu napoleonian
(1804-1814). Parlamentul era compus din patru Camere: Consiliul de stat, Tribu-
natul, Corpul legislativ i Senatul. Dar toat aceast organizare era doar o masc a
puterii personale a Împ ratului.
De asemenea, un sistem pluricameral instituia Constitu ia Iugoslaviei din 1963.
Parlamentul era compus din cinci Camere, dintre care una avea competen a legis-
lativ general , iar celelalte competen în materii speciale: cultur , economie etc.
Fiecare Adunare avea modalit i de scrutin diferite ca baz , în efortul de a asigura o
reprezentare complet a na iunii. Desigur, sistemul era în mare parte iluzoriu. De
altfel, Constitu ia iugoslav din 1974 l-a abandonat, p strând totu i un sistem de
reprezentare diferen iat.
§2. Organizarea Camerelor
A. Durata legislaturii. O prim problem ce se impune a fi amintit este cea a

duratei puterilor Camerelor, numit legislatur . Cele mai multe constitu ii opteaz
pentru o durat de 4 ani a mandatului: Austria, Belgia, Norvegia, Elve ia, Olanda,
România, Spania. Mandatul poate fi îns i mai scurt (3 ani, în Suedia) i mai lung
(5 ani, în Fran a i Italia). El poate fi pe o durat egal pentru cele dou Camere ale
parlamentului, aceasta fiind regula. Dar poate fi i diferit ca durat pentru cele dou
Camere. Astfel, Constitu ia S.U.A. prevede în Art. 1. Parag. 2 c membrii Camerei
Reprezentan ilor sunt ale i la fiecare doi ani, iar în Art. 1 Parag. 3 c senatorii sunt
ale i la fiecare ase ani.
B. Reunirea Camerelor. Exist dou sisteme în ceea ce prive te reunirea

Camerelor, în func ie de timpul rezervat întrunirilor: sistemul permanen ei i sistemul
sesiunilor.
a. Sistemul permanen ei. În acest sistem, Camerele decid ele însele momentele
i durata întrunirilor. A nu se în elege a adar prin permanen faptul c cele dou
Camere sau Camera unic lucreaz f r întrerupere. Când Adunarea nu este reunit ,
ea r mâne reprezentat în general prin biroul s u. Acest sistem a fost utilizat i mai
este utilizat înc de multe state: Germania, S.U.A., rile de Jos, Danemarca, Elve ia
etc. El prezint avantajul c asigur independen a Legislativului fa de Executiv.
Dac acesta din urm are posibilitatea convoc rii Adun rilor sau, mai mult, exclu-
sivitatea convoc rii Legislativului, acesta este în bun m sur controlat de guvern
sau de eful statului. Inconvenientul acestui sistem este c nu permite relaxarea
climatului politic, p strând o tensiune continu între for ele politice în joc.
b. Sistemul sesiunilor. O prim distinc ie trebuie f cut între sesiune i edin ,
pentru a evita confuziile. Prin edin se în elege reunirea efectiv a unei Adun ri
într-o anume zi determinat , care începe atunci când pre edintele o declar deschis
i se termin când acesta îi pronun închiderea. Prin sesiune se în elege perioada de
timp determinat în care Camerele sunt abilitate s se întruneasc .
În func ie de interven ia sau noninterven ia puterii executive în determinarea
sesiunilor, acestea pot fi de mai multe feluri. O prim categorie de sesiuni sunt
p strate în afara posibilit ii de interven ie a Executivului. Este vorba în primul rând
de sesiunile ordinare, care sunt stabilite de constitu ie. Au existat i sisteme care au
f cut din stabilirea acestor sesiuni o atribu ie a Executivului (Fran a 1814), dar ast zi
aceast posibilitate este exclus . O a doua categorie de sesiuni p strate în afara
posibilit ii de interven ie a Executivului sunt sesiunile de drept. Acestea sunt sesiuni
excep ionale ale Adun rilor, care au loc în anumite circumstan e determinate de
legea fundamental .
O alt categorie de sesiuni presupune interven ia Executivului. Acestea sunt
numite, de regul , sesiuni extraordinare. Libertatea Executivului de a decide convo-
carea Adun rii sau Adun rilor în sesiune extraordinar poate fi total , el fiind singu-
rul care decide dac este cazul convoc rii, durata acesteia etc. În alte sisteme, cererea
de convocare este f cut de Pre edin ii Adun rilor.
C. Organizarea intern a Camerelor. Organizarea intern a Camerelor parla-
mentare are ca surs pe de o parte Constitu ia, de i aceasta nu face în general decât s
schi eze aceast organizare, i, pe de alt parte, regulamentele Camerelor, regula-
mente pe care acestea le adopt autonom, fiind supuse unui control de constitu io-
nalitate, de regul , distinct de controlul legilor. Ea presupune de regul un pre edinte al
Camerei, un birou de conducere al acesteia i un num r de comisii parlamentare.
Uneori grupurile politice, numite i grupuri parlamentare, au atribu ii distincte în cali-
tate de grupuri, dar de cele mai multe ori acestea sunt doar organiz ri de influen .
a. Pre edintele Camerei. În general, pre edintele Adun rii este ales din rândul
membrilor acesteia. Alegerea poate fi f cut la începutul fiec rei sesiuni (Belgia,
Danemarca), poate fi f cut pentru un an (Elve ia), cu ocazia fiec rei înnoiri par iale
a Camerei (Senatul în Fran a) ori poate fi f cut pentru întreaga durat a legislaturii
(Marea Britanie, Adunarea Na ional în Fran a, România).
Rolul pre edintelui Camerei este foarte important. El conduce lucr rile, dirijeaz
dezbaterile, asigur ordinea intern în Camer , vegheaz la aplicarea regulamentului,
organizeaz votul etc. El are un rol esen ial în rela iile dintre Executiv i Legislativ,
c ci lui îi revine de obicei rolul de a tran a litigiile de competen între Executiv i
Legislativ.
În alt ordine de idei, pre edintelui sau Pre edin ilor Camerelor le revine în multe
sisteme rolul de a asigura interimatul func iei de ef al statului. Astfel, în Germania,
interimatul este asigurat de Pre edintele Bundesrat-ului, în Grecia de Pre edintele
Camerei deputa ilor (Constitu ia in 1965), în România, în ordine, de Pre edintele
Senatului i Pre edintele Camerei Deputa ilor.
b. Biroul Camerei. Scopul Biroului este de a-l ajuta pe pre edinte în executarea
atribu iilor ce-i revin. El cuprinde de regul : vicepre edin i, secretari i uneori
chestori. Membrii Biroului sunt ale i. Poate fi folosit scrutinul majoritar sau repre-
zentarea propor ional . De regul , scrutinul este secret. În principiu, pentru alegerea
pre edintelui, care este i pre edintele Biroului, se folose te scrutinul majoritar. În
schimb, pentru ceilal i membri se folose te de regul reprezentarea majorit ii ten-
din elor politice prezente în Camer la nivelul Biroului.
Biroul are atribu ii, ca organ colectiv, în materia reprezent rii Camerei, în materia
problemelor de organizare intern , în materia numirii func ionarilor Adun rii etc.
Aceste atribu ii sunt fixate de regulamentul Camerei. Membrii Biroului au atribu ii
separate de ale acestuia. Astfel, de regul , vicepre edin ii îl suplinesc pe pre edinte
când acesta lipse te sau reprezint Camera în diferite ocazii. Secretarii au ca
atribu ie principal aprecierea votului; chestorii, administrarea material i finan-
ciar a Camerei.
c. Comisiile parlamentare. Comisiile parlamentare sunt subdiviziuni interne ale
parlamentului care au drept scop principal analizarea proiectelor de lege înainte de
dezbaterea lor în plen. Exist mai multe tipuri de comisii. Mai întâi, putem distinge
comisiile mixte (care cuprind membri din ambele Camere, cum ar fi de exemplu
comisiile de mediere) de comisiile formate din membri apar inând unei singure
Camere, care sunt regula în materie. Potrivit unui al doilea criteriu, putem distinge
comisiile «ad-hoc» de comisiile permanente. Comisiile «ad-hoc», numite i comisii
speciale, au o durat de existen limitat i sunt instituite în scopuri particulare.
Comisiile permanente, cum o arat numele de altfel, sunt stabilite prin regulamentul
Camerei, în principiu pentru toat durata legislaturii.
O prim problem care se pune este g sirea num rului optim de comisii perma-
nente. Exist dou tendin e. Unele sisteme constitu ionale caut s diversifice comi-
siile, specializându-le pentru a ob ine astfel un control mai eficient asupra adminis-
tra iei. Limita acestui sistem const în faptul c specializarea excesiv conduce la
pierderea din vedere a interesului general; pe de alt parte, fiecare parlamentar va fi
nevoit s fac parte din mai multe comisii, ceea ce împieteaz asupra calit ii muncii
depuse. Alte sisteme caut s reduc num rul comisiilor permanente, estimând c
astfel analiza legislativ este mai pertinent . Inconvenientul sistemului este c ,
l rgind prea mult competen a comisiei, pe de o parte, i efectivul ei, pe de alt parte,
se face prea dificil lucrul în cadrul ei. Primul tip de sistem este cel american. Senatul
avea, în 1946, 33 de comisii i 96 de membri, iar Camera Reprezentan ilor 48 de
comisii. Cel de-al doilea tip este cel francez în momentul de fa . Uneori constitu ia
fixeaz ea îns i num rul comisiilor, alteori acest lucru este l sat la latitudinea
Camerelor.
Regulile de constituire a comisiilor sunt foarte diverse. Se pot desprinde totu i
câteva constante. Astfel, în principiu, fiecare comisie va trebui s reproduc structura
Camerei, ceea ce presupune alegerea membrilor pe baza reprezent rii propor ionale.
O alt regul este c fiecare parlamentar trebuie s poat face parte dintr-o Comisie.
Unele constitu ii i regulamente autorizeaz parlamentarii s fac parte din mai multe
comisii, altele limiteaz acest drept la una sau dou comisii. O alt regul este c
respectiva comisie este organizat dup modelul Adun rii, implicând în principiu
acelea i organe, desemnate în acela i mod.
În îndeplinirea rolului ei esen ial, adic preg tirea legisla iei pentru dezbatere în
plen, comisia poate avea cu privire la text ini iative proprii, care merg de la posibili-
tatea de a propune amendamente, pân la dreptul de a modifica în totalitate proiectul.
D. Func ionarea Camerelor. Func ionarea Camerelor presupune trei etape,
cronologic vorbind: fixarea ordinii de zi, dezbaterile i votul, fiecare având reguli
specifice i o importan decisiv .
a. Fixarea ordinii de zi. Problema fix rii ordinii de zi este extrem de important ,
c ci cel învestit cu aceast prerogativ va orienta dezbaterile parlamentare i prin
urmare va orienta, într-o anumit m sur deloc neglijabil de altfel, procesul de
legiferare. Fixarea ordinii de zi a Camerei poate îmbr ca mai multe forme, în func ie
de interven ia Executivului în stabilirea ordinii de zi. Astfel, ordinea de zi poate fi
fixat la nivelul exclusiv al Adun rii legiuitoare, poate fi fixat de Executiv sau poate
îmbr ca o form intermediar : fixarea de comun acord.
Fixarea ordinii de zi de c tre Adunarea reprezentativ este o consecin fireasc a
separa iei rigide a puterilor în regimul preziden ial. În regimul parlamentar ea este
întâlnit de asemenea sub mai multe forme: Camera stabile te ordinea de zi fie la
propunerea pre edintelui ei, fie la propunerea Biroului, fie a unui organ numit
Conferin a pre edin ilor, format din pre edinte, vicepre edin i, pre edin ii grupurilor
parlamentare i pre edin ii comisiilor permanente. Desigur i alte sisteme sunt con-
ceptibile, dar acestea sunt cele mai utilizate. Fixarea ordinii de zi de c tre Executiv
presupune c Executivul are o preponderen asupra parlamentului. Aceast form
este în fond o recunoa tere institu ional a faptului c aproape toate ini iativele legis-
lative apar in Executivului. În fine, ordinea de zi poate fi fixat de comun acord de
Camer i Executiv. Dar oricare ar fi modalitatea de stabilire a ordinii de zi este clar
c Executivul joac un rol esen ial.
b. Dezbaterile. O prim regul a dezbaterilor parlamentare este publicitatea lor.
Camera poate decide edin a secret , dar în condi ii restrictive i cu o temeinic
motivare.
Pentru ca Adunarea s poat statua, unele constitu ii i regulamente cer ca o
anumit propor ie din membri s fie prezent . Aceast propor ie poate fi ridicat (1/2
sau mai mult) sau sc zut (1/4 din deputa i, cum se întâmpl în Grecia). Alte
constitu ii nu pun o asemenea condi ie sau cvorumul este foarte sc zut (Camera
Lorzilor în Marea Britanie poate fi considerat legal constituit dac sunt prezen i
«trei nobili lorzi»).
Dezbaterile pot fi împ r ite în dou faze. O prim etap o constituie discu iile
generale, care de obicei sunt deschise de cel ce a depus proiectul, urmat de un raport
din partea Comisiei permanente care a analizat proiectul i apoi de vorbitorii care
sunt înscri i anterior sau de cei care cer cuvântul în timpul edin ei. A doua faz o
constituie dezbaterea pe articole. În general, dezbaterea se face în ordinea numeric a
articolelor. Se poate îns deroga de la aceast ordine la cererea parlamentarilor, a
guvernului sau a comisiei competente în materia legifer rii. Câteodat regulamentele
prev d schimbarea de drept a ordinii dac acest lucru este cerut de guvern. Aceast
faz cuprinde i discutarea amendamentelor, adic a propunerilor de modificare a
proiectului de lege. Ele pot fi f cute de parlamentari, de Comisie sau chiar de guvern.
Câteodat discutarea amendamentelor propuse de Executiv se face cu prioritate.
Exist mai multe tehnici pentru ca dezbaterile s nu devin interminabile. O
prim tehnic este limitarea dinainte a timpului destinat dezbaterilor în general sau a
fiec rei lu ri de cuvânt. O alta const în limitarea num rului amendamentelor sau
timpului discut rii lor. Se poate cere fie depunerea amendamentului într-un anumit
termen, fie limitarea num rului acestora, fie înso irea amendamentului de un anumit
num r de semn turi, fie, în fine, discutarea anterioar în Comisia competent . Se
poate da pre edintelui, ca în Marea Britanie, puterea de a elimina anumite amenda-
mente. În fine, tehnica cea mai eficient este cea a votului blocat, care const în
dreptul acordat Executivului de a cere Camerei s voteze un text re inând doar amen-
damentele propuse sau acceptate de el.
e. Votul. Dup dezbateri urmeaz deliberarea. Modalitatea este votul, care poate
îmbr ca o varietate de forme prev zute în general de regulamentul Camerei.
Alegerea lor este de regul l sat la aprecierea Camerei. Câteodat îns regulamentul
prevede situa iile în care un anumit tip de vot este obligatoriu.
Procedurile prev zute de obicei sunt:
– votul prin ridicarea mâinii;
– votul prin ridicarea în picioare (folosit pentru a evita discu iile cu privire la
num rul de mâini ridicate);
– votul public ordinar (const în depunerea în urne a buletinului de vot compor-
tând numele parlamentarului sau în depunerea în urne a unor bile de culori diferite în
func ie de op iune);
– votul public la tribun (const în exprimarea votului de la tribun la apelul
pre edintelui);
– votul prin divizarea Camerei (cei care sunt «pentru» ies din sal prin u a din
dreapta, cei care sunt «contra» prin cea din stânga, cei care se ab in r mân în sal );
– votul electronic;
– votul secret (utilizat de regul în cazurile prev zute de regulament).
Votul este, în principiu, personal. Delegarea nu este admis decât în anumite
cazuri extreme.
În general, pentru ca legea s fie adoptat , se cere votul majorit ii celor prezen i.
Exist cazuri în care constitu ia cere îndeplinirea unui cvorum superior: majoritate
absolut sau majoritate calificat .
§3. Rolul parlamentelor
Dou sunt func iile principale ale parlamentului: legiferarea i controlul Executi-
vului.
A. Legiferarea. Aceast problem cere o abordare multipl , în primul rând,
juridic i, apoi, filosofic . Trebuie, mai întâi, s vedem ce se în elege prin lege i
legiferare. La prima vedere pare simplu: legea este definit formal ca actul edictat de
organul legislativ urmând procedurile legislative în vigoare. Totu i, aceast defini ie
este problematic din mai multe puncte de vedere.
a. No iunea de lege. Termenul «lege» este unul extrem de ambiguu. În primul
rând, aceast ambiguitate vine din faptul c el are un în eles dublu: unul larg, în care
în no iunea de lege se cuprind toate actele normative i unul restrâns, de act juridic al
parlamentului. În al doilea rând, ambiguitatea vine din faptul c în elegerea legii ca
act al parlamentului duce la confuzii, odat ce aceast definire uzeaz doar de
criteriul organic, iar parlamentul emite mai multe categorii de acte. Completarea
criteriului organic i formal cu unul material nu rezolv în general problema, c ci
dreptul pozitiv nu determin în genere materia specific legii. Pentru a tenta deci o
definire a no iunii de lege trebuie f cute dou opera iuni: (a.1.) s distingem legea de
alte acte de reglementare i (a.2.) s distingem legea de alte acte ale parlamentului.
a.1. Distingerea legii de alte acte de reglementare. Pentru a distinge legea de
alte acte de reglementare se utilizeaz dou criterii: formal i material. Cele dou
criterii sunt uneori utilizate conjugat, alteori criteriul material lipse te.
Când pentru definirea legii este utilizat criteriul formal, legea este definit ca:
„acel act normativ care este elaborat de c tre organul suprem al puterii de stat dup o
procedur prestabilit ” ( Gh. Bobo , apud I. Muraru, 1996, p. 164). I. Deleanu
sus ine, în acela i sens, c legea este actul care „cuprinde reguli generale i obli-
gatorii, sanc ionate prin for a de constrângere a statului, atunci când aplicarea ei nu
se realizeaz din convingere, i este susceptibil de aplicare ori de câte ori se ivesc
condi iile prev zute în ipoteza ei», iar din punct de vedere formal, «pentru ca un act
juridic s aib valoare de lege, el trebuie s fie adoptat de c tre Parlament cu respec-
tarea unei anumite proceduri, adic cu respectarea unor norme de tehnic legislativ ,
în sensul restrâns al acestei no iuni”.
Potrivit acestor defini ii suntem deci în prezen a unei legi când sunt îndeplinite
urm toarele condi ii:
– actul juridic are caracter normativ, adic îi prive te pe subiec i în mod abstract,
este general, cu aplicabilitate repetat i susceptibil de a fi aplicat prin constrângere;
– actul normativ este emis de parlament;
– parlamentul adopt actul potrivit procedurii prestabilite.
Totu i, acest mod de a defini legea nu acoper toate situa iile. Exist legi care nu
provin de la parlament, ci sunt aprobate direct de corpul electoral, prin referendum.
Aceste legi referendare nu se încadreaz în defini ia dat legii mai sus.
Pe de alt parte, ordonan ele guvernamentale sunt acte având caracter de lege,
de i ele nu provin de la parlament, ci de la guvern.
Pentru a înl tura aceste inconveniente ale defini iei, trebuie deci s renun m la
criteriul organic, pentru a utiliza un altul, func ional. Teoria separa iei puterilor în
stat trebuie rev zut în dou privin e: în primul rând, nu este vorba de «puteri», ci de
«func iuni», apoi, aceste func iuni sunt exercitate pe trei planuri: la nivelul organelor
statului, unde o pluralitate de organe concur la exerci iul fiec rei func ii, la nivelul
societ ii civile i la nivel interna ional. Corespunz tor acestei teorii, func ia
legislativ este exercitat de parlament dar i de guvern (având concursul i al altor
organe), de popor prin referendum i de unele organisme interna ionale.
Suntem în prezen a unui exerci iu al func iei legislative ori de câte ori un segment
al autorit ii sociale (nu neap rat autoritate public ) creeaz reguli în mod primar
pentru a reglementa anumite rela ii sociale într-o form prestabilit . Legea este,
a adar, actul normativ emis în exercitarea func iei legislative. Ca s fim în prezen a
unei legi trebuie îndeplinite urm toarele condi ii:
1. s fie vorba de un act normativ;
2. acest act normativ s reglementeze primar un domeniu.
Sunt astfel legi:
1. actele normative ale parlamentului;
2. actele normative adoptate prin referendum pentru a reglementa primar un
domeniu (legi referendare);
3. actele normative ale guvernului care reglementeaz primar un domeniu, adic
actele guvernamentale date în exercitarea func iei legislative (ordonan e, decrete-legi).
Atât cele dou organe ale statului cât i corpul electoral se exprim i prin alte
acte. Când este vorba de acte de reglementare, acestea se deosebesc îns radical de
legi prin faptul c nu reglementeaz primar un domeniu, ci execut prin norme
generale o reglementare primar existent . Distingem astfel legea (act de regle-
mentare primar), de regulament (act administrativ general). Teoria aceasta nu este
nou . C. de Malberg f cea deja distinc ia, cu diferen a c vorbea de «putere legisla-
tiv » i «putere reglementar », când este vorba de «func ii», cum am ar tat. Astfel, el
afirma: „Puterea legislativ (func ia, n.n.) i puterea reglementar (func ia, n.n.)
difer în mod profund una de alta. Ceea ce le face în mod clar diferite este c una este
de o esen mai înalt decât alta. Regulamentul i legea sunt ambele surse de drept:
dar dreptul pe care-l creeaz fiecare nu are aceea i valoare, i, într-adev r, ele nu-l
creeaz cu aceea i for . Pe de o parte, regula emis pe cale legislativ are o for
superioar care const în aceea c ea primeaz i, în consecin , anuleaz toate
regulile preexistente care pot s fie în opozi ie cu ea i în aceea c ea nu poate s fie
modificat sau abrogat decât printr-o nou dispozi ie de ordin legislativ. Acestei
superiorit i a regulii legislative îi corespunde, pe de alt parte, subordonarea
regulamentului fa de lege: regulamentul nu poate s se mi te decât în limitele legii;
mai mult, activitatea reglementar nu poate s se exercite decât în executarea legilor;
cu atât mai mult, regulamentul nu poate nici s contrazic legile existente, nici s
deroge de la ele; în sfâr it, regula stabilit printr-un regulament este la bunul plac al
legii, care poate oricând s nu o recunoasc , derogând de la ea i modificând-o sau
abrogând-o” (C. de Malberg, p. 336-337, apud A. Hauriou, J. Gicquel, P. Gélard,
1975, p. 1064-1065).
În concluzie, chiar dac actul este normativ, dac este emis în exercitarea altei
func ii decât cea legislativ , el nu este lege în sens strict. De exemplu, o hot râre a
guvernului dat pentru organizarea execut rii legii este act normativ, dar fiind dat în
exercitarea func iei executive r mâne act administrativ.
Distingerea legii de alte acte de reglementare se face uneori i din punct de vedere
material, adic pornind de la natura rela iilor sociale reglementate. Pornind de la
acest criteriu i combinându-l cu cel formal, I. Muraru define te legea ca fiind „actul
juridic al Parlamentului, elaborat în conformitate cu Constitu ia, potrivit unei
proceduri prestabilite i care reglementeaz rela iile sociale cele mai generale i cele
mai importante” (1995, p. 165-166). L sând la o parte faptul c aceast defini ie nu
stabile te i criteriul de delimitare a rela iilor sociale cele mai generale i mai impor-
tante, ceea ce o face generic nefunc ional , r mâne de ar tat c în sistemul nostru
constitu ional, legea nu are un domeniu rezervat. Dup materie sunt distinse doar
legile organice, nu i legea în general. Se poate vorbi de o delimitare material a
legilor de celelalte acte de reglementare doar în sistemele în care constitu ia rezerv
legii un domeniu determinat, cum ar fi cazul Constitu iei franceze din 1958.
a.2. Delimitarea legii de alte acte ale parlamentului. Parlamentul adopt de
regul mai multe categorii de acte: legi, hot râri, mo iuni, regulamente etc. Problema
care se pune este de a decide când ne afl m în prezen a unei legi i când nu. Legea
este un act general. Deci orice act al parlamentului care nu este general, de i este
adoptat potrivit procedurilor legislative, nu este lege. Astfel, actul de aprobare a
bugetului de stat, de i numit de regul lege i adoptat dup o procedur de tip
legislativ, nu este lege c ci nu are generalitatea legii.
b. Categorii de legi. Legile mai pot fi clasificate luând în considerare dou criterii:
1. În func ie de con inutul lor normativ în:
a. legi de reglementare direct ,
b. legi-cadru,
c. legi de abilitare,
d. legi de control.
2. În func ie de modalitatea formal a adopt rii i materiile reglementate în:
a. legi constitu ionale,
b. legi organice,
c. legi ordinare.
b.1. Tipologia legilor în func ie de con inutul normativ. Legile pot s creeze
chiar ele reguli de conduit sau se pot mul umi s dispun aprobând un act juridic
f cut de alt organ. Pe de alt parte, ele pot s stabileasc doar principiile generale de
reglementare, abilitând totodat un alt organ s reglementeze conduitele subiec ilor
sau pot s controleze exerci iul func iei legislative f cut de un alt segment al auto-
rit ii publice. În func ie de con inutul normativ al legii, putem fi astfel în prezen a
urm toarelor categorii de legi:
Legi de reglementare direct . În cazul acestor legi, organul legiuitor reglemen-
teaz chiar el conduita subiec ilor de drept. Toate celelalte acte normative, adoptate
de alte organe, nu pot decât s aplice legea, f r s poat s -i adauge vreo reglemen-
tare nou .
Legile-cadru sunt legile ce stabilesc doar principiile generale ale unei reglemen-
t ri, l sând am nuntele reglement rii conduitelor subiec ilor de drept pe seama acte-
lor de aplicare. Este de observat c acestea din urm dep esc îns caracterul unor
simple acte de aplicare în raport cu subiec ii, c ci ele creeaz , desigur în aplicarea
principiilor legale, norme noi. Legile-cadru sunt legi de reglementare indirect .
Legile de abilitare sunt legile prin care parlamentul abiliteaz guvernul s emit
acte având caracter de lege. Aceste legi stabilesc doar perioada i domeniul regle-
ment rii guvernamentale, necuprinzând dispozi ii direct aplicabile subiec ilor. Aceste
legi sunt, de asemenea, de reglementare indirect .
Legile de control sunt legile prin care parlamentul se pronun asupra reglemen-
t rilor de tip legislativ ale guvernului (ordonan e, ordonan e de urgen ), controlând
astfel activitatea acestuia f cut în exercitarea func iei legislative. i acestea sunt legi
de reglementare indirect .
b.2. Tipologia legilor în raport cu modalitatea formal de adoptare i mate-
riile reglementate. Aceast modalitate de clasificare a legilor este cea adoptat de
Constitu ia noastr în art. 73, care arat c Parlamentul adopt legi constitu ionale,
legi organice i legi ordinare.
Legile constitu ionale sunt constitu ia i legile de revizuire a acesteia. Noi am
v zut atât procedura de adoptare a acestora, cât i materia reglement rilor pe care le
cuprind, a a c nu vom reveni.
Legile organice sunt distinse de celelalte legi mai întâi din punct de vedere
formal: ele sunt adoptate cu majoritate absolut (votul majorit ii membrilor fiec rei
Camere). Ele sunt uneori delimitate i material, intervenind în domeniile expres
stabilite de constitu ie. Legile organice sunt superioare celor ordinare. O lege
ordinar care contrazice o lege organic va fi judecat ca fiind contrar constitu iei
(F. Terré, 1991). Spre deosebire de legile ordinare, legile organice nu pot fi modi-
ficate prin ordonan e ale guvernului, abilitarea fiind exclus în aceste domenii, ca i
ordonan ele de urgen . Sistemele care admit asemenea ordonan e sunt expuse unei
confisc ri a func iei legislative.
Legile ordinare sunt adoptate cu votul majorit ii membrilor prezen i în fiecare
Camer (majoritate relativ ). Ele pot reglementa orice materie care nu ine de
domeniul legilor constitu ionale sau organice, r mânând parlamentului puterea de a
decide când o materie este legislativ i nu reglementar .
B. Controlul guvernului. Controlul guvernan ilor este func ia prim , istoric
vorbind, a parlamentului. Acest control, fundamentat teoretic pe superioritatea parla-
mentului, singurul reprezentant direct al voin ei poporului, se exprim în mai multe
forme pe care, aici, doar le vom enun a, urmând s le dezvolt m mai departe:
– controlul financiar;
– participarea la desemnarea Executivului;
– angajarea responsabilit ii politice ministeriale prin:
– întreb ri scrise i orale,
– interpel ri,
– comisii de anchet ,
– mo iuni de cenzur ,
– vot de neîncredere;
– exercitarea unei func iuni judiciare fa de membrii Executivului.
În unele sisteme, întâlnim toate aceste forme, în altele, unele lipsesc. Valoarea lor
depinde atât de amenajarea institu iilor, cât i de climatul politic general al rii etc.
Sec iunea a 3-a. Puterea jurisdic ional
Vom începe aceast sec iune prin explicarea unei probleme de structurare a
lucr rii. De i în studiul puterii executive i al celei legislative nu ne-am referit pe larg
la atribu iile acestora i la rolul lor, urmând ca acestea s fie analizate când vom
studia clasificarea regimurilor constitu ionale, interac iunea între puteri i când vom
face critica separa iei puterilor în stat; în ce prive te puterea judiciar , prefer m s
studiem aici întreaga problematic , pe de o parte, pentru c în cadrul clasific rii
tradi ionale a regimurilor constitu ionale puterea judec toreasc nu este luat în
calcul i, pe de alt parte, datorit necesit ii coeren ei problemei dat de complec i-
tatea ei. Primele dou puteri, studiate pe larg de obicei, sunt mai u or de în eles.
Puterea judec toreasc , l sat de o parte de analiza tradi ional sau foarte succint
analizat , presupune, dup p rerea noastr , o analiz mai atent . Problema este evi-
dent interdisciplinar i nu vom aborda exhaustiv problemele pe care le vom atinge,
dar vom încerca s oferim o viziune de ansamblu asupra fenomenului i a sistemului
de organe.
§1. Exist o putere judiciar ?
Întrebarea nu este, cum s-ar putea crede, lipsit de importan . Este necesar s
începem cu ea deoarece existen a unei puteri judiciare a fost i este înc puternic
contestat . O prim tez este c ea este o autoritate, nu o putere. O alta, c ea nu se
deosebe te de puterea executiv , fiind doar o modalitate specific a acesteia.
A. Contestarea existen ei puterii judiciare
a. De la putere la autoritate. Teoria clasic împ r ea în trei puteri puterea
statal . Dar analiza se axa evident pe primele dou puteri, cea executiv i cea
legislativ . Potrivit opiniei clasice, „dintre cele trei puteri despre care am vorbit, cea
de a judeca este într-un fel nul : nu r mân decât dou ” (Montesquieu). Totu i, ea nu
este negat cu totul. Ea este îns o autoritate. Diferen a este clar : justi ia nu este
decât un serviciu public. Dac celelalte dou puteri sunt autonome fiecare în
interiorul func iunii sale, justi ia este limitat de teoria clasic i de legile rezultate
din aplicarea acesteia. În general, aceste texte se mul umesc s cantoneze justi ia în
domeniul s u, interzicându-i s se amestece în exerci iul func iilor Legislativului sau
ale Executivului. Este evident c separa ia puterilor ac ioneaz doar într-un singur
sens. Explica ia ini ial este de ordin istoric. Dar aceast tendin se perpetueaz .
Astfel, multe constitu ii calific justi ia drept autoritate, nu putere. De exemplu,
Titlul VIII al Constitu iei franceze din 1958 se intituleaz Despre autoritatea
judiciar . Constitu ia României din 1991 intituleaz Capitolul VI al Titlului III
«Autoritatea judec toreasc », dar acest caz este mai pu in relevant, c ci, în viziunea
Constituantei din 1991, i Parlamentul, i Executivul sunt Autorit i publice (a se
vedea Titlul III).
b. Teoria celor dou puteri. Pentru o parte a doctrinei constitu ionale nu exist
decât dou puteri. Justi ia este ata at uneia din aceste puteri: cea executiv . Se
invoc faptul c «a judeca» înseamn «a aplica legea», c deci actul judec rii este o
modalitate a actului de executare a legii specific administra iei. Justi ia nu este decât
o form de administra ie. Ea este inclus de puterea executiv . Al i autori, printre
care i S. B rnu iu (1870), l rgeau no iunea de putere executiv pentru ca ea s poat
cuprinde i actul judiciar, transformând-o în putere administrativ . «A judeca» ine
de «a administra». Se aduce în sprijin i un alt argument: judec torul nu poate
executa el însu i sentin a, ea este executat de administra ie; el nu este decât un
expert; nu are putere el însu i. Un alt argument ar fi c actul jurisdic ional nu este în
esen deosebit de actul administrativ. Ambele sunt acte individuale date în
executarea legii. Diferen ele nu poart asupra esen ei, ci doar a modalit ilor actului.
B. Argumente în favoarea existen ei puterii judiciare. Este evident ca argu-
mentele evocate mai sus nu rezist unei analize serioase. Astfel, ra iunea istoric a
limit rii excesive a puterii judiciare, datorat mai ales culturii juridice franceze, nu se
mai justific în noile condi ii. Corpul magistra ilor nu mai este ast zi un corp conser-
vator, chiar reac ionar, cum îl judecau revolu ionarii francezi de la 1789.
Este evident c din punct de vedere politic puterea judec toreasc este distinct i
independent atât fa de Executiv, cât i fa de Legislativ. Ea are mijloace proprii
foarte eficace de a presa chiar asupra acestora, cum ar fi controlul constitu ionalit ii
legilor i controlul legalit ii actului administrativ, care-i pot conferi chiar o superio-
ritate; nu în van s-a vorbit atât de guvern mântul judec torilor. Dac teoria exclude
în general justi ia din analiza tipologic a regimurilor politice, este mai degrab din
obi nuin sau din incapacitatea acesteia de a produce criteriul ce ar include
activitatea jurisdic ional , care este nu numai distinct în cadrul regimului politic i
constitu ional, dar i extrem de activ .
Dac a judeca înseamn a aplica legea, în concep ia unora, instan ele au
demonstrat c a judeca poate însemna mai mult, poate însemna «a aplica dreptul»,
ceea ce nu este deloc acela i lucru. Am putea întreba în plus, ce fel de executare a
legii este controlul constitu ionalit ii când se sprijin pe Declara ia drepturilor din
1789 sau pe preambulul Constitu iei din 1946, ie it din uz în Fran a, sau când judec
justa împ r ire a sarcinilor între stat i cet ean, ca în Statele Unite, ori când afirm ,
precum Curtea Constitu ional a României, c a impune egalitatea când nu este
«natural » este o discriminare.
Actul jurisdic ional este deosebit de actul administrativ în multe privin e
esen iale. El are autoritate relativ de lucru judecat, nu este revocabil, ca actul admi-
nistrativ, nu are acelea i efecte etc. Apoi, modul de recrutare a magistra ilor, garan-
iile date acestora pentru a- i p stra independen a, fac evident existen a distinct a
unei Puteri. C aceast putere este exercitat sau nu, asta depinde de motive extra-
constitu ionale.
C. No iunea de putere judiciar . Puterea judiciar este cea care împarte drep-
tatea, adic solu ioneaz conflictele juridice între persoane sau între acestea i autori-
t ile statului. Pentru a îndeplini aceast func ie ea are iuris dictio, adic puterea de a
zice dreptul. În concep ia tradi ional , judec torul este cel care realizeaz i pune în
act deciziile abstracte ale legii, care pornind de la un fapt constatat i de la o regul
inut ca aplicabil acestui fapt, trage concluzia unui ra ionament i d , astfel,
sentin a. Justi ia este activitatea institu ionalizat de acest tip. Dar acest ra ionament
este în mare m sur iluzoriu. Actul de a judeca nu este un atât de simplu silogism,
datorit unei mul imi de motive. Judec torul nu ra ioneaz în fapt de maniera
descris mai sus (F. Rigaux, 1966, p. 72 i urm.). El, judecând faptul, alege norma
aplicabil , ceea ce înseamn de cele mai multe ori nu un text unic i clar, ci o
întreag re ea de norme, toate incidente, a c ror conjunc ie revine magistratului.
Completat fiind de necesitatea de a judeca i în lipsa normei sau atunci când ea este
«întunecat », aceast alegere a normei aplicabile, face din judec tor un creator. El se
conduce, într-o propor ie mult mai mare decât las s se în eleag doctrina, dup
principii desprinse de instan e, nu formulate de legiuitor (Idem, 1982, p. 227). Mai
mult, normele legale sunt, de cele mai multe ori, formulate în no iuni-cadru, c rora
numai jurispruden a le aduce preciz rile necesare i care adaug astfel legii. O inter-
pretare abil a acestor no iuni poate deturna în întregime sensul urm rit de legiuitor
(J. Lenoble, 1990). A adar, judec torul creeaz în mare m sur dreptul, chiar când
teoretic el doar îl interpreteaz . O în elegere complet a no iunii de putere judiciar
trebuie s ia în considera ie aceast realitate.
Ne-am referit mai sus la judec torul ordinar. Lucrurile se complic i mai mult
dac ne referim la instan a suprem de drept comun sau administrativ . Vom vedea
cum Curtea de Casa ie francez a decis în numeroase rânduri invocând „principiile
generale ale dreptului”, nelegiferate desigur. Justi ia constitu ional d , pe de o parte,
decizii obligatorii pentru parlament ca i pentru Executiv. Justi ia interna ional
poate pronun a decizii care fac parte integrant din tratatul interna ional, care la
rândul lui este inut ca drept intern al statului semnatar potrivit unor constitu ii. O
decizie a Cur ii de Justi ie a CEE. poate constitui astfel surs de drept intern pentru
statele membre.
Vedem cum no iunea se complic de o manier care face inaplicabil o definire
atât de restrâns precum cea oferit de teoria clasic . O abordare nou se impune. În
cele ce urmeaz vom puncta câteva aspecte ale acesteia.
§2. Organizarea puterii judiciare
A. Statutul magistra ilor. De o deosebit importan , statutul magistra ilor pri-

ve te dou aspecte: accesul în func ie i statutul personal al judec torului pe durata
exerci iului acesteia.
a. Accesul la func ie. În general, pentru a avea acces la func ia de judec tor se
pun condi ii de studii. Exist îns i sisteme în care studiile juridice nu sunt obliga-
torii. Astfel, în Statele Unite, judec torii Cur ii Supreme nu trebuie s fie neap rat
juri ti; desigur, în practic , regula este c ei sunt absolven i ai facult ii de drept.
Exist , apoi, mai multe modalit i de amenajare institu ional a accesului la func ia
de judec tor.
a.1. Transmiterea ereditar a func iei sau vânzarea func iei de judec tor.
Acesta este un procedeu disp rut ast zi. A existat îns o vreme când el era destul de
r spândit în Europa. Titularul func iei o putea vinde sau l sa mo tenire. Se proceda
îns la o verificare a calit ilor celui ce era beneficiarul unui asemenea act: diplome,
examene, stagii, verificare f cut de o autoritate calificat . Acest procedeu a jucat un
rol esen ial în independen a judec torilor fa de puterea politic .
a.2. Cooptarea. Cooptarea este o alegere a noilor judec tori de c tre corpul
magistra ilor, deci un sistem de p strare a deciziei în interiorul puterii judiciare, f r
amestecul altor puteri. Avantajul sistemului este c asigur o independen mare a
judec torilor fa de celelalte puteri. Dezavantajul s u este c tinde s creeze un prea
accentuat spirit de corp al magistra ilor. Mediul judiciar devine un mediu închis.
Accesul este foarte dificil. Sistemul, s-a spus, poate da o prea mare putere judec to-
rilor, iar ruperea lor de mediul social poate deforma sentin ele (J. Cadart, 1975,
p. 303). Cu toate acestea, avantajul independen ei este, credem, compensator.
a.3. Alegerea judec torilor. Alegerea judec torilor poate îmbr ca mai multe
forme. Vom analiza pe scurt principalele forme.
Alegerea de c tre popor. Este vorba de alegerea judec torilor de c tre corpul
electoral politic. Acest sistem a dat na tere la numeroase controverse. Unii arat c el
politizeaz justi ia, c face independen a magistra ilor foarte dificil , ace tia
depinzând în mare parte de partidele politice, ceea ce afecteaz , pe de alt parte, i
calitatea lor (Ibidem, p. 303). Al ii îl consider democratic, nev zând de ce dac
guvernan ii pot fi ale i, judec torii n-ar putea fi. Se citeaz exemplul Statelor Unite
(Ch. Eisenmann, 1961, p. 52), unde o mare parte a judec torilor statelor federate sunt
ale i, sistemul dând bune rezultate. El este utilizat din 1830, iar corectivul care i-a
fost adus prin impunerea unor condi ii de studii (V.A. Tunc, 1977, p. 27) îl face i mai
func ional. Adversarii acestui sistem arat îns c nivelul profesional al judec torilor
din statele federate este mult mai sc zut decât al celor numi i la nivelul federal
(J. Cadart, 1975, p. 303).
Alegerea de c tre anumite categorii de cet eni. Este utilizat pentru a desemna
judec torii anumitor tribunale specializate. Pot fi întâlnite astfel de sisteme în cazul
tribunalelor comerciale sau al celor ce judec litigii profesionale. În general, solu ia
este prea pu in satisf c toare, mai ales în al doilea caz. Tribunalele de comer pot da
rezultate bune, mai ales prin faptul c în general nu se ajunge la pronun area unei
decizii, litigiul tran ându-se înainte. Dar, i într-un caz, i în altul, totul depinde de
calitatea judec torilor (J. Cadart, 1975, p. 304).
Alegerea de c tre parlament a membrilor jurisdic iilor superioare speciale.
Aceast solu ie este utilizat pentru desemnarea unei p r i judec torilor Cur ilor
Constitu ionale. De multe ori intervine în numirea acestor magistra i i Executivul, în
principiu, prin intermediul efului statului. Vom analiza acest sistem când vom vorbi
despre justi ia constitu ional , a a c nu insist m aici.
a.4. Numirea judec torilor. Numirea judec torilor poate îmbr ca mai multe
forme. O prim form este numirea de c tre Executiv. Aceast form prezint ea
îns i mai multe variante: judec torul poate fi numit de guvern, de Ministrul justi iei,
de eful statului, singur sau cu obliga ia contrasemn rii ministeriale. Pe de alt parte,
Executivul poate avea o libertate mai mare sau mai mic de alegere, cum vom vedea.
Numirea de c tre Executiv. Acest tip de acces al magistratului în func ie poate fi
periculos. În fond, Executivul poate alege judec torii pe criterii politice. Totu i, el
este utilizat într-o m sur destul de larg . Riscurile utiliz rii lui sunt atenuate prin
mai multe mijloace. O prim atenuare este dat de impunerea unor condi ii de studii
i experien : s fie licen iat în drept, s fi fost înscris cel pu in doi ani ca avocat
stagiar, s aib o anumit vârst etc. O alt metod const în a restrânge alegerea
Executivului la cei înscri i pe o list prezentat de un juriu dup sus inerea unui
examen. Din acest juriu fac parte magistra i, profesori de drept, juri ti independen i
etc. Pe de alt parte, în general, numirea nu este de competen a unei singure autori-
t i, ci reprezint o interac iune între mai multe organe: eful statului, guvern, Minis-
terul Justi iei. În unele sisteme, în proces intervine i o autoritate exterioar Execu-
tivului: Baroul, Lordul Cancelar în Marea Britanie, care sunt independente fa de
Executiv. Independen a judec torilor fa de Executivul dintr-un moment este dat ,
pe de alt parte, de durata func iunii. Inamovibilitatea constituie o garan ie puternic
a nepolitiz rii Justi iei.
Numirea de c tre un organ colegial nonguvernamental. Este unul din cele mai
rezonabile sisteme. Acest organ colegial poate fi constituit de maniere variate. Astfel,
conform Constitu iei Fran ei din 1946, el era prezidat de Pre edintele Republicii,
compus din dou personalit i numite de el i alte ase alese de Adunarea na ional
din afara sa, cu majoritate de dou treimi, i de patru magistra i ale i de corpul
magistra ilor. Sistemul asigura o real independen a judec torilor. Numirea era
f cut de Pre edintele Republicii, actul purtând contrasemn tura Ministrului Justi iei
i a efului Guvernului. Dar Consiliul Superior al Magistraturii putea s se opun
oric rei numiri pe care o considera contrar bunului mers al justi iei, deci avea
ultimul cuvânt. Constitu ia francez din 1958 restrânge sfera de competen a Consi-
liului. El d doar avize pentru numirea magistra ilor, cu excep ia magistra ilor Cur ii
de Casa ie i a pre edin ilor cur ilor de apel. Constitu ia României din 1991 instituie
i ea un Consiliu Superior al Magistraturii. El este compus din magistra i ale i pe o
durat de 4 ani de Camera Deputa ilor i Senat în edin comun . Dar asupra
statutului i rolului Consiliului vom reveni.
b. Statutul personal al judec torilor. Ne vom referi aici la trei aspecte ale statu-
tului personal al magistratului: inamovibilitatea, independen a i promovarea. Am
inclus promovarea deoarece de modul organiz rii ei depind în mare parte celelalte
caractere ale magistraturii. Ea poate face ca un sistem ce pare a oferi toate garan iile
de independen i inamovibilitate s fie doar formal.
b.1. Independen a judec torului. Independen a magistratului ine în bun
m sur de calit ile sale personale. El trebuie s aib posibilitatea intelectual i t ria
de caracter pentru a se p stra independent fa de interesele în joc, fa de diferitele
concep ii politice, fa de diferitele tendin e ideologice sau curente filosofice.
Desigur, aceast independen este întotdeauna aproximativ . Presiunile mediului
politic i social sunt prea mari. De aceea, se cere o protec ie institu ionalizat a
acestei independen e.
Independen a judec torului este în general consacrat constitu ional. Astfel,
Constitu ia României din 8 decembrie 1991, a a cum a fost revizuit în 2003, arat în
art. 124 alin. (3): „Judec torii sunt independen i i se supun numai legii”. Indepen-
den a judec torilor este realizat prin inamovibilitatea lor, prin modul de numire i de
promovare în func ie, pe care le vom analiza imediat. Independen a semnific faptul
c judec torul pronun hot rârea liber de orice interven ie exterioar , indiferent c
aceast interven ie ar veni din interiorul sistemului jurisdic ional sau din exterior. Nu
exist în sistemul jurisdic ional o subordonare ierarhic a magistra ilor. Instan a supe-
rioar poate cenzura hot rârea celei inferioare, dar numai post factum. Judec torul nu
prime te ordine de la nimeni cu privire la cum trebuie s judece. El este supus doar
legii i judec doar potrivit acesteia i propriei con tiin e. O garan ie a acestei
independen e, indirect de data aceasta, este puterea de control exercitat de jude-
c tor asupra administra iei i chiar asupra legii înse i.
b.2. Inamovibilitatea. Inamovibilitatea judec torului semnific faptul c acesta
nu poate fi revocat din postul în care a fost instalat decât în urma unei proceduri
disciplinare, riguros reglementate i doar în cazuri excep ionale. De asemenea, el nu
poate fi transferat sau deta at pe un post similar decât cu acordul s u. De regul ,
procedura de revocare disciplinar se face în fa a unui organ independent, într-o
m sur mai mare sau mai mic , de puterea politic , Consiliul Superior al Magistra-
turii în diferitele lui forme sau chiar un tribunal independent.
Exist sisteme în care judec torul administrativ nu este inamovibil. Un astfel de
sistem, ce presupune dualitatea ordinii jurisdic ionale (instan e de drept comun i
instan e administrative, care sunt organe ale administra iei i nu organe ale puterii
judec tore ti) este aplicat în Fran a i în mai multe state care s-au inspirat din
sistemul francez.
O problem o ridic lipsa acestei garan ii în cazul procurorilor, ca i subordonarea
ierarhic a acestora i subordonarea lor fa de ministrul justi iei. Dou pozi ii
teoretice s-au conturat în acest domeniu al raporturilor Ministerului Public cu minis-
trul justi iei. Doctrinele care sus in independen a Ministerului Public fa de ministrul
justi iei sunt bazate pe o logic aparent f r fisur i deci scutit de orice critic .
Temeiul juridic prim al acestor doctrine independentiste este separa ia puterilor.
Astfel, dac Ministerul Public exercit atribu ii care in de sfera justi iei, puterea
judec toreasc nefiind circumscris doar la actul de judecat , ci cuprinzând toate
func iunile care sunt relevante pentru împ r irea drept ii, atunci orice subordonare a
Ministerului Public i a membrilor acestuia fa de Executiv este o înc lcare a
principiului separa iei puterilor în stat. Urmarea ar fi ruperea rela iei de subordonare
care leag , în multe state europene, Ministerul Public de ministrul justi iei. Aceste
doctrine calific deci mai întâi Ministerul Public ca parte a puterii judiciare. Astfel,
F. von Holtzendorff afirma: „Dreptul de a declan a ac iunea public este o func iune
a statului? Sau aceast func iune serve te, dimpotriv , dreptul i trebuie în consecin
s se exercite conform postulatului independen ei judiciare? Noi consider m c
afirma ia potrivit c reia tot ceea ce nu se raporteaz direct la actul de a judeca nu
apar ine justi iei, ci administra iei, nu este demonstrabil ” (apud E. Mathias, 1999,
p. 215). Deci Ministerul Public, fiind parte a puterii judiciare, trebuie s fie separat
de celelalte puteri. Este ceea ce afirm , de exemplu, G. Keller, f când din aceast
independen a justi iei fa de administra ie o constant intrinsec a doctrinei drep-
tului: „Dac independen a justi iei în fa a administra iei r mâne o exigen impe-
rioas a doctrinei dreptului, rezult c Ministerul Public, în calitatea sa de autoritate
ce ine de justi ie, trebuie s fie independent fa de administra ie, ceea ce înseamn
c el nu trebuie s fie subordonat ministrului justi iei” (E. Mathias, 1999, p. 215).
Când separa ia puterilor este principiu constitu ional pozitiv, cum este cazul bun -
oar în sistemul nostru, atunci „dreptul de injonc iune al ministrului (...) este contrar
Constitu iei. El reprezint o imixtiune a puterii executive în cadrul puterii judiciare i
aduce în consecin atingere principiului separa iei puterilor” (H.-H. Görche, apud
E. Mathias, 1999, p. 215). Logica juridic pare deci s fie de partea independen-
ti tilor, c ci nu se poate nega c atribu iile Ministerului Public in de sfera justi iei,
nici c o imixtiune a administra iei în aceast sfer este contrar separa iei puterilor.
Totu i, aceste doctrine r mân minoritare i nu sunt scutite deloc de critici. Dup
p rea noastr îns aceste critici in mai degrab de oportunitate decât de logica
juridic , ceea ce nu le face desigur mai pu in demne de a fi luate în seam , dar
exclude o posibil negare de c tre ele a logicii juridice a opiniilor independentiste.
Principala critic adus teoriilor care sus in independen a Ministerului Public este c
ele neglijeaz faptul c statul i în numele lui, de regul , Executivul este chemat s
construiasc i s pun în aplicare o politic penal la nivel na ional (J. Volff, 1998,
p. 109). Or, în opinia sus in torilor dependen ei Ministerului Public de puterea
executiv , „definirea prealabil a unei politici penale nu are utilitate – deci sens –
decât în m sura în care ea este ulterior respectat . Aceasta presupune în mod necesar
s se acorde autorit ii care a definit-o mijloacele de constrângere necesare aplic rii
ei, adic presupune s se acorde guvernului o putere coercitiv – controlat de un
organism jurisdic ional – fa de procurorii care refuz s se conformeze politicii
penale na ionale i exclude deci un sistem în care guvernul determin o politic
penal na ional în timp ce actorii îns rcina i cu aplicarea ei ar fi total independen i
fa de ministrul justi iei” (E. Mathias, 1999, p. 221). Argumentul nu este îns
pertinent decât dac privim oportunitatea unei politici penale condus ferm, deci
eficient, de c tre guvern. Altfel, faptul c guvernul determin politica penal nu are
nicio leg tur logic direct cu faptul c el ar trebui s -i fac direct aplicarea: parla-
mentul adopt legile, dar nu numai c nu le aplic , ci, mai mult, în logica statului
constitu ional modern, îi este interzis s o fac ; dac guvernul determin politica, s
spunem agricol , acest lucru nu înseamn c el conduce agricultura... În logica
statului constitu ional, argumentul adus mai sus contra independen ei procurorilor nu
este valid din punct de vedere juridic, iar validitatea lui ca argument de oportunitate
este discutabil , c ci nimic nu poate justifica opinia construit a priori c procurorii
nu ar aplica, în lipsa subordon rii fa de ministrul justi iei, politica penal na ional
determinat de guvern, dar, i acest lucru pare s fie uitat, în conformitate cu legea,
pe care procurorii sunt obliga i s o aplice. Argumentul se bazeaz deci pe o pre-
zum ie de neaplicare culpabil a politicii penale de c tre magistra ii parchetului, care
nu numai c nu este sus inut de constat ri practice certe, dar i jigne te o bran
profesional în integralitatea ei.
Desigur, aceste concep ii care afirm necesitatea subordon rii Ministerului Public
fa de ministrul justi iei aduc i alte argumente. Unul ar fi chiar egalitatea în fa a
legii a cet enilor, care ar justifica un Minister Public ierarhizat i subordonat unui
organ politic care particip la formularea politicii penale, c ci, sus in ei, procurorii
independen i ar aplica diferen iat legea, creând inegalit i nepermise între cet eni în
func ie de situarea lor pe teritoriu. Dar argumentul nu este deloc imbatabil, c ci, dac
el justific pân la un punct ierarhizarea în interiorul Ministerului Public, nu justific
subordonarea fa de Executiv. Pentru a o justifica se aduce uneori în prim plan ideea
necesit ii subordon rii parchetelor fa de un organ responsabil politic în fa a
Legislativului pentru realizarea politicii penale (A. Ride, 2003, p. 85-86). Dar acest
argument nu are cum s exclud un organ independent de Executiv i care s aib o
astfel de responsabilitate în fa a parlamentului, sistem de altfel existent în Elve ia,

unde Ministerul Public este condus de un procuror general numit de c tre parlament
pe durata legislaturii.
Lupta între aceste dou pozi ii teoretice, pe scurt i deci cu necesitate simplifi-
cator prezentate aici, nu a dus niciodat la o victorie tran ant a vreuneia dintre ele.
Sistemele de drept europene vor reflecta aceast indecizie, astfel c , de i majoritatea
statelor din Europa occidental (continental ) au legat Ministerul Public de puterea
executiv , solu ia subordon rii nu s-a impus de la sine, sistemele variind de la o
independen total a procurorilor fa de ministrul justi iei, înso it de o lips a sub-
ordon rii ierarhice, cum se întâmpl în Italia (M. Chiavario, 1992, p. 75-90; J. Volff,
1998, p. 108-110), pân la o subordonare teoretic total a Ministerului Public fat de
ministrul justi iei, chiar dac în practic atenuat , cum se întâmpl în Germania
(H. Jung, 1993, p. 109-115). Între aceste dou extreme solu iile sunt foarte diverse.
c. Durata func iei. Nu este suficient ca judec torul s fie inamovibil pe durata
exerci iului func iei ca s i se asigure independen a. Trebuie ca durata func iei s fie
de asemenea manier fixat încât s nu constituie un element de constrângere.
Problema se pune mai ales în cazul magistraturilor superioare. Mai multe sisteme
sunt practicate.
Un prim sistem îl reprezint numirea pe via a judec torilor, cu posibilitatea de a
se retrage la o anumit vârst , dar p strându- i statutul. Acest sistem este folosit în
Statele Unite pentru judec torii Cur ii supreme federale (Ch. Eisenmann, 1986,
p. 51). Alte sisteme prev d în general pentru magistraturile superioare o durat care
dep e te durata mandatului celui ce îi nume te pe judec tori, pentru a asigura
independen a magistratului.
d. Sistemul de promovare în func ie. Este evident c de modalitatea în care se
face promovarea în func ie i mai ales de autoritatea aleas pentru a decide
promovarea depind în mare m sur independen a i impar ialitatea judec torilor. Un
prim sistem presupune imposibilitatea promov rii în func ie; aceast institu ie nu
exist . Este un particularism al justi iei britanice. Marea putere a judec torului în
sistemul britanic i modalitatea de numire conduc logic la un astfel de sistem. Un alt
sistem presupune c decizia de promovare este luat de Executiv. Sistemul este
criticabil, deoarece distruge independen a judec torilor. Executivul are la îndemân
un mijloc foarte eficace de manevrare a magistra ilor. Pentru a limita aceast
influen a Executivului mai multe corective au fost aduse sistemului:
– i s-a imprimat un anumit grad de automatism, prin stabilirea unei vârste de pro-
movare; dar aceast metod nu poate fi utilizat prea mult, c ci o alegere trebuie
f cut oricum;
– s-a restrâns num rul de grade în magistratur ;
– interven ia unui organ independent de Executiv în procedura de promovare, mai
ales Consiliul Suprem al Magistraturii (F. Vincent, S. Guinchard, G. Montagnier,
A. Varinard, 1991, p. 83-84).
B. Organizarea instan elor în sistem. Organizarea instan elor presupune rezol-
varea unei probleme dificile: cum s se fac aceast organizare pentru a împ ca inde-
penden a judec torilor cu necesitatea unui control asupra hot rârilor lor?
a. Independen a instan elor. De data aceasta nu este vorba de independen a

judec torului fa de puterea politic , ci de independen a sa fa de magistraturile
superioare. Aceast independen const în faptul c magistratul de un grad inferior
nu datoreaz niciun fel de ascultare celui de un grad superior. Cu alte cuvinte, supe-
rioritatea în grad celui de-al doilea nu-i confer posibilitatea s ordone. Magistratul
judec liber. Acesta este motivul pentru care deciziile de îndrumare cu valoare de
izvor de drept, deci obligatorii pentru magistraturile inferioare, nu sunt admisibile.
Independen a se manifest i prin faptul c judec torul nu poate fi sanc ionat disci-
plinar pentru solu ia dat , decât în cazuri de incompeten dovedit repetat. Dar
atunci este sanc ionat nu solu ia, ci incapacitatea de a da o solu ie.
b. Controlul hot rârilor. Cu toate acestea, independen a magistratului nu este
absolut , decât în sensul c el nu prime te ordine. Solu ia dat de el poate fi cenzu-
rat . Superioritatea unei instan e se manifest prin puterea de a desfiin a, în anumite
condi ii, hot rârea magistratului inferior i a judeca din nou cauza. Aceast posibilitate
nu afecteaz independen a primei instan e. Astfel, dac respectiva cauz este trimis
spre rejudecare instan ei care a pronun at sentin a casat , aceasta o poate men ine.
c. Sisteme de organizare. Modul de organizare a instan elor în sistem poate fi
privit din mai multe puncte de vedere. Am re inut aici doar distinc ia între sistemele
care presupun o unitate a ordinii judiciare i sistemele care presupun separarea
jurisdic iei administrative de jurisdic ia ordinar .
c.1. Unitatea ordinii judiciare. Cele mai multe sisteme constitu ionale dau com-
peten a de a judeca litigiile n scute în procesul de aplicare a legii unui singur sistem
de organe. Acest sistem de organe are deci competen general în materie. Nu are
importan dac actul de aplicare ce st la baza litigiului eman de la un organ admi-
nistrativ. Pentru a preîntâmpina divizarea ordinii judiciare, unele constitu ii merg
chiar pân la a interzice formal jurisdic iile administrative. Astfel, Constitu ia României
din 1923 în art. 107 arat c : „Autorit i speciale de orice fel, cu atribu ii de contencios
administrativ, nu se pot înfiin a. Contenciosul administrativ este în c derea puterii
judec tore ti, potrivit legii speciale”. Ast zi, aceast dispozi ie poate fi considerat ca
f când parte din blocul constitu ionalit ii instituit în baza art. 1 alin. (3) din
Constitu ia României, care oblig la interpretarea caracterelor i valorilor statului
român în sensul tradi iilor democratice ale poporului român (D.C. D ni or, 2005). Se
consider astfel c atribu ia de control a activit ii administra iei revine în mod firesc
puterii judec tore ti. A da aceast atribu ie în competen a unei jurisdic ii speciale,
dependent în orice fel de administra ie, înseamn a aboli oarecum controlul.
c.2. Dualitatea ordinii judiciare. Alte sisteme disting jurisdic iile administrative
de jurisdic iile ordinare. Jurisdic iile administrative sunt întru totul independente de
cele ordinare, în sensul c personalul lor scap în întregime, în toate stadiile, contro-
lului judec torului ordinar (J. Rivero, 1987, p. 221-222). Competen a lor este jude-
carea contenciosului administrativ.
Originea acestui sistem o g sim în Fran a. În 1790, Adunarea constituant a
refuzat s admit c tribunalele ordinare pot controla administra ia, datorit neîncre-
derii pe care o manifesta fa de vechile parlamente judiciare, care, afirmau membrii
Constituantei, ar fi tulburat func ionarea administra iei. El a respins, de asemenea,
propunerea de a organiza tribunale administrative pe baza alegerii judec torilor, deci
distincte atât de jurisdic iile ordinare, cât i de administra ie. Solu ia re inut a fost
crearea unor colegii compuse din membrii administra iei înse i, adic din adminis-
tratori activi. Adunarea Constituant continua astfel o tradi ie punctat de Richelieu
i Ludovic XIV, care încercaser la rândul lor s scape administra ia de controlul
instan elor de drept comun. Astfel, de i afirmau, pe de o parte, principiul separa iei
puterilor în stat, pe de alt parte, revolu ionarii francezi îl modificau substan ial. Con-
sulatul va men ine justi ia administrativ distinct de cea ordinar , dar ea nu va mai fi
exercitat de administra ia activ , ci de administra ia consultativ . Astfel, pentru
judecarea contenciosului administrativ au fost create nu Cur i sau tribunale, ci con-
silii: Consiliul de stat, pe plan na ional i consiliile de prefectur , în departamente.
Baza teoretic a afirm rii i men inerii acestui principiu, care separ justi ia
administrativ de cea ordinar este o concep ie specific francez , care poate fi
rezumat astfel: „a judeca administra ia înseamn a administra”. De aici concluzia c
judec torul administrativ nu numai ca trebuie s fie specializat, ci trebuie sa aib
spiritul administratorului. Astfel, în concep ia francez , exist dou administra ii:
administra ia propriu-zis , adic administra ia reglementar i administra ia conten-
cioas , contenciosul administrativ (H. de Pansey, 1827, p. 331-332). Totu i, conten-
ciosul administrativ trebuie s r mân o jurisdic ie. Iat de ce Napoleon afirma:
Consiliul de stat trebuie s fie „un corp semiadministrativ, semijudiciar”.
Consecin ele acestei concep ii sunt în principiu urm toarele:
– jurisdic ia administrativ are atât atribu ii de a judeca administra ia, cât i con-
sultative;
– magistra ii acestor instan e se încadreaz în statutul general al func ionarilor
publici;
– regulile specifice de recrutare sunt aplicabile acestui corp de func ionari
(R. Chapus, 1991, p. 29-31);
– separarea judec torului administrativ de administratorii activi (J. Rivero, 1987,
p. 221-222).
Valoarea acestei separ ri a jurisdic iei administrative de cea ordinar este, dup
p rerea noastr , discutabil . Ea se justific poate în Fran a, dar sistemul este o
derogare de la principii, care nu credem c trebuie imitat . Ea a fost totu i imitat de
numeroase state sub influen a francez .
C. Jurisdic iile extraordinare. Problema jurisdic iilor extraordinare este una
extrem de spinoas . Aproape toate sistemele democratice de tip occidental afi eaz o
neîncredere de principiu în acestea, dar cele mai multe nu au ezitat s le foloseasc .
a. No iunea de jurisdic ie extraordinar . Jurisdic iile extraordinare sunt o
modalitate de a evita independen a judec torilor fa de puterea Executiv . Exist
dou atitudini constitu ionale fa de crearea unor astfel de jurisdic ii: fie interzicerea
lor, fie admiterea lor în anumite condi ii. Caracterele generale ale acestor jurisdic ii
pot fi considerate urm toarele:
– caracterul provizoriu. Ele sunt create pentru o perioad determinat , în general,
în cazul unei crize politice grave, pentru a judeca o anumit categorie de fapte sau de
persoane. De regul , ele sunt create dup ce aceste fapte s-au consumat, fapte care,
de multe ori, sunt calificate drept infrac iuni printr-o lege retroactiv ;
– compunerea instan ei presupune elemente extrajudiciare. Pe lâng magistra ii

de carier , numi i de Executiv f r respectarea garan iilor obi nuite pentru indepen-
den a judec torului, instan a cuprinde ofi eri sau chiar oameni politici;
– procedura special care nesocote te garan iile acordate de procedura comun
acuzatului. Aceast nesocotire poate merge pân la suprimarea dreptului la ap rare
sau pân la excluderea oric rei c i de atac împotriva hot rârii.
b. Interzicerea constitu ional a instan elor extraordinare. O prim reac ie
constitu ional împotriva acestor jurisdic ii extraordinare o reprezint interzicerea
cre rii lor în Marea Britanie prin Bill-ul drepturilor din 1688. În Fran a, principiul
este afirmat în 1791. În România, principiul este afirmat de Constitu ia din 1866 în
art. 104 care arat : „comisiuni i tribunale extraordinare nu se pot crea sub niciun fel
de numire i sub niciun fel de cuvânt”. Constitu ia din 1923 reia i completeaz
principiul în art. 101: „Comisiunile i tribunalele extraordinare nu se pot crea sub
niciun fel de numire i sub niciun fel de cuvânt în vederea unor anume procese, fie
civile, fie penale sau în vederea judec rii unor anume persoane”. Chiar Constitu ia
din 1938 îl afirm în art. 73. Constitu iile comuniste ocolesc principiul. Astfel, cea
din 1948 arat în art. 87: „Se pot înfiin a prin lege instan e speciale pentru anumite
ramuri de activitate”. Constitu ia din 1991 arat în art. 126 alin. (5) c „este interzis
înfiin area de instan e extraordinare”.
c. Admiterea cre rii de instan e extraordinare. Cu toate condamn rile siste-
mului, el a fost practicat chiar i în state cu o tradi ie democratic puternic . El a fost
admis chiar în principiu. Astfel, în 1962, Consiliul de Stat francez pronun a o hot -
râre care r mâne celebr : hot rârea Canal (19 octombrie 1962). Curtea militar de
justi ie, creat pentru a judeca diverse categorii de infrac iuni comise în cursul eveni-
mentelor din Algeria, prin ordonan a din 1 iunie 1962, pronun a o sentin de con-
damnare la moarte. Condamnatul a formulat recurs împotriva ordonan ei care crease
Curtea. Hot rârea Consiliului de Stat pronun a anularea ordonan ei, în aplicarea unui
principiu jurispruden ial constant care cerea propor ionalitatea între m sura luat i
exigen ele de ordin public, care presupunea ca circumstan ele s fac înfiin area
Cur ii extraordinare indispensabil . Dar, în acela i timp, sentin a admite c în princi-
piu este posibil crearea unei jurisdic ii extraordinare.
§3. Rela iile puterii judiciare cu celelalte puteri
A. Rela iile puterii judiciare cu puterea legislativ . Actul judec ii a fost întot-
deauna controversat, c ci limitele între «a interpreta» i «a crea» dreptul sunt atât de
fragile, încât uneori sunt de nesesizat. Distinc ia devine i mai greu de f cut în cazul
jurisdic iilor constitu ionale, c ci acestea, interpretând constitu ia sau chiar „princi-
piile generale ale dreptului”, vizeaz neantizarea legii înse i. Pentru a descrie rela ia
dintre cele dou puteri au existat dou teorii. O prim teorie tinde s reduc jude-
c torul la un simplu interpret care «zice dreptul». O alta, urm rind evolu ia modern
a institu iei, atrage aten ia asupra faptului c judec torul particip activ la crearea
dreptului.
a. Judec torul – interpret al legii. Interzicerea exercit rii de c tre judec tor
a func iei legislative. Legea este expresia juridic a voin ei generale. Cum se concre-
tizeaz îns aceast voin general ? Cine este în drept s dea form concret acestei
realit i sesizabile, dar aproape imposibil de transpus în concepte? R spunsul la
aceste întreb ri a p rut clar: doar votul universal poate fundamenta o putere care s
fie abilitat s impun reguli generale. Cu alte cuvinte, doar reprezentan a na ional ,
în afar de na iunea îns i, poate face legi. i dac acest principiu poate fi oarecum
împ cat cu faptul c guvernul legifereaz el însu i uneori, ar tând c la baza acestei
legifer ri st voin a parlamentului, a recunoa te judec torilor, a c ror putere nu se
sprijin în general pe votul universal, o putere de a legifera sau de a crea dreptul, este
inadmisibil. Judec torul trebuie s se rezume la a interpreta i a aplica dreptul. Ra io-
namentul jurisdic ional trebuie s îmbrace forma unui silogism ale c rui premise sunt
situa ia de fapt i legea aplicabil acesteia i a c rui concluzie este hot rârea. Pentru a
asigura impar ialitatea judec torului, acestuia i se asigur o independen fa de
opinia public de neconceput în cazul reprezentan ilor. A face din acest corp inde-
pendent un creator al dreptului înseamn a sustrage crearea normei generale contro-
lului guvernan ilor. Ne g sim astfel într-o dilem : a asigura o judecat dreapt presu-
pune imposibilitatea pentru justi iabili de a presa asupra judec torului; a legitima o
crea ie jurispruden ial a dreptului presupune o interven ie a corpului electoral în
numirea judec torilor. Rezolvarea practic a acestei dileme este foarte grea i, pân
acum cel pu in, cu necesitate par ial .
Pornind de la o asemenea premiz , crearea jurispruden ial a dreptului este decla-
rat imposibil . Doar legea este izvor autentic de drept. Orice decizie jurisdic ional
trebuie s fie întemeiat pe o dispozi ie legislativ . Este inadmisibil fundamentarea
acesteia pe o practic jurispruden ial sau pe un principiu rezultat din aceasta, dac el
nu este sanc ionat de parlament. În acela i spirit, sunt inadmisibile deciziile de
îndrumare pronun ate de instan a suprem . Hot rârile nu pot avea decât autoritatea
relativ a lucrului judecat.
Aceast tendin de a limita judec torul la situa ia de „gur care pronun cuvin-
tele legii” este îns sortit e ecului. Chiar legiuitorul a sesizat acest lucru. El oblig
instan ele s judece chiar în situa ia în care legea lipse te sau este întunecat . Dreptul
nu admite lacune. Consacrat de legisla ia civil , acest principiu este constitu ional. El
oblig instan ele s acopere lacunele sistemului legislativ în vigoare; le oblig deci s
creeze dreptul. Concep ia ce tinde s fac din judec tor un simplu interpret nu ine
cont de faptul c argumentele logicii abstracte nu sunt întotdeauna aplicabile jude-
c ii concrete. Este adev rat c imaginea actului de judecat silogistic este tentant .
Totu i ea este restrictiv . Judec torul nu se mul ume te s constate faptele; el le
valorizeaz . El nu aplic automat acestor fapte o lege, ci alege o lege aplicabil . Or, a
alege înseamn a crea, chiar dac actul acesta de crea ie nu este arbitrar.
b. Judec torul – legiuitor. Interpretarea «constructiv » a legii. Urmând evo-
lu ia modern a activit ii jurisdic iilor ordinare, c ci doar la ele ne vom referi pentru
moment, teoria a acreditat teza rolului creator al judec torului. Evolu ia aceasta are
cauze multiple i profunde, cum ar fi «revolta contra formalismului», transformarea
rolului dreptului i statului în condi iile noilor caracteristici ale legisla iei sociale etc.
Ea nu este îns de dat atât de recent cum s-ar putea crede; dimpotriv , evolu ia a
fost foarte lung . „A interpreta legea, ar ta M. Troper, înseamn în realitate a o
reface” (1981, p. 40). Judec torul nu se rezum la a aplica o norm unei situa ii
pentru a pronun a o hot râre. El, mai întâi, «creeaz » realitatea, adic î i reprezint
faptele i doar acestei reprezent ri el aplic legea; apoi, el «adapteaz » legea acestei
reprezent ri prin alegerea unei anumite combina ii de norme. Or, aceste opera ii sunt
evident creatoare. Reprezent rile sale, ca i modul particular în care combin
normele, depind de convingerile sale politice, sociale, filosofice etc.
Pe de alt parte, sistemul juridic în vigoare nu poate fi f r lacune. Situa iile
concrete sunt mult prea diverse pentru ca o construc ie logic s le poat epuiza. Or,
revine, ca o obliga ie impus de dreptul pozitiv însu i, judec torului obliga ia de a
completa aceste lacune, ceea ce îi confer de drept puterea de a crea dreptul.
Desigur, decizia este valabil doar inter partes, ea nu are generalitatea legii.
Totu i, lucrurile pot fi privite i din alt unghi de vedere. Decizia judec toreasc nu
poate fi atacat decât în fa a unei alte jurisdic ii. În momentul în care toate c ile de
atac au fost epuizate, ea poate fi privit nu ca o decizie a unui judec tor, ci ca decizie
a puterii judiciare. Ea cap t atunci autoritatea absolut a lucrului judecat, adic ceea
ce G. Jèze califica „for de adev r legal”. Ea beneficiaz de o for executorie
echivalent celei a legii, prezumat fiind, în mod irefragabil, c este conform cu
legea. Ea este inut deci a exprima voin a general . Privit , a adar, ca decizie a
puterii judiciare în ansamblul s u, hot rârea este creatoare de drept. Constan a unei
atitudini a puterii judiciare creeaz dreptul, a a-numitul drept jurispruden ial. i vom
vedea c ponderea acestui drept nu este deloc neglijabil ; mai mult, ea este în cursul
unei expansiuni spectaculoase odat cu declinul statului-providen .
c. Cauzele cre terii ponderii dreptului jurispruden ial
c.1. Revolta contra formalismului. (M. Cappelletti, 1990, p. 36-68) O prim
cauz a cre terii rolului creator al judec torului o reprezint ceea ce filosoful M.G.
White numea „revolta contra formalismului”, constând în tentativa de a dep i limi-
tele impuse de recurgerea la structuri rigide. A transpune o realitate în concepte este
o opera ie cu necesitate aproximativ . A încerca s încadrezi realitatea în structuri
perfect logice este deja o opera ie absurd . Logicizarea excesiv , pur i mecanic , în
mod necesar, este manifestarea tipic a formalismului. Reac iile împotriva acestui
formalism îmbrac în societatea actual forme deosebite în func ie de sistemul de
drept în prezen : în sistemele common law, este vorba, în primul rând, de revolta
împotriva formalismului a a-zisei case method; în sistemele de inspira ie francez , de
revolta împotriva pozitivismului juridic; în Germania i în rile influen ate de
aceasta, de revolta contra formalismului « tiin ific» i «conceptual» (pentru o revolt
contra formalismului în teoria româneasc , a se vedea Gh. D ni or, 1992). Revolta
aceasta contra formalismului a dat na tere unor coli de gândire cum ar fi: sociological
jurisprudence i legal realism în America, Interessenjurisprudenz i Freirechtsschule
în Germania, metoda liberei cercet ri tiin ifice a lui F. Gény în Fran a (L. Delvin,
1976, p. 1 i urm.).
c.2. Transformarea rolului statului i dreptului în societatea modern . Rolul
tradi ional al statului în raport cu societatea civil era acela de a stabili un cadru
general în care indivizii s se orienteze în mod liber. Dreptul rezultat sanc iona
conduitele. Interven ia statal era astfel minim .
Dar statul dep e te ast zi cu mult acest rol. Interven ia sa este prezent la toate
nivelele vie ii sociale. Ca urmare, legisla ia se dezvolt într-un ritm infernal. Apare
astfel a a-numitul Stat-providen . „Tipul de stat pe care, printr-un termen mai mult
sau mai pu in bine ales, îl numim Stat-providen (Welfare State) – ar ta T.
Koopmans – este datorat în principal activit ii legiuitorului. Prima schi are a fost
f cut în domeniul politicii sociale, cu legile privind dreptul muncii, s n t ii,
securit ii sociale; dar, gradual, interven iile statului s-au întins la sfera economiei
(cu legile asupra concuren ei, transporturilor i agriculturii); i, în final, s-a ajuns la
situa ia prezent , cu extinderea sectorului public, exerci iul unui control generalizat
al statului asupra economiei, responsabilitatea asumat de stat în materia angaj rii
for ei de munc , elaborarea de planuri de asisten social , finan area activit ilor ce
nu au un scop lucrativ, privind de exemplu domeniul artelor sau lucr rile publice i
reînnoirea centrelor urbane insalubre” (apud M. Cappelletti, p. 39).
Cre terea rolului statului, obligat în noile condi ii de dezvoltare economic i
social s dea o orientare milioanelor de decizii luate de particulari, pentru a proteja
mediul natural i social, f r a aduce totu i atingeri liberei ini iative, se transpune
într-o paradoxal sl bire a parlamentului. Tocmai datorit acestei cre teri imense a
rolului legisla iei, a domeniului legislativ însu i, organul legiuitor devine incapabil s
controleze sistemul, s reac ioneze suficient de rapid etc. Se produce astfel o înt rire
a puterii executive, mult mai bine adaptat schimb rii rapide a realit ii de gestionat.
Parlamentul pierde în mare m sur ini iativa legislativ . Pe de alt parte, legea î i
schimb aspectul. Ea devine un cadru general care este completat de Executiv i de
tribunale. „Legea define te o anumit politic i pune anumite principii, dar las grija
de a preciza solu iile regulamentelor, deciziilor emanând de la mini tri sau de la
autorit ile regionale sau locale sau luate de c tre ni te organe nou create: agen ii,
comitete, tribunale administrative etc. Va fi dificil s g sim reguli de conduit de tip
clasic în anumite legi moderne, precum cele care au ca scop controlul pre urilor sau
dezvoltarea industrial a anumitor regiuni sau urbanismul.” (Ibidem, apud
M. Cappelletti, p. 39).
Rolul statului nu mai este «protec ia» i «represiunea», ci «promovarea». El
stabile te programe de dezvoltare, realizabile în timp. Nu mai poate fi vorba de a face
tradi ionala distinc ie între «just» i «injust», c ci legisla ia nu mai sanc ioneaz
propriu-zis ni te drepturi individuale. Chiar când ea creeaz ni te drepturi subiective,
acestea sunt drepturi «sociale», în sensul c realizarea lor presupune o interven ie
activ i prelungit a statului, c ele nu sunt pur i simplu «atribuite» individului.
În rezumat, suntem în prezen a a dou tendin e: 1. cre terea volumului regle-
ment rii, înso it de o sc dere a rolului parlamentului i de înt rirea Executivului,
care devine un aparat birocratic imens; 2. modificarea naturii legisla iei, care schimb
radical sensul aplic rii ei.
Este evident c puterea judiciar nu poate r mâne indiferent fa de aceste
evolu ii. Pe de o parte, rolul ei de control al administra iei cap t un sens nou. Odat
ce administra ia, aplicând legea, o «precizeaz », adic în fapt creeaz în bun m sur
norma, cel pu in con inutul acesteia, puterea judiciar , controlând-o, creeaz la
rândul ei con inutul normei. Pe de alt parte, judec torul creeaz dreptul prin «apli-
carea» pe care el însu i o face legii. A interpreta noua form legislativ înseamn , în
mare m sur , a-i crea con inutul, a umple cadrul formal (M. Cappelletti, B. Garth,
Accès à la Justice, p. 15). Dreptul jurispruden ial este legitimat de o asemenea
atitudine. El este nu doar o realitate acceptat , ci chiar una dorit . Astfel, la nivel
constitu ional, crearea jurispruden ial a drepturilor i libert ilor fundamentale a
devenit practic programatic .
c.3. Judec torul – participant la exerci iul suveranit ii na ionale. Suverani-
tatea na ional nu se confund cu suveranitatea statal i aceasta nu se reduce la
suveranitatea legislativ , cu toate c de multe ori ele sunt în elese ca sinonime. În
realitate îns „parlamentul nu exprim suveranitatea na ional decât în ordinea legis-
lativ , Guvernul nu o reprezint decât în ordinea executiv i judec torul nu vorbe te
în numele na iunii decât dac se men ine în func ia sa judiciar . Astfel, niciunul din
reprezentan ii na iunii nu se poate identifica na iunii, deoarece fiecare nu exercit
decât unul din atributele suveranit ii” (G. Vedel, 1959-1960, p. 728). Aceast
afirma ie arat c suveranitatea na ional se exprim prin realizarea tuturor celor trei
func ii ale statului i deci c puterea judiciar exercit o parte a suveranit ii. Nu se
pune deci problema legitimit ii în sine a acestei puteri, ci doar cea a eficacit ii
organiz rii sale. Nu trebuie transformat puterea judiciar în autoritate judiciar , ci
g sit modalitatea organizatoric , permi ând s împace independen a magistratului
cu posibilitatea sa de a crea dreptul, incontestabil dac se admite c el exercit
suveranitatea. Tendin a de a gândi separa ia puterilor doar cu privire la Legislativ i
Executiv este periculoas , c ci actul împ r irii drept ii r mâne, orice s-ar zice, de o
importan covâr itoare pentru orice societate, independent de evolu ia sa.
d. Reac ia legiuitorului fa de dreptul jurispruden ial. Existen a dreptului
jurispruden ial este neîndoielnic . El este în acela i timp un complement i un concu-
rent al dreptului creat de legislator. Se creeaz astfel un «conflict» între judec tor i
legiuitor. În principiu, nu poate exista decât un singur înving tor în acest conflict:
legiuitorul. El poate condamna oricând o regul jurispruden ial , adoptând o lege care
s neantizeze jurispruden a. Dar, cum norma nu cap t realitate decât prin aplicare i
cum «interpretarea» este în mare m sur capabil s recreeze legea, asist m de multe
ori la o condamnare pretorian a reac iilor legale, la o «rezisten » a judec torului.
Legiuitorul poate condamna o jurispruden fie prin ignorarea presiunii instan-
elor de a legifera într-un anumit sens, fie prin adoptarea unei legi noi care neanti-
zeaz regula jurispruden ial . Când se dore te oprirea rapid a unei jurispruden e care
jeneaz , se recurge la legi interpretative sau retroactive. Dar aceast recurgere nu este
f r limite. Vom vedea cum ea trebuie s se conformeze principiului noninterven iei
legiuitorului în contenciosul judiciar.
Se întâmpl îns ca reac ia legal s nu fie în asentimentul justi iabililor i ca
judec torii s continue s aplice regula jurispruden ial , ignorând noua lege. F r
asentimentul lor, noua lege poate fi liter moart . Dac revolta lor este sprijinit de
opinia public , ea poate triumfa asupra voin ei legiuitorului. Un exemplu îl constituie
cazul reac iei legii franceze din 12 aprilie 1945 împotriva interpret rii extensive a
motivelor de divor prev zute în Legea din 27 iunie 1884, prin care legiuitorul com-
bate practica, precizând ce se în elege prin motive temeinice. Aceste noi dispozi ii nu
au fost îns niciodat aplicate de instan e, care au continuat s interpreteze extensiv
motivele, men inând regula jurispruden ial . Dar legiuitorul poate, de asemenea, s
fie receptiv la crea iile jurispruden iale i s le sanc ioneze legislativ. O astfel de
reac ie ar putea fi considerat introducerea divor ului prin acord în legisla ia român
în cazul în care nu exist minori i a trecut cel pu in un an de la c s torie, c ci

niciodat jurispruden a nu a c utat «motive temeinice» în acest caz, mul umindu-se
s le «trucheze», p r ile divor ând în fond prin simplu acord.
e. Principiul noninterven iei legiuitorului în contenciosul judiciar. Modul
constitu ional prin care legiuitorul are influen asupra puterii judiciare presupune
dou aspecte: crearea instan elor i a procedurilor lor i legiferarea îns i, care se
impune judec torilor cu toat libertatea lor de interpretare. Parlamentul, cum am
v zut, poate îns abuza de aceste puteri i, cum ne asigur înc Montesquieu, o va
face sigur, dac limite certe nu-i sunt impuse (R.C. de Malberg, 1920-1922, p. 713).
În ce prive te prima cale de influen are a procesului de împ r ire a drept ii aflat
la dispozi ia Legislativului: crearea instan elor, care poate conduce la abuzul cre rii
de instan e speciale, am vorbit deja. Urmeaz s vedem cum legiferarea îns i poate
fi un abuz.
Puterea legislativ a parlamentului nu este f r limite. Ea este o putere limitat ,
care se exercit conform cu constitu ia, dar i unor principii care exced acesteia în
sensul ei formal. În ce prive te raportul legislativ-jurisdic ional, legea poate fi
folosit de parlament pentru a se substitui tribunalelor. Mai multe metode sunt posi-
bile. O prim metod este cea a legii retroactive. O lege este retroactiv atunci când
ea produce efecte asupra situa iilor juridice create sau drepturilor câ tigate înainte de
intrarea sa în vigoare, adic dispune pentru trecut. Aceste legi constituie o imixtiune
a legiuitorului în contenciosul jurisdic ional, c ci ele impun tribunalelor o alt solu ie
decât cea rezultând din legea aplicabil conform principiilor ce reglementeaz
aplicarea legii în timp. Parlamentul poate adopta legea cu inten ia expres de a evita
solu ionarea cauzelor, ceea ce este împotriva principiului separa iei puterilor, care
postuleaz c puterea judiciar , de i limitat , este independent . Acela i efect îl au i
legile de aplica ie imediat , calificate uneori ca o categorie aparte în raport cu legile
propriu-zis retroactive.
Cea mai delicat problem este îns cea a legilor interpretative. O lege interpre-
tativ se distinge de o lege ordinar prin faptul c scopul ei nu este de a ad uga noi
reguli sistemului juridic existent, ci de a preciza o regul existent . Problema care ne
intereseaz aici este cea a aplic rii în timp a unei asemenea legi. Pentru o mare parte
a doctrinei, efectele legii interpretative se produc de la data legii interpretate, c ci ea
face corp comun cu norma pe care o interpreteaz . Legea interpretativ nu este o lege
nou , a a c problema retroactivit ii nu se pune. Actele f cute chiar anterior legii
interpretative r mân reglementate de legea veche, cu sensul pe care i-l d cea nou
(L. Duguit, T. II, p. 275). Nu este vorba deci de a înlocui o lege obscur printr-o lege
mai clar , ci de a determina sensul primeia (J. Barthélémy, R.D.P., 1908, p. 465).
Pentru al ii, legea interpretativ poate fi retroactiv , dar sub condi ia ca legiuitorul s
exprime clar acest lucru (Idem, R.D.P., 1910, p. 480). Al ii îns , consider c legea
interpretativ este o lege nou i, ca orice lege nou , trebuie s produc efecte doar
pentru viitor. „A interpreta pentru viitor este opera legiuitorului, a interpreta pentru
trecut, fa de fapte consumate, este opera judec torului” (Garde de Sceaux Persil, în
cursul dezbaterilor legii din 1837). Problema care se pune îns este de a ti cum s
deosebim o lege interpretativ de o adev rat lege nou . Avem un criteriu pentru
aceasta? Evident nu. Or, lipsa criteriului poate conduce la situa ia în care parlamentul
calific drept interpretativ o lege retroactiv în sens propriu, prin care intervine
astfel în contenciosul jurisdic ional evitând principiul neretroactivit ii.
Vedem, a adar, c îns i consacrarea constitu ional a principiului neretroactivi-
t ii, cum o face de exemplu Constitu ia României din 1991 în art. 15 alin. (2), nu
este suficient pentru a evita imixtiunea parlamentului în contenciosul jurisdic ional.
Trebuie deci ca principiul noninterven iei s capete el însu i consacrarea constitu-
ional . Acest principiu ar putea fi formulat astfel: „Legiuitorul nu se poate amesteca
în desf urarea contenciosului jurisdic ional nici prin crearea de instan e speciale,
nici prin adoptarea de legi retroactive, sub nicio form , nici prin împiedicarea efec-
telor unei decizii ori prin orice alt mod”.
B. Rela iile puterii judiciare cu puterea executiv . Am abordat deja problema
numirii i promov rii judec torilor, care implic o analiz implicit a rela iilor
Executiv – putere judiciar . Acum vom aborda problema în sens contrar: ac iunea
judec torului asupra guvernului i administra iei.
a. Controlul judiciar al guvernului i administra iei. F r a intra aici în am -
nuntele acestei complexe probleme ce apar ine în profunzimea ei dreptului adminis-
trativ, vom puncta câteva chestiuni care sunt utile în elegerii func ion rii statului.
Trebuie f cut o distinc ie clar între guvern i administra ie i evitate confuziile
ce pot rezulta din utilizarea pur i simpl a no iunilor de putere executiv sau admi-
nistrativ . Trebuie bine precizat c guvernul, cu toate c are o func ie ce dep e te
clasica executare a legii, accedând la un nivel de imperativitate, este controlabil de
c tre puterea judiciar sub dou aspecte: ca organ colectiv i la nivelul ac iunii
membrilor s i. În principiu, orice act guvernamental este supus acestui control.
Totu i, dou limite sunt puse puterii judiciare: actele de guvern mânt i oportuni-
tatea. Prima limit const în exceptarea expres a acestora fie printr-o enumerare
limitativ , fie printr-o definire global . A doua limit opre te controlul judiciar la
legalitatea actului, l sând guvernului posibilitatea judec rii oportunit ii sale f r
nicio imixtiune judiciar . Controlul guvernului se realizeaz îns i pe o cale
indirect : prin controlul administra iei. Acest din urm control nu se mai love te de
piedica, practic foarte important , a aspectului preponderent politic al func iunii
guvernamentale. În cazul administra iei, controlul, p strând limitele impuse mai sus,
este mai profund, mai facil.
b. Judec torul administrativ – un judec tor care guverneaz ? Trebuie s
facem leg tura aici între dou probleme deja tratate: cre terea rolului Executivului,
atât cantitativ, cât i calitativ i largile posibilit i de control judiciar al acestuia.
Întrebarea vine de la sine, inând cont de ceea ce am analizat (a controla administra ia
înseamn a administra), este judec torul administrativ un judec tor care guverneaz ?
Cre terea rolului guvernului i Administra iei este înso it de o transformare a
legii într-o simpl indica ie de principiu, l sând actului executiv o mare parte a legife-
r rii, prin precizarea «cadrului» oferit de parlament. Or, controlând activitatea aceasta
de executare, judec torul st pâne te (mai ales acolo unde actele de guvern mânt sunt
enumerate limitativ i restrictiv) o puternic pârghie prin care poate guverna.
Un alt aspect specific dreptului administrativ vine s înt reasc aceast tendin .
Dac , în dreptul privat, judec torul poate c uta principiile aplicabile în Codul civil,
judec torul administrativ nu beneficiaz de multe ori de o astfel de facilitate. În
administrativ cu greu se poate vorbi de o schi are pozitiv a procedurii, de drept

substan ial formal fiind hazardat s se vorbeasc . Judec torul administrativ trebuie
s - i caute principiile într-o „anume reprezentare a raporturilor între om i putere, pe
care o g se te în spiritul i con tiin a sa i care ar defini, în ochii s i, pe acest teren,
Justul” (J. Rivero, 1980, p. 304). Dreptul administrativ i în aceea i m sur juris-
dic ia administrativ se bazeaz a adar pe o subîn eleas concep ie etic privind
rela ia individ-stat. Aceast concep ie etic se concretizeaz în a a-zisele principii
generale ale dreptului care se impun cu valoare de adev r metastatal. Dar aceast
concep ie subîn eles tinde s devin expres . Iat cum rezuma, în acest sens, J.
Rivero concep ia Consiliului de Stat în Fran a:
„1. Exist un corp de principii generale ale dreptului public francez; hot rârile
invoc uneori unul sau altul; mai des, ele se refer la principiile generale ale drep-
tului luate în ansamblul lor.
2. Aceste principii au valoarea dreptului pozitiv; ele au cel pu in «for legisla-
tiv »; i judec torul este inut s le asigure respectul sanc ionând violarea lor, cum ar
face pentru legea scris .
3. Fundamentul autorit ii astfel recunoscute principiilor nu se g se te în texte;
ele sunt «aplicabile chiar în absen a textelor»; hot rârile i concluziile sunt formale
asupra acestui punct; este curios s remarc m, în acest sens, c Preambulul Consti-
tu iei din 1946, care ar fi putut furniza solu iilor jurispruden iale un fundament scris,
nu pare s fi avut asupra lor decât o inciden excep ional .
4. Judec torul nu creeaz principiile; el vorbe te de ele ca de ni te reguli obiec-
tive, c rora le constat existen a i care nu depind în niciun fel de voin a sa; totul se
petrece ca i cum el s-ar estima legat de ele cu aceea i for ca de lege.
... Dar, crezându-se servitorul acestor principii, el este în fapt creatorul lor”
(Ibidem, p. 305-306).
Astfel, o mare parte a principiilor dreptului administrativ este de natur jurispru-
den ial . Judec torul le insereaz în dreptul pozitiv. Aceste principii jurispruden iale
privesc, de exemplu, separa ia puterilor, egalitatea cet enilor sau transferarea unor
institu ii civile în dreptul administrativ sau principiul continuit ii serviciului public
sau principiul potrivit c ruia „administra ia nu trebuie s mint ”, transpus în obliga ia
motiv rii exacte etc. (Ibidem, p. 306).
c. Controlul constitu ionalit ii legilor i Executivul. Aceast formulare poate
p rea surprinz toare, c ci controlul se refer la o lege, act rezervat parlamentelor. Ea
arat îns o tendin subliniat deja de nenum rate ori: sc derea importan ei parla-
mentelor i cre terea rolului Executivului, care devine în fapt adev ratul st pân al
legifer rii, prin ini iativ , prin mijloacele de presiune asupra Legislativului, prin
schimbarea naturii legii i a raportului s u cu a a-zisele acte de executare etc. În
aceste condi ii noi, controlul constitu ionalit ii, creat ini ial pentru a limita puterea
parlamentelor, suspectate a fi capabile s «confi te» suveranitatea, devine un instru-
ment de limitare a puterii crescânde a Executivului, st pân în acela i timp al legis-
la iei (prin intermediul pârghiilor ce au fost sau urmeaz a fi precizate) i al execu-
t rii acesteia, i înfrângând astfel esen a îns i a separa iei puterilor a a cum era ea
în eleas de teoria clasic . Jurisdic ia constitu ional joac un dublu rol: de cenzor al
guvernan ilor, înlocuind în mare m sur parlamentul, al c rui control a devenit mai
mult teorie i de garant al separa iei puterilor, chiar de element cheie al unei noi
configura ii a principiului.
§4. O tendin nou : interna ionalizarea justi iei
În ultimii ani se constat o din ce în ce mai puternic tendin de interna io-

nalizare a justi iei sub dou impulsuri: integrarea din ce în ce mai profund a statelor
într-o ordine interna ional sau regional i, pe de alt parte, crearea unei adev rate
«societ i civile interna ionale», care caut s scape statelor prin interna ionalizarea
drepturilor omului i a protec iei lor judiciare.
Marea piedic ce se ridic în calea cre rii i func ion rii acestor jurisdic ii
interna ionale este suveranitatea statelor. Dac pe plan intern justi ia are ca temei
suveranitatea statal , pe plan interna ional ea o are împotriva sa. De aici rezult o
întreag palet de aspecte teoretice, care nu pot fi abordate aici în plenitudinea lor,
dar pe care le vom schi a într-un mod care s ofere minimul de cuno tin e necesare
urm ririi argumenta iei.
A. Raportul jurisdic iilor interna ionale cu suveranitatea statal . Principiul
suveranit ii statale presupune dou aspecte: suveranitatea intern (capacitatea
statului de a crea i impune dreptul; monopolul statal asupra unor activit i) i
suveranitatea extern sau independen a (nicio autoritate extern statului nu se poate
impune acestuia).
Interna ionalizarea din ce în ce mai accentuat a economiei, a culturii chiar,
impune statelor o atenuare a valorii absolute a acestui principiu. Statele sunt obligate,
interesul lor le-o dicteaz , s intre în structuri organizatorice la nivel interna ional
(ONU, de exemplu) i regional. Dar aceast organizare nu poate fi f cut decât dac
statele consimt. Iat de ce, dac principiul dreptului intern este subordonarea, prin-
cipiul dreptului interna ional este voluntarismul; dreptul interna ional este un drept de
coordonare.
Aceast interna ionalizare crescând d na tere unor litigii interstatale. În mod
tradi ional acestea sunt împ r ite în dou categorii: diferendele politice i diferendele
juridice. Diferendele politice sunt cele în care p r ile pretind modificarea dreptului
existent (de exemplu, modificarea frontierei). Aceste litigii nu pot fi supuse unei
jurisdic ii, c ci fiind vorba de modificarea unei reguli de drept i nu de aplicarea ei,
interven ia judec torului este inoperant .
Statul care consider diferendul ca politic se poate sustrage unei eventuale tenta-
tive de transformare a lui în conflict juridic, cum a fost cazul dup primul r zboi
mondial în diferendul dintre România i Ungaria, când România i-a retras jude-
c torul din tribunalul arbitral. Aceste diferende se solu ioneaz prin mediere, nego-
cieri etc. Diferendele juridice sunt cele în care p r ile nu sunt de acord asupra
aplic rii sau interpret rii dreptului existent. Este vorba, a adar, de situa ia în care
statele sunt de acord în ce prive te existen a dreptului. Aceste diferende sunt cele
care pot fi supuse unei reglement ri jurisdic ionale.
B. Evolu ia solu iilor în materia raporturilor dintre suveranitate i solu io-
narea jurisdic ional a conflictelor interstatale. Putem spune c exist trei etape
ale jurisdic ionaliz rii progresive a vie ii interna ionale: etapa modurilor incipiente de
solu ionare jurisdic ional , etapa modurilor propriu-zis jurisdic ionale i etapa
jurisdic iilor organiza iilor de integrare.
Pân în secolul al XIX-lea via a interna ional a cunoscut practic doar moduri de
solu ionare a litigiilor pe calea negocierilor, a bunelor oficii, a medierii etc. În secolul
al XIX-lea apare un mod nou de rezolvare a diferendelor: arbitrajul. Sunt create
tribunale arbitrale, compuse din personalit i alese de statele în cauz , personalit i
din ce în ce mai independente.
Modurile veritabil jurisdic ionale de rezolvare a diferendelor dintre state apar abia
în secolul XX, odat cu înfiin area Societ ii Na iunilor. Astfel, art. 14 al Pactului
prevedea crearea unei Cur i Permanente de Justi ie (C.P.J.I.). Aceast instan începe
s func ioneze în 1922. Dup al doilea r zboi mondial, concomitent cre rii ONU
apare i o nou jurisdic ie interna ional : Curtea Interna ional de Justi ie (C.I.J.).
Acest tip de jurisdic ie interna ional are câteva tr s turi distinctive:
– p r ile care se pot prezenta în fa a lor sunt doar statele. Aceast regul are
excep ii: astfel, s-a admis c în fa a C.I.J. se poate prezenta i o organiza ie inter-
na ional (Afacerea Colonel Sérot din 11 aprilie 1949);
– competen a jurisdic iilor interna ionale de acest tip r mâne pentru state
facultativ . Aceasta înseamn c statele se pot sustrage oricând acestei jurisdic ii; ele
trebuie s accepte jurisdic ia. Aceast acceptare poate fi f cut cu prilejul unui litigiu
(statele în cauz c zând de acord s supun acest litigiu jurisdic iei interna ionale
printr-o conven ie numit compromis sau unul din ele sesizând instan a i cel lalt
acceptând tacit jurisdic ia) sau poate fi f cut în avans, în afara oric rui litigiu
(clauz facultativ de jurisdic ie obligatorie).
Am v zut cum societatea statal intern se deplaseaz de la accentuarea nivelului
organiza ional spre accentuarea drepturilor omului. Aceast tendin are efecte la
nivel interna ional. Drepturile omului se interna ionalizeaz i interna ionalizeaz
societatea civil . Aceast societate interna ional tinde s creeze pârghii prin care s
preseze asupra statelor, creând un tip nou de organiza ie interna ional , care se
situeaz undeva între o simpl organiza ie de cooperare i o organiza ie de integrare.
O astfel de organiza ie creeaz mecanisme jurisdic ionale de protec ie interna ional
a drepturilor cet enilor statelor membre. Jurisdic ia este acceptat în avans i devine
ca i obligatorie prin diversele posibilit i de presiune. O astfel de jurisdic ie a fost
creat în cadrul Consiliului Europei pentru a garanta efectivitate drepturilor reglemen-
tate de Conven ia European a Drepturilor Omului. Tot astfel este creat i Curtea
Interamerican a Drepturilor Omului i Comisia African pentru Drepturile Omului.
Pe de alt parte, a a cum am v zut, se constat o tendin spre un tip de
«organiza ie suprana ional » de integrare în care statele transfer spre organismele
organiza iei o mai mare parte din suveranitate. O astfel de organiza ie este Uniunea
European . Se creeaz un tip nou de jurisdic ie interna ional , care prezint o
leg tur strâns cu jurisdic ia intern a statelor, c ci din momentul în care dreptul
comunitar este considerat ca parte a dreptului intern i deciziile Cur ii de Justi ie a
Comunit ilor cap t autoritate jurisdic ional intern .
§5. Locul puterii judiciare în cadrul separa iei puterii în stat
O mare parte a problemelor privind locul puterii judiciare în cadrul sistemului

separa iei puterilor în stat s-a clarificat pe parcursul expunerii de mai sus. R mâne s
l murim aici câteva puncte l sate în suspans. Pe de o parte, trebuie s r spundem la
urm toarea întrebare: este puterea judiciar o putere politic sau una metapolitic ? Pe
de alt parte, trebuie s analiz m utilitatea introducerii justi iei ca un element
definitoriu în încercarea de a clasifica regimurile politice, dat fiind faptul c teoria
clasic le clasific pornind doar de la cele dou puteri politice propriu-zise, puterea
legislativ i puterea executiv .
A. Este puterea judiciar a putere politic ? Am v zut în analiza f cut mai sus
c judec torul nu se rezum la a interpreta, în sensul strict al termenului, dreptul, c
el nu este «gura neînsufle it a legii», ci are un rol creator. Am v zut ca el poate
«guverna» chiar, prin intermediul controlului larg pe care îl exercit asupra Legisla-
tivului, guvernului i administra iei. Or, aceste atribu ii sunt legate în aparen indiso-
lubil de caracterul politic al unei func iuni. Este deci justi ia o func iune politic ? În
favoarea acestei în elegeri ar pleda ceea ce am putea numi «politizarea justi iei».
a. Politizarea justi iei. Cre terea rolului judec torului, datorat în mare parte
gigantiz rii aparatului Executiv i cre terii galopante a domeniului i volumului legii,
face ca acesta s dobândeasc atribu ii ce alt dat ineau doar de puterea politic .
Astfel, el creeaz dreptul i guverneaz concurând celelalte dou puteri. Pu in
import c bran ele propriu-zis politice ale statului se for eaz s asigure apolitismul
justi iei: el vine în contra curentului i are pu ine anse de succes, dac este conceput
ca o limitare a puterii judiciare la rolul s u clasic. Privit din punctul de vedere al
teoriei clasice a separa iei puterilor în stat, justi ia este o putere politic .
Totu i, aceast afirma ie nu trebuie absolutizat . Dac se prive te justi ia în cadrul
oferit de societatea actual i nu în func ie de ni te criterii de acum trei secole, se va
observa c ea este totu i o putere metapolitic , nu în sensul c ea ar fi absolut
independent de influen a politic , ci în sensul c ea dep e te caracterul strict politic
al celorlalte dou func iuni prin interna ionalizare, pe de o parte, i prin aplicarea
unui drept de origine nestatal , pe de alt parte.
b. Juridicizarea dezbaterii politice. Fenomenul cvasipolitiz rii este înso it de un
fenomen în sens contrar: juridicizarea vie ii politice, care se manifest prin impor-
tan a c p tat de argumentele constitu ionale în dezbaterea politic i prin reven-
dicarea de c tre actorii politici a constitu iei ca fundament al comportamentului lor
(D. Rousseau, 2001, p. 446-459).
Apari ia justi iei constitu ionale creeaz o bran a puterii institu ionale, care este
greu de digerat pentru teoria clasic a separa iei puterilor în stat. Ea pare a nu se
încadra în niciuna dintre categoriile clasice. Dar aceast imposibilitate de clasificare
conform criteriilor standard nu trebuie s deruteze. Puterea aceasta nou este un
reflex institu ional al tendin ei societ ii civile de a se elibera de statul providen .
Justi ia constitu ional este un element intermediar între politic i nepolitic, între stat
i societatea civil . Efectul apari iei justi iei constitu ionale, ca spa iu institu ional cu
reguli specifice, este o modificare a dezbaterii politice, în sensul c o problem poli-
tic nu mai este gestionat direct de clasa politic , ci transferat c tre justi ia
constitu ional , c ci politicienii simt, dac nu în eleg în sensul propriu al termenului,

c opinia se simte ap rat de recurgerea la aceast „jurisdic ie a drepturilor i
libert ilor fundamentale”. Efectul este transformarea conflictului politic în conflict
juridic, înso it de redefinirea complet a termenilor în care problema se discut . Ter-
minologia, categoriile i procedura judiciare transform violen a dezbaterii politice în
argumente constitu ionale, în discu ii de principiu, într-un cuvânt ra ionalizeaz
instinctele. Întreaga politic se redefine te în raport de aceast putere relativ nou
care este justi ia constitu ional . Raporturile majoritate-opozi ie sunt mediate de
controlul constitu ionalit ii într-o m sur din ce în ce mai mare; politica majorit ii
parlamentare este obligat s in cont mai mult de principiile constitu ionale i de
jurispruden a constitu ional îns i; întreaga via politic este raportat la constitu ie
ca act ce exprim în modul cel mai pu in mediat voin a poporului. Se creeaz astfel o
simbioz profund între drept i politic, care exclude atât juridismul (afirmarea
valorii absolute a normei), cât i politismul (negarea for ei dreptului).
B. Judec torul este o putere metapolitic ? Puterea politic este o putere dina-
mic , orientat spre viitor, spre crearea unei ordini noi. De aceea, ea intr adesea în
contradic ie cu propriile reguli. „Ea are nevoie s g seasc în orice moment o
coresponden absolut între voin a sa i regula de drept; prin aceasta se explic c îi
repugn ceea ce o frâneaz : dreptul natural, «legile nescrise», «principiile generale
ale dreptului», «regula ra iunii», «due process of law» etc. Nimic din aceasta nu este
opera sa: acest lucru îi inspir neîncredere” (G. Lavau, 1961, p. 90). Or, puterea
judiciar caut s impun tocmai aceste valori ce împiedic puterea politic s alerge
prea repede i s piard din vedere astfel c ea ac ioneaz pentru omul concret, nu
pentru o abstrac ie ce tr ie te doar în viitor. În acest sens, puterea judiciar este o
putere metapolitic . „Func iunea «metapolitic » a judec torului semnific doar c
acesta din urm se crede în drept de a reaminti tuturor – chiar puterii politice – anumite
principii generale obligatorii chiar f r lege i, eventual, contra legilor «aberante». În
al i termeni, aceasta înseamn c judec torul nu se estimeaz legat în puterea sa doar de
legalitatea formal produs de puterea politic : el zice dreptul i î i rezerv dreptul de
a-l descoperi uneori sub manifest rile sale în el toare; dac poate, în fine, el impune
ceea ce el reconstituie în esen a sa” (M. Cappelletti, 1981, p. 83).
a. Judec torul aplic dreptul, ceea ce înseamn mai mult decât legile în
vigoare. O prim manifestare a metapolitismului puterii judiciare este interpretarea
extensiv a no iunii de drept, prin ata area, implicit cel pu in, la un fel de concep ie
iusnaturalist . Dreptul se compune din legile f cute de puterea politic i din anumite
principii care stau la baza societ ii i puterii politice înse i, care, chiar neconsacrate
legislativ, se impun întregii societ i, inclusiv puterii politice. Aceste principii au
valoare superioar dreptului pozitiv. Când aplic dreptul, instan ele aplic în ordine
acest drept «natural» i dreptul pozitiv. În caz de conflict între cele dou , ele dau
prioritate primului. Iat , în acest sens, ce arat Consiliul de Stat francez într-una din
deciziile sale: „legea (din 23 mai 1943) are drept efect excluderea recursului
deschis... în fa a Consiliului de prefectur ..., dar nu a exclus recursul pentru exces de
putere în fa a Consiliului de stat..., recurs care este deschis, chiar f r text, contra
oric rui act administrativ i care are drept efect s asigure, conform principiilor gene-
rale ale dreptului, respectul legalit ii” (CE, 17.02.1950, Dame Lamotte, R.D.P.,
1951, p. 478; concl. Delvolvé, not Waline în M. Long, P. Weil, G. Braibant, 1978,
p. 339-341).
Pentru a degaja aceste principii generale, instan ele uzeaz de mai multe metode.
Uneori ele generalizeaz un principiu prin legarea unor texte disparate care-l exprim
în mod fragmentar. Alteori, în absen a oric rui text de sus inere, ele degaj un
principiu sprijinindu-se pe interpretarea naturii, scopului i esen ei unei institu ii. În
fine, alteori, bazându-se doar pe filosofia politic i juridic implicit a sistemului
social în prezen , ele afirm principiul ca i cum el ar fi preexistent. În cazul
judec torului constitu ional, existen a unor declara ii de principii, cum ar fi în Fran a
cea din 1789 sau a unor preambuluri ale constitu iilor, care descriu filosofia politic
ce a inspirat constitu ia faciliteaz recurgerea la fundamentarea metalegislativ a
deciziilor. Justi ia constitu ional aplic un «bloc al constitu ionalit ii» i nu un text
legislativ sec. Când preambulurile i declara iile de drepturi nu îi par suficiente, ea se
bazeaz pe principiile generale ale dreptului, creând în fond drepturile fundamentale.
b. Judec torul interna ional este o putere suprastatal ? O a doua manifestare
a metapolitismului justi iei este rolul nou al judec torului interna ional. Justi ia
interna ional devine în anumite cazuri o prelungire a celei na ionale; deciziile unor
jurisdic ii interna ionale, dac nu se impun direct guvernului i legiuitorului, sunt
aplicabile în mod direct de c tre instan e, chiar în cazurile în care ele contrazic voin a
expres a guvernan ilor; în anumite cazuri instan a interna ional devine o veritabil
instan de recurs împotriva deciziilor jurisdic iilor interne, creându-se astfel o
ierarhizare transna ional a instan elor; chiar justi ia penal tinde s se interna io-
nalizeze, chiar dac dogma clasic este c ea nu poate fi împ r it decât în numele
unei suveranit i. O întrebare se pune atunci: nu putem vorbi, în contextul evidentei
interna ionaliz ri a justi iei, de o putere suprastatal a judec torului interna ional?
Desigur, fenomenul este în prima lui faz de manifestare i mai are înc mult de
progresat pân s se contureze deplin. Totu i, toate semnele arat c aceast evolu ie
se va produce relativ rapid. Aceast suprastatalitate a judec torului interna ional are
ca efect, datorit leg turii care se instituie între sistemul jurisdic ional intern i cel
interna ional, o oarecare separare a justi iei de stat. Astfel, judec torul intern are la
îndemân o surs nou de drept, care nu este crea ia puterii politice, ci a unei puteri
jurisdic ionale suprana ionale, pe care bazându-se poate contracara în mod relativ
eficient voin a legiuitorului i guvernului când aceste institu ii tind s - i dep easc
prerogativele atingând drepturile recunoscute indivizilor sau grupurilor de un fel de
societate civil interna ional .
c. Na terea unei jurisdic ii constitu ionale transna ionale. Aceast problem
se situeaz pe dou planuri convergente la nivel european: pe de o parte, pe planul
Comunit ilor Europene i al Uniunii Europene i, pe de alt parte, pe planul Consi-
liului Europei. i într-un caz i în altul este vorba, în grade diferite, de o tendin de
«federalizare» european sau cel pu in de un transna ionalism institu ional foarte
apropiat de federalism în anumite puncte.
În cadrul Uniunii Europene, suprema ia dreptului comunitar în raport cu dreptul
statelor membre, analizat deja de noi, se reg se te i în materia dreptului consti-
tu ional. Dreptul comunitar este un fel de drept oarecum «federal» fa de dreptul
statelor membre, care trebuie s se conformeze acestuia. Se introduce în acest scop
un control transna ional al legilor pe cale judiciar similar controlului exercitat de

Curtea Suprem a Statelor Unite sau de Tribunalul federal în Elve ia, chiar dac nu
de aceea i anvergur . Acest control se bazeaz pe aplicabilitatea direct a dreptului
comunitar, care presupune c instan ele interne, chiar când ele nu pot controla
conformitatea legii cu constitu ia, pot controla conformitatea legii cu dreptul comuni-
tar, dând prioritate celui de-al doilea în caz de conflict de norme. Un alt fundament îl
reprezint obliga ia, în anumite cazuri, pentru jurisdic iile na ionale, de a cere Cur ii
Europene o decizie asupra interpret rii dreptului comunitar, decizie care va avea
for a Tratatului i deci for a unui precedent obligatoriu erga omnes, ceea ce repre-
zint un efect similar celui al deciziilor Cur ii Supreme americane. Or, cum am v zut,
Curtea European a afirmat c drepturile fundamentale ale omului fac parte din
dreptul comunitar. În lumina a ceea ce am afirmat mai sus, aceasta înseamn c
suntem în prezen a unei veritabile jurisdic ii constitu ionale transna ionale
(M. Cappelletti, 1981, p. 483-486).
În planul Conven iei Europene a Drepturilor Omului, Consiliul Europei poate fi
el însu i considerat ca o form de integrare, ca un embrion de «federalism». De i nu
la nivelul Cur ii de Justi ie Comunitare, i Curtea European a Drepturilor Omului
poate fi considerat o jurisdic ie constitu ional transna ional . Ea ofer un mijloc de
control al legisla iei, mai ales în rile care recunosc Conven iei calitatea de drept
intern, tribunalele putând controla conformitatea legii cu Conven ia, chiar dac
dreptul intern le refuz competen a de a controla constitu ionalitatea legilor, dând-o
doar unei instan e speciale, ceea ce implic posibilitatea deschis instan elor ordinare
de a ap ra drepturile omului în mod direct împotriva abuzurilor legislative. A adar,
protec ia juridic a drepturilor omului poate fi f cut pe plan intern de Curtea
Constitu ional , prin controlul constitu ionalit ii i de instan ele ordinare, prin
solu ionarea unui conflict între norma intern i Conven ie, care are for superioar
primeia i deci prevaleaz . Pe de alt parte, Curtea European a Drepturilor Omului
reprezint un fel de instan de recurs împotriva deciziilor jurisdic iilor interne în
materia drepturilor fundamentale.
d. Justi ia – o putere ce realizeaz separa ia statului i societ ii civile. Vom
anticipa aici o problem pe care o vom dezvolta mai târziu. Ea este ca o concluzie a
celor de mai sus.
Cre terea importan ei protec iei drepturilor omului nu este întâmpl toare. Ea este
o reac ie împotriva ofensivei statului asupra societ ii civile. A a cum revolu ia
francez era o reac ie împotriva domniei corpurilor intermediare, care sufocau
individualitatea, tot astfel revolu ia, mult mai discret , care este afirmarea din ce în
ce mai r spicat a drepturilor omului, constituie o reac ie împotriva domina iei
statului, a structurii în general, care tinde s sufoce societatea civil i astfel indivi-
dualitatea îns i în ultim instan . Dac în secolul al XVIII-lea putea fi de ajuns s
separ m puterile pentru a asigura libertatea indivizilor, ast zi, evolu ia social o
dovede te, este cu totul insuficient. O necesitate ni se impune: definirea unui nou
principiu care s asigure protec ia libert ii individului, poate chiar supravie uirea sa
ca individualitate. Acest nou principiu ni se pare a fi evident odat ce statul i
societatea civil sunt cele dou lumi care se înfrunt . O formulare succint a lui ar
putea fi, parafrazând principiul secolului XVIII, separa ia statului i societ ii civile.
O separa ie supl desigur, care s asigure o ac iune «în concert» i în cadrul c reia
justi ia constituie elementul de leg tur , c ci ea, prin natura sa, este situat la
confluen a societ ii politice i societ ii civile.
Capitolul III
Mijloacele de interac iune a puterilor
Vom studia în acest capitol mijloacele constitu ionale puse la dispozi ia Executi-
vului i respectiv Legislativului pentru a ac iona unul asupra celuilalt. Nu ne vom
referi i la mijloacele puse la dispozi ia puterii judiciare, nici la cele de ac iune
asupra sa. Acestea au fost ar tate când ne-am referit la organizarea puterii judiciare.
Ne vom ocupa, pe de o parte, de mijloacele puse la dispozi ia Executivului pentru a
ac iona asupra Legislativului i anume: dreptul de dizolvare i vetoul legislativ i, pe
de alt parte, de mijloacele prin care Legislativul preseaz asupra Executivului i
anume: întreb rile, interpel rile, votul de încredere i de cenzur , numirea
mini trilor, controlul bugetar.
Sec iunea 1. Mijloace de ac iune a Executivului

asupra Legislativului
§1. Dreptul de dizolvare
A. No iune. Dreptul de dizolvare sau dizolvarea este acel mijloc constitu ional
pus la dispozi ia Executivului, fie a efului statului, fie a efului Guvernului, prin
care acesta poate pune cap t unei legislaturi, înainte de termen, provocând o nou
consultare a electoratului pentru desemnarea reprezentan ilor.
Acestui drept i s-au adus multe elogii, ar tându-se în esen c el este arma
esen ial ce face din Executiv egalul Legislativului, nu atât prin folosire, cât prin
amenin area pe care o constituie folosirea lui. În opinia doctrinei clasice, dreptul de
dizolvare asigur deci, pe de o parte, egalitatea puterilor i, pe de alt parte, separa ia
lor supl , colaborarea lor. În acest sens, A. Esmein spunea c „el este pur i simplu
garan ia unei suficiente separ ri a puterilor” (1927, T. I, p. 175). Totodat el este
mijlocul prin care un eventual conflict între puteri poate fi rezolvat, prin faptul c el
provoac medierea corpului electoral. Astfel J. Laferriére afirma: „Dizolvarea este un
mijloc de a supune arbitrajului corpului electoral conflictele grave între Executiv i
adun ri” (1974, p. 802).
În fond îns , dreptul de dizolvare nu realizeaz prin el însu i aceste efecte.
Decizia asupra conflictului nu apar ine organului ce pronun dizolvarea, ci corpului
electoral. „Acesta singur, prin r spunsul s u electoral, determin solu ia diferendului
i decizia ultim .” (R.C. de Malberg, 1962, T. II, p. 408). Or, situa ia partidelor, a
alian elor lor, depind de mul i factori, cum ar fi de tipul de scrutin, cultura politic ,
Mijloacele de interac iune a puterilor 449
nivelul dezvolt rii media etc. Astfel, în sistemul de tip britanic, cu partidele cu
structur puternic , cu bipolarizarea vie ii politice i o majoritate net de partea
Primului ministru, dizolvarea nu mai are func ia de a rezolva conflictele dintre puteri,
ci de a determina momentul alegerilor, în func ie de interesele majorit ii. Dimpo-
triv , într-un sistem multipartit cu reprezentare propor ional , dizolvarea poate s nu
aduc nicio solu ie conflictului, c ci electoratul, prea divizat, nu este capabil s
formeze o majoritate coerent .
A adar, func ia i finalitatea dizolv rii, ca i utilitatea ei, trebuie judecate nu doar
în func ie de datele fixe ale sistemului constitu ional, adic de amenajarea constitu-
ional a institu iilor, ci i în func ie de climatul politic concret (G. Albertini, 1977,
p. 226 i urm.). Trebuie evitat s prezent m dreptul de dizolvare într-o manier
idilic , care „a corespuns întotdeauna unui tip ideal, unui fel de parlamentarism
integral, pe care nu-l g se ti nic ieri” (M. Duverger, 1961, p. 43).
Dizolvarea este o arm cu dou t i uri. Este adev rat c ea este actul prin care
guvernul-creatur distruge parlamentul-creator i este astfel un mijloc de control
foarte sever, un control prin eliminare, dar, în acela i timp, nefiind un control prin
substitu ie (G. Bergeron, 1965, p. 303), dizolvarea se întoarce de multe ori împotriva
celui care a utilizat-o. Astfel, s-a ar tat c în Fran a, „din 1833 dizolvarea s-a soldat
de 27 de ori din 31 cu eliminarea Primului ministru care o pronun ase. Începând cu
aceea i dat , doar de patru ori s-a întâmplat ca Primul ministru s - i înt reasc
pozi ia prin dizolvare, în timp ce patru parlamentari din cinci reprezentând majori-
tatea i-au reluat locurile dup dizolvare” (W.G. Andew, 1961, p. 43-44).
Dizolvarea îmbrac mai multe forme. Ea poate fi, în primul rând, total sau
par ial . Dizolvarea este total atunci când Executivul are dreptul s pun cap t
mandatului Legislativului în ansamblul s u. Ea este par ial când acest drept nu poate
fi exercitat decât cu privire la Camera inferioar . Vom trece aici peste dizolvarea ca
prerogativ regal , c ci ea este aproape de neconceput ast zi. Ini iativa nu vine, de
regul , de la Rege, ci de la guvern. Astfel, pentru a g si o dizolvare pornit din ini ia-
tiva Regelui trebuie s ne întoarcem în Marea Britanie la 1834; în Belgia nu exist un
asemenea precedent; în rile de Jos, ultima s-a petrecut în 1953; iar în Danemarca
în 1920 (J. Velu, 1966, p. 286).
R mâne s studiem deci pe scurt formele de dizolvare în republicile parlamentare.
Acestea sunt:
– sisteme în care puterea de a decide dizolvarea este exercitat în mod colectiv de
Pre edintele Republicii i de mini tri;
– sisteme în care puterea de a decide dizolvarea este exercitat exclusiv de
mini tri;
– sisteme în care puterea de a decide dizolvarea este exercitat exclusiv de Pre e-
dintele Republicii;
– sisteme mixte, în care puterea de a decide dizolvarea este exercitat de o
autoritate diferit în func ie de motivele dizolv rii;
– sisteme în care dizolvarea cap t un caracter automat.
B. Sistemul în care puterea de a decide dizolvarea este exercitat în mod
colectiv de Pre edintele Republicii i de mini tri. Acest sistem este gândit mai
mult pentru a atenua riscurile folosirii dizolv rii, decât pentru a înt ri Executivul. El
tinde s asigure o stabilitate guvernamental f r a risca un uzaj prea frecvent al

dizolv rii i f r a risca instaurarea unei puteri personale. Dar sistemul nu d
rezultate practice prea îmbucur toare. A treia Republic în Fran a i Republica de la
Weimar în Germania au dovedit-o îndeajuns.
Tehnic vorbind, puterea de a dizolva Legislativul este exercitat colectiv de
Pre edinte i de mini tri. Acest drept este discre ionar. Practic, sistemul este utilizat
în trei republici europene: Italia, Irlanda i Islanda. În Italia, art. 88 din Constitu ia
din 1948 arat c „Pre edintele Republicii poate, dup avizul Pre edin ilor lor, s
dizolve Camerele sau chiar una singur dintre ele. El nu poate exercita aceast
facultate în ultimele ase luni ale mandatului s u”. Dar, potrivit art. 89 al acelea i
Constitu ii, actul de dizolvare un este valabil decât dac este contrasemnat de
mini tri. Pre edintele Republicii poate s refuze o cerere ministerial de a dizolva
Legislativul. „În eventualitatea unui conflict între Adun ri i Guvern, scrie F.
Monrhooff, Pre edintele poate adera la propunerea guvernului privind dizolvarea
uneia sau ambelor Adun ri, dar el poate, de asemenea, urmând propria apreciere a
situa iei politice, s nu adere la aceasta, obligând prin aceasta guvernul chiar s - i
dea demisia” (1953, p. 149). Dar, în principiu, Pre edintele nu poate s ini ieze de
unul singur, f r acordul guvernului, dizolvarea Legislativului.
În Irlanda, art. 13, 2, 1 din Constitu ia din 29 decembrie 1937, dispune c „Dàil
Eiréann (deci Camera secund ) va fi (...) dizolvat de Pre edinte conform avizului
Taoiseach (adic al Primului ministru). Dac Primul ministru refuz dizolvarea,
Pre edintele nu-l poate demite i numi un altul dispus s dea curs procedurii. A adar,
el nu poate avea singur ini iativa. Dar el poate refuza disolu ia propus de primul
ministru dac acesta nu mai posed majoritatea în Camera secund (Dàil Eiréann)”.
Dar dac Primul ministru posed aceast majoritate, Pre edintele este obligat s -i
urmeze propunerea.
În Islanda, art. 17 din Constitu ia din 17 iunie 1944 este clar: „Pre edintele poate
dizolva Althing-ul. O nou alegere va trebui s aib loc, în cele dou luni care vor
urma acestei dizolv ri.” Iar art. 19 adaug c dizolvarea nu este valabil decât dac
ea este contrasemnat de un ministru responsabil.
C. Sistemul în care puterea de a decide dizolvarea este exercitat exclusiv de
c tre mini tri. În acest sistem, Pre edintele nu p streaz decât dreptul de a emite
actul de dizolvare. Ini iativa i decizia apar in guvernului. Dac guvernul decide
dizolvarea, Pre edintele este obligat s -i dea curs. Aceast modalitate a fost întâlnit
în Fran a sub a IV-a Republic (pentru o opinie diferit , M. Duverger, 1959, p. 37).
D. Sistemul în care puterea de a decide dizolvarea este exercitat exclusiv de
Pre edintele Republicii. În acest sistem, Pre edintele poate decide în mod liber în
caz de conflict între parlament i guvern sau chiar în afara oric rui conflict dizolvarea
Legislativului. A adar, ini iativa îi apar ine: el nu mai este obligat s a tepte cererea
guvernului. Decizia îi apar ine de asemenea: el nu mai este obligat s cear acordul
guvernului. Desigur, el consult pe Primul ministru i pe pre edin ii Adun rilor, dar
aceast consultare nu-l angajeaz cu nimic. Mai multe constitu ii au adoptat aceast
modalitate: Fran a (1958), Camerun (1960), Senegal (Legea de revizuire din 1961),
Gabon (1961), Africa de Sud (1961) etc. Acest sistem a fost criticat, pentru c ,
mergând împotriva principiilor regimului parlamentar, d o prea mare autoritate

Pre edintelui.
E. Sisteme mixte în care puterea de a decide dizolvarea este exercitat de o
autoritate diferit în func ie de motivele dizolv rii. Aceasta este sistemul Consti-
tu iei germane din 23 mai 1949. Ea prevede doar dou cazuri de dizolvare: primul
caz este prev zut de art. 68: „dac o mo iune de cenzur propus de Cancelarul
federal nu ob ine aprobarea majorit ii membrilor Bundestagului, pre edintele federal
poate, la propunerea Cancelarului federal, s dizolve Bundestagul în dou zeci i unu
de zile. Dreptul de dizolvare se stinge din momentul în care Bundestagul a ales un alt
Cancelar federal cu majoritatea membrilor s i”. A adar, dizolvarea poate interveni în
cazul unui conflict între guvern i Bundestag, provocat de aceasta prin refuzul de a
acorda încrederea la cererea Cancelarului federal. Ini iativa trebuie s apar in Cance-
larului. Pre edintele nu poate ini ia dizolvarea. Mai mult, decretul de dizolvare trebuie
contrasemnat de Cancelar. Este vorba a adar de un drept exercitat colectiv. Dac îns
Pre edintele a fost sesizat cu propunerea de dizolvare, el poate s-o urmeze sau s
refuze. Aceast schem nu corespunde celei clasice, c ci Bundestagul poate împie-
dica dizolvarea dac alege un nou Cancelar (G. Burdeau, Traité, T. VII, p. 346).
În al doilea caz, dizolvarea intervine în cadrul procedurii de desemnare a Cancela-
rului federal. Acesta este reglementat de art. 63 din Constitu ie în urm torii termeni:
1. Cancelarul federal este ales f r dezbateri de c tre Bundestag la propunerea
Pre edintelui federal.
2. Candidatul propus este ales dac întrune te votul majorit ii membrilor
Bundestagului. Pre edintele trebuie s îl numeasc pe candidatul ales.
3. Dac nu este ales candidatul propus, Bundestagul poate, în cele 15 zile care
urmeaz scrutinului, s aleag un cancelar cu majoritatea absolut a membrilor s i.
4. În lipsa alegerii în acest termen, se procedeaz imediat la un nou tur de scrutin
în urma c ruia cel care ob ine cel mai mare num r de voturi este ales.
Dac alesul prime te majoritatea voturilor membrilor Bundestagului, Pre edintele
trebuie s -l numeasc în cele opt zile care urmeaz scrutinului.
Dac alesul nu a ob inut majoritatea voturilor membrilor Bundestagului, Pre edin-
tele federal trebuie, în acela i termen, fie s -l numeasc , fie s pronun e dizolvarea.
De data aceasta dizolvarea este o facultate exclusiv a Pre edintelui. Ea intervine
în afara oric rui conflict între Guvern i Bundestag i sanc ioneaz imposibilitatea
acestuia de a forma o majoritate care s sprijine Guvernul i destul de puternic
pentru a-i asigura acestuia stabilitatea. Finalitatea dizolv rii este deci cu totul alta
decât în parlamentarismul clasic.
F. Sisteme în care dizolvarea este pronun at de Pre edinte, dar în condi ii
foarte restrictive. Acest sistem este cel adoptat de Constituanta român din 1991.
Art. 89 al Constitu iei din 8 decembrie 1991 dispune:
„(1) Dup consultarea pre edin ilor celor dou Camere i a liderilor grupurilor
parlamentare, Pre edintele României poate sa dizolve Parlamentul, dac acesta nu a
acordat votul de încredere pentru formarea Guvernului în termen de 60 zile de la
prima solicitare i numai dup respingerea a cel pu in dou solicit ri de învestitur .
(2) În cursul unui an, Parlamentul nu poate fi dizolvat decât o singur dat .
(3) Parlamentul nu poate fi dizolvat în ultimele ase luni ale mandatului Pre edinte-
lui României i nici în timpul st rii de mobilizare, de r zboi, de asediu sau de urgen .”
A adar, decizia de dizolvare apar ine Pre edintelui, f r ca acesta s fie nevoit s
ob in vreun acord. Consultarea pre edin ilor Camerelor i a liderilor grupurilor
parlamentare nu-l angajeaz cu nimic. Dar exercitarea acestui drept este extrem de
îngr dit . În primul rând, dizolvarea nu poate interveni în cazul unui conflict între
guvern i parlament, c ci înc nu exist un guvern, ci doar în cadrul procedurii de
acordare a votului de încredere asupra listei i programului guvernului viitor. Mai
mult înc , dup analizarea i respingerea a cel pu in dou solicit ri i dup ce s-au
scurs 60 zile de la prima solicitare. În al doilea rând, în cursul unui an parlamentul nu
poate fi dizolvat decât odat . i în al treilea rând, el nu poate fi dizolvat în ultimele
ase luni ale mandatului Pre edintelui i nici în cursul st rilor speciale enumerate de
Constitu ie.
Ca toat Constitu ia, i acest mijloc de interac iune între puteri este o „tentativ
avortat de echilibru între institu ii”, potrivit expresiei lui F.J. Laferière (1993,
p. 1217-1242). În primul rând, institu ia este v duvit de func ia sa principal : rezol-
varea conflictelor între guvern i parlament în cazuri de blocaj prin supunerea
chestiunii deliber rii populare. În condi iile în care acest drept nu poate fi folosit de
Executiv decât în cadrul procedurii de învestire, se produce un dezechilibru func io-
nal: parlamentul poate r sturna guvernul f r ca Executivul, prin intermediul efului
statului, s poat reac iona de vreo manier . Ne-am putea trezi într-o bun zi într-un
regim de Adunare. În al doilea rând, alineatul doi este în contradic ie cu orice
principiu i-l lipse te de eficacitate pe primul. Dizolvarea nu poate interveni decât cu
prilejul desemn rii guvernului; dac guvernul este r sturnat de dou ori într-un an, a
doua oar nu exist nicio posibilitate de a dizolva parlamentul, chiar dac acesta
refuz s acorde la nesfâr it încrederea guvernului. În al treilea rând, alineatul trei
cuprinde o dispozi ie inutil : cea referitoare la imposibilitatea dizolv rii Legislati-
vului în ultimele ase luni ale mandatului Pre edintelui. Aceast dispozi ie are în
sistemul clasic rolul de a împiedica abuzurile Pre edintelui. Or aici nu poate fi vorba
de o asemenea finalitate, c ci dizolvarea nu este la bunul plac al acestuia. Mai mult,
ea d na tere unui alt blocaj: parlamentul poate refuza încrederea guvernului în
ultimele ase luni de mandat preziden ial f r a risca dizolvarea. Aceste caren e ale
textului sunt agravate de faptul c sistemul reprezent rii propor ionale face foarte
grea realizarea unei majorit i parlamentare nete. Regula va fi o majoritate fluctuant .
Tot acest amalgam tr deaz , ca toat Constitu ia, copierea f r o viziune critic a
unor institu ii reprezentând elemente ale unor sisteme de organizare a exerci iului
puterilor în stat deosebite, ireconciliabile câteodat .
G. Sisteme în care dizolvarea cap t un caracter automat. Acest sistem presu-
pune c deciderea dizolv rii nu mai este l sat la latitudinea Executivului, ci Legisla-
tivul va fi dizolvat de drept dac anumite condi ii sunt îndeplinite. Scopul acestei
modalit i de dizolvare este asigurarea unui guvern de legislatur . Dac Legislativul
retrage încrederea acordat guvernului (mo iune de cenzur , refuzul de a acorda
încrederea la cererea guvernului), el se dizolv de drept. Amenin area aceasta face ca
dizolvarea s intervin în condi ii excep ionale i înt re te guvernul, care are aceea i
durat ca legislatura.
Acest sistem comport îns mai multe variante:

– Adunarea se dizolv automat dac refuz încrederea guvernului. Aceasta este
varianta clasic . Ea se bazeaz pe faptul c Adunarea i guvernul sunt solidari. Odat
ce a acordat încrederea guvernului, Legislativul nu o mai poate retrage decât
pierzându- i propria legitimitate i deci provocând alegeri anticipate (C. Roig, 1964,
p. 459-479).
– Adunarea este dizolvat automat dac r stoarn guvernul de un anumit num r
de ori. Acest tip de dizolvare automat a fost preconizat la un moment dat în Fran a.
Propunerea prezentat ar ta în art. 58 c „în cursul unei legislaturi, guvernul nu poate
fi r sturnat sau se retrage voluntar în urma unui dezacord cu Adunarea decât o
singur dat . O a doua criz guvernamental , survenit în acelea i condi ii, antre-
neaz în acela i timp demisia guvernului i dizolvarea automat a Adun rii” (Propo-
sition de loi, L. Philip, Zakas, Mollet et les membres du groupe S.F.I.O., A.N.C.,
nr. 44). Au existat îns i propuneri care estimau dizolvarea automat la a treia criz
ministerial (B. Lavergne, 1956, p. 131).
– Adunarea este dizolvat automat dac r stoarn guvernul într-un anumit termen.
Acest termen poate fi mai scurt sau mai lung. Au existat propuneri pentru termene de
18 luni i de 2 ani.
Acest sistem nu este îns lipsit, potrivit unor autori, de dezavantaje:
– în primul rând, unii autori apreciaz c orice automatism la nivelul institu ional
nu este de dorit (P. Coste-Floret, 1958, p. 182);
– al ii consider c dizolvarea automat conduce la alegeri anticipate inoportune,
c ci ele g sesc majoritatea sl bit i opozi ia înc neformat (M. Debré, 1961);
– în fine, al ii g sesc c acest automatism neag principiul de baz al regimului
parlamentar, care este r spunderea ministerial .
O modalitate aparte de a vedea problema a fost cea care combin alegerea prin
vot universal direct a efului statului cu dizolvarea automat a Adun rii na ionale,
sistem care a fost numit neoparlamentar. În acest sistem, eful statului, de i ales
direct, ar fi p strat responsabil în fa a Legislativului. Alegerea lui ar fi trebuit s aib
loc odat cu alegerea Legislativului, legând astfel indisolubil cele dou institu ii.
Votul de neîncredere ar fi angajat automat dizolvarea. În optica lui M. Duverger,
acest sistem ar fi atenuat alienarea politic a corpului electoral (Le Monde,
4.02.1961, 5-6.02.1961, 7.02.1961, 12.05.1962).
§2. Vetoul legislativ, refuzul sanc iunii i dreptul de a cere o nou deli-
berare
Dreptul de veto legislativ, refuzul sanc iunii i dreptul de a cere o nou deliberare
sunt în fond gândite pentru a avea ca finalitate un oarecare control sau cel pu in o
oarecare posibilitate de a interveni puse la dispozi ia Executivului cu privire la
procesul de legiferare. Formele dreptului de veto sunt: refuzul sanc iunii sau vetoul
absolut, vetoul calificat, vetoul suspensiv, vetoul translativ i o form atipic de veto
– dreptul de a cere o nou deliberare (pentru o privire comparativ asupra dreptului
efului statului de a se opune legilor, J. Tabet, 2001).
A. Vetoul absolut. Vetoul absolut este acel mijloc juridic constitu ional pus la
dispozi ia efului statului prin care acesta poate opri total i definitiv legile votate de
organul legislativ. Suntem deci în prezen a unui veto absolut atunci când Legislativul
nu are niciun mijloc de a trece peste refuzul opus de eful statului. Desigur, organul
legislativ poate vota înc odat legea, dar ea nu- i va produce efectele decât dac
eful statului va consim i la aceasta.
Acest tip de veto face din organul executiv care-l de ine un participant de fapt,
chiar dac el nu face parte de drept din puterea legislativ , la actul de legiferare. În
acest sens, distinc ia între refuzul sanc iunii, care ar interveni doar atunci când eful
statului face parte integrant din puterea legislativ , care este exercitat colectiv de el
i de parlament i vetoul absolut, care ar interveni atunci când organul executiv care
are acest drept este separat i independent de puterea legislativ , nu are nicio
substan . În fond, cele dou institu ii au acela i efect, chiar dac în cazul refuzului
sanc iunii este vorba de inexisten a legii, iar în cazul vetoului absolut de imposibi-
litatea acesteia de a produce efecte. În fond, o lege care este în imposibilitate absolut
de a- i produce efectele nu exist .
Vetoul absolut este o arm foarte puternic în mâinile efului statului. El poate
împiedica, prin exerci iul acestui drept, de o manier nelimitat exprimarea voin ei
Adun rii reprezentative. De aceea, constitu iile moderne ezit s -l instituie, preferând
alte tipuri de veto, cum ar fi cel suspensiv sau calificat.
B. Vetoul calificat. Vetoul calificat reprezint mijlocul juridic constitu ional pus
la dispozi ia efului statului prin care el se poate opune unei legi, lege care nu poate
intra în vigoare decât dac este revotat de organul legislativ cu o majoritate califi-
cat . A adar, avem de data aceasta dou faze ale procesului:
– prima faz const în opozi ia efului statului fa de o lege votat de organul
legislativ. Acest refuz are ca efect împiedicarea legii de a produce efecte;
– a doua faz const în reîntoarcerea legii la parlament. Acesta poate s ia în con-
sidera ie obiec ia efului statului i s renun e la legea în cauz sau poate s considere
c opozi ia Executivului nu este întemeiat . În aceast a doua situa ie, Legislativul
poate înfrânge opozi ia Executivului dac voteaz legea din nou, de data aceasta cu o
majoritate calificat (în general, 2/3 sau 3/5). Dac legea întrune te o astfel de
majoritate, promulgarea devine obligatorie.
De data aceasta interven ia Executivului în actul de legiferare este limitat . Siste-
mul reprezint o ameliorare a celui anterior, în sensul c superioritatea Legislativului
în materia legifer rii este p strat . Acest sistem este consacrat de Constitu ia Statelor
Unite în art. 1 parag. 2 i 3 ale sec iunii a aptea.
C. Vetoul suspensiv. Numim veto suspensiv dreptul acordat puterii executive de
a refuza temporar un proiect de lege, în a a fel încât dac dou sau trei legislaturi
succesive persist în a-i prezenta acela i proiect de lege, proiectul de lege devine lege
f r sanc iunea puterii executive. A adar, dac exist posibilitatea rezervat Execu-
tivului de o se opune legisla iei, aceast posibilitate nu este absolut . De data aceasta,
efectul vetoului nu mai este m rirea cvorumului necesar pentru votarea legii, ci
suspendarea acesteia. Dac dou sau trei legislaturi viitoare, adic reie ite din pro-
cesul electiv (este vorba de legislaturi, nu de sesiuni) persist în a prezenta aceea i
lege, prezum ia c aceasta corespunde voin ei electorale devine adev r i proiectul de

lege devine lege. În fond, conflictul este purtat în fa a na iunii; aceasta judec în
ultim instan dac legea trebuie s existe sau nu.
Sl biciunea sistemului rezult din durata excesiv a rezolv rii acestui conflict. În
condi iile statului modern, în care legisla ia trebuie s se adapteze unei societ i în
perpetu schimbare, aceast «lungire» a problemei poate fi fatal (F. Constant,
Cours.., T. I, p. 28). Aceasta a fost de altfel i cauza ineficien ei sale în Fran a, unde a
fost prev zut de Constitu ia din 3 septembrie 1791. Cu toate acestea, el a fost
reconsacrat de Constitu ia norvegian , dând bune rezultate.
Schema de aplicare a acestui veto ar putea fi (M. Maier, 1948, p. 186-187):
Prima Adunare: Un proiect de lege este votat:
1. Regele îl accept : proiectul devine lege;
2. Regele se opune: proiectul va putea fi reluat de Adunarea urm toare dup pri-
mele alegeri.
A II-a Adunare:
1. Proiectul nu este reluat: opinia Regelui triumf ;
2. Proiectul este votat din nou de Adunare:
a. Regele îl accept ;
b. Regele se opune din nou: proiectul nu poate trece; el va trebui s fie votat înc
odat de noua Adunare (patru exemple în istoria norvegian ).
A III-a Adunare:
1. Adunarea renun s mai reia proiectul (caz neîntâlnit);
2. Ansamblul reia proiectul:
a. Regele îl sanc ioneaz înaintea vot rii (caz neîntâlnit);
b. Votul intervine. Proiectul cap t for de lege f r asentimentul Regelui.
D. Dreptul de a cere o nou deliberare. Dreptul de a cere o nou deliberare
const în posibilitatea rezervat efului statului de a retrimite legea organului legis-
lativ pentru ca acesta s o revad i s delibereze înc odat asupra ei. Organul
legislativ nu va putea refuza aceast a doua deliberare. Dac îns legea va fi votat a
doua oar , cu aceea i majoritate, promulgarea devine obligatorie. Acest sistem este o
variant foarte atenuat a vetoului legislativ. Spre deosebire de vetoul suspensiv, a
doua deliberare nu trebuie f cut de o Adunare reie it din noi alegeri, ci de chiar
Adunarea care a votat legea prima oar . Spre deosebire de vetoul calificat, a doua
votare a legii nu se face cu majoritate înt rit , ci cu aceea i majoritate ca la prima
votare (unele constitu ii cer totu i o majoritate absolut la a doua deliberare). Acest
veto preziden ial foarte slab este, potrivit expresiei lui Carré de Malberg, „mai pu in
o piedic în calea voin ei Camerelor actuale, ci mai mult o simpl facultate de a le
atrage aten ia asupra anumitor inconveniente pe care Executivul crede a le g si
m surii legislative votate de ele” (1920-1922, T. I, p. 401). Totu i, el poate fi impor-
tant, dac Pre edintele are o influen decisiv asupra majorit ii parlamentare.
E. Vetoul translativ. Propriu-zis nu este vorba aici de un veto, c ci autoritatea
care-l pronun nu opune voin a sa celei a legiuitorului. Este vorba de o transferare a
deciziei c tre corpul electoral provocat de eful statului. Dar doar corpul electoral
poate împiedica legea s aib efecte. A adar, vetoul translativ semnific dreptul
acordat efului statului de a provoca un referendum pe marginea unei m suri adop-

tate de parlament. A nu se confunda îns cu posibilitatea de a consulta na iunea prin
referendum (art. 90 din Constitu ia României din 8 decembrie 1991). De data aceasta
referendumul poart asupra unei legi deja adoptate de parlament.
Acestea sunt variantele pe care dreptul de veto legislativ le poate îmbr ca. A alege
varianta preferabil nu înseamn cu toate acestea a vedea pur i simplu amenajarea
constitu ional a institu iei. Acest drept cap t valoare i î i g se te func ia practic
doar în leg tur cu întregul sistem politic în care func ioneaz . Astfel, eficacitatea lui
depinde de structura i num rul partidelor, de existen a sau inexisten a unei majorit i
parlamentare, de pozi ia Pre edintelui în raport cu aceast majoritate i legat de aceasta
de momentul alegerii sale în raport cu alegerea membrilor Legislativului. i acestea nu
sunt decât câteva din condi ii. S lu m ca exemplu diferen a dintre un sistem cu scrutin
majoritar la un tur i cu reprezentare propor ional . În primul (a se vedea Marea
Britanie), dreptul de veto legislativ î i pierde sensul. Majoritatea fiind întotdeauna de
partea Cabinetului i acesta orientând legiferarea prin dreptul de ini iativ , este cu totul
imposibil ca eful statului s nu sanc ioneze o lege. În schimb, dreptul de veto va fi în
principiu util într-un sistem cu reprezentare propor ional unde majorit ile sunt slabe
i fluctuante i unde Executivul este supus unor presiuni mult mai mari.
§3. Interven ia Executivului în compunerea Legislativului
Executivul poate interveni în compunerea Legislativului prin numirea membrilor

acestuia. Numirea poate fi temporar , cum a fost în România sub Statutul dezvol-
t tor, ceea ce asigur Executivul de o docilitate a Camerei numite sau viager , chiar
ereditar , ceea ce schimb aspectul problemei, Camera numit putând fi mult mai inde-
pendent . O astfel de Camer este Camera Lorzilor în Marea Britanie. Dar aceast
problem a fost deja tratat când ne-am referit la modul form rii parlamentului.
Sec iunea a 2-a. Mijloace de interven ie a Legislativului

în activitatea Executivului
Un astfel de subiect poate constitui el singur un studiu separat. Nu trebuie deci s

surprind modul succint de tratare a problemelor în aceast lucrare. Am ales o
modalitate de exprimare general , în care referirile la un sistem concret sau altul sunt
întâmpl toare, deoarece solu iile practice ale problemei pot fi în general subsumate
unor principii. Trei sunt problemele care ne intereseaz aici: interven ia Legislativu-
lui în compunerea Executivului, interven ia Legislativului în desf urarea activit ii
Executivului i responsabilitatea politic a Executivului în fa a parlamentului.
§1. Interven ia în compunerea Executivului
Aceast problem nu se pune în principiu decât în regimurile parlamentare i

semipreziden iale. În regimul preziden ial, membrii Executivului sunt numi i liber de
Pre edinte (a se vedea sistemul argentinian, brazilian etc.). Interven ia poate avea
îns intensit i diferite. Ea poate privi atât numirea membrilor guvernului, cât i
numirea efului statului sau poate privi doar partea colegial a Executivului, eful
statului fiind ales direct. Ea se poate întinde i asupra remanierilor sau nu, poate
cuprinde votarea listei i programului guvernului etc.
Executivul ales de parlament. Unele sisteme prev d alegerea efului statului prin
vot indirect, mai precis alegerea sa de c tre parlament. Altele las poporului rolul de
a alege eful statului i reduc rolul parlamentului la alegerea membrilor guvernului.
Dac modul de numire a efului statului nu îl subordoneaz total pe acesta fa de
parlament, c ci el r mâne iresponsabil din punct de vedere politic, în cazul guver-
nului, responsabil în fa a parlamentului din punct de vedere politic, dependen a este
cvasitotal . Desigur, ea depinde i de al i factori, cum ar fi durata numirii, pozi ia
efului statului în raport cu guvernul i majoritatea parlamentar i întinderea
puterilor acestuia fa de cel din urm etc.
Executivul numit cu acordul parlamentului sau uneia din Camere. În sistemul
preziden ial american, desemnarea membrilor guvernului trebuie f cut de Pre edinte
cu avizul i consim mântul Senatului (Les Parlements…, 1977, p. 717). În unele
sisteme parlamentare, numirea membrilor guvernului revine efului statului, dar
compunerea echipei revine Primului ministru. Parlamentul intervine prin votarea
listei guvernului, prezentat de Primul ministru împreun cu programul de guvernare.
Sistemul este diferit dup cum exist un partid majoritar, caz în care Primul ministru,
care este în general i eful majorit ii parlamentare, are cuvântul esen ial sau nu
exist un partid majoritar, caz în care alegerea guvernului devine o chestiune de
alian i negocieri între partide (Les Parlements…, 1977, p. 713-729).
A. Desemnarea Primului ministru în regimurile parlamentare. Cum regimul
parlamentar evolueaz spre o preponderen a Primului ministru în cadrul guver-
nului, el transformându-se din primus inter pares în primus inter partes, credem c
prezint interes s ne oprim ceva mai mult asupra problemei desemn rii acestuia.
Accesul la puterea Executiv în regimul parlamentar actual este departe de a fi o
chestiune pur institu ional . Modul organiz rii constitu ionale a numirii Primului
ministru i mini trilor are importan a sa, dar con inutul concret al acestor forme
constitu ionale este dat de raportul de for e între partide i de raportul de for e în
cadrul partidelor însele. Se poate vorbi mult despre rolul efului statului i respectiv
parlamentului în aceast numire, dar pân nu se recurge la analiza sistemului de
partide expunerea r mâne vid de con inut. De altfel înc A. Esmein ar ta c
„titularul puterii executive are desigur puterea formal i aparent de a numi
mini trii, dar... puterea sa efectiv este restrâns de o serie de reguli i condi ii” mai
ales prin faptul „c eful statului nu poate constitui un cabinet viabil decât chemând
s ocupe func iile ministeriale pe efii majorit ii” (1899, p. 93 i 95).
a. Solu iile institu ionale. Pe plan institu ional putem distinge trei modalit i de
desemnare a Primului ministru: numirea de c tre eful statului f r interven ia altui
organ ( rile anglo-saxone i scandinave), desemnarea de c tre eful statului, urmat
de învestitur , f cut de parlament (Belgia, Italia, Germania, România) sau înves-
titura direct f cut de parlament f r interven ia efului statului (Irlanda, Japonia).
Dar importan a real a acestor distinc ii este discutabil . În fond, în toate cazurile va
fi ales unul dintre liderii majorit ii i, în consecin , decizia institu ional nu este
decât o confirmare a unei decizii luate înainte în mediul partizan.
b. Rolul determinant al partidelor. Potrivit calculelor lui J.-C. Colliard, din 300
de guverne, formate în 20 de regimuri parlamentare dup 1945, în trei sferturi eful
guvernului a fost desemnat în acest post pentru c el era eful unui partid în situa ia
de a forma guvernul (1972, p. 471). Desigur, aceast constatare, nu trebuie absolu-
tizat . În unele regimuri parlamentare de tip orleanist (calificate uneori semipre-
ziden iale), eful guvernului poate fi doar un instrument al efului statului, c ci acesta
din urm este, de data aceasta, eful partidului majoritar. Totu i, constatarea numeric
ne arat ca decizia se ia în fond în sânul partidului sau coali iei de partide ce câ tig
majoritatea parlamentar . În cazul bipartidismului perfect sau a sistemului cu dou
partide i jum tate (J. Blondel, 1971, p. 229-238) i în cele caracterizate prin existen a
unui partid dominant, faptul acesta este mai mult decât evident. El apare mai pu in
pregnant în sistemele în care multipartidismul este accentuat. Alegerea liderilor
partidului depinde de modul de organizare intern a acestora, care tr deaz în mare
m sur i modul în care ace tia vor exercita puterea dac o vor câ tiga (J. Charlot,
1987, p. 271-275). Ea depinde mai ales de raporturile existente între conducerea
partidului i grupul parlamentar al acestuia (M. Duverger, 1964, p. 2-16 i 84-92). Dac
lu m în considera ie aceste criterii, putem degaja dou sisteme: alegerea de c tre
organele partidului stabilite prin regulamentul acestuia i alegerea de c tre grupul
parlamentar al partidului sau de un organ asimilat (J.-C. Colliard, 1977, p. 85-114).
b.1. Alegerea de c tre organele statutare ale partidului. Aceast formul ,
destul de des utilizat , presupune alegerea liderului de c tre Conven ia sau Congresul
partidului, de c tre conducerea partidului sau de c tre «cercul interior» al acestuia.
Congres sau conven ie. Acest sistem presupune c liderul este ales, prin interme-
diul structurilor partizane, de c tre militan ii acestora. Regula este c el va deveni
Prim ministru. Se întâmpl astfel în rile scandinave (Suedia i Norvegia), în
Canada, în Japonia.
Alegerea de c tre conducerea partidului. Acest sistem este mai întâlnit în cazul în
care alegerea ca lider al partidului a unei persoane nu implic în mod automat i
alegerea ei ca Prim ministru. El este utilizat de asemenea când urgen a desemn rii
Primului ministru nu recomand procedura lung a întrunirii Congresului sau Con-
ven iei partidului. Sistemul este utilizat de partidul dominant în Israel; de asemenea,
partidul liberal-democrat japonez l-a utilizat în mai multe rânduri. El este utilizat de
asemenea în rile de Jos i în Finlanda.
Alegerea de c tre «cercul interior» al partidului. Acest mod de desemnare a
Primului ministru prin desemnarea liderului partidului majoritar a fost utilizat pân în
1965 de conservatori în Marea Britanie. Sistemul prezint un grad mare de ambi-
guitate, c ci este imposibil de definit exact acest «cerc interior» al partidului. Totu i,
câteva reguli se desprind. În primul rând, revine suveranului competen a numirii. În
al doilea rând, primul ministru aflat înc în func ie are un cuvânt determinant în
alegerea succesorului. În al treilea rând, în general sunt consulta i membrii cabi-
netului i parlamentarii partidului.
b.2. Alegerea de c tre grupul parlamentar al partidului. Acest sistem presu-
pune o oarecare preponderen a grupului parlamentar asupra conducerii statutare a
partidului. El este utilizat în Marea Britanie de c tre laburi ti, iar din 1965, i de c tre
conservatori. În primul caz, corpul electoral este format din parlamentarii partidului
din Camera Comunelor. Scrutinul este majoritar (cere, pentru a fi ales, majoritatea
absolut ) i la dou tururi (ultimul clasat la primul tur este eliminat pentru al doilea).
În cazul conservatorilor, ca s fie ales la primul tur, candidatul trebuie s ob in
majoritatea absolut a voturilor i un avans de cel pu in 15% asupra celorlal i candi-
da i. Dac niciunul dintre candida i nu reu e te acest lucru, se organizeaz un al
doilea tur la care este declarat ales cel care întrune te majoritatea absolut . Dac nici
de data aceasta ea nu este atins , se organizeaz un al treilea tur în care votul
presupune indicarea unei ordini de preferin în raport cu primii trei candida i de la
turul al doilea. Candidatul care are cele mai pu ine preferin e este eliminat i voturile
sale sunt împ r ite între ceilal i doi în ordinea preferin elor secunde. Dar dac se
ajunge la al treilea tur, rezultatele trebuie ratificate de Conven ia partidului. Sistemul
este utilizat, cu unele modific ri, i de rile influen ate de Marea Britanie, cum ar fi
Australia i Noua Zeeland .
c. Rolul subsidiar al efului statului. Puterile efului statului în aceast materie
pot avea întinderi deosebite. În func ie de caracteristicile sistemului de partide i de
pozi ia efului statului fa de acesta, el poate avea un rol minor, subsidiar, în sens
accentuat, reflectat de a a-numita competen legat sau un rol relativ important
atunci când sistemul de partide prezint anumite caren e.
c.1. Competen a legat . eful statului are competen a numirii Primului ministru.
Cum am ar tat îns , el este constrâns în alegerea sa de existen a unui partid majoritar
sau chiar a unei alian e de partide în care unul are o pozi ie dominant . Atunci când
efului statului nu este membru al majorit ii sau este, dar nu-i este ef, el este inut
s numeasc ca prim ministru pe eful majorit ii sau al partidului cel mai important
în cadrul alian ei partizane majoritare. Când el este îns eful majorit ii, numirea
Primului ministru este aproape la discre ia sa. În primul caz, doar numirea care
confirm decizia partizan poate avea anse s se impun , c ci, dac parlamentul are
competen a învestirii guvernului, el nu va accepta decât o propunere care este în
acord cu opinia majorit ii, iar dac eful statului nume te mini trii f r acordul
parlamentului, atunci o guvernare viabil presupune o anume coresponden politic
între parlament i guvern, care s împiedice blocajele, de care efului statului este
obligat s in cont.
c.2. Caren a sistemului de partide. eful statului dobânde te o putere mai mare
în cazul în care sistemul de partide func ioneaz prost. Putem întâlni mai multe
situa ii:
– un prim caz prive te situa ia în care o coali ie majoritar se destram i partidele
nu ajung în timp util la o alian care s asigure majoritatea. eful statului poate avea
atunci un rol important, mai ales dac el poate uza i de dizolvarea Adun rii. El poate
cel pu in sugera o solu ie, dar aceast sugestie devine extrem de eficient dac el
poate amenin a în paralel cu dizolvarea parlamentului;
– un al doilea caz îl întâlnim atunci când partidele sunt insuficient structurate
pentru a degaja existen a unui lider. efului statului î i înt re te atunci substan ial
pozi ia, c ci el poate influen a formula guvernamental . Astfel de cazuri au fost
întâlnite în Fran a sub a III-a i a IV-a Republic . În România de ast zi, l sând la o
parte celelalte cauze, i aceasta este o cauz care înt re te pozi ia Pre edintelui.
c.3. efului statului este eful majorit ii. Când eful statului este eful majori-
t ii, atunci numirea Primului ministru îi apar ine în mod aproape discre ionar. Parla-
mentul poate interveni prin procedura învestirii, dar aceasta este doar o ratificare.
Aceast situa ie este întâlnit în regimurile semipreziden iale, în care rolul efului
statului este foarte important din punct de vedere constitu ional. Trebuie deci ca
func ia de Pre edinte s par partidului cu voca ie majoritar mai important decât
cea de Prim ministru, datorit atribu iilor mai largi sau a reprezentativit ii mai
accentuate, dat de exemplu de alegerea prin vot universal direct.
B. Învestirea guvernului. Învestirea guvernului este procedura prin care parlamen-
tul, cu ocazia form rii guvernului, acord acestuia încrederea sa. Nu trebuie confundat
aceast procedur cu votul de încredere solicitat de guvern în timpul guvern rii.
Trei solu ii sunt posibile pentru amenajarea institu iei învestirii în func ie a
guvernului: a. guvernul nu are nevoie de încrederea Legislativului; b. încrederea este
prezumat ; c. încrederea trebuie exprimat printr-un vot de învestire.
a. Guvernul nu are nevoie de încrederea Legislativului pentru a guverna.
Aceast solu ie este întâlnit în cazul regimurilor de separa ie strict a puterilor.
Fiecare organ este cantonat în func ia sa; nu exist mijloace de ac iune reciproc sau
acestea sunt foarte slabe. eful statului conduce Executivul, membrii acestuia fiind
responsabili doar în fa a sa, nu i în fa a Legislativului. De aceea, Executivul, având
legitimitate proprie, nu are nevoie de încrederea parlamentului. Sistemul american
este caracteristic în aceast privin .
b. Încrederea prezumat . Aceast a doua solu ie este regula regimului parla-
mentar. Ea rezid în faptul c guvernele sunt constituite i intr în func ie f r a
trebui s solicite un vot de încredere prealabil. Este motivul pentru care acest
parlamentarism a fost calificat drept «negativ» (R. Fusilier, 1960, p. 227). Guvernele
se formeaz pe baza unei prezum ii de încredere. Ele r mân, spre deosebire de siste-
mul anterior, responsabile în fa a parlamentului. Deci ele trebuie s aib încrederea
acestuia pentru a guverna, doar c aceast încredere nu se manifest expres, prin vot,
la începutul guvern rii. Ea se poate îns manifesta pe parcursul acesteia (Ph. Lavaux,
1988, p. 103-137). Acest sistem permite existen a unor guverne minoritare, c ci
guvernele nu sunt judecate in abstracto, în func ie de tendin a lor politic , ci in
concreto, în func ie de rezultatele aplic rii acestei politici. Totu i, aceasta depinde
mult de cultura politic i de sistemul partizan.
c. Încrederea expres . A treia form , întâlnit în regimul parlamentar, este expri-
marea prin vot a încrederii parlamentului în Executiv. Acest vot este necesar pentru
intrarea în func ie a guvernului. Exist îns mai multe posibilit i: fie Legislativul se
pronun în cazul învestirii doar asupra componen ei guvernului, fie el se pronun
doar asupra programului, fie, în fine, se pronun asupra ambelor aspecte. Votul se
face cu majoritate absolut , în principiu.
C. Remanierea guvernamental . Remanierea guvernamental reprezint insti-
tu ia prin care unul sau mai mul i membri ai guvernului sunt înlocui i. Trebuie f cut
aici o distinc ie dup cum remanierea este un act care se desf oar doar în interiorul
Executivului sau implic interven ia parlamentului. Când remanierea intervine dato-
rit demisiei voluntare a unui ministru sau neîn elegerilor de ordin politic cu Primul
ministru sau, în fine, neconcordan ei între politica sa i cea preziden ial în regimu-
rile preziden iale sau semipreziden iale, în anumite condi ii, ea nu presupune inter-
ven ia parlamentului. efului statului îl revoc , dac nu este vorba de demisie, pe
ministru i nume te un altul. Dar atunci când demisia ministrului intervine în urma
unui vot de neîncredere al Legislativului, angajând r spunderea ministerial indivi-
dual , parlamentul trebuie s intervin , dac pentru intrarea în func ie a guvernului
este necesar învestirea de c tre Legislativ. Altfel s-ar crea o diferen de natur între
responsabilitatea colectiv i cea individual , când în fapt diferen a este doar de grad.
Deci institu ia remanierii nu poate fi judecat decât în leg tur cu procedura învestirii
guvernului i cu tr s turile generale ale rela iilor dintre Executiv i Legislativ în
cadrul separa iei puterilor în stat.
§2. Interven ia Legislativului în activitatea Executivului
A. Întreb rile
a. No iune. Întrebarea poate fi definit ca actul prin care un membru al unui
parlament cere unui ministru explica ii asupra unui subiect determinat, act care este
lipsit de sanc iune politic imediat . Ca multe alte institu ii ale regimului parlamentar
i acesta a ap rut în Marea Britanie. Actul inut drept prima întrebare dateaz din
9 februarie 1721. Procedeul urmeaz apoi o evolu ie lent . În edin a din 21 mai 1783,
Speakerul Camerei Comunelor arata c „atunci când un membru pune o întrebare
unui Ministru, acesta va trebui s r spund sau cel pu in s exprime motivele care-i
interzic s r spund ”. Dar abia în secolul al XIX-lea întreb rile sunt recunoscute ca
un mijloc distinct al procedurii parlamentare. Începând din 28 noiembrie 1803 se
creeaz un timp determinat în cadrul edin elor pentru a se r spunde întreb rilor.
Procedeul va substitui peti iile, disp rute progresiv din practica parlamentar .
Împrumutat de mai toate regimurile parlamentare, procedeul întreb rilor cap t o
importan din ce în ce mai mare. Motivul principal al acestei evolu ii este dec derea
mo iunii de cenzur , care devine insuficient într-o m sur care poate ridica semne
de întrebare asupra existen ei ei reale ca procedeu de sanc iune a conduitei ministe-
riale. Iat de ce, spre deosebire de mul i autori care tind s minimalizeze importan a
întreb rilor, noi vom acorda un spa iu relativ întins acestui subiect.
b. Obliga ia de a r spunde. Termenul de r spuns. O întrebare din partea unui
parlamentar trebuie pentru a- i atinge scopul, s ob in un r spuns din partea minis-
trului chestionat. Desigur, chiar o întrebare ce nu prime te r spuns este util : ea
atrage aten ia asupra unei probleme politice, asupra unei activit i administrative care
ridic probleme de legitimitate etc. Multe dintre întreb ri sunt puse de altfel doar în
acest scop, parlamentul nea teptând de fapt un r spuns. Totu i, trebuie ca o obliga ie
de r spuns s fie prev zut i o sanc iune a înc lc rii acestei obliga ii sa apese asupra
ministrului chestionat.
În general, prevederea unui termen în care ministrul trebuie s r spund întreb rii
trebuie s respecte o dubl cerin : pe de o parte, parlamentarul trebuie s fie sigur c
ob ine un r spuns i, pe de alt parte, ministrul trebuie s dispun de un interval de
timp suficient pentru a putea r spunde. Unele sisteme constitu ionale nu prev d un
termen determinat de r spuns. Astfel, în Austria, în Consiliul federal întreb rile
scrise, singurele admise, nu trebuie s primeasc r spuns într-un termen determinat.

În Australia, întreb rile cu preaviz, depuse în scris, trebuie s primeasc un r spuns
scris, dar nu se prevede un termen în care ministrul trebuie s r spund . În celelalte
sisteme, intervalul în care ministrul trebuie s r spund depinde de tipul întreb rii,
scrise sau orale. Întreb rile orale trebuie uneori s primeasc r spuns în aceea i
edin (Austria, Australia, Canada), alteori termenul este scurt (2 zile în Dane-
marca), în alte cazuri el este relativ lung (30 zile în Constitu ia Ungariei de dinainte
de 1989). Termenul de r spuns la întreb rile scrise variaz de la 7 zile în Japonia, la
treizeci de zile în Spania i 60 zile în Austria (Union…, 1977, p. 759-774). Mini trii
pot refuza s r spund la anumite întreb ri, dar refuzul trebuie s fie bine motivat. În
general, r spunsul este evitat prin invocarea unor motive de ordin public.
c. Sanc iunea obliga iei de a r spunde. Am ar tat c întreb rile sunt lipsite de
sanc iune politic imediat . Acest lucru le deosebe te de interpel ri. Trebuie totu i
prev zut o modalitate prin care s se împiedice transformarea lor în simple întreb ri
retorice. Dou modalit i au fost gândite în acest sens: publicarea întreb rilor r mase
f r r spuns i conversia întreb rilor în interpel ri.
Publicarea întreb rilor r mase f r r spuns. Aceast sanc iune este în mare
m sur iluzorie. Totu i, ea nu e lipsit de orice interes. Un ministru poate fi pus
într-o lumin defavorabil de publicarea repetat a unor întreb ri «delicate» asupra
c rora el refuz sa r spund f r o motivare temeinic . Publicarea se face în Moni-
torul Oficial. Din p cate, audien a acestui mediu de informare este extrem de sc zut
în raport cu presa scris .
Conversia întreb rilor în interpel ri. Este vorba aici de o sanc iune mult mai
important . Întrebarea r mas f r r spuns poate fi transformat în interpelare, adic
poate s dea na tere unui vot de neîncredere în ministrul chestionat. Conversia poate
fi direct sau mediat . În acest al doilea caz, întrebarea scris se transform în
întrebare oral i doar aceasta din urm se transform în interpelare. Conversia poate
fi, pe de alt parte, automat sau la cererea parlamentarului care a pus întrebarea.
d. Întreb rile scrise i întreb rile orale. Nu toate sistemele cunosc aceast
dualitate. De exemplu, în Danemarca, toate întreb rile trebuie s fie depuse în scris i
s indice dac r spunsul dorit trebuie s fie scris sau oral. În Spania, Constitu ia com-
port un text asem n tor celui danez. De asemenea, întreb rile orale sunt necunos-
cute în Israel i în Italia. Unele regimuri admit întreb rile orale doar când le este
recunoscut un caracter de urgen : de exemplu, Japonia sau Noua Zeeland . Siste-
mele care admit ambele tipuri de întrebare pot s le diferen ieze doar prin termenul în
care ministrul chestionat trebuie s r spund . Sau pot s stabileasc o ierarhie în care
întreb rile orale sunt superioare celor scrise, ele putând fi transformate în interpel ri,
cum este cazul sistemului francez.
e. Rolul întreb rilor. Întreb rile îndeplinesc un dublu rol: de informare i de
control. În noile condi ii de via statal , în care rolul statului cre te considerabil,
provocând o deplasare a centrului politic principal de la parlament spre Executiv,
informarea devine esen ial pentru parlamentari. Întreb rile, datorit u urin ei
procedurii, determinat i de lipsa de sanc iune politic imediat , sunt un instrument
extrem de util pentru dobândirea informa iei asupra activit ii Executivului. Ele au
rolul de a preciza parlamentarilor politica guvernamental , determinând astfel pozi ia
acestora fa de Executiv. Dar rolul de informare al întreb rilor nu se rezum la

informarea parlamentului. Prin publicarea lor în Monitorul Oficial i mai ales prin
reluarea lor de c tre presa scris sau audiovizual , întreb rile îndeplinesc un rol de
informare a electoratului. Poate c aceasta este func ia lor cea mai important , c ci ea
poate fi considerat i ca un control, mediat desigur, al opiniei asupra activit ii
administrative.
Rolul de control al întreb rilor const în blamul pe care un r spuns necorespun-
z tor sau refuzul nejustificat al unui r spuns poate s -l atrag asupra ministrului
chestionat. Este un control destul de ineficient. Dar el poate fi ameliorat prin preve-
derea unei proceduri de angajare a r spunderii ministeriale în caz de lips a r spun-
sului, prin transformarea întreb rii în interpelare.
f. Întreb ri suplimentare. În sistemele în care regulamentele prev d depunerea
întreb rilor orale, parlamentarul are, de regul , dreptul s pun ministrului întreb ri
suplimentare. Aceste întreb ri trebuie s fie prelungirea fireasc a întreb rii ini iale,
s aib deci rolul de a determina o precizare a r spunsului dat de ministru. La aceste
întreb ri cel chestionat va r spunde pe loc, f r a avea timpul s preg teasc un dosar.
g. Întreb ri cu dezbateri. Dac parlamentul consider c r spunsul ministrului la
o întrebare ridic probleme importante pe care el trebuie s le elucideze, în unele
sisteme, întrebarea poate da loc unor dezbateri. În alte sisteme, este suficient ca
autorul întreb rii s fie nemul umit de r spunsul primit (Iordania, de exemplu). De i,
în principiu, dezbaterile nu se încheie cu un vot, aceste întreb ri tind s se apropie de
interpelare.
h. Eficacitatea procedurii. Dac l s m cifrele s vorbeasc , vom vedea c în
principalele democra ii occidentale, num rul întreb rilor este impresionant. Astfel, în
Fran a sunt puse aproape 50.000 de întreb ri, scrise i orale, pe an. În Germania, în
jur de 5.000 de întreb ri pe an, al c ror r spuns este scris. În Italia, între 1979-1983,
întreb rile orale au fost în num r de 7.886, iar cele scrise de 20.204. Dar au ele
eficacitatea scontat ?
În general, propor ia întreb rilor care primesc r spuns este sc zut . Acest lucru se
explic prin faptul c unele întreb ri sunt adresate f r inten ia de a primi unul, prin
faptul c multe sunt conexate, dar mai ales prin eschivarea mini trilor, datorat lipsei
de sanc iune imediat . Astfel, în Italia, doar 23% din întreb rile puse în perioada
amintit au primit un r spuns (Y. Mény, 1991, p. 253). În Fran a, propor ia este în
general mai mare: ea variaz între 90% (1954) i 42% (1962) în ce prive te
întreb rile orale. Eficacitatea întreb rilor ca mijloc de control este extrem de redus .
Totu i, nu se poate spune c ea lipse te cu des vâr ire. Astfel, în Germania, în 1962,
ministrul ap r rii, M. Strauss, a fost constrâns s demisioneze în urma unei întreb ri.
Dar principalul rol al întreb rii r mâne informarea, domeniu în care ea este în
principiu eficient , sub condi ia s fie bine gestionat c ci o infla ie de întreb ri va
sc dea în mod firesc propor ia i calitatea r spunsurilor.
B. Interpel rile
a. No iune. Interpelarea este o soma ie adresat unui ministru sau guvernului,
prin intermediul Primului ministru, de a explica gestiunea ministerului sau politica
general a guvernului, care provoac o dezbatere general în Camer i comport o
sanc iune politic , angajând responsabilitatea ministerial direct . Procedeul nu
implic automat o mo iune. Rolul s u prim este informarea. Diferen a fa de

întrebare este c interpelarea poate da na tere unei mo iuni prin care sa fie angajat
responsabilitatea ministerial (art. 112 din Constitu ia României face din aceast
mo iune una simpl , deci nu angajeaz direct r spunderea ministerial ). În unele
sisteme, pentru a da na tere unui vot care s exprime încrederea sau neîncrederea în
cel chestionat, interpelarea este suficient s fie depus de autorul s u (Belgia,
Danemarca, Finlanda). În alte sisteme îns , ea trebuie s se sprijine pe acordul unui
anumit num r de parlamentari (cel pu in 26 în Germania, 20 în Canada, 10 în Fran a
în ce prive te Adunarea Deputa ilor i 8 în ce prive te Senatul etc.). Un vot negativ
fa de ministru sau guvern atrage demisia acestora. Suntem deci în prezen a unui
foarte puternic mijloc de control al guvernului pus la îndemâna parlamentarilor. Spre
deosebire îns de mo iunea de cenzur , procedura nu este declan at de la început
pentru a ob ine un vot, ea putând foarte bine s se rezume la o informare.
Unele sisteme disting mai multe tipuri de interpelare. Astfel, cel german distinge
interpelarea mic (Klein Aufrage) de interpelarea mare (Grosse Aufrage). Prima
form are ca scop esen ial informarea grupurilor parlamentare, ea trebuind s se
bazeze pe acordul a 26 de parlamentari, adic num rul minim pentru a constitui un
grup. Ea poate angaja o dezbatere. A doua angajeaz automat dezbaterea; ea poart
asupra unei «probleme majore». Alte sisteme nu cunosc un procedeu numit formal
interpelare. Este cazul celui britanic. Dar procedura «mo iunii de convocare» este
destul de aproape de interpelarea clasic .
b. Practica procedurii. Existen a unei sanc iuni politice imediate face procedeul
interpel rii mai eficient decât cel al întreb rii. Totu i, procentajul de r spuns la inter-
pel ri este mic. Acest lucru se explic prin infla ia ce caracterizeaz acest procedeu,
prin caracterul autosuficient al interpel rilor parlamentare, formulate mai mult pentru
a ob ine un r spuns, dar i prin faptul c în unele sisteme votul ce poate angaja
r spunderea ministerial este facultativ.
C. Comisiile de anchet
a. No iune. Comisiile de anchet sunt organe ale Adun rii legislative constituite
în vederea cercet rii anumitor fapte a c ror clarificare este necesar parlamentului
pentru a îndeplini func ia sa legislativ de control al Executivului sau al propriilor
membri. Comisiile de anchet sunt în general speciale i temporare, adic sunt create
în vederea l muririi unei chestiuni particulare, bine determinate. Nimic nu împiedic
îns ca o comisie permanent s se constituie în comisie de anchet . Comisia este
creat printr-o rezolu ie a Camerei sau a Camerelor, ea putând fi deci comisie a uneia
din Camere sau comisie mixt . Aceast rezolu ie fixeaz domeniul anchetei i
puterile comisiei.
Comisiile de anchet sunt expresia unei anumite superiorit i a parlamentului în
raport cu Executivul i cu puterea judiciar . Ele constituie chiar un instrument prin
care parlamentul tinde s - i subordoneze celelalte puteri.
O clasificare a comisiilor de anchet poate fi f cut în func ie de obiectivul urm -
rit. Distingem astfel: 1. anchetele în vederea adopt rii unei legisla ii, 2. anchetele
asupra membrilor parlamentului i 3. anchetele în vederea control rii Executivului.
Puterea de a ancheta asupra membrilor s i revine parlamentului în virtutea consti-
tu iei. Ea, chiar dac nu este expres consacrat , rezult din interpretarea altor
institu ii, cum sunt posibilitatea de a ridica imunitatea, validarea mandatului etc.
Anchetele în vederea edict rii unei legisla ii sunt justificate de faptul c „un corp
legislativ nu poate legifera de o manier eficient în absen a informa iilor privind
situa iile care trebuie s fie modificate; i atunci când corpul legislativ nu posed
informa ia adecvat , el trebuie s recurg la cei care o posed i s le-o cear ...
Puterea de a ancheta este un atribut esen ial al Legislativului” (Decizia Mc Grain v.
Daugherty, 273, US, 175). Puterea de a ancheta asupra Executivului este rezultatul
responsabilit ii ministeriale în regimurile parlamentare i al procedurii de
«impeachement» în cel preziden ial.
Dar aceast putere de anchet este limitat . Ea nu trebuie s permit Legisla-
tivului s uzurpeze func iunile executiv i jurisdic ional . Este îns dificil de impus
o asemenea limit , astfel c anchetele vor fi folosite de Legislativ pentru a încerca s
treac dincolo de separa ia puterilor. Se deschide astfel o nou vedere asupra comi-
siilor de anchet : ele constituie un instrument de uzurpare.
b. Comisiile de anchet în Statele Unite. Comisiile de anchet sunt în centrul
organiz rii Congresului Statelor Unite. Ele constituie o adev rat ma in de r zboi a
Congresului. Separa ia strict a puterilor, înso it de limitarea drastic a mijloacelor
de ac iune a puterilor una asupra celeilalte, împinge puterile s caute a interpreta
extensiv orice mijloc care le permite s ac ioneze asupra celorlalte. De aceea anche-
tele parlamentare cap t o amploare i o importan aparte în Statele Unite.
Ele îndeplinesc, potrivit lui W. Keefe i M. Ogul (1985), patru func ii:
– ob inerea informa iilor necesare muncii legislative;
– controlarea func ion rii administra iei;
– informarea publicului;
– controlarea comportamentului membrilor Congresului (cheltuieli electorale, corup-
ie etc.).
Puterile de care dispun comisiile de anchet pentru a atinge aceste obiective sunt
foarte vaste. Ele pot audia martori sub prestare de jur mânt. Cel care refuz s se
prezinte sau s r spund întreb rilor comisiei este declarat culpabil i sanc ionat cu o
amend . El poate fi deferit justi iei prin intermediul procurorului general. Martorul
poate fi for at s apar în fa a comisiei printr-un veritabil mandat de aducere emis de
pre edintele comisiei. Acest drept este general pentru comisiile permanente; în
schimb, cele speciale trebuie s cear permisiunea Camerei pentru fiecare caz în
parte. Comisiile au, de asemenea, dreptul sa cunoasc anumite documente i deci s
cear oric rei persoane sau autorit i s i le prezinte.
Curtea Suprem a infirmat dreptul comisiei de a condamna un individ (Afacerea
Kilbourn, 1881). R mâne îns Camerei posibilitatea de a angaja r spunderea penal
la propunerea comisiei, ceea ce constituie o amenin are de luat în calcul. Astfel, în
urma unei anchete, Pre edintele Statelor Unite a fost pus în cauz în 1868, când îns
a fost achitat. În 1974, comisia judiciar a Camerei reprezentan ilor a început audie-
rile în vederea eventualei acuz ri a Pre edintelui Nixon. Ea a adoptat în iulie 1974 un
act de acuza ie contra Pre edintelui. Acesta a demisionat înaintea votului Camerei
superiore (afacerea Watergate).
Domeniul anchetei este stabilit prin rezolu ia Camerei. Dar, în general, acesta este
voit vag, pentru a permite o anchet profund . Astfel, în 1929, în cursul unei discu ii
în vederea cre rii unei comisii de anchet asupra lobby-urilor, parlamentarul care
propusese comisia ar ta c proiectul s u este suficient de larg pentru a-i permite s
ancheteze asupra oric rui fapt care l-ar interesa (Greary, 1940). Aceast întindere
nedefinit a anchetei este bazat pe teoria c puterea de anchet este o putere
implicit , potrivit c reia „dac scopurile sunt legitime i compatibile cu Constitu ia,
toate mijloacele sunt bune; dac sunt în acord cu litera i spiritul Constitu iei, ele sunt
constitu ionale...” (Decizia Mc. Culloch v. Maryland, 1819). Aceast întindere nede-
terminat clar a puterii comisiilor ridic un serios semn de întrebare în ce prive te
democratismul procedeului.
c. Comisiile de anchet în Italia. Situa ia special a Italiei, mai ales în anii ’70-
’80, datorat scandalurilor interminabile, terorismului, infiltr rii mafiei în mediile
politice, a determinat cre terea rolului comisiilor de anchet parlamentare. În multe
privin e institu ia italian este mai dezvoltat decât cea american .
Constitu ia Italiei prevede în art. 82 c fiecare Camer poate s conduc anchete
asupra afacerilor de interes public, prin intermediul unor comisii ad-hoc create prin
decizia Camerei. De asemenea, comisiile permanente pot deschide anchete cu acor-
dul Pre edintelui Camerei.
Aceste comisii, în general comportând membri din ambele Camere, au puteri
foarte largi. Ele au acces la informa iile necesare anchetei, o obliga ie corelativ fiind
creat în contul autorit ilor statului i particularilor. Ele au acces chiar la unele
informa ii al c ror secret este opozabil chiar i puterii judiciare. Comisia poate aresta
un martor în caz de refuz de a colabora sau de m rturie mincinoas . Ea poate angaja
r spunderea penal a celor ancheta i. Acest caracter penal al activit ii a generat
necesitatea oferirii unor garan ii procedurale comparabile cu cele judiciare. Este
admis c persoanele interogate pot fi asistate de avoca i. Dar aceast evolu ie a
anchetei politice spre cea judiciar nu este lipsit de convulsii. Ea provoac în primul
rând un conflict de competen între comisii i justi ie. Apoi, ea ridic problema
garant rii drepturilor omului, mult mai u or de înc lcat în cazul comisiilor parlamen-
tare decât în cadrul unei proceduri judiciare, complexe, verificate, publice etc.
d. Comisiile de anchet în celelalte regimuri parlamentare. Marea majoritate a
regimurilor parlamentare cunoa te procedura anchetei parlamentare. Dar amploarea
i eficien a utiliz rii ei sunt diminuate de existen a responsabilit ii ministeriale. În
sistemele în care tradi ia controlului judiciar al Executivului este puternic (cum este
Germania, de exemplu), importan a anchetelor parlamentare scade i mai mult.
Astfel, în Germania, din 1949 doar aproximativ 20 de comisii de anchet au fost
instituite i mult mai pu ine au ajuns la rezultate satisf c toare. În Fran a, procedeul
este lipsit de relevan real . În Marea Britanie, el este introdus doar în 1979 i doar
5% din rapoarte sunt discutate în plenul Camerei. În România, procedeul este lipsit
de eficien , a a cum o dovede te practica de pân acum.
e. Comisiile de anchet i separa ia puterilor în stat. Comisiile de anchet
îndeplinesc, cum am v zut, mai multe func ii: de informare, de control al guvernului
i al parlamentarilor. Dar ele pot fi privite i dintr-un alt unghi de vedere: ele repre-
zint un instrument de lupt al puterii legislative pentru a acapara func iile celorlalte
dou puteri, c ci separa ia puterilor, aceast re et de guvernare, de amenajare insti-
tu ional adoptat de toate regimurile liberale, mascheaz cu greu lupta constant
între puterea legislativ , executiv i judiciar . Aceast lupt permanent face ca

no iunile utilizate de teorie (separa ie, colaborare, echilibru) s devin iluzorii. Via a
politic substituie colabor rii între puteri conflictul, separa iei – confuziunea, echili-
brului – domina ia unei puteri asupra alteia. Istoria este lupta între puteri (...). Între
puteri de natur diferit , ca puterea politic i cea familial , exist în acela i timp
colaborare i conflict. Între puteri de aceea i natur (...), starea natural este r zboiul
(B. de Jouvenel, 1972, p. 169).
Prin intermediul comisiilor de anchet parlamentul caut s domine Executivul,
s împieteze asupra competen elor sale constitu ionale. Astfel, în Statele Unite, de
exemplu, dac din punct de vedere constitu ional membri guvernului depind doar de
Pre edinte, anchetele parlamentare asupra acestora neantizeaz aceast competen
exclusiv a Pre edintelui.
Anchetele parlamentare, pe de alt parte, tind s se substituie justi iei. Nu întâm-
pl tor în Statele Unite, Curtea Suprem a încercat tot timpul s limiteze amploarea
acestor anchete. Nu întâmpl tor în Italia, conflictul deschis de ele între instan e i
Parlament a provocat o decizie a Cur ii constitu ionale. Vedem, a adar, c rolul
comisiilor de anchet nu se rezum la informare i control. Ele sunt un instrument
prin care Parlamentul tenteaz o unificare a puterii în mâinile sale i deci o înfrângere
a barierelor puse de separa ia puterilor în stat.
Unele limite trebuie fixate deci anchetelor parlamentare. În esen , aceste limite
se rezum la interzicerea atingerii drepturilor i libert ilor individuale. Ele se con-
cretizeaz în limitele procedurale ce se impun comisiei, cum ar fi dreptul la ap rare,
existen a unei posibilit i de atac împotriva deciziei etc.
D. Controlul bugetar. Func ionarea unui stat depinde nu doar de organizarea
institu iilor sale (am putea risca s spunem c nu în primul rând de aceasta), ci i de
posibilit ile lui financiare. În acest sens, M. Debré arat c el nu poate fi „un mare
admirator al regimului american de separa ie absolut a puterilor” c ci „doar extraor-
dinara bog ie a americanilor le-a permis aceast dualitate: atunci când Pre edintele
decide un lucru i Congresul decide un altul, se adaug cele dou decizii i se ajunge
la un deficit bugetar masiv” (apud M. Duverger, 1986, p. 87). Deci problema esen-
ial a oric rui guvern mânt este gestionarea mijloacelor financiare de care dispune.
Politica bugetar este în centrul organiz rii statale. O analiz complet a regimului
politic nu poate face abstrac ie de amenajarea institu ional a deciziei bugetare.
Principiul de baz al organiz rii financiare a statului democratic este consim mân-
tul la impozitare. Prin intermediul reprezentan ilor s i, na iunea î i d acordul asupra
amplorii i structurii impozitelor i asupra folosirii acestora. Din punct de vedere
institu ional, acest principiu se traduce în autorizarea bugetar i în controlul bugetar.
Fondat teoretic pe suveranitatea financiar a parlamentului, repartizarea puterii
bugetare în societatea contemporan face s apar o net superioritate a Executivului
(F. Denel, 1987, p. 71). Aceast superioritate are cauze multiple:
– complexitatea tehnic a bugetului face ca doar imensul aparat tehnic al Execu-
tivului s poat preg ti bugetul, opera ie care presupune studii economice, financiare,
statistice etc.;
– interdependen a bugetului cu economia, c ci el este tributar situa iei economice
generale, ac ionând la rândul lui în mod decisiv asupra acesteia, face ca doar echipa
executiv , tehnic competent , s poat concepe bugetul pentru a asigura echilibrul

economic general;
– existen a unor sectoare extrabugetare importante. Executivul dispune de resurse
care nu sunt controlate de parlament, cum ar fi cele rezultate din sectorul industrial i
comercial de stat. Aceste domenii apar în buget doar în m sura în care sunt finan ate
din acesta;
– interven ia organiza iilor de integrare transna ional , cum ar fi Comunit ile
europene. Decizia comunitar , care are prioritate asupra celei na ionale, este luat de
reprezentan ii executivelor f r un control parlamentar autentic etc.
a. Controlul parlamentar asupra resurselor financiare publice. Aceast supe-
rioritate a Executivului nu trebuie totu i exagerat . Parlamentul dispune înc de
mijloace eficiente de influen , de decizie i control. Astfel, el poate refuza prin vot
bugetul propus de Executiv. Deci decizia ultim îi apar ine. Apoi, for ele politice au
o influen cert asupra repartiz rii cheltuielilor bugetare, având i mijloace de
presiune adecvate pentru a o impune. Dar ceea ce ne intereseaz pe noi în primul
rând aici este puterea de control a parlamentului.
Controlul parlamentar se manifest la dou nivele: controlul execut rii bugetului
i controlul a posteriori. Controlul parlamentar în timpul exerci iului bugetar se
prezint ca o parte a controlului general al Legislativului asupra Executivului. El se
manifest prin întreb rile orale i scrise ale parlamentarilor, în formele i având
consecin ele deja studiate, prin atribu iile comisiilor permanente pentru finan e, prin
posibilitatea de a institui comisii speciale de anchet în domeniul financiar. Controlul
a posteriori rezult din votarea legii de încheiere a exerci iului bugetar. Aceasta
încheie ciclul bugetar. Ea d prilejul parlamentului de a verifica modul în care a fost
executat legea de autorizare bugetar . S-a remarcat îns , pe bun dreptate, c acest
control vine prea târziu, el neputând în general s mai angajeze r spunderea
ministerial . Un alt mijloc de control al parlamentului asupra exerci iului bugetar este
numirea membrilor Cur ilor de Conturi. Acestea au rolul de a controla administrarea
resurselor financiare. Ele prezint rapoarte parlamentului i pot face anchete la
cererea acestuia.
§3. R spunderea ministerial
Se impune, mai întâi, o l murire terminologic . Am preferat s folosim denumirea

«r spunderea ministerial » în loc de «r spunderea guvernamental » pentru c prima
no iune este mai larg . Dac r spunderea guvernamental semnific în sens strict
r spunderea colectiv a guvernului, r spunderea ministerial semnific în acela i
timp responsabilitatea colectiv (a guvernului) sau responsabilitatea solidar a mini -
trilor i responsabilitatea individual a fiec rui membru al organului colegial, inde-
pendent de angajarea r spunderii celorlal i. No iunea de r spundere ministerial
elimin riscurile confuziei r spunderii Executivului în fa a Legislativului cu r spun-
derea guvernului.
A. No iunea de r spundere ministerial . Institu ia r spunderii ministeriale, pe
care vom încerca s o definim în cele ce urmeaz , nu î i are originea într-o
construc ie teoretic , ci în evolu ia parlamentar britanic . Ea este rezultatul

modific rii procedurii cu caracter penal numit «impeachement», care apare în
secolul al XVI-lea. Procedeul, existent înc în regimul britanic i în cel american, în
acesta din urm jucând un rol important înc , const în acuzarea penal a unui
ministru de c tre una din Camere, urmat de judecarea lui de c tre cealalt . La
început, procedeul a fost folosit pentru sanc ionarea delictelor de drept comun ale
mini trilor. Cu timpul, procedeul începe s fie folosit în afara faptelor penale, pentru
a emite o judecat politic asupra func ion rii guvernului. Începând din 1742,
mini trii încep s se retrag în cazul unui vot negativ în Camera Comunelor, evitând
s apar în fa a Camerei Lorzilor constituit în Curte Suprem . Se instituie astfel
regula c guvernul nu poate guverna decât cu încrederea Legislativului sau cel pu in
a Camerei celei mai reprezentative a acestuia. R spunderea ministerial nu se mai
bazeaz deci pe ideea de fapt imputabil , nici pe cea de risc, de i nu le exclude, ci
pe ideea c guvernan ii sunt în serviciul guverna ilor. Ei r spund în fa a corpului
electoral în mod direct atunci când acesta se pronun cu prilejul noilor alegeri, dar
r spund i indirect, prin intermediul r spunderii în fa a reprezentan ei na ionale.
Executivul are posibilitatea s se sustrag acestei din urm variante a r spunderii,
optând pentru prima variant , prin dizolvarea Adun rii reprezentative i supunerea
diferendului arbitrajului corpului electoral. R spunderea ministerial se prezint
astfel ca un complement i ca o contrapondere a dreptului de dizolvare. Cele dou
no iuni, ca i cele dou institu ii, nu au sens decât împreun . Existen a lor separat
creeaz disfunc ionalit i, distrugând echilibrul constitu ional. Desigur, niciuna dintre
institu ii nu trebuie idealizat ; ele au o eficacitate limitat , ce depinde de «cultura
politic » i de sistemul de partide c rora li se aplic .
R spunderea ministerial este o r spundere politic , acest lucru semnificând în
primul rând c baza ei nu este nici penal , nici civil , ci de o natur aparte, de i se
bazeaz pe acela i principiu ca r spunderea civil sau penal , adic pe faptul c
puterea public este inut s dea socoteal de actele sale i s - i asume consecin ele
acestora. În al doilea rând, natura politic a acestei r spunderi rezult din faptul c
sanc iunea ei este pur politic , constând în obliga ia ce incumb ministrului sau
guvernului în totalitatea sa s se retrag dac pierde încrederea parlamentului.
Dar aceast responsabilitate ce impune guvernului sau ministrului s demisioneze
în caz de manifestare expres a neîncrederii Adun rii reprezentative poate fi privit i
dintr-un alt unghi de vedere. Ea impune guvernului s aib o politic proprie, care
poate fi distinct de cea a parlamentului i care constituie o alternativ la aceasta,
prin faptul c Executivul poate provoca un arbitraj al corpului electoral între cele
dou politici, prin intermediul institu iei dizolv rii. Responsabilitatea ministerial
interzice deci guvernului s se supun Legislativului. Ea asigur o preponderen a
Legislativului doar dac este privit în sine. Dac este îns privit în corela ie cu
dizolvarea, ea cere un pre acestei facult i a parlamentului de a r sturna guvernul:
pre ul este existen a unei politici guvernamentale autonome.
Caracterul dualist al func iei responsabilit ii ministeriale se relev i în faptul c
ea este în acela i timp un instrument prin intermediul c ruia Legislativul domin i
controleaz Executivul i un instrument prin care acesta din urm poate presa asupra
primului. Când responsabilitatea ministerial îmbrac forma cenzurii, ea serve te
Legislativului. Dar atunci când problema încrederii este pus de guvern cu ocazia
votului asupra unui proiect de lege, de exemplu, ea serve te Executivului, care
preseaz asupra Legislativului, punându-l s opteze între o criz guvernamental i
adoptarea f r discu ii a proiectului guvernamental.
Responsabilitatea ministerial este în acela i timp individual i colectiv .
Aceast afirma ie se impune, în pofida faptului c r spunderea individual a fost
contestat , invocându-se caracterul unitar al guvernului ca organ colegial. Solidari-
tatea ministerial nelimitat , înso it de imposibilitatea de a angaja selectiv responsa-
bilitatea membrilor guvernului f r a provoca demisia întregului guvern face insti-
tu ia aproape impracticabil în condi iile în care transferul nivelului decizional c tre
structurile partizane este în statul actual extrem de accentuat, c ci, a a cum vom
vedea, acest transfer face ca mecanismul r spunderii parlamentare s fie blocat de
existen a majorit ii apar inând unui singur partid sau unei coali ii relativ stabile.
Existen a responsabilit ii individuale a mini trilor face ca guvernul s reflecte mai
fidel mi c rile raportului de for e la nivel partizan, prin faptul c permite distrugerea
i refacerea alian elor care asigur majoritatea f r s provoace în mod necesar o
r sturnare a guvernului. De asemenea, responsabilitatea individual face ca rema-
nierea s creasc în importan i ea s fie o chestiune ce prive te nu doar Executivul,
ci i Legislativul. Ea înt re te astfel controlul parlamentar, substituind mitului armei
absolute a cenzurii o în elegere i o aplicare realist a r spunderii.
B. Procedeele r spunderii ministeriale. R spunderea ministerial presupune
mai multe procedee de aplicare. În esen , acestea sunt: mo iunea de cenzur , anga-
jarea responsabilit ii guvernului asupra programului sau a unei declara ii de politic
general i angajarea r spunderii guvernului asupra unui proiect de lege. Fiecare
dintre aceste procedee este concretizat în proceduri parlamentare diverse, diferite de
la o ar la alta, presupunând variante i nuan e ce depind de amenajarea institu io-
nal general a sistemului politic. Vom analiza succint principalele sisteme, rezu-
mându-ne, aici, în principal, la chestiunile de principiu.
a. Mo iunea de cenzur . Mo iunea de cenzur este procedeul prin care r spun-
derea ministerial este angajat la ini iativa parlamentului. Ea poate interveni cu
prilejul discut rii unei interpel ri, cu prilejul angaj rii r spunderii guvernului asupra
programului, a unei declara ii de politic general sau asupra unui proiect de lege i
în afara acestor situa ii, printr-o simpl ini iativ a unui num r de parlamentari. Cum
prima situa ie am analizat-o, iar a doua o vom analiza mai târziu ca fiind un mijloc de
presiune asupra parlamentului, ne vom opri aici doar asupra celei de-a treia.
a.1. Depunerea mo iunii. Mo iunea poate privi întregul guvern sau doar unul sau
mai mul i mini tri. Unele sisteme cunosc ambele forme (Austria), altele doar pe cea
colectiv (Fran a). Pentru a promova o mo iune de cenzur trebuie uneori îndeplinite
anumite condi ii. Astfel, pentru a putea fi ini iat mo iunea trebuie semnat , în
Spania i în Fran a, de o zecime din num rul deputa ilor. În Spania i în Belgia, se
cere în plus ca mo iunea s cuprind i numele candidatului la pre edin ia guver-
nului. În Grecia, mo iunea de cenzur trebuie semnat de o esime din deputa i.
Aceast Constitu ie cere în plus ca un termen de ase luni s se fi scurs de la respin-
gerea de c tre Camer a mo iunii de cenzur precedente. Dac mo iunea este semnat
de majoritatea absolut a deputa ilor, atunci condi ia anterioar nu mai subzist . În
România, mo iunea de cenzur poate fi ini iat de cel pu in o p trime din num rul
total al deputa ilor i senatorilor. În plus, senatorii i deputa ii care au semnat o
mo iune nu mai pot participa la ini ierea unei alte mo iuni de cenzur în aceea i
sesiune, cu excep ia cazului în care guvernul i-a angajat r spunderea. Aceste
condi ii sunt impuse pentru a evita utilizarea excesiv a procedurii, care ar d una atât
stabilit ii guvernamentale, cât i eficacit ii legifer rii. Dar ineficien a practic a
procedurii face ca aceste precau ii s fie mai mult formale.
a.2. Discutarea mo iunii de cenzur . Mo iunea de cenzur se discut în plenul
Camerei sau a Camerelor reunite (a se vedea Constitu ia român din 8 decembrie
1991). În general, se impune un termen minim care trebuie s se scurg înainte ca
mo iunea s poat fi discutat . Acest termen este variabil: 48 de ore în Fran a i
Germania, trei zile în România, cinci zile în Spania. Termenul acesta este stabilit
pentru a împiedica votul f r reflec ie, la primul impuls. Un alt termen este prev zut
uneori pentru a împiedica tergiversarea votului. Astfel, în Fran a discutarea mo iunii
trebuie s aib loc cel mai târziu a treia zi dup expirarea termenului anterior. Alte
constitu ii (cea a Greciei, de exemplu) limiteaz durata dezbaterilor, care nu poate
dep i trei zile de la data deschiderii lor. În acela i timp se limiteaz durata lu rilor
de cuvânt pentru a împiedica obstruc ionarea dezbaterilor.
a.3. Votarea mo iunii de cenzur . Procedeul general este votul secret. Unele
sisteme opteaz îns pentru scrutinul public la tribun . Acesta const în chemarea
fiec rui parlamentar la tribun , de unde î i exprim în mod public opinia. Un astfel
de sistem este practicat în Fran a i în Italia, de exemplu. El face procedura mo iunii
de cenzur aproape cu totul ineficient . Astfel, în Italia, de la al doilea r zboi
mondial doar un singur guvern a fost r sturnat urmându-se aceast procedur , de i
instabilitatea guvernamental în Italia cunoa te un nivel neîntâlnit în nicio alt ar
european . Pentru ca mo iunea s fie adoptat se cere în general ca ea s ob in
majoritatea absolut a voturilor deputa ilor i/sau senatorilor. În România, mo iunea
trebuie s fie adoptat de majoritatea senatorilor i deputa ilor. Exist îns i sisteme
care cer alte cvorumuri [de exemplu, Grecia, art. 84 alin. (6)].
a.4. Efectele mo iunii de cenzur . Dac mo iunea este respins guvernul r mâne
în func ie. În general, aceea i parlamentari nu mai pot ini ia o alta în cursul aceleia i
sesiuni. Judecat uneori ca fiind o dispozi ie abuziv , aceast prevedere are rolul de a
asigura stabilitatea guvernamental necesar unei bune guvern ri.
Dac mo iunea de cenzur a fost adoptat cu majoritatea cerut , atunci guvernul
trebuie s demisioneze. El nu este în sistemul clasic de organizare a mo iunii de
cenzur , demis prin însu i actul de adoptare a mo iunii, ci revine guvernului însu i
facultatea de a judeca dac este cazul s demisioneze. În cazul în care decide s nu
demisioneze, guvernul trebuie s provoace dizolvarea Adun rii. Numai sub condi ia
dizolv rii Camerei sau a Camerelor el poate s r mân în func ie. În lipsa unei
proceduri de dizolvare, guvernul este pur i simplu revocat prin mo iunea de cenzur ;
altfel, el ar putea subzista în pofida voin ei parlamentului i f r s recurg la voin a
corpului electoral, ceea ce ar nega principiile democra iei reprezentative înse i. În
sistemul Constitu iei României, caracterul restrictiv al dreptului de dizolvare a f cut
ca guvernul s fie demis prin adoptarea unei mo iuni de cenzur .
a.5. Practica mo iunii de cenzur . Cu tot aspectul ei de arm absolut , mo iunea
de cenzur nu este prea eficient . Astfel, o singur mo iune a fost adoptat în Italia
de la cel de-al doilea r zboi mondial i pân în 1991, cu toate c media de via a
guvernelor italiene era în acea perioad de 8 luni. Cu toate acestea, parlamentarii
uzeaz destul de des de acest procedeu de angajare a r spunderii ministeriale. El
dobânde te mai mult un caracter simbolic. Utilitatea politic a apelului la mo iunea
de cenzur const în legarea strâns în ochii electoratului a politicii guvernamentale
de majoritatea parlamentar , e ecul primeia discreditând-o i pe cea de a doua atunci
când ea a refuzat repetat s cenzureze guvernul. Desigur, mo iunea de cenzur r mâne
unul dintre elementele definitorii ale regimului parlamentar, dar sensul ei, ca de altfel al
întregii r spunderi ministeriale, se modific substan ial, cum vom ar ta mai jos.
b. Angajarea r spunderii guvernului asupra programului sau a unei decla-
ra ii de politic general . Guvernul î i angajeaz r spunderea asupra programului
în momentul învestirii. Aceast angajare este în general obligatorie (Fran a,
România), dar ea poate fi i facultativ (Spania). Încrederea poate fi uneori prezu-
mat (dreptul nordic).
Guvernul, în timpul exerci iului func iunilor sale, î i poate angaja r spunderea
asupra unei declara ii de politic general . Aceast angajare este de data aceasta
facultativ . Procedura angaj rii r spunderii presupune deci c r spunderea ministe-
rial este angajat la ini iativa guvernului (în acest sens, sistemul Constitu iei
României din 1991 este derogatoriu). Ea reprezint un mijloc de presiune asupra
Legislativului, care este pus s aleag între aprobarea politicii guvernului, chiar dac
ea difer de vederile majorit ii parlamentare în unele puncte i r sturnarea guver-
nului, cu toate consecin ele acesteia, inclusiv posibilitatea dizolv rii. Discu ia parla-
mentar i, apoi, votul sunt astfel deturnate de la chestiunea principial în joc i
orientate c tre discutarea riscului de a r sturna guvernul. Spre deosebire de cazul
mo iunii, responsabilitatea ministerial nu poate fi decât colectiv . Întregul guvern
este demis dac nu îi este acordat încrederea.
b.1. Mecanisme. Angajarea r spunderii guvernului este f cut dup deliberarea
Consiliului de mini tri în Fran a sau a guvernului în România. Acest lucru este expli-
cabil, c ci procedeul angajeaz responsabilitatea colectiv i solidar a mini trilor. În
Fran a, niciun termen de reflec ie nu este prev zut între angajarea responsabilit ii
guvernamentale i vot. Dimpotriv , în România este necesar ca o mo iune de cenzur
s fie depus în trei zile, ea urmând apoi termenele specifice prev zute de Consti-
tu ie. Atât în România cât i în Fran a, încrederea nu poate fi refuzat decât cu majo-
ritatea absolut a membrilor parlamentului i respectiv Camerei. Dar, în al doilea caz,
modul specific de num rare a voturilor face ca în practic s fie suficient
majoritatea absolut a sufragiilor exprimate.
b.2. Efecte. Efectele acord rii încrederii constau în faptul c programul sau decla-
ra ia de politica general se consider adoptate i devin obligatorii pentru guvern.
Dac încrederea este refuzat , efectele sunt acelea i ca în cazul adopt rii unei
mo iuni de cenzur . Guvernul este obligat s - i prezinte demisia, mai pu in în cazul
în care el provoac dizolvarea Legislativului (Y. Mény, 1991, p. 248). În sistemele în
care dizolvarea nu este o contram sur împotriva mo iunii de cenzur , cum este cazul
României, guvernul este demis.
c. Angajarea r spunderii guvernului asupra unui text sau a unui proiect de
lege. Angajarea r spunderii guvernului asupra unui text sau a unui proiect de lege se
face la ini iativa guvernului. Suntem în prezen a unui mijloc de presiune asupra
Legislativului. Exist dou sisteme distincte: primul are în vedere votarea unui text,
cel de-al doilea se reduce la votarea unui proiect de lege.
c.1. Definirea no iunilor de text i de proiect de lege. Când constitu ia vorbe te
de angajarea r spunderii guvernului asupra vot rii unui text, ea are în vedere în
general: textele legislative în curs de elaborare, proiectele de lege, dispozi iile
acestora, un articol sau amendamentele propuse, indiferent de originea lor, o mo iune
redactat de guvern prin care el cere Adun rii, punând problema încrederii, s
resping un text.
Când constitu ia vorbe te de votarea unui proiect de lege, sfera se restrânge
considerabil, dac no iunea este interpretat în sens restrictiv: doar proiectele de lege
depuse de guvern. Dar se poate interpreta extensiv: guvernul î i angajeaz r spun-
derea cu prilejul vot rii unui proiect de lege, putând deci s cear , ca mai sus, respin-
gerea unui proiect al c rui autor nu este. Pe de alt parte, angajarea r spunderii poate
privi doar proiectul în ansamblul s u i unele dispozi ii, chiar amendamente.
c.2. Mecanisme. Procedura angaj rii r spunderii guvernului asupra unui text sau
proiect de lege presupune mai multe faze. O prima faz este cea a ini iativei angaj rii
r spunderii; ea apar ine guvernului sau Primului ministru dup deliberarea acestuia.
De obicei, parlamentul sau Camera vor discuta apoi încrederea în guvern, f r s mai
discute textul sau proiectul de lege. Dar se poate trece i într-o a doua faz , atunci
când o mo iune de cenzur este necesar s fie depus într-un anumit termen de la
angajarea r spunderii guvernului. Condi iile de depunere i de discutare sunt în
principiu acelea i cu cele prev zute pentru mo iunea de cenzur simpl . Diferen a
const în faptul c interdic ia semn rii de c tre aceia i deputa i a dou mo iuni în
aceea i sesiune nu mai subzist . Votul urmeaz i el aceea i procedur ca i în cazul
mo iunii de cenzur simpl .
c.3. Efecte. Efectele angaj rii r spunderii guvernamentale se repartizeaz în mai
multe etape:
1. Dac dup angajarea r spunderii nu se depune nicio mo iune de cenzur atunci
când angajarea r spunderii nu declan eaz ea îns i dezbaterile i votul, atunci textul
sau proiectul de lege se consider adoptat f r s mai fie necesar un vot asupra lui.
2. Dac se depune o mo iune de cenzur i este respins sau dac , atunci când
mo iunea nu este necesar , dezbaterile duc la un vot favorabil guvernului, atunci
textul sau proiectul de lege este considerat adoptat f r a mai fi discutat i votat.
Votul exist de data aceasta, dar el nu prive te textul sau proiectul de lege, ci are ca
obiect încrederea sau neîncrederea în guvern. Votul care nu se opune guvernului
sus ine implicit textul, chiar dac într-o procedur legislativ obi nuit acesta nu ar
avea anse s fie votat.
3. Dac mo iunea de cenzur este votat cu majoritatea cerut , atunci guvernul
este obligat s demisioneze (sau este demis), iar textul ori proiectul de lege este
considerat respins.
c.4. Practica procedeului. Procedeul angaj rii r spunderii guvernului asupra
unui text sau proiect de lege produce o scurtcircuitare a activit ii legislative. Când se
uzeaz de el, parlamentul pierde controlul legifer rii c ci, de obicei, parlamentarii
vor fi mai dispu i s dea dreptate guvernului decât s se confrunte cu o criz
guvernamental i mai ales cu alegerile anticipate atunci când dizolvarea Camerelor

poate fi utilizat ca o contrapondere a r spunderii ministeriale. De aceea, recurgerea
la el trebuie s fie excep ional i s priveasc texte de o anumit importan .
d. Mo iunea simpl . Mo iunea simpl este o procedur hibrid . Ea ar p rea, dup
nume, c angajeaz efectiv r spunderea guvernului, deci c ar urma, odat adoptat ,
s produc unele efecte juridice decisive. Practic, aceast procedur nu face decât s
atrag aten ia opiniei publice asupra unei probleme pe care opozi ia o consider o
caren în activitatea guvernului. Ea nu are nici m car sanc iunea unei întreb ri, fiind
o arm ineficace din punct de vedere juridic, c ci nu creeaz nicio posibilitate
concret de sanc ionare a guvernului.
C. Evolu ia responsabilit ii ministeriale. Evolu ia responsabilit ii ministeriale
în statul modern urmeaz un curs general, care const în transferul nivelului
decizional de la nivelul institu ional la nivel partizan. Ea se concretizeaz în declinul
procedurilor parlamentare, în e ecul procedurilor ra ionalizate i în preponderen a
responsabilit ii individuale.
a. Declinul procedurilor parlamentare. Schema responsabilit ii ministeriale,
a a cum am descris-o mai sus, nu mai corespunde aproape deloc realit ii. Am ar tat
cât de ineficient este procedura mo iunii de cenzur , indiferent de forma pe care o
îmbrac . Totu i, crizele guvernamentale r mân frecvente i dificil de surmontat.
Responsabilitatea guvernamental trebuie explicat în condi iile cre terii rolului
partidelor politice i deci ale schimb rii calitative a regimului parlamentar, care nu
mai corespunde realit ii ce a dat na tere institu iilor, pornind de la caracteristicile
sistemului de partide.
În cazul bipartidismului perfect, deci atunci când unul din cele dou mari partide
cu voca ie guvernamental câ tig majoritatea locurilor în parlament, problema
responsabilit ii politice nu se mai pune. Odat ce eful Cabinetului este i eful
majorit ii parlamentare i partidele au o structur suficient de rigid pentru a asigura
disciplina votului, guvernul este în afara oric rui pericol din partea Legislativului:
responsabilitatea politic în sensul clasic nu mai are sens. Crizele politice care
intervin sunt gestionate nu potrivit formelor constitu ionale, ci potrivit modului intern
de func ionare a partidului majoritar. Cu alte cuvinte, formei clasice a r spunderii
ministeriale i se substituie un mecanism de alegere i controlare a liderului de c tre
partidul s u.
În cazul bipartidismului imperfect, adic atunci când niciunul dintre cele dou
partide care polarizeaz via a politic nu ob ine majoritatea i este deci nevoit s
aleag între a forma un guvern majoritar sau a face alian cu un partid de mai mic
importan , responsabilitatea ministerial nu este angajat pe c ile constitu ionale cu
mult mai mult decât în sistemul anterior. În acest tip de sistem, guvernul nu se mai
sprijin pe o majoritate ferm , ceea ce m re te riscul crizelor guvernamentale. Parti-
dul cooptat la guvernare tinde s impun deseori politica sa uzând de imposibilitatea
guvernului de a se men ine f r el. Dar crizele ministeriale sunt produse rareori de un
vot de neîncredere al Legislativului. Pentru a evita sau surmonta crizele se proce-
deaz la remanieri guvernamentale. A adar r spunderii colective i se substituie r s-
punderea individual . Atunci îns când criza nu poate fi evitat , r sturnarea guver-
nului atrage imediat dizolvarea parlamentului i alegeri anticipate. Astfel se recurge
la arbitrajul corpului electoral în loc s se angajeze pur i simplu r spunderea

ministerial .
În cazul multipartidismului, trebuie s distingem între multipartidismul cooperativ
de tip scandinav i multipartidismul competitiv de tip italian sau belgian. În primul
caz, suntem în prezen a unui partid care domin scena politic , chiar dac el nu
ob ine majoritatea absolut în parlament. Acest partid dominant este obligat s guver-
neze bazându-se pe sprijinul unuia sau mai multor partide de importan mai mic .
Vedem deci c sistemul se apropie de cel bipartit imperfect. i în acest sistem este
destul de rar utilizarea votului de cenzur . În general, se recurge la medierea
corpului electoral sau se practic remanieri guvernamentale. În regimurile multipar-
tite concuren iale de tip belgian sau olandez, guvernul se bazeaz cu necesitate pe o
coali ie de partide. Stabilitatea lui depinde de stabilitatea acesteia. De aceea crizele
ministeriale sunt dese, dar ele nu ajung la un vot de cenzur în parlament, c ci
guvernul prefer s demisioneze înaintea interven iei acestuia în cazul în care coali ia
care-l sus ine se destram . La fel se întâmpl în regimul italian. Crizele guverna-
mentale sunt «extraparlamentare», în sensul c declan area i rezolvarea lor se face
în cadrul intern al partidului sau coali iei majoritare. Vedem deci c oricare ar fi
sistemul partizan, r spunderea politic a guvernului î i modific substan a de o
asemenea manier c ne putem întreba dac no iunea clasic mai subzist . Modifi-
carea se înscrie în cadrul mai larg al deplas rii deciziei c tre structurile societ ii
civile, mai pu in reglementate i de aceea mai dinamice.
b. E ecul procedurilor ra ionalizate. Procedurile ra ionalizate au fost introduse
în constitu iile de dup al doilea r zboi mondial în speran a c ele vor înt ri stabilita-
tea guvernamental . Ele constau în îngreunarea angaj rii r spunderii ministeriale în
fa a parlamentului. Se folosesc de regul dou procedee. Primul const în reglemen-
tarea strict i restrictiv a mo iunii de cenzur i a procedurii acord rii sau retragerii
încrederii, în a a fel încât ele s fie greu practicabile. Al doilea const în înt rirea
coali iei majoritare în sistemele multipartite prin impunerea unor condi ii de înves-
titur dificile. Dar aceste proceduri s-au dovedit în mare m sur inutile sau inefi-
ciente, c ci, pe de o parte, în unele ri stabilitatea este asigurat în afara acestor pro-
ceduri, iar în altele ele nu au avut niciun efect sesizabil, instabilitatea r mânând la fel
de mare, i, pe de alt parte, transformarea regimului politic în regim de partide face
impracticabil r spunderea ministerial în forma sa clasic .
Un exemplu frapant de procedur ra ionalizat care se dovede te în mare m sur
inutil este cea prev zut în art. 67 a Constitu iei Germaniei. Acest articol instau-
reaz o a a numit mo iune de cenzur constructiv . Ea const în faptul c Bundes-
tagul nu poate r sturna guvernul decât sub condi ia s numeasc un nou Cancelar cu
majoritate absolut . Oricum, în general, opozi ia este coerent doar de o manier
negativ , ea este incapabil s realizeze aceast condi ie. Adev rul este îns c stabi-
litatea guvernamental ce caracterizeaz regimul german este datorat unor factori
extrainstitu ionali. Procedura nu a fost utilizat decât o singur dat în 1982 pentru
a-l r sturna pe Cancelarul Schmidt i a-l numi pe Cancelarul Kohl. În rest, crizele
politice au fost reglate în afara cadrului parlamentar. Adenauer, în 1963, demisiona
sub presiunea C.D.U. i a Partidului liberal i nu sub presiunea Parlamentului;
L. Erhard este obligat s p r seasc puterea de c tre propriul partid; demisia lui
Brandt, în 1972, este legat de descoperirea unui spion est-german în anturajul s u,

f r s se ajung la angajarea r spunderii conform procedurilor parlamentare.
În Italia, unde de asemenea s-a introdus acest gen de proceduri ra ionalizate,
stabilitatea guvernamental nu a putut fi niciodat asigurat , demonstrând c factorii
care o determin sunt extrainstitu ionali, inând de tipul de scrutin i de sistemul de
partide.
c. Preponderen a r spunderii individuale. Înt rirea rolului partidelor i depla-
sarea responsabilit ii guvernamentale spre mediul partizan face ca punerea în cauz
a responsabilit ii guvernului în fa a parlamentului s fie ineficient sau inutil .
Totu i, mini trii r mân responsabili în fa a Adun rii. Dar aceast responsabilitate
este individual . Astfel, dac în regimul parlamentar clasic, regula era r spunderea
colectiv i solidar a mini trilor, r spunderea individual fiind excep ional , ast zi,
remanierea ia locul r sturn rii guvernului. Aceast schimbare r spunde cerin ei de a
p stra controlul asupra guvernului f r a ajunge la a-l r sturna, deci p strând stabi-
litatea guvernamental . Atunci când r spunderea individual a mini trilor prive te
mai mul i mini tri apar inând aceluia i partid, ea tr deaz o schimbare a raportului de
for e la nivel partizan, în general ruperea unei alian e. Criza exist , dar ea este rezol-
vat prin remaniere, permi ând o oarecare continuitate a guvernului.
Capitolul IV
Clasificarea regimurilor politice
Clasificarea regimurilor politice, care ne preocup în acest capitol, este cea

rezultat din aplicarea diferit , chiar din în elegerea diferit a principiului separa iei
puterilor în stat ori din negarea de iure ori de facto a acestui principiu ca fundament
al statului.
O prim distinc ie, care trebuie f cut , este cea între regimurile bazate pe
separarea puterilor în stat i regimurile care infirm acest principiu, cele bazate pe
confuziunea puterilor în stat. Din a doua categorie fac parte dou tipuri mari de
regimuri: cele în care confuziunea puterilor se face în favoarea Executivului i cele în
care confuziunea se face în favoarea Legislativului. Fiecare comport modalit i
diverse. Prima categorie se subdivide mai întâi din punct de vedere istoric. Vom
întâlni astfel forme vechi de confuziune a puterilor în stat în favoarea Executivului,
aceste forme fiind monocra ia, monarhia absolut , teocra ia i tirania i forme con-
temporane, numite generic dictaturi, care pot fi clasificate la rândul lor în dictaturi de
tip clasic, dictaturi militare i dictaturi totalitare, marxiste i fasciste. Regimurile de
confuziune a puterilor în favoarea Legislativului îmbrac forma regimului de
Adunare (sau conven ional), care poate fi de inten ie i de fapt.
În cadrul categoriei regimurilor bazate pe separa ia puterilor în stat putem distinge
dou subcategorii: regimuri bazate pe o separa ie strict (rigid ) a puterilor i regi-
muri bazate pe colaborarea puterilor, adic pe separarea lor supl . Separa ia strict
poate lua forma izol rii puterilor sau a independen ei puterilor, care d na tere
regimului preziden ial sub cele dou forme: preziden ialism i regim preziden ial
Clasificarea regimurilor politice 477
propriu-zis. Separa ia supl sau colaborarea puterilor ia forma regimului parlamentar,

care poate fi monist sau dualist, potrivit unui prim criteriu sau cu preponderen a
Executivului respectiv a Legislativului, potrivit unui al doilea criteriu i care poate
cunoa te o form distinct : parlamentarismul ra ionalizat. Putem desprinde de ase-
menea existen a unei forme hibride situat între regimul parlamentar i cel preziden-
ial, regimul semipreziden ial.
Sec iunea 1. Regimurile de confuziune a puterilor
Sunt regimuri de confuziune a puterilor acele regimuri în care fie un organ sau
sistem de organe cumuleaz toate sau cea mai mare parte a atribu iilor statului, fie un
organ sau sistem de organe are o astfel de preponderen încât, de i teoretic func iile
statului sunt îndeplinite de organe distincte, în fapt doar voin a organului sau orga-
nelor preponderente conteaz cu adev rat.
§1. Confuziunea puterilor în favoarea Executivului
Aceast modalitate de organizare a regimului politic presupune ca organul

executiv fie s absoarb func iunea legislativ , fie s aib o asemenea putere asupra
organului care exercit de drept aceast func iune, încât în fapt el s fie cel care
furnizeaz voin a ce st la baza legisla iei.
Fundamentele acestor regimuri au fost i sunt diverse: religioase, ideologice,
considerente de ordin practic, chiar violen a. Toate au îns ca punct comun dezin-
teresul practic pentru fiin a uman , care este totu i centrul teoretic al edificiului,
abrogarea libert ii cet eanului. De aceea, ele pot fi numite generic dictaturi, cu toate
c multe alte aspecte le separ , a a cum vom vedea. S-ar putea discuta mult pe
marginea acestor probleme. Aici îns ne vom rezuma la chestiunile de principiu,
ra iunile preponderent didactice ale acestei lucr ri împiedicându-ne s facem o abor-
dare mai larg .
A. Formele vechi de confuziune a puterilor în favoarea Executivului. Aceste
forme pot fi clasificate în mai multe feluri. Astfel, M. Prélot le nume te generic
monocra ii clasice i identific în aceast categorie monarhia absolut , tirania i
dictaturile (1961, p. 112-118). Ch. Debbasch i colaboratorii s i g sesc c mono-
cra ia este doar o form , c reia i se adaug monarhia absolut i teocra ia (2001,
p. 151-152). Noi prefer m o combinare a celor dou modalit i, considerând, pe de o
parte, c expresia „forme vechi de confuziune a puterilor în favoarea Executivului”
este preferabil celei de monocra ie, dar g sind, în acela i timp, c tirania trebuie
ad ugat formelor ar tate de Ch. Debbasch, c ci ea are tr s turi distinctive clare.
A adar, consider m c formele vechi de confuziune a puterilor în stat în favoarea
Executivului sunt: monocra ia, monarhia absolut , teocra ia i tirania.
a. Monocra ia. Termenul monocra ie este mult mai recent decât cel de demo-
cra ie. El este construit pornind de la termenii grece ti monos – singur i cratos –
putere, pentru a sublinia opozi ia sa fa de democra ie. El este îns o construc ie a
teoreticienilor moderni. Monocra ia semnific puterea unuia singur; un singur om

de ine i exercit puterea. Ea este o form primitiv de putere, pe care unii autori o
calific drept preetatic . Puterea este în acest caz proprietatea conduc torului. Nu
exist propriu-zis stat în cazul monocra iei, ci doar voin a arbitrar a unei persoane,
neîngr dit de nicio limit , transformat în voin public , absorbind deci statul.
Aceast form reprezint ceva mai mult decât o simpl confuziune a puterilor în stat;
ea semnific aproape inexisten a mai multor puteri în stat.
b. Monarhia absolut (a se vedea supra, p. 534-541, pentru dezvolt ri i pentru
celelalte forme de monarhie). Absolutismul monarhic este o form de personalizare a
puterii. Este vorba, ca i în cazul monocra iei, de o confuziune a puterilor în persoana
Regelui, dar, spre deosebire de monocra ie, monarhia nu este tiranic , în principiu.
Ea este un regim personal, dar puterea Regelui nu este nelimitat . Exist câteva legi
fundamentale ale regatului pe care el trebuie s le respecte. Astfel, monarhia, chiar în
forma sa absolut , cunoa te o succesiune reglementat la tron: principiul legitimit ii,
care exclude bastarzii; principiul primului-n scut; principiul masculinit ii, de exem-
plu. Aceast caracteristic , ce distinge monarhia de alte forme de putere personal , a
fost amplu fundamentat teoretic. Montesquieu define te monarhia ca „guvern -
mântul unde unul singur guverneaz prin legi fundamentale” (L’Esprit des lois,
Cartea II-a, Cap. IV), iar L. Bonald precizeaz c puterea absolut este o putere inde-
pendent de oamenii asupra c rora ea se exercit ; o putere arbitrar este o putere
independent de legile în virtutea c rora ea se exercit . În monarhia absolut ,
monarhul nu exercit materialmente toate puterile, dar toate puterile eman de la el.
Organele statale ce exercit în mod efectiv anumite func iuni statale sunt lipsite de
voin proprie, cel pu in în teorie.
c. Tirania. Dac monarhia nu este arbitrar în principiul s u, tirania este ilus-
trarea cea mai pregnant a arbitrarului:
– tiranul de ine puterea în mod ilegitim, înc lcând legea fundamental de succe-
siune la putere. El cap t puterea prin for , prin uzurpare. Astfel tirania neag func-
ionarea normal a institu iilor, este arbitrar în originea sa;
– rareori succesiunea unui tiran este regulat . În general, puterea este preluat din
nou prin for . Transmiterea puterii este arbitrar ;
– tirania este arbitrar în exerci iul s u. Nici o limit nu se impune voin ei tira-
nului (M. Prélot, J. Boulouis, 1990, p. 126-127).
Totu i acest aspect de ilegitimitate nu a fost întotdeauna prezent. Uneori termenul
este utilizat, cum am v zut, pentru a desemna doar o magistratur excep ional .
d. Teocra ia. Teocra ia este o form de regim politic bazat pe confuziunea
puterilor în stat. De data aceasta nu numai c puterea legislativ i puterea executiv
sunt concentrate în mâna unui singur om, dar puterea politic se confund cu puterea
religioas . Suveranul este trimisul lui Dumnezeu sau Dumnezeu însu i. El poate
justifica, în virtutea acestei calit i, orice ac iune. Puterile lui sunt nelimitate. Aceast
form mai este întâlnit înc în Iran i în Nepal. Istoric vorbind, ea a fost forma
Imperiului roman. În Evul Mediu, aceast tendin a fost frânat în Europa de
Biseric : aceasta a împiedicat tendin ele unor monarhi de a institui state teocratice,
c ci acest lucru ar fi fost un atentat la suprema ia sa spiritual .
B. Formele contemporane de confuziune a puterilor în stat în favoarea

Executivului. Aceste forme pot fi numite generic dictaturi. „La origini, no iunea de
dictatur corespunde unui regim tranzitoriu, bazat pe for , neconform sistemului de
legitimitate admis în general de societatea în care func ioneaz , al c rui scop este de
a asigura ordinea în fa a unor circumstan e excep ionale” (M. Duverger, 1973,
p. 482). Nu întotdeauna dictaturile sunt instaurate cu nesocotirea normelor ce regle-
menteaz instaurarea i exerci iul puterii. În contemporaneitate pot exista situa ii în
care constitu ia îns i prevede instaurarea unei dictaturi. Acesta era cazul regimului
instaurat prin art. 38 din Constitu ia de la Weimar, de exemplu (M. Prélot,
J. Boulouis, 1990, p. 129).
Dar acest sens nu mai corespunde întru-totul realit ii. În primul rând, dictaturile
tind s devin permanente prin natura îns i a sistemului. Dictatorul încearc s
stabileasc chiar o succesiune la putere a descenden ilor s i (a se vedea în acest sens
ceau ismul i regimul nord-corean). În al doilea rând, dictaturile moderne de tip
marxist au fost instaurate în scopul de a bulversa ordinea i nu de a o asigura în
circumstan e excep ionale. Anumite dictaturi se declar permanente de la început,
precum cea hitlerist . i devia iile na ionale ar putea continua.
Aceasta arat c nicio defini ie i nicio clarificare a dictaturilor nu ar fi suficient .
Ele sunt atât de diverse, încât nu se muleaz în niciun cadru schematic. Putem
desprinde totu i câteva caractere generale:
– Confuziunea puterilor nu este niciodat total . Chiar dac suntem în prezen a
unei puternice concentr ri a puterii în mâna unui om sau a unei structuri, o anumit
separa ie func ional între organe exist , chiar dac ea este mai mult aparent ;
– În toate cazurile, puterea ce absoarbe în fapt competen ele este puterea execu-
tiv . Legiferarea trece în mâinile acesteia cel pu in în fapt, dac nu chiar în drept.
Reprezentan a na ional p streaz totu i un drept teoretic de control;
– Toate dictaturile aduc atingere libert ilor publice. Indivizii r mân f r protec ie
în fa a puterilor statului, care sunt subordonate voin ei dictatorului;
– Toate se bazeaz pe fragilitatea ordinii existente, pe insuficien a regimului
politic stabilit.
a. Dictaturile de tip clasic. „Dictaturile de tip clasic sunt regimurile în care un
om, care a venit la putere în general prin for , concentreaz cea mai mare parte sau
totalitatea puterilor i pretinde c urm re te interesul public, acest interes public fiind
definit de el. Aceste dictaturi sunt permanente, adic dureaz pân la moartea
dictatorului sau pân la r sturnarea lui” (Ch. Debbasch, J-M. Pontier, J. Bourdon,
J.-C. Ricci, 2001, p. 174).
b. Dictaturile militare. Acest tip de dictaturi apare în general în rile în curs de
dezvoltare sau subdezvoltate. Mecanismul lor este simplu. Un ef militar ia puterea
prin for , bazându-se pe armat i pe o parte din civili, c rora le serve te în general
de paravan politic. Parlamentul este suprimat sau suspendat. Nu mai au loc alegeri.
Cel mult alegeri preziden iale, menite s «legitimeze» puterea dictatorului i referen-
dumuri bine dirijate.
Aceste regimuri se pretind temporare, având în fapt o puternic tendin de
permanentizare, i, de asemenea, se pretind a fi solu ia la o criz social sau politic ,
chiar economic .
Adesea ele au caracter colegial, antrenând la putere un grup de ofi eri superiori
care au participat la lovitura de stat militar .
În general, dictaturile militare sunt conservatoare, c ci structura militar i edu-
ca ia ofi erilor, obi nui i cu disciplina i obedien a, tolereaz greu schimb rile, agita-
ia politic , aventurile sociale. Totu i, faptele o demonstreaz , aceste dictaturi pot fi
tentate s introduc schimb ri sociale profunde; explica ia ar fi recrutarea ofi erilor,
într-o propor ie din ce în ce mai mare, din rândul claselor s race.
O alt tendin general este na ionalismul efilor militari, care se repercuteaz
asupra organiz rii regimului.
c. Dictaturile totalitare. Termenul este desigur pu in for at, iar acest lucru rezult
clar din distinc ia totalitarism i dictatur , deja analizat de noi. Dar el subliniaz în
mod adecvat specificul acestor regimuri. Ne referim aici la dictaturile de tip fascist i
la dictaturile marxiste. Aceste ultime dictaturi mai sunt numite i «populare»
(M. Prélot, 1972, p. 119), dar terminologia nu trebuie s în ele: nu este vorba de o
dictatur a poporului i trebuie f cut bine distinc ia între recurgerea ideologic i
propagandistic la mase i mobilizarea lor efectiv . Astfel, dictaturile fasciste sau
marxiste au f cut tot timpul referiri la popor; în fapt îns , acesta n-a avut nimic de a
face cu dictatura; clasa muncitoare (proletariatul) nu a instaurat el însu i niciodat o
dictatur în regimurile marxiste; ea a fost pur i simplu maltratat , dominat , înrolat
de o structur de partid, reprezentat de câ iva indivizi, ei în i i lipsi i de orice
ini iativ personal , reproducând automat ni te dogme marxiste sau pseudo-marxiste
i ordinele unei mâini de indivizi, care concentrau puterea statului i partidului; în
regimurile fasciste este doar demagogie „personalitatea esen ialmente comunitar ” a
Führer-ului sau puterea sa care „ ine de participarea la Spiritul Poporului” (Hitler,
discursul din 7 martie 1936).
c.1. Dictaturile fasciste. Dictatura de tip fascist se caracterizeaz prin mai multe
tr s turi esen iale:
– în primul rând, aceste dictaturi au ap rut în rile industriale, spre deosebire de
cele militare, care sunt specifice rilor slab dezvoltate;
– în al doilea rând, aceste dictaturi se bazeaz pe un partid unic, cu structur
rigid , având ca element de baz mili iile. Indivizii sunt încadra i de o manier mili-
tar ; elementele ierarhice sunt organizate de asemenea dup modelul militar, formând
o piramid în care disciplina func ioneaz de aceea i manier . Acest gen de partid
formeaz o armat privat , care tinde s asigure o contrapondere a armatei na ionale.
Acest partid devine închis, odat puterea câ tigat , formând un fel de cast , o
pseudo-aristocra ie;
– în al treilea rând, fascismul tinde s fac din organiza iile profesionale organe
publice sau semipublice, care s încadreze i prin aceasta s disciplineze i s
controleze masele;
– în al patrulea rând, în regimurile fasciste propaganda este foarte modern i
foarte dezvoltat . Ea ac ioneaz asupra incon tientului, prin repeti ie obsesiv , de
aceea i manier ca propaganda comercial modern . Fascismul aduce pentru prima
dat în politic tehnicile marketingului;
– în al cincilea rând, i aceasta ne intereseaz cel mai mult aici, regimurile fasciste
prezint un monism organic. Un singur organ, cel dictatorial, are în fapt puterea de
decizie. Puterile statului sunt concentrate de facto în mâinile dictatorului. Chiar dac
în drept exist i alte organe constitu ionale, acestea sunt lipsite de puterea de
decizie, fie prin norme abile, fie prin uzan e. Astfel, în Italia fascist , Camera
Fasciilor i Corpora iilor nu joac decât un rol ters în opera de confec ionare a
legilor, Senatul este ca i inexistent, iar Marele Consiliu este organizat de o asemenea
manier încât opozi ia este exclus . În Germania nazist , Reichstag-ul p streaz doar
teoretic facultatea legifer rii. Legea este în fapt opera Führer-ului;
– în al aselea rând, regimurile fasciste se caracterizeaz prin duritatea i amploa-
rea represiunii.
Dictatura mussolinian . Termenul fascism este utilizat mai sus de o manier
larg . În fond îns , la origine el desemneaz doar regimul italian dintre 1922-1945.
Acest regim are câteva tr s turi distinctive. În primul rând, monismul organic nu este
prefect, cel pu in de iure. Este men inut institu ia regal i Senatul. În al doilea rând,
pe plan ideologic, prezen a papalit ii pe teritoriul Italiei înfrânge oarecum monismul
regimului. De facto îns , toate puterile sunt concentrate în mâna dictatorului înc din
momentul în care, în câteva luni, începând din ianuarie 1925, Mussolini suprim cea
mai mare parte a libert ilor publice, elimin partidele adversare i regimul parla-
mentar. Apoi aceste puteri încep s -i revin i în drept. Astfel, Ducele este eful
guvernului, Prim ministru, secretar de stat, dispunând deci de plenitudinea puterii
guvernamentale (Legea din 24 decembrie 1925) i poate stabili reguli juridice, adic
dispune de puterea legislativ (Legea din 31 ianuarie 1926). Suntem, a adar, într-un
regim de confuziune a puterilor în cel mai autentic sens al termenului.
Dictatura hitlerist . Aceast a doua dictatur fascist difer mult de prima. În
regimul hitlerist, ideologia joac un rol mult mai mare decât în cel musolinian.
Revolu ia na ional-socialist este esen ialmente ideologic . Ea este o reform în
aceea i m sur religioas i politic . Hitler este profetul unei filosofii noi înainte de a
fi eful unui puternic stat (...). Cel de-al treilea Reich este dominat de propria ideo-
logie. Organizarea, ca i politica sa, decurge din acest fapt (...) (R. Capitant, 1935,
p. 177). Tinzând la o dep ire a organiz rii statale, c ci statul este inferior Poporului
i Spiritului s u i f când din Führer reprezentantul acestui spirit, hitlerismul las
statul în mod complet în mâinile acestuia din urm . Führerul concentreaz puterea
executiv i pe cea legislativ : ordinele sale sunt suficiente pentru orice.
c.2. Dictaturile de tip marxist. Acest subiect este imposibil de epuizat în câteva
rânduri. El este prea complex atât din punctul de vedere al datelor ideologice pe care
se bazeaz regimurile «marxiste», cât i din punctul de vedere al regimurilor în care
acestea s-au concretizat de maniere extrem de diverse. Am încercat îns s extragem
din aceast multitudine câteva tr s turi care s serveasc în elegerii abord rii acestui
subiect în cadrul problematicii exerci iului puterii în stat.
Monismul ideologic este prima tr s tur general a dictaturilor marxiste, tr s tur
din care decurg toate celelalte. Marxismul, teoretic, iar practic o form de filosofie
politic construit de teoreticieni ca Lenin, Stalin, Ceau escu etc., care avea destul de
pu ine în comun cu marxismul, care-i denaturase complet spiritul de i se revendica
de la el, aceast form deci, era singura ideologie posibil , singura filosofie posibil ,
singurul mod de gândire posibil. Din punctul de vedere al practicii politice, acest
monism ideologic atrage în mod firesc dup sine existen a unui singur partid.
Existen a unui singur partid politic este a doua tr s tur definitorie a acestor
regimuri. Partidul are o structur rigid , având ca element de baz celula, organizat
pe baza criteriului locului de munc . Datorit acestei organiz ri partidul cap t la
baz un aspect de sindicat muncitoresc. Elementele componente sunt organizate
într-o structur de tip militar în care ordinele venite de la eful ierarhic nu se discut .
Disciplina este asigurat nu atât prin convingere, cât prin constrângere, sanc iunea de
partid repercutându-se asupra posibilit ii de a promova în func ie, de a ocupa
anumite posturi, chiar de a profesa o anumit meserie. Încadrarea în partid devine
for at , doar membrii de partid au anumite drepturi, deci toat lumea «vrea» s fac
parte din partid.
Oprimarea proletariatului de c tre partid i stat este o alt tr s tur a acestor
regimuri. Declarat în mod teoretic partid al clasei muncitoare, partidul comunist
devine instrument de oprimare a acesteia. Dominat de o nomenclatur , un fel de
aristocra ie bazat pe gradul ocupat în partid, partidul, bazându-se pe organele repre-
sive ale statului pe care le controleaz în mod strict, oprim orice opozi ie. inta
opresiunii sunt în fond atât membrii cât i nemembrii de partid.
Preponderen a partidului asupra statului este definitorie pentru structura acestui
tip de regim de confuziune a puterilor. Atribu iile statului sunt absorbite de partid.
Reac ia este fireasc . Statul, oricât ar fi de tiranic, p streaz anumite proceduri de
decizie, cel pu in aparente, reglementate legal, care devin greoaie pentru o nomen-
clatur care vrea s poat totul. Cu totul altfel se întâmpl cu organele de decizie
partizane, care sunt pu in sau deloc reglementate. Ca urmare a acestui fapt, partidul
va domina net statul. În unele state comuniste, în România de exemplu, aceast ten-
din începuse s se institu ionalizeze prin crearea unor organe de decizie cu natur
mixt «de partid i de stat», care sunt dominate de partid i care tind s înlocuiasc
centrele de decizie statale sau s le absoarb în fapt atribu iile.
Unitatea puterii în stat era postulat de aceste regimuri ca baz teoretic a
organiz rii statului socialist. Doctrina separa iei puterilor în stat este incriminat în
mod oficial. Puterea, arat liderii comuni ti, este una singur – puterea poporului.
Func iile statului r mân teoretic distincte. Exist organe legiuitoare, organe executive
i judec tore ti. Dar între acestea nu exist o separa ie func ional . Puterile tind s fie
cumulate de facto i de iure de Executiv. Astfel, organul legiuitor se întrune te rar,
l sând legisla ia „pe timpul cât nu este în sesiune” unor organe ale puterii executive.
Teoretic, opera acestora trebuie ulterior ratificat ; practic, nimeni nu îndr zne te s
voteze împotriv (votul este în principiu deschis). Puterea judec toreasc este
absorbit de asemenea de Executiv. Judec torii î i pierd inamovibilitatea; atribu iile
instan elor sunt transferate în parte unor organe cu natur incert , cum au fost în
România comisiile de judecat etc.
Aceste regimuri de confuziune a puterilor au creat toate dictaturi personale. Un
astfel de sistem nu putea s conduc decât la dictatur i la concentrarea întregii
puteri în mâna unui singur om. Toate statele socialiste au evoluat în aceea i direc ie.
Astfel se realizeaz confuziunea deplin a puterilor în stat. Exist o singur putere,
dar nu a poporului, ci a unui individ, care se sprijin pe organele de represiune ale
statului, controlate de o poli ie personal puternic dezvoltat .
§2. Confuziunea puterilor în favoarea Legislativului
Regimurile de confuziune a puterilor în favoarea Legislativului sunt acele

regimuri în care, de drept sau de fapt, toate deciziile importante apar in acestuia din
urm , puterea executiv fiind redus la rolul de executant în sensul autentic al acestui
termen. Acest regim implic deci dou variante: regimul de confuziune a puterilor în
favoarea Legislativului numit de inten ie i regimul de confuziune a puterilor în
favoarea Legislativului de fapt. Termenul generic de desemnare a acestor regimuri
este cel de guvern mânt de Adunare sau guvern mânt conven ional. Cel de-al doilea
mod de desemnare vine de la faptul c forma tipic a acestui guvern mânt a fost
Conven ia în Fran a. Unii autori neag acest gen de regim, considerând c el nu este
descris decât din dorin a unei clasific ri simetrice.
A. Regimul de Adunare de inten ie. Regimul de Adunare de inten ie este acela
în care puterea executiv este juridic absorbit de puterea legislativ . A adar, confu-
ziunea în favoarea Legislativului opereaz de iure, nu de facto. Executivul este inte-
gral subordonat Adun rii din punct de vedere juridic, nedispunând de nicio ini iativ .
El se rezum la a executa ordinele Legislativului. Preponderen a juridic a Legislati-
vului este asigurat prin faptul c el nume te în mod liber mini trii. El poate r sturna
guvernul f r nicio restric ie i f r a exista pentru acesta din urm nicio posibilitate
de a presa asupra puterii legislative. Astfel, regimul nu cunoa te nici procedura
dizolv rii Legislativului, nici procedura votului de încredere cerut de guvern. Mijloa-
cele de ac iune între cele dou puteri func ioneaz într-un singur sens.
B. Regimul de Adunare de fapt. Acest tip de regim este forma degenerat a
regimului parlamentar, neconsacrat juridic. Aceast degenerare î i are originea în
nefolosirea mijloacelor pe care Executivul le are la îndemân pentru a face presiuni
asupra Legislativului, neutilizare care merge pân la a face aceste mijloace de neuti-
lizat. Este vorba de procedura prin care guvernul pune parlamentului problema încre-
derii, dar mai ales de procedura dizolv rii Legislativului.
Sec iunea a 2-a. Regimurile de separa ie a puterilor în stat
Regimul de separa ie a puterilor în stat poate îmbr ca dou forme, a a cum am

ar tat. O prim form o reprezint regimul de separa ie strict sau rigid a puterilor
în stat, iar o a doua form , cel de separa ie supl sau de colaborare a acestora.
§1. Regimurile de separa ie strict a puterilor în stat
Aceste regimuri pot duce separa ia puterilor în stat la limita sa extrem i atunci
suntem în prezen a unor regimuri de izolare a puterilor, sau pot practica doar o
independen a puterilor. Vom studia pe rând cele dou variante.
A. Regimurile de izolare a puterilor. Regimul de izolare a puterilor „const în a
cantona fiecare putere doar în exerci iul func iei sale, f r a-i da niciun mijloc de
ac iune asupra celorlalte puteri” (Ch. Debbasch, J-M. Pontier, J. Bourdon, J.-C. Ricci,
2001, p. 178). Aceast modalitate reprezint o exagerare a doctrinei clasice a sepa-
ra iei puterilor. Montesquieu nu concepuse separa ia de o manier atât de tran ant .
Pentru el interac iunea, controlul reciproc al puterilor, trebuia s existe; puterile
trebuiau s «mearg în concert».
Tr s turile caracteristice regimului de izolare a puterilor pot fi privite sub trei
aspecte:
În ce prive te statutul titularilor puterilor statului:
– exist incompatibilitate între func ia de ministru i cea de membru al Adun rii
sau Adun rilor reprezentative;
– eful statului nu depinde de parlament. El nu este desemnat de acesta, fiind fie
ereditar, fie ales de popor;
– mini trii i eful puterii executive nu au acces în Camere; ei nu pot lua cuvântul
în edin ele acestora în nicio circumstan .
În ce prive te colaborarea func ional a puterilor:
– Executivul nu are dreptul de ini iativ legislativ . Legile sunt opera exclusiv a
Camerelor.
În ce prive te mijloacele de ac iune a puterilor una asupra alteia. Aceste
mijloace lipsesc cu des vâr ire:
– Executivul nu poate cere o a doua deliberare asupra legisla iei;
– Executivul nu poate aprecia utilitatea promulg rii;
– eful puterii executive nu poate opune un drept de veto actului legislativ;
– nu exist institu ia dizolv rii;
– mini trii nu depind în niciun fel de Camere, care nu-i numesc i nu-i pot demite.
Acest gen de regim, ca orice exagerare de altfel, genereaz în mod necesar dis-
func ionalit i. Regimul este foarte u or blocat, nereu ind s fac fa unei situa ii de
criz , datorit lipsei de suple e a institu iilor.
B. Regimurile de independen a puterilor în stat. Acest regim const în a
asigura maximum de independen puterilor statului, f r a le izola complet, ca în
cazul precedent, dar reducând la minimum întrep trunderea lor. Exist dou tipuri ale
acestui regim: regimul preziden ial i preziden ialismul.
a. Regimul preziden ial. Acest tip de regim constitu ional este cel mai bine
ilustrat de Statele Unite ale Americii. Tr s turile sale esen iale pot fi considerate
urm toarele:
1) Alegerea efului statului de c tre na iune. Aceasta asigur Pre edintelui o
reprezentativitate identic cu cea a parlamentului.
2) Absen a mijloacelor de presiune reciproc a puterilor. Aceast tr s tur este
fundamental . Ea distinge net regimul preziden ial de regimurile parlamentare în care
eful statului poate fi de asemenea desemnat prin alegeri bazate pe votul universal
direct. Ea se concretizeaz în faptul c :
a) Parlamentul nu poate r sturna Executivul. Acesta din urm , avându-l ca ef pe
Pre edinte, î i sprijin legitimitatea direct pe popor, f r intermedierea reprezentan ei
na ionale.
b) Nu exist institu ia r spunderii ministeriale. Membrii Executivului sunt numi i
i demi i în mod liber de Pre edinte, f r niciun amestec din partea Congresului.
Mini trii (Secretarii de stat) sunt responsabili doar în fa a Pre edintelui, care exercit
asupra lor o adev rat putere ierarhic . Executivul este a adar monist, presupunând
un singur centru de decizie, Pre edintele, colaboratorii s i fiind doar executan i ai
politicii Pre edintelui.
c) Executivul nu poate dizolva Legislativul. Aceast caracteristic este comple-
tarea fireasc a celorlalte. Lipsa responsabilit ii ministeriale ar asigura o suprema ie
a Executivului dac el ar putea dizolva Congresul.
3) Stricta repartizare a competen elor. Fiecare organ este cantonat în principiu în
exerci iul unei func iuni. Legislativul exercit în principiu singur func ia legislativ ,
iar Executivul, pe cea executiv . Aceasta se traduce, pe de o parte, în faptul c Exe-
cutivul nu are competen a de a propune legi, deci este lipsit de dreptul de ini iativ
legislativ , care l-ar face coautor al legisla iei, cum vom ar ta mai departe, iar, în al
doilea rând, în faptul c Pre edintele i colaboratorii s i nu au dreptul s intre în
edin ele Congresului i s ia cuvântul. Pe de alt parte, din aceast tr s tur rezult
incompatibilitatea între func ia de ministru i cea de membru al Congresului.
4) Egalitatea puterilor. Aceast tr s tur rezult din dou institu ii:
a) Alegerea prin vot universal direct a Pre edintelui. Potrivit textelor constitu io-
nale Pre edintele este ales prin vot indirect. Fiecare stat membru al Uniunii î i
desemneaz aleg torii preziden iali, care îl aleg pe Pre edinte. Practic îns , votul a
devenit direct, c ci mandatul electorilor este imperativ (regula este îns cutumiar ).
Acest mod de desemnare îl pune pe Pre edinte pe picior de egalitate cu Congresul, el,
ca i acesta din urm , fiind reprezentantul direct al na iunii.
b) Iresponsabilitatea Pre edintelui. Pre edintele, în sistemul regimului preziden-
ial, este iresponsabil din punct de vedere politic. El r spunde în fa a Congresului
doar penal. Procedura aceasta este denumit «impeachement».
5) Dar regimul cunoa te i excep ii de la principiul separa iei puterilor în stat:
a) Senatul are unele atribu ii ce in în mod normal de sfera de competen a
Executivului:
– în materie de politic extern , Senatul ratific tratatele încheiate de eful statului;
– Senatul î i d acordul la numirea unor înal i func ionari federali de c tre Pre e-
dinte, mai ales a judec torilor Cur ii Supreme, fapt ce încalc principiul separa iei
stricte a puterilor.
b) Congresul voteaz bugetul. Acest lucru îi d o anume autoritate asupra Execu-
tivului.
c) Dreptul de veto legislativ al Pre edintelui. Pre edintele particip la opera de
legiferare, teoretic rezervat Congresului, prin exercitarea dreptului de veto în mate-
rie legislativ . Este vorba de un veto calificat, care are ca efect m rirea majorit ii cu
care legea poate fi votat .
d) Mesajele preziden iale. Constitu ia cere Pre edintelui s dea Congresului infor-
ma ii asupra «st rii Uniunii» i s recomande examenului s u m surile pe care le
crede necesare i urgente. Nu se fac preciz ri nici asupra con inutului, nici asupra
amplorii, nici asupra periodicit ii acestor mesaje. Practica a stabilit, prin intermediul
acestui drept, un drept indirect de ini iativ legislativ . Desigur, Congresul poate s
nu dea curs propunerii. Nimic nu-l oblig s o fac . Dar acest lucru nu înseamn c
dreptul de ini iativ nu exist .
e) Posibilitatea de a reuni Congresul în sesiune extraordinar . Aceast facultate a

Pre edintelui, nu prea utilizat de altfel, este o alt înc lcare a principiului separa iei
stricte a puterilor în stat.
b. Preziden ialismul. Acest regim este sau a fost practicat în unele ri din
America latin . El este rodul copierii sistemului existent în Statele Unite de ri care
nu aveau nici tradi ia, nici situa ia economic i politic a acestora. Acest transplant
de institu ii a fost în general un e ec. A adar, preziden ialismul reprezint o defor-
mare a regimului preziden ial nu din punctul de vedere al tehnicii constitu ionale,
care poate r mâne neschimbat , ci din punctul de vedere al practicii institu ionale,
deformat de aplicarea sa unei culturi net diferit de cea de origine.
§2 Regimurile de separare supl sau de colaborare a puterilor în stat
A. Regimul parlamentar. Regimurile de separa ie supl sau de colaborare a

puterilor în stat mai sunt numite i regimuri parlamentare, mai ales prin opozi ie fa
de regimurile preziden iale. Nu este vorba îns de o neap rat preponderen institu-
ional a parlamentului, ci de un alt tip de rela ie între puteri. Spre deosebire de regi-
murile de separa ie strict sau rigid a puterilor, care caut s stabileasc o egalitate a
puterilor pornind de la independen a lor, regimurile de colaborare a puterilor în stat
tind spre acela i scop prin realizarea unei dependen e a puterilor una fa de alta.
Dac regimul de separa ie strict a puterilor în stat caut s reduc la minimul
necesar func ion rii f r blocaje rela iile dintre Legislativ i Executiv, regimurile de
colaborare a puterilor multiplic aceste raporturi, c utând s le fac atât de complexe
încât niciuna dintre puteri sa nu poat prevala asupra celeilalte i astfel ele s nu
poat ac iona decât împreun , controlându-se i deci limitându-se reciproc. Regimu-
rile de separa ie supl a puterilor în stat sunt denumite generic regimuri parlamentare.
Ele sunt îns foarte diverse ca form i con inut. De aceea, orice clasificare este
aproximativ i este de asemenea foarte dificil s fix m tr s turile generale ale
regimului. Cu toate acestea, câteva tr s turi s-au impus teoriei:
1) Egalitatea între Legislativ i Executiv este prima tr s tur a regimului parla-
mentar. Aceast egalitate rezult din modul de organizare a institu iilor. Ea comport
dou aspecte: pe de o parte, dualismul Executivului, pe de alt parte, împ r irea
Legislativului în dou Camere (bicamerismul).
a) Dualismul Executivului presupune existen a a dou elemente componente
distincte i de naturi diferite în cadrul Executivului: eful statului, pe de o parte i
guvernul propriu-zis, pe de alt parte.
a.1. eful statului este iresponsabil din punct de vedere politic. Acest element, ce
are caracterul unei dogme a regimului parlamentar, este asigurat prin regula
contrasemn rii actelor efului statului de c tre mini tri. Iresponsabilitatea prive te
toate actele Sefului statului, dar ea nu este absolut . El este astfel responsabil din
punct de vedere penal. Contrasemnarea actelor efului statului de c tre mini tri are ca
efect transferul r spunderii c tre ace tia. Astfel, parlamentul va putea sanc iona
ministrul, dar nu va putea ajunge la autorul real al actului, eful statului. Dar aceast
regul are i un alt corolar. eful statului nu guverneaz , el arbitreaz . Acesta este
sensul clasic al parlamentarismului. Aceast regul a iresponsabilit ii politice a
efului statului face din el elementul fix al Executivului.
a.2. Responsabilitatea ministerial . Aceast regul , pe care am explicat-o deja,

face din guvern, în sensul autentic al termenului, care nu se confund cu no iunea de
Executiv, elementul mobil al Executivului. În regimul parlamentar, mini trii sunt
responsabili în fa a parlamentului din punct de vedere politic. Aceast respon-
sabilitate este în acela i timp individual i colectiv .
Guvernul sau Cabinetul este în regimul parlamentar elementul cheia jocului insti-
tu ional. El asigur colaborarea între cele dou puteri, fiind intermediarul între parla-
ment i eful statului. El este numit de eful statului, dar fixeaz el însu i politica
pentru care este responsabil în fa a parlamentului. Mini trii nu mai sunt simpli
executan i ai politicii efului statului, ca în regimul preziden ial. Cabinetul este un
centru de impuls politic. El trebuie s aib o unitate sub comanda Primului ministru,
chiar dac teoretic acesta nu este propriu-zis superiorul ierarhic al colegilor s i.
Responsabilitatea în fa a parlamentului poate fi angajat fie la ini iativa acestuia
i atunci poart numele de interpelare (a III-a Republic francez ), mo iune de
cenzur (Anglia), mo iune de neîncredere (Italia) etc., fie la ini iativa Executivului
însu i i atunci procedura se nume te vot de încredere sau angajarea r spunderii
guvernului. În oricare dintre variante, un vot care arat neîncrederea în guvern atrage
dup sine obligativitatea demisiei, dac eful statului nu dizolv Legislativul când nu
atrage chiar demiterea.
b) Bicamerismul presupune divizarea intrafunc ional a puterii la nivelul parla-
mentului. Aceasta face ca Executivul s poat s se sprijine pe una dintre Camere
pentru a contracara sau contrabalansa ac iunile celeilalte.
2) Colaborarea între puteri este a doua tr s tur caracteristic a regimului parla-
mentar. Ea presupune, pe de o parte, c Executivul intervine în procesul de legiferare
i, pe de alt parte, c Legislativul intervine în exerci iul puterii executive.
a) Executivul intervine în procesul de legiferare:
a.1. Prin dreptul de ini iativ legislativ . Este neîndoielnic c acest drept asigur o
participare a Executivului la procesul de legiferare. Voin a politic se manifest mai
întâi prin propunerea legilor, a anumitor domenii de reglementare în detrimentul
altora. Or, în regimurile parlamentare actuale, guvernul are cvasitotalitatea ini iati-
velor legislative. Camera sau Camerele sunt prea lente pentru a avea cu adev rat un
rol decisiv în propunerea legilor. Prin aceasta guvernul orienteaz legiferarea. El
particip deci de o manier decisiv la exerci iul puterii legislative.
a.2. Mini trii au dreptul de a intra i de a lua cuvântul în parlament. Este vorba de
posibilitatea de a lua parte la lucr rile parlamentului i de a lua cuvântul în cadrul
acestora, nu de obliga ia de a r spunde când sunt solicita i.
a.3. Prin mijloacele de care dispune pentru a presa asupra parlamentului, silindu-l
s adopte de urgen o m sur legislativ . Aceste procedee sunt:
– procedeul votului blocat i
– angajarea r spunderii guvernului.
a.4. Prin promulgarea legilor. Atribu iei efului statului de o promulga legile îi
este ata at un drept care-l face p rta la procesul de legiferare. Este vorba fie de un
veto legislativ, fie de posibilitatea de a cere reexaminarea legii. Uzarea de acest drept
are efecte asupra existen ei legii, a majorit ii necesare pentru a fi adoptat sau con-
duce la o simpl reluare a procedurii, cum am v zut.
a.5. Prin intermediul deleg rii legislative. În anumite condi ii i cu anumite limite,
Legislativul poate delega puterea de a legifera Executivului. Sunt cunoscute dou
sisteme: Executivul legiuitor în timp de criz i Executivul legiuitor în timp de pace.
Aceast procedur conduce la neconcordan a cu realitatea schemei separa iei
puterilor în stat care se bazeaz pe distinc ia func iilor pornind de le organe. De data
aceasta este evident c func ia legislativ este exercitat de drept de c tre Executiv.
b) Legislativul intervine în executarea legilor:
b.1. Prin existen a parlamentarilor-mini tri. Regula regimului parlamentar este
posibilitatea cumul rii func iilor de ministru i parlamentar. Ace ti parlamen-
tari-mini tri realizeaz o întrep trundere a celor dou organe.
b.2. Prin existen a comisiilor permanente i temporare, care permit Legislativului
s aib o vedere de ansamblu asupra activit ii Executivului i Administra iei i s
exercite un anumit control asupra acestora.
b.3. Prin puterea de a vota bugetul. Aceasta reprezint cel mai puternic mijloc de
ingerin la dispozi ia parlamentului. El este ilustrarea principiului consim mântului
popular la impozitare. Dar acesta nu este un mijloc infailibil i practica o
demonstreaz din plin.
3) Existen a mijloacelor de ac iune reciproc a puterilor una asupra alteia. Aceste
mijloace sunt r spunderea ministerial i dreptul de a dizolva în parte sau în totalitate
Legislativul.
B. Formele regimului parlamentar
a. Regimuri parlamentare moniste i dualiste. Regimurile parlamentare pot fi
clasificate, mai întâi, pornind de la criteriul rolului efului statului în cadrul Execu-
tivului în regimuri parlamentare moniste i regimuri parlamentare dualiste i, apoi,
pornind de la centrul real de putere politic , în regimuri parlamentare cu prepon-
deren a Executivului i regimuri parlamentare cu preponderen a Legislativului.
a.1. Regimul parlamentar dualist, numit i regim orleanist de la numele dinas-
tiei de Orléans, sub domnia c reia acest regim s-a dezvoltat (1830-1848), se caracte-
rizeaz prin interven ia activ a efului statului în via a politic . eful statului
exercit dreptul de a dizolva Legislativul în mod liber, discre ionar, f r a fi obligat
s cear acordul mini trilor s i i f r s trebuiasc ca propunerea s vin de la
ace tia, adic din proprie ini iativ . Mai mult, mini trii sunt ale i liber de c tre eful
statului fapt din care rezult o dubl responsabilitate pentru ace tia. Pe de o parte, ei,
r spund politic în fa a Legislativului i, pe de alt parte, în fa a efului statului.
a.2. Regimul parlamentar monist este acela în care eful statului joac în raport
cu guvernul un rol ters. El se supune, în principiu, voin ei politice a Cabinetului,
care este singura voin ce conteaz în cadrul Executivului. Deci nu de o dispari ie
juridic a institu iei efului statului este vorba, ci de o lipsire de consisten a
acesteia. El nu mai are decât un rol onorific, de reprezentare a Statului i de prezidare
a unor organisme. În acest tip de regim nu mai exist o dubl responsabilitate a
guvernului. El r spunde doar în fa a parlamentului. Aceast sl bire a puterilor efului
statului, care face ca jocul politic s se desf oare în trei, între popor, parlament i
guvern, dup expresia lui Ch. Debbasch, J-M. Pontier, J. Bourdon, J.-C. Ricci (2001,
p. 185), poate avea dou consecin e. În cazul unei fragment ri politice, poate
degenera în regim de Adunare. În cazul în care se poate degaja o majoritate net , cum
este cazul în sistemele bipartite cu scrutin majoritar, cum este cel britanic, sistemul
are ca efect trecerea puterilor în mâinile Primului ministru. Un deputat englez ilustra
foarte bine acest fapt: „Puterea – spunea el – a trecut de la Rege la Comune; ea a
trecut în mare parte de la Comune la Cabinet i de la Cabinet la Primul ministru”. În
acest sistem, dreptul de dizolvare, r mas teoretic în mâinile efului statului, este
exercitat în fapt de c tre Primul ministru. Dar acest drept de dizolvare are un în eles
deosebit în acest regim. El nu mai rezolv un conflict între Adunare i Executiv, ci
stabile te data alegerilor în favoarea Puterii.
b. Regimuri parlamentare cu preponderen a Executivului i cu preponde-
ren a Legislativului. Regimul parlamentar monist poate evolua, cum am ar tat, în
dou sensuri: fie Executivul va domina Legislativul, fie invers.
b.1. Regimul parlamentar cu preponderen a Executivului este cel descris deja
anterior, când ne-am referit la Marea Britanie. Mai trebuie ad ugat c mecanismele
esen iale ale regimului parlamentar sunt p strate, dar cap t o alt semnifica ie sau
sunt neutilizate. Astfel, dreptul de a dizolva Legislativul se p streaz . Dar nu numai
c el trece din mâinile efului statului în cele ale Primului ministru, cum am ar tat,
dar utilizarea lui are o alt semnifica ie decât înainte. Dac în regimul parlamentar
clasic el reprezint o contrapondere a responsabilit ii guvernamentale, acum el nu
mai este utilizat în acest sens, c ci guvernul dispune de o majoritate net în Camere
i deci de o stabilitate care-l face s fie numit «de legislatur ». Camera secund este
dizolvat , fiind foarte rare legislaturile care ajung la cap t, din considerente
electorale. Primul ministru alege momentul care este cel mai prielnic partidului s u
i, uzând de dizolvare, provoac alegeri anticipate. Pe de alt parte, responsabilitatea
guvernamental este doar teoretic , de vreme ce majoritatea este întotdeauna de
partea guvernului, pe care-l sprijin aproape necondi ionat. În aceste condi ii este
clar preponderen a Executivului asupra Camerelor. Exist în fond un singur centru
de putere: Cabinetul.
b.2. Regimul parlamentar cu preponderen a Legislativului presupune aceea i
organizare constitu ional dar un climat politic cu totul diferit. Incapacitatea degaj rii
unei majorit i nete face ca Executivul s fie instabil, lipsit de fermitate. Centrul de
putere se deplaseaz spre parlament i regimul cap t patru aspecte generale: Execu-
tivul este pe de-a-ntregul subordonat; eful statului devine responsabil; responsa-
bilitatea ministerial se agraveaz ; dreptul de dizolvare este abrogat prin neuzare.
§3. Regimul semipreziden ial
A. No iunea de regim semipreziden ial. Acest tip de regim vrea s fie un regim
situat între cel parlamentar i cel preziden ial. Modelul a fost degajat, mai întâi, de
M. Duverger, pornind de la analiza a apte regimuri concrete, care par sa aib aceea i
structur : Republica de la Weimar (1919-1933), Finlanda începând cu 1919, Austria
începând cu 1929, Irlanda din 1937, Islanda din 1945, Fran a din 1962 i Portugalia
din 1976 (1973, p. 227-282; 1986, p. 7-17). Acest regim are dou tr s turi distinc-
tive: un pre edinte ales prin vot universal, un prim ministru i un guvern responsabili
în fa a parlamentului.
A adar, spre deosebire de regimul parlamentar, care se bazeaz pe o singur

expresie a voin ei populare, concretizat institu ional în parlament, regimul semipre-
ziden ial se bazeaz pe o dubl expresie a voin ei poporului, concretizat institu ional
în parlament i în institu ia Pre edintelui. Alegerea prin vot universal a Pre edintelui
apropie acest regim de regimul preziden ial. Dar dac în regimul preziden ial Primul
ministru i mini trii nu r spund în fa a Legislativului, în regimul semipreziden ial, o
astfel de r spundere este instituit . Acestea sunt constantele regimului. El este îns ,
a a cum ar ta profesorul A. Amor, judecat „mai degrab în func ie de variabile decât
de constante” (apud M. Duverger, 1986, p. 99). Aceste variabile, care permit analiza
sistemului sunt: 1. puterile pe care Constitu ia i le d Pre edintelui; 2. prezen a sau
absen a majorit ii parlamentare; 3. pozi ia Pre edintelui fa de aceast majoritate.
În general, acest regim presupune atribu ii destul de întinse ale Pre edintelui. El
este dotat constitu ional cu o putere remarcabil pe care o exercit f r imixtiuni din
partea parlamentului, c ci el este în principiu iresponsabil i nici din partea guver-
nului. Dar exerci iul acestor prerogative depinde mult de climatul politic al rii, de
tradi iile politice i culturale i de celelalte dou variabile, adânc marcate de sistemul
partizan i de modalitatea de scrutin.
Exist dou variante posibile: existen a unei majorit i nete impus de un sistem
de scrutin majoritar, care încurajeaz bipartidismul sau alian ele polarizate la stânga
i la dreapta sau existen a unei majorit i variabile, creat de reprezentarea propor-
ional , care încurajeaz multipartidismul i alian ele pu in stabile. Aceste dou
variabile nu spun îns nimic prin ele însele despre regimul semipreziden ial. Ele sunt
la fel de bine întâlnite i în alte tipuri de regimuri. Ceea ce d consisten acestui
regim este pozi ia efului statului fa de aceast majoritate.
În ceea ce prive te pozi ia Pre edintelui în raport cu majoritatea parlamentar
exist trei variante.
a) Majoritatea este de aceea i parte cu Pre edintele i-l recunoa te drept ef.
eful statului va exercita cu autoritate i va interpreta de o manier larg
prerogativele ce-i sunt oferite de Constitu ie. Se produce o modificare de echilibru
între puterea Primului ministru i puterea Pre edintelui. În principiu, Primul ministru
este responsabil doar în fa a parlamentului. În fapt îns , dac un conflict intervine
între Primul ministru i Pre edinte, acesta din urm va reu i s - i impun punctul de
vedere, c ci are de partea sa majoritatea parlamentar c reia îi este ef. Pe de alta
parte, de i, teoretic, Pre edintele nu poate revoca pe unul sau altul dintre mini tri, în
fapt, aceast atribu ie este larg exercitat . Pre edintele se va g si într-o situa ie privi-
legiat , c ci el va reuni, potrivit expresiei lui M. Duverger, puterea real a Doamnei
Thatcher i puterea simbolic a Reginei Elisabeta. El domin autoritar parlamentul,
fiind eful majorit ii, i, prin intermediul acesteia, guvernul i este, în acela i timp,
datorit modului de alegere i atribu iilor constitu ionale, încarnarea suveranit ii
na ionale. Rolul s u, care ar trebui s fie de mediator între puteri, este în mod evident
acela de direc ie a politicii na ionale.
b) Pre edintele este membru al majorit ii, dar nu-i este ef. În aceast situa ie,
atribu iile sale sunt ineficiente în principiu în fa a Primului ministru, care este eful
majorit ii. Rolul Pre edintelui scade propor ional cu cre terea rolului Primului
ministru, care este în acela i timp liderul de drept al guvernului i liderul de fapt al
parlamentului i care va domina net politica statului. Cu toate acestea, el va fi mai

pu in puternic decât Pre edintele în situa ia anterioar .
c) Majoritatea parlamentar este opus Pre edintelui. Ca i în situa ia anterioar ,
Primul ministru, ef al majorit ii parlamentare, paralizeaz atribu iile Pre edintelui
de o manier mai accentuat sau mai vag . Dar, spre deosebire de situa ia anterioar ,
Pre edintele, care conserv toate prerogativele constitu ionale, este eful opozi iei
parlamentare, cel pu in în principiu, ceea ce-i confer o oarecare soliditate.
d) Atunci când nu exist o majoritate parlamentar , Pre edintele este el însu i
pus într-o situa ia dificil . Acest fapt este întâlnit când sistemul se bazeaz pe repre-
zentarea propor ional . În general, în acest sistem majoritatea este realizat prin
alian e, care nu pot fi decât fragile. Majoritatea este ca i inexistent prin ipotez .
eful statului nu poate uza de dreptul de dizolvare, principala sa arm , decât foarte
greu, c ci alegerile vor da na tere, cu siguran aproape, unei Adun ri la fel de divi-
zate. În aceste regimuri, instabilitatea ministerial este aproape patologic . Astfel, în
Finlanda, în Germania în timpul Republicii weimariene, în Portugalia, durata medie a
guvernelor nu dep e te un an.
B. Critica no iunii de regim semipreziden ial. Acest concept, lansat de
M. Duverger i preluat de mul i teoreticieni i oameni politici, nu este totu i agreat de
to i teoreticienii. Astfel, G. Burdeau prefer expresia «parlamentarism preziden ial»
i nu-i consacr în cursul s u din 1984 o analiz de principiu (1966, p. 185-186).
Al ii merg îns pân la a nega existen a conceptului sau a-i da o cu totul alt
conota ie. Astfel, profesorul B. Chantebout, cu ocazia dezbaterilor colocviului asupra
regimului semipreziden ial deja amintit, ar ta: „M întreb asupra validit ii concep-
tului de regim semipreziden ial. În 1958 s-a dorit s se revin la un veritabil regim
parlamentar. Regimul parlamentar tindea s concilieze dou tipuri de legitimitate:
una monarhic i una democratic . Prin urmare, regimul parlamentar clasic s-a
transformat în regim parlamentar monist. Dreapta îl respingea, c ci i se p rea prea
democratic i a reclamat reîntoarcerea la veritabilul regim parlamentar cu un Exe-
cutiv dotat cu o legitimitate proprie, care nu putea fi realizat decât gra ie alegerii
prin sufragiu universal. Pe de alt parte, am putea spune c este un regim ultrapre-
ziden ial. În Statele Unite, Pre edintele are drepturi limitate, el nu poate dizolva
Congresul, contrar Fran ei, care a putut servi de model rilor francofone, care sunt
preziden ialiste” (apud M. Duverger, Les régimes…, 1986, p. 99).
Profesorul Amor arat la rândul lui: „Pân aici exista un anume num r de mari
categorii de regimuri care se definesc de manier foarte simpl : regimul preziden ial,
regim de echilibru, pe care îl putem concretiza în mod negativ ca fiind cel în care
lipse te dizolvarea, lipse te responsabilitatea Executivului în fa a Legislativului,
regimul parlamentar fiind cel în care exist în acela i timp responsabilitate i
dizolvare. Toate celelalte regimuri sunt regimuri care pot, de o manier sau alta, s
fie ata ate acestor dou categorii i eu cred c a vorbi de regim semipreziden ial
înseamn a ine cont în mod necesar de o conjunctur variabil ” (apud M. Duverger,
Les régimes…, 1986, p. 99).
Subtitlul III
Critica teoriei separa iei puterilor în stat
O sarcin extrem de dificil se cere îndeplinit aici. Pe de o parte, problema este

extraordinar de vast , ceea ce presupune c ea dep e te scopurile primordial
didactice ale lucr rii de fa , condamnându-ne s l s m multe probleme netratate i
s simplific m uneori argumenta ia. Pe de alt parte, vechimea i autoritatea c p tat
de aceasta teorie, utilitatea practic pe care a avut-o, consacrarea ei constitu ional
fac cititorul s încerce un sentiment de ata ament fa de vechiul cadru i s resping
a priori orice încercare prea îndr znea de reformare. Sarcina pe care ne-o asum m
aici se complic i datorit valorii acordate acestei teorii în lumea postcomunist , cea
de simbol al luptei împotriva tiraniei statale i ideologice.
Dar dac încerc m aici s critic m aceast teorie i, în limita posibilit ilor
noastre, s oferim un început de teorie alternativ , este tocmai pentru c suntem
ata a i profund acestei lupte împotriva monismului ideologic i tiraniei statale. Teoria
separa iei puterilor în stat a fost conceput ca o re et de organizare institu ional
capabil s asigure libertatea individului în fa a expansiunii puterii statale. Problema
este: mai poate ea, singur , s serveasc eficient acestui scop? R spunsul este evident
negativ i expunerea ce va urma va demonstra acest lucru. Or, în aceste condi ii, a
r mâne ata at ei înseamn a vorbi steril de organizarea statului, uitând c scopul
acesteia este în ultim instan salvarea libert ii individului. Statul tinde în mod
natural spre unitate; sistemul are o capacitate de autoreglare uimitoare; iat de ce a
organiza statul înseamn a-l împiedica s împing aceast unitate i autonomie prea
departe, a-l limita în favoarea libert ii individuale.
Capitolul I
Putere i func iune
Multe critici aduse teoriei separa iei puterilor în stat se bazeaz pe o distinc ie ce
pare a se reduce la o chestiune de limbaj: cea între putere i func iune. Aceast
impresie este înt rit de faptul c mul i autori, modificând terminologia i deci uzând
de no iunea de func iune în locul celei de putere, r mân ata a i diviz rii trinare
propus de Montesquieu, cu deosebirea, ce pare minim unei analize superficiale, c
numesc cele trei bran e func iune legislativ , func iune executiv i func iune juris-
dic ional . O analiz mai atent arat îns c deosebirea între cele dou pozi ii
teoretice este o chestiune ce dep e te simpla aparen lingvistic .
Sec iunea 1. Neajunsurile no iunii de putere
A. Imprecizia no iunii de putere. O prim critic ce se poate aduce no iunii de

putere este caracterul s u vag. Ce înseamn de fapt putere? Tendin a de a explica
întregul sistem social pe baza acestei unice no iuni conduce la diluarea sensului ei
pân la a o face de neprecizat. Conceptul devine astfel neopera ional. Este motivul
pentru care to i autorii (sau aproape to i) se ata eaz incon tient definirii puterilor
statului pornind de la organele care le exercit . Neg sind un alt mod de a preciza
conceptul de putere, ei îl folosesc, dar golindu-l de sens i substituindu-l în fapt cu
cel de competen .
B. No iunea de putere este prea apropiat de cea de for . Ar tam c puterea
nu este altceva decât for a legitimat ; nu legitim deci, ci doar justificat . Ar tam c
ea se compune din dou elemente: constrângerea material i credin a în fundamentul
bun al acestei constrângeri. Ce efecte creeaz acest mod de în elegere asupra
separa iei puterilor în stat? Datorit faptului c diferen a dintre putere i for este
doar de ordin psihologic, distinc ia lor obiectiv este extrem de greu, dac nu impo-
sibil de f cut.
„Puterea este înainte de toate domina ie, subordonare i exploatare a masei de
c tre un grup social de dimensiune restrâns , care justific preeminen a sa cu ajutorul
«formulelor politice», a simbolurilor sau miturilor; aceast legitimare-manipulare
putând de altfel, atunci când ea este contestat , s fie înlocuit prin uzajul pur i
simplu al for ei, care se relev astfel ca f când parte integrant dintr-o putere institu-
ionalizat i legitim ” (P. Birnbaum, 1975).
Aceast tendin nu trebuie exagerat , dar nici neglijat . Faptul c puterea implic
for a în mod necesar face ca no iunea s nu se acordeze prea bine cu scopul declarat
al principiului separa iei puterilor în stat: asigurarea libert ii individului în fa a
tendin ei naturale de abuz a puterilor publice.
C. Tendin a de absolutizare a no iunii. Orice putere tinde s se transforme în
Putere, adic tinde s înlocuiasc legitimarea cu o legitimitate în sine, tinde deci spre o
autonomizare în raport cu subiec ii c rora li se aplic , chiar cu cei care o aplic . Orice
putere tinde spre unitate, o unitate substan ial . „Unitatea aceasta substan ial – cum
spunea Hegel – î i este scop sie i, absolut, neclintit...” (1969, p. 227). La nivelul ame-
naj rii institu ionale, prescris de separa ia puterilor în stat, este evident ast zi c ten-
din a aceasta face principiul ineficient. Separa ia devine o simpl aparen , unitatea
puterii manifestându-se din ce în ce mai puternic. Utilitatea principiului r mâne de ne-
contestat, dar ea este limitat i principiul se impune completat, cum vom ar ta mai jos.
D. Inaplicabilitatea no iunii. No iunea de putere ( i cu atât mai pu in cea de
Putere) este inaplicabil unei analize a sistemului institu ional. Ea nu poate satisface
cerin a de precizie no ional a acestui nivel. Dar ea este inaplicabil i în cazul unei
analize globale a statului, analiz ce presupune o luare în considerare a unor aspecte
foarte diverse ale organiz rii, aspecte ce dep esc simpla amenajare institu ional .
a. Puterea nu poate fi în eleas ca fundament al statului. Afirma ia de mai sus
poate p rea paradoxal . Paradoxul este totu i aparent. Statul, spuneam cu alt ocazie
(D.C. D ni or, 1997), este în sine o form lipsit de con inut, con inutul este pus de
individ. Or o form nu poate avea esen . A încerca s fundamentezi statul astfel
în eles pe altceva decât pe el însu i este în aceast optic absurd. Afirma ia funda-
mentul statului este puterea (politic ) este o simpl tautologie. Practic nu rezolvi
nimic. Conceptul de stat pare definit, dar r mâne de definit acest «fundament» al lui
care este puterea. Or, aceast no iune este la fel de vag , dac nu chiar mai vag
decât cea de stat. Generalitatea îns i a no iunilor condamn la e ec orice încercare
de definire. Chestiunea este mai mult decât o problem de limbaj. Statul nu are
esen , deci nu poate avea propriu-zis un fundament. Definirea statului pe baza
no iunii de putere este doar o eludare a problemei.
b. No iunea de putere este inaplicabil nivelului institu ional. Dac totu i se
accept c puterea este fundamentul statului, atunci aceast no iune nu este aplicabil
decât sistemului în ansamblul s u. Când se încearc aplicarea ei în analiza sistemului
institu ional, ea este automat restrâns i în elesul s u este de fapt cel de competen ,
autoritate sau func iune. Acest lucru tr deaz tendin a esen ial gre it de a opri
analiza sistemului politic doar la nivelul constitu ional, de a uita c institu iile sunt
alimentate din afar , de la nivelul societ ii civile.
c. Caracterul ideologic al no iunii de putere. Conceptul de putere este un
concept-semnifica ie nu un concept-semn. De aici vine caracterul s u necesarmente
ideologic. El nu este utilizat pentru a descrie o realitate obiectiv (c ci ce realitate
obiectiv desemneaz «puterea»?), ci pentru a manevra realitatea într-un scop ascuns,
adesea chiar pentru autorul însu i. Imprecizia conceptului îl face u or manevrabil, el
se poate înc rca cu aproape orice sens; ceea ce are importan este îns atitudinea
ideologic , con tient sau nu, a autorului.
Sec iunea a 2-a. No iunea de func iune
Neajunsurile no iunii de putere, semnalate mai sus, conduc la inaplicabilitatea ei.

Trebuie deci g sit un alt concept, care s poat opera în analiza organiz rii statului.
Doctrina este bogat i fluctuant în aceast privin . Dar se deta eaz net o no iune,
înc incomplet precizat , care ofer îns un început în încercarea de a înlocui concep-
tul de putere: no iunea de func iune. Vom încerca s preciz m aceast no iune,
analizând mai întâi câteva tr s turi ale ei ce par necontestate i câteva încerc ri de a o
defini, pentru ca apoi s încerc m o sintez a acestora.
A. Func iunea nu se define te în func ie de organul care o exercit . În
doctrina clasic a separa iei puterilor în stat, când se vorbe te de putere se în elege
prin aceasta rolul jucat în stat de diferitele organe în raport cu legea, conceput ca
centru al edificiului statal. Nimic uimitor pân aici. Exist trei func ii pe care statul le
îndepline te în raport cu legea: func ia legislativ , cea executiv i cea jurisdic-
ional . Problema doctrinei clasice este c ea nu poate defini aceste func ii înainte de
a califica organele. Astfel, ea calific mai întâi guvernul drept organ executiv i în
func ie de aceast calificare se for eaz s defineasc func ia executiv . Or de aici se
ajunge repede la contradic ii de neînl turat, c ci guvernul nu este doar un organ
executiv, ci conduce politica na ional , ceea ce implic mai mult decât a executa. Ca
s dep easc aceast contradic ie, doctrina încearc s defineasc func iile statului
inând cont de rolul autentic al guvernului. Dar aceast for are e ueaz , c ci ea nu
aduce în fond nicio noutate: criteriul este acela i (organul, func ia acestuia), doar
calificarea ini ial dat guvernului se schimb .
Ceea ce se impune este o definire a func iilor statului înainte de a califica orga-
nele. Doar astfel organele pot fi circumscrise cu precizie, f r a risca o confuzie între
func iune i competen .
B. Func ia nu se reduce la ideea de finalitate. Solu ia pare a fi definirea func-
iilor statului în func ie de scopul activit ii etatice. Scopul statului este realizarea
dreptului – s-a spus. O formul destul de vag . Scopul statului este mai întâi
adâncirea unit ii proprii, p strarea propriei existen e. Dreptul este în acest sens doar
un mijloc. Când se spune îns c scopul statului este comandat de ideea dreptului pe
care el o încorporeaz , se are în vedere statul în raport cu individul i nu statul în
sine. Func iile statului sunt într-adev r ni te modalit i de a atinge un scop, dar acest
scop trebuie s fie judecat în raport cu individul; organismul statal este divizat în mai
multe func ii în scopul precis de a asigura libertatea individului; acest lucru nu
trebuie sc pat cu niciun pre din vedere. A distinge func iile statului înseamn a g si
mijloacele de a atinge acest scop: fundamentarea statului pe drept i excluderea for ei
în raport cu individul. Realizarea dreptului r mâne centrul construc iei, dar ea nu este
realizarea oric rui drept, ci a unui drept care excede actelor statale, care st la baza
acestora, care le determin . Un act al guvernului, de exemplu, poate p rea c nu are
nicio leg tur direct cu executarea legii, poate p rea c este incalificabil din punct
de vedere juridic, c este pur politic; totu i, el este comandat de ideea dreptului ce st
la baza statului i numai în m sura în care este în acord cu aceasta el este legitimat.
C. Diferite modalit i de definire a func iei. Departe de a fi exhaustiv , expu-
nerea ce urmeaz vrea doar s atrag aten ia asupra câtorva aspecte generale ale
problemei, f când apel la câteva concep ii diferite, dar care au ca punct comun
ata area incon tient la vechiul cadru al separa iei puterilor în func ie de o calificare
a organelor statului f cut a priori.
a. Montesquieu. S-a subliniat adeseori c Montesquieu nu face în lucrarea sa
„L’Esprit des Lois” o metafizic a puterii, ci ofer doar o re et de guvernare capa-
bil s garanteze, în optica sa, libertatea individului în fa a abuzurilor «naturale» ale
celor ce de in puterea. Astfel, chiar dac în aparen tot sistemul se bazeaz pe califi-
carea activit ii organelor statului în raport cu legea, este totu i libertatea individului
care comand întreaga construc ie. S-a spus chiar c „Montesquieu este un anarhist
care se ignor . El nu gânde te decât s salvgardeze libert ile indivizilor contra
guvernan ilor i nu se preocup deloc de a asigura acestora puterile necesare pentru a
dirija statul” (M. Waline, 1939, p. 8).
Astfel, de i vorbe te de puteri, Montesquieu nu d acestui termen un sens larg, ci
unul restrâns, în elegând mai degrab prin putere ceea ce noi desemn m prin func ie.
„Exist în fiecare stat – ar ta el – trei tipuri de puteri (pouvoir): puterea (puissance)
legislativ , puterea (puissance) executiv a lucrurilor ce depind de dreptul gin ilor i
puterea (puissance) executiv a celor ce depind de dreptul civil”. Observ m c
autorul utilizeaz odat termenul «pouvoir» i apoi termenul «puissance». Cel de-al
doilea ar putea fi tradus prin «autoritate». Montesquieu folose te termenul «pouvoir»
când vorbe te de un tip determinat de activitate (func iune) i termenul «puissance»
când vorbe te despre de in torul acestei puteri (organ). El are în vedere o distingere a
func iunilor (pouvoir), pe care nu o dezv luie îns , al c rei criteriu r mâne ascuns i
abia apoi, în func ie de aceast distinc ie originar , el separ organele, cantonându-le
în exercitarea unei func iuni. În fond îns , el este incapabil s disting func iunile în
afara criteriului organic; doar în func ie de o calificare a priori a organelor, dup un
criteriu ce r mâne ascuns, el amenajeaz sistemul.
b. G. Burdeau. G. Burdeau încearc s defineasc func iile statului pornind de la
no iunile de scop, obiect i mijloace ale activit ii statale. „V zut din punctul de
vedere cel mai larg, arat el, func ia puterii este de a realiza dreptul”. A adar, pentru
a defini func iile statului trebuie s definim scopurile lui, care sunt comandate de
ideea dreptului pe care o încorporeaz . Aceast manier îi pare îns autorului prea
general . De aceea, el estimeaz c trebuie considerat mai degrab obiectul imediat,
adic îndeplinirea anumitor acte, pentru a determina func iile în raport de mijloacele
de realizare a dreptului.
Ar tând c puterea în stat este unic , atât în originea cât i în exerci iul s u, c ci
ea se fundamenteaz pe ideea dreptului, G. Burdeau încearc s defineasc func iile
statului în raport de intensitatea utiliz rii acestei puteri unice. „În loc de a tenta
imposibilul – spune el – c utând s definim func iunile prin materia lor sau prin
natura actelor îndeplinite, este suficient, pentru a le distinge, s inem cont de inten-
sitatea puterii pe care o utilizeaz titularul lor (s.n.)” (Traité, T. I, 1980, p. 313).
Un lucru este clar chiar din formularea anterioar : G. Burdeau r mâne ata at dis-
tinc iei în func ie de organul care exercit func iunea. Scopul lui este de a determina
func ia guvernului, de a elimina contradic ia între func ia real a guvernului i cali-
ficarea lui drept organ executiv; iat de ce toate criticile sale au un fundament gre it.
Vom reveni asupra modalit ii de distingere a func iunilor în teoria lui G. Burdeau.
Acum vom cita un fragment care arat clar c autorul r mâne incon tient ata at
distinc iei în func ie de organ. „A guverna – arat el – înseamn mai întâi a c p ta o
vedere exact a unei situa ii sociale i politice date, înseamn apoi a adopta m surile
pe care ea le comport utilizând directivele incluse în ideea dreptului”. Excelent, am
putea spune, dar continuarea distruge totul. „Or, cum ne a tept m noi s guverneze
organul care trebuie s a tepte de la o alt autoritate în acela i timp aprecierea
situa iei de fapt i emiterea regulilor pe care observarea le arat necesare ?”
c. L. Duguit. L. Duguit porne te în determinarea func iilor statului de la distin-
gerea no iunii de func ie juridic de cea de func ie economic a statului, în elegând
prin func ie juridic func ia „care se manifest în domeniul dreptului” (1923, p. 133).
Ceea ce conteaz în încercarea de a delimita func iile juridice ale statului este natura
actului îndeplinit. „Statul – spunea el – nu mai este suveranitate care comand , el este
o cooperare de servicii publice” (Ibidem, p. 134). Iar func ia statului trebuie definit
în raport cu aceste dou no iuni: cea de serviciu public i cea de natur a actului
îndeplinit. Func iile juridice ale statului sunt „toate cele pe care guvernan ii le exer-
cit ei în i i sau prin intermediul agen ilor lor pentru a organiza serviciile publice i a
le asigura func ionarea neîntrerupt ” (Ibidem, p. 135). Dar nu trebuie s delimit m
func iile în raport cu diferitele servicii publice existente, ci pornind de la natura

intern a actelor îndeplinite, acte ce pot fi acte-regul , acte-condi ie i acte subiective.
„Doar în func ie de modific rile care ca urmare a actului se produc în ordonarea
juridic , fie în domeniul dreptului obiectiv, fie în situa iile juridice subiective, trebuie
s fie distinse diferitele categorii de func ii ale statului...” (Ibidem, p. 135). A adar,
criteriul trebuie s fie material i nu formal; doar natura actului conteaz , nu i orga-
nul care-l îndepline te. Astfel, „statul exercit func ia legislativ , oricare ar fi organul
care intervine, când face un act regul , întotdeauna când formuleaz o dispozi ie nor-
mativ sau constructiv , modificând într-un punct oarecare i de o manier oarecare
dreptul obiectiv” (Ibidem, p. 137).
d. G. Bergeron. G. Bergeron propune urm toarea formulare minimal a no iunii
de func ie, f când o delimitare clar a no iunii de func ie de cea de structur i deta -
ându-se astfel de Merton, care credea c „structura afecteaz func ia i func ia
structura” (1965, p. 90): „Func ia este o serie de activit i, legate unele de altele în
proces de ac iune i unificate prin participarea lor comun la via a unui organism”
(Ibidem, p. 89). El dep e te astfel viziunea departaj rii func iilor în raport cu actul
îndeplinit sau cu organul ce-l îndepline te. Func ia „nu este un element par ial; nu
este nimic izolat sau izolabil” (Ibidem, p. 89). „Func ia politic devine atunci o serie
de activit i politice legate unele de altele i unificate prin comuna participare la via a
unui organism politic, intraetatic, etatic sau superetatic” (Ibidem, p. 90). Delimitarea
a ceea ce este politic în cadrul a ceea ce este social este corespunz toare celei f cute
de noi când am vorbit de societatea politic . Politicul nu se rezum la a lua decizii, ci
el implic activitatea incomparabil mai vast , iar func ia politic trebuie s se
raporteze la aceast activitate.
D. Configurarea no iunii de func iune. No iunea de func ie trebuie configurat
în raport cu organismul social global i nu doar cu statul. Statul îndepline te ni te
func ii necesare societ ii; el este un agent. Nevoile sunt ale organismului social;
func iile de asemenea. Func ia se exercit nu doar la nivelul institu iilor statale, ci
procesul decizional implic o conlucrare i o concuren a acestora cu nivelul socie-
t ii civile i cu cel interna ional. Func ia trebuie definit pornind de la o analiz a
interac iunilor între nivelul func ional, infrafunc ional i suprafunc ional. Func ia
legislativ , de exemplu, este necesar societ ii ca organism i nu doar statului. Ea
trebuie configurat în func ie de natura intern a actului i nu de aspectul s u formal
sau organic, cum ar ta L. Duguit, dar nu plasându-ne la nivelul propriu-zis statal.
Actul legislativ este rodul unei conlucr ri i al unei concuren e între nivelul institu-
ional, cel al societ ii civile i cel interna ional. Decizia este prelucrat la nivelul
partidelor, influen at de grupurile de presiune, de media, supus unor presiuni
interna ionale etc. Statul, nivelul institu ional, formuleaz decizia, dar acest lucru nu
implic deloc faptul c el este singurul ei creator.
E. Superioritatea no iunii de func ie în raport cu cea de putere. No iunea de
func ie este superioar celei de putere tocmai pentru c ea nu restrânge activitatea
decizional la nivel statal, ci implic un unghi de vedere unificator, în care transpare
via a real a organismului social, care impune decizia. Statul este doar unul dintre
agen ii sociali prezen i în procesul decizional i nu întotdeauna cel mai important.
Vom vedea cum decizia legislativ este mai mult rodul modului de func ionare a
sistemului de partide decât al activit ii institu iilor statului, cum toate deciziile
statale sunt influen ate de prezen a i ac iunea media i a grupurilor de presiune, cum
interna ionalizarea crescând a vie ii sociale face ca un act statal s fie expresia unei
cerin e suprastatale etc. Dac no iunea de putere leag decizia de organ i de nivelul
institu ional, cea de func ie elibereaz analiza de cadrul strâmt al analizei formale.
Capitolul II
Func iile statului sau func iile organismului social?
A. Teoria clasic . Teoria separa iei puterilor în stat situa analiza func ion rii orga-
nismului social doar la nivel institu ional. În scopul garant rii libert ii individuale,
niciodat acela i corp de «magistra i» nu trebuie s cumuleze exerci iul puterilor.
N scut de realit ile secolului al XVIII-lea, aceast teorie este evident dep it de
realit ile actuale. Cu tot efortul constitu ional de a împiedica exerci iul «puterilor» de
c tre acela i corp de magistra i i a p stra func iile legate de un organ sau sistem de
organe, realitatea videaz de con inut, în mare m sur , aceste precau ii constitu ionale.
Nu se mai poate vorbi de o separa ie a puterii legislative de cea executiv când acela i
partid sau grup de partide le controleaz pe amândou , când guvernul are aproape
monopolul ini iativelor legislative, legifereaz prin ordonan e etc., când eful statului
poate da veto legisla iei, participând la exerci iul puterii legislative etc.
B. Critica teoriei clasice. Teoria clasic a separa iei puterilor în stat trebuie
dep it în dou moduri:
În primul rând, analiza trebuie deplasat de la nivel institu ional la nivelul
întregului mecanism social; func iile trebuie definite în raport cu toate for ele care
concur la exerci iul lor i nu doar cu organele statului, care le exercit în mod
formal. Fiecare func ie comport interven ia a trei nivele ale existen ei sociale:
nivelul interna ional, nivelul societ ii civile i nivelul institu ional statal. Exerci iul
fiec rei func ii este condi ionat de raporturile comunit ii în cauz cu mecanismele
interna ionale de decizie. Am v zut deja rolul jurisdic iilor interna ionale în raport cu
dreptul intern; am ar tat iar i c tratatul are prioritate în fa a dreptului intern, c ruia
îi este asimilat; vom analiza i alte aspecte în curând. Societatea civil nu este o
entitate care doar suport o ac iune statal ; ea particip la exerci iul puterii într-o
manier decisiv ; în fond, decizia politic se ia la nivelul sistemului de partide sau
aparatului intern de partid; grupurile de presiune, chiar necooptate la sistemul
decizional, ceea ce este deja rar, au o influen deloc de neglijat în formarea deciziei
sociale; interven ia media se face sim it atât în ce prive te accesul la putere, cât i în
ceea ce prive te exerci iul acesteia. Nivelul institu ional statal nu ac ioneaz a adar
separat de restul mecanismului social; el r spunde unor stimuli veni i din afara sa i,
de multe ori, se face exponentul unor decizii luate în afara sa.
În al doilea rând, trebuie în eles c la nivel institu ional fiecare func ie este exer-
citat de o pluralitate de organe. Practic, toate organele statului concur la exerci iul
Diferite încerc ri de a determina func iile statului 499
func iilor propriu-zis politice ale statului: legislativ i executiv ; chiar func ia
jurisdic ional nu poate fi atât de independent pe cât ar vrea.
Capitolul III
Diferite încerc ri de a determina func iile statului
„Atunci când ar trebui un nou «cadru», noi principii de «încadrare» printr-o optic
tiin ific reînnoit , se crede suficient s se adauge una sau doua scânduri i trei sau
patru cuie la «vechiul cadru», doar pentru a continua s serveasc ” (G. Bergeron, 1965,
p. 147). Nu este suficient s se «func ionalizeze» teoria separa iei puterilor în stat,
trebuie s se încerce elaborarea unei noi teorii, care s o completeze, dac nu s o
înlocuiasc . În tentativa de a reforma teoria clasic i a o adapta noilor realit i
politice s-au desprins trei tendin e: p strarea în cadrul clasic al diviz rii trinare,
reducerea la dou a func iilor i multiplicarea acestora.
A. Divizarea trinar a func iunilor statului. Distinc ia clasic a func iilor sta-
tului g se te trei func ii: legislativ , executiv i jurisdic ional .
Prin func ie legislativ se în elege activitatea care const în a crea reguli de drept
generale i impersonale, adic reguli care se aplic întregii categorii de cet eni
distin i de o manier abstract , prin caracterele lor comune. În sensul larg al terme-
nului, lege înseamn „orice regul de drept general i impersonal , de unde numele
de func ie legislativ ” (M. Duverger, 1973, p. 169).
Prin func ie executiv se în elege acea activitate care „are drept scop s asigure
func ionarea statului, în cadrul legilor, prin aplicarea principiilor con inute în zisele
legi” (Ibidem, p. 169).
Prin func ie jurisdic ional se în elege activitatea ce are „un dublu scop: pe de o
parte, de a înfrâna viol rile legii, comise de indivizi (jurisdic ie penal ); pe de alt
parte, de a tran a contesta iile care pot s se ridice în ceea ce prive te existen a sau
aplicarea unei reguli de drept (jurisdic ie civil )” (Ibidem, p. 170).
Valoarea acestei distinc ii este umbrit nu de faptul c ea ar fi gre it în principiul
ei, ci de faptul c nu se în elege c aceste func ii sunt exercitate de întregul mecanism
social i c ele nu trebuie utilizate pentru a delimita func iile organelor statului. De
aceea trebuie în eles c exist o func ie executiv i c doar încercarea nefast de a
limita guvernul la a executa în sens propriu legile face ca aceast func ie s fie „mai
pu in precis ” (Ibidem, p. 169). În mod incon tient, de cele mai multe ori, teoria se
p streaz în cadrul viziunii organice a func iilor, încercând s lege func ia de un
organ; ceea ce se încearc a fi definit este func ia organului, nu func ia în general.
B. Divizarea binar a func iilor. În general, reac ia împotriva celor trei func ii
(legislativ , executiv i jurisdic ional ) este provocat de imposibilitatea de a reduce
guvernul la a executa propriu-zis legile i de faptul c tribunalele sunt considerate ca
ni te organe de executare a legilor, neg sindu-se o func ie jurisdic ional distinct .
Exist îns o multitudine de modalit i de a configura aceste func ii statale.
a. Func ie politic i func ie administrativ . Aceast diviziune a func iilor sta-

tului este întâlnit înc din 1900, când Goodnow (G. Bergeron, 1965, p. 148) g sea
c exist dou func ii statale esen iale, primare, care tind s se diferen ieze în func ii
minore i secundare. Acest dualism func ional este îmbr i at i perfec ionat de un
întreg ir de teoreticieni în tiin a politic american .
Func ia politic este caracterizat prin luarea deciziilor de principiu, iar cea
administrativ prin precizarea, adaptarea i aplicarea lor (Ibidem, p. 174). Aceast
distinc ie prezint un mare grad de realism. Este evident c distinc ia clasic între
Legislativ i Executiv evolueaz spre distinc ia politic-administrativ, a a cum au fost
configurate mai sus. Din ce în ce mai mult legea devine un cadru de principiu, stabi-
lind o orientare politic general , guvern mântul ac ionând în interiorul acestui
cadru. Func ia politic este exercitat de o pluralitate de organe: guvern, parlament,
eful statului etc., iar cea administrativ , de asemenea, neexistând niciun impediment
ca acela i organ (guvernul, de exemplu), s contribuie la exerci iul ambelor func ii.
b. Distinc ia func ie guvernamental /func ie deliberativ . Aceast rearanjare a
mecanismului institu ional este generat de constatarea c sarcinile între guvern i
parlament nu se mai repartizeaz în democra iile actuale dup distinc ia Legislativ
(putere de a lua decizii primare) i Executiv (putere de a executa aceste decizii).
„No iunea de putere guvernamental dep e te cu mult no iunea tradi ional de
putere executiv . Ea i se opune chiar într-un sens: ideea de Executiv implicând c
guvernul intervine în al doilea rând, c el nu are ini iativa ac iunii. Dimpotriv ,
guvernul modern are în mod esen ial un rol de impulsiune: în cadrul ma inii politice,
el este motorul” (Ibidem, p. 176). Guvernul are rolul de a planifica activitatea na io-
nal prin orientarea ini iativei legislative, prin definirea politicii generale, prin trasa-
rea programelor de ac iune. El nu se rezum la a executa legile votate de parlament,
ci particip activ la elaborarea lor. Ceea ce execut guvernul este în fapt propriul s u
program. Func ia guvernamental , pentru c se impune s revenim la terminologia
adoptat de noi, este caracterizat printr-o dubl activitate: de impulsiune politic i
de direc ie general . S-ar putea caracteriza rolul guvernului, în condi iile actuale, prin
no iunea de «leadership», a a cum propunea G. Vedel (apud M. Duverger, 1973, p. 176).
Func ia deliberativ prezint un dublu aspect: o putere de limitare, pe de o parte,
i o putere de revendicare, pe de alt parte. Puterea de limitare se manifest a priori
prin stabilirea cadrului general al ac iunii guvernamentale i a posteriori, sub forma
controlului. Limitarea a priori este exprimat prin activitatea legislativ i prin
puterea bugetar . Limitarea a posteriori îmbrac forme diverse: controlul exerci iului
bugetar, întreb ri, interpel ri, comisii de anchet etc. Puterea de revendicare se
manifest prin transformarea Parlamentului într-un fel de birou de reclama ii pentru
cet eni, grupuri de interese i opozi ie. De aceea „existen a libert ilor r mâne legat
în fapt de existen a Parlamentelor” (M. Duverger, 1973, p. 178).
c. Func ie guvernamental i func ie administrativ . „Trebuie s consider m,
ar ta G. Burdeau, c organele statului sunt alimentate de o putere a c rei surs este
exterioar mecanismelor constitu ionale. Opinie public , revendicarea maselor,
voin na ional , acestea sunt for ele care, încadrate prin intermediul partidelor poli-
tice, caut în agen ii statali instrumentele realiz rii lor. Sunt deci natura i intensitatea
acestor surse de for politic , cele care, f r nicio deferen pentru formele teoretice
Diferite încerc ri de a determina func iile statului 501
i în cea mai perfect indiferen fa de textele constitu ionale, vor comanda

diviziunea Puterii care va fi în mod efectiv realizat în stat” (Traité.., T. IV, 1966,
p. 336). Aceast constatare, de un adev r incontestabil, îl face pe G. Burdeau s gân-
deasc o nou clasificare a func iilor statului care s nu in cont de starea textelor
constitu ionale, ci de starea for elor politice. El g se te dou func ii: func ia guverna-
mental i cea administrativ . Prin intermediul primeia „se manifest puterea de stat
în toat plenitudinea sa, creatoare, autonom i necondi ionat ” (Ibidem, p. 315). Prin
cea de-a doua „se traduce o putere derivat , secundar i subordonat ” (Ibidem, p. 315).
Func ia guvernamental cuprinde puterea de a face legea, ac iunea diplomatic ,
actele îndeplinite de guvern în calitate de organ politic etc. A adar, aceast func ie
une te într-un tot indisolubil activitatea organelor statului care „introduc pentru
prima dat o chestiune în domeniul dreptului” (Ibidem, p. 314).
Func ia administrativ pune în mi care o putere secundar i derivat . La acest
e alon inferior „nu întâlnim decât reguli ce dezvolt i precizeaz o regul preexis-
tent , acte f cute în executarea unei reguli anterioare sau ale c ror efecte sunt coman-
date de o reglementare prestabilit ” (Ibidem, p. 314).
Modurile de divizare a puterilor în stat prezentate mai sus sunt f r îndoial utile.
Ele aduc un plus de cunoa tere a mecanismelor statale i explic în mod clar unele
sc p ri ale teoriei clasice a separa iei puterilor. Se observ îns u or c toate cele trei
distinc ii ce fac aplica ia unui dualism func ional se preocup mai mult de descrierea
rolului pe care îl au organele statului, decât de a defini în genere func iile statului.
Gre it în mod fundamental, aceast metod va altera valoarea întregului e afodaj
conceptual.
C. Divizarea în patru func ii. Unii autori g sesc statului patru func ii. Aceast
nou divizare a func iilor statului poate porni de la un dualism func ional ini ial, cum
este de exemplu cel al lui G. Bergeron, ca apoi s dedubleze fiecare latur a dualis-
mului, g sind astfel patru func ii esen iale: a guverna i a legifera, func ii de prim
grad, i a administra i a judeca, func ii secundare, gen de clasificare ce se poate
transforma într-un dualism de o alt natur , distingând între func iile politice i
func iile juridice (G. Bergeron, 1965, p. 150). Acela i gen de dualism, putere politic
– putere juridic , ce se transpune într-o divizare în patru func ii, întâlnim i la
G. Renard (apud G. Bergeron, 1965, p. 150-151).
Dar exist i concep ii ce g sesc patru func ii f r a porni de la un dualism ini ial.
Se distinge astfel între func iile de decizie, de executare, de consultare i de control.
Chiar dac uneori în practic dou sau mai multe din aceste func ii pot fi confundate
în atribu iile unui anumit organ, a decide, a executa, a consulta i a controla sunt
prerogative de naturi profund diferite. Func ia decizional const în exerci iul com-
peten ei de a face acte juridice care determin anumite drepturi sau anumite obliga ii.
Executarea trebuie distins în raport cu decizia; executarea const în punerea în
aplicare efectiv a unei decizii anterioare, prin intermediul unor acte materiale sau
juridice. Func ia consultativ const în a da sfaturi, anterior lu rii deciziei, autorit ii
care o va lua. În fine, controlul se manifest posterior lu rii deciziei; el desemneaz
puterea de a verifica regularitatea sau oportunitatea unui act (M. Duverger, 1973,
p. 174-176).
Capitolul IV
Determinarea func iilor organismului social
Toate concep iile anterioare încearc s explice un fenomen care se petrece

implicând întregul social situându-se doar la nivelul statului. Aceasta este gre eala
fundamental , gre eal ce conduce la imposibilitatea configur rii generale a func-
iilor. Societatea este o structurare a rela iilor interumane în vederea coexisten ei
libert ilor. Tot mecanismul social concur la aceasta i este evident c legea r mâne
mijlocul prin care societatea realizeaz acest scop. Când se caut o rea ezare a
func iilor la nivel statal, ar tându-se c executarea are o preponderen de fapt asupra
legifer rii, se face o confuzie regretabil . Organul executiv are poate o pozi ie
dominant în raport cu organul legislativ, dar aceasta pentru c el contribuie în mod
esen ial la exerci iul func iei legislative. Legea r mâne în centrul edificiului social. În
raport cu ea trebuie configurate func iile organismului social. Doar c trebuie s
renun m la încercarea de a cârpi vechiul cadru al separa iei puterilor, la a-l
func ionaliza oarecum. Cu alte cuvinte trebuie s ne debaras m de modul organic de
a determina func iile. A g si noi func ii, care s explice rolul organelor, este inutil;
trebuie s introducem constat rile certe cu privire la rolul organelor într-un nou cadru
general. Acest cadru nu se rezum la nivelul institu ional statal, ci cuprinde i nivelul
interna ional i pe cel al societ ii civile.
Dac definim legea în sens material i nu formal, i nu leg m func iile de rolul
organelor statului, putem s p str m împ r irea în func ie legislativ , func ie execu-
tiv i func ie jurisdic ional .
Sec iunea 1. Func ia legislativ
„Pentru a distinge din punct de vedere juridic diversele func ii ale statului – ar ta
L. Duguit – trebuie s ne plas m exclusiv sub unghiul de vedere material, adic s
consider m actele îndeplinite în natura lor intern , abstrac ie f când în mod complet
de organul, de agentul care a intervenit” (1923, T. II, p. 136). Dac pornim de la o
asemenea pozi ie teoretic , atunci putem spune c func ia legislativ este exercitat
de fiecare dat când se are în vedere emiterea unui act-regul , de fiecare dat când se
are în vedere formularea unei dispozi ii normative sau constructive, care s regle-
menteze pentru prima dat un domeniu sau s modifice într-un punct oarecare i de o
manier oarecare dreptul obiectiv primar. Nu conteaz ce organ transpune în form
juridic decizia luat , nici natura for ei politice ce tinde s impun decizia. Astfel, ne
g sim în prezen a exercit rii func iei legislative (a organismului social i nu a statului
cum credea L. Duguit) atunci când parlamentul adopt o lege, atunci când guvernul
adopt o ordonan , atunci când Curtea Constitu ional declar unul din aceste acte
neconstitu ional, dar i atunci când partidele decid s promoveze o lege, când sindi-
catele preseaz asupra parlamentului sau guvernului s adopte sau s abroge o lege,
când mass-media atac sau sus ine un proiect legislativ etc. O lege nu este pur i
Determinarea func iilor organismului social 503
simplu rodul unui vot parlamentar, ci expresia unui întreg mecanism ce alimenteaz
nivelul institu ional. Acest mecanism este cel pu in la fel de important ca pe cel
institu ional.
A. Rolul nivelului interna ional în exerci iul func iei legislative. Rela iile inter-
na ionale, politice, economice, culturale etc. sunt atât de intense încât niciun stat
nu- i poate construi legisla ia f r s in cont de evolu ia lor. Legisla ia na ional
trebuie s r spund nu doar nevoilor comunit ii na ionale, ci i unor necesit i i
cerin e transna ionale. Se poate vorbi chiar de începuturile afirm rii unui „stat inter-
na ional de drept” (Y. Madiot, 1991, p. 222) i de o aplicare a dreptului interna ional
în ordinea juridic intern (Ph. Manin, 1979, p. 159-170). Legiferarea nu se mai
situeaz în mod cert doar la nivel na ional, de i acest nivel r mâne preponderent.
Ast zi asist m la afectarea profund a drepturilor i obliga iilor subiec ilor de drept
intern prin intermediul unor norme care nu mai sunt de provenien intern , ci de
origine interna ional . Fenomenul porne te de la dezvoltarea tratatelor normative i a
«regulamentelor» anumitor organiza ii interna ionale (Ph. Manin, 1979, p. 159-170).
Exist , în ce prive te aplicarea dreptului interna ional în ordinea intern , dou sis-
teme, dup cum ne g sim în prezen a unui stat care ader în mod neechivoc la
«dualism» sau a unuia care nu ader , cel pu in în principiu, la acest sistem. În primul
sistem exist o separa ie complet între ordinea juridic interna ional i ordinea
intern . Nici o regul interna ional nu se poate aplica ca atare (deci în calitatea sa de
regul interna ional ) în dreptul intern i ca urmare subiec ii de drept nu pot s aib nici
drepturi, nici obliga ii create direct de o regul interna ional . Dar chiar în acest sistem
nu se poate vorbi de o independen absolut a legifer rii interne. Presiunile inter-
na ionale sunt atât de intense, încât legiuitorul intern este obligat s in cont de ele.
În al doilea sistem, cel nondualist, monist, tratatele interna ionale au efecte în
dreptul intern f r a fi necesar adoptarea unor dispozi ii legislative în afara celor
necesare la încheierea lor. Doctrina i judec torii au admis c tratatele au în calitatea
lor de tratate un efect în dreptul intern i pot s creeze drepturi în profitul
particularilor (Conseil d’Etat, 30 mai 1952, Dame Kirkwood Rec., p. 1952; 30 mars
1966, Cie Gale d’énergie radioelectrique, D. 1966, p. 582 avec Note Lachaume).
Apari ia unei dimensiuni transna ionale a Europei occidentale, ce tinde s se
extind asupra întregii Europe geografice i culturale, oricât de ezitant i de con-
troversat ar fi acest fenomen, este acompaniat de apari ia unui drept transna ional,
superior dreptului na ional i a unor forme de control transna ional al legilor.
În materia drepturilor omului, interna ionalizarea sistemului de protec ie, înso it
de un mecanism din ce în ce mai eficient de impunere interna ional , creeaz un nou
tip de drept interna ional, pe care noi l-am analizat, drept ce se impune chiar înaintea
dreptului constitu ional intern, stabilind uneori principiile însele ale legifer rii interne.
B. Rolul institu iilor statului în exerci iul func iei legislative. Func ia legisla-
tiv este exercitat la nivel institu ional statal de o pluralitate de organe. Nu intere-
seaz deocamdat c întregul nivel statal este alimentat din afara sa, ci doar exerci iul
formal al func iei.
a. Rolul parlamentului în exerci iul func iei legislative. Rolul legislativ al par-
lamentului se manifest pe un triplu plan: 1. parlamentarii au drept de ini iativ
legislativ ; 2. parlamentul adopt legile în mod formal, aceasta fiind atribu ia sa

esen ial i 3. parlamentul controleaz actele cu caracter legislativ emise de guvern.
Multe constitu ii prev d c de fiecare dat când este vorba de a supune pentru
prima dat o problem , o activitate sau un raport oarecare reglement rii juridice,
singurul competent este parlamentul. Astfel, Constitu ia României din 8 decembrie
1991 arat c Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a rii. Aceasta deoarece el
este singurul organ de stat care de ine o putere ini ial i necondi ionat în materie
politic (G. Burdeau, 1966, p. 531-532). Acest fapt presupune c celelalte organe ale
statului nu pot decât s aplice (chiar dac sensul acestei aplic ri este foarte larg)
normele edictate de parlament.
Dar aceast viziune a legii este strict formal . Dac ne referim la lege în sens
material, constat m c parlamentul nu este unica autoritate legiuitoare. Guvernul
legifereaz în sensul c introduce o norm nou primar în dreptul obiectiv, pe calea
ordonan elor, a regulamentelor etc.
Uneori îns , constitu iile prev d un domeniu rezervat legilor, care nu poate fi
abordat decât de parlament. Astfel, Constitu ia francez din 1946, de i definea legea
în mod formal, în anumite domenii de importan deosebit prevedea obligativitatea
legii. Constitu ia francez din 1958 trece chiar la o definire material a legii.
Anumite materii trebuie reglementate doar prin legi votate de Parlament (art. 34).
Acestea sunt:
– drepturile cet ene ti i garan iile fundamentale acordate cet enilor pentru
exerci iul libert ilor publice; obliga iile impuse de c tre ap rarea na ional cet e-
nilor în ce prive te persoana i bunurile lor;
– na ionalitatea, starea i capacitatea persoanelor, regimul matrimonial, succesiu-
nile i liberalit ile;
– determinarea crimelor i delictelor, ca i pedepsele care le sunt aplicabile; pro-
cedura penal ; amnistia; crearea de noi jurisdic ii i statutul magistra ilor;
– regimul emiterii banilor; impozitele de orice natur ;
– regimul electoral etc.
Constitu ia român din 1991 stabile te un domeniu rezervat legilor organice.
Acesta este asem n tor celui prev zut de Constitu ia francez din 1958. Guvernul nu
poate reglementa în mod primar în domeniile cuprinse în aceste enumer ri. Se consti-
tuie astfel un domeniu rezervat legii, distingându-se dup materie. Dar, din p cate,
Curtea Constitu ional a României a admis c , de i delegarea legislativ nu poate
avea ca obiect domeniile pentru care se cere reglementare în forma legilor organice,
guvernul poate emite în aceste domenii ordonan e de urgen .
b. Rolul guvernului în exerci iul func iei legislative. Faptul c guvernul nu se
rezum la a executa legile în sens propriu l-am dovedit cu prisosin în aceast
lucrare. Dar a spune c el particip la exerci iul func iei legislative poate p rea hazar-
dat. Totu i, este evident c infla ia legislativ , insuficien a mijloacelor administrative
puse la dispozi ia deputa ilor i senatorilor, procedurile prea greoaie ale lucrului
parlamentar, pe de o parte, i popularea cabinetelor ministeriale cu exper i capabili s
prepare rapid orice fel de proiect legislativ, în condi iile primatului economicului în
cadrul preocup rilor na iunii, subordonarea statelor majore ale partidelor fa de
guvern, pe de alt parte, „toate acestea au contribuit la a desesiza progresiv Parla-
mentul de puterea de legiferare. Este adev rat c le r mâne deputa ilor misiunea de a
vota sau respinge proiectele, de a le discuta în comisii i de a le amenda, dar aceast
din urm munc nu reprezint decât o form minor de exerci iu al puterii legis-
lative (s.n.)” (J. Billy, 1975, p. 106-107). Func ia legislativ este exercitat în mare
m sur de guvern, cu largul concurs al tehnocra iei, parlamentul având mai mult un
rol de control i de limitare a impulsului legislativ al guvernului, decât un rol
propriu-zis legislativ.
Guvernul intervine în exerci iul func iei legislative prin intermediul a cinci
proceduri:
b.1. ini iativa legislativ ;
b.2. participarea la dezbaterile parlamentare;
b.3. participarea la stabilirea ordinii de zi i la organizarea dezbaterilor;
b.4. procedura votului de încredere cu privire la un text legislativ;
b.5. delegarea legislativ .
b.1. Ini iativa legislativ este o prerogativ esen ial a guvernului. În unele
sisteme, ini iativa legislativ a guvernului are un caracter exclusiv. Parlamentul nu se
poate ocupa de alte propuneri legislative decât cele f cute de guvern (M. Duverger,
1973, p. 155-156). Or acest lucru arat clar c cel ce dirijeaz politica legislativ a
statului este guvernul i nu parlamentul. El particip astfel de o manier determinant
la exerci iul func iei legislative.
Un alt sistem este cel în care ini iativa legilor apar ine în mod egal guvernului i
membrilor parlamentului. Dar aceast egalitate nu este perfect . Astfel, ini iativa
anumitor legi nu poate apar ine decât guvernului sau efului s u (legi privind
finan ele, legi de ratificare a tratatelor interna ionale; M. Prélot, J. Boulouis, 1990,
p. 840-841). Pe de alt parte, datorit complexit ii legisla iei ce presupune un întreg
aparat tehnic de elaborare, marea majoritate a legilor va fi de origine guverna-
mental . Astfel, în Marea Britanie, doar 10-l5% dintre legi sunt de origine neguver-
namental . Aceasta constituie de altfel regula în democra iile pluraliste, mai pu in
Statele Unite (J. Gicquel, 1991, p. 259).
În fine, un alt tip de sistem este acela în care Executivul este privat de ini iativa
legislativ . Independen a parlamentului devine atunci total ; dar chiar i în acest
sistem guvernul ini iaz în fapt legi, prin intermediul parlamentarilor ce îl sus in
(M. Duverger, 1973, p. 156). A adar, în orice form ar fi organizate institu iile sta-
tului, guvernul particip la exerci iul func iei legislative prin faptul c el orienteaz ,
prin dreptul de ini iativ , activitatea legislativ a parlamentului.
b.2. Participarea la dezbaterile parlamentare este o alt modalitate prin care
guvernul particip la exerci iul func iei legislative, chiar dac aceast modalitate este
mai pu in important decât dreptul de ini iativ legislativ . În acest sens, membrii
guvernului pot intra i lua cuvântul în edin ele Camerelor, putând, în unele cazuri,
chiar s participe la vot. Ac iunea guvernului este mult mai puternic atunci când el
dispune de mijloace de presiune pentru a-i determina pe parlamentari s voteze
într-un anumit sens. Sistemul este cel mai bine ilustrat de prezen a deputa ilor func-
ionari (Ibidem, p. 156).
b.3. Participarea la stabilirea ordinii de zi. Un alt mijloc prin care Executivul
determin politica legislativ este participarea la stabilirea ordinii de zi. Astfel, în
Marea Britanie, programul fiec rei sesiuni este stabilit de o comisie format în sânul
Cabinetului de pre edin ii Camerelor i Chief Whip. Guvernul este cel care organi-
zeaz dezbaterile (location of time orders; J. Gicquel, 1991, p. 259). Mai este posibil
ca, de regul , structurile parlamentului s stabileasc ordinea de zi, dar guvernul s
poat cere ca anumite legi, pe care el le consider mai importante, s fie discutate cu
prioritate sau în proceduri de urgen . Acest lucru este în mod clar o influen
guvernamental asupra direc iei politicii legislative.
b.4. Angajarea r spunderii guvernului. Guvernul preseaz asupra Legislati-
vului pentru a- i impune un anumit proiect de lege prin procedeul votului de încre-
dere. El î i angajeaz r spunderea asupra proiectului. Dac încrederea îi este acor-
dat , textul este considerat adoptat f r a mai fi dezb tut i votat. Or, acest procedeu
este o interven ie evident a guvernului în exercitarea func iei legislative.
b.5. Guvernul se substituie parlamentului i legifereaz . Cel mai evident i cel
mai important mod prin care guvernul particip la exerci iul func iei legislative este
substituirea parlamentului de c tre guvern. Guvernul legifereaz în locul parlamen-
tului. Aceast substituire se produce, de exemplu, în cazul în care parlamentul refuz
s voteze bugetul: dac parlamentul refuz s voteze bugetul într-un anumit termen,
anumite constitu ii dau dreptul Executivului s reexecute bugetul anului anterior
(M. Duverger, 1973, p. 157). Guvernul este, în toate sistemele, cu excep ia celor ce
practic un autentic regim preziden ial, abilitat s legifereze prin procedeul deleg rii
legislative (procedeul decretelor-legi, al ordonan elor etc.). Delegarea legislativ pre-
supune c parlamentul abiliteaz printr-o lege guvernul s emit acte de reglementare
de natur legislativ în materii ce in în mod normal de procedura legislativ . Uneori
guvernul trebuie s supun aceste acte aprob rii ulterioare a parlamentului, alteori
nu. În situa ii de criz sau dac o m sur trebuie luat urgent, guvernul poate inter-
veni cu acte având caracter legislativ în afara oric rei abilit ri. Aprobarea acestora
este îns obligatorie. Se petrece astfel un transfer al legifer rii de la Legislativ la
Executiv (P. Pactet, 1986, p. 116), fenomen ce se înscrie în cadrul general al schim-
b rii raportului de for e între Executiv i Legislativ în favoarea celui dintâi.
c. Participarea efului statului la exerci iul func iei legislative. Participarea
efului statului la exerci iul func iei legislative se face prin mai multe procedee: sanc-
iunea legilor, promulgarea lor, dreptul de a cere o nou deliberare, veto legislativ.
Când eful statului sanc ioneaz legile adoptate de parlament el este în mod for-
mal un organ al puterii legiuitoare. Acest sistem este adoptat de unele constitu ii
monarhice. F r sanc iunea efului statului legea este imperfect din punct de
vedere juridic.
„Promulgarea este puterea de a face executorie o decizie a Camerelor: chiar
votat , aceasta r mâne inaplicabil atât timp cât n-a fost promulgat ” (M. Duverger,
1973, p. 156). Cu ocazia promulg rii, Executivul verific dac la adoptarea legii
toate formalit ile constitu ionale au fost respectate. Aceast atribu ie apar ine efului
statului. El este uneori obligat s promulge legea într-un anumit termen. Alteori îns
promulgarea, de i obligatorie, nu este legat de un termen. Ea poate fi folosit astfel
ca o arm pentru a interveni în exerci iul func iei legislative. Aceast arm devine
redutabil atunci când promulgarea este facultativ . eful statului poate atunci s
refuze promulgarea, paralizând activitatea legislativ (J.B. Herzog, G. Vlachos,
1961). În acest ultim caz, în fapt, dac nu i în drept, eful statului împarte cu parla-
mentul exerci iul func iei legislative.
Un alt mijloc prin care eful statului particip la exerci iul func iei legislative este
vetoul legislativ. Acesta reprezint dreptul rezervat efului statului de a face opozi ie
legisla iei. El poate fi calificat (consecin a este m rirea cvorumului de adoptare a
legii), suspensiv (consecin a este imposibilitatea de readoptare a legii de c tre aceea i
legislatur ), translativ (translateaz decizia legislativ c tre corpul electoral). Este
evident c aceste consecin e reprezint un amestec determinant în legiferare
(M. Maier, 1948). O variant atenuat a vetoului legislativ este dreptul de a cere o a
doua deliberare. Dar nu vom reveni aici asupra am nuntelor acestor probleme.
eful statului poate de asemenea influen a opera de legiferare prin dreptul de a
dizolva Camerele. Când acest drept exist , ceea ce constituie regula, el poate fi
utilizat ca o arm pentru a ob ine un anumit efect legislativ
d. Rolul organului de control al constitu ionalit ii legilor în exerci iul func-
iei legislative. Unul dintre argumentele cele mai puternice împotriva controlului
judiciar al constitu ionalit ii legilor a fost c instituirea unui asemenea control ar
face din judec tori p rta i la exerci iul func iei legislative, ceea ce ar fi inadmisibil în
condi iile în care judec torul nu are legitimitatea reprezentan ilor. S-a spus chiar c
organele de control al constitu ionalit ii legilor se supraordoneaz parlamentului.
Neintrând deocamdat în am nuntele unei asemenea problematici, pe care o vom
trata mai târziu, trebuie s remarc m c este evident c prin atribu iile lor aceste
organe concur la legiferare. Ele au fost de altfel calificate înc de la început în
sistemele europene ca «legiuitori negativi» (H. Kelsen).
Astfel, în cazul controlului abstract realizat înainte de promulgare, organul de
control poate bloca promulgarea textului prin declararea lui ca neconstitu ional (cazul
Consiliului constitu ional francez; M. Prélot, J. Boulouis, 1990, p. 910-911) sau
poate m ri cvorumul cu care textul poate fi readoptat în aceea i form (cazul Cur ii
Constitu ionale române pân în 2003). În ambele cazuri suntem în prezen a unei
particip ri la exerci iul func iei legislative. În primul caz, decizia produce efecte
direct asupra textului; or, a controla înseamn a participa la exerci iul atribu iei
controlate. În al doilea caz, decizia face doar mai grea adoptarea textului. Dar i acest
lucru înseamn a concura la legiferare, chiar dac mai pu in pregnant decât în primul
caz. Uneori parlamentul este obligat s pun legea de acord cu decizia Cur ii, ceea ce
este clar un coexerci iu al func iei legislative.
În cazul controlului concret ulterior promulg rii, decizia blocheaz aplicarea
legii. Dac ea produce efecte erga omnes, a spune c ea nu abrog legea este un
eufemism. În fond, Curtea legifereaz (Y. Mény, 1991, p. 339). Aceast interven ie
nu este atât de nedemocratic cum ar putea p rea în primul moment, c ci aceast
jurisdic ie nu este cu totul lipsit de reprezentativitate, a a cum sunt înclina i s
afirme adversarii ei.
e. Rolul justi iei în exerci iul func iei legislative. Departe de a se rezuma la a
aplica legea în sens strict, justi ia o recreeaz . Dreptul jurispruden ial reprezint o
parte important a dreptului. Noi am analizat odat problemele de principiu ridicate
de acest drept, îndrept irea i cauzele cre terii importan ei lui. Nu vom reveni aici
decât cu câteva preciz ri.
În sistemele de inspira ie britanic , deciziile tribunalelor sunt surs formal de

drept. Autoritatea acestor decizii poate fi privit în raport cu justi iabilii i în raport
cu celelalte surse de drept. Deciziile tribunalelor pot avea trei tipuri de autoritate: auto-
ritatea lucrului judecat, autoritatea precedentului i autoritatea judge-made-law-ului.
Aceste trei forme de autoritate a deciziilor tribunalelor sunt întâlnite atât în dreptul
privat, cât i în dreptul public. Autoritatea lucrului judecat (res iudicata) este autori-
tatea pe care o posed o decizie judiciar în raport de conflictul care a suscitat decizia
în cauz . Aceast autoritate este absolut , nicio prob neputând-o r sturna, având
deci caracterul unei prezum ii iuris et de iure. În dreptul public, valoarea deciziei ce
se bucur de for a lucrului judecat este cea a common law-ului, de aceea efectele
lucrului judecat pot deveni considerabile în cazul în care o Curte competent
pronun nulitatea unui regulament sau neconstitu ionalitatea unei legi. Decizia prin
care se pronun nulitatea regulamentului are uneori efecte erga omnes, cum se
întâmpl de exemplu în Canada. Spre deosebire de acest caz, decizia ce constat
neconstitu ionalitatea nu constituie decât un precedent (H. Brun, G. Tremblay, 1990,
p. 22-24). „Precedentul este autoritatea pe care o poate avea o decizie judiciar fa
de afacerile analoge. În m sura în care o decizie anterioar interpreteaz dreptul
existent, aceast interpretare ajut la a dispune în afacerile suficient de asem n toare.
Deciziile judiciare devin astfel surs interpretativ a dreptului (s.n.)” (Ibidem, p. 24).
Judge-made-law-ul sau case law-ul reprezint autoritatea pe care o poate avea o decizie
judiciar , în sistemul anglo-saxon, în absen a legisla iei sau pentru a completa o legis-
la ie care se dovede te insuficient . Decizia cap t o valoare general , comparabil cu
cea a legii, ea aplicându-se tuturor. „În loc s fie doar surs interpretativ , ea devine
surs creatoare a dreptului: judec torul, într-un fel, face legea” (Ibidem, p. 24-25).
Dar acest lucru nu se întâmpl doar în sistemele anglo-saxone. Chiar în dreptul
romano-germanic judec torul creeaz dreptul. Desigur, aceast oper creatoare nu
are aceea i anvergur , dar asta nu înseamn c ea nu reprezint o concuren la
legiferare. Tribunalele creeaz , într-o anumit m sur dreptul, indiferent de textele
constitu ionale. Sunt astfel ramuri ale dreptului în care foarte multe institu ii juridice
fundamentale sunt create de judec tor, legea neintervenind în acele domenii pentru
c nu simte nevoia, c ci practica judiciar este clar , unitar i acceptat de toat
lumea ca fiind obligatorie.
f. Rolul Administra iei în exerci iul func iei legislative. Indiferent de rolul pe
care constitu iile i legile îl rezerv Administra iei, este de necontestat c Adminis-
tra ia joac un rol crucial în materia politicii publice. „Tradi ia occidental , ca i
viziunea cartezian a procesului de decizie rezerv administra iilor func ia de execu-
tare a deciziilor luate în afara lor i – în mod normal – de c tre puterea politic . Dar,
cum au ar tat-o numeroase studii, acest punct de vedere nu mai corespunde de mult
vreme realit ii lucrurilor. De acum înainte administra iile sunt implicate în toate
stadiile politicilor publice” (Y. Mény, 1991, p. 327). Func ia legislativ nu face
excep ie. Administra ia, în diferitele ei forme, particip decisiv la exercitarea acestei
func ii; c ile sunt multiple.
În primul rând, informa ia necesar oric rei legifer ri este oferit de c tre Admi-
nistra ie. Dar a informa înseamn a selecta, iar a selecta a decide. Politica legislativ
este astfel orientat prin contribu ia decisiv pe care Administra ia o are în orientarea
agendei. Parlamentul, guvernul nu v d realitatea, ci imaginea pe care Administra ia o

ofer despre aceast realitate. Anumite cerin e vor fi promovate, nu în interesul
administra iilor, ci al Administra iei, altele vor fi minimalizate din acela i motiv.
În al doilea rând, legisla ia este în statul actual din ce în ce mai complex ,
problemele abordate din ce în ce mai tehnice. Or, revine Administra iei rolul de a
preg ti proiectele de legi, c ci ea dispune de exper ii necesari. Formal, decizia
r mâne în mâinile politicienilor, dar când domeniile sunt prea tehnice ace tia voteaz
f r s în eleag prea mult. Tehnicienii Administra iei sunt doar asisten i. „Dar
aceast asisten pune autoritatea formal de decizie într-o situa ie de dependen ”
(Ibidem, p. 328).
În al treilea rând, actele Administra iei, prin care ea «execut » legea, sunt în
condi iile statului providen , acte creatoare, a a cum am explicat. Legea-cadru este
completat , nu aplicat . „Executarea este decizia «continuat prin alte mijloace» i cu
al i agen i decizionali, chiar dac discursul filosofic, politic sau juridic persist în a
ignora aceast muta ie” (Ibidem, p. 328).
În al patrulea rând, Administra ia func ioneaz ca un puternic grup de presiune
organizat în marginea organigramei institu ionale i care folose te atribu iile i
mijloacele puse la dispozi ia serviciului public pentru a influen a legiferarea în
interesul membrilor s i.
C. Rolul societ ii civile în exercitarea func iei legislative. Societatea civil nu
este un organism amorf, care doar suport ac iunea statal . Ea nu se rezum nici la a
reac iona. În fapt, societatea civil ac ioneaz i alimenteaz nivelul institu ional
statal. Statul legifereaz ; dar aceast constatare este formal ; con inutul deciziei este
construit la nivelul societ ii civile. Aceasta concur la exerci iul func iei legislative
prin toate elementele sale, c ci în organismul social nu exist nimic izolat sau izola-
bil. Concur astfel la legiferare: cet enii, partidele politice, grupurile de presiune i
mass-media. Vom analiza pe rând i f r a avea preten ia unui studiu exhaustiv,
influen a fiec rei componente.
a. Rolul cet enilor în exerci iul func iei legislative. Participarea cet enilor la
legiferare comport grade diferite. În cazul guvern mântului direct ei adopt efectiv
legea, având în acest sens o competen exclusiv (M. Prélot, J. Boulouis, 1990,
p. 83-85; P. Pactet, 1992, p. 91). În cazul guvern mântului semidirect, cet enii
intervin în exerci iul func iei legislative prin mai multe procedee: veto, ini iativ
legislativ , referendum, revocarea reprezentan ilor. Ei pot bloca elaborarea sau per-
fectarea juridic a legii sau doar aplicarea ei. Pot de asemenea participa la elaborarea
legii prin ini iativ (G. Burdeau, 1966, p. 133-135; M. Prélot, J. Boulois, 1990, p.
88-90; P. Pactet, 1991, p. 93-95; M. Guillaume-Hofmung, 1987). Chiar dac aceste
procedee sunt specifice guvern mântului semidirect i nu celui reprezentativ, r mâne
de constatat c prezen a lor în democra iile contemporane este din ce în ce mai sim-
it (asupra practic rii procedeelor, Y. Mény, 1991, p. 190-205). Cet enii particip
deci i în acest caz la legiferare.
b. Rolul partidelor politice în exerci iul func iei legislative. „Regimul parla-
mentar a fost creat într-un timp în care partidele politice nu jucau înc decât un rol
foarte limitat” (P. Pactet, 1977, p. 198). Când se spune, a adar, c parlamentul exer-
cit func ia legislativ , se are în vedere o realitate de mult trecut . „Totul s-a
schimbat din momentul în care partidele au c p tat o mare importan i au asigurat,

într-o anumit m sur în locul parlamentarilor, o reprezentare a cet enilor, f r
îndoial mai pu in fundamentat ra ional i juridic, dar poate politic mult mai activ
i mai dinamic . Regimurile parlamentare actuale sunt regimuri de partide” (Ibidem,
p. 198).
Partidele joac un rol determinant în desemnarea reprezentan ilor, indiferent de
tipul de scrutin i de modalitatea de amenajare a sistemului de partide, chiar dac
întinderea acestui rol difer . Reprezentan ii depind apoi, mai mult sau mai pu in, de
sprijinul partidului lor. Comportamentul lor este constrâns de partid, chiar dac în
grade diferite dup cum partidul este cu structur supl sau rigid . Parlamentarii vor
vota, de cele mai multe ori, mai ales când este vorba de legi importante, a a cum le
cere partidul. Deci decizia parlamentar va sanc iona o alta, luat la nivelul condu-
cerii partidului. Când sistemul este dominat de un partid sau în cazul regimului majo-
ritar grefat de bipartidism, aparatul intern de partid este în fapt cel care decide cu
privire la legiferare. Când sistemul este multipartit, legea apare ca un compromis
între partide sanc ionat în Camere. Desigur, comportamentul parlamentar mai este
influen at i de al i factori, dar factorul esen ial r mâne partidul (S. Nak-in, 1986,
p. 259 i urm.; J.-Y. Cherot, 1984).
De altfel, partidul nu influen eaz legiferarea doar prin intermediul influen rii
votului. Înc ini iativa legislativ a guvernului este marcat de influen a partidelor. În
primul rând, politica legislativ a guvernului este o transpunere juridic a progra-
mului unui partid sau a compromisurilor ideologice i programatice f cute în vederea
unei alian e. În al doilea rând, în cvasiunanimitatea cazurilor, partidele sunt cele care
determin angajarea responsabilit ii ministeriale, având astfel un puternic mijloc de
control asupra mini trilor, deci i asupra ini iativei legislative (P. Pactet, 1977,
p. 191-210).
Toate precau iunile constitu ionale privind separa ia puterilor sunt spulberate de
modul real de func ionare a sistemului de partide. De aceea, studiul func ion rii unei
democra ii are ca element central studiul partidelor. Partidele sunt în acela i timp
semnul viabilit ii democra iei i cauza posibil a ruinei sale (R. Drai, II, 1981,
p. 231). Legiferarea r mâne în centrul edificiului juridic, dar elaborarea ei se face, în
mare m sur , în afara cadrului impus de constitu ii, la nivelul partidelor, deci la un
nivel cvasinereglementat. „Organizarea partidelor politice este în mod cert necon-
form ortodoxiei democratice. Structura lor intern este esen ialmente autocratic i
oligarhic ” (M. Duverger, 1951, p. 462). Legile vor fi deci expresia unei asemenea
tendin e, c ci guvernarea partidelor este o încercare pentru guvernarea statului i a a
cum se va guverna un partid, a a va guverna apoi statul când va avea ocazia
(J. Charlot apud M. Duverger, 1987, p. 271- 275).
Pentru ca partidele, prin controlul pe care îl exercit asupra legifer rii, s nu
reprezinte un pericol mortal pentru democra ie, trebuie ca precau iile separa iei
puterilor în stat s fie completate cu alte precau ii, cele ale separa iei statului de
societatea civil , c ci centrele de impuls ce trebuie p strate la ad post de un cumul
absolut nu mai sunt Legislativul i Executivul, ci statul i partidele. Acest principiu
se va detalia în continuare, dar circumscrierea sa clar r mâne s fie f cut într-o
lucrare viitoare.
c. Rolul grupurilor de presiune în exerci iul func iei legislative. Grupurile de

presiune joac un rol important în exerci iul func iei legislative, atât prin presiunea ce
o exercit asupra organelor statului i organismelor interna ionale, cât i prin coop-
tarea lor în procesul decizional.
Am v zut cum grupurile sunt integrate în procesul decizional prin oficializarea
consult rii lor când puterea politic ia decizii legislative sau printr-o practic
constant , de i nereglementat , în acest sens. Alteori ele sunt integrate organiza io-
nal, cum este cazul în Fran a al Consiliul Economic i Social, în Italia al Consiglio
Nazionale dell’economico et del lavoro sau, chiar mai accentuat, cum a fost cazul
Senatului în România conform legisla iei electorale din 1926. În toate cazurile
grupurile influen eaz , desigur în grade deosebite, legiferarea.
Legisla ia este influen at i prin presiunile pe care grupurile le exercit asupra
diferitelor organe ale statului care au un rol în elaborarea i adoptarea legii. Tr im
ast zi în epoca influen ei. Aceasta înseamn c grupurile prolifereaz i î i înt resc
rolul. S-a spus c în Statele Unite ele sunt parte a procesului de reprezentare politic
(J.-P. Lassale, 1990, p. 169), dar a spune c aceast situa ie a dep it de mult timp
limitele culturii politice americane. Nic ieri statul nu mai are monopolul expresiei
interesului general, ceea ce înseamn c în fapt el nu mai are monopol asupra
legifer rii, chiar dac formal acest monopol subzist .
Grupurile de presiune influen eaz legiferarea prin presiuni asupra Legislativului,
dar i asupra partidelor ce alimenteaz aceste institu ii. Aceste presiuni îmbrac
forme diverse: contacte institu ionalizate, contacte personale între reprezentan ii gru-
purilor i cei ai guvern mântului, lobby parlamentar, campanii în vederea influen rii
opiniei, manifesta ii, greve, chiar sabotaj. Utilizarea unora sau altora dintre aceste
metode depinde de tipul de grup, de modelul politic în prezen , de interesul ce
trebuie promovat etc. S-a încercat o tipizare a sistemelor în func ie de natura i
ac iunea grupurilor i un studiu, în raport de aceste modele, a importan ei diferitelor
metode de presiune. Cele trei modele ar fi: modelul pluralist, modelul neocorporatist
i modelul protestatar (F.L. Wilson, 1983, p. 224 i urm.).
„În modelul pluralist, contactele oficiale între grupurile de interese i guvern -
minte sunt mai pu in frecvente, chiar inexistente. Grupurile ac ioneaz în afara struc-
turilor guvernamentale institu ionale i încearc s influen eze guvern mântul exer-
citând o presiune sau re inând o informare mai degrab decât implicându-se direct în
procesul de decizie. De asemenea, în modelul pluralist, grupurile de interese nu au
atribu ii oficiale sau administrative relative la aplicarea politicii” (Ibidem, p. 225).
„Corporatismul poate fi definit ca un sistem de reprezentare a intereselor în care
unit ile constituante sunt organizate într-un num r limitat de categorii singulare,
obligatorii, noncompetitive, recunoscute i agreate – dac nu create – de c tre stat i
c rora li se garanteaz un monopol deliberat de reprezentare în sânul categoriilor
respective, în schimbul unui anumit control asupra selec iei liderilor i articul rii
cererilor de interese” (Schmiter apud P. Muller, G. Saez). În cazul neocorporatis-
mului exist o serie de organisme, de institu ii de interac iune a grupurilor cu guver-
n mântul (consilii consultative, Camere corporative). În aceste organisme, legisla ia
este negociat cu grupurile, nefiind vorba doar de o consultare. Uneori grupurile
particip chiar formal la decizie.
Modelul protestatar este cel în care grupurile au o atitudine ostil , de constant

opozi ie fa de guvern mânt. Grupurile refuz cooperarea; ele se revolt i protesteaz .
Activit ile grupurilor de presiune în cele trei modele teoretice au o pondere deose-
bit . Este clar îns c , printr-o metod sau alta, grupurile au acces la elaborarea i
adoptarea legisla iei. Vom reproduce aici tabelul întocmit de F.L. Wilson (1983, p. 227).
Activit ile Model pluralist Model Model

grupurilor neocorporatist protestatar
Contacte rare, grupurile foarte dezvoltate, rare i
institu ionale între ac ioneaz în afara frecvente i foarte ineficiente
grupuri i institu iilor eficiente; activitate
guvern mânt guvernamentale principal
Responsabilit i în eventual, dar frecvente i foarte în mod
aplicarea întotdeauna de o importante; normal evitate
m surilor manier foarte grupurile sunt de grupuri,
neorganizat uneori organe de care r mân în
executare opozi ie
Contacte personale frecvente, mai ales frecvente, mai ales intermitente,
între reprezentan ii cu ale ii foarte cu func ionarii; evitate;
grupurilor i cei ai eficien i; activitate foarte eficiente confruntare i
guvern mântului principal noncolaborare
Re ele amicale foarte, foarte pu in importante pu in
între reprezentan ii importante; importante
grupului i cei ai factor-cheie
guvern mântului
Lobbying foarte important i pu in important important, dar
parlamentar i/sau foarte frecvent i rar mai degrab
contacte cu pentru a se
partidele opune decât
pentru a
construi
Campanii pentru foarte importante i pu in importante i frecvente, dar
sensibilizarea frecvente rare mai degrab
opiniei i apoi pentru
pentru influen area opozi ie
deciziilor
Manifesta ii, greve doar în situa ii rare din partea activitate
i alte ac iuni extreme grupurilor principal :
directe recunoscute opozi ia
Sabotaj i doar în cazuri rare adesea, de i
nesupunere fa de extreme cu pu in
decizii succes
Am v zut cum nivelul interna ional concur la exerci iul func iei legislative. Este
deci firesc s asist m la intensificarea efortului grupurilor de presiune pentru a
influen a organismele interna ionale i prin aceasta legiferarea intern . Când organele
interna ionale au o competen oarecare în a crea dreptul, atunci presiunea va fi i
mai însemnat . Asist m a adar la o interna ionalizare a grupurilor ca urmare a inter-
na ionaliz rii intereselor i mecanismelor de decizie.
d. Rolul media în exerci iul func iei legislative. „Putem înlocui vechea formul
(...) «Un spectru bântuie Europa: comunismul» – ar ta René Lourau – prin noua
formul «comunicarea bântuie lumea»” (1990, p. 47). Tr im o epoc în care to i vor
s par a spune totul tuturor, o epoc în care to i credem în puterea media. Aceast
putere este real , dar nu implic efecte atât de vaste pe cât se crede uneori (Pentru
critica efectelor directe ale comunic rii de mas , E. Katz, 1990, p. 273-282). Aceste
efecte sunt limitate i indirecte.
Consumul de mass-media este o form de participare social i, prin acest fapt
însu i, o form de participare politic . Dar nu to i cet enii sunt dispu i s participe la
via a politic . De aceea, mass-media va influen a doar un segment al opiniei: pe cei
interesa i de politic . Aceast influen depinde de o serie de condi ii, fiind deci indi-
rect . În fond, nu influen area opiniei este principalul efect al media, de i acesta nu
este de neglijat, ci influen area stilului vie ii politice (R. Cayrol, 1990, p. 569-580).
Oamenii politici acord din ce în ce mai mult importan rela iei pe care o au cu
lumea informa iei. Ei î i orienteaz efortul spre a crea o imagine despre ei în i i. De
multe ori nu conteaz con inutul mesajului, ci doar prezen a, nu ideea, ci imaginea.
Mass-media nu creeaz de regul opinii, ci orienteaz gândirea i ac iunea indivizilor
c tre anumite teme. Aceasta este o consecin a faptului c a comunica nu înseamn a
transmite celuilalt un con inut al gândirii tale, ci a-l face s gândeasc pe aceea i
tem , a-l stimula. De aici preponderen a imaginii; de aici i preponderen a formei în
detrimentul con inutului; tot de aici i preponderen a mediumului i nu a mesajului.
Efectele mesajului vor fi deci limitate.
Când vorbim de rolul media în exercitarea func iei legislative nu ne gândim la o
putere propriu-zis a media de a impune o idee de legisla ie în detrimentul alteia, de i
nici acest lucru nu este cu totul de neglijat, ci la faptul c simpla prezen a media
creeaz un nou stil de a face legile. Politicienii, f r a se preocupa de probe,
estimeaz c presa este influent i c cel mai bun mod de a utiliza aceast influen
în folosul lor este de a avea presta ii de tip spectacular (J. Beaufays, 1993, p. 209).
Or, cea mai spectaculoas activitate politic r mâne legiferarea. Prezen a mediilor de
informare va afecta deci legiferarea în sensul c va produce o infla ie legislativ
(J.-P. Henry, 1978, p. 1207-1235). Se va legifera pentru a fi v zut de pres , nu
neap rat pentru a r spunde unei necesit i a realit ii sociale. Legiferarea va deveni
spectacol; statul însu i va fi un spectacol (R.-G. Schwartzenberg, 1977). Preocuparea
pentru calitatea legii va sl bi în raport cu preocuparea pentru impactul mediatic al
legii. Înmul irea legisla iei va fi înso it de o devalorizare a ei. Una dintre consecin-
ele infla iei juridice este discreditarea organului ce are formal atribu ia legifer rii.
Imaginea parlamentelor este din ce în ce mai proast . Or, aceasta faciliteaz trans-
miterea legifer rii c tre Executiv. Iat înc o consecin a prezen ei media.
A adar, principalul efect al media asupra legifer rii nu este datorat influen ei
asupra opiniei electoratului (B. Toulemonde, 1985, p. 139-145), care r mâne limitat ,
ci enormei influen e pe care prezen a mediilor de informare o are asupra stilului
reprezentan ilor (Ibidem, p. 146; Y. Poireur, 1991, p. 124-130; asupra construirii

imaginii politice, J.-P. Lassale, 1990, p. 238-271).
Sec iunea a 2-a. Func ia executiv
Ca i func ia legislativ , func ia executiv (adic cea care are drept scop s
asigure func ionarea statului în cadrul general stabilit de legi prin aplicarea princi-
piilor con inute în aceste legi) este exercitat prin concuren a nivelului institu ional
statal cu nivelul interna ional i cu cel al societ ii civile.
A. Rolul nivelului interna ional în exercitarea func iei executive. Societatea
interna ional particip la executarea legilor prin controlul pe care îl exercit asupra
aplic rii lor în materia drepturilor omului. Acest control îmbrac diferite forme i
cunoa te diferite intensit i. Se poate afirma îns c exist câteva tendin e clare. În
primul rând, se constat o din ce în ce mai accentuat independen a controlului
interna ional fa de state. În al doilea rând, o juridicizare a acestuia i o jurisdic-
ionalizare a lui. În al treilea rând, se constat o prezen din ce în ce mai larg a
individului în calitate de subiect de drept interna ional, când este vorba de înc lcarea
drepturilor omului.
Cele mai eficiente sisteme de protec ie interna ional a drepturilor omului sunt
sistemele jurisdic ionale europene. Dac la început Curtea de Justi ie a Comunit ilor
Europene a fost timid în materie, apoi ea a afirmat chiar superioritatea dreptului
comunitar asupra constitu iilor na ionale (Decizia Handelsgesellschaft din 17 decem-
brie 1970, afacerea 11/70, Rec. C.J.C.E., p. 1125.). Cum controlul se exercit asupra
actelor de aplicare, se poate vorbi de o clar interven ie în executarea intern a legi-
lor, c ci deciziile Cur ii dispun de o autoritate jurisdic ional aparte. În ce prive te
controlul exercitat de Curtea European a Drepturilor Omului, se constat o real
eficacitate a deciziilor acesteia, cel pu in pe dou planuri: mai întâi, statele execut
din ce în ce mai des deciziile i, apoi, deciziile Cur ii exercit o influen asupra
jurispruden ei interne (Y. Madiot, 1991, p. 201). i în acest caz interven ia nivelului
interna ional se face pornind de la cenzura unui act de aplicare a legii. Individul are
deschis o cale eficient prin care poate ataca în fa a unei instan e interna ionale
actele interne de aplicare a legii când acestea încalc drepturile omului. Or, cum a
controla exerci iul func iei înseamn a participa la acesta, se poate spune c socie-
tatea interna ional particip într-o anumit m sur la exerci iul func iei executive.
B. Rolul nivelului institu ional statal în exercitarea func iei executive. Este
evident c la acest nivel se exercit , cel pu in în mod formal, func ia executiv . Ca i
în cazul func iei legislative, o pluralitate de organe concur la exerci iul func iei:
guvernul, eful statului, Administra ia, parlamentul, instan ele.
a. Rolul Executivului în exercitarea func iei executive. Executivul este cel care
are oficial atribu ia de a organiza executarea legii i de a executa, prin acte concrete,
legea. Împ r irea atribu iilor, în acest sens, între organul colegial i cel unipersonal
este diferit dup cum eful statului este i eful guvernului sau nu.
Pentru a organiza executarea legii guvernul emite acte cu caracter general, obli-
gatorii erga omnes, dar care au o for juridic inferioar legii, în sensul c ele nu pot
introduce o reglementare primar în ordinea juridic , fiind întotdeauna sprijinite pe o
norm legal , a c rei precizare o fac. Când suntem în prezen a unei execut ri con-
crete a legii, guvernul emite acte individuale (demiterea unui primar, de exemplu).
Ambele categorii de acte sunt cenzurabile pe cale judiciar dac nu sunt expres
exceptate de la control printr-o lege.
b. Rolul parlamentului în exercitarea func iei executive. Am analizat pe larg
mijloacele prin care parlamentul poate presa asupra guvernului. Toate aceste mij-
loace reprezint o imixtiune a parlamentului în exerci iul func iei executive. Este
adev rat c parlamentul nu poate adapta reglementarea general situa iilor particu-
lare, dar a putea impune din afar o anumit aplicare, prin mijloacele de control i
sanc iune pe care le are la dispozi ie, înseamn a exercita indirect func ia executiv .
c. Rolul Justi iei în exercitarea func iei executive. În sistemul cu administra ie
judiciar , în care instan ele ordinare controleaz aplicarea legii de c tre administra ie,
judec torul particip la aplicarea legii din punct de vedere administrativ. El poate
anula pentru ilegalitate actele administra iei, ceea ce reprezint deja un amestec în
exerci iul puterii executive, dar poate chiar s sileasc administra ia s emit un
anumit act, caz în care el se substituie acesteia în opera de executare, chiar dac
teoretic tot administra ia este cea care emite actul. Cum acest control, extrem de
întins, se manifest i asupra actelor guvernului, este evident c judec torul guver-
neaz , deci c el nu este deloc str in de exerci iul func iei executive.
C. Rolul societ ii civile în exercitarea func iei executive. Societatea civil nu
este o realitate amorf , c reia statul îi aplic o ac iune, c ci statul nu este, a a cum
credea Engels, situat deasupra societ ii civile, pentru a-i rezolva contradic iile
ireconciliabile care o macin . Dimpotriv , societatea civil ac ioneaz decisiv asupra
statului prin partide, prin grupurile de presiune, prim mass-media etc. Dac am v zut
cum aceste for e concur la legiferare, nu trebuie s ignor m participarea lor la
executarea legilor.
„Structura partidelor, dimensiunea i alian ele lor influen eaz de asemenea
asupra autorit ii guvernamentale” (M. Duverger, 1971, p. 449). Nu vom relua aici
influen a pe care modul structur rii interne a partidelor i modul conjunc iei lor în
sistem o au asupra form rii i func ion rii Executivului. Vom ar ta doar c partidele
sunt cele care domin executarea legii prin faptul c ele domin Executivul. Acesta
este dependent de sprijinul partizan i deci se va face exponentul intereselor partizane
atunci când aplic el însu i legea sau când controleaz aplicarea legii de c tre apa-
ratul administrativ, ca i atunci când îi nume te pe anumi i func ionari ai adminis-
tra iei din subordine.
Prezen a grupurilor de presiune în exerci iul func iei executive este marcat prin
participarea acestora la comisiile guvernamentale, prin cooptarea lor la procesul
decizional, prin întâlnirile oficiale cu reprezentan ii guvernului, prin campaniile pe
care acestea le sus in pentru a influen a opinia, prin demersurile lor pe lâng partide
i conduc torii acestora, prin manifesta ii, greve i alte forme de ac iune direct , prin
tentativele de blocare a sistemului administrativ sau a aplic rii deciziilor politice.
Mass-media concur de asemenea la executarea legii prin influen a pe care o are

prezen a i ac iunea sa asupra stilului guvernan ilor, care acord din ce în ce mai
pu in timp guvern rii i din ce în ce mai mult form rii imaginii lor mediatice, prin
influen a pe care o pot avea asupra unei m suri guvernamentale datorit sus inerii sau
respingerii ei, prin influen a pe care o au asupra realegerii guvernan ilor, influen pe
care am analizat-o la timpul potrivit i nu o vom relua aici, urmând ca ea s fie
dezvoltat într-o lucrare aparte.
Sec iunea a 3-a. Func ia jurisdic ional
Nici exerci iul func iei jurisdic ionale nu este f cut doar de judec tor f r nicio
imixtiune. Este adev rat c aceast func ie este cea mai independent de restul meca-
nismului institu ional i social. Totu i, judec torul este influen at de presiunea ce se
exercit asupra sa de c tre bran ele propriu-zis politice ale puterii publice, de simpa-
tiile sale politice, de apartenen a sa la un grup, de reac iile mass-media fa de cauza
dedus judec ii i fa de propria-i persoan . Am v zut, de asemenea, cât de impor-
tant este nivelul interna ional în exercitarea func iei jurisdic ionale. Nu vom reveni
îns asupra func iei jurisdic ionale, c ci pe aceasta am analizat-o pe larg anterior.
Capitolul V
Separa ia statului, justi iei i societ ii civile
Teoria clasic a separa iei puterilor în stat, ca i toate încerc rile de a o func io-
naliza, porne te de la o premiz care nu mai este verificat practic. Ea consider c
exist trei centre de impuls la nivel institu ional, distincte, dar care tind spre unitate i
care trebuie s fie men inute distincte pentru a ap ra libertatea individual : Legis-
lativul, Executivul i Justi ia.
Am ar tat îns pe larg c Legislativul i Executivul nu pot fi men inute distincte,
indiferent de precau iile constitu ionale luate. De aceea, nu mai suntem propriu-zis în
prezen a unui nivel institu ional divizat în centre de impuls politic distincte. Statul este
un bloc coerent. El nu mai este m cinat de impulsiuni contrare decât la suprafa .
Un alt tip de contradic ie predomin acum: cea între stat i societatea civil .
Suntem în prezen a a dou impulsuri contrare: cel statal i cel al societ ii civile.
Statul tinde, indiferent care ar fi nivelul institu ional ce ac ioneaz , s reglementeze
totul, s încadreze juridic orice comportament individual sau de grup. Societatea
civil tinde s scape de aceast reglementare i s exercite puterea public în afara
cadrului normativ; ea nu mai este pasiv , ci politic activ ; ea caut s domine statul;
reac ia sa în fa a constrângerilor statale nu mai este fuga, ci atacul.
Cele dou centre de putere care nu trebuie cumulate sunt ast zi societatea civil i
statul. Trebuie p strate distincte conducerea statului i conducerea partidelor, de
exemplu. Acest lucru se simte deja în organizarea institu iilor. S ne referim doar la
Separa ia statului, justi iei i societ ii civile 517
faptul c Pre edintele, în unele sisteme, trebuie s renun e la apartenen a la un partid

pentru a fi un arbitru între for ele politice.
Între aceste dou centre de impuls politic, cel institu ional i cel al societ ii
civile, reprezentat mai ales prin intermediul partidelor, justi ia, în special cea
constitu ional , joac un rol de arbitru, de pivot. Jurisdic ia constitu ional limiteaz
înst pânirea statului asupra societ ii, prin controlul constitu ionalit ii legilor i, în
acela i timp, tendin a prea accentuat de eliberare a societ ii civile prin, de exemplu,
posibilitatea de a interzice unele partide politice pentru c ele submineaz ordinea
constitu ional . Rolul cheie al judec torului, în acest sistem, trebuie s se reflecte
într-o pozi ie cât mai independent a sa fa de stat i fa de societatea civil , dar i
într-o selec ie strict a magistra ilor i o cantonare a lor în exerci iul propriei func ii.
Aceast separa ie a statului de justi ie i de societatea civil este demonstrat i de
interven ia din ce în ce mai decisiv a nivelului interna ional în exerci iul func iilor
legislativ , executiv i jurisdic ional . Desigur, noi nu am ar tat mai sus decât
problema, neîncercând deocamdat s oferim i solu ii. Aceste solu ii sper m s le
dezvolt m într-o lucrare viitoare.
Titlul V
Condi ia individului. Introducere în studiul
drepturilor i libert ilor fundamentale
Scopul societ ii organizat ca democra ie liberal este libertatea individual . Con-

di ia individului într-o astfel de societate este deci esen ial caracterizat prin libertate.
Juridic vorbind, aceast libertate presupune garantarea unor drepturi i libert i zise
fundamentale, a unor libert i publice i a unor drepturi ale omului. Titlul pe care îl
începem acum se ocup doar de o teorie general a acestor drepturi i libert i. El va
cuprinde astfel o l murire a no iunii de libertate, privit desigur din unghiul de vedere
al dreptului, o l murire a no iunii i fundamentelor libert ilor publice i drepturilor
omului, precum i a clasific rii acestor drepturi i libert i, pentru ca, apoi, s se ocupe
de principiile generale care dau seama în cel mai înalt grad de modul norm rii liber-
t ilor i drepturilor acestora într-o democra ie liberal , f r a intra în studiul am nun-
telor acestei reglement ri, studiu care formeaz obiectul unui curs distinct.
Capitolul I
No iunea de libertate
Exist dou unghiuri principale din care poate fi privit no iunea de libertate, unul
filosofic, care vede omul cu preponderen în el însu i, care vrea s -i în eleag
resorturile intime, care deci prive te libertatea întrebându-se dac omul dispune cu
adev rat de ea, dac sentimentul de libertate nu este alterat de luptele interne fiec rui
individ, dac acesta nu este supus unui fel de determinism inexorabil, dac omul are
nevoie de cel lalt pentru a fi liber etc. (a se vedea, pentru o privire filosofic asupra
libert ii, Gh. D ni or, 2006), i unul juridic, care presupune dintru început c omul
nu exist decât ca om social, c libertatea sa nu poate fi decât o libertate-rela ie i
care nu o poate privi decât din punct de vedere material, ca pe maximul de facult i i
de posibilit i de a alege l sate indivizilor.
Acest al doilea unghi de vedere asupra libert ii este evident restrictiv. El nu se
preocup de individ decât în m sura în care acesta este pliat într-o structur .
Unghiului de vedere juridic îi este str in individul concret, cu nevoile sale spirituale,
care-l definesc ca individualitate, c ci dreptul se ocup doar de o fiin uman
abstract , de un fel de individ-tip, de «cet ean», individ care trebuie s respecte ni te
rela ii-tip, care trebuie s joace un rol-tip, care este tipizat pe de-a-ntregul. Libertatea
juridic rezult din perfec ionarea ordinii, nu din perfec ionarea individului. Este
No iunea de libertate 519
r sturnat logica finalit ilor: în loc s perfec ion m individul i, ca o consecin a

progresului s u moral, care îl face s accepte din ce în ce mai mult libertatea celuilalt,
ordinea s fie perfec ionat , noi c ut m, când privim libertatea din punct de vedere
juridic, s perfec ion m ordinea i, doar ca o consecin a acestei perfec ion ri sporite
a coeren ei logice a structurii, individul s fie mai protejat. În fond, unghiul de vedere
juridic tinde s înlocuiasc libertatea cu siguran a, siguran rezultat din tipizare, din
faptul c individul se încadreaz într-un comportament, nu din faptul c el este mai
moral. Din punct de vedere juridic, individul înceteaz de a mai fi el însu i; el este
obligat s accepte un comportament impus din afar . Nu este nevoie ca el s -l
valorizeze; este suficient s -l realizeze. Este adev rat c acest individ, cuprins de
structur într-o manier complet , este în siguran , c el dep e te teama de lume i
de cel lalt, dar pre ul pe care îl pl te te este prea mare: este vorba, în ultim instan ,
de pierderea individualit ii. Acestui unghi de vedere juridic îi sunt proprii dou
modalit i de a concepe libertatea: ca autonomie i ca participare. Lui îi este str in
cea de-a treia modalitate de în elegere a libert ii, libertatea ca afirmare a con tiin ei
de sine, c ci el nu poate în elege libertatea decât ca pe o rela ie exterioar , din punct
de vedere juridic interioritatea neexistând decât în m sura în care ea se înstr ineaz
de sine, se manifest într-un raport.
A. Libertatea-autonomie. Aceast denumire poate fi în el toare; ea poate con-
duce la ideea c este vorba de o afirmare plenar a fiin ei umane în afara constrân-
gerilor sociale, c cel ce are importan este individul autonom, individul în sine. Se
poate crede, de asemenea, c aceast libertate ine de absen a oric rei constrângeri
sociale (J. Robert, 1988, p. 14). Ea rezult îns doar din interdic ia impus guvernan-
ilor de a dep i anumite limite, de a avea imixtiune într-o sfer rezervat individului.
Libertatea-autonomie este deci, în primul rând, o libertate-rela ie. Ea nu-l prive te pe
individ în sine, ci pe individ în raport cu puterea public . În al doilea rând, ea este o
libertate negativ , în sensul c ea rezult doar dintr-o ab inere a statului de a se ames-
teca în anumite comportamente individuale, nu dintr-o real autonomie a individului,
rezultat din posibilitatea sa de ac iune. Totu i, cum vom vedea, ea poate fi conce-
put i ca o libertate pozitiv , dac este în eleas nu doar ca noninterferen , ci i ca
nondomina ie. În al treilea rând, ea este o libertate par ial , nesemnificând posibili-
tatea individului de a face ce vrea, ci doar c exist o sfer de drepturi individuale
intangibile pentru autoritate; dar aceast sfer este stabilit de putere, ea este
concedat i limitat . De i limitat , aceast în elegere a libert ii este util din punct
de vedere juridic, c ci ea este fundamentul libert ilor publice. Libert ile publice nu
exist decât în m sura în care exist o sfer de autonomie individual , un domeniu
rezervat individului, pus la ad post de interven ia puterii. Ele sunt o insul în
mijlocul constrângerii. Dar libertatea-autonomie presupune statul. Acest stat nu este
îns decât un instrument necesar protej rii libert ilor. Libertatea, conceput ca auto-
nomie, este supus unor impulsuri contrare. Pe de o parte, individul vrea s - i
m reasc continuu sfera autonomiei sale, pe de alt parte, protec ia libert ilor rezul-
tate astfel presupune o interven ie continu i sporit a autorit ii. De aceea, aceast
libertate nu este suficient , trebuie ca individul s controleze puterea, trebuie ca el s
participe la ea. Libertatea-autonomie trebuie completat de o libertate-participare
(G. Burdeau, La démocratie, 1966, p. 17).
520 Condi ia individului. Introducere în studiul drepturilor i libert ilor fundamentale
B. Libertatea-participare. Dac în cazul libert ii-autonomie libertatea este

privit prin opozi ie fa de puterea public , în cazul libert ii-participare libertatea
este conceput ca o cooptare a individului la exerci iul, instaurarea i men inerea
puterii publice. Individul nu- i poate p stra libertatea decât în m sura în care el
controleaz instrumentele care ar putea limita aceast libertate. Constrângerea statal
a libert ii exist dar individul particip el însu i la exercitarea acestei constrângeri.
Participarea aceasta, care îi d individului sentimentul libert ii, se face în guvern -
mântul reprezentativ prin dreptul de a alege i dreptul de a fi ales, iar în guvern -
mântul semidirect, i prin intermediul referendumului, a ini iativei populare, a
vetoului popular i a revoc rii populare. A adar, dac libertatea-autonomie st la
baza drepturilor omului i a libert ilor publice, libertatea-participare st la baza
drepturilor politice. Libertatea-autonomie este specific liberalismului, c ci, în con-
formitate cu aceast viziune, statul este minimal i subsidiar, pe când libertatea-par-
ticipare este proprie viziunii democratice, c ci democra ia se raporteaz la popor, nu
la individ, ea este conducerea poporului de c tre el însu i.
C. Critica libert ii-rela ie. Indiferent c libertatea este conceput ca liber-
tate-autonomie sau ca libertate-participare, ea este o libertate-rela ie, adic o libertate
care nu afirm individul uman în sine, ci rela iile în care el intr . Omul nu este suma
rela iilor sale sociale; individul este un întreg, nu o totalitate. Ceea ce caut s ob in
îns cele dou tipuri de libertate (autonomie i participare) este o optimizare a
rela iilor interumane. Individul însu i nu prea conteaz în aceast ecua ie. El este
protejat în m sura în care rela ia este optim , dar ceea ce caut norma juridic nu este
perfec ionarea individului, ci perfec ionarea structurii. Finalitatea celor dou libert i
este social , ele sunt mijloace de îndeplinire a scopului social (D.C. D ni or, 1995,
vol. I, p. 70-85), scop care are ca elemente formale ordinea i justi ia, nu mijloace de
realizare a unei autentice libert i, care ar presupune un progres al individualit ii.
Statul apare datorit insuficien ei de sine a individului (Ibidem, p. 7-19), datorit unei
lipse de moralitate a individului, care cere ca acestuia s -i fie impus din afar un
comportament conform cu libertatea celorlal i. Ea exist doar în m sura în care
aceast insuficien individual persist . De aceea toate mecanismele sociale încu-
rajeaz perpetuarea acestei st ri de dezechilibru, care pentru individ devine inevitabil
i constant (E. Fromm, 1983, p. 233). Libertatea-rela ie este un mecanism social; ea
p streaz individul într-o stare de dependen fa de structuri. Individul va fi
încadrat în partide, în grupuri de presiune de tot felul, în ordine profesionale, în struc-
turi informatice etc. Aceste structuri îl vor constrânge, îl vor tipiza. Ele vor fi cele
care vor realiza libertatea, nu individul în sine, care abia dac mai este o indivi-
dualitate. Libertatea-rela ie este deci cu necesitate o libertate par ial , o libertate a
corpurilor intermediare între stat i individ.
No iunea, finalitatea i clasificarea libert ilor publice i drepturilor omului 521
Capitolul II
No iunea, finalitatea i clasificarea libert ilor publice
i drepturilor omului
A. Ezit ri terminologice. O alt dificultate care se ridic este de ordin termi-

nologic. Vocabularul este foarte incert. Se folosesc denumiri ca «drepturile omului»,
«drepturile fundamentale ale persoanei», «libert ile publice», «drepturile i liber-
t ile fundamentale», «drepturi cet ene ti» etc. Aceste no iuni sunt utilizate f r
distinc ie chiar în textele constitu ionale. Constitu ia României din 1991 utilizeaz
no iunea de drepturi i libert i fundamentale, Declara ia francez de la 1789 pe cea
de drepturi ale omului, sec iunea I a capitolului II al Constitu iei Spaniei se intitu-
leaz «Drepturile fundamentale i libert ile publice»; aceea i terminologie o
folose te i Partea a II-a din Constitu ia Greciei. În Constitu ia Irlandei, a Germaniei
i a Portugaliei aceste drepturi sunt numite fundamentale. Constitu ia Italiei folose te
categoria de drepturi ale cet enilor. Este aproape imposibil de decis dac în spiritul
celor care utilizeaz aceste no iuni ele sunt sau nu echivalente.
Noi am decis s utiliz m no iunile de «drepturi ale omului» i «libert i publice».
Aceast op iune poate p rea stranie odat ce Constitu ia României opteaz pentru
no iunea de «drepturi i libert i fundamentale». Primul motiv al acestei op iuni este
c no iunea de «fundamental» este una extrajuridic , neavând niciun în eles precis
din punctul de vedere al dreptului. De altfel, criteriul potrivit c ruia unele drepturi i
libert i ar fi fundamentale i altele nu r mâne ascuns chiar în teoriile care utilizeaz
conceptul. Am preferat deci no iunea de libert i «publice» pentru c termenul
«public» are un în eles juridic, chiar dac acest în eles însu i poate stârni controverse.
Cel pu in aceste controverse se pot situa pe planul analizei juridice. De asemenea,
no iunea de «drepturi ale omului» este mai clar din punct de vedere juridic decât
no iunea de «drepturi fundamentale». Este clar c acest concept se refer la drepturile
inerente fiin ei umane i nu la unele determinate ideologic în func ie de caracterul
«fundamental» al valorii pe care o juridicizeaz . Conceptul de «om» este i el defi-
nibil din punct de vedere juridic, fiind mult mai pu in ideologizat decât cel de «fun-
damental». Al doilea motiv al op iunii pentru conceptul de «libert i publice» este c
folosirea lui elimin confuzia, care se face aproape natural atunci când este utilizat
no iunea de drepturi i libert i fundamentale, între aceste drepturi i drepturile
subiective, confuzie pe care o vom l muri mai jos. Mai trebuie s preciz m un lucru:
noi nu excludem folosirea no iunilor de drepturi i libert i fundamentale, dar
în elegem c ele sunt fundamentale pentru c sunt drepturi ale omului i libert i
publice (pentru op iunea pentru denumirea «libert i fundamentale», S. R dule u,
2007, p. 15-19).
Cea mai important distinc ie, odat aceste probleme aparent doar terminologice
au fost l murite, distinc ie pe care i noi am f cut-o chiar în titlul unei lucr ri mai
vechi (D.C. D ni or, 1998), din care prelu m practic o bun parte a acestui titlu, este
cea între no iunea de drepturi ale omului i cea de libert i publice. Rivero consider
c cele dou no iuni sunt distincte pentru c , în primul rând, ele nu se situeaz pe
acela i plan, i, în al doilea rând, pentru c ele nu au acela i con inut. Astfel, arat el,
no iunea de drepturi ale omului este o crea ie ce porne te de la doctrina dreptului

natural. Conform acestei doctrine, omul posed , prin simplul fapt c este om, un
ansamblu de drepturi. Acestea sunt inerente naturii sale i nu pot fi nesocotite f r a
aduce atingere acesteia, deci, într-un fel, nu numai individului, ci i umanit ii. Prin
aceast trecere de la individul în sine la rela iile interindividuale se opereaz trecerea
acestor facult i proprii naturii în postura de drepturi. Statului îi revine misiunea de a
recunoa te i proteja aceste drepturi naturale. Dar când vorbim de drepturi ale
omului, dreptul pozitiv nu face decât aceast recunoa tere, el nu creeaz aceste
drepturi. Chiar nerecunoscute de legisla ia statului, aceste drepturi naturale subzist .
„No iunea de drepturi, ale omului se situeaz deci în afara sau deasupra dreptului
pozitiv” – arat Rivero.
Dimpotriv , sus ine el, no iunea de libertate public se situeaz la nivelul ordinii
juridice pozitive. Libert ile publice sunt drepturi recunoscute i amenajate de stat.
Consacrarea statal le face s treac din domeniul dreptului natural în domeniul
dreptului pozitiv (J. Rivero, 1973, p. 16-17).
Aceast concep ie este gre it în primul rând pentru c nu în elege clar no iunea
de drept pozitiv. Dreptul pozitiv este dreptul efectiv aplicabil într-un stat la un
moment dat. Acest drept include i drepturile naturale, care sunt aplicabile cu acela i
titlu ca legisla ia impus de stat. Trebuie dep it pozitivismul naiv care crede c drept
pozitiv înseamn numai drept formulat sau recunoscut de legiuitor. Acest pozitivism
etatist a negat chiar fondul autenticului pozitivism potrivit c ruia:
– dreptul pozitiv este dreptul în mod efectiv aplicat, adic dreptul provenind din
diferite surse: legisla ie scris , cutum , jurispruden , practic administrativ i care
ajunge efectiv s fie aplicat;
– o metod riguroas , penetrat de spiritul pozitiv, împrumutat de la tiin ele
experimentale;
– separa ia riguroas a dreptului i moralei, a dreptului pozitiv i dreptului natural,
a dreptului efectiv aplicat i a dreptului ideal, a dreptului i politicii, este condi ia
îns i a unei tiin e juridice autonome;
– dreptul constituie un sistem logic care î i este suficient sie i, adic unul c ruia îi
putem deduce consecin ele logice, c uta principiile deciziilor f r s facem apel la o
ierarhie de valori inclus în sistemele naturaliste sau idealiste;
– aceast separa ie între pozitiv i ideal, real i metafizic nu implic negarea
importan ei sistemului de valori în drept; ea semnific doar c dreptul ca tiin ,
morala i metafizica au obiecte diferite (A. Brimo, 1978, p. 40).
Pozitivismul practicat ast zi înc la noi s r ce te aceast pozi ie metodologic ,
s rac ea îns i, prin devierea spre un etatism absolut, excluderea de principiu a
valorilor din drept, separarea strict i nu doar metodologic a moralei i metafizicii,
pe de o parte, i dreptului, pe de alt parte.
Efortul f cut pentru restructurarea drepturilor omului i libert ilor publice are ca
obiect o încercare de a dep i aceast atitudine pentru a reda individului importan a
cuvenit prin umanizarea dreptului, adic prin introducerea în drept a convingerii
morale c omul este perfectibil. A reduce dreptul la dreptul pozitiv în eles de o
manier restrictiv înseamn a nega libertatea individului i a afirma autonomia
structurii fa de omul concret, transformarea acestuia într-o simpl form , într-o
simpl existen numeric , c ci fundamentul acestui drept pozitiv în eles ca singur

existent nu poate fi decât comandamentul, constrângerea. Toma d’Aquino sesiza
foarte bine acest lucru când ar ta c „lucrurile de drept natural sunt impuse pentru c
sunt bune i interzise pentru c sunt rele”, în timp ce „lucrurile de drept pozitiv sunt
bune pentru c sunt impuse i rele pentru c sunt interzise”. Altfel spus, dreptul
natural are la baz Binele i doar acesta creeaz posibilitatea de a impune individului,
în timp ce dreptul pozitiv etatizat are la baz constrângerea, valoarea comporta-
mentului rezultând din aceasta. Primul afirm libertatea, c ci binele i libertatea sunt
una (Gh. D ni or, 1992); cel de-al doilea nu se preocup de valoarea individului în
sine, ci doar de rolul s u în rela ie. Pentru cel dintâi, suprema valoare este libertatea
individului, ordinea social fiind doar o consecin a perfec ion rii acestuia prin
educa ie, deci prin transformarea individului din nedrept în drept. Pentru cel de-al
doilea, suprema valoare este p strarea ordinii i doar ca o consecin a acesteia afir-
marea libert ii individului.
Ce este deci acest drept care excede dreptului sanc ionat de legiuitor? Este acea
directiv , acel standard de justi ie, acel imperativ ra ional care creeaz validitatea
obiectiv a unui sistem juridic i ob ine adeziunea subiec ilor la acesta, deci creeaz
validitatea sa subiectiv . Dar el nu este doar un drept ideal, cum sunt tenta i s cread
pozitivi tii, ci un drept efectiv existent, real i valabil, care se impune direct
subiec ilor de drept i legiuitorului însu i când creeaz dreptul. El este acea con tiin
moral a justi iei de care vorbea M. Djuvara. Dreptul natural este morala social
îns i, care limiteaz i astfel umanizeaz dreptul (G. Renard, 1949, p. 96). El nu este
propriu-zis un corp de reguli, ci o c utare a naturii lucrurilor prin intermediul justi iei
(M. Villey, 1957). Deci el este drept pozitiv în sensul autenticului pozitivism, c ci
judec torul se estimeaz legat de acest drept cu acela i titlu ca de legisla ie. El îl
aplic în mod direct, f r a a tepta formularea sau recunoa terea lui de c tre legiuitor.
Drepturile omului nu se deosebesc deci de libert ile publice prin faptul c
primele sunt situate în afara dreptului pozitiv i celelalte la nivelul acestuia. Drep-
turile i libert ile neprev zute expres de constitu ie sunt normative ca principii gene-
rale ale dreptului statului de drept democratic modern. Aceste principii sunt norma-
tive în sens strict. Ele fac parte deci din dreptul pozitiv. Pozitivitatea nu ine a adar
de formularea legislativ , ci de posibilitatea ca judec torul s aplice efectiv aceste
reguli. Ele se bazeaz pe o „anume reprezentare a raporturilor între om i putere”, pe
care judec torul „o g se te în spiritul i con tiin a sa i care ar defini, în ochii s i, pe
acest teren, Justul” (J. Rivero, 1980, p. 304). Ele se bazeaz a adar pe o subîn eles
concep ie etic privind rela ia individ-stat. Aceast concep ie etic se concretizeaz
în principiile generale ale dreptului care se impun cu valoare de adev r metaetatic.
Dar aceast concep ie subîn eleas tinde s devin expres . Iat cum rezuma, în acest
sens, J. Rivero concep ia Consiliului de Stat în Fran a:
„1. Exist un corp de principii generale ale dreptului public francez; hot rârile
invoc uneori unul sau altul; mai des, ele se refer la principiile generale ale drep-
tului luate în ansamblul lor;
2. Aceste principii au valoarea dreptului pozitiv; ele au cel pu in «for legisla-
tiv »; i judec torul este inut s le asigure respectul sanc ionând violarea lor, cum ar
face pentru legea scris ;
3. Fundamentul autorit ii astfel recunoscute principiilor nu se g se te în texte;

ele sunt «aplicabile chiar în absen a textelor»; hot rârile i concluziile sunt formale
asupra acestui punct; este curios s remarc m, în acest sens, c Preambulul Consti-
tu iei din 1946, care ar fi putut furniza solu iilor jurispruden iale un fundament scris,
nu pare s fi avut asupra lor decât o inciden excep ional ;
4. Judec torul nu creeaz principiile; el vorbe te de ele ca de ni te reguli obiec-
tive, c rora le constat existen a i care nu depind în niciun fel de voin a sa; totul se
petrece ca i cum el s-ar estima legat de ele cu aceea i for ca de lege.
...Dar, crezându-se servitorul acestor principii, el este în fapt creatorul lor”
(Ibidem, p. 305-306).
În materia drepturilor omului i libert ilor publice, lucrurile se petrec în aceea i
manier . Ele sunt din ce în ce mai mult o crea ie jurispruden ial , o crea ie a judec -
torului constitu ional. Noua tendin a dreptului de a dep i formalismul se traduce
institu ional în cre terea rolului jurisdic iei constitu ionale. Având ca atribu ie prin-
cipal de a veghea la aplicarea constitu iei de c tre legiuitorul însu i, jurisdic ia
constitu ional se face ap r toarea (creatoarea) drepturilor omului i libert ilor
publice, odat cu schimbarea i preponderen a, calitativ dac nu cantitativ , a
constitu iei-garan ie a drepturilor în raport cu constitu ia-separa ie a puterilor. Dac
prevederea formal a libert ilor este util i necesar , ea nu este i suficient , nefiind
eficient prin sine, lucru reflectat de altfel prin situarea judec torului în centrul
construc iei teoretice a statului de drept; interven ia «creatoare» a jurisdic iei consti-
tu ionale este absolut necesar efectiviz rii acestor libert i.
Noul rol al judec torului constitu ional este deci ap rarea i precizarea, efectivi-
zarea drepturilor omului i libert ilor publice. Crea ia jurispruden ial a libert ilor
publice este o realitate. Ea prezint fa de declara iile constitu ionale de drepturi, un
avantaj demn de remarcat: prev zute fiind într-o decizie jurisdic ional , respectul
drepturilor este asigurat prin sanc iunea jurisdic ional . În plus, lista libert ilor
r mâne deschis , putând fi completat în orice moment. Astfel, crearea jurispru-
den ial a drepturilor omului i libert ilor publice reprezint un progres în ordinea
democra iei. Aceast constatare nu este o simpl specula ie teoretic . În Fran a, de
exemplu, unde Consiliul Constitu ional a avut un rol foarte activ în crearea de noi
drepturi fundamentale, poporul, prin referendumul din 5 mai 1946, a respins propu-
nerea de creare a unei noi Declara ii a Drepturilor Omului comportând enun uri de
principiu (Decizia C.C.F. din 16 ianuarie 1982, relativ la na ionalizare). Jurisdic ia
constitu ional se face deci purt toarea de cuvânt, reprezentanta poporului în concu-
ren cu parlamentul.
Drepturile omului i libert ile publice nu sunt astfel diferite în ceea ce prive te
natura lor, ci doar în ceea ce prive te sursa protec iei lor. Dac libert ile publice au
ca surs formal a protec iei juridice un text constitu ional, drepturile omului pot
avea ca surs formal a acestei protec ii un principiu general al dreptului.
B. No iunea de libertate public . A garanta cet enilor libert ile publice prin
intermediul dreptului presupune mai întâi a defini aceast realitate, a defini no iunea
de libertate public . Or, pentru a defini no iunea de libertate public trebuie mai întâi
s g sim un criteriu care s ne permit s spunem când suntem în prezen a unei
libert i publice i, în al doilea rând, s stabilim o list a libert ilor publice.
Trebuie distins , mai întâi, libertatea de alte puteri pe care dreptul le prevede.
Libertatea este o putere de autodeterminare. „Libertatea unei fiin e este autodeter-
minarea acelei fiin e”, cum spunea R. Capitant (1956-1957, p. 32). Este vorba de o
putere pe care omul o exercit asupra lui însu i. Aceasta nu înseamn c el nu se
raporteaz prin aceasta la ceilal i, ci c raportarea la ceilal i se face doar de o manier
pur negativ , prin faptul c trebuie s respecte, prin ab inere, jocul libert ii celorlal i.
Libertatea, ca drept, presupune cu necesitate rela ia cu ceilal i. Doar în m sura în care
ea este un raport, este drept, c ci dreptul presupune cu necesitate rela ia. Libertatea
care nu ar presupune rela ia ar r mâne str in dreptului, c ci dreptul este acest liant
între solitudini (F. Terré, 1995, p. 11).
Exist îns o diferen calitativ între aceast libertate juridic , între aceast
libertate ca drept, i celelalte drepturi. Aceast libertate este puterea individului de a
se determina el însu i, putere care nu se repercuteaz asupra celorlal i decât în mod
negativ, în timp ce celelalte drepturi reprezint puterea de a impune celorlal i membri
ai societ ii un comportament pozitiv. Astfel, dreptul de crean rezultat dintr-un
contract este calitativ deosebit de o libertate. El presupune c un individ, creditorul,
poate cere i impune unui alt individ, debitorul, s aib o anumit comportare, în
virtutea regulilor privind responsabilitatea contractual .
Am v zut mai sus cum poate fi în eles termenul «libertate» i cât de vag poate fi
uneori acest termen. Când acestei no iuni i se adaug cea de «public», conceptul
rezultat devine i mai vag. În sistemul nostru juridic, cuvântul public semnific o
interven ie a puterii. Pornind de la acest sens al cuvântului public s-a spus c sunt
libert i publice cele care privesc rela ia cet enilor cu organele statului i libert i
private, cele care privesc rela iile particularilor între ei. Ar fi libert i private în acest
sens libertatea contractual , libertatea sindical în raport cu angajatorul etc. Aceast
distinc ie nu este acceptabil , c ci criteriul pe care îl utilizeaz este gre it. Orice
libertate este public în sensul c ea presupune interven ia statului pentru a o
consacra din punct de vedere formal-juridic, pentru a o amenaja i pentru a asigura
respectul s u. Dar statul nu creeaz aceste libert i, ci doar le formuleaz . El asigur
protec ia unei sfere a libert ii individuale în care nu pot avea imixtiune nici ceilal i
subiec i de drept, nici statul însu i decât în condi ii foarte restrictive i în situa ii bine
determinate. Statul d aspect normativ libert ilor publice, dar aceste libert i exist
înainte de orice normare. Dreptul la via este o libertate public nu pentru c este
acordat sau reglementat de c tre stat, c ci el exist independent de orice lege. Norma
nu intervine aici decât pentru a împiedica puterea i celelalte subiecte de drept s
aduc atingere acestui drept, referindu-se deci la o obliga ie a celorlal i i nu la
atribuirea unui drept individului.
Ceea ce face o libertate s se transforme din libertate natural în libertate public
este faptul consacr rii ei de c tre sistemul juridic pozitiv (acest sistem juridic pozitiv
cuprinde i principiile generale ale dreptului ori «drepturile naturale»). Interven ia
puterii pentru a o amenaja i a o proteja o face s fie public . Libert ile publice sunt
puteri de autodeterminare consacrate de dreptul pozitiv. Dar ele r mân puteri de
autodeterminare. Dreptul pozitiv nu este decât un instrument. Libert ile publice sunt
definite ca obliga ii ale statului doar de o manier negativ , c ci interven ia acestuia
este doar una constatatoare, nu una creatoare (Ph. Braud, 1968, p. 72).
Libert ile publice nu se confund cu drepturile subiective (A se vedea i S.

R dule u, 2006, p. 19-25). Libertatea public este o libertate acordat tuturor, o
libertate juridic universal . Ea face parte din dreptul obiectiv. Ea este abstract , în
sensul c asigur nu un drept asupra unui anumit bun, ci doar ofer posibilitatea
abstract de a avea drepturi asupra unui anumit bun. Exerci iul acestei libert i are
drept singur limit neaducerea unor atingeri ale libert ilor celorlal i. Dreptul
subiectiv este „prerogativa, concedat unei persoane de c tre ordinea juridic i
garantat pe calea dreptului, de a dispune de o valoare care este recunoscut ca apar-
inându-i, fie ca a sa, fie ca fiindu-i datorat ” (P. Pescatore, 1978, p. 239). A adar,
dreptul subiectiv este o «facultate concedat », în timp ce o libertate public nu este
concedat de ordinea juridic , ci doar constatat i ap rat de aceasta.
Dreptul subiectiv este un drept ce apar ine unui subiect, în timp ce libertatea
public apar ine tuturor subiectelor de drept, în mod egal, din punct de vedere juridic.
Astfel dreptul de proprietate este un drept subiectiv în sensul c titularul unui drept
asupra unui bun are posibilitatea de a se bucura singur de acel bun. Proprietatea ca
drept subiectiv are caracter exclusiv i absolut. Ca libertate public ea nu mai
semnific aceast posibilitate absolut a unui titular de a se bucura de bunul s u, ci
faptul c orice subiect are posibilitatea de a avea bunuri în proprietate. A adar
libertatea propriet ii este condi ia oric rei aproprieri, dar aceasta nu înseamn deloc
c statul asigur tuturor aproprierea în mod efectiv a acelora i bunuri. Capacitatea
garantat este una abstract i juridic , nu una concret i economic . Libertatea
public nu este un drept subiectiv, ci condi ia oric rui drept subiectiv. Este adev rat
c libert ile publice se prelungesc în drepturi subiective, dar nu se confund cu
acestea. De aceea defini ia care face din drepturile fundamentale „acele drepturi
subiective apar inând cet enilor, esen iale pentru via a, libertatea i demnitatea aces-
tora, indispensabile pentru libera dezvoltare a personalit ii umane, drepturi stabilite
prin Constitu ie i garantate prin Constitu ie i legi” (I. Muraru, 1995, I, p. 189) ni se
pare prea restrictiv . Este adev rat c no iunea de libertate public se distinge uneori
cu greu de cea de drept subiectiv. Distinc ia se dovede te îns foarte necesar , c ci o
multitudine de acte juridice interne i interna ionale fac apel la no iunea de libert i
publice sau drepturi fundamentale în domenii care in tradi ional de dreptul privat,
ceea ce ar putea da na tere la numeroase confuzii (F. Terré, 1995, p. 13-14).
Defini ia de mai sus este restrictiv i dintr-un alt punct de vedere. Ea arat c
drepturile fundamentale sunt cele stabilite prin constitu ie. Acest lucru nu este îns cu
necesitate adev rat. De exemplu, nicio constitu ie român , din 1866 i pân ast zi, nu
prevede libertatea contractual . Aceasta s însemne c aceast libertate nu este un
drept fundamental?
Libertatea public este a adar o putere de autodeterminare a omului în rela ie cu
un alt subiect, bazat pe existen a unei sfere de libertate-autonomie a fiin ei umane,
care este intangibil atât pentru puterea public cât i pentru particulari. Distinc ia
dintre drepturile naturale i libert ile publice se estompeaz în acest mod. S-a spus
c libert ile publice sunt libert i fundamentale (J. Robert, 1988, p. 18). Dar care ar
fi criteriul pornind de la care o libertate ar putea fi calificat ca fiind fundamental i
alta nu? Libert ile publice ar fi astfel variabile de la o epoc la alta pentru c înse i
criteriile ar varia. De aici s-a stabilit o coinciden între libert ile publice i
drepturile omului, drepturile naturale inerente fiin ei umane, care asigur autonomia
acesteia. Acest lucru a fost criticat sus inându-se c ar trebui, datorit modific rilor
psihologiei sociale, s se revizuiasc tot timpul lista drepturilor omului, c ci ceea ce
este fundamental într-o epoc poate s piard acest caracter în alta. Dar aceast
obiec ie pare s fie înfrânt de dreptul pozitiv însu i, c ci conform acestuia lista
drepturilor omului i a libert ilor publice nu poate decât s fie îmbog it , niciodat
restrâns . Astfel, Constitu ia României din 1991 arat în art. 53 c restrângerea exer-
ci iului unor drepturi fundamentale nu poate atinge existen a dreptului sau a libert ii.
C. Finalitatea libert ilor publice. Libert ilor publice li se pot acorda dou
finalit i în func ie de modul în care este conceput rela ia general între individ i
societate, de modul în care este conceput scopul social. Atunci când scopul social
este considerat a fi individul, împlinirea personalit ii umane, libert ile sunt exerci-
tate de fiecare dup bunul s u plac, cu singura limitare de a nu aduce atingere libert -
ilor celorlal i, c ci aceste libert i publice sunt stabilite egal pentru to i. Dreptul
libert ilor publice nu face decât s asigure coexisten a între libert i. Autoritatea nu
pune de fapt limite, ci arbitreaz . Dar aceast modalitate de în elegere a libert ilor
publice este oarecum utopic . Ea este un deziderat frumos, dar care nu ine seama de
realitatea autonomiz rii din ce în ce mai accentuate a structurilor sociale, care face ca
individul s devin din ce în ce mai mult un rol social, o simpl func ie a orga-
nismului societ ii. Un al doilea mod de a în elege drepturile i libert ile funda-
mentale porne te de la ideea c libertatea are un scop social, c drepturile acordate
omului, conceput ca un fel de func ionar social (L. Duguit apud J. Robert, 1988,
p. 13), nu sunt decât mijloace de a dezvolta solidaritatea social .
Scopul social este individul, realizarea sa sau scopul unei entit i transindi-
viduale? Aceasta este întrebarea la care trebuie r spuns mai întâi pentru a în elege
cum trebuie privite libert ile publice. „Omul este cauza eficient a societ ii”
(R.M. Schwalm, 1937, p. 37), dar el nu este i cauza ei final . Mul i au fost i sunt
îns de alt p rere: „În organismul social, spun ei, agregatul are drept scop fericirea
unit ilor componente în timp ce în organismul individual unit ile exist pentru
prosperitatea agregatului” (H. Spencer apud R.M. Schwalm, 1937, p. 204). O astfel
de p rere este îns mai mult rodul unui impuls orgolios decât rodul unei reflec ii
serioase. Împotrivirea fa de faptul reducerii individului la o simpl existen de
atom social este fireasc , benefic chiar uneori, dar nerealist când vrea s impun
opinia potrivit c reia individul ar fi scopul societ ii.
Societatea este o entitate de sine st t toare. „Ori orice existen g se te binele s u
în conservarea naturii sale i a propriet ilor sale: deci, societatea, ca fiin colectiv ,
are binele s u propriu, care const în conservarea unit ii sale” (R.M. Schwalm, 1937,
p. 24). Societatea este o ordine formal substan ializat în con tiin a individual . A- i
conserva fiin a înseamn pentru ea a nu rupe coeren a acestei ordini formale.
Desigur, individul percepe ordinea social ca fiind realizat pentru el i, într-un fel,
este adev rat i acest lucru, dar în primul rând „destinatarul ordinii sociale nu este
omul, ci comunitatea” (G. Burdeau, Traité, I, 1980, p. 234), societatea. A adar,
scopul social este un scop al societ ii, ce tinde spre împlinirea fiin ei sale, nu spre
asigurarea bun st rii, siguran ei sau fericirii individuale. Societatea tinde spre reali-
zarea con tiin ei de sine, ea nu poate avea drept scop individualitatea ce-i este
element. Ar fi o r sturnare a ordinii fire ti, naturale a lucrurilor dac s-ar întâmpla
altfel. Un organism complex care ar vie ui în vederea binelui p r ilor sale i nu al lui
însu i este în mod evident un nonsens; ori societatea este în raport cu individul un
organism complex ce-l are pe acesta drept element. „A a cum suntem de acord c
aceast situa ie sui generis care alc tuie te orice societate degaj fenomene noi,
deosebite de acelea care se produc în con tiin ele solitare, trebuie s admitem c
aceste fapte specifice rezid în societatea îns i care le produce, iar nu în p r ile sale,
adic în membri s i. Ele sunt deci, în acela i sens exterioare con tiin elor individuale,
considerate ca atare, precum caracterele distincte ale vie ii sunt exterioare substan-
elor minerale care compun fiin a vie” (E. Durkheim, 1974, p. 45). Aceasta nu
înseamn c societatea exist în afara proceselor ce caracterizeaz via a indivi-
dualit ii; ea este transindividual i exterioar individualit ii ca individualitate, dar
în individualitatea îns i; este o transcendere în untru. De altfel societatea nu este o
structurare a indivizilor, ci a rela iilor interindividuale. În fond, nu indivizii sunt
membri ai societ ii, ci aceste elemente ideale, de natur rela ional .
Scopul societ ii este men inerea coeren ei logice a bazei sale ideatice, ce repre-
zint «corpul» s u, adic des vâr irea unei ordini sociale. A adar, ordinea trebuie
v zut de individ ca o condi ie a libert ii sale, mai mult, ca o condi ie a înse i
existen ei sale. Individul nu vede în scopul social decât o universalizare a propriului
scop, a propriei voin e. Îns „împotriva principiului voin ei singulare trebuie amintit
conceptul fundamental, acela c voin a obiectiv este ceea ce e ra ional în sine, în
conceptul s u, fie c el este cunoscut de c tre indivizi i voit de liberul lor arbitru, fie
c nu” (G.W.F. Hegel, 1969, p. 279). Scopul social cap t în con tiin a individului
reprezentarea sa concret , expresia sa istoric , dar acesta nu-l face s fie scopul indi-
vidualit ii, chiar dac individualitatea îl adopt ca fiind propriul s u el. El r mâne
scopul societ ii, ce se insinueaz în mintea i inima p r ilor sale, f cându-le s - i
pun sociabilitatea înaintea existen ei naturale. Ceea ce sus ine, de exemplu,
G. Burdeau („Binele comun nu este o sum a intereselor individuale... nicio rezul-
tant ... nici binele unei societ i transcendente”, Le pouvoir politique, p. 95-96), este
adev rat într-un sens: dac în elegem prin societate transcendent o societate rupt de
indivizi, vie uind propriu-zis în afara lor. Dar societatea este transcendent într-un alt
sens. Ea î i are realitatea în actele individuale, dar, rela ionând aceste acte, f când din
ele o structur ordonat , interuman , ea d acestor acte valoarea i direc ia. Afirma ia
lui G. Burdeau devine, într-o astfel de în elegere, hazardat . Într-adev r, binele
comun nu este o sum a intereselor individuale, nicio rezultant , dar el este binele
unei societ i transcendente. Tocmai pentru c el este scopul unei entit i transindi-
viduale, în sensul ar tat mai sus, va fi valorizat de individ ca fiind propria sa natur .
G. Burdeau nu prive te adev rul în fa , se autoiluzioneaz . Societatea a devenit
transcendent . Este în firea lucrurilor atâta vreme cât omul nu este capabil s fac un
minim salt moral, ce ar însemna un progres al s u. Este regretabil, dar real.
Se impune de aceea o revigorare a individualismului, dar nu a unui individualism
care s afirme, în pofida realit ii, c scopul social este realizarea individualit ii, ci a
unui individualism care, recunoscând autonomizarea structurii sociale, transformarea
omului în simplu atom social, alterarea omenescului, înstr inarea con tiin ei, s
încerce în mod realist o reconstituire a individualit ii în ea îns i, distrugând iluzia
c omul ca om se confund cu rolul social pe care îl joac .
Libert ile publice, progresul acestora reprezint tocmai o astfel de încercare. Dar
aceste libert i nu trebuie absolutizate. Ele nu produc prin ele însele efectul eliber rii
individului ca individ, nu asigur automat afirmarea personalit ii. Ceea ce afirm ele
în primul rând sunt structurile societ ii civile. Partidele, sindicatele, organiza iile
agricole, organiza iile studen ilor, ale femeilor etc. sunt cele care se afirm prin liber-
tatea de asociere. Ziarele, televiziunea, radioul etc. sunt cele care se afirm prin liber-
tatea presei. Aceste structuri asigur o protec ie a indivizilor, dar doar mediat. Ele
sunt îns , a a cum am ar tat cu alt ocazie, i un mijloc de constrângere.
Totu i, se constat o tendin de reorientare a libert ilor publice spre individ, prin
transformarea unor drepturi. De exemplu, acum un secol, libertatea presei era o afir-
mare a unui element al societ ii civile. Acum, aceast libertate este doar un element
al unui drept mai complex, dreptul la informa ie, care este axat de data aceasta pe
persoana uman i nu pe structura social . Pe de alt parte, protec ia juridic a drep-
turilor omului presupune o interven ie din ce în ce mai accentuat a particularilor,
atât la nivelul ordinii juridice interne, cât i la nivel interna ional. Particularii pot s
conteste legea prin intermediul ac iunii în neconstitu ionalitate în unele sisteme, deci
printr-un procedeu ofensiv, sau prin intermediul excep iei de neconstitu ionalitate,
procedeu defensiv, care este îns eficient pentru a proteja libert ile publice împo-
triva legii înse i. La nivel interna ional s-a admis ca un particular s fie parte într-un
proces în fa a unei jurisdic ii interna ionale, ceea ce îi garanteaz ap rarea libert ilor
chiar în fa a propriului stat etc.
Problema binelui comun, de care depinde în elegerea libert ilor publice, este de
aceea i natur cu cea dezvoltat de Marx în cazul rela iei de munc . Rela ia om –
munc – produs se poate extrapola în cazul bine individual – act social – bine
comun. Prin munc omul pare s - i exprime cel mai bine natura; ea este actul creator.
Dar, obiectivând prin munc un produs, omul i-l opune ca pe ceva str in, ca pe ceva
ce trebuie dobândit. „Mizeria – zice Marx – decurge din îns i esen a muncii din
zilele noastre” (1968, p. 519), iar esen a ei este faptul c ea este un act social, un act
ce profit unei structuri i nu individului ca individ. Ea creeaz necesit i, în loc s le
satisfac . „Ce sens are în dezvoltarea omenirii aceast reducere a majorit ii ei la
munc abstract ?”, se întreba Marx (p. 519). Sensul este crearea unei existen e noi,
autonom i superioar în raport cu individul.
De aceea i manier se petrec lucrurile i în cazul rela iei bine individual – act
social – bine comun. Pentru a- i satisface un anumit interes, pentru a- i exercita o
anumit libertate, individul ac ioneaz uzând de pârghii sociale, adic î i formuleaz
interesul individual în termenii unui interes general, îi d un caracter de universalitate
pe care el nu îl are. El trebuie s exercite o presiune mult mai mare decât cea pe care
ar putea-o ob ine prin el însu i. Trebuie s exprime un interes al s u într-o form în
care în el s se reg seasc mase mai largi sau mai restrânse, s transforme a adar
interesul lui în interesul nostru. Dar el, transformându- i scopul în acest bine comun,
nu se mai reg se te pe deplin în el, scopul nu-i mai apar ine propriu-zis lui, ci unei
multitudini, el profit de acum structurii.
Libert ile publice nu fac excep ie de la aceast regul . Prevederea unei libert i
în constitu ie presupune, pe lâng faptul c ea este ap rat de dreptul pozitiv, o
socializare a sa. Ceea ce trebuie re inut este faptul c scopul social este scopul
societ ii, nu al indivizilor ce o compun, de i el porne te de la interesele acestora i

este valorizat ca scop al lor, c structura se exprim pe sine în scopurile sale, chiar
dac prin intermediul spiritualit ii individuale. Dar mai ales trebuie re inut c
individualism nu înseamn atitudinea superficial ce afirm cu ostenta ie c omul e
totul când el este aproape nimic, ci o încercare de reconstruire a umanului stabilind
bine premizele de la care suntem sili i s pornim.
Am ar tat cu alt ocazie (D.C. D ni or, 1995) c socializarea este pentru indi-
vidul ca individ un regres. Toat expunerea nu arat în fond decât acest lucru. Ea
vrea s creeze nevoia unui individualism matur, care s g seasc modalit ile de a
reda individului ceea ce el a înstr inat: con tiin a sa de sine. Trebuie s vedem clar c
„orice politic tinde s trateze oamenii ca lucruri” (P. Valéry, 1927, p. 400) i s ne
for m s schimb m aceast stare de fapt.
Libert ile publice nu trebuie în elese a adar nici ca servind doar scopurilor
individului, c ci scopul individului este determinat de scopul social, nici ca servind
doar unei societ i transcendente. Trebuie s conciliem cele dou tendin e: cea care
afirm c individul este totul, c societatea are drept scop doar fericirea indivizilor,
care ignor dependen a acestora de structurile sociale, cu cea care afirm c individul
îndepline te doar o func ie social , c el nu are drepturi sau libert i, ci doar compe-
ten e. Dac este adev rat c individul este st pânit de structura social , acest lucru nu
este nici de dorit, nici inevitabil. Drepturile omului i libert ile publice trebuie s
progreseze c tre o afirmare a individualit ii, dar nu prin intermediul unei liber-
t i-autonomie, ci prin intermediul unei libert i rezultat din progresul moral al indi-
vidului, care ar umaniza ordinea social , perfec ionând-o în acela i timp. Libert ile
publice nu trebuie ap rate de aceea doar în raport cu autoritatea public , ci i în
raport cu structurile societ ii civile. Dac , de exemplu, libertatea presei era o
libertate conceput pe baza opozi iei stat-societate civil , v zut ca echivalent opo-
zi iei autoritate – libertate, dreptul la informa ie este conceput pe baza distinc iei
individ – societate, fiind un mijloc de protec ie chiar împotriva abuzurilor mediilor
de informa ie. Astfel, art. 31 alin. (4) din Constitu ia României din 1991 arat c
„mijloacele de informare în mas , publice i private, sunt obligate s asigure infor-
marea corect a opiniei publice”.
D. Cele trei genera ii de drepturi ale omului. Dimensiunea formal a dreptu-
rilor omului nu înseamn c ele sunt drepturi al c ror con inut este indiferent. Ele
trebuie s cuprind un element substan ial, adic valori determinate care trebuie s
guverneze formarea regulilor legislative. Drepturile omului nu se rezum deci la
lupta contra arbitrarului, ci ele lupt contra legalului, c ci legea îns i poate fi
nedreapt , ea îns i poate s fie un «atentat la libertate». Drepturile omului sunt
drepturi care sunt asigurate prin efectivizarea statului de drept, deci prin supunerea
statului fa de drept, dar nu fa de orice drept, ci fa de unul care are un anumit
con inut, con inut pe care noi l-am analizat mai sus.
Fundamentul statului de drept îl constituie un mod individualist de a concepe
rela ia individului cu statul. El se bazeaz pe afirmarea unei primordialit i a indivi-
dului în cadrul societ ii, care presupune men inerea statului într-o postur de instru-
ment afectat realiz rii de sine a individului, netransformarea statului i nici a drep-
tului într-un scop în sine, deci limitarea primului prin subiectivizarea celui de-al
doilea. În centrul construc iei statului de drept stau drepturile omului. Acestea sunt
limita ac iunii puterii. Scopul organiz rii sociale nu este ordinea, ci ap rarea
drepturilor naturale i imprescriptibile ale individului, fa de care ordinea i deci i
dreptul legal sunt doar mijloace. Drepturile omului sunt deci inspirate de ideea c
dreptul creat de stat trebuie s aib un anumit con inut. Acest con inut poate avea
diferite conota ii. În func ie de acestea au fost distinse trei genera ii de drepturi ale
omului (G. Haarscher, 1993, p. 35-45; pentru alte criterii de clasificare, S. R dule u,
2006, p. 34-41).
a. Prima genera ie de drepturi ale omului. Drepturile omului au ap rut odat cu
trecerea la societatea burghez . Este vorba de trecerea revolu ionar de la vechiul la
noul regim mai întâi în Fran a, care a dus la adoptarea primei declara ii de drepturi.
În perioada de dinaintea revolu iilor burgheze, bazele societ ii erau în mod funda-
mental inegalitatea i structurile, corpurile intermediare. Individul aproape c nu avea
loc în aceast organizare. El era ran, me te ugar, nobil i abia dac mai era o
individualitate independent . Indivizii erau sufoca i nu atât de absolutism, cât de
societatea îns i. De aceea, individul se va revolta împotriva constrângerii sociale
înse i. El se va postula ca scop al societ ii. Vom asista la o exacerbare a teoriilor
individualiste. Drepturile omului se bazeaz în aceast prim perioad pe un indi-
vidualism general. Dar aceast afirmare a individualismului nu putea fi f r limite,
c ci nu poporul era cel care trebuia s se afirme plenar, ci burghezia. De aceea, vom
întâlni o afirmare a unor drepturi fundamentale generale, cum ar fi libera circula ie,
respectul personalit ii, libertatea con tiin ei, libertatea exprim rii, a opiniei
(C.-A. Colliard, 1968). Apoi îns se va pune accentul pe dreptul de proprietate, deci-
siv pentru burghezie, dar se vor limita drepturile politice prin adoptarea sistemului de
vot cenzitar sau distinc ia între cet enii «activi» i cet enii «pasivi» (Constitu ia
Fran ei din 1791) etc. Limit ri foarte severe erau aduse de asemenea libert ii de
asociere (de exemplu, legea Chapelier din 14-17 iunie 1791 în Fran a, care interzicea
formarea de asocia ii ale muncitorilor) pentru a împiedica muncitorimea s jeneze
dezvoltarea produc iei. Teoriile individualiste care fuseser baza revolu iei i care
fundamentau teoria suveranit ii populare, potrivit c reia fiecare persoan este
cet ean, adic de in toare a unei p r i din suveranitate, sunt abandonate. Conform
acestor teorii poporul nu are prin sine suveranitate, c ci el nu este o entitate abstract
existent practic, ci are suveranitate doar prin adi ionarea suveranit ii fiec rui
cet ean. Cet eanul exercit aceast «bucat » de suveranitate (c ci aceasta nu
apar ine întreag decât corpului social) în mod direct. Deci este exclus reprezentarea
ca principiu. Acest sistem, care presupunea exacerbarea individualismului, generat
de autonomizarea structurilor, nu a fost îns , în general, preferat. El f cea din
cet ean un purt tor al unui drept, în timp ce nevoia structurii cerea ca el s r mân o
simpl func ie.
Teoria suveranit ii populare este înlocuit cu cea a suveranit ii na ionale.
Preferin a ce s-a acordat acestei teorii a fost o veritabil revan a societ ii asupra
individului. Individul, odat ordinea restructurat , va trebui s revin la condi ia sa
de element func ional al unei structuri. De aceea, suveranitatea popular , ob inut
prin adi ionarea suveranit ii inerente fiec rei fiin e umane, va fi înlocuit cu suvera-
nitatea na ional , atribut al poporului ca entitate abstract , existent independent de
elementele sale. Aceast entitate are o existen proprie, o voin proprie, un scop
propriu. Ea este o persoan moral . Votul, expresie a voin ei electoratului, nu mai
creeaz o reprezentare a voin ei generale, ci doar un organ prin care voin a acestei
entit i existen iale morale, na iunea, se poate exprima i ac iona. Reprezentan ii sunt
mandatarii na iunii, nu ai indivizilor. De aici vor rezulta toate caracterele specifice
ale mandatului public.
Desigur, justificarea aparent a acestei teorii este de ordin practic: imposibilitatea
de a acorda dreptul de vot, deci exerci iul suveranit ii, anumitor categorii cum sunt
copiii sau aliena ii; imposibilitatea consult rii directe în cazul statelor mari etc. Dar
motivele reale sunt de alt ordin: suveranitatea, ca s profite structurii, nu trebuie s
exprime voin a individului ca individ, ci voin a existen ei transindividuale; scopul
social este scopul societ ii îns i i nu al indivizilor ce par a o compune, c ci socie-
tatea nu este o structurare a indivizilor, ci o structurare a rela iilor sociale.
Aceast teorie a fost adoptat de revolu ionarii francezi în 1789. În art. 3 al
Declara iei Drepturilor se ar ta: „Principiile oric rei suveranit i rezid în mod
esen ial în Na iune. Niciun corp, niciun individ nu poate exercita o autoritate care nu
eman expres de la aceasta”. În acest sistem, cet enii nu mai au drepturi, ci doar
competen e. Drepturi are doar na iunea. Reprezentan ii nu mai sunt o imagine a
na iunii, ci scopul acesteia. De aceea, sistemul reprezentativ poate fi definit ca
„sistemul în care voin a unui organ zis «reprezentativ» este inut , în virtutea unui
postulat constitu ional, drept voin a na iunii, f r s ne preocupe s tim dac
voin a acestui organ coincide cu cea a poporului real” (A. Hauriou, J. Gicquel,
P. Gélard, 1975, p. 224). Acest sistem nu mai este propriu-zis individualist. El nu
elibereaz decât structurile societ ii civile. Beneficiara drepturilor rezultate din acest
sistem va fi o clas social , burghezia, i nu individul ca individ. Structurile vechiului
regim sunt înlocuite cu altele, poate mai pu in constrâng toare, dar care nu semnific
o eliberare a individului ca individ, c ci structurile societ ii civile sunt ele însele o
form de constrângere.
Prima genera ie de drepturi ale omului i de libert i publice rezultate din aceast
mi care revolu ionar se caracterizeaz printr-o tr s tur comun : ele sunt libert i
revendicate i ob inute contra statului i prin raportare la el (G. Haarscher, 1982,
p. 176-196). Ele nu sunt deloc libert i care consider c individul ar putea fi oprimat
chiar de societatea civil i chiar de un alt individ. Aceste libert i publice cer statului
s se ab in s intervin în anumite comportamente individuale, cer puterii s
respecte o sfer de libertate-autonomie a individului. Dar, a a cum am v zut, aceast
libertate-autonomie nu este efectiv decât dac ea este sus inut de o libertate-parti-
cipare pe care aceast perioad nu o realizeaz propriu-zis. Drepturile omului din
aceast perioad cer o neinterven ie a statului. Statul este îns în eles ca fiind format
propriu-zis doar de cele dou puteri «politice» ale sale, c ci aceste drepturi ale
omului presupun interven ia activ a judec torului. Judec torul nu mai este implicit
conceput doar ca un reprezentant al statului, ci i al societ ii civile, c ci el intervine
pentru a garanta neinterven ia statului. Libert ile acestei perioade indic o emanci-
pare. Ele sunt libert i pe care anglo-saxonii le numesc freedoms from (I. Berlin,
1969, p. 122 i urm.); ele implic o eliberare de sub domina ia statului. Dar revolta
contra oric rei constrângeri, care s-ar fi vrut scopul revolu iei, a fost voalat sub
aceast afirmare a unei libert i par iale. Principiul separa iei puterilor fusese conce-
put pentru a garanta libert ile individuale. El era doar o re et de guvernare. Dar
revolu ia a reu it s -l transforme într-o metafizic a puterii, pervertindu-l prin
aceasta. El nu mai asigur o eliberare a individului, ci o bun func ionare a statului.
b. A doua genera ie de drepturi ale omului. A doua genera ie de drepturi ale
omului este de o alt natur . De data aceasta nu se mai cere o ab inere a statului de a
interveni, ci dimpotriv , o interven ie activ a acestuia. Rolul statului este activ, i se
cere o presta ie. Aceast nou genera ie de drepturi ale omului face trecerea de la
statul minimal i subsidiar, specific liberalismului clasic, la statul-providen .
Statul-providen este un stat care reglementeaz sau tinde s reglementeze totul,
care, datorit necesit ii de a proteja mediul social i natural, intervine din ce în ce
mai mult în comportamentele individuale i de grup. Rolul statului nu mai este în
primul rând protec ia i represiunea, ci promovarea. Rolul tradi ional al statului în
raport cu societatea civil era acela de a stabili un cadru general în care indivizii s se
orienteze în mod liber. Dreptul rezultat sanc iona conduitele. Interven ia statal era
astfel minim . Dar statul dep e te ast zi cu mult acest rol. Interven ia sa este
prezent la toate nivelele vie ii sociale. Ca urmare, legisla ia se dezvolt într-un ritm
infernal. Apare astfel a a-numitul Stat-providen . „Tipul de stat pe care, printr-un
termen mai mult sau mai pu in bine ales, îl numim Stat-Providen (Welfare State) –
ar ta T. Koopmans – este datorat în principal activit ii legiuitorului. Prima schi are a
fost f cut în domeniul politicii sociale, cu legile privind dreptul muncii, s n t ii,
securit ii sociale; dar, gradual, interven iile statului s-au întins la sfera economiei
(cu legile asupra concuren ei, transporturilor i agriculturii); i, în final, s-a ajuns la
situa ia prezent , cu extinderea sectorului public, exerci iul unui control generalizat
al statului asupra economiei, responsabilitatea asumat de stat în materia angaj rii
for ei de munc , elaborarea de planuri de asisten social , finan area activit ilor ce
nu au un scop lucrativ, privind de exemplu domeniul artelor, sau lucr rile publice i
reînnoirea centrelor urbane insalubre” (Nouvelles…, p. 313-314).
Cre terea rolului statului, obligat în noile condi ii de dezvoltare economic i social
s dea o orientare milioanelor de decizii luate de particulari, pentru a proteja mediul
natural i social, f r a aduce totu i atingeri liberei ini iative, se transpune într-o aparent
paradoxal sl bire a drepturilor omului i libert ilor publice din prima genera ie.
A adar, drepturile celei de a doua genera ii sunt cele care generic sunt numite
drepturi economice, sociale i culturale. Ele sunt drepturi de o factur deosebit de
primele, sunt ceea ce americanii numesc freedom to. Aceste categorii cuprind dreptul
la s n tate, la educa ie, la munc , la securitate social , la un nivel de via decent etc.
Pe lâng faptul c aceste drepturi cer o interven ie activ a statului, ele sunt drepturi
care tind s îl protejeze pe individ contra societ ii civile înse i, care poate, prin
diferitele ei structuri, s fie represiv . Drepturile omului i libert ile publice din a
doua genera ie nu mai presupun c afirmarea societ ii civile înseamn cu necesitate
o eliberare a individului. Ele sunt dimpotriv la fel de circumspecte fa de societatea
civil ca fa de puterea public . De aceea ele se preocup nu doar s pun individul
la ad post de abuzurile ce ar rezulta din exerci iul puterii statale, ci i s -l pun la
ad post de for ele private, în primul rând de for ele economice (M. Duverger, 1983,
p. 167). Drepturile nu mai sunt revendicate doar contra statului, ci i contra societ ii.
Drepturile din genera ia a doua intr într-un anumit conflict cu cele din prima
genera ie, pentru c ele cer interven ia statului, pe când celelalte cer ca acesta s se
ab in s intervin . Conflictul acesta este reflexul conflictului dintre statul minimal i
subsidiar, specific liberalismului, i statul providen , interven ionist i total. Aceast
trecere spre o nou genera ie de drepturi ale omului pune în pericol construc ia atât
de fragil a statului de drept. Statul de drept este un stat care ar trebui s limiteze
puterea, un stat care are ca element central prezervarea unei sfere de libertate-auto-
nomie a indivizilor. Asigur îns statul actual aceast limitare a puterii? Normati-
vismul, care este de esen a statului de drept, împiedicând abuzul puterii, o extinde în
acela i timp. Norma limiteaz administra ia, dar face ca statul s fie prezent prin
intermediul legilor în din ce în ce mai multe activit i sociale. Încadrându-se, puterea
se propag . Statul-providen , rezultat din aceast extindere, tinde s reduc din ce în
ce mai mult autonomia societ ii civile i a indivizilor. Drepturile omului i libert ile
publice din a doua genera ie, care cer trecerea c tre acest stat-providen , duc la
sl birea libert ilor clasice. Nu este vorba neap rat de reducerea formal a drepturilor
din prima genera ie, dar statul va fi din ce în ce mai greu de controlat pentru c el
este din ce în ce mai puternic. Exist riscul ca societatea s se transforme într-o
societate administrat (F. Ewald, 1986, p. 523 i urm). Drepturile din a doua gene-
ra ie se bazeaz pe un fel de filosofie socializant , opus celei care fundamenteaz
prima genera ie, care era liberal .
c. A treia genera ie de drepturi ale omului. A treia genera ie de drepturi ale
omului este ap rut în ultimii ani. Este vorba de drepturi, care dup p rerea unora
(G. Haarscher, 1993, p. 419) sunt foarte vagi, care nu au o semnifica ie precis , care
nu au un con inut precis, care nu au un titular determinat, care nu sunt propriu-zis
opozabile, în sensul c nu permit titularului lor s - i fac dreptul ap rat în fa a unei
instan e i care nu presupun o sanc iune organizat (J. Rivero, 1982, p. 673-686; în
favoarea acestor drepturi din noua genera ie, P. Brecis, 1985). Astfel de drepturi sunt
dreptul la pace, dreptul la un mediu s n tos, dreptul la cultur etc. Aceste drepturi
sunt imprecise, pot crea confuzii, or, în materie de drepturi ale omului, confuziile
servesc întotdeauna tiranilor. For a drepturilor omului st în caracterul lor concret,
juridic pozitiv, practic, care le poate face cu adev rat opozabile abuzurilor pe care
puterea politic , dar i for ele private, sunt întotdeauna tentate s le comit . L rgirea
excesiv a drepturilor, care le dilueaz con inutul, poate fi de aceea foarte pericu-
loas . Am v zut cum infla ia juridic d na tere unei neîncrederi în norm i în
legiuitor. Tot astfel o exagerare a cre rii de drepturi fundamentale poate duce la o
devalorizare, la o banalizare a acestora, la o sc dere a încrederii, pe de alt parte, în
organele chemate s consacre astfel de drepturi. Se poate crea o discrepan între
prescrip ie i mijloacele de aplicare, c ci este inutil s l rgim sfera drepturilor omului
i libert ilor publice dac nu suntem în m sur s asigur m aplicarea lor efectiv . A
acorda statut de drepturi ale omului unor vagi considerente morale înseamn a risca
s producem efectul obi nuit de banalizare prin inversiune (G. Haarscher, 1993,
p. 43), ceea ce nu este de dorit. Desigur aceasta nu înseamn o condamnare de
principiu a drepturilor din a treia genera ie. Ele trebuie s fie create, dar trebuie, în
acela i timp, ca prevederea lor s fie f cut în m sura în care ele pot fi f cute efective
printr-o sanc iune organizat a viol rii lor.
Fundamentele filosofice i evolu ia drepturilor omului i libert ilor publice 535
Capitolul III
Fundamentele filosofice i evolu ia drepturilor omului
i libert ilor publice
Sec iunea 1. Fundamentele filosofice ale drepturilor

omului i libert ilor publice
A. Teoriile dreptului natural. Fundamentul ini ial al drepturilor omului, a a cum

s-au afirmat ele la 1789, era un drept anterior i superior statului, drept care provenea
din îns i natura uman . Individul are conform acestei concep ii o existen indepen-
dent de a societ ii, el nu este cu necesitate o fiin social . Societatea i statul sunt
crea ii con tiente ale omului, rezultate din faptul unui contract social, deci dintr-un
act bilateral, care presupune c indivizii, în schimbul unei anumite protec ii, cedeaz
o parte din libertatea lor natural . Dar aceast cedare este limitat . O sfer larg de
libert i r mân în afara posibilit ilor puterii de a interveni. Mai mult, chiar în
interiorul zonei de ac iune a puterii, guvernan ii nu pot ac iona f r limite. Individul
trebuie s aib posibilitatea s se opun unei ac iuni prea puternice a statului. Se
fundamenteaz astfel pe lâng libertatea-autonomie de care am vorbit, o liber-
tate-opozi ie (M. Duverger, 1983, p. 162) concretizat în dreptul de a rezista la
opresiune. Acest drept este consacrat de Declara ia de Independen american din 4
iulie 1776, Declara ia Drepturilor Omului din 1789 îl afirm în art. 2 ca pe un drept
natural, imprescriptibil i sacru, Declara ia din 1793 îi ofer chiar o defini ie: „Exist
opresiune contra corpului social, arat art. 34, atunci când un singur membru al s u
este oprimat. Exist opresiune contra fiec rui membru, atunci când corpul social este
oprimat”. Articolul 35 arat apoi c „insurec ia este pentru popor i pentru fiecare
por iune din popor, cel mai sacru dintre drepturi i cea mai indispensabil dintre
datorii”. Aceast libertate-opozi ie poate p rea i chiar este la început, o chestiune ce
ine doar de o exigen moral i filosofic . Ea se concretizeaz totu i în drepturi.
Acest drept la nesupunere func ioneaz i a func ionat ori de câte ori lipsa de respect
pentru drepturile fundamentale ale persoanei a fost împins spre limite insuportabile.
Dar nu doar în sfera drepturilor fundamentale dreptul de a te opune s-a manifestat. El
este mult mai concret decât pare în primul moment. El se juridicizeaz din ce în ce
mai mult. Astfel, func ionarii civili sunt inu i s nu dea ascultare ordinelor de o
ilegalitate flagrant , i chiar cei militari, c ci conform principiului desprins cu ocazia
procesului de la Nuremberg, solda ii sau subordona ii care comit crime de r zboi,
torturi, execu ii sumare, de exemplu, sunt inu i s r spund personal, chiar dac au
primit ordin. i alte forme de manifestare a acestei libert i au fost concretizate de
sistemul juridic pozitiv.
B. Surse ale liberalismului ce fundamenteaz drepturile omului. Liberalismul
descris mai sus ca surs a drepturilor omului nu rezult doar din teoria dreptului
natural. El are i alte trei surse: una religioas – transcenden a moralei, una politic –
opresiunea guvernan ilor i una economic – liberalismul colii de la Manchester
(M. Duverger, 1983, p. 160-161).
Separa ia dintre stat i biseric a avut un rol decisiv în afirmarea liberalismului

specific Declara iei Drepturilor Omului. Statul teocratic, cel în care puterea
temporal este unit cu puterea divin este un stat nelimitat. Separarea religiei de stat
se constituie astfel ca o afirmare a liberalismului. Pe de alt parte, statul se g se te
limitat de c tre morala religioas . Chiar dac apoi sentimentul religios a cunoscut un
declin, situarea individului în postura de valoare suprem este o consecin a
laiciz rii umanismului cre tin. Morala religioas era transcendent . Tot astfel va
deveni i dreptul natural, c ci aceasta este un fel de moral social . Statul este
neputincios fa de drepturile omului pentru c acestea sunt bazate pe un principiu ce
îl transcende.
A doua surs a liberalismului a constituit-o opresiunea guvernan ilor. Libert ile
sunt libert i contra statului, pentru c cei ce le cuceresc nu sunt oprima i economic.
Ei au mijloace economice suficiente. Ceea ce nu au este o pozi ie politic , o pozi ie
în stat egal cu a nobilimii. Statul ap r privilegiile nobiliare. Contra lui trebuie
câ tigate libert ile. Este adev rat c exist o mas mare de rani oprima i economic,
dar aceast mas este incult , dezorganizat i în imposibilitate de a constitui cu
adev rat o for politic în stat. Burghezia, liber economic, era oprimat doar de
c tre stat, de c tre guvernan i. Libert ile vor purta amprenta clar a acestui lucru.
A treia surs a liberalismului este reprezentat de influen a colii economice de la
Manchester, condus de A. Smith, coal care afirma superioritatea ini iativei private
în economie, condamnând interven ia statului în procesele economice. Interven ia
statal trebuia s r mân minim , c ci ea era conceput ca un r u în ea îns i.
Aceast a treia surs a liberalismului este strict pragmatic i utilitarist . Dar ea a
avut un rol decisiv. Iat de ce singurul drept proclamat de Declara ia de la 1789 ca
sacru i inviolabil este dreptul de proprietate.
C. Pozitivismul juridic. Pozitivismul s-a revoltat împotriva acestor teorii ale
dreptului natural. Pentru pozitivi ti nu exist niciun drept anterior i superior statului.
Singurul drept existent pentru pozitivi ti este cel cuprins în regulile în vigoare într-o
societate. Este deci inutil s c ut m drepturile omului într-un pretins drept natural.
Ele sunt în mod precis crea ii ale legiuitorului, care stabile te limitele în care acestea
sunt consacrate. Acest pozitivism juridic este un pozitivism etatist, c ci a a cum am
mai ar tat, drept pozitiv înseamn dreptul efectiv aplicabil la un moment dat, în ele-
gând prin aceasta toate regulile de care judec torul se simte inut, indiferent c ele
sunt sau nu consacrate de stat. Statul este, pentru pozitivismul acesta, singurul care
creeaz drepturi ale omului.
Pozitivismul, negând posibilitatea fundament rii drepturilor omului pe un presu-
pus drept natural, consider c singurul lor fundament este dreptul pozitiv, în eles în
maniera limitativ semnalat . „Ei consider într-adev r c tehnicile juridice inerente
dreptului pozitiv, acelea pe care ei le cunosc, asigur , de o manier necesar i cvasi-
automat , protec ia libert ilor. Acestea sunt deci un produs spontan al unei tehnici
juridice evoluate: ele nu au nevoie din acest moment s - i caute baza într-o ideologie
întotdeauna contestabil ” (J. Rivero, 1973, p. 108). Dar ceea ce uit aceast doctrin
este c dreptul nu prezint din p cate o autonomie atât de larg cum î i închipuie ea.
Crea iile juridice pozitive sunt concretizarea unor anumite concep ii despre om sau
despre lume, chiar aplicarea lor depinde de aceste credin e filosofice, politice,
sociale, de care judec torul, chemat s vegheze la respectarea drepturilor, nu este

ferit. Actul judec ii nu este un atât de simplu i de frumos silogism cum pare.
Judec torul nu porne te de la dou premise clare: situa ia de fapt i norma aplicabil
acesteia pentru a trage concluzia, care ar fi hot rârea. El interpreteaz faptele i doar
acestei interpret ri el îi aplic nu o norm , ci o combina ie de norme care este l sat
în mare m sur la latitudinea sa. Or, ambele opera ii presupun o apreciere întins
l sat judec torului pe care el o va face în raport cu convingerile sale sociale, filo-
sofice, politice i juridice. Dac legiuitorul i judec torul sunt lega i de convingeri
liberale, atunci s-ar putea s fie vorba, a a cum credeau pozitivi tii, de o creare
spontan a drepturilor omului de c tre ace tia, dar, i din p cate via a a demonstrat-o
cu prisosin , nu întotdeauna concep iile celor care de in pârghiile cre rii i aplic rii
dreptului pozitiv sunt centrate pe valoarea individului. Tehnica juridic i legea îns i
pot fi injuste. De aceea drepturile omului trebuie ap rate în primul rând în fa a
legilor. Este imposibil s nu fundamentezi aceste drepturi pe ceva din afara dreptului
pozitiv, în eles în maniera aceasta etatist , indiferent care ar fi realitatea acestei baze
supraetatice i indiferent câte defecte s-ar g si teoriilor naturaliste.
D. Rena terea drepturilor naturale. A a cum am mai atras aten ia (I. Dogaru,
D.C. D ni or, 1998), asist m la un fel de revigorare a drepturilor naturale. Nu este
locul aici pentru o analiz a cauzelor acestei revigor ri. Ceea ce am vrea s subliniem
este faptul c aceste drepturi naturale sunt oarecum deosebite de cele ale secolului al
XVIII-lea. Ele nu mai sunt drepturi ale unui individ conceput ca având o existen
absolut autonom , ci drepturi ale persoanei, deci ale unui om existând doar în socie-
tate i doar în rela ie. De la drepturile individului se face astfel trecerea la drepturile
omului în societate, a a cum vom vedea. Drepturile omului erau naturale i absolute
în secolul XVIII. Acum ele sunt relative, au mai mult o finalitate social . Cele ale
trecutului se fundamentau pe o stare de natur , cele ale prezentului pe o stare a
con tiin ei colective. De aceea, dac primele erau într-un fel de neîmp cat cu pro-
gresul, celelalte pot s se modifice în raport cu acesta. Ceea ce d fundament libert -
ilor actuale este tot un drept anterior i superior statului, dar nu ca un drept rezultând
din natura lucrurilor, ci ca un drept rezultând din „con tiin a justi iei a a cum tr ie te
ea la un popor la un moment dat”, cum spunea M. Djuvara (1924-1925, p. 82).
Sec iunea a 2-a. Marile direc ii de evolu ie a drepturilor

omului i libert ilor publice
A. De la drepturile individului la drepturile persoanei. Distinc ia f cut în

titlul acestui paragraf poate p rea strict verbal . Totu i, ea este una fundamental .
No iunea de individ prive te omul în el însu i, ca pe o existen într-un fel aistoric ;
no iunea de persoan prive te omul în rela ie, omul încadrat în societate, inseparabil
de aceasta. Dac Declara ia Drepturilor Omului din 1789 vorbea de drepturi ale indi-
vidului, textele actuale vorbesc mai degrab de persoan . Astfel, preambulul Consti-
tu iei Fran ei din 1946 vorbe te de regimuri raportându-le la «persoana uman ».
Constitu ia Germaniei în art. 1 arat c „demnitatea persoanei umane este sacr ”.
„F r îndoial este aici mai mult decât o schimbare de vocabular: o referin , cel
pu in implicit , la filosofia personalist care refuz s conceap raporturile omului cu
societatea pe baza unui antagonism radical, cum o f cea individualismul de la 1789.
No iunea de persoan exprim imposibilitatea de a gândi omul în afara grupurilor
sociale în care el este integrat, transcendându-le prin finalitatea sa proprie, dar nedi-
sociabil de ele” (J. Rivero, 1973, p. 95). Aceast concep ie asupra omului integrat în
grup are ca efect o modificare a subiectelor drepturilor omului i libert ilor publice.
Astfel, pe lâng indivizi, grupurile ca atare cap t calitatea de subiect i li se ofer
drepturi proprii i protec ie. Cel mai important nou subiect de drept în materia
drepturilor fundamentale este familia. Articolul 16 al Declara iei Universale arat în
acest sens c „familia are dreptul la protec ia societ ii i a statului”. Pe de alt parte,
tot mai multe constitu ii acord o aten ie aparte familiei, asigurându-i o protec ie
special (Fran a, Italia, România etc.).
Drepturile omului cap t i un alt obiect. Dac primele drepturi, bazate pe con-
cep ia individualist , erau drepturi a c ror exercitare depindea de voin a unuia singur,
drepturile ap rute ulterior sunt drepturi al c ror exerci iu este colectiv. Astfel de
drepturi sunt libertatea asocierii, libertatea reuniunilor, dreptul la grev etc. Ele recu-
nosc grupurilor o legitimitate pe care vechile texte refuzau s le-o dea. Importan a
grupurilor în societatea actual face necesar o postulare a faptului c ele sunt create
în interesul individului. Se face astfel o ierarhizare a libert ilor publice. Libert ile
colective trebuiesc subordonate libert ilor individuale. Astfel, grupul, care este de
multe ori animat de o dorin de a domina proprii membri, este silit s respecte drep-
turile indivizilor. În caz de conflict între drepturile individuale i drepturile grupului,
primele prevaleaz . Se asigur astfel o conciliere a tendin elor socializante cu fina-
litatea individualist a societ ii. Exemple ale limit rii drepturilor grupurilor pentru
ca indivizii s fie proteja i sunt multe. Astfel drepturile familiei sunt limitate în
folosul copilului, sunt prohibite clauzele din statutele sindicatelor care ar limita
dreptul aderentului de a se retrage în orice moment. Declararea nulit ii oric rui
mandat imperativ în dreptul public de c tre constitu ii este rodul acelea i prepon-
deren e a libert ii con tiin ei i opiniei, proprii parlamentarilor ca indivizi, fa de
dreptul partidelor de a concura la exprimarea voin ei na ionale.
Trecerea semnalat de la drepturile individului la drepturile persoanei nu trebuie
a adar s afecteze finalitatea individualist a organiz rii societ ii. Drepturile grupu-
rilor sunt stabilite doar pentru a asigura individului, prin intermediul lor, o protec ie
mai nuan at i mai eficient . Grupurile nu au drepturi decât atât timp cât respect
valoarea individului. Uneori se merge chiar mai departe i grupurilor le sunt negate
orice drepturi, drepturile colective fiind prohibite în principiu, cum se întâmpl
atunci când unitatea poporului este declarat fundament al statului, cum este cazul i
în sistemul nostru de drept.
B. De la drepturi absolute la drepturi relative. Un drept este absolut când nu
are alte limite decât dreptul egal al celuilalt. Drepturile din prima genera ie, cele
afirmate prin Declara ia de la 1789, erau absolute pentru c erau naturale, drepturi pe
care titularul lor le putea exercita dup bunul s u plac. Dac îns doctrina este ferm
în ce prive te caracterul absolut al drepturilor, practica demonstreaz c se poate face
abuz de propriul drept. Acest abuz de drept poate fi limitat prin asigurarea unei fina-
lit i a acestuia. Dreptul se relativizeaz în acest mod. Dou direc ii principale sunt
prezente: relativizarea dreptului de proprietate i relativizarea libert ilor spiritului.
Proprietatea era în optica liberal sacr i inviolabil . A a o declara i Constitu ia
noastr din 1866. Ea era un drept absolut. Codul civil francez o definea în art. 544 ca
fiind „dreptul de a te bucura i a dispune de un lucru de maniera cea mai absolut ”.
Gramatica defectuoas a textului, care ofer grade de compara ie termenului absolut,
nu este întâmpl toare. Optica legiuitorului este bine reflectat de aceast subliniere
b t toare la ochi: caracterul absolut al dreptului de proprietate este de net g duit, de
necontestat. Dar aceast optic a fost curând p r sit . Constitu iile nu mai acord
acest caracter absolut propriet ii. Astfel, Constitu ia de la Weimar afirma c proprie-
tatea creeaz i obliga ii i c dreptul trebuie exercitat în serviciul interesului general.
Se d propriet ii o finalitate social , ceea ce o relativizeaz . Transformarea omului
dintr-o individualitate într-o func ie social transform i drepturile acestuia, care
devin ele însele mai mult func ii decât drepturi (Ibidem, p. 99). Constitu ia R.F.G.
actual face aceea i transformare a dreptului absolut de proprietate într-un drept
relativ, imprimându-i o func ie social pe care el nu o avea în primele declara i de
drepturi. Constitu ia Italiei arat de asemenea în art. 42 c „legea determin limitele
propriet ii în scopul de a asigura func ia sa social ”. Aceast func ie social a
propriet ii va fi dus pe culmile absurdului de c tre societ ile socialiste, care
limiteaz proprietatea individual doar la bunurile de consuma ie, mijloacele de
produc ie fiind trecute în întregime în proprietatea statului.
De i tendin a dominant a statului liberal este de a acorda încredere libert ilor
spiritului, totu i aceast încredere nu este nici pe departe absolut . Ea se relativizeaz
dintru început, chiar Declara ia de la 1789 având un oarecare soi de neîncredere în
absolutizarea acestui drept. De aici teroarea sau interzicerea religiei. „Nu exist
libertate pentru inamicii libert ii” (Louis-Antoine de Saint-Just). Nimeni nu este
de in torul adev rului absolut. De aceea libertatea spiritului este relativ . Spre
deosebire de marxism, care, sigur de adev rul s u, le interzicea pe toate celelalte,
liberalismul relativizeaz adev rul pentru a asigura posibilitatea concilierii între
diferitele curente spirituale prezente în societate. Dar nici statul liberal nu este scutit
de aceast tendin de apropriere a adev rului. Fascismul a demonstrat-o, ajungând la
putere prin jocul liber al democra iei, pentru ca apoi s -l interzic pentru a- i asigura
domina ia. Datorit acestei tragice experien e, constitu iile de dup r zboi au încercat
s previn eventualele evolu ii similare relativizând libert ile spiritului într-o oare-
care m sur . Aceea i relativizare se petrece i în constitu iile postcomuniste datorit
faptului c exist în aceste societ i o necontestat tendin spre autoritarism. Chiar
dac este clar c libert ile spiritului sunt considerate indispensabile democra iei,
totu i ele nu mai sunt în optica actual cu necesitate bune; el sunt judecate nu în
abstract, ci în concret, cu referire la consecin ele la care conduc. Dac aceste conse-
cin e nu sunt în sensul democra iei, libert ile spiritului î i pierd justificarea.
C. De la libert i la crean e. Prima categorie de drepturi era una care cerea sta-
tului s se ab in s ac ioneze într-o sfer rezervat individului. A a cum am v zut, a
doua categorie, a doua genera ie de drepturi cere statului s intervin . Statul începe
s furnizeze anumite presta ii esen iale indivizilor, ceea ce îi conduce pe ace tia la a
pretinde c au anumite drepturi de crean asupra statului pentru aceste presta ii.
Aceast evolu ie de la drepturi abstracte ale indivizilor în contra statului la drepturi

de crean pe care individul le are asupra societ ii a fost puternic influen at de
concep ia marxist care diferen ia libertatea formal de libertatea real . Posibilitatea
de a ac iona, care era confirmat de drepturile din prima genera ie, este completat cu
posibilitatea de a cere, consacrat de drepturile din a doua genera ie, cu un drept de
crean pe care individul îl are asupra statului i societ ii.
Drepturile din prima genera ie sunt într-un sens mai bine definite i mai u or de
ap rat decât cele de crean contra statului, c ci primele nu cer neap rat multe
mijloace materiale din partea titularului. Spre deosebire de aceste drepturi i libert i,
care nu presupun de cele mai multe ori decât voin a de a ac iona a titularilor lor,
drepturile din a doua genera ie au nevoie pentru a se vedea efective de un întreg
aparat destinat s r spund nevoilor particularilor. Statul trebuie s asigure înfiin area
unui serviciu public. Dar dac odat serviciul public înfiin at dreptul devine efectiv,
un adev rat drept de crean , particularul nu are practic niciun mijloc pentru a sili
statul s creeze serviciul necesar, ceea ce înseamn c pân ce statul are ini iativa
înfiin rii serviciului public dreptul r mâne doar virtual. Puterea statului este deci în
acest caz extrem de larg spre deosebire de cazul libert ilor din prima genera ie, care
au o aplicabilitate imediat .
Capitolul IV
Protec ia drepturilor omului i libert ilor publice
În elegerea general a problemei protec iei drepturilor i libert ilor, care este
obiect al unui curs distinct în programa facult ilor de drept din România, ceea ce va
face ca abordarea ei s fie doar introductiv în aceast lucrare, presupune s r spun-
dem la cel pu in dou întreb ri: „fa de cine trebuie s protej m aceste drepturi i
libert i?” i „cine trebuie s le protejeze?”.
Sec iunea 1. Împotriva cui trebuie protejate drepturile i libert ile?

Debitorii drepturilor omului i libert ilor publice
Întrebarea la care urmeaz s r spundem succint aici este împotriva cui trebuie
ap rate drepturile omului i libert ile publice. În primul rând, libert ile publice
trebuie protejate împotriva celorlal i indivizi. Acest lucru nu pare totdeauna evident,
puterea public fiind în primul rând suspectat a aduce atingere acestor libert i. Cu
toate acestea, a garanta exerci iul libert ilor publice ale cet eanului contra atinge-
rilor ce ar putea s vin din partea altor cet eni este imperios necesar, c ci individul,
indiferent ce filosofie s-ar vehicula în societate, este tentat s - i în eleag libertatea
ca pe posibilitatea nelimitat de a face ce vrea. Imperfec iunea moral a individului,
singura care face statul i dreptul necesare (D.C. D ni or, 1997), îl face s nu poat
accepta plenar libertatea celuilalt; el trebuie silit s fie liber, c ci libertatea social nu
Protec ia drepturilor omului i libert ilor publice 541
se edific decât prin limitarea juridic a libert ii fiec ruia. Legea este tocmai aceast
constrângere ca raport între libert i. Ea face posibil concilierea între libertatea mea
i libertatea celuilalt. Articolul 4 din Declara ia Drepturilor Omului i Cet eanului
stipuleaz : „Libertatea const în a putea face orice nu d uneaz altuia. Astfel, exer-
ci iul drepturilor naturale ale fiec rui om nu are alte limite decât cele care asigur
celorlal i membri ai societ ii exercitarea acelora i drepturi. Aceste limite nu pot fi
determinate decât prin lege” (L. Jaume, 1989, p. 13).
În al doilea rând, libert ile trebuie protejate contra grupurilor. Libera asociere
este un drept, dar ea comport i riscuri. Încadrarea într-o structur de grup înseamn
deja o constrângere remarcabil , mai ales în condi iile actuale, în care grupurile sunt
contaminate cu elemente ale puterii publice. Partidele politice au tenta ia de a exer-
cita puterea în locul aparatului de stat, c ci este mai u or pentru politicieni s ac io-
neze din interiorul partidelor, a c ror structur de decizie este cvasinereglementat ,
decât de la nivelul complicatei structuri de decizie statal . Drepturile omului pot fi
puse în cauz de aceast migrare a competen elor statului c tre partide, atât de
vizibil în cazul partidului unic, dar nu mai pu in prezent i periculoas în cazul
pluralismului politic. Sindicatele sunt i ele contaminate de apropierea din ce în ce
mai mare fa de puterea politic . Ele sunt fie integrate în procesul decizional statal,
prin oficializarea consult rii lor, fie integrate organiza ional, prin atragerea lor în
organe institu ionale statale. Ele sunt astfel situate la jum tatea drumului între public
i privat, nemaifiind doar un factor de protec ie a membrilor lor, ci i un poten ial
factor de decizie arbitrar . Anumite asocia ii profesionale î i dep esc misiunea
tradi ional , care este încadrarea profesiei, pentru a impune maniera în care, în toate
domeniile, trebuie s ac ioneze membrii lor. Acesta este motivul pentru care Consi-
liul de Stat francez a atras aten ia, printr-o decizie din 1951, c textele care organi-
zeaz ordinele profesionale „au în eles s atribuie autorit ilor acestora ansamblul
puterilor necesare îndeplinirii misiunii lor, dar c aceste puteri au ca limit libert ile
individuale care apar in membrilor Ordinului ca i generalit ii cet enilor; c , din
acel moment, obliga iile pe care el le impune membrilor s i nu pot fi inute ca legale
decât în cazul i în m sura în care restric iile pe care ele le impun acestor libert i
deriv în mod necesar din obliga iile care incumb Ordinului i din m surile pe care
le implic aceste obliga ii” (Comité de défence des libertés professionnelles des
experts-comptables brevetés par l’Etat, Revue de Droit Public, 1951, p. 212).
În sfâr it, trebuie protejate libert ile publice «contra statului». Aceasta înseamn
în primul rând contra legiuitorului, prin dou mijloace: acordarea unei valori supe-
rioare celei a legilor ordinare declara iilor de drepturi, instaurând o procedur spe-
cial , rigid de modificare a acestor norme i controlul constitu ionalit ii legilor. În
al doilea rând, «contra statului» înseamn contra Executivului i Administra iei, prin
legarea normativ a acestora i printr-un control jurisdic ional din ce în ce mai
accentuat asupra legalit ii actelor administrative. În al treilea rând, «contra statului»
înseamn contra instan elor însele, prin interna ionalizarea procesului de protec ie
judiciar a drepturilor omului, atunci când instan ele na ionale abuzeaz de acestea
sau nu sunt capabile s le apere. În fine, drepturile omului trebuie ap rate contra
func ionarilor, care se fac deseori personal culpabili de atingerile ce le sunt aduse.
Trebuie atunci o minu ioas reglementare a responsabilit ii acestora, a condi iilor
angaj rii ei i a sanc iunilor ce le pot fi aplicate (J. Robert, 1988, p. 20).
Sec iunea a 2-a. Cine trebuie s protejeze drepturile i libert ile?
De cele mai multe ori statul este privit cu neîncredere când vine vorba de libert i.
Se pare c spiritul comun percepe atât de acut conflictul dintre autoritate i libertate
încât exponentul cel mai pregnant al primeia, statul, este perceput în mod natural ca
fiind cel care încalc libert ile. Se uit totu i c el este i principalul lor protector.
Este adev rat c o multitudine de proceduri nonstatale au fost dezvoltate în ultimul
secol pentru a garanta contra statului libertatea, este adev rat c în actele clasice
rezultate din revolu iile secolului al XVIII-lea oamenilor li se recunoa te un drept de
a rezista contra opresiunii, care este evident îndreptat contra statului. Dar nu este mai
pu in adev rat c acest stat mult hulit este cel care ap r în mod ini ial i în principal
libert ile. Este adev rat c doar cu pre ul unei p r i din libertatea noastr natural ne
încadr m în stat, dar nu este mai pu in adev rat c doar aceast încadrare ne garan-
teaz libertatea r mas .
§1. Statul protector al drepturilor i libert ilor
Când spunem c statul protejeaz libert ile, la cine ne referim în mod concret?
Prin ce mijloace asigur statul aceast protec ie? Dou mijloace principale asigur
garantarea statal a libert ilor: încadrarea prin norme juridice a proceselor sociale,
inclusiv a activit ii statului i impunerea respect rii acestor norme juridice prin
intermediul judec torului.
A. Garan ia politic : încadrarea prin norme juridice. Statul de drept este, cum
am v zut, un stat încadrat prin drept. Prezen a normei juridice este în aceast con-
cep ie protectoare prin ea îns i. Când în joc sunt drepturile i libert ile fundamen-
tale, prezen a declara iilor constitu ionale de drepturi este un prim mijloc de protec ie
a acestora. Dac statul de drept este un stat al normelor, el este totodat un stat al
normelor ierarhizate. Aceast ierarhie normativ este un reflex al ierarhiei voin elor
care stau la baza normelor. Pentru ca norma s fie protectoare a libert ilor trebuie ca
ea s se situeze pe un anumit nivel al ierarhiei normative. Devine deci esen ial s
decidem cine poate reglementa drepturile i libert ile fundamentale pentru ca
acestea s fie protejate prin prezen a acestei reglement ri. De regul , cea mai bun
protec ie este asigurat acestor drepturi i libert i prin constitu ionalizarea lor. Deci
competen a reglement rii lor trebuie s apar in puterii constituante. Aceast situare
a normelor privitoare la drepturile i libert ile fundamentale în vârful ierarhiei
normative, preponderen a lor chiar în interiorul constitu iei înse i, cum am ar tat în
debutul acestei lucr ri c trebuie s se întâmple, face ca drepturile i libert ile s fie
protejate chiar contra legiuitorului i cu atât mai mult contra celorlalte puteri nor-
mative ale statului. Nivelul normei protejeaz deci libert ile de norma îns i.
Constituantul nu are îns monopolul protec iei normative a drepturilor i libert -
ilor fundamentale. Legiuitorul, chiar dac este în eles de multe ori ca un posibil opri-
mator al libert ii, este în acela i timp un protector al ei. Mai întâi, prin faptul c
organul legislativ rezult din delegarea electoral a puterii. Reprezentan ii sunt
garan ii libert ilor reprezenta ilor în fa a puterii efective de constrângere pe care o
Protec ia drepturilor omului i libert ilor publice 543
are Executivul i administra ia. Legea este protectoare prin natur . Apoi, legiuitorul
este chemat de multe ori chiar de constituant s defineasc cadrul exerci iului
libert ilor. Libertatea exist juridic prin voin a constituantului, dar ea este exercitat
de multe ori nu direct în baza constitu iei, ci în baza i în condi iile legii. Doar
legiuitorul poate defini exerci iul libert ilor, fiind exclus ca administra ia s fac ea
acest lucru. De aceea doar prin lege pot fi aduse restrângeri exerci iului unor drepturi
ori libert i. Dar dac este adev rat c legea protejeaz libert ile i c legiuitorul este
competent s le normeze exerci iul, nu este mai pu in adev rat c legea îns i este
încadrat , c legiuitorul însu i trebuie limitat. Când constitu ia afirm c o libertate
sau un drept este exercitat „în condi iile legii”, ea nu d puteri nelimitate Legislati-
vului. Chiar în lipsa unor dispozi ii limitative exprese aceast putere este limitat . Ea
nu poate interveni decât dac interven ia este necesar i doar în limitele în care
aceast interven ie asigur exerci iul libert ii. În general, excesul de referiri la
puterea legislativ în materia drepturilor i libert ilor fundamentale este o tehnic
defectuoas . Ea d impresia unei prea vagi limit ri a legiuitorului însu i.
În sistemele de drept romano-germanice, judec torului îi este interzis s creeze
norme; el trebuie s se rezume la aplicarea normelor edictate de al ii. Dar aceasta este
o teorie frumoas care nu are acoperire decât par ial în realitate. Astfel, judec torul
constitu ional creeaz drepturi i libert i fundamentale. El se estimeaz astfel com-
petent s completeze lacunele l sate în aceast materie de puterea constituant îns i.
Pentru o mai mare protec ie a libert ii, judec torul constitu ional se substituie
poporului. Legitimitatea acestei proceduri am discutat-o deja. Cert este c ea este larg
practicat , inclusiv în sistemul nostru constitu ional, unde Curtea Constitu ional
afirm existen a unor drepturi fundamentale distincte care nu sunt expres prev zute
de Constitu ie, cum ar fi dreptul la propria imagine sau dreptul la diferen . Aceast
oper creativ ar putea s se extind odat cu normativizarea constitu ional a tradi-
iilor democratice ale poporului român, pe care Curtea deja le folosise înainte de
2003, i a idealurilor Revolu iei din 1989 (D.C. D ni or, 2005). Puterea aceast
normativ a judec torului este o surs suplimentar de protec ie a libert ilor. Ea este
legitim doar dac î i restrânge sfera la afirmarea drepturilor sau libert ilor. Altfel
s-ar pune problema dac instan a ar introduce norme noi care nu privesc drepturile i
libert ile fundamentale.
A adar, puterea normativ dat constituantului, legiuitorului i chiar instan ei
constitu ionale este protectoare pentru libert i, c ci ea asigur încadrarea juridic a
fenomenelor sociale i a puterii politice, încadrare f r de care nicio libertate nu
poate exista, c ci în starea de natur , unde ar lipsi aceast putere normativ , ca i
statul însu i, de i libertatea pare absolut , ea este suspendat din cauza precarit ii
mijloacelor individuale de garantare. Doar limitarea libert ii o face efectiv , sub
condi ia ca aceast limitare s fie juridic . Edictarea normelor juridice este astfel
prima garan ie a libert ii. Ierarhizarea lor este a doua.
B. Garan ii jurisdic ionale: respectarea normelor juridice. Nu este suficient
ca normele s existe pentru ca libert ile s fie ap rate. Trebuie ca normele s fie
aplicate; trebuie ca cineva s impun aceast aplicare. Nu este suficient ca normele s
fie ierarhizate pentru ca libert ile s fie protejate, trebuie ca cineva s garanteze c
aceast ierarhizare este respectat , s impun deci ierarhia. Acest «cineva» este în
societ ile contemporane judec torul. Dar nu însemn c în elegerea rolului determi-
nant al judec torului este un monopol modern. Anticii în eleseser foarte bine acest
lucru. Astfel, Aristotel afirma: „Când între oameni intervin neîn elegeri, ei apeleaz
la judec tor; iar a merge la judec tor însemn a te prezenta în fa a justi iei, c ci
judec torul trebuie s fie dreptatea personificat . În persoana judec torului se caut
un intermediar, în ideea c ajungând la intermediar, ajungi la dreptatea îns i” (Etica
Nicomahic , 1988, p. 113).
Protec ia jurisdic ional a libert ilor i drepturilor fundamentale presupune mai
întâi recursul la instan ele ordinare. Judec torul ordinar este protectorul firesc al acestor
libert i, atât contra particularilor, cât i contra statului. Astfel, violarea drepturilor i
libert ilor de c tre particulari d na tere unui drept la ac iune în fa a instan elor
judiciare. De regul , violarea dreptului fundamental este mediat de violarea unui drept
subiectiv, dar nu trebuie s se întâmple neap rat astfel: putem avea un drept la ac iune
direct pentru violarea de c tre particulari a unui drept sau a unei libert i fundamentale.
Constitu ia este astfel direct aplicabil de c tre judec torul ordinar. Violarea drepturilor
ori libert ilor fundamentale de c tre administra ie d na tere unui drept la ac iune în
contencios administrativ. Judec torul administrativ, specializat sau nu, este un
protector al libert ilor. Judec torul ordinar protejeaz astfel libert ile i drepturile
fundamentale prin sanc ionarea viol rilor lor. Actele contrare legii care afecteaz
drepturile i libert ile fundamentale sunt astfel reprimate judiciar.
Dar legea îns i poate înc lca drepturile i libert ile fundamentale. Un dublu
control al ierarhiei normative face atunci din judec tor garantul libert ilor funda-
mentale. Mai întâi, judec torul poate solu iona conflictele dintre lege i tratatele pri-
vind drepturile omului, devenite de regul norme interne prin ratificare i pozi ionate
la nivel supralegislativ în ierarhia normativ intern . Mai apoi, judec torul consti-
tu ional, specializat sau nu, poate controla constitu ionalitatea legilor, dând prioritate
constitu iei în fa a acestora atunci când un conflict între cele dou nivele normative
este constatat. Judec torul este astfel cheia protec iei drepturilor omului. El asigur
respectarea normei i respectarea ierarhiei normative, adic face efective drepturile i
libert ile fundamentale în raport cu ceilal i i în raport cu autoritatea.
§2. Protec ia nonstatal a drepturilor i libert ilor
Statul este protectorul libert ilor. Judec torul, organ al statului, este f cut inde-
pendent într-un sens aparte fa de stat pentru ca el s fie capabil s controleze statul
însu i. Dar, cu toate acestea, de multe ori garantarea statal a drepturilor omului este
ineficient . Trebuie construite de aceea unele garan ii nonstatale, atât prin instituirea
unor mecanisme suprastatale de protec ie a drepturilor omului, cât i prin instituirea
unor mecanisme infrastatale.
A. Garan ii suprastatale. Drepturile omului sunt din ce în ce mai mult garantate
contra statelor prin intermediul dreptului interna ional. Tratatele privind protec ia
drepturilor omului au proliferat exponen ial în ultimul secol. Dar aceast protec ie
interna ional la nivel global nu este prea eficient , atât din cauza caracterului prea
pu in constrâng tor al angajamentelor interna ionale, cât i din cauza lipsei sau insufi-
Principiile fondatoare ale reglement rii drepturilor i libert ilor fundamentale 545
cien ei mijloacelor de control i de sanc iune. Aceast ineficien a protec iei globale a
dus la construirea unei protec ii regionale la nivel american, african i european.
Sistemul european de protec ie a drepturilor omului este cel mai evoluat. Realizat în
cadrul Consiliului Europei, protec ia european a drepturilor i libert ilor fundamentale a
fost ini ial una preponderent politic i juridic , l sând statului rolul central, dar a devenit
rapid una preponderent jurisdic ional , dând individului posibilitatea de a sesiza instan a
european , f când pentru prima dat din acesta un subiect de drept interna ional public.
Dou caractere fac modelul european de garantare a drepturilor omului eficient:
caracterul jurisdic ional i recursul individual. Desigur suveranitatea statal limiteaz
controlul exercitat de Curtea European a Drepturilor Omului, aceasta având grij s
afirme caracterul subsidiar al garant rii europene a drepturilor omului, afirmând astfel
caracterul primordial al garan iilor statale, dar Curtea are o competen de control foarte
extins , pe care în elege s i-o autolimiteze. Acest control european al respect rii
drepturilor omului este o limitare efectiv i benefic a puterii statului.
B. Garan ii infrastatale. Pe lâng garan iile suprana ionale, la nivel global i regio-
nal, libert ile sunt garantate i prin mecanisme infrastatale, adic prin organizarea unei
protec ii a libert ilor de c tre cet enii în i i. Primul mecanism de garan ie este recunoa -
terea unei societ i civile autonom fa de stat i care poate astfel produce organiz ri
capabile s -i sprijine pe indivizi contra statului pentru a- i p stra libertatea. Noi am
analizat pe larg elementele acestei societ i civile, ca i în elesul i garan iile indepen-
den ei acestor elemente fa de stat i unele fa de altele, a a c nu vom reveni. Ceea ce
trebuie subliniat aici este faptul c „libertatea se protejeaz singur ”, adic faptul c prin
exerci iul unor libert i (de asociere, de manifestare etc.) au fost cucerite altele (libertatea
sindical , dreptul de vot etc.) i au fost prezervate acelea care erau deja recunoscute
(libertatea religiei, libertatea înv mântului etc.; P. Rolland, 1995, p. 118-122).
Ultimul mijloc de protec ie a libert ii este îns dreptul de a rezista contra
opresiunii. Acest drept, paradoxal pentru c el neag dreptul, dând cet enilor
«dreptul» de a r sturna insurec ional un regim devenit opresiv, este ultima solu ie
împotriva înc lc rii drepturilor omului. În 1789, în Fran a, Declara ia Drepturilor
Omului trecea acest drept printre drepturile naturale i imprescriptibile ale omului. El
exist chiar dac nu este prev zut constitu ional. Dar acest drept la revolu ie, acest
ultim apel la puterea constituant originar trebuie s fie prevenit cu grij prin
utilizarea celorlalte mijloace de garantare a drepturilor omului. Recursul la violen
pentru a garanta dreptul trebuie s fie ultimul refugiu.
Capitolul V
Principiile fondatoare ale reglement rii
drepturilor i libert ilor fundamentale
Obiectul acestei lucr ri nu este de a analiza toate drepturile sau libert ile, ci de a
vedea care este condi ia lor general . Vom studia deci doar acele principii care
fundamenteaz reglementarea tuturor drepturilor i libert ilor, chiar dac sunt apoi
ele însele enumerate printre aceste libert i. De cele mai multe ori, aceste principii
sunt universalitatea, demnitatea fiin ei umane, libertatea i egalitatea. Noi, urmând
pân la un punct solu ia constituantului român, vom studia, în calitate de principii
fondatoare ale drepturilor i libert ilor, universalitatea, valorile supreme, libertatea
individual , siguran a persoanei i egalitatea.
Sec iunea 1. Universalitatea drepturilor omului
§1. No iunea de universalitate a drepturilor omului
Universalitatea drepturilor omului ar putea fi sintetic formulat astfel: to i

oamenii se bucur de drepturile i libert ile fundamentale, independent de timp i
spa iu. Dac este adev rat c doar cet enii se pot bucura de toate drepturile, aceast
condi ie a apartenen ei la stat nu poate fi aplicat într-un astfel de mod încât s
afecteze universalitatea drepturilor i libert ilor fundamentale. Principiul universali-
t ii drepturilor omului poate fi formulat expres de constitu ie sau de o declara ie de
drepturi, cum o face de exemplu Declara ia francez a drepturilor omului i cet ea-
nului, afirmând c „scopul oric rei asocia ii politice este conservarea drepturilor
naturale i imprescriptibile ale omului (s.n.)”. Dar chiar i acolo unde nu este prev -
zut expres nu însemn c drepturile nu sunt universale, c ci universalitatea este un
principiu general al dreptului în statele democratice moderne. Universalitatea dreptu-
rilor omului înseamn c ele se aplic tuturor fiin elor umane, c reglement rile
statale trebuie s se conformeze unor principii universale atunci când se refer la
drepturile omului.
Aceast universalitate se desf oar pe trei planuri: „Pe plan ra ional (s.n),
universalitatea desemneaz atribuirea drepturilor tuturor fiin elor umane. Aceste
drepturi sunt ra ionale i abstracte, în acord cu faptul c ele sunt atribuite tuturor
oamenilor i c ele sunt purt toare ale unei preten ii de validitate general din cauza
criteriilor morale care le fondeaz . Pe plan temporal (s.n.), universalitatea presupune
ca aceste drepturi s fie generale i abstracte – situate în marginea timpului i valide
în oricare moment istoric. Pe plan spa ial (s.n.), în fine, universalitatea sugereaz
extinderea culturii drepturilor omului la toate societ ile politice, f r excep ie” (G.
Peces-Barba Martinez, 2004, p. 271). Este în fond ceea ce afirma i Declara ia fran-
cez : drepturile sunt naturale, deci rezult direct din natura uman , din ra iune, deci
se aplic tuturor celor care au aceast calitate de a fi ra ionali, adic tuturor fiin elor
umane; sunt imprescriptibile, deci scoase din contextul temporal; i aplicabile ca
scop oric rei asocia ii politice, ceea ce le scoate înc odat din timpul istoric, dar i
din oricare spa iu cultural sau politic particular. Universalitatea drepturilor omului nu
înseamn deci generalizarea lor, c ci „generalizarea men ine distinc ia între
drepturile omului i drepturile cet eanului” (Ibidem, p. 273). Aceast universalitate
a drepturilor omului, consacrat sau nu constitu ional în mod expres, creeaz unele
consecin e juridice concrete.
§2. Consecin ele caracterului normativ al universalit ii drepturilor

omului
O prim consecin am remarcat-o deja în treac t: atribuirea unor drepturi doar

cet enilor nu trebuie s fie contrar unor principii universale în materia drepturilor
omului. Aceast universalizare negativ trebuie s fie bine în eleas i pragmatic :
legarea unor drepturi de condi ia cet eniei nu trebuie s poat fi f cut decât dac ea
este necesar într-o societate democratic , dac este compatibil cu o societate libe-
ral (adic , în mod concret, în sistemul nostru, dac este conform liberei dezvolt ri a
personalit ii umane i pluralismului ca o condi ie i o garan ie a democra iei
constitu ionale), dac instaureaz sau men ine dreptatea ca valoare suprem (adic în
calitatea ei de echilibru contextual între principiile fundamentale ale sistemului
juridic), deci dac asigur o propor ionalitate într-un sens asem n tor celei normate
de art. 53 din Constitu ia României. Universalitatea impune astfel valorile supreme
ca limit a na ionaliz rii drepturilor i libert ilor fundamentale. Ele sunt limita
limitelor restrângerii acestor drepturi pe considerentul cet eniei. Aceast prim
consecin a caracterului normativ al universalit ii drepturilor omului presupune, ca
s relu m terminologia citat mai devreme, c în sistemul constitu ional actual regula
este universalitatea i nu generalitatea drepturilor omului: cet enii au unele privilegii
în spa iul public, deci bazate pe libertatea-participare, care p lesc ele însele, dar liber-
tatea-autonomie nu poate fi la cheremul statului în func ie de leg turile politice pe
care individul le are cu acesta. Cet enia este o no iune politic i nu juridic . Drep-
turile sunt ale persoanei. Constitu ia prescrie, prin aderarea la universalitate, c omul
prevaleaz asupra cet eanului în materia libert ilor i drepturilor fundamentale.
Dac statul poate s -l priveasc pe cet ean ca pe un organ al s u, titular al unor
competen e, niciodat nu poate face acest lucru cu un om. Astfel c cet enia poate
avea efecte când «drepturile» conferite în baza ei sunt de fapt competen e ce in de
leg tura politic privilegiat a individului cu statul, dar nu i în materia drepturilor i
libert ilor fundamentale care nu sunt legate de exerci iul unor astfel de competen e.
Potrivit principiului universalit ii, cet enii au drepturi i competen e, omul are doar
drepturi; dac cet eanului, prin paralelism, îi pot fi impuse competen e, omului nu.
Acest lucru este clar în materia obliga iilor fundamentale, dar, în mod paradoxal
poate, nu este deloc clar în materia drepturilor fundamentale.
Un al doilea sens normativ al universalit ii drepturilor omului trebuie dedus din
faptul c timpul nu trebuie s le afecteze; ele sunt atemporale. În materia dreptului
pozitiv al drepturilor omului, acest postulat se manifest mai întâi prin refuzul de a
«retrage» un drept sau o libertate fundamental ; dreptul pozitiv poate afecta exer-
ci iul dreptului, dar nu existen a lui. Astfel, contextualizarea temporal poate privi
doar extinderea dreptului în efectele lui, dar nu concentrarea lui în baza sa valoric .
Legiuitorul poate afecta atributele, dar nu existen a. Ce se spune despre drept sau
libertate poate fi reformulat, dar f r ca reformularea s le poat afecta existen a.
Existen a lor normativ nu poate fi repus în cauz de ceea ce legiuitorul poate
«spune» despre ele. Deci nicio libertate sau niciun drept nu poate fi « ters» din
catalog; universalitatea o interzice.
Mai apoi, exerci iul însu i al dreptului sau libert ii nu poate fi restrâns contex-
tual; aceast restrângere nu poate afecta, pe lâng existen a dreptului sau a libert ii,
unele valori atemporale, care nu mai depind de opinia comunit ii supus în mod
nefericit timpului. Astfel, demnitatea uman este atemporal i astfel autonomizat
fa de morala public . Dac ultima implic factorul «timp», cea dintâi este sustras
lui. Paradoxal pare c aceast «atemporalizare» a valorilor poate crea consecin e
foarte nedemocratice. Democra ia poate lua în considerare factorul «timp», dar nu i
valorile declarate «supreme». Cert este îns c dispozi iile noastre constitu ionale fac
referire la aceste valori atemporale. Deci toate criteriile restrângerii legislative a
drepturilor i libert ilor trebuie judecate prin prisma acestei atemporalit i. Necesi-
tatea i propor ionalitatea, care sunt pân la urm cheia întregii probleme, nu trebuie
deci s fie dependente de timp. Când ele sunt judecate «acum» trebuie s fie posibil
aplicarea judec ii «oricând». Aceasta trebuie s fie o limit a judec rii caracterului
juridic pertinent al oric rei decizii a jurisdic iei constitu ionale în domeniu. Carac-
terul contextual al deciziei trebuie s fie doar procedural, niciodat substan ial, altfel
valorile supreme nu ar mai avea niciun sens normativ. De exemplu, referirea deci-
ziilor Cur ii Constitu ionale în materia utiliz rii limbilor minoritate în administra ie,
la costurile pe care societatea i le poate permite este inadmisibil pentru c face o
aplica ie temporal unei valori atemporale. Aceste decizii nu ar mai putea fi aplicate
„când societatea ar avea mijloacele materiale necesare”. Nu este deci vorba doar de
un «principiu general» care interzice instan elor s se pronun e asupra oportunit ii
unei norme, ci de un principiu constitu ional, normativ într-un mod mult mai concret,
de interzicere a deciziilor bazate pe factorul «timp» în materia restrângerii drepturilor
i libert ilor, un principiu care interzice deciziile contextuale, datorit prezen ei în
sistemul constitu ional, cum se întâmpl în sistemul român, a unor valori supreme
normativizate, care nu trebuie s fie f cute dependente de acest factor.
Un al treilea sens normativ al universalit ii drepturilor omului trebuie s poat fi
dedus din validitatea lor în orice spa iu politic. Caracterul universal al drepturilor
omului se repercuteaz astfel dincolo de frontierele unui stat particular. O consecin
particular este interna ionalizarea acestor drepturi, înso it de caracterul obiectiv pe
care ele tind s -l dobândeasc i care le scoate din câmpul validit ii limitate inerent
oric rui sistem juridic na ional. Constitu ia noastr recunoa te expres acest transfer al
validit ii drepturilor fundamentale ale omului din limitele sistemului juridic intern
c tre o obiectivare interna ional a juridicit ii lor, c ci art. 20 din Constitu ie impune
interpretarea i aplicarea dispozi iilor constitu ionale privind drepturile i libert ile
în concordan cu Declara ia Universal a Drepturilor Omului, cu pactele i celelalte
tratate la care România este parte i d prioritate acestora fa de legile interne, dac
acestea din urm nu con in dispozi ii mai favorabile. Desigur c aceast interna iona-
lizare i obiectivare a drepturilor omului este doar incipient , suveranitatea statelor
împiedicând o obiectivare mai substan ial , dup unii cu îndrept ire, c ci altfel am
asista la un fel de imperialism cultural în numele drepturilor omului, ceea ce nu este
departe de un adev r pe care îl sim im cotidian noi cei ce facem parte din na iunile
mai mici. Totu i, ea produce câteva consecin e normative pe care statul român le-a
acceptat de principiu, postulând universalitatea printre dispozi iile comune în materia
drepturilor i libert ilor fundamentale i a c ror practicare este evident dup
aderarea noastr la Consiliul Europei.
Interna ionalizarea drepturilor omului, ca rezultat al unei concep ii universaliste

asupra acestora, se traduce juridic printr-o anumit limitare a suveranit ii statale în
materia drepturilor omului, concretizat în caracterul obiectiv pe care l-au c p tat
drepturile, în limit rile aduse puterii de derogare, prin instituirea unui anumit drept
de ingerin i prin self-executing-ul conven iilor de protec ie a drepturilor omului.
Ea se traduce de asemenea prin prioritatea persoanei umane asupra cet eanului,
concretizat prin atenuarea condi iei de na ionalitate în aplicarea tratatelor privind
drepturile omului.
§3. Sunt persoanele juridice titulare ale drepturilor i libert ilor

fundamentale?
Regimul str inilor i apatrizilor l-am tratat distinct din acest unghi de vedere,
referindu-ne clar la universalitatea drepturilor omului ca limit a dependen ei
drepturilor i libert ilor de cet enie. Acum ne va preocupa doar situa ia persoanelor
juridice. Sunt aceste subiecte de drept beneficiarele drepturilor i libert ilor
fundamentale? Atât sistemele constitu ionale cât i jurispruden a diferitelor instan e
constitu ionale dau r spunsuri diferite acestei probleme, de multe ori contradictorii.
Unele sisteme constitu ionale prev d în mod expres c drepturile fundamentale
sunt acordate i persoanelor juridice. Astfel, Constitu ia Germaniei din 1949 prevede
în art. 10-3 c „drepturile fundamentale se aplic de asemenea persoanelor juridice
na ionale în m sura în care le sunt aplicabile având în vedere natura lor”. Dou
condi ii sunt deci impuse: 1. dreptul s poat apar ine unui subiect care este o fic iune
juridic , neavând decât o existen simbolic , nu una corporal i 2. persoana s aib
na ionalitate german , persoanele juridice str ine nu se bucur de toate drepturile, ci
doar de drepturile de natur procesual . Curtea Constitu ional German a extins
aplicarea textului i fa de grup rile de persoane care nu au personalitate juridic .
De asemenea, Constitu ia Portugaliei recunoa te drepturile fundamentale i persoa-
nelor morale, nef când distinc ie dup cum au na ionalitatea portughez sau nu.
Astfel, art. 12-2 dispune c „toate persoanele juridice se bucur de drepturile i sunt
inute de obliga iile care sunt compatibile cu natura lor”.
Alte sisteme, printre care se num r i cel român, au o atitudine mai restrictiv
fa de acordarea beneficiului drepturilor i libert ilor fundamentale persoanelor
juridice. Astfel, Constitu ia României face de multe ori o aplica ie abuziv no iunii
de cet enie care duce la excluderea persoanelor juridice de la beneficiul drepturilor
ori libert ilor. De exemplu art. 15, de i numit «universalitatea», se refer doar la
cet enii români, art. 16 privind egalitatea în drepturi instituie aceast egalitate doar
fa de cet eni etc. Aceste exprim ri normative restrictive sunt îns oarecum
compensate de jurispruden a Cur ii Constitu ionale, de i nu în totalitate. Astfel,
Curtea a decis c egalitatea „implic un regim egal între cet enii români organiza i
în persoane juridice i aceia i cet eni dac se prezint , proprio nomine, ca subiecte
de drept” (Decizia nr. 35/1993, M. Of. nr. 218 din 6 septembrie 1993). Dar în acela i
timp ea nu face din persoanele juridice beneficiare ale dreptului la egalitate, ci doar
din cet enii care sunt asocia i în aceste persoane juridice. Astfel, Curtea afirm c
textul art. 16 alin. (1) din Constitu ie „garanteaz egalitatea în drepturi a cet enilor,
nu egalitatea … persoanelor juridice”. Totu i, dac „regimul juridic diferit s-ar

r sfrânge asupra cet enilor, implicând inegalitatea lor în fa a legii i a autorit ilor
publice” (Decizia nr. 102/1995, M. Of. nr. 287 din 11 decembrie 1995), atunci textul
ar deveni aplicabil i persoanelor juridice. De asemenea, Curtea afirm c „principiul
egalit ii se aplic i persoanelor juridice în m sura în care prin intermediul acestora
cet enii î i exercit un drept constitu ional, cum este asocierea în partide politice”
(Decizia nr. 35/1996, M. Of. nr. 75 din 11 aprilie 1996). Prin aceast jurispruden
Curtea se str duie te în mod evident s compenseze defectul de redactare a textului
constitu ional, care se refer la «cet eni», în loc s se refere la «persoane», cu rezul-
tate destul de bune, chiar dac nu întru totul coerente din punct de vedere juridic.
Sec iunea a 2-a. Valorile supreme
Unele sisteme constitu ionale stabilesc expres i distinct de drepturile i libert ile
fundamentale unele valori supreme. Altele subîn eleg aceste valori. Sistemul nostru
constitu ional a stabilit expres valorile supreme în art. 1 alin. (3) din Constitu ia din
1991, f când apoi o referire la tradi iile democratice ale poporului român i la idealu-
rile Revolu iei din 1989, prin revizuirea din 2003. Aceast revizuire ne va preocupa
în volumul al II-lea al acestei lucr ri. Acum ne vom ocupa doar de func iile valorilor
supreme, f când referire la cele stabilite în Constitu ia României doar pentru c ne
sunt mai la îndemân , i nou , i cititorilor, dar în elegând c acelea i func ii ar putea
fi jucate i de alte valori.
Valorile supreme sunt, potrivit Constitu iei României, demnitatea omului, dreptu-
rile i libert ile cet enilor, libera dezvoltare a personalit ii umane, dreptatea i plu-
ralismul politic. De i unele dintre aceste valori nu sunt determinate universal sau nu
au o generalitate suficient , ele pot fi folositoare aici ca exemple. Critica acestor
defecte o vom rezerva volumului urm tor. Aici nu vom ar ta decât c ar fi trebuit ca
drepturile i libert ile omului, i nu ale cet enilor, s fie valoare suprem , c liber-
tatea, i nu libera dezvoltare a personalit ii umane, ar trebui s aib aceast calitate i
c , de asemenea, pluralismului politic ar trebui s i se substituie pluralismul în general.
În ciuda faptului c func iile i con inutul valorilor supreme în sistemul constitu-
ional românesc nu pot fi prea clare datorit caracterului metajuridic al conceptelor,
unele dintre acestea pot fi desprinse din jurispruden a, chiar dac nu prea bogat ,
construit dup 1992 de Curtea Constitu ional , iar altele din aplica iile pe care
Constitu ia îns i le face acestora. Func iile pe care o s încerc m s le explic m în
cele ce urmeaz sunt îndeplinite de toate valorile supreme, dar sunt mai pregnante în
cazul unora dintre ele. De aceea, vom analiza fiecare func ie nereferindu-ne la toate
valorile ci doar la acelea care o ilustreaz mai pregnant, atr gând îns aten ia c toate
valorile îndeplinesc practic toate func iile, chiar dac uneori într-un mod mai mediat.
§1. Schimbarea fundamental a raporturilor dintre autoritate i individ
O prim func ie este schimbarea fundamental a raporturilor dintre autoritatea de

stat i cet ean, ca s relu m exprimarea Cur ii Constitu ionale a României (Decizia
nr. 117/1995, M. Of. nr. 27 din 6 februarie 1996). În concep ia noastr este desigur
vorba nu doar de cet eni, ci de indivizi în general. Prezen a demnit ii umane i
liberei dezvolt ri a personalit ii umane ca valori supreme la nivel constitu ional în
sistemul de drept românesc tinde s evite o preponderen valoric a întregului social
în raport cu indivizii ce îl compun, adic s evite ambele forme de totalitarism.
Persoana uman este impus ca centru al edificiului statal i juridic, o persoan care
este în eleas ca universal , ca dezb rat de toate caracteristicile particulare care
rezult din apartenen a sa la un grup primar de identificare i care este liber s î i
dezvolte personalitatea f r interven ia abuziv a autorit ii. Demnitatea i libera dez-
voltare a personalit ii umane interzic astfel atât excluderea sau degradarea fiin elor
umane pe criteriile apartenen ei de grup, cât i egalitatea for at . Ele instituie o
egalitate în libertate, o egalitate care se opune atât diferen ierilor în vederea exclu-
derii cât i identit ii asimila ioniste. Curtea Constitu ional face aplicarea acestui tip
de raport particular între egalitate i libertate, impunând o egalitate ca diversitate i
construind în baza ei un „drept la diferen ” [A se vedea Deciziile nr. 70/1993
(M. Of. nr. 307 din 27 decembrie 1993), 74/1994 (M. Of. nr. 189 din 22 iulie 1994),
139/1996 (M. Of. nr. 7 din 20 ianuarie 1997), 20/2000 (M. Of. nr. 72 din 18 februarie
2000), 49/2000 (M. Of. nr. 242 din 1 iunie 2000), 34/2000 (M. Of. nr. 290 din
27 iunie 2000), 126/2000 (M. Of. nr. 447 din 11 septembrie 2000), 22/2000 (M. Of.
nr. 452 din 13 septembrie 2000), 151/2000 (M. Of. nr. 513 din 19 octombrie 2000),
198/2000 (M. Of. nr. 702 din 28 decembrie 2000)], conceput ca un nou drept funda-
mental. În optica Cur ii, egalitatea nu poate fi impus decât dac este „natural ”,
altfel ea constituind o discriminare (Decizia nr. 70/1993). Se pare deci c democra ia
impus ca principiu constitu ional de art. 1 alin. (3) din Constitu ia României este,
datorit prezen ei valorilor supreme, o democra ie liberal , o democra ie bazat pe o
combinare particular a principiilor egalit ii i libert ii, din care rezult o egalitate
ca drept la diferen . De i Constitu ia nu se refer decât la caracterul de stat
democratic al statului român, nu i la cel de stat liberal, preocupându-se aparent doar
de procedura de decizie, nu i de scopul social, prezen a valorilor supreme face ca
acest scop s nu poat fi decât individul, egala lui demnitate în libertate, deci ca
statul s nu poat fi decât un stat liberal.
§2. Substan ializarea analizei principiilor constitu ionale
O a doua func ie îndeplinit de valorile supreme este substan ializarea analizei

principiilor constitu ionale. Acest rol este mai evident în cazul demnit ii umane,
care tinde s substan ializeze analiza principiului egalit ii. Sensul prim al demnit i
omului ca valoare suprem este de a reprezenta juridic refuzul excluderii i al degra-
d rii umanit ii omului. Acest refuz al excluderii pare bine conturat de principiul
egalit ii, c ci el interzice tratamentele discriminatorii în raport de anumite tr s turi
ale persoanei: ras , na ionalitate, etnie, religie, limb , sex, origine social etc. Ce ar
putea aduce în plus centrarea egalit ii pe demnitate? Aportul novator ar putea consta
în „dep irea cadrului strict al analizei formale a egalit ii pentru a ajunge la o
analiz «real », contextual i substan ial ” (E. Carpentier, 2000, p. 91).
Scopul nediscrimin rii este prezervarea demnit ii umane. Discrimin rile sunt
interzise nu doar dac sunt bazate pe unul dintre criteriile de nediscriminare, ci i
dac , nebazate fiind pe astfel de criterii, efectele lor aduc atingere demnit ii umane.
Pe de alt parte, discrimin rile bazate pe criteriile de nediscriminare sunt permise
dac scopul i efectele lor afirm demnitatea. De asemenea, lipsa discrimin rii,
atunci când ea este necesar pentru a conduce la o egalitate real a anselor sau a
accesului, poate aduce atingere demnit ii umane. Problema egalit ii este astfel
substan ializat de referirea la demnitate.
În cadrul analizei existen ei discrimin rii, problema demnit ii umane ca valoare
suprem poate extinde sfera criteriilor de nediscriminare. Diferen a de tratament
juridic poate fi discriminatorie chiar dac nu este bazat pe unul dintre criteriile
expres prev zute sau pe unul de natura acestora, dac ea aduce atingere demnit ii
umane, adic dac accentueaz un dezavantaj, un stereotip, o prejudecat sau o
vulnerabilitate suportate de o persoan sau un grup, mai ales atunci când caracte-
ristica care permite identificarea lor este imuabil . Existen a unui dezavantaj anterior
reglement rii eventual discriminatorii este un factor pertinent, c ci o diferen de
tratament adi ional va contribui la perpetuarea sau accentuarea caracteriz rii sociale
injuste a persoanelor vizate i va avea asupra lor efecte mai grave pentru c ele sunt
într-o situa ie de vulnerabilitate. Astfel, nu doar caracteristicile personale sau de grup
nu pot constitui baz a discrimin rii pentru c ating demnitatea uman , ci i aflarea
într-o situa ie dezavantajoas injust . Existen a discrimin rii nu mai este judecat
strict formal, pornind de la criterii interzise prestabilite, care ar sta la baza reglemen-
t rii, ci substan ial, luându-se în considera ie eventuala excludere sau situare injust
prin efectul reglement rii. Accentuarea unui stereotip cu privire la caracteristicile
persoanei sau grupului s u de apartenen prin reglementarea juridic sau prin oricare
alt m sur a statului este astfel contrar demnit ii umane chiar dac nu are la baz
criteriile de nediscriminare.
Un stereotip poate fi definit ca o concep ie eronat , pornind de la care o persoan
sau un grup este în mod injust inut a poseda caracteristici indezirabile sau caracte-
ristici pe care grupul sau cel pu in unii dintre membrii lui nu le posed . Perpetuarea
sau accentuarea acestor caracteristici este contrar demnit ii pentru c traduce sau
acrediteaz ideea c o persoan sau un grup particular este mai pu in capabil sau
valoros decât altele. Dar nu este neap rat nevoie ca stereotipul s preexiste m surii
legislative. Este suficient ca m sura legislativ s promoveze opinia c un membru al
societ ii este mai pu in capabil sau mai pu in demn de a fi recunoscut sau valorizat
ca fiin uman sau ca membru al societ ii.
Pe de alt parte, luarea în considerare a apartenen ei la un grup defavorizat poate
fi un indiciu pertinent al judec rii unei reglement ri ca fiind contrar demnit ii, dar
nu este i necesar. Un membru al unui grup istoric favorizat poate fi în m sur s
cear i s ob in judecarea normei ca fiind contrar demnit ii sale, la fel ca i un
individ care nu este privit ca membru al unui grup recunoscut din punct de vedere
sociologic. Nu exist deci o obliga ie a celui care afirm violarea demnit ii de a face
dovada c apar ine unui grup. Dac deci egalitatea formal uzeaz de criterii de apar-
tenen grupal , criteriile demnit ii pot s fie autonome fa de o asemenea afiliere.
Violarea demnit ii poate deci exista chiar dac nicio alt persoan care posed
caracteristici similare cu ale persoanei în cauz nu suport acela i tratament injust [în
acest sens, Curtea Suprem a Canadei, Law c. Canada (Ministre de l’Emploi et de
l’Immigration), 1 R.C.S., 497, 25 mars 1999].
Demnitatea uman poate fi violat nu doar prin excludere ci i prin includere.
Includerea unei persoane într-un grup de apartenen contra voin ei sale, includere
care afecteaz valorizarea sa ca fiin uman , este contrar demnit ii sale. Criteriile
de constituire a grupului de apartenen pot fi cele de nediscriminare sau altele.
Astfel, prezentarea unei persoane ca apar inând unui grup etnic sau rasial, f r
acordul s u, dac aceast prezentare poate accentua o prejudecat devalorizant , este
contrar demnit ii, dar i calificarea unei persoane în func ie de orientarea sexual
f r acordul s u poate fi judecat ca violând demnitatea persoanei, c ci o astfel de
calificare poate atrage practici discriminatorii. Demnitatea fundamenteaz astfel
dreptul persoanei de a fi prezentat sub aparen a pe care o dore te.
Pe de alt parte, nu exist discriminare dac diferen a de tratament, de i ia în
considerare unul dintre criteriile de nediscriminare, are ca efect afirmarea demnit ii
umane. Demnitatea devine astfel unul dintre criteriile de departajare a discrimin rilor
de tratamentele diferen iate corective ale inegalit ilor de fapt relevante pentru
participare sau acces egal. A adar, de i în mod curent o diferen de tratament bazat
pe unul dintre criteriile de nediscriminare expres prev zute sau pe un criteriu analog
este suficient pentru a constata o discriminare, o astfel de distinc ie nu este discri-
minatorie dac ia în considerare diferen e reale în ceea ce prive te caracteristicile sau
situa ia persoanelor pentru a le respecta sau valoriza demnitatea, care cuprinde pe
lâng un drept la tratament egal i un drept la diferen .
De asemenea, lipsa discrimin rii, atunci când ea este necesar pentru a conduce la
o egalitate real a anselor sau a accesului, poate aduce atingere demnit ii umane.
Poate fi astfel discriminatorie nu doar o legisla ie care ia în considerare caracteristici
ale persoanelor în vederea excluderii de la participare sau de la anumite beneficii
sociale, ci i omisiunea de a lua în considera ie diferen ele lor intrinseci relevante.
Demnitatea fundamenteaz deci i dreptul persoanei de a fi tratat a a cum este,
adic luând în considerare toate tr s turile sale caracteristice relevante pentru parti-
cipare sau acces. Astfel, Curtea Constitu ional român afirm c dispozi iile art. 16
alin. (1) din Constitu ie nu vizeaz „identitatea de tratament juridic asupra aplic rii
unor m suri, indiferent de natura lor. În felul acesta se justific nu numai admisibi-
litatea unui regim juridic diferit fa de anumite categorii de persoane, dar i nece-
sitatea lui (s.n.)”.
În faza judec rii existen ei discrimin rii, referirea la demnitate contribuie la
substan ializarea egalit ii, analiza deplasându-se de la aprecierea existen ei formale
a unui criteriu de nediscriminare la baza reglement rii, c tre o analiz a contextului
general, politic, juridic, economic i social. Ea extinde astfel egalitatea de la egali-
tatea formal c tre o egalitate substan ial , dar o i pondereaz : referirea la demni-
tatea uman impune dreptul la diferen ca element intrinsec egalit ii. În sistemul
nostru constitu ional ea ar putea constitui un argument decisiv în favoarea practicii
constante a Cur ii Constitu ionale de ponderare a formalismului egalit ii, fundament
neinvocat expres niciodat când Curtea afirm c „principiul egalit ii nu este sino-
nim cu uniformitatea, astfel încât pentru situa ii diferite poate exista un tratament
juridic diferit, recunoscându-se un drept la diferen ” (Decizia nr. 198/2000).
Problema demnit ii se poate insinua i în faza judec rii justific rii discrimin rii
în conformitate cu exigen ele constitu ionale. Când discriminarea exist , trebuie
decis dac ea este «pozitiv » sau nu. Aceast valorizare a discrimin rii este f cut
prin raportarea obiectivului legii la obiectivele i principiile constitu ionale. A adar,
pe de o parte, „violarea principiului egalit ii i nediscrimin rii exist atunci când se
aplic tratament diferen iat unor cazuri egale, f r a exista o motivare obiectiv i
rezonabil sau dac exist o dispropor ie între scopul urm rit prin tratament inegal i
mijloacele folosite” (Decizia nr. 107/2000, M. Of. nr. 389 din 21 august 2000), dar i
atunci când tratamentul diferit al unor situa ii diferite sau tratamentul egal al unor
situa ii diferite este contrar obiectivelor i valorilor constitu ionale. Valorile supreme
îndeplinesc astfel rolul de criteriu al caracterului obiectiv i rezonabil al motiv rii
identit ii sau diferen ei de tratament.
Demnitatea ca valoare suprem substan ializeaz deci analiza egalit ii prin extin-
derea criteriilor acesteia, prin extinderea sferei beneficiarilor ei i prin extinderea
sferei debitorilor s i, ca i a actelor care pot fi judecate ca fiind contrare principiului,
transformând analiza formal într-o analiz contextual i real .
§3. Combinarea i echilibrarea principiilor constitu ionale
O a treia func ie îndeplinit de valorile supreme este de a combina i echilibra

principiile constitu ionale. Dreptatea ca valoare suprem este cea care concretizeaz cel
mai bine aceast func ie, ea echilibrând nu doar principiile, ci chiar valorile supreme
însele. Cum afirmam cu o alt ocazie, rolul drept ii, justi iei, în cadrul sistemului
juridic este de a „combina i ierarhiza” dup un criteriu universal libertatea individual
i suveranitatea statului, interesul individual i binele comun. Dreptatea este astfel
„limit pentru ac iunile individuale excesive, dar este limit i pentru excesele guver-
nan ilor. În func ie de justi ie, totul r mâne într-un echilibru corect” (Gh. D ni or,
1999, p. 77-78). Justi ia î i subordoneaz astfel toate celorlalte principii. „Scopul
reglement rilor pozitive trebuie s fie justi ia, astfel c toate celelalte principii care
func ioneaz la nivelul societ ii trebuie s fie subordonate acestui ideal al justi iei.
Numai în felul acesta justi ia poate juca rolul de liant al tuturor celorlalte principii, i, în
acela i timp, de principiu regulator, prin limitare, al acestora. Ea are deci un rol pozitiv,
pentru c asigur coeziunea social i unul negativ, pentru c vegheaz ca niciunul
dintre celelalte principii s nu devin preponderent” (Ibidem, p. 78). Astfel „dreptatea
este un termen median” (Aristotel, 1988, p. 113). Este rolul tipic al valorilor supreme
prev zute de Constitu ie. Dac demnitatea omului mediaz între libertate i egalitate,
dac libera dezvoltare a personalit ii umane face acela i lucru, fiecare tinde îns s
afirme preponderen a unuia dintre principii: demnitatea afirm mai degrab egalitatea,
libera dezvoltare a personalit ii umane, mai degrab libertatea individual . Dreptatea
ca valoare suprem joac rolul de a regulariza aceast tensiune, prin ponderarea excese-
lor conjuncturale în utilizarea unuia sau altuia dintre principii sau dintre valori. „Scara
valorilor supreme” de care vorbe te Curtea Constitu ional (Decizia nr. 117/1995) nu
este deci una prestabilit , ci depinde de tendin ele de a abuza într-o conjunctur dat de
una dintre valori, fiind construit în func ie de ceea ce este drept în acea conjunctur ,
adic de ceea ce readuce echilibrul între principii.
Curtea Constitu ional face uz de valoarea suprem pe care o constituie dreptatea

pentru a echilibra, de exemplu, libertatea de reglementare acordat Parlamentului, ca
organ reprezentativ suprem al poporului român, cu egalitatea în drepturi, care inter-
zice privilegiile, afirmând c „legea de interpretare atacat este contrar i princi-
piilor consacrate de art. 1 alin. (3) din Constitu ie: «România este stat de drept,
democratic i social, în care demnitatea omului, drepturile i libert ile cet enilor,
libera dezvoltare a personalit ii umane, dreptatea i pluralismul politic reprezint
valori supreme i sunt garantate»”, c ci „neimpozitarea diurnei de edin apare ca o
injusti ie social , inând seama i de faptul c toate celelalte categorii de diurne de
edin pe care le primesc titularii de func ii publice sunt supuse impozit rii”, iar
principiul libert ii de legiferare a Parlamentului „nu presupune i stabilirea de c tre
parlamentari, prin lege, a unor drepturi care dep esc cadrul constitu ional”, c ci „o
dimensiune a statului român o reprezint [in baza art. 1 alin. (3), n.n.] protec ia
social , care nu este de conceput f r o justi ie social , situat deci în sfera drept ii”
(Decizia nr. 19/1995, M. Of. nr. 39 din 23 februarie 1995).
În sistemul Constitu iei României, dreptatea, ca toat «scara valorilor supreme»,
consacrate de art. 1 alin. (3) din Constitu ie, are rolul de a „schimba fundamental
rela ia dintre autoritatea de stat i cet ean” (Decizia nr. 117/1995). Dar aceast
rela ie nu are un con inut prestabilit, ci unul evolutiv, ca i dreptatea îns i, care nu
este decât un echilibru formal între interesele individuale i cele comune, între socie-
tate i individ. Ea poate, de exemplu, juca un rol esen ial de echilibrare a solidarit ii
cet enilor prev zut de art. 4 alin. (1) din Constitu ie, ca fundament al statului, cu
libertatea economic prev zut de art. 45 din Constitu ie. Sau rolul de pivot între
proprietatea privat i sistemul de impozite, rol pe care de altfel Constitu ia îl
prevede expres atunci când arat c „sistemul legal de impuneri trebuie s asigure
a ezarea just a sarcinilor fiscale” [art. 56 alin. (2)].
Criteriul drept ii, ca unul de combinare i echilibrare a celorlalte valori sau prin-
cipii constitu ionale, este deci unul conjunctural i instrumental. Dreptatea nu are un
con inut prestabilit, ci este mai degrab un instrument de reechilibrare a principiilor,
dând mai mare greutate unuia sau altuia dintre ele în func ie de cum conjunctura dat
tinde s -l pun în pozi ie dominant nejustificat pe cel lalt. Universalitatea drept ii
provine deci din caracterul s u practic i din sensul s u voit rudimentar. Ca oricare
instrument, dreptatea ca valoare suprem este definit astfel mai degrab prin func ia
pe care o îndepline te decât prin con inutul s u. Dar func ia îns i este universal , iar
universalitatea drepturilor omului î i g se te fundamentul nu într-o dreptate parti-
cular sau alta, ci în necesitatea universal a unui echilibru, a unei c i medii, a unei
juste m suri pe care statul este obligat constitu ional s le g seasc , s le men in , s
le aplice.
§4. Valorile supreme – fundamente ale interpret rii extensive a drep-

turilor i libert ilor fundamentale
A patra func ie a valorilor supreme este de a servi ca fundament al unei necesare

interpret ri extensive a catalogului constitu ional i a con inutului drepturilor i liber-
t ilor fundamentale, func ie mai pregnant în cazul drepturilor i libert ilor cet e-
nilor ca valoare suprem i al liberei dezvolt ri a personalit ii umane. Articolul 1

alin. (3) impune ca valoare suprem drepturile i libert ile în general i nu ca drep-
turile i libert ile fundamentale reglementate în Titlul II al Constitu iei. Consecin a
ar fi c art. 1 alin. (3) dep e te ca sfer de cuprindere drepturile fundamentale,
f când din garantarea drepturilor subiective, pe lâng cea a drepturilor i libert ilor
fundamentale, valoare suprem a statului român. Dac drepturile i libert ile funda-
mentale se impun a adar în primul rând ca limit a puterii legislative, garantarea
drepturilor i libert ilor în general se impune statului în ansamblu. Consecin a
practic este c am putea avea un act contrar Constitu iei chiar dac dreptul subiectiv
afectat prin el nu este reflexul direct al unui drept sau libert i fundamentale.
Declararea drepturilor i libert ilor ca valoare suprem induce astfel o posibilitate de
a l rgi prin interpretare sfera drepturilor i libert ilor fundamentale, persoana putând
s invoce înc lcarea valorii supreme chiar dac dreptul concret nu este constitu io-
nalizat expres printr-o dispozi ie constitu ional privind drepturile sau libert ile
fundamentale. Aceast interpretare este concordant cu utilizarea no iunii de drepturi
i libert i i nu a celei de drepturi i libert i fundamentale i de c tre art. 53 din
Constitu ie, c ci atât denumirea marginal cât i textul acestei dispozi ii se refer , ca
i art. 1 alin. (3), la drepturi i libert i în general. Limitele restrângerilor aduse prin
lege se impun deci pentru toate drepturile i pentru toate libert ile i nu doar pentru
cele prev zute expres de Constitu ie ca drepturi i libert i fundamentale. Instituirea
valorii supreme a drepturilor i libert ilor cet enilor constituie astfel un mijloc de
constitu ionalizare obligatorie a tuturor drepturilor i tuturor libert ilor.
Statul se oblig s garanteze ca valoare suprem orice drept i orice libertate,
indiferent c acest drept sau aceast libertate este constitu ionalizat formal sau nu ca
fiind fundamental. Astfel, se instituie o leg tur aparte între drepturile fundamentale,
drepturile subiective i valorile supreme. Dac în mod normal drepturile subiective
sunt reflexul drepturilor fundamentale, neconstitu ionalitatea unei norme legale fiind
atras de înc lcarea unui drept fundamental, nesocotirea unui drept subiectiv fiind
doar o cauz a punerii în discu ie a dreptului fundamental, instituirea drepturilor
cet enilor ca valoare suprem tinde s r stoarne procedeul, fiind suficient ca un
drept subiectiv s fie nesocotit prin reglementare, în afara cadrului impus de art. 53,
pentru ca norma s devin neconstitu ional pentru c încalc valoarea suprem . De
data aceasta, dreptul subiectiv se transform el însu i în limit a legifer rii pentru c
este ata at direct unei valori supreme, f r a fi ata at direct unui drept fundamental.
La fel se întâmpl cu libert ile neconstitu ionalizate expres. De exemplu, libertatea
contractual nu este expres constitu ionalizat , p rând astfel doar un principiu de
aplicare a dreptului de nivel legislativ, rezultat din codul civil. Totu i o lege care ar
restrânge libertatea contractual f r a respecta condi iile stabilite de art. 53 din
Constitu ie va fi neconstitu ional , pentru c încalc valoarea suprem pe care o
constituie libert ile cet enilor.
Aceea i func ie de extindere necesar a sferei drepturilor i libert ilor garantate
constitu ional o are i libera dezvoltare a personalit ii umane în calitate de valoare
suprem . Recunoa terea liberei dezvolt ri a personalit ii umane este o reac ie fa de
impunerea de c tre autoritate a unui sistem de valori oficiale care ar împiedica indi-
vidul s - i construiasc liber identitatea. Dreptul la identitate nu este astfel garantat
de Constitu ie doar cet enilor români apar inând unei minorit i na ionale, cum o
face expres art. 6 din Constitu ie, ci tuturor oamenilor. Se instituie astfel un nou drept
fundamental derivat direct din valoarea suprem . Pentru ca acest drept s fie garantat,
sistemul politic trebuie s asigure cel pu in: 1. un sistem educa ional care s nu fie un
instrument de îndoctrinare i 2. o structur de ansamblu cu centre de influen i de
informare multiple i diverse. Astfel, chiar dac art. 32 din Constitu ie referitor la
dreptul la înv tur nu vorbe te decât de autonomia universitar , referirea din art. 1
alin. (3) la libera dezvoltare a personalit ii umane impune o independen a înv -
mântului în general fa de stat, ceea ce nu-l scoate desigur de sub tutela adminis-
trativ a statului, dar îi garanteaz neutralitatea ideologic . Suntem astfel în prezen a
unei noi extinderi a drepturilor fundamentale, datorat prezen ei liberei dezvolt ri a
personalit ii umane ca valoare suprem .
Tot datorit prezen ei valorii supreme a liberei dezvolt ri a personalit ii umane,
sfera unor drepturi fundamentale expres prev zute în Constitu ie este extins . Astfel se
întâmpl cu dreptul la integritate psihic , prev zut de art. 22 alin. (1) din Constitu ie
al turi de dreptul la via i la integritate fizic . El este în mod evident o concretizare a
liberei dezvolt ri a personalit ii umane. Con inutul no iunii de «integritate psihic »
trebuie deci determinat în func ie de aceast valoare suprem . Protejarea integrit ii
psihice nu se refer doar la violen ele psihice, c ci interzicerea torturii i a pedepselor
sau tratamentelor inumane ori degradante este reglementat distinct, ci i la impunerea
unor valori care ar pune sub semnul întreb rii libera dezvoltare a personalit ii umane.
Libera dezvoltare a personalit ii umane face atunci ca garantarea integrit ii psihice s
cuprind un drept al oric rei persoane de a- i construi propria identitate, ca i un drept
de a se autodefini în mod voluntar. Este de altfel i sensul garant rii de c tre art. 30
alin. (6) a unui drept la propria imagine, pe care Curtea Constitu ional îl consider un
drept distinct, chiar dac în Constitu ie el pare s apar doar ca o limit a libert ii de
exprimare (Decizia nr. 54/2000, M. Of. nr. 310 din 5 iulie 2000).
De asemenea, dispozi iile art. 23 alin. (1), care prevede c „libertatea individual
i siguran a persoanei sunt inviolabile”, trebuind interpretate în scopul de a asigura
libera dezvoltare a personalit ii umane, cap t cu necesitate o interpretare extensiv .
Astfel, de i restul articolului se refer la siguran , totu i libertatea este cea care
trebuie privilegiat . Sensul ei este un sens larg, care nu se confund cu asigurarea
libert ii fizice, îngr dind orice ingerin abuziv a autorit ii sau a altor subiec i care
ar pune sub semnul întreb rii libera dezvoltare a personalit ii umane i nu doar
procedurile statale ce pot duce la re inerea, arestarea sau de inerea persoanei. În ce
prive te aceste din urm proceduri, de i art. 23 se refer la utilizarea lor în condi iile
legii, este evident c legea nu poate stabili orice i c , pe lâng limitele impuse direct
legiuitorului, art. 23 impune ca limit libertatea individual , ca liber dezvoltare a
personalit ii umane. Astfel, m surile represive nu trebuie s aib ca scop sau ca
efect distrugerea individului sau izolarea lui pur i simpl , ci trebuie s permit i
chiar s contribuie la dezvoltarea lui psihic . Func ia educativ a pedepsei nu mai
este astfel doar o aser iune interpretativ în marginea normei penale, ci o valoare
constitu ional , care impune judec torului alegerea acelei pedepse care contribuie la
o mai bun dezvoltare a personalit ii celui care suport pedeapsa, obliga ie care se
constituie într-un drept fundamental pentru inculpat.
Tot astfel, privirea dreptului la via intim , familial i privat ca o concretizare

a obiectivului liberei dezvolt ri a personalit ii umane îi extinde cu necesitate con i-
nutul. El este din ce în ce mai mult un «drept la independen », chiar un «drept la
individualism», un «drept la diferen ». Nu mai este vorba atunci de a pretinde a tr i
ascuns, ci de a tr i diferit. Dreptul la via privat nu mai este afirmat doar pentru a
împiedica simpla privire a altuia, ci mai mult i mai ales pentru a împiedica ca acest
altul s te judece (B. Beignier, 1995, p. 65). De altfel, aceasta pare s fie concep ia
Constitu iei României, c ci în art. 26 este prev zut o dispozi ie mult mai general
decât via a privat , intim sau familial , adic dreptul persoanei de a dispune de ea
îns i, dac nu încalc drepturile i libert ile altora, ordinea public sau bunele
moravuri, dispozi ie care ar fi fost poate mai nimerit s fie cuprins printre dispo-
zi iile comune în materia drepturilor i libert ilor fundamentale. Este evident c
acest drept generic pune direct în leg tur via a privat , intim sau familial cu libera
dezvoltare a personalit ii umane.
Desigur c toate drepturile i libert ile fundamentale pot fi legate de libera dez-
voltare a personalit ii umane, c ci, în definitiv, ele toate tind în primul rând s
garanteze persoanei o sfer de autonomie care s -i asigure dezvoltarea liber , la
ad post de interven iile statului sau ale celorlal i, exemplele pe care le-am dat ar tând
doar c prevederea expres a liberei dezvolt ri a personalit ii umane ca valoare
suprem garantat de c tre Constitu ie are ca func ie principal l rgirea sferei anu-
mitor drepturi i libert i, impunând, pe lâng interpretarea teleologic , o interpretare
extensiv a dispozi iilor constitu ionale.
§5. Valorile supreme – limite ale limitelor dreptului de a restrânge

exerci iul unor drepturi sau libert i
A cincea func ie jucat de valorile supreme impuse de Constitu ia României este

de a se constitui în limite ale limitelor dreptului statului de a restrânge exerci iul unor
drepturi sau libert i. Aceast func ie este dat de exemplu de Curtea Constitu ional
demnit ii omului în raport cu morala public ca temei posibil al limit rii prin lege a
exerci iului unor drepturi sau libert i (Decizia nr. 108/1995, M. Of. nr. 9 din 17
ianuarie 1996). Bazându-se pe art. 30 alin. (6) din Constitu ie, care afirm c „liber-
tatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea... persoanei”, Curtea Constitu io-
nal se pronun a cu privire la constitu ionalitatea dispozi iei penale care incrimineaz
r spândirea de materiale obscene. Ea considera demnitatea uman ca pe o no iune ce
d consisten conceptelor de moral public i bune moravuri, pe care le considera
ca având „un con inut variabil de la o colectivitate la alta, de la o epoc la alta”.
Indiferent de aceast fluiditate conceptual , sus inea Curtea, „exist o limit a tole-
ran ei manifest rilor”, care este dat de faptul ele nu pot fi niciodat „ofensatoare
pentru demnitatea uman prin vulgaritate agresiv , lubricitate, scabrozitate”. Curtea
f cea astfel un salt de la morala public ca fundament al restrângerii libert ii de
exprimare la demnitatea uman ca un criteriu de apreciere a acestei moralit i publice
înse i. Limitarea dreptului la liber exprimare pe motivul ap r rii moralei publice nu
poate fi astfel f cut decât dac morala public este conform demnit ii umane.
Demnitatea constituie astfel o limit a limitelor dreptului statului de a restrânge
exerci iul unor drepturi sau libert i. Aceea i func ie o poate primi oricare dintre
celelalte valori supreme.
Con inutul valorilor supreme impuse de art. 1 alin. (3) din Constitu ia României
este, cum am v zut deja în cazul drept ii, unul conjunctural i instrumental. Acest
con inut nu este determinat a priori, ci în func ie de tipul de înc lcare concret a unei
valori sau alteia. Op iunea pentru acest mod de a determina con inutul valorilor
supreme este impus de necesitatea unei neutralit i ideologice care s permit
conceperea demnit ii umane, a liberei dezvolt ri a personalit ii umane, a drepturilor
i libert ilor cet enilor, a drept ii sau pluralismului politic ca inerente fiin ei umane
sau sistemului social, deci ca autonome fa de fluctua iile opiniei sau moralei
publice, f r a le fundamenta pe o singur doctrin comprehensiv , impus indepen-
dent de cerin ele opiniei sau moralei publice, adic p strând «faptul pluralismului» ca
fundament al democra iei.
Aceast necesitate a neutralit ii ideologice a con inutului valorilor supreme, care
le instrumentalizeaz , este foarte pregnant în cazul demnit ii. Dac , în calitatea sa
de valoare suprem , demnitatea uman este independent fa de morala public ,
cum pare firesc dac vrem ca ea s nu fie dependent de fluctua iile opiniei publice,
deci cu necesitate conjunctural , poate uneori periculos de conjunctural , atunci ea
este un standard care nu poate fi pus în discu ie i deci o valoare inerent persoanei
umane care nu poate fi în niciun fel dependent fa de morala public , o limit a
acestei morale publice înse i. Dar aceast concep ie, ce pare inspirat în mod strict
dintr-o filosofie individualist , face ca în locul unei morale publice care este
democratic , c ci este dependent de opinia majorit ii cu privire la ce este moral
admisibil într-o comunitate, s fie impus o ordine moral , care, independent fa de
opinia public , devine factor al unui posibil totalitarism moral, impus de autoritate
f r ca respectiva comunitate s -l cear sau s -l admit . Dac vrem s evit m aceast
posibil impunere a unei doctrine morale oficiale unice, deci care neag faptul
pluralismului rezultat din refuzul de a baza societatea pe o singur doctrin compre-
hensiv , inclusiv în domeniul moral, atunci demnitatea uman devine dependent de
morala public , doar comunitatea putând defini ce este moral permis în raport de
valoarea demnit ii umane i doar ea putând autoriza o interven ie a statului pentru a
ap ra demnitatea. Impregnat de comunitarism, aceast concep ie duce la demo-
cra ie, dar poate fi periculoas din cauza dependen ei con inutului demnit ii fa de
opinia majorit ii grupului. Ie irea din aceast indecizie între individualism i comu-
nitarism nu poate fi f cut decât printr-o neutralitate ideologic impus conceptului,
care face con inutul demnit ii umane imposibil de definit într-o manier general .
Definirea nu poate fi f cut atunci decât într-un mod negativ, prin înlocuirea practic
a con inutului a priori al valorii cu o procedur de apreciere a eventualelor sale
înc lc ri. A a procedeaz , de exemplu, Curtea Constitu ional german când afirm
c demnitatea uman trebuie apreciat întotdeauna în func ie de un caz concret i,
de i pare c determin con inutul acesteia prin afirmarea faptului c „fiin a uman nu
trebuie s fie redus la un obiect în mâinile puterii statului”, proceduralizeaz imediat
no iunea afirmând c aceste exprim ri generale „pot doar s schi eze cadrul în care
pot fi g site viol rile demnit ii umane” (B. Maurer, 1999, p. 125-126). Datorit
acestei neutralit i ideologice, demnitatea uman poate fi astfel conceput ca inerent
fiin ei umane i deci intangibil , universal , aprecierea înc lc rii ei r mânând totu i
conjunctural .
Acest mod de definire conjunctural i instrumental a con inutului este de dorit în
cazul tuturor valorilor supreme, c ci doar astfel poate fi evitat distrugerea bazei
pluraliste a societ ii democratice. Democra ia este o societate în care consensul nu
poate purta decât asupra procedurilor prin care putem s solu ion m pa nic con-
flictele dintre noi. Impunerea unui consens substan ial distruge acest tip de societate.
De aceea, valorile normativizate de Constitu ia României nu pot instaura un consens
substan ial, ele trebuind s r mân doar ni te concepte instrumentale, procedurale,
f r un con inut determinat a priori.
Sec iunea a 3-a. Libertatea individual
Primul lucru pe care am vrea s -l l murim rapid este c libertatea nu se reduce la

siguran . Siguran a presupune noninterven ia abuziv , libertatea presupune nondo-
mina ia, ca s relu m terminologia republican . Individul poate fi în siguran f r a
fi liber. De multe ori domina ia paternalist a statului creeaz siguran , dar niciodat
libertate. La fel, domina ia paternalist a unui particular. De exemplu, este liber un
sclav pe care st pânul s u îl las s fac tot ce vrea, f r a interveni niciodat ?
Desigur, nu. Simpla existen a rela iei de domina ie anuleaz libertatea. Posibilitatea
interven iei, rezultat din existen a domina iei juridice, este contrar libert ii. Sigur
c oamenilor le este fric de libertate (E. Fromm), dar trebuie sili i s fie liberi
(J.-J. Rousseau). Libertatea presupune deci mai mult decât existen a unei sfere relativ
impenetrabile, însemn inexisten a unei puteri capabil , dac vrea s penetreze
aceast sfer . Libertatea nu însemn doar neimixtiunea puterii, ci limitarea ei. De
exemplu, Constitu ia României trateaz în art. 23 la un loc libertatea i siguran a
persoanei. Dar singura afirma ie despre libertate este în primul aliniat din cele 13 i
nu spune decât c libertatea persoanei este inviolabil . Restul articolului se ocup de
siguran , într-un sens restrâns, f când continue trimiteri la lege. Dar legea nu poate
face orice în acest domeniu. Limita ei este libertatea. Ea poate amenaja pân la un
punct siguran a bazat esen ial pe noninterven ie, dar f r a putea afecta libertatea
prin introducerea unui principiu de domina ie. Libertatea determin în mod primor-
dial siguran a, noninterven ia statului sau a celorlal i este doar o consecin i un
aditiv. Decisiv devine deci s vedem ce însemn libertate individual garantat i
care sunt limitele rezultate pentru puterea public din aceast libertate, i, abia dup
aceea, s vedem cum siguran a persoanei impune limite complementare.
a. Confuzia între libertatea individual i siguran a persoanei. De multe ori
libertatea individual este confundat cu libertatea fizic . De exemplu, E.S.
T n sescu g se te c „libertatea individual prive te libertatea fizic a persoanei”
(M. Constantinescu, A. Iorgovan, I. Muraru, E.S. T n sescu, 2004, p. 40). Aceast
concep ie porne te de la o confuzie de principiu între libertate i siguran . Libertatea
individual poate atunci s fie rezumat în dou cuvinte «habeas corpus», ceea ce
semnific literalmente «st pânirea propriului corp». Ea poate fi definit ca dreptul
fiec rui om de a nu fi re inut, arestat, de inut în afara cazurilor limitativ prev zute de
lege (L. Favoreu, P. Gaïa, R. Ghevontian, J.-L. Mestre, O. Pfersmann, A. Roux, G.

Scoffoni, 2001, p. 758). O viziune mai larg , dar care nu este înc suficient dup
p rerea noastr , completeaz con inutul libert ii individuale cu libertatea de mi care
i respectul vie ii private i familiale. Libertatea individual tinde astfel, dar nu
reu e te înc în aceast accep ie, s se constituie în punctul de convergen a drep-
turilor individului.
b. Libertatea ca noninterven ie i libertatea ca nondomina ie. Concep ia
descris mai sus, demn de luat în considerare pân la un punct, este totu i restrictiv .
În fond, chiar în Constitu ia României, pe care autoarea citat o comenteaz , libertatea
este în eleas clar i ca liber dezvoltare a personalit ii umane, în aceast accep ie ea
fiind chiar declarat valoare suprem a statului român. Libertatea individual are deci
cel pu in dou componente: libertatea fizic i libertatea psihic (în acela i sens,
A. Auer, G. Malinverni, M. Hottelier, 2000, vol. II, p. 133).
Tot Constitu ia României ne poate ajuta s mergem mai departe. Domina ia, care
este nonlibertate, poate fi nu doar fizic sau psihic , ci i economic , structural ori
simbolic . De aceea Constitu ia noastr afirm libertatea economic în mod distinct
(art. 45). Aceast libertate impune un drept la nondependen economic . Libertatea
asocierii (art. 40) nu este afirmat pur i simplu, ci stabilind totodat c pluralismul
(asociativ) este nu doar o condi ie ci i o garan ie a democra iei constitu ionale
(art. 8), ceea ce implic nu doar o garan ie de independen fa de stat a asocia iilor,
ci i un pluralism intracategorial, care impune o interdic ie de încadrare obligatorie
într-o asocia ie. Se impune astfel un drept la nondomina ie al c rui debitor sunt struc-
turile societ ii civile însele. Tot pornind de la Constitu ia României poate fi desprins
un alt în eles al libert ii ca nondomina ie: nondomina ia simbolic , adic prin inter-
mediul st pânirii i manipul rii informa ie i inform rii. Libertatea individual este
deci nondomina ie fizic , psihic , economic , structural i simbolic . Aceste aspecte
ale libert ii individuale sunt protejate prin drept.
Exist îns o form de domina ie prin dreptul însu i, c ci nu trebuie uitat c drep-
tul, care, de regul , este v zut ca un mijloc de limitare a puterii politice, este i un
mijloc de impunere a acesteia, un vector al dezvolt rii ei. Libertatea individual
trebuie s poat fi garantat chiar contra dreptului. Transpunerea acestui sens al
libert ii ca nondomina ie juridic la nivelul drepturilor i libert ilor fundamentale
este f cut prin intermediul securit ii juridice a persoanelor.
Fiecare din aceste sensuri ale libert ii individuale se transpune într-o categorie de
drepturi ale omului i de libert i publice. Nondomina ia fizic se transpune în
dreptul la via , la integritate fizic , la liber circula ie etc.; nondomina ia psihic – în
dreptul la integritate psihic , la înv tur , la cultur , la via intim , familial i
privat , în libertatea con tiin ei, libertatea de exprimare, dreptul la informa ie etc.;
nondomina ia economic – în dreptul la munc i la protec ia social a acesteia, în
interzicerea muncii for ate, în libertatea propriet ii i în protec ia propriet ii private,
în libertatea economic , în dreptul la mo tenire etc.; nondomina ia structural se
transpune în libertatea de asociere, în libertatea întrunirilor, în libertatea familiei etc.,
dar i în dreptul la pluralism asociativ intracategorial, în libertatea de a nu te asocia,
sau de a te retrage oricând din asociere; nondomina ia simbolic – în dreptul la pro-
pria imagine, în libertatea presei, în protec ia secretelor personale etc.; nondomina ia
juridic – în securitatea juridic (pentru analiza no iunii, Annuaire International de
Justice Constitutionnelle, 1999), care implic un drept de a putea cunoa te norma

juridic (publicitate, neretroactivitate), dar i un drept la o previzibilitate a modifi-
c rii normei (…). Dar libertatea individual nu adi ioneaz pur i simplu aceste
drepturi i libert i. Ea este fundamentul lor, punctul lor de convergen , dar r mâne
distinct fa de ele. Astfel poate exista înc lcare a libert ii individuale chiar dac
niciunul din drepturile anterior enumerate nu este înc lcat i chiar dac vreunul dintre
acestea nu este prev zut în mod distinct i expres de constitu ie.
c. Libertate negativ i libertate pozitiv . De i aceast libertate ca nondomi-
na ie pare s aib doar un sens negativ, de noninterven ie, ea are i un aspect pozitiv,
de promovare. Statul trebuie s corecteze raporturile de for e pentru a elimina
posibilitatea domina iei prin m suri de promovare a celor vulnerabili fa de o astfel
de domina ie i nu doar prin interzicerea formal a domina iei celor mai puternici,
din punctele de vedere ar tate mai sus.
Un alt sens al pozitivit ii libert ii individuale este dat de faptul c ea nu rezult
doar din noninterven ia ori nondomina ia din partea altora, ori din promovarea de
c tre autoritate, ci i din posibilitatea de ac iune din partea titularului. Libertatea este
în sensul acesta pozitiv, a a cum se exprim Declara ia Drepturilor Omului din 1789,
„puterea de a face tot ceea ce nu d uneaz celuilalt; astfel exerci iul drepturilor
naturale ale fiec rui om nu are alte limite în afara celor care asigur celorlal i membri
ai societ ii exerci iul acelora i drepturi” (art. 4).
c. Libertatea individual ca fundament al tuturor drepturilor i libert ilor.
Mai trebuie apoi l murit un lucru: libertatea individual , care pare a fi o libertate
public printre altele, este în fond baza oric rei libert i publice. A vorbi deci de
libertatea individual nu însemn a vorbi de un «drept», chiar calificat ca «funda-
mental», ci de ceea ce fundamenteaz orice drept. În acest sens o persoan care nu
este liber nu are niciun drept. Aceast în elegere este evident . Doar teoriile ori
practicile de limitare a libert ii pot g si drepturi unde nu exist libertate.
e. Defini ia libert ii individuale. Libertatea individual este puterea de a face
tot ceea ce nu d uneaz celuilalt, f r vreo interven ie exterioar , în afara celor care
sunt juridic necesare asigur rii exerci iului drepturilor altora, i nedominat fizic, psi-
hic, economic, structural, simbolic ori prin înc lcarea securit ii juridice a persoanei.
Sec iunea a 4-a. Siguran a persoanei
Siguran a persoanei poate avea dou sensuri. În sens larg, prin siguran a per-
soanei se în elege siguran a sa juridic . În sens restrâns, siguran a persoanei const în
dreptul acesteia de a nu fi controlat , re inut , arestat ori de inut decât în cazurile,
condi iile i conform procedurii stabilite de lege.
§1. Siguran a persoanei ca siguran juridic
Siguran a persoanei este garantat prin drept. Dar dreptul însu i are, pe lâng
func ia de limitare a puterii i, prin aceasta, de garantare a libert ii, o alt func ie,
cea de vector al evolu iei sociale i prin aceasta de instrument al propag rii puterii
politice. Dreptul este astfel ambivalent, el protejeaz libertatea, dar o i limiteaz , pe

de o parte, iar, pe de alt parte, el serve te puterea, dar o i încadreaz . „Într-adev r,
dreptul a suportat întotdeauna tensiunea a dou exigen e contrare: justi ia sau echita-
tea, pe de o parte, care incit la modificarea regulilor i situa iilor juridice pentru a
ameliora în mod constant ordinea juridic sau pentru a o adapta la o societate
schimb toare i care se concretizeaz în principiul mutabilit ii; siguran a juridic , pe
de alt parte, care cere stabilitatea i se concretizeaz în principiul contrar, cel al res-
pectului st rii existente” (M. Fromont, 1996, p. 178). Aceast tensiune este de regul
câ tigat de principiul mutabilit ii ordinii juridice, al adapt rii ei la nevoile sociale
sau la comenzile politice. Totu i unele limite se impun acestei schimb ri a regulilor
juridice pentru a garanta siguran a juridic a persoanelor.
Siguran a juridic a persoanei este garantat prin toate mijloacele de realizare a
statului de drept, pe care le-am analizat deja, dar f r s le aprofund m pe toate, c ci
atunci ne-a preocupat mai degrab structurarea statului de drept decât protec ia
drepturilor i libert ilor. Cum statul de drept este normativ în din ce în ce mai multe
sisteme constitu ionale, printre care i cel românesc [art. 1 alin. (3) din Constitu ie],
siguran a juridic a persoanei în acest sens larg este la rândul ei normativ . Articolul 23
din Constitu ia României d impresia la prima vedere c face doar aplica ia unui sens
restrâns al siguran ei, dar trebuie remarcat c , la fel ca în cazul libert ii individuale,
el afirm , în alin. (1), c siguran a persoanei este inviolabil , f r a contura no iunea
de siguran . Dup p rerea noastr , aceast dispozi ie trebuie interpretat indepen-
dent de aplica iile ei particulare f cute de art. 23 în alineatele urm toare. În acest sens
larg, siguran a persoanei este „un principiu ... care este aproape ra iunea de a fi a
dreptului însu i” (M. Fromont, 1996 (I), p. 178). Principiul siguran ei juridice com-
port în general dou categorii de reguli: cele privind calitatea dreptului (certitudinea
dreptului i o anumit calitate a prescrip iilor acestuia) i cele care vizeaz asigurarea
stabilit ii situa iilor juridice (neretroactivitatea normelor juridice i previzibilitatea
schimb rilor normative i în genere a ac iunilor statului, numit i respect al încrederii
legitime). Prima categorie de reguli a fost suficient de am nun it analizat având în
vedere obiectul lucr rii. Cât prive te a doua categorie, credem c ar fi util s le apro-
fund m aici, chiar dac , cel pu in principiul neretroactivit ii legii l-am tratat i în
Teoria general a dreptului (D.C. D ni or, I. Dogaru, Gh. D ni or, 2006, p. 335-354).
A. Neretroactivitatea legii – garan ie a siguran ei juridice a persoanei. Nere-
troactivitatea este un mijloc de protec ie a siguran ei persoanei. În sistemul nostru
constitu ional, ea deriv din art. 15 alin. (2), care prevede c legea dispune numai
pentru viitor. Dar trebuie în eles c aceast dispozi ie este la rândul ei reflexul preve-
derii constitu ionale care afirm c România este stat de drept.
Noi am definit deja neretroactivitatea (a se vedea capitolul despre statul de drept),
a a c nu vom reveni asupra problemei. Am ar tat de asemenea care sunt efectele
principiului când el este prev zut doar la nivel legislativ, nu i la nivel constitu ional.
Sistemul nostru îl constitu ionalizeaz , ceea ce ne determin s -l abord m din acest
unghi de vedere. Desigur c în capitolul despre statul de drept am trecut în revist
consecin ele acestei constitu ionaliz ri, acum le vom relua i aprofunda.
a. Constitu ionalizarea principiului neretroactivit ii legii. Principiul neretro-
activit ii legii are în sistemul român valoare constitu ional odat cu adoptarea
Constitu iei din 1991. Dispozi ia cuprins în art. 15 alin. (2) din Constitu ie este o
prevedere care rupe atât tradi ia româneasc , c ci dac pân în 1991 neretroacti-
vitatea era prev zut doar în art. 1 din Codul civil, ceea ce f cea din ea doar o „regul
de interpretare obligatorie pentru judec tor, dar care nu-l obliga pe legiuitor, care
putea dispune i altfel, dup intrarea în vigoare a Constitu iei neretroactivitatea a
devenit un principiu constitu ional i deci nici legiuitorul nu poate adopta acte cu
înc lcarea lui” (Decizia nr. 9/1994, M. Of. nr. 326 din 25 noiembrie 1994), cât i
tradi ia european , în general, c ci cele mai multe constitu ii europene fie ignor
principiul, l sându-l în seama legii, fie, cel mult, confer valoare constitu ional
neretroactivit ii legii penale (Table ronde «Le principe de non-rétroactivité des
lois», în Annuaire International de Justice Constitutionnelle, 1990). Curtea Constitu-
ional , de i con tient de dificult ile constitu ionaliz rii principiului ale c rei
consecin e „sunt severe i, tocmai de aceea, solu ia aceasta nu se întâlne te în foarte
multe ri” (Decizia nr. 9/1994), consider , totu i, c „ridicarea (sa) la rangul de prin-
cipiu constitu ional se justific prin faptul c asigur în condi ii mai bune securitatea
juridic i încrederea cet enilor în sistemul de drept, precum i datorit faptului c
blocheaz nesocotirea separa iei dintre puterea legislativ , pe de o parte, i puterea
judec toreasc sau cea executiv , pe de alt parte, contribuind în acest fel la conso-
lidarea statului de drept” (Ibidem). Jurisdic ia constitu ional vede, astfel, în ridicarea
principiul neretroactivit ii la rang constitu ional, un aport la realizarea aspectului
material al statului de drept, deci a securit ii juridice a persoanei, separând încre-
derea cet enilor în sistemul de drept de siguran a juridic , contra modelului german
care deriv încrederea din siguran .
b. Riscurile constitu ionaliz rii generale. Totu i, constitu ionalizarea principiu-
lui neretroactivit ii, chiar contributiv fiind la realizarea statului de drept, poate fi
periculoas atât datorit faptului c „retroactivitatea legii poate foarte bine s justifice
i s favorizeze dezvoltarea dreptului” (A. Werner, 1982, p. 739), constitu ionalizarea
ei, dat fiind caracterul stabilit ii, posibil excesiv, pe care îl confer regulii juridice,
putând fi un obstacol în calea evolu iei acestuia, cât i datorit faptului c , rupând
tradi ia româneasc i european , ea pune instan a constitu ional , ca i instan ele
ordinare, în imposibilitatea de a g si fundamente concrete în jurispruden a sau
doctrina anterioar sau str in pentru solu iile lor. Tenta ia de a transpune automat
restric iile de aplicare în restric ii de legiferare poate fi uneori abuziv i nepro-
ductiv , dat fiind schimbarea nivelului ierarhiei normative la care interdic iile se
produc. Transformarea restric iilor de interpretare în limite ale suveranit ii legisla-
tive este problematic , chiar dac scopul realiz rii statului de drept este un obiectiv
de natur constitu ional .
c. Scurt prezentare a situa iei principiului în ierarhia normativ în dreptul
comparat. Situa ia principiului neretroactivit ii legii în ierarhia normativ în siste-
mele europene sau de inspira ie european este ca regul diferit , dup cum este
vorba de legi penale sau de legi civile. Cele mai multe sisteme interzic constitu ional
retroactivitatea legilor penale, în timp ce neretroactivitatea legilor civile r mâne un
principiu de valoare legislativ . Aplicarea Conven iei Europene a Drepturilor Omului
nu schimb modul situ rii principiului în ierarhia normativ decât în materie penal
pentru sistemele care nu l-au constitu ionalizat, dar recunosc Conven iei o valoare
supralegislativ , c ci art. 7 din Conven ie interzice doar legile penale retroactive, nu

i pe cele civile.
Astfel, în dreptul francez, principiul neretroactivit ii legii penale este prev zut de
art. 8 din Declara ia Drepturilor Omului din 1789, având o valoare constitu ional , în
timp ce neretroactivitatea legii, în general, este prev zut doar de art. 2 din C.civ.fr.,
ea legând doar organele de aplicare, fiind un principiu de interpretare, i nu un unul
de formare a legii civile. Legiuitorul poate deci deroga de la el (Pentru o analiz
introductiv , Th. Renoux, în Annuaire International de Justice Constitutionnelle,
1990, p. 357- 373).
În dreptul canadian, „regimul general este cel al suveranit ii legislative”, deci, în
principiu, retroactivitatea legilor este permis , „dar pe el se grefeaz câteva regimuri
de excep ie, dintre care cel mai important este cel creat prin Carta din 1982 pentru
legile penale i anumite legi represive nepenale” (P. Garant, Annuaire International
de Justice Constitutionnelle, 1990, p. 343). Articolul 11 din Cart stipuleaz astfel c
„orice inculpat are dreptul: (...) g) de a nu fi declarat culpabil pe motivul unei ac iuni
sau unei omisiuni care, în momentul în care ea a survenit, nu constituia o infrac iune
potrivit dreptului intern al Canadei sau dreptului interna ional i nu avea caracter
criminal potrivit principiilor generale de drept recunoscute de totalitatea na iunilor”.
Spre deosebire de dreptul francez, „aceast dispozi ie nu prive te decât infrac iunea,
nu i pedeapsa, în a a fel, încât, inculpatul nu poate beneficia de o lege posterioar
care ar abroga-o, retr gându-i un element agravant sau ad ugându-i un element mai
favorabil (...) Abrogarea unui text creator de infrac iuni nu are efect asupra infrac-
iunilor deja comise nici asupra urm ririi acestor infrac iuni” (Ibidem, p. 345). Totu i
legiuitorul poate face o aplicare retroactiv legii penale mai favorabile. Constitu io-
nalizarea principiului neretroactivit ii legii penale este deci în Canada doar par ial .
Constitu ia Belgiei nu face nicio referire la principiul neretroactivit ii legii.
Acesta este, cel pu in ca prevedere expres , doar de natur legislativ , atât în materie
civil (art. 2 C.civ.), cât i în materie penal (art. 2 C.pen.). Dac în materie penal
s-ar putea vorbi de o supralegalitate a principiului, datorat aplicabilit ii directe în
dreptul belgian a art. 7 din Conven ia European a Drepturilor Omului, poate chiar
de o constitu ionalizare a lui, chiar dac oarecum mediat , prin derivarea sa din
dispozi iile art. 7 din Constitu ie privind legalitatea infrac iunilor i art. 8 privind
legalitatea pedepselor, de i Curtea de arbitraj nu s-a pronun at în baza lor în acest
sens (F. Delpérée, Annuaire International de Justice Constitutionnelle, 1990,
p. 334-335), în materie civil , neretroactivitatea r mâne doar un principiu de
aplicare, nu unul de formare a ordinii juridice.
Austria cantoneaz , de asemenea, principiul general la nivel legislativ, impunând
ca limit a retroactivit ii principiul egalit ii i chiar al încrederii legitime a cet e-
nilor în continuitatea sistemului juridic, ceea ce poate fi în eles ca un fel de consti-
tu ionalizare, dar puternic limitat . În ceea ce prive te legile penale, acestea nu sunt
retroactive, dar nu în baza unui text constitu ional, ci în baza art. 7 din Conven ia
European a Drepturilor Omului, care în Austria are valoare constitu ional
(B. Wagner, Annuaire International de Justice Constitutionnelle, 1990, p. 327-332).
Or, textul Conven iei este oarecum restrictiv, c ci, pe lâng faptul interzicerii legilor
retroactive în materia stabilirii infrac iunilor, el se mul ume te s impun interdic ia
de a pronun a o pedeaps mai aspr decât cea care era aplicabil la momentul
comiterii infrac iunii, f r s prescrie aplicarea pedepsei celei mai blânde. A a c
aplicarea Conven iei conduce la adoptarea regulii neretroactivit ii legii mai severe,
dar nu i la adoptarea principiului retroactivit ii legii mai pu in severe (F. Delpérée,
Annuaire International de Justice Constitutionnelle, 1990, p. 335).
Grecia, la rândul ei, impune principiul neretroactivit ii la nivel constitu ional în
domeniul legilor penale i oarecum în materia legilor fiscale, dar în celelalte materii
el r mâne un principiu de nivel legislativ (C. Spiliotopoulos, Annuaire International
de Justice Constitutionnelle, 1990, p. 375-381).
Noile constitu ii par s mearg pe aceea i linie. De exemplu, Constitu ia Bulgarei
interzice retroactivitatea legii penale (art. 5), dar nu constitu ionalizeaz principiul în
general, iar Constitu ia Federa ie ruse, în art. 54, interzice legile retroactive în
materie penal i pe cele „stabilind sau agravând responsabilitatea unei persoane”,
dar nu un principiu general de neretroactivitate.
Se pare, deci, c regula, în majoritatea sistemelor europene sau de inspira ie euro-
pean , este constitu ionalizarea principiului neretroactivit ii legii în materie penal
sau cel mult în materie represiv în general, în celelalte domenii r mânând posibil
practicarea de legi retroactive, chiar dac nu f r limite, c ci principiul r mâne de
natur legislativ . Totu i, câteva sisteme adopt solu ii diferite. Astfel, în sistemul
german, problema retroactivit ii se pune diferit, dar oarecum la acela i nivel, dup
cum este vorba de dreptul penal sau de alte ramuri de drept. În dreptul penal, legile
retroactive sunt interzise constitu ional prin art. 103. De i nu este prev zut expres ca
principiu constitu ional în celelalte ramuri ale dreptului, principiul neretroactivit ii
este dedus din respectul încrederii legitime, care decurge, la rândul s u, din principiul
statului de drept, având deci valoare constitu ional . Judec torul constitu ional îi face
aplica ia atât în materie legislativ , cât i în materia actelor administrative, sau chiar
a schimb rilor de jurispruden . Totu i, situa ia este diferit de cea din dreptul
român, c ci aceast constitu ionalizare jurispruden ial în baza altor principii consti-
tu ionale expres prev zute îl face cazuistic i, de i, eficace pentru a cenzura unele
legi retroactive sau chiar retrospective, nu-l transform într-un principiu constitu-
ional de aplica ie general obligatorie (Pentru o analiz a problemei în dreptul
german, M. Fromont, Annuaire International de Justice Constitutionnelle, 1990,
p. 321-325).
De asemenea, în Statele Unite problema neretroactivit ii cap t unele conota ii
singulare. De i regula nu se impune clar la nivel constitu ional decât în materie
penal , interzicând adoptarea de legi ex post facto sau de «bill of attainder» (art. 1
sec. 9 alin. 3 pentru Guvern mântul federal i art. 1 sec. 10 alin. 1 pentru Statele
federate), ea poate fi dedus i în materie nepenal din alte principii, mai ales din
clauza «due process», ceea ce a f cut Curtea Suprem s decid , pe de o parte, c
legiuitorul nu poate evita problema neretroactivit ii prin simpla includere în textul
legii a unei dispozi ii care s o fac expres retroactiv , trebuind ca legea retroactiv
s fie sus inut de o motiva ie legislativ legitim i retroactivitatea s fie efectuat
prin mijloace rezonabile i, pe de alt parte, c deciziilor judiciare (surs de drept în
sistemul american) li se impune regula neretroactivit ii în materie nepenal
(M. Davis, Annuaire International de Justice Constitutionnelle, 1990, p. 349-355).
De i, nu la fel de drastic ca sistemul român, care interzice pur i simplu legile

retroactive în toate domeniile, mai pu in în materia legilor penale sau contraven-
ionale mai favorabile, unde retroactivitatea devine constitu ional , sistemul american
încadreaz , totu i, mai clar decât majoritatea sistemelor europene posibilitatea
adopt rii de legi retroactive.
Un sistem care prevede neretroactivitatea, ca principiu constitu ional general, este
sistemul norvegian (E. Smith, 1999, p. 483-496). Astfel, art. 97 din Constitu ia
Norvegiei prevede sec c „nicio lege nu poate avea efect retroactiv”. Formularea este
chiar mai tran ant decât cea a Constitu iei României, care cel pu in stabile te expres
excep ia legii penale sau contraven ionale mai favorabile. Totu i, interpretarea dat
acestei dispozi ii constitu ionale atât de tran ante în Norvegia nu este deloc la fel de
ferm ca textul însu i. Astfel, interpretarea dominant pare s dea dispozi iei consti-
tu ionale sensul unui principiu general de echitate mai degrab , decât sensul unei
norme încorporate, în sens autentic, în dreptul pozitiv. Se pare, astfel, c norma a
reu it s impun în afara sferei dreptului penal, unde ea merge în sensul evolu iei
dreptului european în general, mai mult o recomandare adresat legislativului i un
principiu general de interpretare, decât o interzicere ferm i general a legilor
retroactive f cut printr-o dispozi ie supralegislativ cum p rea a fi cea cuprins în
art. 97 din Constitu ia Norvegiei. Sistemul român r mâne deci destul de izolat, tre-
buind s vedem ce sfer i ce importan normativ d Curtea Constitu ional dispo-
zi iei art. 15 alin. (2) din Constitu ie.
d. Consecin ele constitu ionaliz rii principiului în toate domeniile în dreptul
român. Rupând tradi ia autohton i chiar cea european , Constitu ia din 1991
prevede expres principiul neretroactivit ii legii, indiferent de domeniul legisla iei, în
art. 15 alin. (2). Consecin ele sunt, cum se exprima Curtea Constitu ional , «severe».
Prima consecin este c nicio lege nu poate deroga de la acest principiu, singu-
rele excep ii aparente fiind cele prev zute expres de Constitu ie, adic legile penale
sau contraven ionale mai favorabile, a c ror retroactivitate devine principiu consti-
tu ional ea îns i, legiuitorul neputând s fac nicio derogare de la ea. Nu este vorba,
a adar, propriu-zis, de excep ii de la neretroactivitatea legii, ci de o retroactivitate
obligatorie. Constitu ia impune retroactivitatea legilor penale sau contraven ionale
mai favorabile, f r a l sa nicio posibilitate legiuitorului de a deroga de la vreunul
dintre cele dou principii constitu ionale; acesta se g se te perfect i strict încadrat
constitu ional în acest domeniu. Consecin a este, deci, cu adev rat «sever ».
A doua consecin este c problema se deplaseaz în aceste condi ii de la analiza
limitelor puterii de a da legi retroactive, prezent în alte sisteme, c tre definirea
caracterului retroactiv al legii, a c rui simpl prezen o face automat neconsti-
tu ional , dac ea nu este o lege penal sau contraven ional mai favorabil , caz în
care devine capital de discutat care sunt criteriile de apreciere a caracterului mai
favorabil al legii. Regulile aplic rii legii în timp stabilite de art. 15 alin. (2) din
Constitu ie sunt deci „reguli imperative, de la care nu se poate deroga” (Decizia
nr. 9/1994, M. Of. nr. 326 din 25 noiembrie 1994) sub niciun motiv.
A treia consecin este c practic se pare c toate regulile de interpretare care se
impuneau înaintea Constitu iei din 1991 organelor de aplicare devin reguli de
formare ale sistemului legislativ care se impun legiuitorului însu i. În principiu, deci,
tot ceea ce s-a spus pentru judec tor se va spune pentru legiuitor. Regimul suvera-
nit ii legislative este astfel total dep it în domeniul retroactivit ii prin constitu-
ionalizarea principiilor neretroactivit ii legii în general i retroactivit ii legii penale
sau contraven ionale mai favorabile.
e. Sfera de aplicare a principiului neretroactivit ii legii. Sfera de aplicare a
principiului neretroactivit ii depinde de interpretarea no iunii de lege. Aceast
no iune poate s capete un sens restrictiv, fiind catalogate în aceast viziune ca
subsumate no iunii doar actele normative primare care sunt adoptate de Parlament
dup o procedur prestabilit , neintrând practic în aceast no iune, cel pu in în
dreptul român, nici Constitu ia, c ci ea este adoptat de Parlament, dar nu are
eficacitate juridic în lipsa manifest rii favorabile directe a puterii poporului prin
intermediul referendumului, nici actele normative ale executivului, excep ie f când,
oarecum paradoxal, ordonan ele Guvernului, care sunt controlate la noi din punctul
de vedere al constitu ionalit ii lor de c tre Curtea Constitu ional , deci cap t carac-
ter legislativ, nici jurispruden a c reia i se d caracter de precedent obligatoriu. Sau
no iunea de «lege» poate fi interpretat extensiv, în elegând prin ea orice act
normativ, f r s mai aib importan situarea voin ei care-i este surs material
într-o ierarhie a voin elor normative, ci fiind suficient c aceast voin poate oferi
caracter general, abstract, obligatoriu i sanc ionator unei reguli. Se pune atunci
întrebarea care este sensul pe care Constitu ia noastr îl d no iunii de «lege» când se
refer la neretroactivitate sau la retroactivitate i care este pozi ia instan ei constitu-
ionale în aceast materie.
f. No iunea de lege potrivit art. 15 alin. (2) din Constitu ie. Se pare c instan a
constitu ional interpreteaz no iunea de lege prezent în formularea art. 15 alin. (2)
din Constitu ie într-un sens larg. Mai întâi, este clar c neretroactivitatea prive te
Constitu ia îns i. Astfel, Curtea afirm clar c „a aplica principiul neretroactivit ii
instituit de art. 15 din Constitu ie unor acte emise înainte de adoptarea ei este
echivalent cu a promova tocmai retroactivitatea Constitu iei, ceea ce este inadmi-
sibil” (Decizia nr. 148/1997, M. Of. nr. 252 din 25 septembrie 1997) sau c „unul
dintre principiile de baz ale Constitu iei − neretroactivitatea legii − (...) se aplic i
Legii fundamentale” (Decizia nr. 46/2000, M. Of. nr. 213 din 16 mai 2000). Este, pe
de alt parte, clar c pentru Curte în no iunea de lege utilizat de art. 15 din
Constitu ie intr i ordonan ele Guvernului. L sând la o parte faptul c instan a
constitu ional s-a pronun at de mai multe ori asupra conformit ii ordonan elor cu
art. 15 din Constitu ie, Curtea afirm clar caracterul de lege al ordonan elor, cum de
altfel rezult în mod clar din dispozi iile constitu ionale. Astfel, în Decizia
nr. 252/2000 (M. Of. nr. 702 din 28 decembrie 2000), ea afirm c „Ordonan ele
Guvernului (...) au putere de lege pân la eventuala lor respingere de c tre
Parlament”. Dar Curtea Constitu ional extinde în elesul no iunii de «lege», prezent
în art. 15 alin. (2), la toate actele juridice normative. Astfel, în Decizia nr. 3/1993
(M. Of. nr. 95 din 17 mai 1993), ea afirm c „legea, în în eles de act juridic, este
supus regulii «tempus regit actum», adic regimului constitu ional din perioada
când a fost adoptat ” (s.n.). Este evident c , pentru Curte, principiile aplic rii legii în
timp se aplic deci tuturor actelor normative. Desigur c , instan a constitu ional nu
este chemat s se pronun e asupra constitu ionalit ii actelor normative subsecvente
legii, acestea fiind controlabile din punctul de vedere al legalit ii lor de c tre
instan ele ordinare. Acestea sunt îns abilitate s fac aplica ia direct a principiului
constitu ional. Sec ia de contencios administrativ a Cur ii Supreme a f cut aplica ia
principiului, de exemplu, fa de Hot rârea Guvernului nr. 77/1994, afirmând c ea
este „nelegal deoarece încalc principiul neretroactivit ii legii i prevederile
art. 107 coroborat cu art. 15 alin. (2) din Constitu ie” (Decizia nr. 355/1995). Este de
remarcat c instan a face aplica ia direct a dispozi iei constitu ionale în materia
actului administrativ normativ, ceea ce înseamn c ea interpreteaz no iunea de lege
din art. 15 al Constitu iei într-o manier extensiv . Mult mai evident este interpre-
tarea extensiv în Decizia nr. 272/1994 a aceleia i Sec ii, care afirm c „principiul
neretroactivit ii legii este aplicabil tuturor actelor normative”. A adar, prin «lege» în
sensul art. 15 alin. (2) din Constitu ie trebuie în eles orice act normativ.
Dar principiul este aplicabil i unor acte care nu au în sistemul nostru de drept, în
principiu, caracter normativ, cum ar fi jurispruden a, în m sura în care Constitu ia
sau legea d un astfel de caracter normativ în mod excep ional unor asemenea acte.
De exemplu, principiul este aplicat i jurispruden ei Cur ii Constitu ionale, c ci
art. 147 alin. (4) din Constitu ie afirm c „de la data public rii, deciziile sunt general
obligatorii i au putere numai pentru viitor”. Curtea face aplica ia principiului. De
exemplu, în Decizia nr. 9/1994 „Curtea constat c art. 5 din Legea nr. 59/1993
constituie o dispozi ie tranzitorie i c la data pronun rii deciziei sale a expirat
termenul de recurs prev zut de acest text. Pe de alt parte, potrivit art. 145 alin. (2)
din Constitu ie, deciziile Cur ii Constitu ionale au putere numai pentru viitor. A a
fiind, cu rezerva aplic rii art. 26 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, dac este cazul, sau
a solu iei din decizia de fa , în cazul în care, recursul nu a fost înc rezolvat, p r ilor
care au invocat excep iile de neconstitu ionalitate în prezenta cauz , decizia Cur ii
Constitu ionale nu poate afecta recursurile care au fost exercitate i eventual chiar
solu ionate, constituind, în principal, un semnal pentru legiuitor asupra necesit ii de
a veghea la respectarea principiului constitu ional al neretroactivit ii legilor”. Cu
alte cuvinte, de i legea introducea o cale de atac nou împotriva unor hot râri r mase
definitive în baza legii vechi care nu prevedea aceast cale de atac, fiind astfel
retroactiv , decizia Cur ii neputând retroactiva nici ea, nu poate afecta recursurile
deja exercitate i cu atât mai pu in pe cele care au fost solu ionate. De asemenea,
principiul neretroactivit ii este aplicabil deciziilor Înaltei Cur i de Casa ie i Justi ie
pronun ate în recursul în interesul legii, c rora legea le d caracter obligatoriu pentru
instan ele ordinare, deci au caracter normativ. No iunea de lege nu este utilizat de
art. 15 alin. (2) din Constitu ie într-un sens formal strict. Din punct de vedere formal
intr în aceast no iune toate actele normative.
g. Aplicabilitatea general a principiului neretroactivit ii în dreptul român.
Principiul neretroactivit ii legii este aplicabil nu doar tuturor actelor normative, ci i
în toate domeniile normative, cu excep ia legii penale sau contraven ionale mai
favorabile. Nu conteaz materia reglementat , cum nu conteaz nici forma acestei
reglement ri: interdic ia este general , iar excep iile exprese i de strict interpretare.
Este deci neimportant, în dreptul nostru, dac legea este substan ial sau de pro-
cedur , dac ea este civil , comercial , penal etc. Singura excep ie expres stabilit
este cea a legilor penale sau contraven ionale mai favorabile. Oricum excep iile sunt
de strict interpretare, r mâne de discutat dac principiul este aplicabil i legilor

interpretative.
h. Principiul neretroactivit ii i legile interpretative. Cum legile interpretative
nu sunt prev zute în mod expres printre excep iile de la principiul neretroactivit ii
legii, situa ia lor în raport cu dispozi ia general interzicând retroactivitatea din
art. 15 alin. (2) din Constitu ie r mâne incert , mai ales c , în general, doctrina se
acord asupra faptului c legea interpretativ nu este o lege nou , a a c problema
neretroactivit ii nu se pune. Pentru aceast parte a doctrinei, actele f cute chiar
anterior legii interpretative ar r mâne reglementate de legea veche, cu sensul pe care
i-l d cea nou (L. Duguit, T. II, 1923, p. 275). Legea interpretativ ar produce efecte
de la data intr rii în vigoare a legii interpretate, c ci ea face corp comun cu legea
interpretat , astfel c nu ar fi vorba de a înlocui o lege obscur prin una mai clar , ci
de a determina sensul primeia (J. Barthélémy, 1910, p. 465). În sistemul nostru
constitu ional, lucrurile nu mai sunt îns atât de clare, c ci, pe de o parte, doctrina
despre care este vorba provine din sisteme în care neretroactivitatea este doar prin-
cipiu de interpretare nu de formare a sistemului juridic i, pe de alt parte, Consti-
tu ia, odat ce în elege s prevad expres excep ia legii penale mai favorabile, extin-
zând-o i la legile contraven ionale mai favorabile prin revizuirea din 2003, ar fi
trebuit, dac ar fi considerat necesar ca legile interpretative s retroactiveze, s
prevad expres i aceast excep ie. Desigur, se poate sus ine c aceast retroactivitate
este atât de încet enit încât constituantul a prezumat-o. Argumentul nu este
imbatabil. Pe de o parte, i principiul retroactivit ii legii penale mai favorabile este,
i el, unanim admis i totu i a fost expres prev zut, chiar dac unele constitu ii, cum
este bun oar cea francez , nu-l prev d expres. Pe de alt parte, doctrina, chiar dac
este aproape unanim (I. Dogaru, D.C. D ni or, Gh. D ni or, 1999, p. 370) în ceea
ce prive te necesitatea retroactivit ii legilor interpretative, atrage aten ia asupra
faptului c este dificil de delimitat o lege interpretativ de o lege nou , ceea ce poate
conduce la o interven ie abuziv a legiuitorului în contenciosul jurisdic ional sub
masca unor legi noi calificate drept interpretative. Astfel c , definirea legilor
interpretative de c tre doctrin , dar mai ales de c tre jurispruden , îmbrac de fapt
caracterul unor limite ale utiliz rii acestui procedeu în temeiul interzicerii caracte-
rului retroactiv al legilor i al separa iei puterilor în stat. Devine astfel esen ial ce se
în elege prin lege interpretativ i mai ales cine stabile te caracterul interpretativ al
unei legi.
Dou caractere apar, în mod constant, în defini iile date legilor interpretative
(M. de Villiers, Th.S. Renoux, 2001, p. 88-89). Primul const în cerin a ca legea inter-
pretativ s aib ca singur obiect faptul de a tran a dificult ile de interpretare ale
unui text anterior. Trebuie deci ca astfel de dificult i s existe, ceea ce înseamn c
pentru ca o lege s aib caracter interpretativ nu este suficient s fie declarat astfel
de c tre Parlament, ci trebuie s elucideze textul unei legi ambigue, în interpretarea
c reia, cum se exprima Curtea de Casa ie (Decizia civil nr. 261 din 16 martie 1912,
C.J. nr. 32/1912, p. 373-376), se constat interpret ri diferite în jurispruden . Altfel
spus, nu trebuie ca legea, calificat de Parlament ca interpretativ , s aib ca scop
doar un reviriment al unei jurispruden e clare i nedivergente, dar care nu convine
legiuitorului. În spe a din 1912, pentru c nu existau interpret ri divergente în
practic , instan ele au constatat c legea este neconstitu ional , printre altele i pentru
c legiuitorul s-a substituit tribunalului rezolvând el însu i prin lege un proces în
curs, deci dând legii un caracter retroactiv sub masca interpret rii. Pe de alt parte,
legea, pentru a fi interpretativ , trebuie s tran eze controversa prezent în interpre-
tarea jurispruden ial „în termenii acestei controverse, i ca ea s nu constituie o
inova ie indiscutabil . O lege care rezolv o chestiune controversat nu este în mod
necesar o lege interpretativ ; ea poate, într-un fel sau altul, s suprime controversa
deplasând problema pe un teren nou” (P. Roubier, 1960, p. 259).
Al doilea caracter rezult din faptul c retroactivitatea este de interpretare strict
i const în cerin a ca legea în cauz s indice expres c are caracter interpretativ.
Altfel, ea va fi considerat o lege nou , aplicabil numai pentru viitor. Nu credem,
astfel, c judec torul poate constata el c legea este interpretativ prin natur prin
simplul fapt c ea îndepline te primul caracter; altfel, el ar putea s treac peste
interdic ia pe care o stabile te Codul civil interpret rii judiciare prin art. 1. A a c ,
dac legiuitorul vrea s dea efect retroactiv unei legi interpretative trebuie s o fac el
însu i, în mod expres, c ci judec torul nu i se poate substitui în aceast oper .
Caracterul interpretativ al unei legi este, de principiu, stabilit în mod expres de
c tre legiuitor. Dar r mâne de remarcat c , simpla afirmare a acestui caracter de c tre
legiuitor nu înseamn c legea chiar este interpretativ . Judec torul o poate considera
atunci ca fiind o lege nou împotriva calific rii f cute de legiuitor? Care judec tor
poate face acest lucru în sistemul nostru, având în vedere c principiul neretroacti-
vit ii este constitu ional? Este evident c , legiuitorul nu poate fi suveran în aceast
materie, în sens strict, într-un sistem în care principiul neretroactivit ii devine
constitu ional. Chiar dac admitem c , legea interpretativ poate retroactiva, în
condi iile în care aceast excep ie de la neretroactivitate nu este prev zut expres de
Constitu ie, trebuie remarcat c legiuitorul nu poate s dea efect retroactiv unei legi
prin simpla sa voin : trebuie ca aceast voin s fie conform Constitu iei. Legiui-
torul poate califica o lege ca interpretativ , dar revine judec torului constitu ional s
judece dac aceast lege nu este o lege nou , care, având, în baza unui presupus
caracter interpretativ, efect retroactiv, ar fi contrar Constitu iei. Dac judec torul
ordinar este obligat s aplice legea în termenii formula i de legiuitor, deci retroactiv
dac acesta o calific drept interpretativ , judec torul poate totu i în sistemul nostru
s cear Cur ii Constitu ionale, pe calea excep iei de neconstitu ionalitate, chiar din
oficiu, s judece dac legea nu este nou i deci, fiind retroactiv , este contrar
Constitu iei. A a c , fie c admitem retroactivitatea legii interpretative, fie c nu, ea
este supus controlului Cur ii Constitu ionale în baza art. 15 alin. (2) din Constitu ie.
Problema poate fi împins mult mai departe în sistemul nostru constitu ional, cum
am sugerat-o mai devreme, întrebându-ne dac legea interpretativ poate retroactiva,
chiar dac are în mod real acest caracter. De la început trebuie risipit o confuzie care
este indus de teoria clasic , descris mai sus, care afirm c nu este vorba
propriu-zis de retroactivitate în cazul legilor interpretative, ci de o încorporare a aces-
teia în legea interpretat . Cum ar ta Roubier (Ibidem, p. 245-248), trei argumente
pledeaz împotriva acestei teorii i confer legii interpretative caracter propriu-zis
retroactiv. Primul const în faptul c , „se uit în aceast teorie c exist legi pe care
trebuie s le calific m legi de interpretare pentru c ele vin s aduc solu ii clare i
complete într-un corp de drept confuz i atunci c nu exist reguli anterioare de

explicat” (Ibidem, p. 246). Al doilea argument se bazeaz pe faptul c , „ideea c
putem terge intervalul de timp care a separat cele dou legi conduce în mod necesar
la o concluzie inexact ; exist , într-adev r, o regul potrivit c reia afacerile care au
fost definitiv judecate în acest spa iu de timp (causae finitae) r mân nemi cate; legea
de interpretare se aplic doar cauzelor în curs sau viitoare... Deci este inexact s
pretindem c se aplic legea interpretat cu sensul revelat de legea interpretativ .
Dac ar fi a a, ar trebui în mod necesar s relu m afacerile terminate, pentru a da
legii interpretate câmpul s u normal de aplicare: acest lucru urmând a fi explicat prin
încorporarea legii interpretative în legea interpretat în momentul în care aceste
decizii au fost date” (Ibidem, p. 247). În fine, al treilea argument pentru a respinge
teoria clasic a retroactivit ii aparente a legii interpretative se bazeaz pe faptul c ,
fic iunile nu sunt admisibile când ele nu sunt absolut necesare protec iei persoanelor
sau interesului general, ceea ce nu este cazul aici. „Nu este aici decât o pur fic iune;
fic iunea, într-adev r, de a pretinde a terge urmele timpului care separ cele dou
legi; fic iunea de a zice c legea de interpretare se încorporeaz în legea interpretat
(...) Adev rul este c (...) legea interpretativ aduce în mod necesar ceva nou cu ea,
pentru c nu se legifereaz pentru nimic, i c acest lucru nou este în mod precis
interpretarea pe care ea o consacr ” (Ibidem). Aceste trei argumente, avansate de
Roubier, sunt suficiente pentru a infirma teoria clasic i deci concluzia ei necesar ,
adic aceea c , nu este practic vorba de retroactivitatea legii interpretative i, în cazul
dreptului român, c art. 15 alin. (2) din Constitu ie nu se aplic acestor legi. Dimpo-
triv , legea interpretativ retroactiveaz , a a c dispozi ia constitu ional este deplin
aplicabil legilor interpretative. Este de altfel i pozi ia Cur ii Constitu ionale, care
afirm c este cert „c legea de interpretare este constitu ional în func ie i de
prevederile art. 15 alin. (2) din Constitu ie, dup care «legea dispune numai pentru
viitor, cu excep ia legii penale mai favorabile»” (Decizia nr. 19/1995). Curtea pare
cel pu in s fie pe pozi ia lui Roubier care afirma c „teoria retroactivit ii legilor
interpretative are o valoare practic discutabil ; noi am criticat retroactivitatea noilor
jurispruden e ca pe o infirmitate a sistemului jurispruden ial; este evident pu in
oportun s transport m acest regim defectuos în domeniul legisla iei” (1960, p. 248).
Aceast considera ie este cu atât mai relevant în dreptul român, unde jurispruden a
Cur ii Constitu ionale nu retroactiveaz i unde deciziile prin care sunt solu ionate
recursurile în interesul legii nu au „efect asupra hot rârilor judec tore ti examinate i
nici cu privire la situa ia p r ilor din acele procese” (art. 4142 C.proc.pen., introdus
prin Legea nr. 45/1993 i modificat prin Legea nr. 142/1997). Dar Curtea pare s
fac mai mult, chiar dac nu afirm clar acest lucru. Ea pare s sugereze c legile
interpretative nu pot retroactiva, c ci ea spune c legea interpretativ nu este consti-
tu ional decât dac , pe lâng celelalte dispozi ii constitu ionale, respect i art. 15
alin. (2), care, de i prevede excep ia legii penale mai favorabile, nu prevede excep ia
legilor interpretative. În spe , Legea pentru interpretarea art. 21 alin. (1) i alin. (2)
din Legea nr. 53/1991 privind indemniza iile i celelalte drepturi ale senatorilor i
deputa ilor, precum i salarizarea personalului din aparatul Parlamentului României,
republicat , este neconstitu ional pentru c instituie un privilegiu i pentru c nu
este conform art. 15 alin. (2) din Constitu ie, fiind retroactiv , altfel nu vedem de ce
Curtea ar fi f cut referire la principiul neretroactivit ii când instituirea prin lege a

unui privilegiu ar fi fost suficient pentru a declara legea contrar Constitu iei.
Concluzia pare a fi urm toarea: odat ce Constitu ia prevede expres excep iile de la
principiul neretroactivit ii, nu putem prin interpretare s ad ug m legile interpre-
tative ca pe o nou excep ie, deci legile interpretative trebuie în sistemul nostru s
produc efecte doar pentru viitor.
i. No iunea de lege retroactiv . Pentru a determina caracterul retroactiv al unei
legi au fost i sunt vehiculate dou teorii principale: cea bazat pe criteriul drepturilor
câ tigate i cea bazat pe criteriul situa iilor juridice definitiv constituite. Uneori, cele
dou teorii creeaz efecte diferite, fiind deci util s trecem în revist , pe scurt, modul
de fundamentare al celor dou teorii i consecin ele opt rii pentru una sau alta dintre
ele. Apoi, este necesar s vedem care dintre ele este dominant în jurispruden i cât
de clar este op iunea f cut de instan e sau de Curtea Constitu ional , inând cont i
de faptul c ultima este prezent în proiectul noului cod civil. Este, de asemenea, util
s distingem legile retroactive de legile retrospective, având în vedere faptul c ,
ultima no iune este din ce în ce mai prezent în doctrin i chiar în jurispruden ,
uneori cu sensuri diferite în func ie de sistemul juridic în care este utilizat . Poate,
desigur, p rea o simpl chestiune de terminologie. „Cu toate acestea, importan a
cuvintelor în tehnica juridic a fost de mii de ori subliniat . Acestea constituie repre-
zentarea conceptelor care rezum tendin ele sistemului juridic. Alegerea terminolo-
giei exprim fundamentarea filosofic a sistemului. No iunea de drepturi câ tigate
caracterizeaz o filosofie subiectiv , individualist , în timp ce no iunea de situa ie
juridic este legat de o filosofie obiectiv , social , cum o demonstreaz defini ia
care-i este dat (P. Roubier, 1963): «un complex de drepturi i de obliga ii»”
(Th. Bonneau, 1990, p. 19-20).
i.1. Criteriul drepturilor câ tigate. Pornind de la acest criteriu, o lege este retro-
activ , dac aduce atingere drepturilor câ tigate sub imperiul legii vechi. Trebuie deci
ca legea nou s aduc atingere unuia dintre elementele constitutive ale dreptului
subiectiv câ tigat sub legea veche pentru a fi în prezen a unei legi retroactive.
Dreptul subiectiv este prerogativa concedat unei persoane, de c tre ordinea juridic
i garantat pe c i de drept, de a dispune de o valoare care îi este recunoscut ca
apar inându-i, fie ca a sa, fie ca datorat (P. Pescatore, 1978, p. 239). Deci, elemen-
tele constitutive ale dreptului subiectiv sunt subiectul dreptului, obiectul dreptului,
rela ia juridic inerent dreptului i protec ia juridic acordat acestuia. Atingerea
unuia dintre aceste elemente constitutive ale dreptului subiectiv câ tigat sub imperiul
unei legi, printr-o lege posterioar , ar însemna, în principiu, c legea ulterioar este
retroactiv . Astfel, o lege care ar atinge starea sau capacitatea persoanei din momen-
tul achizi iei dreptului, a a cum era ea reglementat de legea momentului, ar fi
retroactiv . De altfel, starea i capacitatea persoanei urm resc pe români chiar sub
imperiul unei legi str ine, cu atât mai mult, sub imperiul unei legi noi. De asemenea,
o lege care ar afecta modul de constituire al dreptului, a a cum era el reglementat de
legea în vigoare la momentul achizi iei, este retroactiv . În acest sens, Curtea
Constitu ional a decis c „f r retroactivitate noua lege nu poate desfiin a moda-
litatea în care legea anterioar a constituit dreptul respectiv” (Decizia nr. 92/1995).
„Noua lege poate modifica regimul juridic anterior, poate suprima acest drept sau îl
poate înlocui cu un alt drept care astfel se na te (...) dar, f r retroactivitate, noua
lege nu poate desfiin a modalitatea în care legea anterioar a constituit dreptul
respectiv” (Decizia nr. 5/1995, M. Of. nr. 88 din 10 mai 1995). Tot astfel, legea nou
nu poate f r retroactivitate s ating rela ia juridic inerent dreptului însu i. De
exemplu, ea ar putea s modifice condi iile înstr in rii unui bun aflat în proprietate,
dar nu ar putea s interzic , pur i simplu, înstr inarea lui. La fel, ea nu ar putea, f r
retroactivitate, s lipseasc de protec ie juridic un drept câ tigat sub imperiul legii
vechi sau s schimbe modalit ile deja câ tigate ale acestei protec ii juridice. În acest
sens, Curtea Constitu ional afirma c „referitor la hot rârea judec toreasc , de peste
un secol, constant s-a decis în doctrina i jurispruden c ea este supus condi iilor
de fond i de form stabilite de legea sub imperiul c reia a fost pronun at , f r ca
legea nou s aib vreo înrâurire asupra ei, deoarece ea este socotit , fa de p r ile
care au participat în proces, c are valoarea unui contract încheiat în momentul
pronun rii ei. A a fiind, i dreptul relativ la exercitarea c ilor de atac r mâne fixat
de legea în vigoare în momentul pronun rii, deoarece admisibilitatea unei c i de atac
constituie o calitate inerent a hot rârii i în aceste condi ii nicio cale de atac nou nu
poate rezulta dintr-o lege posterioar , dup cum nicio cale de atac existent contra
unei hot râri nu poate fi desfiin at f r retroactivitate de c tre o lege posterioar ”
(Decizia nr. 3/1993, M. Of. nr. 95 din 17 mai 1993). Este îns clar c esen ial pentru
a decide când suntem în prezen a unei legi retroactive devine momentul «achizi iei»
dreptului subiectiv sau al unuia dintre elementele sale constitutive. Achizi ia se
determin în func ie de faptul achizitiv i de regula potrivit c reia leg m dreptul de
faptul achizitiv.
Faptul achizitiv trebuie, pentru a fi în prezen a unei legi retroactive, s fie situat în
timp înaintea intr rii în vigoare a legii noi. „Tocmai acest fapt achizitiv însu i este
cel protejat în primul rând prin intermediul neretroactivit ii. Dar trebuie, în plus, ca
el s dea na tere unui drept. Dac el intervine într-un moment în care nu poate
produce anumite consecin e juridice, o lege nou nu-l poate face s produc astfel de
consecin e retroactiv” (Th. Bonneau, 1990, p. 42). „Dac faptul nu este achizitiv de
drepturi în momentul producerii, o lege nou nu-i poate conferi un astfel de caracter
a posteriori” (Ibidem, p. 43). Altfel spus, dac , în general, producerea faptului
achizitiv confer în mod instantaneu drepturi, uneori exist un decalaj temporal între
acest fapt i crearea drepturilor, perioad în care suntem în prezen a unor simple
expectative. Principiul neretroactivit ii protejeaz doar drepturile câ tigate i nu
aceste simple expectative. Dreptul este câ tigat doar în momentul în care legea leag
de producerea faptului achizitiv consecin a juridic a achizi iei dreptului. Dac
aceast condi ie este îndeplinit , o lege nou nu poate s aduc atingere efectelor pro-
duse anterior intr rii sale în vigoare.
Problema central a teoriei drepturilor câ tigate devine astfel când suntem în
prezen a unui drept câ tigat i când suntem în prezen a unei simple expectative.
Pentru a fi în prezen a unui drept câ tigat trebuie ca acest drept s fi putut exista, s fi
existat i s mai existe înc la data intr rii în vigoare a legii noi. Altfel spus, ceea ce
trebuie cercetat, pentru a vedea dac exist un drept câ tigat i deci o lege retroactiv
dac îl afecteaz , este, dac faptul achizitiv a putut da na tere unui asemenea drept,
momentul achizi iei prin luarea în considerare a eventualului decalaj între faptul
achizitiv i legarea de acest fapt, a consecin ei juridice a achizi iei dreptului i dac
dreptul mai exist înc . Pornind de la aceast analiz , dreptul câ tigat a putut fi
definit ca „dreptul care exist în patrimoniu în momentul intr rii în vigoare a legii noi
i a c rui validitate nu mai poate fi pus sub semnul întreb rii” (Ibidem, p. 67).
Principiul neretroactivit ii interzice o repunere în discu ie a acestei validit i atât pe
planul condi iilor de atribuire cât i pe planul efectelor trecute ale dreptului.
Mai multe critici pot fi adresate acestei teorii a drepturilor câ tigate. Mai întâi, ea
nu este aplicabil în afara sferei dreptului privat i chiar în interiorul acesteia ea nu
este adaptat analizei retroactivit ii în raport cu drepturile nepatrimoniale. Apoi, ea
este prea tran ant asupra problemei expectativelor, c ci evacueaz problema încrederii
legitime derivat din principiul securit ii juridice (M. Fromont, 1996, p. 178-184) din
cadrul analizei retroactivit ii. Or, la noi, acest principiu este de natur constitu io-
nal , principiul neretroactivit ii fiind un garant al s u. Pe de alt parte, termenul de
drepturi câ tigate este subiectiv, greu de definit în mod clar, ceea ce a condus la o
sumedenie de defini ii doctrinare i la ezit ri în jurispruden . De asemenea, ea este
prea tran ant în ceea ce prive te efectul imediat al legii noi. „Dup doctrina dreptu-
rilor câ tigate, efectul imediat al legii nu este decât un caz de retroactivitate, pentru
c nu exist decât o alternativ posibil : sau legea atinge un drept câ tigat i atunci
este retroactiv ; sau ea nu atinge niciun drept câ tigat i deci nu este retroactiv ; nu
poate exista aici un termen mediu. Dar cum legile care primesc un efect imediat sunt
pe de o parte calificate ca retroactive, i cum în mod necesar trebuie s existe legi
care trebuie s primeasc în practic un efect imediat, se în elege c singura cale
deschis este de a admite excep ii de la regula instituit de art. 2 C.civ.” (P. Roubier,
1960, p. 174). În fine, teoria nu ia suficient în considerare leg tura de obliga ie care
caracterizeaz orice drept, faptul c nu exist aproape niciodat drepturi subiective în
starea unor prerogative pure sau obliga ii c rora s nu le corespund niciun avantaj.
Aceste minusuri au dus la tentativa de a înlocui criteriul drepturilor câ tigate cu cel al
situa iilor juridice, definite ca un ansamblu de drepturi i de obliga ii.
i.2. Criteriul situa iilor juridice definitiv constituite. No iunea de situa ie
juridic i aplicarea ei, ca un criteriu relevant în materia conflictului legilor în timp,
este în bun m sur datorat lui Paul Roubier (1960; 1963). Potrivit acestuia, situa ia
juridic este „un complex de drepturi i de obliga ii”. Dac situa ia juridic tinde s
creeze mai degrab drepturi decât obliga ii suntem în prezen a unei situa ii juridice
subiective, dac , dimpotriv , ea tinde s recunoasc mai degrab obliga ii decât drep-
turi suntem în prezen a unei situa ii juridice obiective. Situa iile juridice subiective
sunt la rândul lor de trei feluri: situa ii juridice subiective care depind de voin a
privat atât în ceea ce prive te crearea lor, cât i în ceea ce prive te efectele lor,
situa ii juridice subiective care depind de voin a privat , în ceea ce prive te crearea
lor i de lege, în ceea ce prive te efectele lor i situa ii juridice obiective care depind
de lege atât în ceea ce prive te crearea lor, cât i în ceea ce prive te efectele lor.
Situa iile juridice obiective sunt la rândul lor situa ii reac ionale (de exemplu, situa ia
juridic care î i g se te sanc iunea în ac iunea fondat pe delict) i situa ii juridice
institu ionale (de exemplu, situa ia juridic a so ilor dup c s torie) (Idem, 1960,
p. 60-78). Generic, Roubier define te situa iile juridice subiective ca fiind „situa iile
regulamentar stabilite, fie printr-un act voluntar, fie prin lege, din care decurg, în
principal, prerogative care sunt în avantajul beneficiarului lor i la care el poate de

altfel, în principiu, s renun e” (Ibidem, p. 73; o rezerv important trebuie f cut în
ceea ce prive te situa iile contractuale: posibilitatea de revocare a contractului nu
exist , în principiu, decât pe baza consim mântului mutual), iar situa iile juridice
obiective, ca fiind acelea în care „dreptul obiectiv este cel care comand i dispo-
zi iile sale imperative nu sunt stabilite în vederea satisfacerii dorin elor particularilor,
ci în vederea satisfacerii anumitor exigen e ale ordinii publice” (Ibidem).
Pentru Roubier, ciclul de dezvoltare a unei situa ii juridice cuprinde trei momente:
momentul constituirii, momentul efectelor i momentul stingerii. Primul i al treilea
moment sunt calificate drept dinamice, cel de-al doilea drept static. Regulile aplica-
bile momentului constituirii i celui al stingerii situa iei juridice sunt acelea i. Pro-
blema neretroactivit ii este clar atunci când, indiferent dac situa ia juridic se
na te sau se stinge într-un singur moment sau prin întrunirea unor elemente
succesive, aceasta s-a produs pe de-a-ntregul sub imperiul legii vechi: legea nou nu
poate f r retroactivitate s afecteze situa iile juridice respective. Deci, orice lege
care ar face acest lucru trebuie calificat ca retroactiv i deci, în sistemul nostru,
interzis , dac nu este o lege penal sau contraven ional mai favorabil . „Suntem
aici în prezen a unei reguli a dreptului tranzitoriu în mod particular sigur , degajat
deja clar de Savigny, i care se poate exprima în maniera urm toare: «Legile care
guverneaz constituirea unei situa ii nu pot s aduc atingere, f r retroactivitate,
situa iilor juridice anterior constituite». Rezult , de aici, c o situa ie juridic valabil
stabilit conform legii atunci în vigoare nu poate fi inut ca nelegal în virtutea unei
legi posterioare; sau, în al i termeni, validitatea acestei situa ii, potrivit legii momen-
tului cre rii ei, nu poate fi f cut ineficient de o lege posterioar . Pu in import de
altfel c legea nou vine s suprime un mod de constituire anterior admis, sau vine s
m reasc num rul de condi ii necesare pentru aceast constituire, sau s modifice
una sau mai multe dintre aceste condi ii. În toate cazurile legea va fi retroactiv dac
ea vine s infirme constituirea legal operat a acestei situa ii juridice” (P. Roubier,
1960, p. 185). Aceast teorie nu trebuie confundat , ne avertizeaz Roubier (Ibidem),
cu teoria drepturilor câ tigate. Conform acesteia din urm , o lege nou poate foarte
bine, f r retroactivitate, s suprime drepturile anterior câ tigate, începând cu ziua
intr rii ei în vigoare, ceea ce nu mai este posibil potrivit celeilalte teorii care prote-
jeaz faptul achizitiv însu i care a dat na tere unei situa ii juridice protejate chiar
dac legea nou nu-i mai d aceast putere. De altfel, pu in import , conform acestei
teorii, dac a fost creat un drept subiectiv sau doar situa ii juridice obiective.
Regulile privind na terea unei situa ii juridice sunt aplicabile i în cazul stingerii
situa iilor juridice. Astfel, legea nou nu poate afecta f r retroactivitate situa iile
juridice stinse sub imperiul legii vechi. Legea nou nu poate s suprime un mod de
stingere admis de legea veche sau s m reasc num rul de condi ii necesare acesteia
sau s modifice una sau mai multe condi ii ale acestei stingeri. Nu are importan
dac stingerea situa iei juridice se datoreaz unui act sau unui fapt juridic, nici dac
ea opereaz dintr-o dat sau prin fapte succesive, i nici dac este vorba de drepturi
subiective sau situa ii juridice obiective (Ibidem, p. 197-198). De asemenea, dac
situa ia juridic nu a fost constituit sau nici m car început sub imperiul legii vechi,
legea nou o poate afecta f r retroactivitate, neputându-se vorbi în acest caz de
vreun conflict de legi în timp. Dac faptele petrecute sub imperiul legii vechi nu au
putut, potrivit acesteia, s creeze sau s sting situa ia juridic , legea nou nu poate,
f r retroactivitate s le dea o astfel de consecin juridic .
Problema este mult mai delicat atunci când crearea sau stingerea unei situa ii
juridice este în curs i intervine o lege nou care modific condi iile na terii sau
stingerii acestei situa ii juridice. Trebuie atent distins atunci efectul imediat al legii
noi de efectul s u retroactiv. Principiul este efectul imediat al legii noi, sub rezerva
elementelor deja reunite având o valoare proprie din punctul de vedere al duratei
(Ibidem, p. 293). Dar cum problema efectului imediat o vom trata pe larg mai jos,
aici nu ne preocup decât când o lege este retroactiv deoarece se aplic situa iilor
juridice în curs de constituire. Problema se pune atunci când o situa ie juridic se
constituie sau se stinge printr-o stare continu sau prin fapte succesive petrecute sub
imperiul a dou legi. Nu este deci vorba de efectele unei situa ii juridice ci de
constituirea ei. De exemplu, cazul prescrip iei achizitive sau extinctive. Problema
este dac aceste situa ii în curs de constituire (sau de stingere) trebuie s r mân
reglementate de legea veche, sub imperiul c reia au început s se nasc , sau de legea
nou , sub imperiul c reia continu s se nasc . Am v zut c principiul, nu întot-
deauna admis, ar fi aplicarea imediat a legii noi. Nu este vorba de retroactivitate, ci
doar de un efect imediat. Problema noastr este deocamdat de a ti când avem de a
face totu i cu legi retroactive, deci la noi interzise, sub aparen a efectului imediat.
R spunsul este deja oarecum cuprins în afirma iile anterioare: legea este totu i
retroactiv dac afecteaz elementele reunite care au o valoare proprie din punct de
vedere al duratei. A adar, dac un element constitutiv al unei situa ii juridice în curs
de constituire prin fapte succesive are o valoare proprie, distinct de valoarea sa ca
element al acestei situa ii juridice mai complexe, legea nou se va aplica imediat
acestuia ca element al situa iei complexe, dar nu va putea afecta valoarea juridic
proprie a faptului respectiv.
În ceea ce prive te efectele situa iilor juridice, regula este c legea nou nu se
aplic efectelor juridice produse sub imperiul legii vechi. Ea se poate aplica îns
efectelor viitoare ale situa iei juridice. Legea nou nu poate nici s modifice, nici s
determine efecte care nu se produseser , nici s diminueze efectele produse sub
imperiul legii vechi.
i.3. Pozi ia jurispruden ei. Jurispruden a noastr este ezitant , din punct de
vedere terminologic i principial, în a opta pentru una dintre cele dou teorii. Poate
de aceea proiectul noului cod civil vrea s tran eze clar problema în favoarea teoriei
situa iilor juridice, afirmând în art. 4 c : „(1) Legea nou nu are putere retroactiv ; ea
nu modific i nici nu suprim condi iile de constituire a unei situa ii juridice anterior
constituite, nici condi iile de stingere a unei situa ii juridice anterior stinse. De
asemenea, legea nou nu modific i nici nu desfiin eaz efectele deja produse ale
unei situa ii juridice stinse sau aflate în curs de realizare. (2) Actele juridice lovite de
nulitate la data intr rii în vigoare a legii noi r mân supuse legii vechi, chiar dac
potrivit legii noi ele ar fi valabile”. Proiectul pare astfel s se situeze ferm pe pozi ia
teoriei lui Roubier. Totu i, r mâne de observat c proiectul codului define te situa-
iile juridice ca raporturi juridice, ceea ce nu este în logica teoriei lui Roubier.
Reac ia este contra unei reminiscen e a teoriei drepturilor câ tigate în jurispruden .
S lu m ca exemplu jurispruden a Cur ii Constitu ionale. În Decizia nr. 3/1993,

aceasta afirma: „Pentru solu ionarea conflictului legilor în timp este necesar a se
deosebi dreptul subiectiv constituit potrivit legii anterioare, de cel constituit potrivit
legii posterioare. Legea posterioar nu poate atinge dreptul subiectiv constituit potri-
vit legii anterioare, deoarece ar însemna ca legea nou s fie aplicat retroactiv,
contrar prevederilor art. 15 alin. (2) din Constitu ie i cerin elor legate de asigurarea
stabilit ii raporturilor juridice. Noua lege poate modifica regimul juridic al dreptului
anterior, poate suprima acest drept sau, ceea ce, în fond, este similar, îl poate înlocui
cu un alt drept care astfel se na te, cum ar fi cazul reconstituirii dreptului abolit de
legea anterioar . Dar, f r retroactivitate, noua lege nu poate desfiin a modalitatea în
care legea anterioar a constituit dreptul respectiv, aceast modalitate fiind supus
regulii «tempus regit actum»” (Decizia nr. 3/1993, M. Of. nr. 95 din 17 mai 1993).
Instan a constitu ional pare s aplice teoria drepturilor câ tigate, afirmând tran ant
c legea posterioar nu poate atinge dreptul subiectiv constituit potrivit legii ante-
rioare. Aceast teorie ar trebui s o conduc la a califica o lege de aplica ie imediat
ca retroactiv dac ea afecteaz existen a dreptului. Totu i, ea recunoa te apoi posibi-
litatea efectului imediat, distingându-l de neretroactivitate ca în teoria situa iilor
juridice. Pozi ia Cur ii este deci ambigu , op iunea pentru una dintre teorii fiind
neclar . La fel se întâmpl la nivel terminologic. De exemplu, în Decizia nr. 63/1995,
Curtea utilizeaz indistinct termenii de drept subiectiv câ tigat i situa ie juridic ,
afirmând c „legea posterioar nu poate stinge dreptul n scut sub imperiul legii
anterioare” i, mai apoi, c „dreptul de proprietate al statului, constituit pe baza
decretelor atacate, reprezint o situa ie juridic în curs” (Decizia nr. 63/1995, M. Of.
nr. 6 din 15 ianuarie 1996). Pare, îns , destul de clar c dac Curtea utilizeaz
indistinct terminologia proprie celor dou teorii analizate anterior, ea are o preferin
pentru teoria situa iilor juridice.
j. Lege retroactiv i lege retrospectiv . Aceast distinc ie poate fi capital
pentru definirea legilor retroactive. Ea este datorat Cur ii Constitu ionale federale
germane i înlocuie te mai vechea i criticata distinc ie între retroactivitatea
veritabil i falsa retroactivitate (M. Fromont, 1990, p. 321-325). Potrivit Cur ii, o
lege este retrospectiv dac produce efecte pentru viitor, dar se aplic unor situa ii de
fapt ap rute în trecut. O lege este retroactiv dac produce efecte în trecut. Nu este
vorba de faptul c se aplic unei situa ii de fapt produse înaintea intr rii ei în vigoare,
ci de faptul c ea produce efecte înainte de aceast dat . Distinc ia are ca efect
restrângerea no iunii de retroactivitate. Legile retrospective ar fi, în principiu, consti-
tu ionale, pe când cele retroactive ar fi lovite, de principiu, de necostitu ionalitate.
Aceast constitu ionalitate principial a legilor retrospective este îns temperat , în
sistemul german, de aplicarea principiului constitu ional al încrederii legitime a
cet enilor. Dac principiul constitu ionalit ii legilor retrospective este absolut
pentru legile de procedur , „în schimb, necesitatea de a proteja încrederea legitim a
cet enilor relativizeaz principiul când el se aplic dispozi iilor de fond ale unei legi
retrospective. Într-adev r, se poate întâmpla ca cet enii s aib într-un anumit fel un
drept câ tigat la men inerea situa iei anterioare. Aceast remarc este adev rat , în
special atunci când legea atinge un drept fundamental care este, în mod esen ial, un
drept la conservarea beneficiului a ceea ce a fost câ tigat anterior” (M. Fromont,
1990, p. 324). Distinc ia s-ar putea dovedi util în sistemul nostru, unde principiul
încrederii legitime poate fi u or dedus din principiul statului de drept, normat de
art. 1 alin. (3) din Constitu ie, drepturile fundamentale sunt expres constitu ionali-
zate, iar principiul neretroactivit ii pare s trebuiasc pu in temperat, având în
vedere formularea general i imperativ a art. 15 alin. (2) din Constitu ie.
k. Ambiguitatea conceptului de lege retroactiv . Expunerea, de mai sus,
demonstreaz destul de pregnant dificultatea de a defini clar legea retroactiv . De i
principiul interzicerii ei este ferm ca ordin în Constitu ia României din 1991, el este
în consecin neclar ca întindere. Aceast dificultate provine din faptul nedefinirii
termenului de lege retroactiv , dar i din faptul neinstituirii unui principiu al efectului
imediat al legii noi, care poate desigur s fie dedus din combinarea art. 15 alin. (2) cu
art. 78, care prevede c legea intr în vigoare la 3 zile de la data public rii sau la o
dat ulterioar prev zut în textul ei, dar care nu este câtu i de pu in clar ca principiu
constitu ional. Practic, Constitu ia face ambiguu principiul neretroactivit ii prin
faptul c îl instituie doar pe el i pe cel al retroactivit ii legii penale sau contraven-
ionale mai favorabile, dar nu se refer la toate aspectele conflictului legilor în timp,
nef când nicio referire la principiul efectului imediat al legii noi i nici la ultraacti-
vitatea legii vechi. Poate, de aceea, proiectul noului Cod civil ia în calcul toate aceste
aspecte (art. 3 Activitatea legii civile; art. 4. Neretroactivitatea legii civile; art. 5.
Supravie uirea legii vechi), completând textul constitu ional, procedeu care poate fi
îns discutabil din punct de vedere al constitu ionalit ii sale.
Cert este c , jurispruden a constitu ional rupe tradi ia doctrinei clasice, potrivit
c reia sunt retroactive nu doar legile care au un efect în trecut, ci i legile care au un
efect imediat dar afecteaz situa iile juridice în curs, admi ând c legea se poate referi
la o situa ie juridic anterioar dar pentru a produce efecte pentru viitor. Jurispru-
den a admite deci legile retrospective, interzicând legile retroactive. Ea tempereaz
astfel ceea ce Curtea Constitu ional nume te «efectele severe» ale constitu iona-
liz rii generale ale principiului neretroactivit ii legii.
l. Principiul retroactivit ii legii penale sau contraven ionale mai favorabile.
Principiul retroactivit ii legii penale mai favorabile este, de regul , tratat atât de
dreptul pozitiv cât i de doctrin ca o excep ie de la principiul neretroactivit ii legii.
În dreptul român, el devine îns un principiu constitu ional distinct. Astfel, legiui-
torul nu poate s nu dea efect retroactiv legilor penale mai favorabile sau s interzic
aplicarea retroactiv a unei astfel de legi. Legea penal i cea contraven ional , dup
revizuirea Constitu iei în 2003, au deci efect retroactiv indiferent de voin a legiui-
torului, prin voin a puterii constituante înse i. În principiu, legile penale nu retroacti-
veaz . De regul , aceast neretroactivitate a legii penale este singura constitu-
ionalizat , având în vedere caracterul represiv extrem al acestui tip de lege. Tot în
principiu, iar acest principiu a devenit în drept românesc unul constitu ional, legea
penal mai favorabil retroactiveaz . Problema acestui principiu se rezum deci la a
ti ce se în elege prin lege penal sau contraven ional mai favorabil .
Aceast no iune pare destul de clar , dependent de bunul sim . Totu i, uneori, ea
poate s se complice destul de periculos. De exemplu, atunci când legea nou este în
parte mai favorabil , în parte mai nefavorabil .
Legile exclusiv mai favorabile sau mai defavorabile pot fi împ r ite în dou
categorii: legile referitoare la încriminarea unor fapte i cele referitoare la pedepsele
aplicabile faptelor încriminate.
În categoria legilor referitoare la încriminare sunt legi penale mai favorabile cele
care dezincrimineaz o fapt care pân atunci era calificat ca infrac iune sau contra-
ven ie. De asemenea, sunt mai favorabile legile care introduc o cauz de irespon-
sabilitate sau un fapt justificativ. Legea care introduce condi ii suplimentare pentru
ca fapta s fie infrac iune sau contraven ie este la rândul ei mai favorabil . Totu i,
uneori, aceste categorii nu sunt u or aplicabile. De exemplu, o lege nou poate stabili
c o fapt care era calificat drept infrac iune de legea veche, sub imperiul c reia
fapta a fost s vâr it , este contraven ie. Aceast dezincriminare penal trebuie inter-
pretat ca mai favorabil . Dar dac noua lege stabile te o sanc iune contraven ional
pecuniar important i covâr itoare pentru situa ia financiar a f ptuitorului, fa de
o sanc iune minim privativ de libertate, aceast ierarhizare legal a pericolului
faptelor i a gravit ii sanc iunilor poate s fie strict iluzorie. Pentru persoana care
suport sanc iunea poate fi mai u or s fie privat de libertate o perioad scurt decât
s pl teasc o perioad îndelungat o amend costisitoare.
De asemenea, introducerea unor condi ii suplimentare pentru ca o fapt s fie
calificat drept infrac iune poate duce la complica ii. Dac aceste condi ii nu sunt
prev zute în legea penal , ci în cea civil , ar trebui aplicat noua lege retroactiv? De
exemplu, o lege nu mai recunoa te c s toria religioas ca valabil , de i legea veche o
recuno tea. R spunde penal pentru bigamie o persoan care a încheiat, înainte de
intrarea în vigoare a legii noi, o c s torie religioas de i era c s torit civil?
În categoria legilor penale sau contraven ionale mai favorabile care privesc
pedeapsa intr legile referitoare la regimul general al pedepselor i cele care modific
cuantumul pedepselor. Dac o lege nou stabile te un regim sanc ionator sau o sanc-
iune mai blând ea este mai favorabil . Criteriile de determinare a caracterului mai
blând al pedepsei sunt de regul urm toarele: ierarhizarea legal a pedepselor, cuan-
tumul pedepselor, limitele libert ii de apreciere l sate judec torului i modul de
cumulare a pedepselor. Astfel, o lege care transform o infrac iune într-o contra-
ven ie este mai favorabil . O lege care stabile te o pedeaps de acela i tip, dar în
cuantum mai mic, este mai favorabil . De asemenea, una care stabile te noi cir-
cumstan e atenuante judiciare sau care las judec torului posibilitatea de a suspenda
executarea pedepsei. Tot mai favorabil este legea care suprim sau diminueaz o
pedeaps complementar .
Totu i, uneori, aceste criterii sunt dificil aplicabile. De exemplu, dac executarea
unei pedepse cu închisoarea poate fi suspendat , ea nu ar putea fi considerat mai
favorabil decât obligarea la educare în regim de deten ie? Criteriile intr , în acest
caz, evident în conflict: pedeapsa cu închisoarea este considerat legal mai grav ,
mai defavorabil decât obligarea la educare, în schimb posibilitatea de apreciere judi-
ciar asupra modalit ii de executare a pedepsei închisorii face ca suspendarea exe-
cut rii s o fac mai favorabil decât educarea în sistem penitenciar.
Situa ia poate fi i mai complicat atunci când legea nou este în parte mai
favorabil , în parte mai defavorabil . De exemplu, o lege care mic oreaz maximul
pedepsei, dar m re te minimul. Unii au judecat o astfel de lege mai favorabil pentru
c mic oreaz maximul, deoarece judec torul poate da doar o pedeaps maxim mai
mic . Pentru al ii, o astfel de lege este îns mai defavorabil c ci ea m re te mini-
mul, iar judec torul nu mai poate aplica o pedeaps mai mic . Al ii au subordonat
judecarea caracterului mai favorabil sau mai defavorabil de circumstan ele concrete
ale cazului.
B. Respectul încrederii legitime – garan ie a siguran ei persoanei. Am v zut
deja c principiul respect rii încrederii legitime este o concretizare a trecerii de la
concep ia formal la cea material asupra statului de drept. Aceast evolu ie s-a
produs mai întâi în Germania dup Constitu ia din 1949 (M. Fromont, 1990, p. 322),
pentru a cuprinde mai apoi un num r important de sisteme na ionale i chiar dreptul
comunitar, Curtea de Justi ie a Comunit ilor Europene degajând „diverse principii
rezultând mai mult sau mai pu in din principiul securit ii juridice, cum ar fi principiile
respect rii încrederii legitime, al bunei-credin e, al nonretroactivit ii actelor admi-
nistrative i al respect rii drepturilor câ tigate (s.n.)” (M. Fromont, 1996 (I), p. 178).
Principiul respect rii încrederii legitime presupune c actele statului nu trebuie s
aib un con inut sau s fie adoptate sau aplicate într-un asemenea mod încât s
încalce încrederea legitim a persoanelor în continuitatea ac iunii statale.
Respectul încrederii legitime se contureaz deci pe mai multe planuri. În primul
rând, el garanteaz c actele statului nu devin arbitrare i prin aceasta imprevizibile la
nivelul con inutului prescrip iei: de exemplu, legea penal încrimineaz ca infrac-
iune fluieratul în public sau legea fiscal stabile te cote de impozit distincte în
func ie de tipurile de lentile de ochelari.
În al doilea rând, el garanteaz c adoptarea actelor statale este previzibil , c ele
sunt adoptate de organe clar stabilite i dup proceduri prestabilite. De exemplu, ar
înc lca principiul respectului încrederii legitime o lege din ale c rei prevederi subiec-
tul nu ar putea în mod rezonabil s în eleag cine are competen a de a se pronun a
asupra cererilor sale. De asemenea, principul ar fi înc lcat de o lege care ar introduce
dubii în cadrul procedurii. Astfel, era contrar principiului respectului încrederii
legitime dispozi ia art. 20 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ
nr. 554/2004 care avea urm torul cuprins: „Hot rârea pronun at în prim instan
poate fi atacat cu recurs, în termen de 15 zile de la pronun are ori de la comuni-
care” (s.n). Aceast dispozi ie crea o nesiguran juridic pentru justi iabil, c ci
acesta nu putea ti de când începea curgerea termenului. De altfel dispozi ia legal a
fost declarat neconstitu ional de Curtea Constitu ional , dar pentru înc lcarea
principiul separa iei puterilor în stat (Decizia nr. 189/2006).
În al treilea rând, aplicarea actelor statale nu trebuie s fie f cut intempestiv,
subiectul trebuind deci s poat prevede în mod rezonabil c actul va fi executat i
când i în ce mod se va produce executarea. Astfel, ar fi contrar principiului încre-
derii legitime un mod de executare al pedepsei capitale în cadrul c ruia organul de
executare poate aplica în orice moment pedeapsa, dar poate i amâna cum dore te
executarea, c ci acest tratament, practicat de altfel în unele state americane i consi-
derat contrar art. 3 din Conven ia European a Drepturilor Omului de c tre Curtea
european (afacerea Soering c. Regatului Unit, 7 iulie 1989; asupra art. 3 din Con-
ven ia European a Drepturilor Omului, S. R dule u, 2006, p. 80-107), ar crea o
imposibilitate pentru condamnat de a prevede momentul execu iei. Ar fi de asemenea
contrar principiului încrederii legitime posibilitatea unui organ al statului de a

împiedica executarea actului unui alt organ, executabil silit conform legii. Astfel,
Curtea Constitu ional ar fi putut face aplica ia principiului respectului încrederii
legitime, dar a preferat s se sprijine pe separa ia puterilor în stat, când a constatat
neconstitu ionalitatea unei prevederi legale „prin care s-ar interzice – fie i numai
temporar – executarea unei hot râri judec tore ti” (Decizia nr. 50/2000).
Consecin ele principiului respectului încrederii legitime sunt împ r ite deci pe trei
planuri: cel al con inutului actului statal, cel al procedurii edict rii acestuia i cel al
aplic rii lui.
§2. Siguran a persoanei în sens restrâns
În sens restrâns, siguran a persoanei const în dreptul acesteia de a nu fi contro-

lat , re inut , arestat ori de inut decât în cazurile, condi iile i conform procedurii
stabilite de lege. Siguran a persoanei astfel definit pare a avea doar un con inut
procedural. Totu i aceast impresie este fals . Siguran a persoanei are nu doar un
con inut procedural, referindu-se la garan iile procedurale oferite persoanei pentru ca
aceasta s nu fie victima unui control, unei re ineri, arest ri sau de ineri abuzive, ci i
un con inut substan ial: persoana are dreptul la un sistem penal echitabil
(M. Duverger, 1983, p. 172-173). Ceea ce ofer persoanei normele constitu ionale
sau conven ionale cu privire la siguran este dreptul de a contesta orice norm
penal abuziv . În baza lor, instan a competent , în cazul nostru Curtea Constitu io-
nal , are dreptul s se pronun e asupra caracterului fundamental just sau injust al
oric rei reguli de drept din punctul de vedere al con inutului s u substan ial. A adar,
de i toate alineatele art. 23 din Constitu ia României în afar de primul insist pe
aspectele de procedur , sfera acestui articol, ca i sfera dreptului la siguran perso-
nal în genere, nu se rezum la simple chestiuni de procedur . El protejeaz persoana
nu doar de perchezi ie, re inere sau arestare abuziv , ci i de o definire defectuoas a
infrac iunilor. Astfel, va fi neconform siguran ei persoanei, de exemplu, o lege care
define te ca infrac iuni fapte vagi, a c ror calificare depinde de pozi ia subiectiv a
interpretului, de exemplu pedepse te «actele contrarevolu ionare», c ci aceast
expresie este prea vag , fiind prin ea îns i o înc lcare a siguran ei persoanei.
Pe de alt parte, libertatea i siguran a persoanei nu se refer doar la aspectele
constrângerii fizice, ci i la constrângerile psihologice grave pe care statul le poate
exercita asupra persoanei (H. Brun, G. Tremblay, 1990, p. 920). Astfel, constituie o
înc lcare a siguran ei persoanei (art. 23 din Constitu ia României) o lege care ofer
un tratament mai bun celui care într-un anumit termen recunoa te o infrac iune, c ci
inculpatul, chiar nevinovat, în fa a iminen ei condamn rii, va face o recunoa tere
formal pentru a c p ta un tratament mai bun.
Protec ia libert ii i a siguran ei persoanei comport a adar în primul rând un
control al legifer rii penale. În al doilea rând, trebuie luate în considerare câteva
garan ii generale pentru ca libertatea i siguran a persoanei s fie ferite de atingeri.
Aceste garan ii generale sunt: principiul legalit ii infrac iunilor i pedepselor, pre-
zum ia de nevinov ie i dreptul la un proces echitabil. Acestor garan ii generale li se
adaug garan iile de procedur care se refer la controlarea persoanei i a domi-
ciliului acesteia, la re inerea persoanei, la arestarea preventiv acesteia, la de inerea

acesteia i la dreptul la ap rare.
A. Garan iile generale ale siguran ei persoanei. Garan iile generale ale sigu-
ran ei persoanei sunt substan iale, nu doar procedurale, chiar dac ele se transpun i
în garan ii procesuale.
a. Principiul legalit ii infrac iunilor i pedepselor. Acest principiu este stabilit
în dreptul românesc de art. 23 alin. (12) din Constitu ie, conform c ruia „nicio
pedeaps nu poate fi stabilit sau aplicat decât în condi iile i în temeiul legii”.
Acest lucru se concretizeaz în faptul c nu exist infrac iune dac aceasta nu este
prev zut de lege (nullum crimen sine lege) (S. R dule u, R. S uleanu, 1995,
p. 123-124) i c nicio alt pedeaps în afara celor stabilite de lege nu poate fi apli-
cat unei persoane. Principiul are dou consecin e: 1. calificarea precis : instruc ia
penal trebuie s califice clar faptele ca fiind o anume infrac iune, indicând precis
textul pe care se sprijin ; 2. interpretarea strict : analogia nu este permis ca metod
de interpretare extensiv în materie penal . Ea este procedeul prin care interpretul,
bazându-se pe spiritul legii, extinde aplicarea acesteia unor situa ii neprev zute de
text pe motivul analogiei între acestea i faptele prev zute expres.
Principiul legalit ii infrac iunilor i pedepselor este înc lcat de «textele legale
elastice» (J.-C. Soyer, 1987, p. 76-78). Aceast expresie desemneaz textele repre-
sive redactate de o manier aproximativ . Noi am dat exemplu deja un text care
reprim «activit ile contrarevolu ionare». Un astfel de text este cel al art. 166
C.pen., care condamn „propaganda în vederea instaur rii unui stat totalitar”, care nu
define te statul totalitar i care arat c propaganda const în r spândirea în mod
sistematic sau apologia „unor idei, concep ii sau doctrine” f r s precizeze de ce
natur sunt acestea. De asemenea, o formulare prea vag are art. 1661 din acela i
Cod, care arat c este infrac iune „ini ierea, organizarea, s vâr irea sau sprijinirea de
ac iuni ce pot pune în pericol sub orice form ordinea constitu ional , caracterul
na ional, suveran, independent, unitar i indivizibil al statului român”. S în elegem
c , ipotez de lucru, o ini iativ popular de revizuire a caracterului unitar al statului,
prin transformarea sa în stat federal, ar atrage r spunderea penal a celor 500.000 de
cet eni care ar face-o? Astfel de dispozi ii au existat sau exist în multe sisteme. De
exemplu, în Fran a, Decretul-lege din 30 octombrie 1935 reprima delictul de
r spândire a unor ve ti false „de natur a afecta moralul armatei”. Or, ce este moralul
armatei? Folosirea în cuprinsul textului a unor no iuni vagi, care las o prea mare
putere interpretului este o înc lcare a siguran ei persoanei în sensul art. 23 din
Constitu ia României.
b. Prezum ia de nevinov ie. Component esen ial a libert ii individuale i a
garant rii siguran ei persoanei, prezum ia de nevinov ie este instituit de alin. (11)
al art. 23 din Constitu ia României, care arat c „pân la r mânerea definitiv a
hot rârii judec tore ti de condamnare, persoana este considerat nevinovat ”. Princi-
piul este consacrat i de Conven ia European a Drepturilor Omului în art. 6 parag. 2.
Acest principiu are dou consecin e principale. În primul rând, sarcina de a
dovedi culpabilitatea revine întotdeauna acuz rii. Nu se poate cere acuzatului s - i
dovedeasc nevinov ia. În caz de dubiu, aceasta profit acuzatului. Principiul in
dubio pro reo este fundamentat pe prezum ia de nevinov ie. Dubiul poate purta
asupra faptelor, dar i asupra normelor (pentru o p rere contrar , R. S uleanu,

S. R dule u, 1995, p. 79). De exemplu, o norm care este vag redactat , l sând posi-
bilitatea unei judec i arbitrare, poate fi baza înc lc rii prezum iei de nevinov ie. De
exemplu, angajarea r spunderii penale în caz de accident de circula ie pentru c
f ptuitorul „nu a redus viteza pân la limita evit rii oric rui pericol” f cea ca acesta
s fie prezumat culpabil ori de câte ori accidentul s-a produs i inversa sarcina probei
în defavoarea inculpatului. În cazul acesta, dubiul profit acuz rii. Un alt exemplu de
înc lcare a prezum iei de nevinov ie prin nesocotirea acestei prime consecin e ce
rezult din ea este stabilirea de prezum ii de vinov ie în anumite circumstan e. De
exemplu, art. 392 C.vam.fr. dispune c : „de in torul de m rfuri de contraband este
considerat responsabil de contraband ”. De in torul este prezumat culpabil. Comisia
European a considerat c este admisibil o cerere fondat pe nerespectarea prezum-
iei de vinov ie de c tre aceast norm , considerând c ea „ar putea conduce un
acuzat s trebuiasc s aduc proba nevinov iei sale” (Decizia nr. 10519/83,
Salabiaku c/France 16 aprilie 1986).
A doua consecin a prezum iei de nevinov ie este c atâta vreme cât o hot râre
de condamnare definitiv nu a intervenit inculpatul este considerat nevinovat chiar
dac exist contra lui indicii grave care i-ar dovedi vinov ia. Hot rârea trebuie s fie
definitiv , ceea ce înseamn c persoana trebuie s fie considerat nevinovat chiar
dac a intervenit o hot râre de condamnare, deci i în timpul judec rii c ilor de atac.
Prezum ia se impune în primul rând judec torului: el nu trebuie niciodat s
porneasc în judecarea cauzei de la considerarea persoanei ca fiind autoarea faptei
sau ca vinovat . Dar aceast prezum ie de nevinov ie nu se impune numai judec -
torului. Ea se impune tuturor i mai ales celor care pot prezenta publicului informa ii.
Acest principiu este mai pu in evident în cazul legisla iei române ti, dar alte sisteme
îl prev d expres sau cel pu in îi fac expres aplica ia. De exemplu, Legea Francez din
15 iunie 2000 prevede: „Fiecare are dreptul la respectul prezum iei de nevinov ie”.
Deci prezum ia nu este strict procesual . Ea se constituie pentru persoan într-un
drept. Ea are deci posibilitatea s cear magistratului impunerea respect rii acestui
drept. Astfel legea francez continu : „Atunci când o persoan este, înaintea oric rei
condamn ri, prezentat public ca fiind culpabil de fapte care fac obiectul unei
anchete ori unei urm riri judiciare, judec torul poate (…) s prescrie orice m sur ,
cum ar fi inserarea unei rectific ri ori difuzarea unui comunicat, în scopul de a face
s înceteze atingerea adus prezum iei de nevinov ie (…)”. Comunic rile oficiale
trebuie i ele s respecte aceast prezum ie. Comisia european a drepturilor omului
a fost îns oarecum permisiv când afirma c declara iile f cute de ministerul public
pentru „a informa publicul de o anchet penal în curs” care nu includ „o declara ie
formal c o persoan este culpabil nu încalc dispozi iile art. 6 alin. (2) din Con-
ven ie” (Petra Krause c. Elve ia, 3 octombrie 1978). A contrario, o declara ie a parche-
tului care ar con ine o afirmare a vinov iei persoanei este o înc lcare a prezum iei.
Acest principiu este deseori înc lcat. În afara înc lc rilor flagrante, f cute mai
ales de pres , care prezint persoane ca fiind vinovate atunci când condamnarea lor
definitiv este departe de a fi intervenit, practic larg r spândit i în mediile de
informare române ti, o interpretare extensiv a considerat înc lc ri ale prezum iei
practici care nu par la prima vedere prea grave, dar care sunt. Curtea European a
Drepturilor Omului s-a pronun at în acest sens de mai multe ori. Astfel, ea a
considerat c exist înc lcare a art. 6 parag. 2, care instituie prezum ia de nevi-
nov ie, dac , de i ac iunea penal împotriva unei persoane înceteaz prin efectul
prescrip iei, instan a o oblig la plata a dou treimi din cheltuielile de judecat
(Afacerea Minelli; V. Berger, L.-E. Pettiti, 1991, p. 157-159). Decizia Cur ii este
motivat de faptul c decizia jurisdic iei interne reflect sentimentul c persoana este
vinovat , de i vinov ia nu a fost stabilit . Nu conteaz c ac iunea a încetat datorit
prescrip iei i c în caz c ar fi continuat inculpatul ar fi fost foarte probabil
condamnat. Redactarea unei hot râri în termeni care conduc la ideea c persoana ar fi
vinovat , chiar dac ea nu a fost condamnat , încalc de asemenea prezum ia de
nevinov ie. Astfel, art. 42 C.pen.austriac arat c se poate pune cap t ac iunii penale
atunci când actul este pasibil de o sanc iune lejer i dac , de exemplu, culpabilitatea
autorului s u este nesemnificativ . Motivele deciziei instan ei interne ar tau c
„culpabilitatea acuzatului poate fi calificat ca lejer i personalitatea sa permite
concluzia c el se va comporta bine în viitor”. Or, inculpatul negase întotdeauna
vinov ia. El a atacat hot rârea pe motivul înc lc rii prezum iei de nevinov ie.
Comisia a constatat înc lcarea art. 6 parag. 2 al Conven iei pentru c : „Un tribunal
care pune cap t acuz rilor înaintea judec ii trebuie s aplice legea de o asemenea
manier încât s nu lase loc niciunei îndoieli în ce prive te respectul prezum iei de
nevinov ie. Mai ales considerentele deciziei trebuie s fie redactate într-un limbaj
potrivit... Decizia dat de tribunalul cantonal în prezenta afacere d într-adev r
impresia c faptele unei infrac iuni comise de recurent au fost bine stabilite. În plus,
decizia omite s men ioneze c recurentul a negat exactitatea acuza iilor formulate
contra lui”. (Req. 8269/78, Adolf c/Austria, Raport adoptat la 8 octombrie 1980,
nr. 20-23). Curtea a mers mai departe, ar tând c pentru a fi în prezen a unei înc lc ri
a prezum iei de nevinov ie nu este necesar o constatare formal cu privire la vino-
v ie, „este suficient o motivare dând de în eles c judec torul l-a considerat pe
interesat ca vinovat” (Cour européenne des Droits de l’Homme, 25 martie 1893,
Minelli, nr. 37). În afacerea Barbera, Messeque i Jabardo c/Spania, Curtea a ar tat
care sunt criteriile necesare aprecierii înc lc rii sau respect rii prezum iei de nevino-
v ie. În îndeplinirea atribu iilor lor, membrii tribunalului nu pornesc de la ideea pre-
conceput c cel învinuit a s vâr it actul incriminat; sarcina probei revine acuz rii,
iar dubiul profit celui acuzat. În afar de aceasta, îi revine acuz rii s indice celui inte-
resat despre ce îndatoriri este vorba – în scopul de a-i oferi prilejul s î i preg teasc
i s î i prezinte în consecin ap rarea – i s înf i eze probe suficiente pentru a
constitui temeiul unei hot râri de declarare a vinov iei (D. Gomien, 1996, p. 50).
Instituirea prezum iei de nevinov ie face ca arestarea preventiv s trebuiasc s
îmbrace un caracter excep ional. Aceasta datorit faptului c aceast m sur face ca
asupra persoanei s planeze, cel pu in în ochii opiniei publice, o suspiciune mult mai
mare c este vinovat . Plasarea în deten ie preventiv nu este incompatibil cu prin-
cipiul instituit de art. 23 din Constitu ie i art. 6. parag. 2 din Conven ia European .
Dar pentru ca deten ia provizorie s nu contravin acestei prezum ii trebuie ca unele
condi ii minimale s fie îndeplinite. Modul de reglementare i de practicare a
arest rii preventive „tr deaz concep ia pe care o societate o are fa de drepturile
omului” (C. Guéry, 2001, p. 13). Condi iile de punere în deten ie provizorie a unei
persoane trebuie de aceea s fie foarte strict încadrate juridic. Din cauza prezum iei
de nevinov ie, m surile preventive de privare de libertate „trebuie s fie propor io-
nale cu gravitatea acuza iei, limitate în mod strict la necesit ile procedurii i contro-
late sau autorizate de c tre autoritatea judiciar , gardian al libert ilor individuale”
(Ibidem, p. 13). În alt ordine de idei, condi iile arest rii preventive nu trebuie s
creeze în ochii opiniei publice o convingere c acea persoan este vinovat înainte de
a fi judecat . Arestarea preventiv nu trebuie s se transforme dintr-o m sur pre-
ventiv într-o pedeaps aplicat înainte de condamnare (G. Stefani, G. Levasseur,
B. Bouloc, 1996, p. 557; S. R dule u, 2006, p. 133).
Curtea Constitu ional a României stabile te câteva reguli în Decizia nr. 99/1994
(M. Of. nr. 348 din 15 decembrie 1994) pentru a-l diferen ia vizibil în ochii opiniei
publice, dar i pentru judec tor, pe cel arestat preventiv de cel condamnat. Astfel,
inuta vestimentar a celui arestat preventiv trebuie s evite orice fel de confuzie între
acesta i persoana condamnat , altminteri prezum ia de nevinov ie ce opereaz în
favoarea primului este afectat de imaginea creat de vestimenta ia specific celui
condamnat. De aceea, prezum ia de nevinov ie presupune ca inuta vestimentar a
de inutului preventiv s fie cea personal sau costumul locului de deten ie, doar dac
acesta este substan ial diferit de cel al condamnatului.
Prezum ia de nevinov ie presupune de asemenea ca jurisdic ia s permit
acuzatului s aduc probe în ap rarea sa i pentru a contracara probele acuz rii. Ceea
ce presupune ca acuzatul s poat cunoa te probele ce sunt administrate contra sa.
Aceast prezum ie ar trebui s fie în principiu prioritar fa de oricare alte prezum ii
legale contrare. Totu i, conform jurispruden ei C.E.D.O., „dac art. 6 §2 nu se dezin-
tereseaz … de prezum iile de fapt sau de drept care sunt întâlnite în legile repre-
sive”, el se mul ume te s „cear statelor s le insereze în limite rezonabile, inând
cont de gravitatea cauzei i prezervând dreptul la ap rare”.
c. O justi ie satisf c toare. Pentru ca justi ia s garanteze în mod efectiv sigu-
ran a persoanei, dou condi ii trebuiesc îndeplinite: justi ia trebuie s fie accesibil
pentru justi iabil (pentru analiza liberului acces la justi ie în dreptul românesc,
T. Dr ganu, 2003) i judec torii trebuie s prezinte caracteristici care s conduc la o
încredere a justi iabilului în judec torii s i (J. Robert, 1988, p. 212-227).
Pentru ca justi ia s fie accesibil justi iabilului, trebuie mai întâi ca ea s nu fie
costisitoare. Acest lucru se traduce prin progresul gratuit ii justi iei, progres incon-
testabil în ultimii ani, mai ales în materie administrativ i penal . Gratuitatea presu-
pune scutirea de taxe de timbru pentru anumite procese. În materie penal , inculpatul
are dreptul la un avocat din oficiu. Acesta este pl tit de stat. Orice acuzat are de
asemenea dreptul de a fi asistat în mod gratuit de un interpret dac el nu în elege sau
nu vorbe te limba în care se fac audierile (art. 6. parag. 3 lit. e din Conven ia
European a Drepturilor Omului).
O justi ie accesibil nu trebuie s fie o justi ie prea lent . A adar, procedura judi-
ciar trebuie s aib drept caracter fundamental celeritatea. Aceasta nu trebuie îns
exagerat , c ci un proces prea rapid poate fi un proces sumar. Articolul 6 parag. 1 al
Conven iei Europene a Drepturilor Omului folose te urm toarea exprimare: „orice
persoan are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public i într-un termen
rezonabil a cauzei sale”. Articolul 21 din Constitu ia României revizuit face de
asemenea aplicare acestui principiu, dispunând c „p r ile au dreptul la un proces

echitabil i la solu ionarea cauzelor într-un termen rezonabil”.
Cea de a doua condi ie a unei justi ii satisf c toare care s garanteze siguran a
persoanei este concretizat în prezentarea de c tre judec tori i instan e a unor
caracteristici care s -l fac pe justi iabil s aib încredere în judec torii s i. Acestea
sunt independen a judec torului, inamovibilitatea acestuia, independen a instan elor
i impar ialitatea judec torului. De asemenea, pentru a se garanta libertatea per-
soanei trebuie ca aceasta s nu fie sustras judec torului care în mod natural trebuie
s o judece.
B. Garan ii de procedur . Siguran a persoanei este garantat i prin instituirea
unor limite procedurale ale ac iunilor autorit ilor care ar putea-o afecta. Acestea
privesc controalele exercitate asupra persoanei sau în zona ei de via privat i
ac iunile care pot afecta chiar i provizoriu libertatea persoanei. Ne vom referi deci la
siguran a persoanei controlate prin controlul identit ii i prin perchezi ie, corporal
i domiciliar , la siguran a persoanei re inut , arestat preventiv sau de inut . Nu ne
va preocupa aici de dreptul la ap rare în calitatea sa de garan ie a tuturor celorlalte
drepturi, ci doar de dreptul la ap rare în raport cu siguran ei persoanei, în sensul
restrâns al art. 23 din Constitu ie (pentru analiza dreptului la ap rare, S. R dule u,
2006, p. 136-149).
a. Siguran a persoanei controlate. Controlul exercitat asupra unei persoane
poate îmbr ca mai multe forme. O prim form este cea a controlului identit ii. O
alt form este cea a perchezi iei corporale i a perchezi iei domiciliare.
a.1. Controlul identit ii. Controlul identit ii persoanei poate fi de dou feluri:
cu caracter judiciar i cu caracter preventiv. Dac primul tip nu ridic probleme cu
privire la drepturile persoanei, cel de-al doilea tip este foarte delicat din acest punct
de vedere. Utile din punctul de vedere al asigur rii ordinii publice, controalele
preventive de identitate pot da na tere unor practici abuzive atâta vreme cât nu sunt
reglementate adecvate din punct de vedere legislativ.
Trebuie ca orice control de identitate cu caracter preventiv s îndeplineasc
câteva condi ii minimale pentru a fi legal. Astfel, Consiliul Constitu ional francez
estima c „practica controalelor de identitate generalizate i discre ionare ar fi incom-
patibil cu respectul libert ii individuale..., autoritatea vizat trebuind s justifice, în
toate cazurile, circumstan ele particulare din care reiese riscul atingerii ordinii publice
care a motivat controlul” (Decizia din 5 august 1993 – J.O., 7 august, p. 11193).
Condi ia care trebuie îndeplinit pentru ca un control preventiv de identitate s fie
licit este ca el s fie justificat de existen a unui risc ca ordinea public s fie înc l-
cat . Dac exist indicii care fac realist presupunerea c o persoan a comis o
infrac iune sau este pe cale s comit o infrac iune, c se preg te te s s vâr easc
una, c ea este susceptibil de a furniza date utile unei anchete judiciare sau c ea
face obiectul unei urm riri ordonate de autoritatea judiciar , controlul identit ii
este legal.
Identitatea poate fi dovedit prin orice mijloace: act de identitate, alte acte admi-
nistrative din care s poat rezulta aceasta, chiar martori. Simpla imposibilitate a
identific rii nu poate constitui motiv de re inere, c ci prin ea îns i nu poate conduce
la ideea c persoana a s vâr it o infrac iune.
Controlul identit ii, fiind un act administrativ, este supus controlului judiciar.
Doar astfel se poate asigura siguran a persoanei, c ci lipsa controlului judec toresc i
a posibilit ii recursului împotriva unui asemenea act ar duce inevitabil la abuzuri.
a.2. Perchezi ia corporal . Articolul 23 alin. (2) din Constitu ie arat c perche-
zi ionarea unei persoane nu poate fi permis decât în cazurile i cu procedura
prev zute de lege. Perchezi ia corporal se efectueaz conform legisla iei procesual
penale. Conform legisla ie actuale, mult mai atent decât alt dat i cu aceast form
a perchezi iei, „perchezi ia corporal poate fi dispus , dup caz, de organul de cer-
cetare penal , de procuror sau de judec tor”. Ea poate fi dispus doar „când persoana
c reia i s-a cerut vreun obiect sau vreun înscris dintre cele adaptate la art. 98
(scrisorile, telegramele i oricare alt coresponden ori obiectele trimise de învinuit
sau inculpat ori adresate acestuia, fie direct, fie indirect) t g duie te existen a sau
de inerea acestora, precum i ori de câte ori exist indicii temeinice c efectuarea
unei perchezi ii este necesar pentru descoperirea i strângerea probelor” (art. 100
C.proc.pen.). Perchezi ia corporal se efectueaz de organul judiciar care a dispus-o
sau de persoana desemnat de acest organ. Organul judiciar care urmeaz a efectua
perchizi ia este obligat ca, în prealabil, s se legitimeze. Perchezi ia corporal se face
doar de o persoan de acela i sex cu cea perchezi ionat . Despre efectuarea perche-
zi iei i ridicarea de obiecte i înscrisuri se întocme te proces-verbal. Obiectele sau
înscrisurile se prezint persoanei de la care sunt ridicate si celor care asist , martorii
asisten i fiind obligatoriu prezen i i la perchizi ia corporal , pentru a fi recunoscute
i a fi însemnate de c tre acestea spre neschimbare, dup care se eticheteaz i se
sigileaz . Persoanei îi este l sat o copie a procesului-verbal.
a.3. Perchezi ia domiciliar . Perchezi ia domiciliar urmeaz reguli mai com-
plexe decât cea corporal . Ea poate fi f cut de procuror sau de organul de cercetare
penal doar dac este dispus de judec tor. Perchezi ia domiciliar nu mai poate în
urma revizuirii Constitu iei României în anul 2003 [art. 27 alin. (3)] s fie dispus de
procuror. Ea poate fi dispus numai de judec tor, prin încheiere motivat , în cursul
urm ririi penale, la cererea procurorului sau în cursul judec ii (art. 100 C.proc.pen.).
Poate de asemenea proceda la efectuarea perchezi iei instan a de judecat cu ocazia
unei cercet ri locale. Autoriza ia judec torului nu este necesar în caz de infrac iune
flagrant . Interven ia judec torului este menit s asigure libertatea i siguran a
persoanei. Constitu ia noastr a sim it nevoia schimb rii competen ei de a dispune
perchezi ia, c ci procurorul, competent pân în 2003, nu îndeplinea condi iile de
independen necesare, condi ii stabilite pentru a putea fi îns rcinat cu exercitarea
unor atribu ii judiciare de Conven ia European a Drepturilor Omului, adic nu era,
cum nu este nici acum, independent fa de executiv i fa de p r i. Doar judec torul
îndepline te în sistemul nostru aceste condi ii.
M suri de siguran sunt luate i cu privire la timpul în care poate fi f cut
perchezi ia. Astfel, art. 27 alin. (4) din Constitu ie arat c „perchezi iile în timpul
nop ii sunt interzise, în afar de cazurile infrac iunilor flagrante”. Astfel, art. 103
C.proc.pen. arat c perchezi ia domiciliar , ca i ridicarea de obiecte i înscrisuri se
poate face între orele 6 i 20, excep ie f când de la aceast regul infrac iunile fla-
grante i perchezi ia care se desf oar în localuri publice. Poate fi continuat în
timpul nop ii perchezi ia început .
Persoana al c rei domiciliu este perchezi ionat trebuie s fie prezent . În lipsa
acesteia va asista la efectuarea perchezi iei un reprezentant, un membru al familiei
sau un vecin având capacitate de exerci iu. Este obligatorie prezen a unor martori
asisten i. Dac persoana la care se face perchezi ia este arestat sau re inut , ea va fi
adus pentru a asista la efectuarea actelor.
Organul judiciar care efectueaz perchezi ia este obligat s ia m suri ca faptele i
împrejur rile din via a personal a celui la care se efectueaz perchezi ia i care nu au
leg tur cu cauza s nu devin publice (art. 105 C.proc.pen.).
b. Siguran a persoanei re inute. M sura re inerii poate fi dispus doar în cazu-
rile i cu procedura prev zute de lege, arat art. 23 alin. (2) din Constitu ie. Re i-
nerea, arat art. 23 alin. (3) din Constitu ie, nu poate dep i 24 de ore. Aceast
m sur preventiv reprezint o atingere adus libert ii persoanei oricât de scurt ar fi
termenul pentru care aceasta este re inut (R. Cabrillac, M.-A. Frison-Roche,
Th. Revet, 1995, p. 170). De aceea, re inerea poate fi abuziv chiar dac durata sa a
fost mai mic de 24 de ore, dac aceast durat nu se justific . În niciun caz re inerea
nu poate fi prelungit peste limita celor 24 de ore.
Re inerea nu poate interveni fa de învinuit decât atunci când exist probe sau
indicii temeinice c persoana a s vâr it o fapt prev zut de legea penal . Sunt indicii
temeinice atunci când datele existente în cauz conduc la presupunerea c persoana fa
de care se efectueaz urm rirea penal a s vâr it fapta (art. 143 C.proc.pen.). M sura
poate fi luat de c tre organul de cercetare penal , de procuror sau de instan . Când ea
este dispus de organul de cercetare penal este adus de îndat la cuno tin a
procurorului, iar când este luat de procuror, la cuno tin a conduc torului parchetului
din care face parte. M sura re inerii nu poate interveni decât pentru infrac iuni pentru
care legisla ia penal prevede pedeapsa cu închisoarea. Aceast prevedere este
fireasc , deoarece nu poate fi privat de libertate printr-o m sur preventiv cel care
nu poate fi privat de libertate în temeiul legii prin condamnare.
Celui re inut i se aduc de îndat la cuno tin , într-o limb pe care o în elege,
motivele re inerii. În acela i sens este i art. 5 parag. 2 din Conven ia European a
Drepturilor Omului, cu privire la care Comisia i Curtea au decis c se aplic oric rei
priv ri de libertate, termenul «arestat» folosit de text urmând a fi interpretat într-un
sens larg (Van der Leer c/Olanda, 1990). Acelea i foruri au decis îns c informa iile
furnizate nu trebuie s fie suficient de detaliate, cum prevede art. 6 parag. 3 din
Conven ie cu privire la dreptul la un proces echitabil (D. Gomien, 1996, p. 34).
Dac motivele re inerii au încetat sau în alte situa ii prev zute de lege punerea în
libertate a celui re inut este obligatorie, cel re inut având dreptul de a fi de îndat
eliberat, în conformitate cu art. 23 alin. (9) din Constitu ie.
Persoana care a fost re inut abuziv are dreptul la desp gubiri. Articolul 5 parag. 5
din Conven ia European a Drepturilor Omului, potrivit c ruia orice persoan care
este victima unei arest ri sau a unei de ineri în condi ii contrare acestui articol are
dreptul la desp gubiri, urmând s se aplice i re inerii.
c. Siguran a persoanei arestat preventiv. Arestarea preventiv este o m sur
extrem de grav , care reprezint o limitare important a libert ii individuale. De
aceea, garan ii speciale trebuie stabilite pentru ca utilizarea ei abuziv s nu aduc
atingere libert ii i siguran ei persoanei. Pentru a vedea care sunt aceste garan ii în
dreptul nostru actual, trebuie combinate art. 23 din Constitu ie cu art. 5 din Conven ia
European a Drepturilor Omului.
Prima garan ie stabilit în favoarea persoanei este caracterul excep ional al
arest rii preventive. Acest caracter rezult din aplicarea prezum iei de nevinov ie,
pe care am analizat-o mai sus. Motivele pentru care o persoan poate fi arestat pre-
ventiv sunt ar tate de art. 136 C.proc.pen., conform c ruia „arestarea preventiv
poate interveni în cauzele privitoare la infrac iuni pedepsite cu deten iune pe via
sau cu închisoare, pentru a asigura buna desf urare a procesului penal ori pentru a
împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urm rirea penal , de la
judecat ori de la executarea pedepsei”. Practica arat îns c m sura arest rii pre-
ventive, de i ar trebui s constituie excep ia, regula fiind judecarea în stare de liber-
tate, s-a transformat în regul . Din p cate, m sura este folosit pentru a u ura
demonstrarea vinov iei i nu pentru c exist deja probe ale acesteia, cum ar fi
normal (Gh. Vintil , 1997).
Recurgerea la m sura privativ de libertate se face nu doar în considerarea
gradului de pericol social al infrac iunii, care trebuie s poat atrage o anumit
pedeaps , ci i a gradului de pericol al l s rii în libertate a presupusului infractor, a
aspectelor ce caracterizeaz persoana învinuitului sau inculpatului, adic în raport de
vârsta, s n tatea, antecedentele i alte situa ii privind persoana fa de care se ia
m sura. Ceea ce ni se pare foarte important este c legea impune ca recurgerea la
aceast m sur extrem , ce afecteaz libertatea individului, s fie luat inându-se
seama de scopul acesteia.
Folosirea abuziv a m surii arest rii preventive este determinat , pe lâng
tendin a unei practici cristalizate sub regimul unui stat totalitar, care nu punea mare
accent pe libertatea individual , i de unele formul ri ambigue ale legii, care las o
prea mare libertate interpretului. Astfel, unul din motivele ar tate de art. 136
C.proc.pen. este asigurarea bunei desf ur ri a procesului penal. Expresia este
evident mult prea general , devenind, cum arat Gh. Vintil , o formulare general ,
stereotip , ce nu are niciun corespondent în datele concrete ale cazului, fiind str in
temeiului juridic indicat în mandatul de arestare (Ibidem). De asemenea, este mult
prea ambigu formularea art. 148 lit. f) C.proc.pen. (modificat recent prin art. 1 pct.
75 din Legea nr. 356/2006, M. Of. nr. 677 din 7 august 2006), care arat c m sura
arest rii inculpatului poate fi luat dac inculpatul a s vâr it o infrac iune pentru care
legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, iar l sarea sa în libertate ar
prezenta un pericol concret pentru ordinea public , c ci acest „pericol concret pentru
ordinea public ” reprezint o no iune nedefinit . În practic se face de altfel confuzie
între pericolul pentru ordinea public pe care l sarea în libertate a inculpatului l-ar
constitui i gradul de pericol social al infrac iunii. Aprecierea pericolului pentru
ordinea public trebuie s aib ca element central persoana inculpatului, el trebuind
s fie dovedit, nu doar afirmat, c ci individul este prezumat a fi nevinovat, iar men i-
nerea sa în stare de privare de libertate, când este considerat nevinovat trebuie s se
justifice prin temerea public pe care el o stârne te, neprezumându-se aceasta datorit
unei anumite gravit i a faptei, c ci pân la hot rârea definitiv , este inadmisibil ca
autoritatea s prezume c persoana este vinovat i deci c ea ar reprezenta un
pericol. Spre deosebire de acesta, pericolul social concret al infrac iunii se apreciaz
cu ocazia individualiz rii pedepsei, deci dup ce vinov ia a fost stabilit . De altfel,
textul art. 148 lit. f) C.proc.pen. vorbe te de «probe certe», c l sarea în libertate a
inculpatului prezint un pericol «concret» pentru ordinea public . Elementele de
înt rire nu sunt în cazul acestei dispozi ii doar figuri de stil. Trebuie ca pericolul s
fie probat, i nu oricum, ci prin probe certe. Apoi, trebuie ca acest pericol s fie
concret, nu doar unul abstract, caracterul concret trebuind deci s fie probat el însu i.
Caracterul vag al no iunii de ordine public tinde deci s fie compensat printr-o
rigurozitate a prob rii. Totu i, standardul ordinii publice r mâne vag i este de multe
ori utilizat abuziv. Preciz rile de redactare nu sunt, în cazul legisla iei române, cum
nu au fost nici în cazul celei franceze (C. Guéry, 2001, p. 31-36), prin ele însele
capabile s schimbe practica judiciar în materie.
O a doua garan ie stabilit pentru a proteja libertatea i siguran a persoanei este
aducerea la cuno tin a acesteia «de îndat » a motivelor arest rii i a învinuirii care i
se aduce „în cel mai scurt termen” [Art. 23 alin. (8) din Constitu ie, art. 6 parag. 3
lit. a din Conven ia European a Drepturilor Omului], într-o limb pe care o în elege
i în prezen a unui avocat ales sau numit din oficiu. Informarea trebuie s fie,
conform art. 6 parag. 3 lit. a din Conven ia European a drepturilor omului, f cut
într-un mod am nun it.
A treia garan ie este stabilit de Conven ia European a Drepturilor Omului în
art. 5 parag. 3, care arat c „orice persoan arestat sau de inut , în condi iile prev -
zute de parag. 1 lit. c din prezentul articol, trebuie adus de îndat înaintea unui jude-
c tor sau a altui magistrat împuternicit de lege cu exercitarea atribu iilor judiciare”.
De i art. 23 din Constitu ia României din 1991 nu instituia aceea i garan ie, ea se
impunea i înaintea revizuirii constitu ionale din 2003 în dreptul nostru intern cu
valoare supralegislativ , în conformitate cu art. 20 din Constitu ie. Dup revizuirea
din 2003, arestarea preventiv se dispune doar de judec tor i doar în cursul
procesului penal [art. 23 alin. (4) din Constitu ia revizuit ].
Aceast revizuire a fost impus de practica judiciar care f cea aplica ia Con-
ven iei Europene a Drepturilor Omului, urmare a unor hot râri ale C.E.D.O. contra
României. Dar aceast practic s-a impus foarte greu. În jurispruden a C.E.D.O.,
prima problem care se pune este cea a determin rii autorit ii în fa a c reia persoana
arestat trebuie adus . Conven ia folose te dou no iuni, cea de judec tor, care nu
ridic probleme de definire, fiind vorba de un magistrat independent i inamovibil, i
cea de „magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea func iilor judiciare”. Este
evident c persoana arestat nu trebuie adus neap rat în fa a unui judec tor, dar este
de asemenea evident c pentru a garanta siguran a persoanei trebuie ca acest magis-
trat împuternicit prin lege cu exercitarea func iilor judiciare trebuie s aib anumite
calit i. Acestea au fost stabilite de C.E.D.O. în decizia din 4 decembrie 1979.
Conform Cur ii, magistratul de care vorbe te art. 5 parag. 3 trebuie s aib urm -
toarele calit i, constituind tot atâtea garan ii pentru persoana arestat :
– garan ii de independen fa de p r i i fa de Executiv, ceea ce nu exclude
orice subordonare fa de al i judec tori sau magistra i atâta vreme cât ace tia din
urm se bucur ei în i i de o independen analoag ;
– garan ii de procedur , care implic faptul ca magistratul s fie obligat s îl
audieze personal pe individul adus în fa a lui;
– garan ii de fond, ceea ce prive te obliga ia de a examina circumstan ele care

militeaz pentru sau contra de inerii, de a se pronun a potrivit unor criterii juridice
asupra existen ei motivelor care justific arestarea i, în absen a lor, de a ordona
eliberarea.
Prima condi ie pe care trebuie s o îndeplineasc magistratul este deci cea a
independen ei fa de Executiv i fa de p r i. Procurorul, care reprezenta în sistemul
nostru juridic magistratul împuternicit de lege cu exercitarea func iilor jurisdic ionale
pân la revizuirea Constitu iei în 2003, nu îndeplinea aceast condi ie. În primul
rând, el nu era independent fa de Executiv, c ci, de i în sensul Conven iei subordo-
narea ierarhic în cadrul Ministerului Public nu ar fi reprezentat neap rat un atentat la
siguran a persoanei, faptul c Procurorul General al României era subordonat Minis-
trului Justi iei, f cea ca cerin a stabilit de Curte, independen a fa de Executiv, s
fie înc lcat .
În al doilea rând, procurorul nu era independent nici fa de p r i, c ci acest lucru
ar fi însemnat c el nu este ulterior audierii implicat în urm rirea persoanei arestate.
Or, procedura noastr penal era exact în sens contrar. În decizia din 22 mai 1984,
C.E.D.O. arat c magistratul nu oferea independen a necesar fa de p r i pentru c ,
în îndeplinirea rolului s u de autoritate de urm rire, el se g sea angajat în procesul
penal intentat contra militarului de inut în cauz . În ce îl prive te pe procurorul
român, el se g sea înaintea revizuirii constitu ionale exact în aceast postur descris
de Curte, neoferind garan iile de independen fa de p r i necesare siguran ei per-
soanei. Curtea este constant în interpretarea no iunii de magistrat folosit de art. 5
parag. 3. Astfel, în decizia din 23 octombrie 1990, ea arat c f r îndoial Conven ia
nu exclude ca magistratul care decide deten ia s mai aib i alte func ii, dar
impar ialitatea sa poate p rea subiect de îndoial dac el poate interveni în procedura
penal ulterioar în calitate de parte care desf oar urm rirea. Or, acesta era în mod
evident cazul procurorului în România. Situa ia descris de Curte în afacerea amintit
este tipic pentru situa ia dreptului nostru anterior revizuirii: magistratul intervenea
în prima faz c utând s vad dac sunt motive pentru a dispune arestarea preventiv
i, apoi, dispunea luarea acestei m suri. Apoi, el instrumenta dosarul. În a doua faz ,
el nu ocupa locul Ministerului Public în fa a instan ei de judecat . Era evident situa ia
tipic a procesului penal român de dinainte de 2003, Curtea judecând c aceast
procedur nu este conform Conven iei (21 de voturi – „pentru”, 1 – „contra”).
Conven ia era înc lcat cu atât mai mult de procedura penal român cu cât nimic nu
împiedica faptul ca procurorul care a instrumentat cauza s ocupe locul ministerului
public în fa a instan ei.
Dar, de i Curtea s-a pronun at contra României înc din 1998 (L’affaire Vasilescu
c. Roumanie, arrêt du 22 mai 1998, Recueil 1998-III, p. 1075, §40, 41), ar tând c
procurorul român, capabil pe atunci s ia m sura arest rii preventive, nu îndepline te
condi iile Conven iei, reac ia sistemului românesc s-a produs abia în 2003 i asta nu
din impuls politic, ci datorit jurispruden ei Cur ii Supreme.
O a doua problem ridicat de art. 5 parag. 3 din Conven ie este cea a determi-
n rii în elesului termenului «de îndat », folosit i de art. 23 din Constitu ia României,
care dispune c celui re inut sau arestat i se aduc de îndat la cuno tin motivele
re inerii sau arest rii. O prim observa ie ce se impune este c termenul «de îndat »
folosit de art. 5 parag. 3 este mai riguros decât no iunea «în termenul cel mai scurt»
folosit de parag. 2 al aceluia i articol. Curtea European nu a stabilit un termen
minim în care persoana arestat trebuie adus în fa a magistratului, dar a apreciat c
perioade de la ase la unsprezece zile ar fi prea mari (Afacerea Jong, Baljet i Van
der Brink c/Olanda, 1984). Chiar patru zile i ase ore au fost considerate de Curte ca
reprezentând o înc lcare a dreptului arestatului de a fi adus de îndat în fa a magis-
tratului (Afacerea Brogan c/Regatul Unit, 1988).
Arestarea se face în temeiul unui mandat emis de judec tor pentru o durat de cel
mult 30 de zile. Stabilirea acestei durate maxime este o garan ie în plus pentru
siguran a persoanei. Dar nu orice arestare care se încadreaz în limita acestor 30 de
zile este legal . Arestarea dispus pentru o durat mai scurt poate fi nelegal . Mai
mult, Curtea European a decis c „dreptul la libertate are o prea mare importan
într-o «societate democratic », în sensul Conven iei, pentru ca o persoan s piard
beneficiul protec iei acesteia prin simplul fapt c ea s-a oferit singur spre a fi dus în
deten ie” (De Wilde, Ooms i Versyp c/Belgia, 1971), ceea ce înseamn c o per-
soan care se prezint în fa a autorit ii i consimte s fie arestat poate fi subiectul
unei arest ri abuzive (D. Gomien, 1996, p. 29).
Prelungirea arest rii preventive se aprob în sistemul român, în cursul urm ririi
penale, de judec tor. Ea se prelunge te cu câte cel mult 30 de zile, f r ca durata
total s dep easc un termen rezonabil i nu mai mult de 180 de zile [art. 24 alin. (5)
din Constitu ie]. Problema de a stabili pân unde poate merge instan a în aprecierea
necesit ii prelungirii arest rii pare astfel rezolvat . Dar nu este adev rat, c ci art. 23
alin. (5) se refer doar la faza urm ririi penale, nu i la faza judec ii, unde
prelungirea nu se mai face, Constitu ia stabilind doar c instan a este obligat s
verifice periodic, i nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea i temeinicia arest rii
preventive i s dispun de îndat punerea în libertate a inculpatului, dac temeiurile
care au determinat arestarea preventiv au încetat sau dac instan a constat c nu
exist temeiuri noi care s justifice men inerea priv rii de libertate. Aceast distinc ie
constitu ional între faza urm ririi i faza judec ii penale nu este admisibil . Când
apare în fa a judec torului, inculpatul nu trebuie s aib un regim mai pu in favorabil
decât în faza urm ririi. Datorit acestei distinc ii, care ne va preocupa pe larg în
volumul al II-lea, durata maxim a arestului preventiv este tot jum tatea maximului
prev zut de lege pentru infrac iunea respectiv i m sura înceteaz de drept doar
dac în acest termen nu a intervenit o hot râre de condamnare în prim instan
(art. 140 C.proc.pen.). Aceast fardare constitu ional a duratei arest rii preventive,
limitele intervenind doar în faza urm ririi penale, i atunci fiind prea largi, este
evident contra Conven iei Europene a Drepturilor Omului. Or, dispozi iile noastre
constitu ionale ar trebui interpretate conform Conven iei, iar cele legale nu pot fi
aplicate contra acesteia.
Articolul 5 parag. 3 din Conven ia European a Drepturilor Omului arat c orice
persoan arestat are dreptul de a fi judecat „într-un termen rezonabil”. Nu este îns
vorba de dreptul de a fi trimis în judecat într-un termen rezonabil, ci de dreptul de
a fi finalizat judecata. O prim limit a duratei arest rii preventive este stabilit în
dreptul nostru, cum am v zut, de art. 140 cu privire la încetarea de drept a m surilor
preventive, care arat c arestarea preventiv înceteaz de drept atunci când, înainte
de pronun area unei hot râri de condamnare în prim instan , durata arest rii a atins
jum tatea maximului pedepsei prev zute de lege pentru infrac iunea care face
obiectul învinuirii. Dreptul instituit de art. 5 parag. 3 din Conven ie presupune c cel
arestat beneficiaz de rezolvarea cu prioritate a cauzei sale fa de cel judecat în stare
de libertate, ceea ce nu pare s fie preocuparea legiuitorului român, c ci termenul
stabilit de lege este evident excesiv. Curtea a eviden iat îns c punerea în libertate
provizorie a unui acuzat nu anuleaz acest drept (Afacerea Wemhoff c/Germania,
1968, D. Gomien, 1996, p. 35). Prelungirea arest rii preventive se justific din ce în
ce mai pu in odat cu trecerea timpului, c ci deducerea duratei arest rii preventive
din durata pedepsei pe care o risc inculpatul face ca riscul ca acesta s încerce s se
sustrag justi iei s fie din ce în ce mai mic (Afacerea Neumeister c/Austria, 1968).
În aceea i decizie, Curtea atrage îns aten ia c cerin a de celeritate nu îi scute te pe
magistra i de a lua toate m surile de natur a face lumin asupra temeiniciei sau
netemeiniciei acuza iei.
O a doua limit prive te în dreptul nostru arestul preventiv în cursul urm ririi
penale. Aceasta nu trebuie s dep easc un termen rezonabil i nu mai mult de 180
de zile. Termenul rezonabil este prima condi ie. O prelungire a arest rii preventive
care nu dep e te 180 de zile în faza urm ririi penale poate fi deci nerezonabil .
Orice dep ire a celor 180 de zile este neconstitu ional dac este f cut prin lege i
ilegal dac este dispus de judec tor. Dar aceste termene nu stabilesc decât o limit
temporal înl untrul c reia inculpatul ajunge în fa a instan ei, nu i o limit general
a arest rii preventive, care r mâne aceea i ca în perioada comunist , tr dând o lips
total de respect pentru libertatea persoanei. Constituantul nostru nu a f cut decât s
fardeze realitatea, revizuirea din 2003 punând cap t poate unei anumite practici, dar
fiind în ceea ce prive te faza de judecat mai pu in favorabil decât dispozi ia ante-
rioar revizuirii, care, corect aplicat , presupunea o prelungire din 30 în 30 de zile a
arest rii preventive i în faza judec ii, c ci o serioas interpretare a fostului art. 23
alin. (4) ar fi presupus c arestarea trebuie f cut în temeiul unui mandat, iar acesta
nu poate dep i în nicio situa ie 30 de zile, or acum, în faza de judecat , controlul se
face din 60 în 60 de zile.
O alt garan ie a libert ii individuale i a siguran ei persoanei este dreptul aresta-
tului de a se plânge judec torului asupra legalit ii mandatului de arestare. Dreptul de
recurs în fa a unui tribunal este garantat de art. 5 parag. 4 din Conven ia European .
Judec torul trebuie s se pronun e asupra recursului introdus de arestat într-un
termen scurt i s dispun punerea sa în libertate dac de inerea este ilegal . Este de
observat c art. 23 din Constitu ie, chiar dac transform dreptul celui lipsit provi-
zoriu de libertate într-o obliga ie a instan ei de a verifica periodic, dar nu mai târziu
de 60 de zile, legalitatea i temeinicia m surii, se refer la arestatul preventiv, în timp
ce art. 5 parag. 4 din Conven ie se refer la orice persoan lipsit de libertate, deci i
la cel condamnat, instituind o protec ie i a acestuia din urm , protec ie care din
p cate nu este avut în vedere i de nivelul nostru constitu ional. Garan ia instituit
de Conven ie se refer la orice fel de lipsire de libertate, deci nu doar la lipsirea de
libertate în cadrul unei proceduri penale (Afacerea de Wilde, Ooms i Versyp
c/Belgia, 1971). Pe de alt parte, Constitu ia nu pare s mai acorde dreptului de a
cere verificarea judiciar a legalit ii mandatului un statut constitu ional, ceea ce este
o eroare, c ci verificarea periodic din oficiu nu trebuie s semnifice în niciun caz

renun area la dreptul inculpatului arestat de a cere în orice moment aceast verificare.
De altfel, dreptul acesta subzist în sistemul nostru datorit caracterului de norm
intern a art. 5 parag. 4 din Conven ia European a Drepturilor Omului.
Persoana arestat preventiv are dreptul s cear punerea sa în libertate provizorie,
sub control judiciar sau pe cau iune, arat art. 23 alin. (10) din Constitu ie, stabilind o
alt garan ie a libert ii individuale i a siguran ei persoanei. Legea stabile te condi-
iile în care se poate dispune eliberarea pe cau iune sau sub control judiciar. Dac
persoana arestat întrune te condi iile minimale stabilite de lege pentru a fi pus în
libertate, orice men inere a sa în stare de deten ie trebuie s fie motivat temeinic, pe
baza existen ei unor probe, de c tre organul care respinge cererea de punere în liber-
tate. Decizia de men inere a arest rii preventive nu este discre ionar , sarcina probei
necesit ii acestei m suri revenind autorit ii i nu persoanei, c ci altfel ar fi înc lcat
libertatea individual .
d. Siguran a persoanei de inute. Articolul 5 parag. 4 din Conven ia European a
Drepturilor Omului d dreptul la recurs în fa a unui tribunal pentru ca acesta s
statueze asupra legalit ii de inerii nu doar persoanei arestate preventiv, ci i per-
soanei de inute în urma unei condamn ri sau cu orice alt titlu. Tribunalul trebuie s
statueze «într-un termen scurt».
Dreptul prev zut de parag. 4 are autonomie fa de celelalte dispozi ii ale art. 5, în
sensul c statul poate înc lca dreptul prev zut de acest articol chiar dac motivele
de inerii sunt acceptabile în sensul art. 5 parag. 1. Astfel, în decizia din 18 iunie
1971, Curtea, chiar dac nu a constatat nicio violare a art. 5 parag. 1, caut s vad
totu i dac nu este înc lcat parag. 4, c ci respectarea acestuia nu rezult automat din
respectarea primului.
Constituie o înc lcare a art. 5 parag. 4 din Conven ie absen a unui control periodic
asupra legalit ii deten iei. Curtea i Comisia au decis c cel de inut are dreptul la o
reanalizare a cauzelor care au stat la baza de inerii sale ori de câte ori s-a produs o
modificare a situa iei celui de inut. Curtea a decis de asemenea c cel de inut are drep-
tul s introduc recurs solicitând reexaminarea la intervale rezonabile (Afacerea
Winterwerp c/Olanda, 1979). Durata acestor intervale trebuie judecat în func ie de cir-
cumstan ele cauzei. Curtea a judecat astfel c un interval de cinci luni i jum tate
pentru a examina cererea unui arestat de a fi eliberat este prea mare (Afacerea
Bezicheri c/Italia, 1989). În afacerea Jong, Baljet i Van der Brink c/Olanda, Curtea a
constatat c un termen de ase la unsprezece luni era prea lung pentru a efectua un con-
trol al legalit ii de inerii. Au fost considerate, de asemenea, termene prea lungi cele de
patru luni sau de opt s pt mâni pentru a controla hot rârile de internare într-un spital de
psihiatrie (Afacerile Koendjbiharie c/Olanda, E. c/Norvegia, D. Gomien, 1996, p. 37).
e. Dreptul la ap rare ca garan ie a siguran ei persoanei. Dreptul la ap rare
este o garan ie a tuturor celorlalte drepturi. El are deci un sens larg, fiind garantat în
general i nu doar în leg tur cu siguran a persoanei. Acest drept este garantat în
toate tipurile de procese i chiar în afara oric rui proces (Th. Renoux, M. de Villiers,
2005, p. 213).
Noi vom plasa îns analiza sa doar în cadrul mai restrâns al siguran ei persoanei,
l sând analiza sa complet în seama lucr rilor specializate în drepturi i libert i
fundamentale. Pe de alt parte, el comport dou laturi, eviden iate ca atare de art. 24
din Constitu ia României. Prima este dreptul de a se ap ra, care presupune
posibilitate deschis persoanei de a utiliza toate mijloacele oferite de dreptul substan-
ial i procesual pentru a contracara acuza iile ce i se aduc, pentru a ob ine în cadrul
procedurilor oficiale satisfacerea preten iilor sale sau contracararea preten iilor altuia.
Cea de a doua latur a dreptului la ap rare este dreptul de a fi asistat de avocat.
Tratând problema în cadrul siguran ei persoanei în sens restrâns, ceea ce ne va
preocupa acum este doar dreptul de a se ap ra garantat acuzatului în procesul penal i
dreptul la asisten juridic în cazul procedurilor care pot afecta siguran a persoanei,
cu preponderen în cazul celor care sunt privative de libertate.
e.1. Cadrul juridic general al dreptului la ap rare. Dreptul la ap rare este pre-
v zut în dreptul românesc la nivel constitu ional. În consecin , Legiuitorul nu poate
s adopte norme care s afecteze existen a acestui drept. El poate doar s -i restrâng
exerci iul, dar i aceast restrângere este limitat de cauzele i condi iile stabilite de
art. 53 din Constitu ie. Dreptul la ap rare are un caracter esen ial pentru o democra ie
liberal , ceea ce înseamn c aplicarea dispozi iilor art. 53 privind restrângerea
exerci iului unor drepturi sau al unor libert i trebuie s fie f cut în mod particular
restrictiv. Este de aceea, credem, o întrebare legitim cea privind limitele particulare
ce trebuie impuse posibilit ii de a invoca drept cauz a restrângerii acestui drept
«desf urarea instruc iei penale». De exemplu, în dreptul nostru i practica noastr
„Codul de procedur penal nu men ioneaz expres dreptul acuzatului de a cunoa te
dosarul cauzei direct sau prin intermediul avocatului. Aceste lacune legislative
permit ca în practic , în cursul urm ririi penale, accesul la dosar al ap r torului s fie
restrâns uneori chiar «interzis» de c tre organul de urm rire penal sub pretextul
a a-zisului caracter «secret» al urm ririi penale” (S. R dule u, 2006, p. 140).
De fapt, problema pe care o ridic o astfel de stare a dreptului i practica dezvol-
tat în interpretarea ei este c se realizeaz o restrângere a dreptului la ap rare ca
drept fundamental doar pe motivul «desf ur rii instruc iei penale», prev zut în
art. 53 din Constitu ie. Faptul c nu neap rat formularea legisla iei cât mai degrab
practica este cea care impune restrângerea nu are deocamdat nicio relevan , c ci
art. 24 din Constitu ia României, ca i art. 6 parag. 3 lit. c din Conven ie European a
Drepturilor Omului, poate fi înc lcat i de o practic ce impune o interpretare a legii
care are drept consecin , prin rigorile ei exagerate, paralizarea dreptului la ap rare (a
se vedea C.E.D.O., Brandstetter c. Austria, 28 august 1991, §53). Dup p rerea
noastr , trebuie ca «desf urarea instruc iei penale» s fie combinat cu o alt cauz
din art. 53 alin. (1) din Constitu ie pentru a putea justifica o restrângere a dreptului la
ap rare. Astfel, invocarea caracterului «secret» al urm ririi penale, de altfel numit de
doctrin «caracter nepublic», ceea ce nu este deloc acela i lucru, nu ar putea justifica
restrângerea dreptului la ap rare, pentru c acest caracter «secret» al urm rii contra-
pune în mod pur i simplu dreptul statului de a desf ura instruc ia penal cu dreptul
persoanei la ap rare. O cauz extern acestui raport ar trebui s poat fi invocat în
sprijinul restrângerii. De exemplu, ar putea fi restrâns dreptul la ap rare pentru
«desf urarea instruc iei penale» dac aceast cauz ar fi combinat cu cauza «ap -
r rii drepturilor i a libert ilor cet enilor», sau cu «ap rarea securit ii na ionale»,
de i nici chiar aceste combin ri de cauze nu pot justifica, cum vom vedea, anularea
unor componente constitutive ale dreptului la ap rare.
Problema ridicat de o interpretare a legii care creeaz o limitare a dreptului la

ap rare este c aceast practic încalc art. 53, pentru c restrângerea exerci iului
unor drepturi sau libert i nu poate fi f cut decât prin lege. Restrângerile dreptului la
ap rare nu pot fi deci decât exprese, niciodat desprinse din interpretarea legii. De
exemplu, art. 159 alin. (1) C.proc.pen. prevede c în cadrul procedurii de prelungire a
m surii arest rii preventive „dosarul va fi depus la instan ... cu cel pu in 5 zile
înainte de expirarea duratei arest rii preventive i va putea fi consultat de ap r tor”.
„Cu toate c textul este formulat într-un mod imperativ, în cea mai mare parte a
doctrinei i în practic termenul de cinci zile a fost interpretat ca un termen de reco-
mandare, înc lcarea sa neatr gând nicio sanc iune” (S. R dule u, 2006, p. 141).
Nesocotirea acestui termen afecteaz dreptul la ap rare, dar practica nu leag de
aceasta nicio consecin . Deci dreptul la ap rare este restrâns de o practic care inter-
preteaz restrictiv o dispozi ie legal care este ambigu . Or, ar trebui ca în caz de
dubiu legea s fie interpretat în sensul în care ea permite exerci iul deplin al
dreptului la ap rare i nu în sensul în care îl îngr de te.
Condi ia de necesitate într-o societate democratic , impus ca limit posibilit ii
statului de a restrânge exerci iul unor drepturi, trebuie i ea interpretat restrictiv în
cazul restrângerii exerci iului dreptului la ap rare, c ci acest drept este constitutiv
pentru democra ie. Un conflict între necesitatea ap r rii ordinii i libertatea indivi-
dual trebuie tran at în cadrul unei societ i democratice inând cont de faptul c
ordinea este necesar pentru libertate, dar c libertatea este scopul ordinii. Deci statul
nu poate impune ordinea pentru ordine. A a c într-o societate democratic este
necesar impunerea ordinii prin restrângerea exerci iului libert ii doar dac aceast
restrângere este f cut pentru a favoriza realizarea libert ii (de exemplu, pentru a
realiza mai bine libera circula ie este necesar , în cazul utiliz rii unor vehicule, o
autorizare prealabil din partea statului, prin eliberarea unui permis de conducere).
Când în joc este un conflict între necesitatea eficien ei instruc iei penale, care tinde s
impun ordinea i dreptul la ap rare, care tinde s p streze libertatea, «nevoia social
imperioas » care ar justifica necesitatea restrângerii dreptului într-o societate demo-
cratic , trebuie s fie în mod particular imperioas pentru ap rarea ordinii sociale. Ea
nu poate rezulta din simpla nevoie a eficien ei instruc iei penale pentru ap rarea
ordinii sociale.
M sura de restrângere a dreptului la ap rare trebuie s fie propor ional cu cauza
care a determinat-o. Aceast propor ionalitate impune ca orice ingerin normativ a
unei puteri publice s fie necesar , adic s constituie ingerin a cea mai blând
necesar realiz rii scopului urm rit, s fie adaptat scopului urm rit, adic apt s
realizeze acest scop i propor ional în sens strict, adic ingerin a s nu fie dispro-
por ionat fa de scop. Adaptarea interven iei în raport cu scopurile urm rite este o
obliga ie permanent . De exemplu, fosta dispozi ie legal , modificat prin Legea
nr. 356/2006, care permitea procurorului ca, din oficiu sau la propunerea organului
de cercetare penal , s interzic luarea de contact între inculpat i avocatul s u pe o
durat de cel mult 5 zile, era evident dispropor ionat , chiar dac am admite c era
necesar , ceea ce nu este cazul (S. R dule u, 2006, p. 143-144). Din jurispruden a
Cur ii Europene a Drepturilor Omului rezult clar acest lucru. Astfel Curtea a decis
c dreptul la ap rare cuprinde dreptul acuzatului de a comunica liber cu avocatul s u
pentru preg tirea ap r rii sau pentru orice alt ra iune privitoare la proces (C. Bîrsan,
2005, p. 560). Pe de alt parte, Curtea a decis c a nega posibilitatea acuzatului de a
beneficia de ap rare timp de 48 de ore, de exemplu, este incompatibil cu art. 6 din
Conven ie, oricare ar fi justificarea acestei situa ii (C.E.D.O., Murray c. Regatul
Unit, 8 februarie 1996), chiar dac ar fi vorba de ac iuni teroriste repro ate acestuia
(C.E.D.O., Averill c. Regatul Unit, 6 iunie 2000; C. Bîrsan, 2005, p. 559). Este evi-
dent c dispozi ia legal care era prezent în dreptul nostru intern era contrar acestei
jurispruden e, c ci a interzice 5 zile contactele între avocat i acuzat semnific o
imposibilitate a exerci iului unuia dintre aspectele dreptului la ap rare, care nu poate
fi justificat de nicio cauz .
M sura de restrângere a dreptului la ap rare trebuie s fie aplicat în mod nedis-
criminatoriu. Desigur, normele însele pot introduce diferen e de tratament în materia
dreptului la ap rare, dac ele nu încalc egalitatea în drepturi, adic dac diferen a de
tratament are la baz o motivare obiectiv i rezonabil i nu exist o dispropor ie
între scopul urm rit prin tratamentul inegal i mijloacele folosite.
În fine, sub nicio form , legiuitorul nu poate suprima dreptul la ap rare i nu
poate aduce atingere existen ei dreptului prin m suri care ar fi echivalente cu aceasta.
De exemplu, este echivalent cu suprimarea dreptului la ap rare suprimarea uneia
dintre condi iile sale esen iale, de exemplu a dreptului la avocat.
Constitu ia mai face referire la dreptul la ap rare în art. 23 alin. (8), care prevede
c „celui re inut sau arestat i se aduc de îndat la cuno tin , în limba pe care o în e-
lege, motivele re inerii sau ale arest rii, iar învinuirea, în cel mai scurt termen; învinui-
rea se aduce la cuno tin numai în prezen a unui avocat, ales sau numit din oficiu”.
Conven ia European a Drepturilor Omului prevede dreptul al ap rare în art. 6
parag. 3. Cum Conven ia face parte din dreptul nostru intern, în baza art. 11 din
Constitu ia României i cum dispozi iile constitu ionale privind drepturile i liber-
t ile fundamentale trebuie interpretate în sensul tratatelor privind drepturile omului
la care România este parte, art. 24 din Constitu ia României trebuie interpretat în
sensul Conven iei Europene a Drepturilor Omului i al jurispruden ei Cur ii europene
care o interpreteaz . Pe de alt parte, legile interne contrare Conven iei trebuie, în
baza art. 20 din Constitu ie, s nu fie aplicate de c tre instan ele ordinare, care
trebuie în acest caz s aplice direct dispozi iile conven ionale. Aceast solu ionare a
conflictului dintre lege i tratatul privind drepturile omului inclus în dreptul intern
prin ratificare în favoarea tratatului nu este facultativ pentru instan , ci obligatorie.
Instan a nu este deci doar abilitat s fac controlul de conven ionalitate al normelor
legale, ea este obligat s fac acest control.
e.2. Componentele dreptului la ap rare în cazul acuzatului într-un proces
penal. Raportând dispozi ia art. 24 din Constitu ia României la art. 6 parag. 3 lit. c
din Conven ia European a Drepturilor Omului, care se refer la «acuzat», dreptul la
ap rare în procedurile care ar putea afecta siguran a persoanei cuprinde: dreptul acu-
zatului de a se ap ra el însu i, dreptul lui de a fi asistat de un ap r tor ales, dreptul
s u, în anumite condi ii, de a fi asistat în mod gratuit de un ap r tor numit din oficiu
(C.E.D.O., Pakelli c. Germenia, 25 aprilie 1983), dreptul de a dispune de timpul i de
înlesnirile necesare preg tirii ap r rii sale, dreptul de a folosi m rturii în acelea i
condi ii ca acuzarea i dreptul de a fi asistat de un interpret. Aceste elemente consti-
tutive ale dreptului la ap rare sunt minimale, c ci art. 6 din Conven ie arat c orice
acuzat are dreptul «în special» la ele, cea ce implic faptul c în cazurile în care
acuzatul este pus în situa ii relevant diferite fa de standardul minimal al posibilit ii
de a- i organiza ap rarea el beneficiaz de drepturi suplimentare care pot fi introduse
printr-o interpretare extensiv .
Dreptul acuzatului de a se ap ra el însu i. Acest aspect al dreptului la ap rare
presupune c acuzatul este cel care decide strategia i mijloacele ap r rii sale. El are
dreptul s fie informat, în cel mai scurt termen, într-o limb pe care o în elege i în
mod am nun it, asupra naturii i cauzei acuza iei aduse împotriva lui.
Acuzatul are dreptul de a lua parte personal la dezbaterile procesului s u. Acest
drept rezult din art. 6 din Conven ia European a Drepturilor Omului, din scopul i
obiectul dreptului la un proces echitabil, chiar dac nu este prev zut expres. Chiar
dac el este asistat de avocat, prezen a sa în instan este necesar pentru ca pro-
cedura s aib un caracter echitabil (C.E.D.O., Kremzow c. Austria, 21 septembrie,
1993). Curtea Constitu ional a decis de asemenea c „obligativitatea prezen ei
inculpatului la judecat constituie o garan ie pentru realizarea dreptului la ap rare al
acestuia, deoarece îi creeaz posibilitatea de a da explica ii instan ei i de a- i dovedi
nevinov ia, fie dimensiunea exact a cesteia, ap rare pe care i-o poate face singur
sau asistat de un avocat. Totodat , prezen a inculpatului la judecarea cauzei sale este
necesar i pentru corecta solu ionare a ac iunii penale, care este o ac iune public ,
interesând societatea în ansamblu” (Decizia nr. 16/2000, M. Of. nr. 278 din 20 iunie
2000). Acuzatul trebuie s aib de asemenea dreptul de a fi ascultat. Dreptul acuza-
tului de a se ap ra personal presupune i crearea posibilit ii de a avea acces la dosar
i de a i se comunica piesele acestuia. Acest aspect al dreptului la ap rare rezult
direct din art. 24 din Constitu ie, c ci el este constitutiv pentru dreptul fundamental,
ceea ce înseamn c el exist chiar dac legisla ia procesual penal nu îl prevede
expres. De asemenea, acuzatul are dreptul de a p stra t cerea i de a nu se autoîncri-
mina. Desigur acest din urm drept nu este incompatibil cu recunoa terea nesilit a
culpabilit ii sale (Th. Renoux, M. de Villiers, 2005, p. 134-135).
Dreptul acuzatului de a fi asistat de un ap r tor ales. Unul dintre aspectele cele
mai importante ale dreptului la ap rare în cazul procesului penal este dreptul de a fi
asistat de un avocat. Autorit ile judiciare au obliga ia de a aduce la cuno tin a acu-
zatului existen a acestui drept. Acest drept se refer la ansamblul procedurii pri-
vitoare la acuzat (C. Bîrsan, 2005, p. 558). El presupune libertatea alegerii avoca-
tului. Cum vom vedea, în cazul când persoana re inut sau arestat preventiv nu
poate sau nu dore te s - i angajeze un avocat, ea va trebui s fie asistat de un avocat
numit din oficiu. Dar principiul liberei alegeri a avocatului impune ca, în situa ia în
care ulterior învinuitul sau inculpatul î i angajeaz un alt avocat, mandatul avocatului
numit din oficiu s înceteze de drept [art. 171 alin. (5) C.proc.pen.].
„În general principiul liberei alegeri a avocatului î i g se te aplicarea în juris-
pruden a instan elor române ti. Astfel, acuzatul are dreptul s cear amânarea cauzei
la un termen de judecat în vederea angaj rii unui ap r tor. De asemenea, când exist
un avocat angajat în dosar i nu este prezent, instan a nu poate lua dosarul în
pronun are, chiar dac în cauz ar exista un avocat numit din oficiu. Potrivit aceluia i
principiu, instan a nu poate cenzura op iunea p r ilor în ceea ce prive te alegerea
avocatului, dat fiind caracterul intuitu personae al raporturilor dintre ace tia.
Ultimele modific ri ale Codului de procedur penal , realizate prin Legea

nr. 356/2006, tind s limiteze acest principiu având drept consecin înc lcarea drep-
tului la o ap rare efectiv . Legiuitorul pare a fi mai preocupat de a asigura prezen a
formal a unui avocat al turi de inculpat decât de a asigura toate condi iile pentru
exercitarea în mod concret i efectiv a dreptului la ap rare. Astfel, art. 171 alin. (41)
C.proc.pen., nou introdus prin acest act normativ, prevede: „Când asisten a juridic
este obligatorie, dac ap r torul ales nu se prezint nejustificat la data stabilit pentru
efectuarea unui act de urm rire penal sau la termenul de judecat fixat i nici nu
asigur substituirea, pleac sau refuz s efectueze ap rarea, organul judiciar ia
m suri pentru desemnarea unui ap r tor din oficiu care s -l înlocuiasc , acordându-i
timpul necesar pentru preg tirea ap r rii. În cursul judec ii, dup începerea
dezbaterilor, când asisten a juridic este obligatorie, dac ap r torul ales lipse te,
nejustificat, la termenul de judecat i nu asigur substituirea, instan a ia m suri
pentru desemnarea unui ap r tor din oficiu care s -l înlocuiasc , acordând un termen
de minimum 3 zile pentru preg tirea ap r rii” (S. R dule u, 2006, p. 138-139).
Libertatea alegerii avocatului, nu confer acuzatului dreptul de a alege avocatul
care urmeaz a fi desemnat din oficiu i nici dreptul de a fi consultat cu privire la
numirea acestuia (C. Bîrsan, 2005, p. 559).
Libertatea alegerii avocatului presupune c acuzatul are dreptul i s refuze
asisten a avocatului, ap rându-se singur i c are dreptul s renun e oricând la ser-
viciile avocatului ales. Desigur, dac asistarea lui este obligatorie, ea trebuie asigu-
rat din oficiu.
Dreptul acuzatului, în anumite condi ii, de a fi asistat în mod gratuit de un ap -
r tor numit din oficiu. Articolul 6 parag. 3 lit. c din Conven ie prevede c acuzatul
are dreptul „dac nu dispune de mijloacele necesare pentru a pl ti un ap r tor, s
poat fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justi iei o
cer”. Conven ia prevede deci c trebuie îndeplinite anumite condi ii pentru ca acu-
zatul s beneficieze de asisten din oficiu atunci când legea nu prevede obligati-
vitatea asisten ei. Dreptul creat de art. 6 parag. 3 lit. c nu este deci absolut. De aceea,
poate fi cerut acuzatului s fac proba lipsei mijloacelor necesare pl tirii unui avocat.
Pe de alt parte, trebuie ca «interesele justi iei» s impun acordarea de asisten
juridic . Curtea european a luat în considerare, de exemplu, pentru a contura aceast
no iune gravitatea infrac iunii imputate acuzatului, severitatea sanc iunii prev zute de
lege, complexitatea cauzei sau personalitatea acuzatului (C. Bîrsan, 2005, p. 559).
Cazurile când asisten a juridic devine obligatorie sunt decise prin legea na ional .
Curtea Constitu ional a decis c „dreptul la ap rare, consfin it de art. 24 din Consti-
tu ie, se refer la asisten a juridic facultativ , iar excep iile de la aceast regul pot fi
stabilite exclusiv de c tre legiuitor” (Decizia nr. 33/2000, M. Of. nr. 242 din 29
noiembrie 2000). Cazurile în care asisten a juridic devine obligatorie sunt stabilite
liber de legiuitor (Decizia nr. 7/2000, M. Of. nr. 161 din 18 aprilie 2000). Totu i,
trebuie remarcat c aceast libertate de apreciere a legiuitorului nu este absolut i c
el nu ar putea introduce sau omite s prevad asisten a juridic obligatorie cu înc lca-
rea egalit ii în drepturi sau în a a fel încât s afecteze existen a dreptului la ap rare.
Codul de procedur penal stabile te câteva cazuri când asisten a juridic este
obligatorie, printre care i situa ia când acuzatul este re inut sau arestat preventiv
[art. 171 alin. (2)]. Asisten a juridic este obligatorie pe toat durata acestei m suri,
nu numai în anumite momente, cum ar fi prezentarea materialului de urm rire penal .
Curtea European a Drepturilor Omului a decis c acuzatul trebuie s beneficieze de
asisten a unui avocat înc din primele ore ale interog rii lui de c tre organele de cerce-
tare penal . A împiedica exerci iul acestui drept timp de 48 de ore reprezint o înc l-
care a dreptului la ap rare, indiferent care ar fi justificarea unei asemenea restrângeri a
dreptului fundamental (Afacerea Murray c. Regatul Unit, 8 septembrie 1996), chiar
dac ar fi vorba de ac iuni teroriste repro ate acuzatului (Afacerea Averil c. Regatul
Unit, 6 iunie 2000; C. Bîrsan, 2005, p. 559). Deci, nici chiar pentru ap rarea securi-
t ii na ionale o astfel de restrângere a dreptului la ap rare nu poate fi justificat .
Sanc iunea înc lc rii normei care prevede obligativitatea asisten ei juridice este,
potrivit art. 197 alin. (2) C.proc.pen., nulitatea absolut a actelor de procedur întoc-
mite ilegal. „Regula se reg se te în general în practica instan elor de judecat . Astfel
Curtea Suprem de Justi ie a stabilit c «ascultarea inculpatului cu ocazia arest rii
preventive f r a fi asistat de un ap r tor i desemnarea ap r torului din oficiu numai
pentru a-l asista pe inculpatul arestat la prezentarea materialului de urm rire,
constituie motiv de nulitate absolut prev zut de art. 197 alin. (2) C.proc.pen., cauza
neputând fi judecat de instan a sesizat , care trebuie s o restituie procurorului
pentru refacerea urm ririi penale»” (S. R dule u, 2006, p. 137; Curtea Suprem de
Justi ie, Sec ia penal , decizia nr. 394/1993. A se vedea, în acela i sens, i Curtea de
Apel Ia i, Sec ia penal , decizia nr. 424/1997).
Dreptul acuzatului de a dispune de timpul i de înlesnirile necesare preg tirii
ap r rii sale. Indiferent c ap rarea pe care i-o face acuzatul este realizat cu
asisten a unui avocat ales sau numit din oficiu, aceast ap rare trebuie s fie efectiv .
Pentru ca aceast condi ie s fie îndeplinit , trebuie ca acuzatului s i se acordate
înlesnirile i timpul preg tirii ap r rii. De regul , acest drept este legat de Curtea
European a Drepturilor Omului de art. 6 parag. 3 lit. c, chiar dac este prev zut
distinct în Conven ie. Astfel, dreptul prev zut la lit. b parag. 3 art. 6 are drept conse-
cin e principale dreptul de a lua contact cu avocatul i dreptul de a cunoa te integral
dosarul cauzei. Pe de alt parte, avocatul însu i trebuie, când asist o persoan
acuzat penal, s aib acele drepturi necesare realiz rii unei asisten e juridice de
calitate i complete.
Problema posibilit ii de a lua contact cu avocatul se pune în primul rând când
acuzatul este re inut sau arestat preventiv. Celui împotriva c ruia s-a luat o m sur
privativ de libertate trebuie s i se asigure dreptul de a lua contact în mod confi-
den ial cu avocatul s u, ori de câte ori este necesar. Confiden ialitatea este la fel de
important ca posibilitatea contactului. Ea însemn c acuzatul are dreptul s se
între in cu avocatul s u f r martori. În principiu, este incompatibil cu dreptul de
asisten juridic efectiv garantat de Conven ia European a Drepturilor Omului
supunerea contactelor avocatului cu clientul s u unor restric ii. Totu i el nu este un
drept absolut. Dar excep iile de la el trebuie s fie atent justificate.
În dreptul nostru intern acest drept este consacrat prin art. 172 alin. (4)
C.proc.pen.: „Persoana re inut sau arestat are dreptul s ia contact cu ap r torul,
asigurându-i-se confiden ialitatea convorbirilor.” Textul de lege a fost recent modifi-
cat prin Legea nr. 356/2006, fiind astfel adaptat cerin elor protec iei dreptului la
ap rare. În forma anterioar , el nu prevedea expres confiden ialitatea convorbirilor i,

mai mult, permitea procurorului ca, din oficiu sau la propunerea organului de
cercetare penal , s interzic luarea de contact între inculpat i avocatul s u pe o
durat de cel mult 5 zile. Totu i alte dispozi ii ale Legii pot crea probleme cu privire
la efectivitatea confiden ialit ii (S. R dule u, 2006, p. 144). În redactarea anterioar ,
norma respectiv reprezenta o înc lcare a dreptului la ap rare c ci acest drept este
garantat de Constitu ie în tot cursul procesului penal, ceea ce însemn c întreruperea
acestui exerci iu nu poate fi f cut decât dac o alt cauz prev zut în art. 53 din
Constitu ie decât «desf urarea instruc iei penale» ar putea s o justifice. Or legea
autoriza pe procuror, adic tocmai pe cel care f cea aceast instruc ie penal , s
dispun suspendarea dreptului la ap rare.
Dreptul la ap rare ar trebui interpretat întotdeauna extensiv, nu restrictiv. Curtea
European a Drepturilor Omului, în condi iile unor norme conven ionale lapidare,
de i nu tot atât de lapidare ca cele din Constitu ia României, a dezvoltat o jurispru-
den constant de interpretare extensiv în materie, jurispruden ce poate reprezenta
un model pentru instan ele noastre interne. În plus, ea are un caracter obligatoriu
pentru acestea.
„Conven ia european a drepturilor omului nu prevede expres dreptul de a comu-
nica liber cu ap r torul îns principiul este aplicabil. În jurispruden a referitoare la
acest drept, Curtea a evocat dou texte extraconven ionale care consacr acest princi-
piu: art. 93 din Regulile minimale pentru tratamentul persoanelor private de libertate
i art. 32 din Acordul european privind persoanele ce particip la procedurile din fata
Comisiei si a Cur ii Europene a Drepturilor Omului. Confiden ialitatea întrevederilor
dintre persoana privat de libertate i avocatul s u reprezint o condi ie esen ial a
unei ap r ri eficace: «Curtea apreciaz c dreptul acuzatului de a comunica cu
avocatul s u f r s fie asculta i de un ter se num r printre exigen ele elementare
ale unui proces echitabil într-o societate democratic i decurge din art. 6 parag. 3
lit. c din Conven ie. Dac un avocat nu poate discuta cu clientul s u i nu poate primi
instruc iuni confiden iale de la acesta f r o astfel de supraveghere, asisten a pe care
o acord î i pierde mult din utilitate, or, scopul Conven iei este tocmai acela de a
proteja drepturi concrete i efective»” (Hot rârea din 28 noiembrie 1991 pronun at
în cazul S c. Elve iei, §48; S. R dule u, 2006, p. 144-145).
Cel de al doilea drept care face ca ap rarea s fie efectiv este dreptul acuzatului
ca, personal sau prin ap r torul s u, s aib acces la dosar i s -i fie comunicate
piesele acestuia (C.E.D.O., Foucher c. France (1), 18 martie 1997). Este adev rat c
în dreptul nostru constitu ional acest drept nu este specificat în mod expres, dar
exprimarea lapidar a art. 24 nu trebuie s ne fac s -l interpret m în sensul în care el
nu ar produce efecte juridice. Oricum, acest drept al acuzatului este prezent în dreptul
intern prin ratificarea Conven iei Europene a Drepturilor Omului i prin obliga ia de
a interpreta Conven ia în sensul jurispruden ei Cur ii europene, iar dispozi iile consti-
tu ionale în sensul tratatelor privind drepturile omului la care România este parte.
Codul de procedur penal nu men ioneaz nici el expres acest drept. Dar nu
trebuie uitat c , în dreptul nostru, Constitu ia este direct aplicabil . Interpretarea
acestor texte ca instituind o lacun a sistemului normativ este deci abuziv . Dar, ea a
permis în practic organelor de urm rire penal ca, în cursul urm ririi penale, s
restrâng accesul la dosar al ap r torului, uneori chiar s -l «interzic », sub pretextul

a a-zisului caracter «secret» al urm ririi penale, afectând dreptul la ap rare al
acuzatului. Potrivit acestei practici, pân în momentul prezent rii materialului de
urm rire penal , nici acuzatul, nici avocatul s u nu au acces la dosarul cauzei în
integralitatea lui.
„Dispozi iile art. 171 C.proc.pen. nu acoper lacunele legii în ceea ce prive te
dreptul de a consulta dosarul. Asistarea clientului atunci când d declara ii nu
supline te în niciun mod imposibilitatea practic de a lua cuno tin de celelalte acte
din dosarul cauzei. Aici pot fi înscrisuri importante pentru o ap rare eficace, înscri-
suri pe care avocatul nu le poate studia decât în momentul prezent rii materialului de
urm rire penal ... Lacunele din legisla ie, dublate de practica ... fondat pe caracterul
«secret» al urm ririi penale, nu ar putea fi compensate, pentru moment, decât printr-o
jurispruden creatoare, pe deplin justificat într-un domeniu a a de important cum
este cel al libert ii individuale. Într-adev r, urm rirea penal prezint un caracter
secret (sau «nepublic»), îns din cu totul alt punct de vedere. Astfel, actele de urm -
rire penal nu pot fi aduse la cuno tin a publicului în prima faz a procesului penal,
spre deosebire de faza judec ii. Îns p r ile în cauz , în special acuzatul, direct sau
prin intermediul avocatului s u, trebuie s cunoasc toate actele existente la dosar
(G. Stefani, G. Levasseur, B. Bouloc, 1996, p. 502), pentru a- i organiza o ap rare
adecvat ” (S. R dule u, 2006, p. 140-141).
Egalitatea armelor. Conven ia European a drepturilor omului prevede, referin-
du-se expres la dreptul la ap rare al acuzatului, dreptul acestuia s întrebe sau s
solicite audierea martorilor acuz rii i s ob in citarea i audierea martorilor ap r rii
în acelea i condi ii ca i martorii acuz rii. Acest drept, care se refer doar la martori,
trebuie îns corelat cu egalitatea armelor, care rezult din parag. 1 art. 6 din Conven-
ie. „În jurispruden a european , principiul egalit ii armelor semnific tratarea egal
a p r ilor pe toat durata desf ur rii procedurii în fa a unui tribunal, f r ca una din
ele s fie avantajat în raport cu cealalt sau cu celelalte p r i din proces” (C. Bîrsan,
1995, p. 507). Acest just echilibru între p r i este valabil atât în procesul civil cât i
în procesul penal (Feldbrugge c. Pays-Bas, 26 mai 1986). Conven ia impune deci nu
doar egalitatea armelor în ceea ce prive te m rturiile în sens strict, ci d dreptul
acuzatului de a examineze în contradictoriu orice element de prob adus pentru acu-
zarea sa. No iunea de martor prive te i pe coinculpat, i partea civil într-un proces
penal, precum i pe un expert. Acuzatul are, pe de alt parte, dreptul s aduc orice
prob în ap rarea sa. No iunea de martor trebuie i de data aceasta judecat extensiv.
Dreptul la interpret. Conven ia european a drepturilor omului impune ca acu-
zatul s fie asistat în mod gratuit de un interpret, dac nu în elege sau nu vorbe te
limba folosit la audiere. Este evident c f r acest drept ap rarea lui ar fi o simpl
fic iune. Constitu ia noastr nu prevede acest drept ca un drept al ap r rii, ci ca un
drept distinct, stabilit de art. 128 privind folosirea limbii materne i a interpretului în
justi ie. Dispozi ia constitu ional merge mai departe decât cea european , c ci ea d
posibilitatea folosirii unui interpret în orice procedur judiciar , nu doar în cea penal
i pentru c aceast posibilitate este deschis i cet enilor români care apar in unei
minorit i na ionale, de i ace tia sunt obliga i s cunoasc limba român care este
limb oficial . Este evident c atât folosirea limbii materne cât i folosirea
interpretului sau a traducerilor au ca scop egalizarea armelor, persoanele apar inând

unei minorit i na ionale putând s se apere mai bine în limba lor matern decât în
limba român .
Sec iunea a 5-a. Egalitatea
Egalitatea este o no iune cheie pentru democra ie, cum deja am v zut. Dar
no iunea de egalitate nu se confund cu no iunea de egalitate juridic . Aceasta din
urm nu este decât un aspect particular al egalit ii democratice, aspect influen at
desigur de concep ia general despre egalitate care domin la un moment dat în
societate (§1). Reglementarea principiului egalit ii a stârnit i stârne te înc dispute,
unii sus inând c acest principiu nu poate fi considerat constitu ional din cauza
extensiei sale, a con inutului vag i a raporturilor conflictuale pe care le între ine cu
libertatea, al ii considerând c doar anumite aspecte ale sale pot fi considerate
constitu ionale, în timp ce cei mai mul i tind s considere c principiul este de natur
constitu ional în integralitatea sa. Dreptul interna ional este i el neclar în acest
punct, unele dispozi ii consfin ind egalitatea ca atare, altele doar nediscriminarea, iar
jurispruden a interna ional fiind uneori restrictiv , ar tând c principiul egalit ii nu
are existen juridic autonom , dar se bucur de o aplicabilitate autonom (§2). În
democra ia liberal , egalit ii juridice i s-au dat mai multe sensuri: de prohibire a arbi-
trarului, ca în jurispruden a Cur ii constitu ionale germane (§3), de nediscriminare,
dar i de drept la diferen (§4) i de interzicere a privilegiilor (§5). Numai com-
binarea acestor sensuri i aspecte ale egalit ii poate s -i dea adev rata configura ie.
§1. No iunea de egalitate i egalitatea juridic
Constitu ia României din 1991 ridic pluralismul la rangul de «condi ie» i

«garan ie» a democra iei constitu ionale. Preferin a pentru pluralism este u or expli-
cabil într-o societate de curând ie it dintr-un regim cu partid unic i bazat pe
egalitatea material , for at , a tuturor persoanelor. Dar reticen ele conjuncturale cu
privire la un aspect particular al egalit ii, nu i cu privire la egalitatea îns i, nu
trebuie s ne determine s -i r pim acesteia din urm caracterul de «condi ie i
garan ie a democra iei». Noi am abordat deja aceast problem a raporturilor dintre
egalitate i democra ie, f când din egalitate condi ia acesteia din urm . Am v zut
atunci c doar o combinare particular a criteriilor i sensurilor egalit ii, în raport de
care egalitatea politico-juridic nu este decât un aspect particular, poate instaura i
men ine democra ia. Acum vom vedea ce înseamn egalitatea în calitatea sa de
«garan ie» a democra iei.
A. Egalitatea – garan ie a democra iei. Egalitatea, desigur, nu garanteaz nimic
democra iei, ci persoanelor. Ea le garanteaz c regimul politic este democratic.
Dreptul la egalitate este astfel un drept fundamental la democra ie. El este o garan ie
a tuturor celorlalte drepturi i libert i, dar i un drept fundamental al persoanei, care
are, dup p rerea noastr , o existen autonom fa de celelalte drepturi i nu doar o
«aplicabilitate autonom », cum afirm jurispruden a Cur ii Europene a Drepturilor

Omului, jurispruden determinat de altfel nu de considerente de principiu, ci de
formularea îns i a Conven iei Europene a Drepturilor Omului, care afirm principiul
nediscrimin rii în raport cu „drepturile i libert ile recunoscute în prezenta Conven-
ie”, viziune extins de Protocolul adi ional nr. 12 i la exercitarea oric rui drept
prev zut de legea na ional a unui stat contractant (C. Bîrsan, 2005, p. 890-891).
Dar sensul acesta extins al no iunii de egalitate ca drept la democra ie poate cu
greu s fie f cut eficient din punct de vedere juridic. De aceea egalitatea juridic este
cu necesitate conceput restrictiv. Pentru a fi f cut aplicabil , egalitatea juridic
devine formal , o egalitate în fa a legii i în lege, negativ , conceput mai degrab ca
nediscriminare decât ca egalitate, devine mai degrab o prohibire a arbitrarului decât
o identitate a persoanelor, chiar mai mult, ea devine un drept la diferen , care
presupune c a impune egalitatea poate fi uneori o discriminare.
B. Egalitatea formal , egalitatea material i identitatea economic . Prima
particularitate a egalit ii juridice este c ea este «formal », ceea ce nu o opune atât
egalit ii «materiale», cât i identit ii economice. Aceast egalitate este formal mai
întâi pentru c este abstract i nu concret . Ceea ce înseamn c , în principiu, ea nu
se preocup de acele tr s turi care în mod concret diferen iaz indivizii, privindu-i pe
to i la fel, ca pe ni te fiin e abstracte. Astfel, egalitatea politic se impune doar când
individul concret este înlocuit cu cet eanul, fiin abstract , care este mai degrab o
func ie decât un om, iar egalitatea juridic se impune doar când individul este
înlocuit cu persoana, subiect de drept abstract, creat de ordinea juridic , fie pe funda-
mentul existen ei fizice a unui individ, fie pe fundamentul existen ei obiective a unei
structuri de rela ii interindividuale. Egalitatea juridic este deci formal pentru c se
bazeaz pe înlocuirea omului concret, diferit de orice alt om, cu o existen abstract ,
persoana, care reprezint mai degrab un numitor comun, o «medie» a indivizilor
concre i. Mult vreme aceast egalitate «formal » a fost inut ca fiind singura
egalitate juridic posibil .
Dar egalit ii democratice, cum am v zut deja (a se vedea capitolul despre demo-
cra ie), nu îi este str in o oarecare «materializare» a egalit ii. Unele tr s turi ale
indivizilor concre i devin juridic relevante, iar democra ia liberal nu numai c
permite utilizarea lor pentru a diferen ia tratamentul juridic al persoanelor, ci chiar
impune aceast diferen iere. Completarea egalit ii juridice «formale» cu o egalitate
juridic «material », conduce la trecerea de la «mai mult Drept» la «mai multe
drepturi». Dac în cazul egalit ii juridice formale statului îi era interzis s creeze
tratamente juridice diferite persoanelor în raport de unele tr s turi ale lor sau ale
grupului din care fac parte, de regul , acele tr s turi asupra c rora persoana nu are
niciun control sau are unul extrem de sc zut, în cazul egalit ii juridice materiale,
tocmai aceste tr s turi creeaz necesitatea unor regimuri juridice diferen iate.
Aceast impunere a unui anumit caracter «material» al egalit ii juridice se datoreaz ,
în primul rând, în elegerii comunitariste a eului: participarea individului i concep ia
pe care el i-o face despre el însu i depind de încadrarea acestuia în unele grupuri
primare de identificare. Cet eanul dezangajat, dedicat cu totul construirii spa iului
public, este înlocuit cu o persoan care se preocup mai degrab de prezervarea
particularismului s u în spa iul privat i î i construie te participarea la spa iul public
în raport de aceasta. Revendic rile identitare prevaleaz asupra unit ii liberale. Ceea
ce vor aceste persoane sunt «drepturi», nu o ordine juridic just . Egalitatea este
obligat s urmeze aceast evolu ie. Ea devine astfel o egalitate ca drept la diferen ,
una care r mâne formal pentru c este un «drept» abstract, dar care se «materia-
lizeaz » pentru c ia în considerare situa ia concret a persoanelor.
Singura form de egalitate care nu este, pare-se, compatibil cu democra ia este
egalitatea ca identitate economic , cel pu in cea care presupune nu ca to i s aib
acelea i bog ii, ci ca statul s confi te toate mijloacele de produc ie, sub masca
«na ionaliz rii».
C. Egalitate în drepturi i egalitate în fa a legii. Multe texte constitu ionale
impun egalitatea juridic referindu-se la ea ca la «egalitate în fa a legii», altele refe-
rindu-se la «egalitate în drepturi». Egalitatea în drepturi pare s conduc la o egalitate
material : to i avem acelea i drepturi, în timp ce egalitatea în fa a legii tinde s
conduc la o egalitate doar în aplicarea legii. Ambele în elegeri sunt îns trunchiate.
Egalitatea juridic este o egalitate în drept, nu în drepturi, ceea ce înseamn c
dreptul îi prive te pe to i în acela i fel, în mod egal, c d aceea i valoare tuturor. Pe
de alt parte, egalitatea juridic este o egalitate în fa a legii, dar i «în lege», c ci nu
egalitatea este plasat în fa a legii, ci subiec ii de drept, adic nu doar o egalitate în pro-
cesul de aplicare a legii, ci i o egalitate în procesul de formare a legii, ceea ce
înseamn c participarea la legiferare este egal i c legea îns i nu poate introduce
anumite diferen ieri între persoane. Egalitatea se impune astfel nu doar administra iei i
judec torului, ci i legiuitorului. Ea se impune, pe de alt parte, tuturor particularilor.
De cele mai multe ori, egalitatea în lege este identificat cu egalitatea material ,
c ci ea prive te con inutul legii, care nu poate face anumite discrimin ri, de exemplu
în raport de ras , origine, religie, sex (…), iar egalitatea în fa a legii este identificat
cu egalitatea formal , pentru c ea are ca obiect aplicarea uniform a legii, indiferent
care ar fi con inutul ei. Cum se în elege clar de mai sus, noi consider m c egalitatea
juridic este unitar , c ea combin egalitatea material i cea formal în ambele faze
ale efectiviz rii unei ordini juridice (O. Jouanjan, 1992, I i II).
D. Beneficiarii egalit ii. O alt problem ridicat de egalitatea în drepturi este
cea a beneficiarilor acestei egalit ii, a titularilor dreptului la egalitate. În principiu, ar
trebui ca toate persoanele s beneficieze de acest drept, ceea ce înseamn atât per-
soanele fizice, cât i cele juridice, atât cet enii, cât i str inii. Aceast problem este
complicat îns de multe ori de formul rile restrictive ale textelor constitu ionale.
Astfel, egalitatea postulat de art. 16 din Constitu ia României îi prive te, potrivit
formul rii textului, pe cet eni: „Cet enii sunt egali în fa a legii”. Cet enia este îns
o no iune care se refer doar la persoanele fizice. Persoanele morale sau juridice au
na ionalitate, nu cet enie. S în elegem atunci c acestea nu se bucur de dreptul la
egalitate stabilit de art. 16 alin. (1)? Faptul c textul este defectuos nu trebuie s
conduc la aceast concluzie. De altfel, Curtea Constitu ional a ar tat deja c textul
are aplicabilitate i în cazul persoanelor juridice, atunci când s-a pronun at asupra
constitu ionalit ii unor prevederi din Legea nr. 32/1968 privind stabilirea i sanc io-
narea contraven iilor. Pentru persoanele fizice, Legea, în art. 34, stipula c „în cazul
contraven iilor pentru care actul normativ prevede o amend de peste 1000 lei sau
dac desp gubirea stabilit pe baz de tarif ori valoarea lucr rilor confiscate
dep e te 1000 lei, plângerea se solu ioneaz de judec toria în a c rei raz teritorial
a fost s vâr it contraven ia”. Articolul 35 din aceea i Lege arat c „în cazul
amenzii aplicate unei persoane juridice, plângerea acesteia se rezolv de organul
indicat în legea sau decretul care prevede sanc ionarea persoanei juridice. Dac legea
sau decretul nu indic un asemenea organ, plângerea se rezolv de conduc torul
organului central al administra iei de stat în a c rei ramur de activitate s-a comis
contraven ia ori de un angajat, având cel pu in func ia de director, împuternicit de
conduc torul organului central”. Curtea arat c „rezult c pentru contraven iile
s vâr ite de persoanele fizice legea stabile te un control judec toresc cu privire la
respectarea condi iilor legale de aplicare a sanc iunii, pe când pentru contraven iile
s vâr ite de persoanele juridice exist doar calea unei jurisdic ii administrative. Sunt
astfel înc lcate prevederile art. 16 din Constitu ie potrivit c ruia cet enii sunt egali
în fa a legii i a autorit ilor publice, f r privilegii i f r discrimin ri, ceea ce
implic un regim egal între cet enii români organiza i în persoane juridice i aceia i
cet eni dac se prezint , proprio nomine, ca subiecte de drept” (Decizia nr. 35/1993,
M. Of. nr. 218 din 6 septembrie 1993). Desigur, dreptul la egalitate ofer o protec ie
accesorie altor drepturi materiale prev zute în Constitu ie i el nu intr în joc pentru
persoanele juridice decât cu privire la drepturile care le pot fi proprii. De exemplu,
persoana juridic beneficiaz de dreptul acordat de art. 27 din Constitu ie, inviola-
bilitatea domiciliului. De altfel, textul folose te de data aceasta termenul persoan
pentru a determina beneficiarul dreptului. Nu este îns vorba, cum crede Curtea, de
drepturile cet enilor români organiza i în persoane juridice, ci de un drept al persoa-
nei juridice înse i. Nimeni nu poate gândi c o persoan juridic român cu asocia i
str ini ar fi privat de un astfel de drept sau discriminat în sensul art. 16 alin. (1) din
Constitu ie. Chiar în spe a solu ionat de Curte i ar tat mai sus nu poate conta
cet enia asocia ilor, egalitatea intervenind între subiec ii de drept persoane fizice i
subiec ii de drept persoane juridice. Este a adar clar c textului art. 16 din Constitu ie
trebuie s i se dea o interpretare extensiv , în sensul c to i subiec ii de drept se
bucur de egalitate, când acest drept la egalitate nu este accesoriu unui drept material
al c rui titular nu poate fi decât un cet ean român. Aceasta înseamn c i str inii
beneficiaz de egalitate ca garan ie a drepturilor fundamentale care nu sunt direct
legate de cet enie. Aceasta este, de exemplu, pozi ia Consiliului Constitu ional
francez care afirma în Decizia din 22 ianuarie 1990 (Egalitate între francezi i str ini)
c „excluderea str inilor care locuiesc legal în Fran a de la beneficiul aloca iei
suplimentare încalc principiul egalit ii”.
§2. Reglementarea egalit ii în drepturi
Trei pozi ii teoretice s-au conturat de-a lungul timpului cu privire la natura pe
care ar trebui s o îmbrace reglementarea egalit ii: fie principiului egalit ii i-a fost
negat orice valoare constitu ional , fie aceast valoare a fost recunoscut doar anu-
mitor aspecte ale sale, fie principiului îi este recunoscut o valoare constitu ional în
integralitatea sa. Aceast discu ie doctrinar , prezent în doctrina german (O. Jouanjan,
1992) i francez (F. Mélin-Soucramanien, 1997), nu este nici lipsit de actualitate în
sistemele care au provocat-o, nici tran at în sistemul român de prevederea consti-

tu ional a principiului, c ci no iunile utilizate de Constitu ie sunt derutante: art. 4
folose te în denumirea marginal no iunea de egalitate, dar în con inut vorbe te de
nediscriminare, art. 16 este denumit «egalitatea în drepturi», pentru ca, apoi, s
vorbeasc de egalitate în fa a legii i autorit ilor publice (…). Or aceste no iuni pot
c p ta sensuri diferite i pot fi raportate unele la altele în maniere diferite, ceea ce
poate afecta atât con inutul normativ al dispozi iilor, cât i valoarea lor juridic ,
modificând sfera debitorilor egalit ii.
a. Absen a valorii constitu ionale a principiului egalit ii. O bun parte a doc-
trinei franceze a negat pentru o bun perioad de timp, mai ales la începutul secolului
XX, valoarea constitu ional a principiului egalit ii (A. Esmein, 1921, p. 553 i urm.;
M. Hauriou, 1929, p. 640 i urm.). Aceast teorie, de i pare a fi dep it de evolu ia
dreptului pozitiv i a jurispruden ei, este înc prezent în doctrin (Westen, 1982,
apud F. Mélin-Soucramanien, 1997, p. 53-54).
Argumentele acestor doctrinari, comportând desigur tot felul de nuan e, pot fi rezu-
mate la o serie de principii. Principiul egalit ii este, pe de o parte, prea vag, c ci el este
vid de orice con inut propriu, ceea ce însemn c el nu poate s intre în cauz din punct
de vedere juridic decât ca protec ie suplimentar a celorlalte drepturi fundamentale. El
nu are deci o existen de sine st t toare ca drept fundamental, fiind accesoriu unui alt
drept. El nu se poate impune deci ca atare legiuitorului, ci doar organelor de aplicare,
care, punând în aplicare legea, nu trebuie s o fac prin exces de putere.
Pe de alt parte, principiul egalit ii este prea extins, el este difuz, fiind un prin-
cipiu de organizare a societ ii în ansamblul ei i neputând fi un drept individual.
Consecin a transform rii principiului într-un drept fundamental de natur constitu-
ional ar face, într-o astfel de optic , o limitare excesiv a libert ii de reglementare
a legiuitorului. Acesta s-ar vedea în imposibilitatea de a mai reglementa, pentru c
orice diferen de tratament ar putea fi considerat contrar egalit ii. De aceea el nu
poate fi constitu ional în el însu i, ci doar ca protec ie a altui drept fundamental. Nu
ar putea exista deci un drept de a ac iona rezultat direct din egalitate.
Mai mult, egalitatea poate fi considerat un inamic al libert ii când ea este
împins prea departe, c ci, cum zicea G. Sartori, „pornind de la libertate, avem liber-
tatea de a ajunge la egalitate; egalitatea nu ne ofer libertatea de a reveni la libertate”
(1999, p. 344). A recunoa te un «drept la egalitate» poate fi, dac pornim de la astfel
de premize i în elegem egalitatea în sens strict, distructiv pentru democra ie.
Egalitatea strict aplatizeaz prea tare societatea, astfel c libertatea nu o mai poate
verticaliza. Aceast egalitate poate fi liberticid (Péguy apud P. Charlot, 1998).
b. Constitu ionalizarea par ial a principiului egalit ii. Alte teorii au conferit
o valoare constitu ional par ial principiului egalit ii (printre acestea i cea a lui H.
Kelsen). Doar anumite aspecte ale egalit ii ar fi în aceast optic de valoare consti-
tu ional . O prim variant se bazeaz pe distinc ia între egalitatea în lege i egali-
tatea în fa a legii, sus inând c doar primul aspect al egalit ii are valoare constitu-
ional , c ci doar el se refer la formarea legii, putându-se deci impune legiuitorului
ca dispozi ie normativ supralegislativ , nu i egalitatea în fa a legii, care, refe-
rindu-se doar la aplicarea legii, impune egalitatea doar organelor judiciare i adminis-
trative, nu i legiuitorului.
O alt variant impune ca principiu constitu ional doar nediscriminarea pe crite-

riile expres prev zute de constitu ie, celelalte discrimin ri fiind permise legiuitorului,
neavând deci o valoare constitu ional , ci doar legislativ , impunându-se doar orga-
nelor de aplicare a legii. Pentru cei care o sus in, enumerarea criteriilor de nediscri-
minare care se impun legiuitorului nu poate fi interpretat decât ca limitativ . Astfel,
„1) fie Constitu ia a furnizat criteriul discrimin rii interzise (al cazului interzis) i
controlul Consiliului nu poate purta decât asupra respect rii de c tre Parlament a
acestei interdic ii (discriminare bazat pe ras sau religie, de exemplu); 2) fie Consti-
tu ia nu ofer criteriul discrimin rii interzise i Parlamentul nu poate fi în niciun fel
limitat în opera de construire a cazurilor asem n toare i diferite, atâta vreme cât
acestea nu întâlnesc o interdic ie impus de Constitu ie” (C. Leben, 1982, p. 338).
Aceast teorie pare destul de logic , dar, a a cum remarca cu umor G. Vedel, ea se
love te de un obstacol major „… chelo ii! C ci, dac legiuitorul ar face o lege care s
interzic chelo ilor s - i scoat p l ria în public, ar trebui s privim aceast lege ca
perfect constitu ional , c ci discriminarea între chelo i i cei care au p r nu este
interzis de Constitu ie” (1990, p. 179-180).
c. Constitu ionalizarea deplin a principiului egalit ii. Noi am afirmat deja c
suntem adep ii unei unit i a principiului egalit ii i c nu credem c distinc ia, util
poate, a egalit ii în lege i a egalit ii în fa a legii trebuie s dea na tere unei
constitu ionaliz ri par iale a principiului însu i. Credem c egalitatea este una, indife-
rent c se constituie în amontele sau în avalul procesului legislativ. Ea se impune
deci tuturor, inclusiv legiuitorului, având o valoare constitu ional . Desigur c
aceast impunere a principiului în raport cu legiuitorul trebuie s fie înso it de o
posibilitate de sanc ionare a înc lc rilor sale de c tre parlament, altfel egalitatea
r mâne doar un deziderat i nu este în mod real o norm juridic . De aceea, cum
sus ineam i cu alt ocazie (I. Dogaru, D.C. D ni or, 1998, p. 81), o adev rat
egalitate în drepturi presupune cu necesitate un control al legifer rii. F r controlul
constitu ionalit ii legilor egalitatea în fa a acestora este ineficient .
Constitu ionalizarea egalit ii ar trebui deci s fie deplin . Totu i, aceast optic
nu este lipsit de pericole. Mai întâi, no iunea este cu adev rat vag , prea extensiv i
deci poate crea probleme când este aplicat . Mai apoi, trebuie în eles c egalizarea
poate fi un real pericol pentru libertate. În fine, trebuie avut grij ca libertatea de
reglementare a parlamentului s nu fie excesiv îngr dit , c ci dac politizarea ordinii
juridice este periculoas , juridicizarea excesiv a scopurilor sociale este destructiv .
Politicul trebuie încadrat, dar nu sufocat.
d. Reglement rile interna ionale relative la egalitate i jurispruden a Cur ii
Europene a Drepturilor Omului. Nivelul reglement rilor interna ionale suport i
el acelea i tensiuni ca i cel al reglement rilor constitu ionale. Egalitatea este
afirmat ca principiu fondator al drepturilor omului i, în calitate de drept distinct,
pozitiv, în Declara ia Universal a Drepturilor Omului i în cele dou pacte adoptate
sub egida ONU. Dar alte acte interna ionale, printre care i Conven ia European a
Drepturilor Omului (art. 14), nu cuprind o afirmare general a egalit ii, ci doar o
afirmare a nediscrimin rii. Pe de alt parte, C.E.D.O nu face din dreptul la egalitate
un drept fundamental care are o existen independent , ci doar un drept care are o
aplicabilitate autonom . Practic, ea nu conven ionalizeaz astfel întregul drept la
egalitate, ci doar anumite aspecte ale sale, situându-se mai mult pe pozi ia interme-
diar descris mai sus.
§3. Egalitatea în drepturi ca prohibire a arbitrarului
A. No iunea de «arbitrar». Tipic jurispruden ei constitu ionale germane, aceast

modalitate de în elegere a egalit ii juridice nu este str in altor jurisdic ii constitu-
ionale, inclusiv celei române. Ea este adoptat de Curtea german înc de la înfiin-
area acesteia. Astfel, în Decizia din 23 octombrie 1951, Curtea afirma: „principiul
egalit ii este violat atunci când nu poate fi g sit , la baza unei diferen e sau unei
egalit i de tratament legal, o justificare rezonabil , rezultând din natura lucrurilor
sau o oarecare ra iune în mod obiectiv plauzibil , pe scurt, dac dispozi ia trebuie s
fie considerat ca arbitrar ” (O. Jouanjan, 1992, I, p. 130). Consiliul Constitu ional
francez nu cenzureaz , la rândul lui, decât discrimin rile arbitrare, nu orice diferen
de tratament juridic, admi ând ceea ce doctrina francez a numit «discrimin ri pozi-
tive». Astfel, considerentul de principiu care este reg sit sistematic în jurispruden a
sa, are urm toarea formulare: „principiul egalit ii nu se opune nici ca legiuitorul s
reglementeze în moduri diferite situa iile diferite, nici ca el s deroge de la egalitate
pentru ra iuni de interes general, sub condi ia ca, în ambele cazuri, diferen a de trata-
ment care rezult s fie în raport cu obiectul legii care o stabile te”. De asemenea,
Curtea Constitu ional român cenzureaz doar diferen ele arbitrare, mergând chiar
mai departe în afirmarea posibilit ii celorlalte, mai întâi prin afirmarea unei
necesit i a diferen ierii tratamentelor juridice i, mai apoi, prin afirmarea unui drept
la diferen . Astfel, ea afirm (Decizia nr. 70/1993, M. Of. 307 din 27 decembrie
1993; a se vedea deciziile similare citate în Jurispruden a Cur ii Constitu ionale,
1992-1997, p. 88): „Principiul egalit ii nu înseamn uniformitate, a a încât, dac la
situa ii egale trebuie s corespund un tratament egal, la situa ii diferite tratamentul
juridic nu poate fi decât diferit (…). Violarea principiului egalit ii i nediscrimin rii
exist atunci când se aplic tratament diferen iat unor cazuri egale, f r s existe o
motivare obiectiv i rezonabil sau dac exist o dispropor ie între scopul urm rit
prin tratamentul inegal i mijloacele folosite. Inegalitatea real , care rezult din
diferen a de situa ii, poate justifica reguli distincte, în func ie de scopul legii. De
aceea, principiul egalit ii conduce la sublinierea unui drept fundamental, dreptul la
diferen , iar în m sura în care egalitatea nu este natural , a o impune constituie o
discriminare”. Din aceste jurispruden e, chiar dac nuan ele ce le diferen iaz sunt
uneori fundamentale, pot fi desprinse câteva principii ce par s aib o aplicabilitate
general , pe care le vom vedea imediat, nu înainte îns de a elucida problema deter-
min rii con inutului no iunii de arbitrar.
No iunea de arbitrar se preteaz cu greu unei defini ii generale i abstracte.
Totu i, una a fost furnizat de jurispruden a german . Potrivit acesteia, arbitrarul este
definit ca „inadecvarea obiectiv i manifest a m surii legale la situa ia pe care ea
trebuie s o st pâneasc ” (O. Jouanjan, 1992, p. 136). La fel face i Curtea român ,
de i nu se refer expres la conceptul de «arbitrar», c ci ea distinge motivarea obiec-
tiv i rezonabil f r de care diferen a de tratament a unor cazuri egale devine dis-
criminare, de «dispropor ia între scopul urm rit prin tratamentul inegal i mijloacele
folosite». Este vorba, a adar, de o no iune pur obiectiv , care prive te exclusiv con i-
nutul actului, nu i condi iile în care el a fost produs. Inadecvarea trebuie s fie, pe de
alt parte, «manifest », adic evident , actul a c rui constitu ionalitate este controlat
în raport cu principiul egalit ii fiind prezumat a fi constitu ional, inadecvarea sa la
situa ia pe care încearc s o st pâneasc trebuind s fie o „eroare manifest de
apreciere”. Desigur, principiul interzicerii arbitrarului nu se confund cu egalitatea, o
m sur putând fi arbitrar i dac nu încalc egalitatea, dar identitatea func ioneaz
invers: orice înc lcare a egalit ii este o m sur arbitrar . Dac suntem de acord cu o
astfel de viziune, atunci „con inutul principiului egalit ii const mai întâi în obliga ia
de a compara situa iile i doar ca urmare a acestei compara ii va interveni standardul
arbitrarului pentru a determina dac o diferen sau o identitate de tratament este
contrar sau conform principiului egalit ii” (Ibidem, p. 139).
B. Atât diferen a, cât i identitatea de tratament trebuie justificat . Prima
idee rezultat din principiul egalit ii ca prohibire a arbitrarului este c nu doar
diferen a de tratament trebuie justificat , ci i identitatea de tratament. Egalitatea nu
mai impune astfel în mod «natural» uniformitatea. Pentru ca principiul egalit ii s
fie respectat, uneori tratamentele trebuie s fie diferen iate. Concep ia despre egali-
tate evolueaz în acest fel, p r sind viziunea simplist , care p rea a se impune prin
for a lucrurilor, care considera c egalitate înseamn identitate sau cel pu in unifor-
mitate. Egalitatea nu numai c permite diferen a, ea o implic . Aceast evolu ie î i
are originea în teoriile socialiste i sursa evolu iei în progresul teoriilor comunitariste.
Egalit ii formale, sociali tii tindeau s -i substituie sau cel pu in s -i adauge egali-
tatea material , real . Supus exager rilor de c tre comuni ti, aceast optic a dus la
instaurarea unei identit i economice, deci la negarea diferen elor. Dar ea a suferit i
o altfel de evolu ie, care a dus la recunoa terea diferen ei ca inerent egalit ii. Libe-
ralismul clasic tinde s egalizeze formal persoanele, p strând toate diferen ele reale
de situa ie care-i f ceau pe indivizi inegali. Comunitarismul tinde s egalizeze
situa iile sau cel pu in s le fac relevant comparabile, prin luarea în considerare a
inegalit ilor reale. Pentru liberali, egalitatea este în amontele situa iilor, pentru
comunitari ti, ea este în aval. Egalitatea aceasta finalist implic utilizarea de
mijloace diferite pentru a face comparabile situa iile individuale. Ea este o egalitate
comparatist , nu o egalitate prezumat . Astfel, identitatea de tratament poate s se
dovedeasc contrar principiului egalit ii, trebuind s fie justificat , la rândul ei.
C. Condi iile respect rii egalit ii ca prohibire a arbitrarului. Respectarea sau
înc lcarea egalit ii este judecat în mai multe etape necesare. Mai întâi, trebuie
v zut dac diferen a sau unitatea de tratament este bazat pe un motiv obiectiv i
rezonabil. Acest caracter obiectiv i rezonabil este judecat prin compararea situa iilor
în care se afl persoanele sau prin luarea în considerare a interesului general. Apoi,
trebuie v zut dac exist o adecvare a m surilor luate cu scopul pentru care sunt
luate. Aceast a doua faz presupune judecarea propor ionalit ii scopurilor i mijloa-
celor, dar i judecarea rezultatului concret al diferen ei sau unit ii de tratament.
a. Diferen a sau unitatea de tratament trebuie s fie bazate pe un motiv
obiectiv i rezonabil. Dar nu orice motiv poate duce la impunerea unei unit i sau
unei diferen e de tratament. Trebuie ca motivul s fie obiectiv i rezonabil. O prim
precizare ce se impune este c motivul, nu doar motivarea, trebuie s fie obiectiv. O a

doua, c el trebuie s fie «rezonabil», nu «ra ional». În ceea ce prive te prima
precizare, ea vrea s zic , mai întâi, c motivul trebuie s fie extras dintr-o realitate
independent de voin a arbitrar a organului care face diferen a sau impune unitatea
de tratament, iar mai apoi, c motivarea acestei op iuni trebuie s nu fie subiectiv , ci
s fac apel la realitatea care a determinat-o. A doua precizare se refer la distinc ia
f cut de J. Rawls între ra ional i rezonabil: „rezonabilul este public într-un mod în
care ra ionalul nu poate fi” (1993, p. 51). Motivul trebuie s fie rezonabil, deci
public, în sensul c el trebuie s poat produce un consens prin redecupare, care s
garanteze faptul pluralismului, c ci acesta „nu este o simpl condi ie istoric care
trebuie s dispar rapid; dimpotriv , este (…) o caracteristic permanent a culturii
publice a democra iilor moderne” (Ibidem, p. 251), un consens care nu poate avea ca
obiect în democra ie baza ideologic a societ ii. Ceea ce propune J. Rawls pare
atunci logic: consensul nu poate rezulta decât pe baza unor idei care transgreseaz
toate doctrinele comprehensive. Rezult un consens prin redecupare, care „exist
într-o societate când concep ia politic a justi iei care guverneaz institu iile sale de
baz este acceptat de fiecare din doctrinele comprehensive, morale, filosofice i reli-
gioase care dureaz în aceast societate de-a lungul genera iilor” (1987, p. 427; Idem,
1993, p. 245-283). Dac motivul unit ii sau diferen ei de tratament este capabil de
un astfel de consens, atunci el este «rezonabil». Desigur, acest «consens» nu înl tur
diversitatea, ci dimpotriv o afirm , nu înl tur îns nici unitatea, ci o garanteaz . El
este o concep ie flexibil a interesului general.
Acest caracter «obiectiv i rezonabil» al motivului i motiv rii diferen ei sau uni-
t ii de tratament rezult din compararea situa iilor obiective în care se afl persoa-
nele i din luarea în considerare a unor aspecte ale interesului general sau ale justi iei
sociale ori drept ii.
a.1. Compararea situa iilor. Situa iile în care se afl persoanele fa de care se
impune o diferen sau o unitate de tratament pot fi diferite sau «egale», de i aceast a
doua variant poate fi mai bine descris prin utilizarea no iunii de «situa ii care nu sunt
diferite». Atât diferen a, cât i lipsa diferen ei de situa ie trebuie s fie «relevante».
Egalitatea este respectat dac se aplic un tratament diferen iat celor afla i în
situa ii care sunt relevant diferite. Ea este înc lcat dac celor afla i în situa ii rele-
vant diferite le este aplicat un tratament uniform, f r un motiv obiectiv i rezonabil.
Exist în aceste afirma ii câteva no iuni u or diferite fa de cele utilizate în juris-
pruden a citat la începutul acestei sec iuni. Mai întâi, situa iile nu trebuie s fie doar
«diferite», ci «relevant» diferite. Mai apoi, tratamentul nu este «egal», ci «uniform».
Prima precizare presupune c doar anumite diferen e de situa ie pot justifica
tratamente diferite. Astfel, principiul r mâne egalitatea i nu diferen a. Doar tratarea
unor situa ii relevant diferite în mod arbitrar nediferen iat este o înc lcare a egalit ii.
Caracterul relevant al diferen ei trebuie stabilit în raport de un criteriu care s nu
poat fi contestat în func ie de situarea pe pozi iile uneia sau alteia dintre doctrinele
comprehensive sau morale existente în societatea respectiv . Or, cum democra ia este
bazat , cum am v zut, tocmai pe consensul prin redecupare, adic prin transcenderea
tuturor doctrinelor, prin refuzul de a baza sistemul pe vreuna dintre ele, deci pe «fap-
tul pluralismului», tocmai acest fapt i principiul democratic ar trebui s serveasc la
identificarea caracterului relevant al diferen ei de situa ie. Astfel, situa iile sunt
«relevant» diferite dac afecteaz participarea la exerci iul puterii demosului sau la
beneficiile ori obliga iile spa iului public sau dac afecteaz pluralismul în calitatea
sa de condi ie sau garan ie a democra iei. Dac deci se aplic persoanelor aflate în
situa ii din acest unghi de vedere relevant diferite un tratament uniform atunci
suntem în prezen a unei înc lc ri a egalit ii.
Cea de a doua precizare intr astfel în joc: pentru a înc lca egalitatea prin apli-
carea sa persoanelor aflate în situa ii relevant diferite, tratamentul poate fi atât
«identic», cât i «uniform». Identitatea de tratament nu ridic probleme: este vorba
de aplicarea aceluia i tratament. Caracterul «uniform» al tratamentului este diferit de
aceast identitate. El presupune c tratamentele sunt diferite, dar nu «relevant»
diferite. Criteriul acestui caracter «relevant» este cel utilizat mai sus în cazul compa-
r rii situa iilor.
O precizare suplimentar se impune: compararea situa iilor trebuie s priveasc
nu doar pe cei pe care legea îi include în câmpul s u, ci i pe cei care îi exclude.
Astfel, cum am ar tat în cazul protec iei minorit ilor, nu trebuie s compar m doar
situa ia în care se afl minoritarii beneficiari ai legii, pentru a vedea dac m sura nu
este aplicat discriminatoriu, ci i situa ia în care aplicarea legii îi pune pe cei care nu
sunt minoritari. Dac prin efectul legii ace tia din urm sunt pu i într-o situa ie
relevant diferit de beneficiarii legii, atunci principiul egalit ii este înfrânt.
Diferen a de situa ie este uneori prezumat de constitu ie. Alteori, ea este dedus
prin interpretare de c tre instan a constitu ional . Pot fi relevante atât diferen ele între
situa ia de drept (diferen e de statut juridic, diferen e de procedur juridic ), cât i
diferen e de situa ie de fapt (cantitative, de activitate, de loc, de timp etc.;
F. Mélin-Soucramanien, 1997, p. 166-178).
a.2. Situa ii «egale» sau situa ii care „nu sunt relevant diferite”? Principiul
egalit ii este respectat dac celor afla i în situa ii „care nu sunt relevant diferite” li se
aplic un tratament «uniform» i este deci înc lcat atunci când celor afla i în situa ii
care nu sunt relevant diferite li se aplic un tratament diferen iat. Ca i în cazul
anterior terminologia este diferen iat . În primul rând, situa iile în care sunt
persoanele nu sunt «identice», cum se exprim uneori jurispruden a, ci „nu sunt dife-
rite”. Aceast terminologie este mult mai potrivit , c ci situa iile nu pot fi niciodat
«identice». Situa iile nu sunt «relevant» diferite, adic nu afecteaz nici participarea
la demos, nici accesul la beneficiile spa iului public, nici nu impun obliga ii
suplimentare în acest spa iu, nici nu afecteaz faptul pluralismului. Dac situa iile nu
sunt relevant diferite tratamentul aplicabil persoanelor trebuie s fie «uniform», adic
poate fi diferit, dar nu «relevant» diferit.
a.3. Luarea în considerare a interesului general sau a drept ii sau justi iei
sociale. Motivul uniformit ii sau diferen ei de tratament este obiectiv i rezonabil i
dac este bazat pe considerente ale drept ii sau justi iei sociale sau pe cele ale
interesului general, chiar dac nu este justificat de o diferen sau nediferen rele-
vant de situa ie. De multe ori, mai ales în materie economic sau fiscal , ac iunea
legiuitorului care înfrânge egalitatea nu este motivat de o diferen de situa ie exis-
tent înaintea reglement rii, ci de orientarea economiei prin stabilirea prin reglemen-
tare a unor inegalit i compensatorii, corective sau stimulative. Aceast necesitate a
interven iei statului modern în redistribuirea beneficiilor sociale i în orientarea

dezvolt rii sociale pare uneori s justifice derogarea de la egalitate. Viziunea finalist
asupra ac iunii statale este reflexul viziunii axiologice asupra dreptului: dreptul este
subordonat realiz rii unor valori. Acestea pot fi uneori determinate chiar de consti-
tu ie, cum se întâmpl i în cazul României.
Dac prohibirea arbitrarului tinde s împiedice înc lcarea egalit ii, dar i excesul
de egalitate, aceast a doua func ie este jucat uneori de c tre dreptate sau de c tre
justi ia social , concepute ca distincte de simpla egalitate. În sistemul nostru, de
exemplu, dreptatea este declarat valoare suprem , iar justi ia social î i g se te apli-
cabilitatea atât la nivelul normelor constitu ionale: justa a ezare a sarcinilor fiscale,
nu simpla egalitate în fa a impozit rii, cât i la nivelul jurispruden ei constitu ionale
care vorbe te de „scopul unei justi ii distributive pentru a anula sau a diminua
inegalit ile obiective” (Decizia nr. 27/1996, M. Of. nr. 85 din 26 aprilie 1996).
Rolul drept ii, justi iei, în cadrul sistemului juridic este de a „combina i
ierarhiza” dup un criteriu universal principiile constitu ionale. Dreptatea este astfel
„limit pentru ac iunile individuale excesive, dar este limit i pentru excesele guver-
nan ilor. În func ie de justi ie, totul r mâne într-un echilibru corect” (Gh. D ni or,
1999, p. 77-78). Justi ia î i subordoneaz astfel toate celelalte principii. „Scopul
reglement rilor pozitive trebuie s fie justi ia, astfel c toate celelalte principii care
func ioneaz la nivelul societ ii trebuie s fie subordonate acestui ideal al justi iei.
Numai în felul acesta justi ia poate juca rolul de liant al tuturor celorlalte principii i,
în acela i timp, de principiu regulator, prin limitare, al acestora. Ea are deci un rol
pozitiv, pentru c asigur coeziunea social i unul negativ, pentru c vegheaz ca
niciunul dintre celelalte principii s nu devin preponderent” (Ibidem, p. 78). Astfel,
„dreptatea este un termen median” (Aristotel, Etica Nicomahic , p. 113). Este rolul
tipic al valorilor supreme prev zute de Constitu ie. Am v zut cum demnitatea omului
mediaz între libertate i egalitate, cum libera dezvoltare a personalit ii umane face
acela i lucru, dar fiecare tinde s afirme preponderent unul dintre principii: demni-
tatea afirm mai degrab egalitatea, libera dezvoltare a personalit ii umane, mai
degrab libertatea individual . Dreptatea ca valoare suprem joac rolul de a
regulariza aceast tensiune prin ponderarea exceselor conjuncturale în utilizarea
unuia sau altuia dintre principii sau dintre valori. „Scara valorilor supreme” de care
vorbe te Curtea Constitu ional (Decizia nr. 117/1995) nu este deci una prestabilit ,
ci depinde de tendin ele de a abuza într-o conjunctur dat de una dintre valori, fiind
construit în func ie de ceea ce este drept în acea conjunctur , adic de ceea ce
readuce echilibrul între principii.
Curtea Constitu ional face uz de valoarea suprem pe care o constituie dreptatea
pentru a echilibra, de exemplu, libertatea de reglementare acordat Parlamentului ca
organ reprezentativ suprem al poporului român cu egalitatea în drepturi, care
interzice privilegiile, afirmând c „legea de interpretare (Legea pentru interpretarea
art. 21 alin. (1) si alin. (2) din Legea nr. 53/1991 privind indemniza iile si celelalte
drepturi ale senatorilor si deputa ilor, precum i salarizarea personalului din aparatul
Parlamentului României, republicat ) atacat este contrar i principiilor consacrate
de art. 1 alin. (3) din Constitu ie: «România este stat de drept, democratic i social, în
care demnitatea omului, drepturile i libert ile cet enilor, libera dezvoltare a perso-
nalit ii umane, dreptatea i pluralismul politic reprezint valori supreme i sunt

garantate», c ci «neimpozitarea diurnei de edin apare ca o injusti ie social , inând
seama i de faptul c toate celelalte categorii de diurne de edin pe care le primesc
titularii de func ii publice sunt supuse impozit rii», iar principiul libert ii de
legiferare a Parlamentului «nu presupune i stabilirea de c tre parlamentari, prin
lege, a unor drepturi care dep esc cadrul constitu ional», c ci «o dimensiune a statu-
lui român o reprezint [în baza art. 1 alin. (3), n.n.] protec ia social , care nu este de
conceput f r o justi ie social , situat deci în sfera drept ii»” (Decizia nr. 19/1995).
Criteriul drept ii, ca unul de combinare i echilibrare a celorlalte valori sau
principii constitu ionale, este deci unul conjunctural i instrumental. Dreptatea nu are
un con inut prestabilit, ci este mai degrab un instrument de reechilibrare a princi-
piilor, dând mai mare greutate unuia sau altuia dintre ele în func ie de cum conjunc-
tura dat tinde s -l pun în pozi ie dominant nejustificat pe cel lalt. Universalitatea
drept ii provine deci din caracterul s u practic i din sensul s u voit rudimentar. Ca
oricare instrument, dreptatea ca valoare suprem este definit astfel mai degrab prin
func ia pe care o îndepline te decât prin con inutul s u. În sistemul constitu ional,
dreptatea, ca toat „scara valorilor supreme consacrate de art. 1 alin. (3) din Consti-
tu ie”, are rolul de a „schimba fundamental rela ia dintre autoritatea de stat i cet -
ean” (Decizia nr. 117/1995). Dar aceast rela ie nu are un con inut prestabilit, ci
unul evolutiv, ca i dreptatea îns i, care nu este decât un echilibru formal între
interesele individuale i cele comune, între societate i individ.
A adar, atât dreptatea, cât i justi ia social sunt deci motive de temperare a
egalit ii, motive de diferen iere sau de uniformizare a tratamentelor f r o justificare
rezultat din diferen a sau lipsa diferen ei relevante de situa ie. Ele completeaz deci
motivele pentru care legiuitorul poate deroga de la egalitate.
Când derogarea de la egalitate este bazat pe considerentele interesului general,
trebuie v zut care aspecte ale acestui interes general pot s o justifice. No iunea este
extrem de extins i deci cu necesitate vag . Pentru ca intensitatea ei s justifice
restrângerea dreptului fundamental la egalitate, trebuie ca aspectul interesului general
invocat s fie în mod particular relevant. Prima condi ie pentru ca interesul general s
poat juca acest rol de motiv de derogare de la egalitate este ca cel care face
restrângerea s arate clar care este aspectul interesului general pe care încearc s -l
valorifice prin actul s u. Astfel controlul actului este facilitat. Nu este suficient deci
s se indice no iunea de «interes general» în bloc.
Dac egalitatea este considerat în mod deplin un drept fundamental, atunci
restrângerea sa nu poate interveni decât pentru motivele de interes general prev zute de
constitu ie. De exemplu, în cazul României, de cele prev zute în art. 53 alin. (1). Când
aceste motive nu sunt precizate de constitu ie, stabilirea lor r mâne în sarcina
judec torului constitu ional. Regulile aplicabile restrângerii unor drepturi ori libert i
r mân îns valabile. Aceast restrângere nu poate fi f cut pe considerentul interesului
general dac nu este necesar într-o societate democratic . Motivul de interes general
trebuie s fie obiectiv i rezonabil. Pentru ca apoi condi ia de propor ionalitate s se
aplice nu numai m surii discriminatorii, ci i criteriului interesului general însu i.
a.4. Necesitatea diferen ei sau unit ii de tratament trebuie s rezulte din
«natura lucrurilor». Curtea Constitu ional german utilizeaz aceast no iune. În
jurispruden a român , ea este înlocuit cu caracterul natural al egalit ii, f r de care

impunerea ei ar constitui o discriminare. Este evident c jurispruden a nu subîn elege
egalitatea ca unitate de tratament, c ci instan ele pun condi ia cu privire atât la
diferen a de tratament, cât i la unitatea de tratament sau de situa ie, de i formularea
Cur ii române este mai pu in fericit , putând conduce la ideea c egalitatea natural
însemn identitate. Ra iunea obiectiv plauzibil , ca baz a justific rii unit ii sau
diferen ei de tratament, este diferit de justificarea rezultat din natura lucrurilor.
Aceast motivare care se bazeaz pe natura lucrurilor este «ra ional », cealalt ,
bazat pe o ra iune obiectiv plauzibil , este doar rezonabil . Cea de a doua intervine
doar în m sura în care prima nu este demonstrabil .
Aceast justificare a diferen ei sau unit ii de tratament juridic în func ie de natura
lucrurilor raporteaz m surile legale la antecedentele sale obiective i nu la scopul
legii. Controlul ei este deci anterior controlului de propor ionalitate. Motivele obiec-
tive i rezonabile fac apel la ra ionalitatea «subiectiv » a normei, raportând-o la
scopurile pe care voin a ce st la baza normei i le propune, motivele rezultate din
«natura lucrurilor» fac apel la obiectivitate, f r a mai ajunge la a judeca motivarea ei
în raport de scopuri. Astfel, Curtea Constitu ional român afirma c „principiul
egalit ii în fa a legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situa ii care, în
func ie de scopul urm rit, nu sunt diferite (s.n.)” (Decizia nr. 1/1994, M. Of. nr. 69
din 16 martie 1994). Aceasta înseamn c motivarea rezult din compararea situa-
iilor obiective în func ie de ra iunea subiectiv , determinat de legiuitor ca scop al
legii. În cazul motivelor rezultate din «natura lucrurilor» sau din caracterul «natural»
al egalit ii, aceast raportare la scopuri nu se mai face, „în m sura în care egalitatea
nu este natural , a o impune constituie o discriminare” (Decizia nr. 70/1993, M. Of.
nr. 307 din 27 decembrie 1993).
Când sunt îns situa iile persoanelor natural relevant diferite sau natural lipsite de
diferen e relevante este mai greu de precizat. Este evident c nu este vorba decât de
natura social a situa iilor persoanelor. Nu putem spune de exemplu c femeile se
afl într-o situa ie natural diferit de a b rba ilor, decât dac presupunem c socie-
tatea este masculinizat sau feminizat . Diferen a de capacitate sau aptitudini între
cele dou sexe nu este natural , ci social indus . Dar în m sura în care ea este în mod
«natural» acceptat ca un dat al societ ii, ea devine social «natural ». Prezen a per-
soanelor în situa ii care au acest tip de caracter «natural» face ca diferen a de trata-
ment s fie justificat , iar ca neluarea în considerare a acestei diferen s reprezinte
o înc lcare a principiului egalit ii.
b. Adecvarea mijloacelor utilizate i a scopurilor urm rite prin identitatea
sau diferen a de tratament. Terminologia utilizat în cadrul acestei faze a impunerii
egalit ii i a judec rii ei nu este deloc unitar . Consiliul Constitu ional francez vor-
be te de raporturile diferen ei de tratament cu obiectul legii, Curtea român vorbe te
de «scopul legii», alteori se vorbe te de «motivele» legii. Aceast terminologie nu
este indiferent . Noi am f cut deja aplica ia unei distinc ii între motivele care stau la
baza diferen ei sau unit ii de tratament, motivarea acestei decizii i scopul urm rit
de legiuitor prin decizie, adic ra iunea subiectiv a legii. Distinc ia clasic a no iu-
nilor de «motive» ale legii, de «obiect» al legii i de «scop» al acesteia apar ine lui
R. Bonnard (1923, p. 362).
Potrivit acestei accep iuni tradi ionale, motivele constituie datele pe care autorul
actului le utilizeaz ca baz logic , ca justificare logic a deciziei sale i ca urmare a
regulii juridice care rezult din aceasta. Este vorba de ra iunile de fapt i de drept
care justific alegerea f cut de legiuitor. Obiectul legii este rezultatul ei «imediat»,
adic decizia rezultând în mod logic din motivele ar tate. În fine, scopul legii, este
rezultatul s u mediat, un rezultat practic, metajuridic, urm rit de legiuitor. Acest scop
poate fi diferit de rezultatul real ob inut prin aplicarea normei.
Egalitatea în drepturi presupune adecvarea mai întâi a obiectului legii la motivele
acesteia, mai apoi adecvarea mijloacelor utilizate la scopul legii i, în fine, adaptarea
rezultatului concret al legii la scopul urm rit de legiuitor prin aceasta i la motivele
care au determinat alegerea sa. Judecarea respect rii sau a viol rii principiului
egalit ii presupune deci un multiplu control de necesitate i un multiplu control de
propor ionalitate.
§4. Egalitatea ca nediscriminare
A. Egalitatea «negativ ». Am v zut deja c uneori dreptul pozitiv în elege

egalitatea doar ca nediscriminare. Dac deci egalitatea ca prohibire a arbitrarului
prive te atât diferen ierea de tratament, cât i identitatea de tratament, egalitatea ca
nediscriminare prive te doar diferen ierile prohibite. Chiar dac unii au considerat c
„principiul nediscrimin rii apare ca o form modern i perfec ionat a principiului
egalit ii tuturor în fa a legii” (C. Bîrsan, 2005, p. 889), nou ni se pare c utilizat
singur , aceast accep ie strict negativ a egalit ii este reduc ionist . Ea ridic mai
multe probleme, cea mai disputat fiind cea a naturii criteriilor de nediscriminare i a
enumer rilor f cute acestora de dreptul pozitiv i cea a caracterului «pozitiv» al
discrimin rii. Cum ultima problem ne-a preocupat deja când ne-am ocupat de
protec ia minorit ilor, acum o vom aborda doar pe prima, f când o analiz apoi a
impactului demnit ii asupra egalit ii.
B. Criteriile de nediscriminare. Criteriile de nediscriminare sunt stabilite în
dreptul constitu ional românesc de art. 4 alin. (2) din Constitu ie. Ele sunt foarte ase-
m n toare, dar nu identice cu cele enumerate în alte constitu ii sau în tratatele inter-
na ionale. Ele sunt rasa, na ionalitatea, originea etnic , limba, religia, sexul, opinia,
apartenen a politic , averea i originea social . Formularea art. 4 alin. (2) pare s fie
limitativ : doar criteriile enumerate nu pot constitui baz a vreunei discrimin ri între
cet eni. Totu i, ea trebuie interpretat ca o enumerare exemplificativ , fiind deci
prohibite toate criteriile de natura celor enumerate. Aceast interpretare este cea
corect , c ci dispozi iile art. 4 din Constitu ie trebuie corelate cu dispozi iile art. 14
din Conven ia European a Drepturilor Omului, care arat c „exercitarea drepturilor
i libert ilor recunoscute în prezenta Conven ie trebuie s fie asigurat , f r vreo
deosebire, întemeindu-se în special pe sex, ras etc.”. Enumerarea f cut de Con-
ven ie este exemplificativ . Tot exemplificativ este i enumerarea criteriilor f cut
în Pactul interna ional privitor la drepturile civile i politice (art. 26) sau în Carta
social european revizuit (partea V, art. E). România fiind parte la aceste tratate
interna ionale, iar art. 20 din Constitu ie ar tând c drepturile i libert ile cet enilor
vor fi interpretate i aplicate în concordan cu Declara ia Universal a Drepturilor

Omului, cu pactele i tratatele la care România este parte, rezult c enumerarea
criteriilor din art. 4 este exemplificativ i nu limitativ . Vom fi deci în prezen a unei
discrimin ri interzise ori de câte ori aceasta este f cut pe criterii de natura celor
enumerate de art. 4 din Constitu ie, dac ea nu îndepline te, cum vom vedea,
anumite condi ii.
Problema care r mâne s fie discutat este ce natur au criteriile enumerate în
art. 4 alin. (2), pentru a putea decide când suntem în prezen a unui astfel de criteriu
atunci când el nu este enumerat expres. Curtea Constitu ional român g se te mai
multe astfel de criterii. Astfel, este contrar egalit ii în fa a legii o lege care
condi ioneaz egalitatea „de por iunea de teritoriu în care un cet ean s-ar afla”. Deci
situarea teritorial este un criteriu de natura celor enumerate în art. 4 alin. (2).
Curtea face referire la art. E din partea a V-a a Cartei sociale europene, care cuprinde
un alt criteriu de natura celor enumerate de Constitu ia noastr : s n tatea (Decizia
nr. 20/2000). De asemenea, Curtea afirm , în Decizia nr. 35/1993, c art. 16 din
Constitu ie „implic un regim egal între cet enii români organiza i în persoane
juridice i aceia i cet eni dac se prezint , proprio nomine, ca subiec i de drept”,
g sind, chiar dac o serie de decizii ulterioare afirm c art. 16 se refer doar la
cet eni nu i la persoanele juridice, c natura subiectului de drept, persoan fizic
sau juridic , nu poate fi criteriu de discriminare, desigur pentru acele drepturi i
libert i fundamentale care pot apar ine, datorit naturii lor, i persoanelor juridice.
Un alt criteriu de natura celor enumerate ar putea fi vârsta. Curtea Constitu ional
face aplica ia criteriului atunci când decide c „este o discriminare incompatibilitatea
pensionarului pentru limit de vârst de a fi avocat” (Decizia nr. 45/1995, M. Of.
nr. 90 din 12 mai 1995). De asemenea, cet enia poate fi interpretat ca un criteriu de
nediscriminare, desigur pentru drepturile care nu in de natura îns i a cet eniei; de
altfel, art. 18 alin. (1) din Constitu ie afirm c „cet enii str ini i apatrizii care
locuiesc în România se bucur de protec ia general a persoanelor i a averilor”. De
asemenea, starea civil a persoanei nu poate constitui un criteriu de discriminare.
Astfel, legiuitorul nu ar putea introduce discrimin ri în raport de filia ie, de exemplu
între copilul din c s torie i cel din afara c s toriei.
O prim generalizare ar putea fi f cut . Sunt prohibite în calitate de criterii de
discriminare între persoane acele caracteristici personale asupra c rora un individ
nu are niciun control sau are un foarte slab control i care nu reflect cu nimic meri-
tele sau capacit ile sale. Sunt astfel de criterii rasa, na ionalitatea, originea etnic ,
limba, sexul, originea social , chiar religia într-un anume sens, dar i vârsta, starea
s n t ii, cet enia.
Criterii precum opinia sau apartenen a politic par a fi de alt natur . Ele in
dimpotriv de voin a subiectului. Deci ar putea fi vorba i de alte criterii de
nediscriminare de natura celor enumerate i care constituie tr s turi personale asupra
c rora individul are controlul. A a, de exemplu, ar putea fi considerat starea civil
(mai pu in filia ia, a se vedea supra), adic toate acele caracteristici personale care in
de c s torie. Astfel, legiuitorul nu ar putea introduce discrimin ri între persoane în
func ie de faptul c persoana este c s torit sau nu sau în func ie de faptul c este
c s torit cu o anumit persoan . De altfel, art. 1 alin. (2) lit. d) teza a IV-a din Legea
48/2002 (M. Of. nr. 69 din 31 ianuarie 2002) privind prevenirea i sanc ionarea
tuturor formelor de discriminare prevede c principiul egalit ii între cet eni este
garantat i în privin a dreptului de a se c s tori i a- i alege partenerul. Tot un astfel
de criteriu ar putea fi considerat condi ia social . Nu trebuie confundat desigur
no iunea cu originea social . Primul criteriu ine de meritul persoanei, cel de-al
doilea de na tere. De exemplu, ar fi discriminatorii dispozi iile care ar lega eligi-
bilitatea de nivelul studiilor. Ar fi astfel prohibite orice discrimin ri care sunt bazate
pe un ansamblu de circumstan e sau de evenimente care fac ca o persoan sau un
grup s ocupe o anumit pozi ie în societate. Este de altfel unul din sensurile inter-
zicerii privilegiilor prin art. 16 din Constitu ie.
Mai trebuie subliniat c textul art. 4 alin. (2) trebuie coroborat cu cel al art. 16 din
Constitu ie i c nu orice distinc ie de tratament juridic pe aceste criterii este pro-
hibit , ci doar cele care au ca efect distrugerea sau compromiterea egalit ii. Expresia
f r deosebire de trebuie, pe de alt parte, interpretat în sensul c discriminarea nu
poate fi bazat pe sau nu poate avea efectul de a compromite egalitatea în raport cu
criterii de natura celor enumerate. Aceasta înseamn c egalitatea trebuie judecat nu
doar în ceea ce prive te efectul legii asupra celor pe care îi vizeaz , ci i asupra celor
pe care îi exclude din câmpul ei de aplicare.
C. Extinderea nediscrimin rii datorat protec iei demnit ii umane. În cadrul
analizei existen ei discrimin rii, problema demnit ii umane ca valoare suprem ,
adic a egalei valori a tuturor oamenilor, poate extinde sfera criteriilor de nediscrimi-
nare. Diferen a de tratament juridic poate fi discriminatorie chiar dac nu este bazat
pe unul dintre criteriile expres prev zute sau pe unul de natura acestora, dac ea
aduce atingere demnit ii umane, adic dac accentueaz un dezavantaj, un stereotip,
o prejudecat sau o vulnerabilitate suportate de o persoan sau un grup, mai ales
atunci când caracteristica care permite identificarea lor este imuabil . Existen a unui
dezavantaj anterior reglement rii eventual discriminatorii este un factor pertinent,
c ci o diferen de tratament adi ional va contribui la perpetuarea sau accentuarea
caracteriz rii sociale injuste a persoanelor vizate i va avea asupra lor efecte mai
grave pentru c ele sunt într-o situa ie de vulnerabilitate. Astfel, nu doar caracteris-
ticile personale sau de grup nu pot constitui baz a discrimin rii pentru c ating dem-
nitatea uman , ci i aflarea într-o situa ie dezavantajoas injust . Existen a discri-
min rii nu mai este judecat strict formal, pornind de la criterii interzise prestabilite
care ar sta la baza reglement rii, ci substan ial, luându-se în considera ie eventuala
excludere sau situare injust prin efectul reglement rii. Accentuarea unui stereotip cu
privire la caracteristicile persoanei sau grupului s u de apartenen prin reglemen-
tarea juridic sau prin oricare alt m sur a statului este astfel contrar demnit ii
umane chiar dac nu are la baz criteriile de nediscriminare. Un stereotip poate fi
definit ca o concep ie eronat pornind de la care o persoan sau un grup sunt în mod
injust inute a poseda caracteristici indezirabile sau caracteristici pe care grupul sau
cel pu in unii dintre membrii lui nu le posed . Perpetuarea sau accentuarea acestor
caracteristici este contrar demnit ii pentru c traduce sau acrediteaz ideea c o
persoan sau un grup particular sunt mai pu in capabile sau valoroase decât altele. De
exemplu, faptul c vârstnicii au o capacitate de munc mai slab decât tinerii sau c
tinerii sunt mai lipsi i de experien i prin acest fapt însu i mai pu in capabili de a
ocupa anumite func ii. Dar nu este neap rat nevoie ca stereotipul s preexiste
m surii legislative. Este suficient ca m sura legislativ s promoveze opinia c un
membru al societ ii este mai pu in capabil sau mai pu in demn de a fi recunoscut sau
valorizat ca fiin uman sau ca membru al societ ii.
Pe de alt parte, luarea în considerare a apartenen ei la un grup defavorizat poate
fi un indiciu pertinent al judec rii unei reglement ri ca fiind contrar demnit ii, dar
nu este i necesar. Un membru al unui grup istoric favorizat poate fi în m sur s
cear i s ob in judecarea normei ca fiind contrar demnit ii sale, la fel ca i un
individ care nu este privit ca membru al unui grup recunoscut din punct de vedere
sociologic. Nu exist deci o obliga ie a celui care afirm violarea demnit ii de a face
dovada c apar ine unui grup. Dac deci egalitatea formal uzeaz de criterii de apar-
tenen grupal , criteriile demnit ii pot s fie autonome fa de o asemenea afiliere.
Violarea demnit ii poate deci exista chiar dac nicio alt persoan care posed
caracteristici similare cu ale persoanei în cauz nu suport acela i tratament injust (în
acest sens, Curtea Suprem a Canadei, Law c. Canada, Ministre de l’Emploi et de
l’Immigration, 1999, 1, R.C.S., p. 497, 25 mars 1999).
§5. Egalitatea ca interzicere a privilegiilor
Uneori egalitatea ca nediscriminare este distins de egalitate ca interzicere a

privilegiilor. Desigur c instituirea unui privilegiu constituie o discriminare, dar nu
orice discriminare fa de unele persoane reprezint un privilegiu pentru ceilal i.
Privilegiul apare când un regim diferen iat acordat unor persoane creeaz consecin e
restrictive în materie de libertate pentru cei care nu beneficiaz de acel tratament.
Deci nu acordarea în sine a unui tratament mai favorabil reprezint un privilegiu, ci
crearea consecin elor restrictive pentru cei care nu sunt beneficiarii acelui tratament.
De exemplu, acordarea dreptului de a utiliza limba matern în raporturile cu adminis-
tra iile publice locale pentru minoritari nu este în sine nicio discriminare, niciun
privilegiu. Dar m sura devine discriminatorie, dac este aplicat în raport de
ponderea grupului minoritar în unit ile administrativ-teritoriale, c ci un minoritar
situat într-o unitate în care minoritatea nu are pondere semnificativ nu se bucur de
dreptul recunoscut celor situa i într-o unitate în care minoritatea are o astfel de
pondere. M sura devine un privilegiu dac angajarea func ionarilor în unit ile
administrative în care minoritatea are ponderea cerut depinde de cunoa terea limbii
materne a minoritarilor, desigur în condi iile unui stat unitar descentralizat, c ci
avantajul pentru minoritari, firesc de altfel, se transform într-o consecin restrictiv
în materia dreptului la munc pentru ceilal i.
Egalitatea deplin nu rezult decât din combinarea tuturor acestor sensuri ale
egalit ii pe care le-am relevat mai sus. Desigur, abordarea lor nu putea fi aici decât
sumar , dat fiind complexitatea problemei, c ci, cum afirma G. Vedel, „egalitatea
nu este un drept natural, ci fundamentul însu i al oric rui drept natural, c ci nu mai
exist drept natural dac oamenii nu sunt egali între ei, altfel spus, dac oamenii nu
exist . Egalitatea este condi ia îns i a recunoa terii omului” (1990, p. 173)
Regimurile de exercitare a drepturilor i libert ilor 621
Capitolul VI
Regimurile de exercitare a drepturilor i libert ilor
Exerci iul libert ilor i drepturilor fundamentale poate fi amenajat în mai multe
modalit i, în func ie de atitudinea puterilor publice fa de afirmarea i protec ia lor.
Aceste moduri de amenajare conduc la consecin e diferite în materia condi iilor de
exerci iu i de protec ie a acestor drepturi i libert i. Trei regimuri principale sunt
cunoscute, care sunt susceptibile de aplicare în stare pur sau în diverse combina ii
ale elementelor lor caracteristice: regimul represiv, regimul preventiv i regimul
preventiv atenuat al declara iei prealabile (J.-J. Israel, 1998, p. 247-253).
§1. Regimul represiv
Denumirea acestui regim general de amenajare a exerci iului drepturilor i liber-

t ilor poate crea impresia c este vorba de un regim opresiv. Nimic mai fals: acesta
este cel mai favorabil dintre cele trei regimuri. Regimul este cel mai liberal pentru c
interven ia autorit ii pentru a limita libertatea este doar a posteriori. Regula este
deci libertatea, în eleas ca posibilitate de a face orice nu afecteaz pe cel lalt.
Restrângerea exerci iului libert ii este excep ia, desigur de strict interpretare, ca
orice excep ie, f cut a posteriori, în baza legii. Acest tip de regim exclude orice
interven ie prealabil a autorit ii: mai întâi, libertatea se exercit , mai apoi, exer-
ci iul ei este controlat. În aceast optic , tot ceea ce legea nu interzice este permis.
Liberalismul sistemului represiv vine i din faptul c el implic interven ia
legiuitorului în amonte, doar el putând stabili ac iunile prohibite (principiul legalit ii
infrac iunilor) ori pedepsele aferente acestora (legalitatea pedepselor), i a judec torului
în aval, doar el putând constata o înc lcare a limitelor libert ii. Executivul este inut
deoparte. Pentru ca sistemul s r mân represiv i s nu devin opresiv, trebuie îns ca
legiuitorul s nu interzic excesiv prin stabilirea de infrac iuni, chiar de contraven ii i
prin agravarea excesiv a pedepselor. Pe de alt parte deci, legea îns i nu poate
interzice orice. Ea nu poate afecta existen a dreptului ori a libert ii fundamentale,
restrângerile trebuind s fie f cute doar pentru anumite motive restrictiv determinate, s
fie necesare într-o societate democratic , propor ionale cu situa ia care le-a determinat
i aplicate nediscriminatoriu, cum o s vedem pe larg mai târziu.
§2. Regimul preventiv (autoriza ie prealabil )
Noi am mai analizat oarecum aceast problem când am vorbit de tr s turile

societ ii civile, spunând c independen a structurilor acestei societ i fa de stat
trebuie s exclud sistemul autoriz rii prealabile a asocia iilor. Acum lucrurile sunt
privite dintr-un unghi de vedere mai general, fiind vorba nu doar de exerci iul
libert ii de asociere, ci de exerci iul tuturor libert ilor.
Sistemul preventiv instituie un mecanism de control a priori al exerci iului
libert ilor. Nu mai este vorba de a reprima abuzurile în exercitarea libert ilor, ci de
a preveni aceste abuzuri. Sanc iunea este înlocuit pân la un punct de un control
exercitat înainte ca orice înc lcare a legii s se fi produs.
Sistemul este, evident, mai pu in liberal decât cel represiv. El porne te de la ideea
c administra ia are o putere de control prealabil, bazat pe un fel de prezum ie de
exercitare abuziv a libert ii, eventual sub controlul a posteriori al unui judec tor.
Administra ia, exclus de primul sistem din ecua ia exercit rii libert ilor, devine în
al doilea sistem pionul principal. Posibilit ile de abuz sunt mult mai mari decât în
cazul sistemului represiv, ceea ce nu înseamn îns c acest sistem nu poate fi
compatibil, în anumite limite, cu o democra ie liberal . Compatibilitatea nu vine îns
decât dac el este aplicat punctual, încadrat strict din punct de vedere juridic, admi-
nistra ia fiind plasat sub controlul unui magistrat independent i combinat în mod
necesar cu o aplicare de principiu a sistemului represiv. Altfel libertatea devine
excep ia, în timp ce liberalismul comand ca ea s fie regula.
Institu ia care caracterizeaz acest sistem este cea a autoriz rii prealabile. Libertatea
nu poate fi exercitat decât sub condi ia autoriz rii administrative prealabile. Puterea
administra iei poate fi îns diferit în func ie de cum este sau nu încadrat normativ i de
cât de strict este aceast încadrare. Dac legea nu încadreaz administra ia, dac ea nu
define te în avans condi iile acestei autoriz ri, atunci regimul poate oricând glisa i o face
efectiv întotdeauna, c tre abuz. Dac administra ia este încadrat normativ, iar condi iile
exercit rii libert ilor sunt clar i detaliat stabilite, administra ia nu poate decât s verifice
îndeplinirea condi iilor din punct de vedere material, iar posibilitatea de abuz este mai
mic , mai ales dac administra ia este supus controlului magistratului.
Regimul preventiv poate fi uneori justificat, dar doar de protec ia interesului
general, în cazul în care exerci iul abuziv al libert ii ar avea consecin e ireparabile,
deci sanc iunea a posteriori s-ar dovedi inutil sau în cazul în care interven ia
prealabil a administra iei creeaz doar condi iile unei mai bune exercit ri a libert ii
înse i (permisul de conducere, de exemplu) ori este neap rat necesar gestiunii penu-
riei sau rarit ii resurselor (de exemplu, acordarea frecven elor radio). Acest regim
este efectiv utilizat ca un regim de excep ie în rile liberale, mai ales în materia
urbanismului, construc iilor, amenaj rii teritoriului, profesiunilor reglementate care
necesit utilizarea domeniului public (taxi, transporturi, circula ie cu mijloace de
transport pe drumurile publice, exercitarea anumitor profesii) etc. M sura admi-
nistrativ de autorizare este întotdeauna contestabil în fa a judec torului i nu este
legal decât dac este necesar , adaptat naturii activit ii i circumstan elor de timp
i loc, protejând în acela i timp i ordinea public , i libertatea.
§3. Regimul declara iei prealabile
Acest regim de amenajare a exerci iului libert ilor este un regim preventiv atenuat.
Autorizarea prealabil este înlocuit cu o declarare la administra ie a unor activit i,
precizându-se modul exercit rii, pentru ca aceast exercitare s poat fi f cut . Admi-
nistra ia nu mai are un rol activ, ca în cazul autoriz rii prealabile, ci pasiv, ea neverificând
condi iile exerci iului libert ii. Dar fiind informat , ea poate controla mai eficient.
În principiu, acest regim, ca i cel de autorizare prealabil , este creat prin lege.
Nu trebuie niciodat deci s fie transformat într-un regim de autorizare sau declarare
prealabil aplicabil libert ilor fundamentale însele.
Titlul VI
Justi ia constitu ional
Justi ia constitu ional este cheia de bolt a întregului mecanism al statului de

drept democratic actual. Ea este garantul suprema iei Constitu iei i prin aceasta
garantul respect rii drepturilor omului i libert ilor publice, al limit rii puterii prin
divizarea ei orizontal , în cadrul separa iei puterilor i vertical , între stat i
elementele sale constitutive. Iat de ce studiului ei îi va fi consacrat în aceast lucrare
un titlu distinct.
Capitolul I
No iunea de justi ie constitu ional
Justi ia constitu ional nu trebuie confundat cu jurisdic ia constitu ional . Cea

din urm este organul prin care se realizeaz prima. Justi ia constitu ional trebuie
deci definit în raport de func ia pe care o realizeaz i nu în func ie de natura
organului care exercit într-un sistem sau altul aceast func ie. Func ia generic a
justi iei constitu ionale este de a asigura suprema ia constitu iei. Deci vom numi
justi ie constitu ional ansamblul institu iilor i tehnicilor prin care este asigurat
suprema ia constitu iei. În cadrul acestui ansamblu, controlul constitu ionalit ii
legilor nu este decât o procedur printre altele, evident important , dar care nu epui-
zeaz no iunea de justi ie constitu ional .
Amploarea justi iei constitu ionale depinde de sensul pe care îl d m no iunii de
constitu ie. Dac ne referim la no iunea de constitu ie din punctul de vedere al
con inutului acesteia, uzând deci de un prim sens material al conceptului, atunci
justi ia constitu ional este ansamblul procedurilor i institu iilor care asigur supre-
ma ia normelor secundare, a normelor care reglementeaz modul producerii celor-
lalte norme, asupra normelor primare, adic a normelor care reglementeaz compor-
tamente. Un prim sens al justi iei constitu ionale este deci de ansamblu de procedee
i institu ii care garanteaz reparti ia competen elor normative. Un prim fel de con-
tencios constitu ional este aferent acestui sens: contenciosul constitu ional al
normelor. Un alt mod de a privi constitu ia din punct de vedere material face din ea
ansamblul normelor care reglementeaz instaurarea, exercitarea i transmiterea
puterii politice. Corespunz tor acestui sens justi ia constitu ional vegheaz la
respectarea procedurilor electorale i de interven ie a poporului în exerci iul puterii,
la respectul devolu iunii orizontale i verticale a puteri, la respectul separ rii dintre
stat i societatea civil ... Un al doilea sens al justi iei constitu ionale este deci acela
624 Justi ia constitu ional
de ansamblu de institu ii i proceduri care garanteaz devolu iunea puterii. Un al

doilea tip de contencios corespunde acestui sens: contenciosul constitu ional al
institu iilor. Constitu ia este nu doar un mijloc de a încadra puterea politic , ci i un
mod de garantare a libert ilor i drepturilor fundamentale. Acestea fac parte din
constitu ie în sens material. Justi ia constitu ional este astfel i un ansamblu de
mijloace i institu ii care garanteaz respectul drepturilor i libert ilor fundamentale.
Corespunz tor acestui al treilea sens al justi iei constitu ionale vom întâlni un al
treilea tip de contencios: contenciosul constitu ional al drepturilor i libert ilor.
Justi ia constitu ional este ansamblul procedeelor care garanteaz limitarea puterii,
respectul devolu iunii puterii normative i drepturile i libert ile fundamentale.
Competen ele exercitate în cadrul func iei de justi ie constitu ional de c tre
organele care o realizeaz sunt extrem de ample i de importante. Ele sunt date de
cele mai multe ori unor magistra i care scap de sub puterea demosului, atât ca mod
de numire cât i ca angajare a r spunderii. De aceea, legitimitatea unei astfel de puteri
este aproape în mod natural pus sub semnul întreb rii. Iat de ce, mul umindu-ne
deocamdat cu defini ia sumar dat mai sus justi iei constitu ionale, ne vom
concentra, mai întâi, asupra legitimit ii acesteia (capitolul 1), pentru ca, abia apoi, s
dezvolt m o teorie general a justi iei constitu ionale (capitolul 2), v zând care sunt
modelele de amenajare a acestei func ii (sec iunea 1), care este modul de organizare
i func ionare a jurisdic iilor constitu ionale (sec iunea a 2-a) i tipurile de contencios
constitu ional pe care acestea sunt abilitate s îl solu ioneze (sec iunea a 3-a), pentru
ca studiul justi iei constitu ionale în România s -l abord m în volumul al doilea al
acestei lucr ri.
Capitolul II
Legitimitatea justi iei constitu ionale
Apari ia i dezvoltarea justi iei constitu ionale, acordarea largilor competen e de

control enumerate mai sus unor magistra i ale c ror puteri nu rezult din vot, a creat
o problem extrem de delicat : poate un organ nedependent de demos s controleze
expresia puterii demosului f cut prin intermediul reprezentan ilor ale i ai acestuia?
R spunsul nu este deloc simplu. El depinde, mai întâi, de o anumit în elegere
filosofic a realit ii democra iei i de solu ionarea în baza acesteia a câtorva
probleme extrem de delicate, cum ar fi rela ia dintre voin a poporului i reprezentare,
distinc ia dintre suveranitatea legislativ i suveranitatea popular , dintre puterea
constituant i puterile constituite, modul de în elegere a separa iei puterilor în stat,
precum i circumscrierea rolului judec torului în cadrul acestui sistem. Pornind de la
r spunsul dat acestor probleme unii au negat legitimitatea justi iei constitu ionale,
al ii au încercat s o cl deasc pe fundalul declinului reprezent rii, bazând-o pe
necesitatea încadr rii juridice i limit rii puterii în numele unei protec ii a drepturilor
omului devenit centru al statului de drept democratic.
Legitimitatea justi iei constitu ionale 625
Sec iunea 1. Negarea legitimit ii justi iei constitu ionale
Argumentele aduse pentru a nega legitimitatea justi iei constitu ionale sunt
diverse i divers structurate ori accentuate, dar ele pot, dup p rerea noastr , s fie
subsumate sub trei direc ii: prioritatea de principiu acordat reprezent rii, confuzia
dintre putere i autoritate i o în elegere ierarhic a separa iei puterilor în stat.
§1. Prioritatea reprezent rii
A. Necesitatea reprezent rii. Poporul nu se poate exprima direct: el are nevoie

de reprezentare. Aceast presupunere este bazat , mai întâi, pe considera ii practice:
dimensiunile statelor moderne presupun o întindere a demosului care împiedic o
consultare prea deas (argument extensiv) i care împiedic o intensitate calitativ
suficient a acestor consult ri (argument intensiv), pe de o parte, datorit nerecept rii
problemelor ca fiind importante, c ci sunt prea dep rtate, pe de alt parte, datorit
lipsei de calificare a electoratului pentru problemele din ce în ce mai tehnice pe care
le pune guvernarea.
În al doilea rând, unele considera ii teoretice pot justifica necesitatea reprezen-
t rii. Este vorba de în elegerea poporului ca întreg organic, ca realitate indivizibil .
Aceast în elegere organic i holist a poporului este introdus de filosofia roman-
tic . Romanticii vorbeau de un spirit al poporului, Volksgeist sau Volksseel, un spirit
universal care determin spiritele individuale. Poporul are, în aceast viziune, o
realitate distinct de indivizii ce îl compun, iar individul nu are realitate i caracter
etic decât întrucât este membru al poporului, dac ne este permis s -l parafraz m pe
Hegel. Acest întreg care î i subsumeaz pân la negare p r ile nu poate s se exprime
direct. El trebuie s fie reprezentat. Astfel statul este reprezentarea Na iunii, ca
realitate organic , iar expresia voin ei generale nu poate rezulta decât din vot. Repre-
zentarea este centrul construc iei puterii politice. Ea între ine cu voin a poporului, ca
ra iune a colectivit ii i nu ca rezultant a voin elor individuale, o rela ie ambigu .
Aceast concep ie a fost în mod natural îmbr i at de sus in torii statelor na ionale.
Teoria suveranit ii na ionale, pornind de la o în elegere organicist a poporului,
nu putea decât s justifice reprezentarea i s nege guvern mântul direct. Democra ia
a fost întemeiat pornind de aici pe ceea ce am putea numi «ra iunea filosofic », o
ra iune conform c reia unele realit i independente de indivizi i caligrafiate cu
majuscule, Ideea, Ra iunea, Na iunea, Statul, Parlamentul..., domin voin a indivi-
dual i construiesc binele comun. Figura central a acestei democra ii este reprezen-
tantul. El reprezint voin a general , voin ce nu se reduce la suma voin elor
individuale, ci este mai mult, este o «ra iune» a colectivit ii. Expresia acestei voin e
este legea. Ea este întotdeauna conform voin ei generale, deci incontrolabil ca i
aceasta. Justi ia constitu ional este exclus în aceast optic , c ci a controla a con-
trola legile înseamn a controla toate acele majestuoase realit i care o întemeiaz ,
oper peste puterile magistra ilor.
B. Toate puterile rezult din puterea de vot. În continuarea în elegerii moderne
a necesit ii reprezent rii, o alt idee a c p tat în perioada de na tere a democra iilor
acelei epoci caracterul unei axiome: toate puterile rezult din dreptul de vot. Cum se
exprim Constitu ia României, „suveranitatea na ional apar ine poporului român,
care o exercit prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri...” [art. 2
alin. (1)]. A contrario, orice organe care nu sunt constituite prin alegeri nu exercit
suveranitatea na ional . Deci toate puterile care nu rezult din dreptul de vot au un
statut de inferioritate fa de cele rezultate din acesta. A adar parlamentul este
„organul suprem al puterii de stat”. A da judec torilor sau oric rui alt organ care nu
rezult din vot i care nu are legitimitatea democratic a reprezentan ei na ionale
capacitatea de a controla i limita puterea acesteia din urm este echivalent, în
aceast optic , cu a nega democra ia, puterea poporului, rolul politic central al
votului. În aceast optic , controlul constitu ionalit ii legilor de c tre judec tor este
exclus. Cel mult poate fi admis un control prin intermediul unui organ politic al
ini iativelor legislative sau al proiectelor de lege, deci nu al operei legislative care
este des vâr it din punct de vedere juridic.
C. Rela ia dintre reprezentare i voin a poporului. Exist dou moduri de a
în elege rela ia dintre reprezentare i voin a general . Într-o prim accep ie, adunarea
rezultat în urma votului universal reprezint voin a poporului, în sensul c aceast
voin este transmis c tre adunarea reprezentativ . Voin a legiuitorului este identic
cu voin a poporului. Aceasta este o prezum ie de neînl turat. Concep ia aceasta
reprezint o transpune fidel a procedeului mandatului din dreptul privat în dreptul
public: ca i în dreptul privat, la baza actelor mandatarului (adunarea reprezentativ )
st voin a mandantului (na iunea). Cum na iunea nu poate fi controlat , nici actele
reprezentan ei na ionale nu pot fi controlate. Justi ia constitu ional este condamnat
într-o astfel de viziune. Într-o a doua accep ie, care porne te de la principiul lui
Rousseau, potrivit c ruia „puterea se poate transmite, voin a îns nu” (1957, p. 2),
adunarea legiuitoare nu reprezint , ci creeaz voin a general . Mult mai prudent în
problema valorii institu iei reprezent rii, ea admite c voin a legislativ a statului,
exercitat prin adunarea reprezentativ , poate fi în dezacord cu voin a real a
poporului. Controlul acestei voin e este de la sine în eles în aceast viziune, ceea ce
poate stârni controverse fiind legitimitatea organului care face controlul, nu a con-
trolului ca atare. Cu alte cuvinte, problema se deplaseaz de la analiza legitimit ii
justi iei constitu ionale la analiza îndrept irii judec torului de a exercita un astfel de
control, problem la care ne vom referi aparte.
§2. Confuzia între putere i autoritate
A. Utilizarea abuziv a no iunii de putere. O alt cauz a neg rii legitimit ii

justi ie constitu ionale este utilizarea abuziv a no iunii de putere. Astfel, no iunea
este utilizat atât pentru a desemna puterea poporului, «putere constituant », cât i
pentru a desemna autorit i ale statului, situate fie la nivel constituant, autoritatea
statal care adopt ori revizuie te constitu ia fiind numit putere constituant , fie la
nivelul autorit ilor constituite, aceste fiind cel mai adesea numite puteri constituite.
Aceast utilizare a no iunii de putere este evident abuziv , creând impresia c autori-
tatea limitat a unor organe statale are caracterul de nelimitare tipic puterii poporului.
De aici concluzia imposibilit ii de a controla exerci iul competen elor unor organe,
în special al autorit ii constituante originare ori derivate (numit i putere de
revizuire) sau chiar a parlamentelor na ionale.
B. De la imposibilitatea control rii poporului la imposibilitatea control rii
parlamentului. Datorit confuziilor no ionale semnalate mai sus, printr-o dubl
alunecare, „puterea constituant , ca organ, a devenit suveran ” (C. Isidoro, 2003,
p. 237), mai mult chiar, puterea legislativ a fost în eleas ca suveran , suveranitatea
legislativ fiind confundat cu suveranitatea na ional . Evident c aceste confuzii
no ionale sunt abuzive. Putere nu are decât poporul, c ci el este singurul care este
necontrolabil, cel pu in când se manifest ca putere constituant . Organele statului,
indiferent de sfera manifest rii competen elor lor, nu au putere, ci competen e, sunt
autorit i, nu puteri, deci sunt limitate, a adar controlabile. Confiscarea suveranit ii
na ionale de c tre legislativ este destructiv pentru justi ia constitu ional , atât timp
cât suveranitatea este în eleas ca absolut .
§3. O în elegere neegalitar a separa iei puterilor sau negarea acesteia
Teoria separa iei puterilor în stat poate fi în eleas în mai multe feluri. Ea poate fi
rigid (regim preziden ial) sau supl (regim parlamentar), dar poate fi i egalitar sau
neegalitar . O separa ie neegalitar f cea chiar cel inut drept întemeietor al doctrinei,
c ci pentru Montesquieu puterea de a judeca este întrucâtva nul . Aceast viziune s-a
perpetuat, judec torul fiind inut a fi un simplu interpret i aplicator al legii sau, cum
se exprima Montesquieu, „gura care pronun cuvintele legii”. De aici pornind,
puterile statului sunt ierarhizate, reprezentan ei na ionale oferindu-i-se o pozi ie
preeminent , ea fiind considerat „organul suprem în stat”. Controlarea acestui organ
este lipsit de logic , c ci este imposibil s g se ti pe cel îndrept it s fac un astfel
de control. Justi ia constitu ional nu poate exista într-o astfel de concep ie. Doar
în elegerea egalitar a separa iei puterilor, concep ie potrivit c reia toate cele trei
puteri exercit cu aceea i îndrept ire i de pe pozi ii de egalitate suveranitatea,
fiecare într-un domeniu func ional, poate justifica un control de constitu ionalitate, o
justi ie constitu ional .
În elegerea neegalitar a separa iei puterilor este înso it de o în elegere neega-
litar a func iilor statului. Func ia legislativ este supraordonat celorlalte. i cum
parlamentul este organul suprem în stat, doar el este abilitat s exercite aceast func-
ie. În consecin , judec torului îi este interzis s creeze dreptul, s se pronun e pe
cale de dispozi ii generale sau reglementare, cum se exprim codul nostru civil.
Problema interpret rii devine în aceste condi ii o posibil surs de contestare a legiti-
mit ii justi iei constitu ionale. Dac interpretarea devine constructiv i unii sus in
c interpretarea constitu iei este cu necesitate astfel, atunci problema unei instan e
care devine constituant de fapt face pe mul i s conteste legitimitatea justi iei consti-
tu ionale. Instan a constitu ional nu are, în aceast optic , legitimitatea necesar
unei opere de constitu ionalizare a unor drepturi sau libert i i nici de interpretare
extensiv a textelor, c ci prin aceasta ea se substituie puterii constituante.
Tot la negarea legitimit ii justi iei constitu ionale duce i negarea teoriei sepa-
ra iei puterilor în stat i bazarea statului pe unitatea puterii. Puterea unic apar ine
poporului, care nu poate s o transmit decât c tre reprezentan i. Negarea separa iei
puterilor duce deci cu necesitate la o afirmare a reprezentan ei politice i deci a parla-
mentelor. Garantarea suprema iei constitu iei nu poate atunci s fie decât politic i
atribuit organului politic reprezentativ. Astfel se instituie o identitate între organul
controlat i organul de control, acesta fiind implicit realizat de organul legislativ când
legifereaz . Ori cert este c o astfel de concep ie nu putea duce decât la negarea
practic a justi iei constitu ionale. Sistemul a fost practicat de fostele state socialiste,
dar trebuie remarcat c el a fost criticat chiar din interiorul sistemului socialist (de
exemplu, P. Nikohc, Le contrôl juridictionnel des lois et sa légitimité, apud
L. Favoreu, Y.A. Jolowicz, 1986, p. 71-115), iar unele state socialiste au renun at la
el, înfiin ând instan e constitu ionale specializate de control de constitu ionalitate
înainte de 1989 (Iugoslavia, Cehoslovacia i Polonia).
Sec iunea a 2-a. Construirea legitimit ii justi iei constitu ionale
Justi ia constitu ional este ast zi r spândit aproape în toate spa iile culturale.
Dup cel de-al doilea r zboi mondial expansiunea ei a fost însemnat , pu ine state
rezistând schimb rii i men inând doctrina suveranit ii parlamentare (Marea
Britanie, de exemplu). C derea sistemului comunist a dus practic la adoptarea siste-
mului de c tre toate noile democra ii liberale. Prestigiul justi iei constitu ionale pare
deci s se fi înt rit substan ial. Dar aceast legitimitate sporit este rodul unei evolu ii
relativ îndelungate i a unor succesive revolu ii a concep iilor i practicilor poli-
tico-juridice. Construirea legitimit ii justi iei constitu ionale este astfel rodul decli-
nului institu iei reprezent rii, care transpune un declin al prestigiului parlamentelor,
datorat faptului c ele nu mai sunt inute ca fiind capabile s limiteze puterea pentru a
prezerva libert ile, ci sunt percepute ca posibili atentatori la aceste libert i, evolu ie
care este reflexul unei evolu ii mai profunde ce ine de modific rile teoriei
cunoa terii, care antreneaz dup sine recentrarea no iunilor de democra ie i de stat
de drept (§1). Aceast evolu ie pune în centru edificiului statal i juridic drepturile
omului i face din ap rarea lor jurisdic ional mecanismul esen ial al regimurilor
politice contemporane (§2). Pe de alt parte, legitimitatea justi iei constitu ionale se
fundamenteaz pe negarea priorit ii mijloacelor de limitare a puterii rezultate din
aplicarea separa iei puterilor i impunerea unor mijloace noi care exced cadrului
clasic (§3). Controlul politic al suprema iei constitu iei, de i înc rezistent în unele
sisteme, cedeaz în aceste condi ii din ce în ce mai mult teren unui control juris-
dic ional, evolu ie care deplaseaz problema legitimit ii de la justi ia constitu ional
la titularul acestei func ii, ridicând problema raportului dintre interpretarea judiciar
i crearea dreptului i cea a concuren ei magistra ilor cu parlamentele.

declinului reprezent rii
A. Neîncrederea în parlamente. Parlamentele au ap rut ca organe de protec ie

contra abuzurilor puterii executive, mai întâi a monarhilor, apoi a guvernelor. Rolul
lor primordial era deci protec ia libert ii prin încadrarea normativ a exerci iului
puterii. Or parlamentele s-au dovedit treptat incapabile s îndeplineasc eficient acest
rol. Cum afirma M. Cappelletti, „parlamentele i legisla iile lor pot deveni instru-
mentele regimurilor despotice, i majorit ile pot fi ele însele în mod brutal opresive”
(apud L. Favoreu, Y.A. Jolowicz, p. 293-294). Parlamentele pot deveni instrumentele
majorit ilor politice conjuncturale prea pu in sensibile fa de protec ia libert ilor.
Germania i Italia interbelice au dovedit-o din plin. Ineficien a parlamentelor le-a
atras declinul în ochii popula iei. Legea îns i, ca oper a reprezentan ilor capabil s
opreasc utilizarea abuziv a puterii, intr într-un declin: declinul operei inerent
declinului autorului ei i declinul datorat utiliz rii ei ca spectacol politic care antre-
neaz o infla ie juridic , adic o înmul ire a actelor legislative înso it de o devalo-
rizare a lor. Datorit acestui proces, vechii idei din secolul al XIX-lea, conform
c reia protec ia libert ii este f cut prin lege, i se substituie treptat ideea experimen-
tal a necesit ii protec iei libert ii contra legii. i aceast evolu ie face posibil
fenomenul extraordinar care este acceptarea unei autorit i superioare legiuitorului
însu i, o autoritate îns rcinat s impun legiuitorului respectul constitu iei
(J. Rivero, 1982, p. 519). Declinul parlamentelor i al legii ca mijloc de ap rare a
drepturilor i libert ilor impune astfel o justi ie constitu ional , adic o protec ie
contra legii ca vector de dezvoltare i de ac iune al puterii. Legitimitatea justi iei
constitu ionale este construit astfel pe declinul reprezentan ei, dac nu chiar al
reprezent rii, de i nu trebuie uitat c aproape toate sistemele europene actuale au
introdus procedee ale guvern mântului semidirect bazate tocmai pe reticen a contra
valorii reprezent rii îns i.
B. În elegerea egalitar a separa iei puterilor. Am v zut c în elegerea inega-
litar a separa iei puterilor condamn justi ia constitu ional . O separa ie egalitar a
puterilor legitimeaz atunci existen a unui control de constitu ionalitate? R spunsul
nu poate fi decât afirmativ. Egalitatea aceasta a puterilor porne te de la afirmarea
suveranit ii constituante a poporului i de la distingerea acesteia de puterile consti-
tuite. Vom încerca a adar s vedem ce este puterea constituant , ce sunt puterile sau
mai degrab autorit ile constituite i cum prima impune o egalitate a celor din urm
printr-o redefinire a reprezent rii i a exerci iului suveranit ii.
No iunea de putere constituant pare simpl . Este putere constituant cea care
constituie statul, îi d o constitu ie. i cum o constitu ie neacceptat nu mai este
constitu ie, eficacitatea ei fiind dat de credin a în legitimitatea puterii constituante i
de acceptarea valorii juridice a normelor care îi reflect voin a, indiferent cum ar fi
conceput titularul puterii constituante, doar acceptarea lui de c tre popor îi d
legitimitate. Finalmente, doar poporul are putere constituant . Aceast aser iune este
evident în democra ie, unde puterea constituant este în mod «natural» acordat
poporului. Acesta are o putere de autoorganizare, o putere suveran de a- i oferi un
anumit stat i nu altul, de a- i oferi un anumit tip de ordine juridic i nu alta. Nu este
necesar ca poporul s fie el însu i cel care adopt constitu ia pentru a fi putere
constituant . El poate avea acest caracter chiar dac deleag autoritatea constituant
unui organ, de obicei unei adun ri constituante.
Puterile constituite, care trebuie mai degrab numite autorit i pentru a elimina
aspectul absolut i necontrolat inerent no iunii de putere, sunt cele create prin actul
puterii constituante sau f cut în numele puterii constituante. Ele sunt puterea legis-
lativ , executiv i judiciar . Toate aceste puteri sunt constituite, deci limitate, pe de
o parte, i reprezentând, cu aceia i îndrept ire, c ci rezult din acela i act constitu-
tiv, poporul ca putere constituant , pe de alt parte. Nu are din acest punct de vedere
nicio importan c titularii unora dintre autorit ile constituite sunt ale i iar al ii nu.
Legitimitatea egal a func iilor pe care ei le exercit este dat de raportarea lor la
puterea constituant i nu la corpul electoral, el însu i o putere (autoritate) consti-
tuit . Principiul suveranit ii constituante a poporului pe care îl afirm din ce în ce
mai multe constitu ii contemporane oblig astfel la o în elegere egalitar a separa iei
puterilor, potrivit c reia fiecare dintre cele trei puteri reprezint cu aceea i legitimi-
tate poporul constituant, fiecare în ordinea sa func ional , toate fiind limitate i deci
controlabile pentru a observa dac actele lor sunt conforme voin ei celui care le creeaz
i încadreaz puterile: poporul constituant i actului acestei voin e suverane, constitu ia.
Teoria suveranit ii parlamentului este astfel dep it prin afirmarea suveranit ii
poporului, iar controlul constitu ionalit ii este nu doar posibil ci i necesar.
C. Evolu ia cunoa terii, evolu ia democra iei i a statului de drept. Priori-
tatea jurisdic iei constitu ionale. Democra ia a fost întemeiat mai întâi pe ceea ce
am putea numi «ra iunea filosofic ». Figura central a acestei democra ii este repre-
zentantul. El reprezint voin a general , voin ce nu se reduce la suma voin elor
individuale, ci este mai mult, este o «ra iune» a colectivit ii. Expresia acestei voin e
este legea. Ea este întotdeauna conform voin ei generale, deci incontrolabil . Admi-
nistra ia este în aceast faz de evolu ie a democra iei încadrat normativ de lege, dar
legiuitorul se bucur de o deplin libertate. Reprezentan ii sunt considera i astfel ca
infailibili. Ori odat cu progresul mijloacelor de informare i cu cre terea nivelului
de educa ie aceast prezum ie nu mai putea r mâne irefragabil . Prestigiul parla-
mentelor decade dramatic într-o a doua faz de evolu ie a societ ii democratice. Cu
declinul parlamentelor a dec zut legea îns i i chiar Ra iunea filosofic în calitate de
fundament al ei i al democra iei. Un nou tip de legitimitate se impune, cea bazat pe
«ra iunea tiin ific » i odat cu ea o nou figur devine centrul organiz rii demo-
cratice, «specialistul», «tehnicianul». Politicul, i cu el democra ia, se tehnicizeaz .
Elementul cheie al organiz rii de stat nu mai este deputatul, ci func ionarul. Legea se
rezum la principii generale pe care Executivul este chemat s le precizeze. El este
noul centru real de impuls politic, care transform parlamentul într-un instrument
docil, c ci el r spunde mai bine decât acesta din urm noilor atribu ii ale statului,
evolu iei spre a a-numitul stat-providen (Pentru tratarea crizei statului-providen ,
J. Chevallier, 1980; P. Rosanvallon, 1981). Administra iile domin sistemul statal.
Ele sunt scoase de sub imperiul dreptului comun i li se construie te un regim juridic
distinct: dreptul administrativ. Dar birocra ia astfel instaurat se dovede te sufocant
pentru drepturile individuale i pentru societatea civil , cerând un nou tip de
democra ie. Drepturile i libert ile individuale devenind centrale pentru societate,
garantarea acestora devine elementul fundamental pentru democra ie, ceea ce aduce
în prim plan figura judec torului, singurul suficient de independent fa de stat pentru
a garanta drepturi contra acestuia. Democra ia se jurisdic ionalizeaz în aceast a
treia faz evolutiv . Dar, ca orice mijloc formal, controlul jurisdic ional al legilor sau
al administra iilor nu poate fi prin sine însu i satisf c tor. De aceea, o viziune
material asupra democra iei tinde s se impun într-o a patra faz de dezvoltare,
viziune care impune o primordialitate a societ ii în fa a statului. Ea poate conduce la
instaurarea democra iilor populare, autodeclarate «reale» i care ar fi vrut, urmare a
doctrinei marxiste, s dep easc organizarea statal instaurând comunismul, dar i la
un anumit tip de stat de drept. În aceast faz , fundamentul democra iei nu mai este
ra iunea instrumental (M. Horkeimer, T. Adorno, 1974), ci ra iunea axiologic , adic
cea care se bazeaz nu pe logic , ci pe valori.
Acestor patru faze de evolu ie a ra iunii democra iei îi corespund, chiar dac
mularea nu este perfect , patru forme de stat de drept: statul de drept parlamentar,
statul de drept administrativ, statul de drept jurisdic ional i statul de drept social i
patru atitudini fa de justi ia constitu ional .
a. Statul de drept parlamentar i negarea legitimit ii justi iei constitu-
ionale. Acest tip de stat de drept este reflexul primei faze de evolu ie a democra iei
în care exist tendin a de a absolutiza valoarea legii i a reprezent rii. Scopul s u este
limitarea puterii executive i a administra iilor prin încadrarea normativ a ac iunii
acestora, nu i limitarea parlamentului. Parlamentul este exponentul voin ei generale,
care este prezumat a sta la baza oric rei legi. Legea nu poate fi decât în acord cu
voin a general , ceea ce o face infailibil i deci incontrolabil . Parlamentul confisc
suveranitatea na ional , c ci aceasta tinde s fie confundat cu suveranitatea legis-
lativ . El este organul suprem al statului.
Din punct de vedere structural statul de drept parlamentar presupune o ierarhie
normativ care are în vârful s u legea. Constitu ia nu se bucur decât de o prioritate
logic , nu de o real suprema ie, c ci lipse te un control al constitu ionalit ii legilor.
Actele administrative nu pot avea caracter normativ, iar sursele autonome nu pot
exista decât dac legea le ofer expres valoare juridic .
Controlul politic este baza acestui sistem i nu controlul jurisdic ional. Justi ia
constitu ional nu poate exista în acest sistem. Ea este negat de prioritatea parla-
mentelor i de lipsa suprema iei juridice, chiar a caracterului juridic al constitu iilor.
b. Statul de drept administrativ i libert ile ca expunere sub form cazuis-
tic a legalit ii administrative. Acest al doilea tip de stat de drept corespunde celei
de a doua faze de evolu ie a democra iei moderne în care ra iunea instrumental ,
func ionarul, i deci Executivul i administra iile sunt elementul s u central. Acest
stat de drept este caracterizat de asemenea prin încadrarea legal a ac iunii statale,
doar c administra iile cap t o putere de reglementare proprie, sunt supuse unui
drept special, dreptul administrativ i unui control special prin intermediul unor
tribunale speciale administrative distincte de instan ele judiciare ordinare.
Acest stat de drept este deci un „stat de drept administrativ bine ordonat”
(O. Meyer apud O. Jouanjan, Figures..., 2001, p. 33). Organizarea i ac iunea admi-
nistrativ sunt centrale pentru el. Principiul legalit ii este cheia lui de bolt . Dreptu-
rile fundamentale constituie doar „expunerea, sub form cazuistic , a legalit ii
administrative” (G. Anschütz, 1912, p. 98, apud O. Jouanjan, Figures..., 2001, p. 34).
Aceast centrare a statului pe autoritate i nu pe libertate condamn justi ia consti-
tu ional , dar, relativizând puterea parlamentelor i a legii, constituie un prim pas în
procesul de afirmare a justi iei constitu ionale ca ap r toare a drepturilor individuale
contra legii posibil abuzive.
c. Statul de drept jurisdic ional i prioritatea justi iei constitu ionale. Evo-
lu ia fundamentului cunoa terii juridice de la ra iunea instrumental c tre ra iunea
cazuistic , fenomen perceput uneori ca o americanizare a dreptului, a dus la centrarea
democra iei pe figura celui care este specializat în acest domeniu: judec torul.
Centrarea democra iei pe judec tor, pe garantarea drepturilor fundamentale prin
intermediul controlului de caz pe care acesta îl realizeaz asupra administra iei i
Legislativului conduce la apari ia unei a treia forme de stat de drept, statul de drept
jurisdic ional. Acest stat de drept este o reac ie institu ional în fa a ineficien ei
ac iunii parlamentare în domeniul garant rii drepturilor i libert ilor persoanelor.
Statul de drept jurisdic ional presupune, pe de o parte, o valorizare a drepturilor i
libert ilor fundamentale, mai întâi prin prevederea lor constitu ional , mai apoi prin
garantarea lor jurisdic ional contra statului însu i printr-un control jurisdic ional al
constitu ionalit ii legilor care dubleaz un control al administra iilor realizat prin
intermediul instan elor ordinare i, pe de alt parte, o independen cât mai aproape
de absolut a judec torilor fa de Executiv, legislativ i societatea civil . Judec torul
devine arbitru între stat i cet eni. El este cheia de bolt a statului de drept. Ordinea
juridic ierarhizat este doar unul din mecanismele formale ale acestui tip de stat de
drept. Centrale devin mecanismele de control al respect rii acestei ierarhii, dar nu
pentru frumuse ea logic a sistemului, ci în scopul precis de a garanta drepturile i
libert ile cet enilor. Suntem deci în prezen a unui drept care nu mai este cu totul
indiferent fa de valori, punându- i ca scop libertatea individual i drepturile cet -
enilor. Mecanismele formale sunt subordonate realiz rii acestui scop. Dar ele r mân
înc centrale. Astfel justi ia constitu ional este cheia democra iei i a statului de drept,
c ci ea este cheia ap r rii drepturilor i libert ilor cet enilor. Este înc o justi ie
constitu ional formal , dar care tinde s se substan ializeze prin referire la valori.
d. Statul de drept social i justi ia constitu ional substan ial . Statul de drept
social neag prioritatea mecanismelor formale care este tipic celorlalte trei forme,
împingând mai departe tendin a prezent deja în statul de drept jurisdic ional. El este
un stat de drept substan ial, material, nu un simplu mecanism formal. Aceast revolt
contra formalismului poate duce îns în dou direc ii: c tre un stat socialist care nu ar
fi decât o tranzi ie c tre o societate f r stat, societatea comunist , sau c tre un stat
social, stat în care problema social devine central , statului impunându-i-se asigu-
rarea nu doar a drept ii ca echilibru formal, ci a unei justi ii sociale, care presupune
o redistribuire a beneficiilor sociale i o concep ie material asupra egalit ii. Statul
de drept social presupune deci o dep ire a viziunii formale, nu prin negarea ei pur
i simpl , ca în cazul statului socialist, ci prin înglobarea mecanismelor formale de
garantare drepturilor i libert ilor – separarea puterilor, ierarhizarea normativ ,
controlul jurisdic ional al respect rii acestei i garantarea juridic i jurisdic ional a
drepturilor i libert ilor – într-o viziune material asupra statului de drept, care
presupune o determinare a statului de c tre societate. Justi ia constitu ional este
evident legitimat de o asemenea concep ie. Dar ea este transformat dintr-un simplu
mecanism formal într-o justi ie social . Valorile devin centrale pentru statul de drept,
care nu mai este statul oric rui drept, ci statul al c rui drept respect valorile
dominante în societate. Justi ia constitu ional asigur în acest stat de drept un
control al con inutului dreptului printr-un control al conformit ii legilor cu valorile
i principiile sociale, i, cum constitu ia este i ea o lege, justi ia constitu ional , ca

justi ie a valorilor, realizeaz i un control al constitu ionalit ii constitu iei îns i.
Pe de alt parte, justi ia constitu ional se transform dintr-o justi ie de control
într-o justi ie de redistribuire. Astfel c o alt consecin a afirm rii statului de drept
social este completarea viziunii formale, politico-juridice, asupra egalit ii. Principiul
egalit ii formale este afirmat expres în constitu iile contemporane. Dar univer-
salismul egalit ii formale implic de multe ori acces i anse inegale. Prin afirmarea
caracterului social al statului de drept se autorizeaz discrimin rile derogatorii de la
egalitatea formal , dac acestea asigur anse egale pentru cei ce sunt în situa ii
inegale i acces egal la unele beneficii sociale pentru cei care sufer din cauza unei
diferen e relevante. Statul de drept social impune deci o misiune social statului.
Aceast misiune nu const în a terge diferen ele reale, ci în a deschide celor mai
dezavantaja i calea particip rii. Constitu ia afirm consfin ind un astfel de stat de
drept un principiu de redistribuire pentru a realiza o justi ie social , principiu c ruia îi
face uneori aplica ii concrete, care nu epuizeaz îns sfera normativ proprie a
principiului. Dac statul de drept liberal nu autorizeaz de principiu derog rile de la
egalitatea formal , referirea la caracterul social al statului de drept extinde ideea
material de stat de drept la organizarea muncii i la reparti ia bog iei. Dac
dreptatea este tipic statului de drept, justi ia social este ad ugat ca valoare
suprem de statul social. Justi ia aceasta social devine centrul de referin al justi iei
constitu ionale. Nu limitarea puterii este scopul ei prim, ci realizarea redistribuirii
egalit ii. Jurispruden a Cur ii Constitu ionale a României este relevant din acest
punct de vedere. Ea afirm , pe de o parte, egalitatea ca pe un drept la diferen
(Decizia nr. 198/2000; a se vedea i Deciziile nr. 70/1993, 74/1994, 139/1996,
20/2000, 49/2000, 34/2000, 126/2000, 22/2000, 151/2000, 198/2000) i sus ine, pe
de alt parte, c a impune egalitatea când nu este «natural » constituie o discriminare
(Decizia nr. 70/1993).
În concluzie, evolu ia teoriilor cunoa terii de la centrarea acesteia pe ra iunea
filosofic sau teoretic la centrarea ei pe ra iunea instrumental sau practic , apoi, pe
ra iunea cazuistic i, în final, pe revolta contra formalismului conduc la evolu ia
democra iei de la democra ia centrat pe reprezentant la democra ia centrat pe
func ionar, apoi la democra ie centrat pe judec tor, pentru a se situa ast zi în faza
democra iei axat pe valori. Corespunz tor acestor evolu ii, statul de drept evolueaz
de la statul de drept parlamentar la statul de drept administrativ, trece prin faza
statului de drept judiciar, pentru a ajunge în faza statului de drept social, iar justi ia
constitu ional urmeaz acest parcurs, trecându-se de la negarea legitimit ii ei la
afirmarea ei ca centru al statului de drept prin protec ia formal pe care o acord
libert ilor contra legii i încununându- i evolu ia prin transformarea ei în justi ie
social , în justi ie substan ial , în justi ie redistributiv . În aceast faz de evolu ie a
democra iilor liberale de inspira ie european nu mai poate fi vorba de negarea
legitimit ii justi iei constitu ionale, ci, cel mult, de discutarea legitimit ii titularilor
acestei func ii.

drepturilor omului
Trecerea de la contestarea legitimit ii justi iei constitu ionale la afirmarea

acesteia se face datorit substan ializ rii statului de drept prin referire la drepturile
omului. În acest proces, cur ile constitu ionale devin organe ale guvernan ilor. Ele nu
mai sunt cur i ale statului, c ci rolul lor nu este de a impune autoritatea sau de a
tran a conflicte prin intermediul arbitrajului statal, ele având ca misiune ap rarea
drepturilor i libert ilor fundamentale ale omului, fiind organe de protec ie contra
dreptului obiectiv abuziv.
A. Statul de drept material i jurisdic ia constitu ional . Pentru teoriile care
practic o viziune material asupra statului de drept „dac statul de drept nu ar fi
decât un dispozitiv tehnic ce supune legea constitu iei i care manifest triumful
ierarhiei normelor, el nu ar avea deloc alt virtute decât s asigure satisfac ia
intelectual a discipolilor lui Hans Kelsen” (D. Colas, 1987, p. VIII). Pentru aceast
viziune, no iunea pe care se centreaz statul de drept este cea de libertate, nu cea de
norm . Drepturile fundamentale sunt în centrul acestei construc ii, care p streaz
beneficiile ierarhiei normative, ale controlului jurisdic ional al respect rii acesteia,
dar le d o finalitate nou , impunând dreptului statului de drept calit ile necesare
garant rii libert ii individuale prin asigurarea securit ii juridice a subiec ilor de
drept. Dreptul statului de drept nu este oricare drept. El trebuie s fie bazat, pentru a
fi într-adev r în prezen a unui stat de drept, pe anumite valori inerente persoanei
umane (demnitatea, libertatea), inerente societ ii democratice (participare, plura-
lism) i societ ii liberale (dreptate, respectul drepturilor i libert ilor persoanei,
interven ie statal subsidiar i propor ional ). Acest drept axiologic î i subordoneaz
statul prin con inut, mijloacele formale fiind subordonate realiz rii valorilor care
fundamenteaz ordinea juridic .
Drepturile omului sunt în centrul acestui edificiu pentru c ele transpun normativ
valorile care fundamenteaz i sus in sistemul. Justi ia constitu ional este cofrajul
care asigur cimentarea valorilor i drepturilor omului. Cu cât ea este mai bine
organizat , cu atât construc ia unei persoane libere care este scop al puterii i nu doar
supus al ei este mai rapid i mai solid . Nu mai poate fi vorba, când societatea este
bazat pe astfel de persoane, de negarea legitimit ii justi iei constitu ionale: f r ea
edificiul se n ruie, c ci ea este chemat s apere libertatea persoanelor prin aplicarea
unui drept care scap de sub st pânirea statului, care este crea ia unor subiec i liberi,
constitu ia.
B. Cur ile Constitu ionale – organe ale guvernan ilor. „Parlamentul, guvernul
i, în anumite ri, pre edin ia Republicii, sus ine D. Rousseau (1998, p. 43-44), sunt
institu ii ale spa iului reprezentan ilor; Cur ile constitu ionale sunt una dintre
institu iile spa iului cet enilor. Sau, mai precis, ele sunt, la punctul de întâlnire dintre
cele dou spa ii, institu iile care privesc, care examineaz din punctul de vedere al
drepturilor indivizilor – Constitu ia – deciziile organelor societ ii politice. i, adop-
tarea acestui punct de vedere este cea care fondeaz legitimitatea democratic a
controlului de constitu ionalitate. Votul, care r mâne bineîn eles un element necesar
unei societ i democratice, este în acela i timp un act prin care poporul î i exprim
suveranitatea i prin care îi deleag exprimarea, pentru un timp determinat, unor
reprezentan i. i, de fapt, aceast delegare ajunge la un abandon al puterii sale de
decizie între dou alegeri. Cur ile constitu ionale atenueaz aceast logic a votului:
delegarea electoral nu mai este un abandon în m sura în care Cur ile, statuând în
numele Constitu iei care este expresia suprem a suveranit ii populare, adopt o
referin care le pune în pozi ia de a face s prevaleze aceasta din urm , de a restaura
voin a popular restabilind supunerea voin ei reprezentative. (...) Controlul de
constitu ionalitate î i extrage deci o parte din legitimitatea sa democratic din func ia
pe care o îndepline te: aceea de a asigura respectarea drepturilor i libert ilor cet -
enilor. Acest respect fiind într-adev r judecat ca o condi ie necesar a calit ii demo-
cratice a unui regim politic, organul care este garantul lui – Curtea constitu ional –
este el însu i un element necesar al sistemelor democratice. Iusnaturali tii i pozi-
tivi tii se întâlnesc în privin a acestei legitimit i func ionale, primii deoarece afirm
c aceast func ie ine de caracterul drepturilor omului, caracter superior i exterior
statului, ceilal i, pentru c ei consider , a a cum o face Michel Troper, c aceast
protec ie este numai una dintre condi iile func ion rii normale a democra iei.”
Centrarea statului de drept i a democra iei pe persoan , în sensul ar tat mai sus,
poate duce chiar mai departe logica legitim rii justi iei constitu ionale rezultat din
protec ia drepturilor omului. Nici chiar poporul nu poate s mai pun în discu ie
valorile inerente persoanei sau drepturile ei fundamentale. Este sensul interzicerii revi-
zuirilor constitu ionale care ar avea ca rezultat suprimarea drepturilor i a libert ilor
fundamentale sau a garan iilor acestora [art. 152 alin. (2) din Constitu ie]. Suveranul
însu i este limitat, cel pu in când nu este revolu ionar. Poporul însu i este un organ, are
competen e limitate. Iar justi ia constitu ional este chemat , în numele guverna ilor, al
c ror organ pare s fie, s limiteze puterea poporului însu i, afirmând drepturile
persoanelor chiar contra lui. Se trece astfel de la infailibilitatea poporului, la în elegerea
lui ca o func ie majoritar limitat i deci controlabil . Majorit ile pot s fie opresive.
Deci trebuie limitate. Iar aceast limitare poate fi f cut de justi ia constitu ional în
numele valorilor inerente omului, drepturilor i libert ilor bazate pe acestea.

limit rii puterii: dincolo de separa ia puterilor
Limitarea puterii a fost motivul prim al apari iei constitu iilor. Separa ia puterilor
a fost tehnica constitu ional prim a acestei limit ri. Astfel norme juridice i nu
declara ii politice sau aser iuni teoretice au putut afirma c „o societate în care
garan ia drepturilor nu este asigurat , nici separa ia puterilor determinat nu are
constitu ie” (Déclaration des droits de l’homme, art. 16). Dar cât de eficient mai este
aceast separa ie a puterilor. Mul i se îndoiesc de ea. Noi, de asemenea (A). Or
pentru a nu r mâne f r constitu ie, c ci drepturile r mân doar fictiv ap rate contra
puterii, trebuie ca un nou echilibru politic i juridic s fie construit. Justi ia constitu-
ional este centrul acestuia. Ea transcende cadrul separa iei puterilor pentru a afirma
o separare nou , cea între stat i societatea civil , al c rei garant este, cum deja am
sugerat mai sus (B).
A. Insuficien a separa iei puterilor

a. Irelevan a mijloacelor de interac iune între puteri rezultate din cadrul
clasic al separa iei puterilor pentru limitarea puterii. Teoria separa iei puterilor în
stat postula existen a a dou centre de impuls politic distincte, care trebuie p strate
distincte, centre situate la nivel institu ional: Executivul i Legislativul. Situat în
afara jocului politic, Justi ia este oarecum marginalizat de teoria clasic , puterea de
a judeca fiind oarecum nul , cum afirma chiar Montesquieu. Bran ele politice ale
statului se limiteaz una pe alta prin controale reciproce, libert ile fiind astfel
garantate. Dar acest cadru a fost creat într-o societate i pentru un stat f r partide.
Ast zi, existen a partidelor politice face ca mijloacele de control reciproc i deci de
limitare a celor dou puteri politice s fie ineficiente. Ele sunt cumulate de la nivelul
societ ii civile de c tre partidele politice. Astfel, partidul sau partidele care câ tig
alegerile formeaz majoritatea parlamentar i deci guvernul. De cele mai multe ori
i eful statului este exponentul, chiar dac uneori constitu ia îi interzice s fie i
reprezentantul, aceluia i partid politic. Când partidele sunt dotate cu o structur
rigid i deci cunosc o disciplin strict , regul necontrazis practic decât de
partidele americane, partidul cumuleaz în fapt toate puterile politice. Mijloacele de
control parlamentar al Executivului, care exist în continuare din punct de vedere
formal, nu mai sunt în aceste condi ii eficiente. Mo iunea de cenzur , cea mai dur
m sur pe care parlamentul o poate adopta contra guvernului nu mai are sens, c ci
nimeni nu cenzureaz propriul guvern, mo iunea neavând sens decât dac o alian
partizan care a creat majoritatea se destram pentru a l sa loc alteia iar guvernul
refuz s demisioneze, ceea ce se întâmpl rar. De partea cealalt , institu ia dizolv rii
Legislativului nu mai are aspectul unei contraponderi a r spunderii ministeriale, ci
este utilizat în scopuri pur electorale, cu necesitate partizane. Este evident c
limitarea puterii rezultat din astfel de mijloace de control este iluzorie, iar practica o
demonstreaz cu prisosin .
b. Ineficien a separa iei puterilor în opera de protec ie a libert ii. Separa ia
puterilor nu poate, în condi iile unei societ i politice bazate pe partide, s mai garan-
teze eficient libert ile i drepturile persoanelor. Constitu ia-separa ie a puterilor tre-
buie de aceea s fie înlocuit cu o constitu ie- garan ie a drepturilor i libert ilor, iar
mijloacele acestei noi garant ri trebuie s fie distincte de cele rezultate din separa ia
puterilor, evident ineficiente. Justi ia constitu ional este centrul natural al acestei noi
constitu ii, c ci judec torul este în democra iile liberale ap r torul firesc al dreptu-
rilor. A a c , parafrazând Declara ia Drepturilor Omului i Cet eanului, putem
spune c ast zi se poate afirma c o societate politic în care drepturile si libert ile
nu sunt garantate, nici justi ia constitu ional determinat nu are constitu ie. Extensia
i cre terea intensit ii acestui mijloc de limitare a puterii i de garantare a drepturilor
i libert ilor probeaz c aceast concep ie a deveni natural pentru democra ie.
B. Justi ia constitu ional – centru al unui nou echilibru politic i juridic
a. Spre o nou teorie a echilibrului politic (D.C. D ni or, R.D.P. nr. 2/1995,
p. 35-50). Constitu ia garan ie a drepturilor i libert ilor construie te un nou echi-
libru politic i juridic al c rui pivot este justi ia constitu ional . Aceasta mediaz între
puterile statului, pe de o parte, între majoritate i opozi ie, pe de alt parte, i, în fine,
între stat i societatea civil .
Justi ia constitu ional este mediator între puterile statului. Am v zut c

mijloacele clasice de limitare reciproc a puterilor, rezultate din separa ia acestora nu
mai sunt relevante. Constitu iile tind s le completeze cu unele noi, a c ror legiti-
mitate este dat de mai marea lor eficien în limitarea puterilor. Astfel justi iei
constitu ionale îi este încredin at misiunea de a garanta devolu iunea orizontal i
vertical a puterii în stat. Ea devine astfel garantul separa iei puterilor, tran ând
conflictele de competen e între cele trei puteri sau, cum se exprim Constitu ia
României în urma revizuirii din 2003, „conflictele juridice de natur constitu ional
dintre autorit ile statului”, atribu ie evident mai larg i mai intens decât simpla
solu ionare a conflictelor de competen e. Justi ia constitu ional este, de asemenea,
garantul devolu iunii verticale a puterii, veghind, pe de o parte, la respectul compe-
ten elor puterilor centrale, iar, pe de alt parte, la respectul autonomiei locale, garan-
tând astfel unitatea în diversitate. Acest tip de atribu ie a justi iei constitu ionale, tipic
statelor federale, este din ce în ce mai extins în statele unitare, nu doar regionalizate,
ci i descentralizate, cum este i cazul României, unde atribu ia citat mai sus, dat
Cur ii Constitu ionale în urma revizuirii din 2003, o plaseaz în pozi ia de posibil
ap r tor al drepturilor colectivit ilor locale contra abuzurile puterii centrale, dar i
de ap r tor al unit ii statului.
Justi ia constitu ional este mediator între putere i opozi ie. În condi iile unei
societ i bazat pe partide politice, opozi ia este pus într-o situa ie delicat . Mijloa-
cele de limitare a puterii majorit ii puse la dispozi ia ei de c tre separa ia puterilor
(întreb ri, interpel ri, mo iuni) sunt ineficiente atâta vreme cât alian a de partide sau
partidul care formeaz majoritatea sunt coerente i disciplinate. Opozi ia, care în
democra ie este un organ al guvern mântului, este astfel cvasiineficient . Pentru a o
face real , majoritatea constitu iilor contemporane îi ofer posibilitatea de a sesiza
instan a constitu ional . Opozi ia cap t astfel un mijloc juridic eficient de limitare a
puterii majorit ii, care completeaz mijloacele politice devenite în bun m sur
iluzorii. Cur ile constitu ionale devin astfel un organ de mediere între putere i
opozi ie, de eficientizare a acesteia din urm i de juridicizare, de constitu ionalizare
a dezbaterii politice.
Justi ia constitu ional este mediator între stat i societatea civil . Justi ia consti-
tu ional are ca misiune limitarea puterii în scopul precis al garant rii libert ii. Ea
este deci garanta drepturilor i libert ilor persoanelor contra abuzurilor statului. Ea
limiteaz astfel impulsurile normative excesive ale statului. Dar, în acela i timp, jus-
ti ia constitu ional limiteaz i impulsurile anumitor elemente ale societ ii civile de
a se face independente sau chiar a se substitui statului. Astfel, multe sisteme prev d
ca atribu ii ale instan elor constitu ionale controlul constitu ionalit ii partidelor sau
chiar, cum o face Constitu ia noastr , de i nu prea consecvent, controlul constitu io-
nalit ii celorlalte forme asociative. Astfel, de i art. 40 dispune c „partidele sau
organiza iile (s.n.) care prin scopurile ori prin activitatea lor, militeaz împotriva
pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a suveranit ii, a integrit ii
sau a independen ei României sunt neconstitu ionale”, art. 146 nu d Cur ii Consti-
tu ionale decât competen a de a hot rî asupra contesta iilor având ca obiect constitu-
ionalitatea unui partid politic, uitând s mai fac referire la celelalte organiza ii la
care se refer limita dreptului de asociere.
Justi ia constitu ional mediaz astfel între stat i societatea civil , garantând
independen a acesteia, care este o condi ie fundamental a existen ei democra iei
liberale, dar garantând în acela i timp i monopolul statului asupra constrângerii,
pozi ia sa de mediator între for ele sociale. Justi ia constitu ional este astfel pivotul
democra iei. Or, pentru a putea realiza acest rol decisiv ea trebuie s îndeplineasc o
condi ie necesar : s fie situat dincolo de separa ia puterilor în stat (b). Iar ordinea
politic i juridic trebuie s prezinte alte dou caractere decisive: via a politic
trebuie s se juridicizeze (b.1.), iar ordinea juridic s se constitu ionalizeze (b.2.).
b. Justi ia constitu ional este situat în afara cadrului separa iei puterilor.
Exist , cum vom vedea, dou modele de organizare a justi iei constitu ionale, unul
care d aceast func ie instan elor ordinare, p rând deci a situa justi ia constitu ional
în cadrul celei de-a treia puteri, puterea judiciar , i altul care d func ia de justi ie
constitu ional unui organ specializat situat în afara celor trei puteri ale teoriei cla-
sice, curte constitu ional , tribunal constitu ional, consiliu constitu ional etc. În fond
îns , în ambele sisteme, func ia îns i de garantare a suprema iei constitu iei este
situat în afara cadrului clasic, fiind situat la nivelul actului care constituie cele trei
puteri, fiind o putere constitu ional distinct , uneori chiar o putere constituant
secundar .
b.1. Justi ia constitu ional poate fi privit ca o putere constitu ional . Înc
din 1968, V. Crisafulli a formulat, analizând pozi ia Cur ii Constitu ionale italiene în
sistemul institu ional, o p rere care este acceptat ast zi de aproape to i autorii: „... în
mod cert ... Curtea nu intr nu numai în cadrul ordinii judiciare, ci nici în cadrul
organiz rii jurisdic ionale în sensul cel mai larg al termenului, adic în ansamblul
organelor care exercit o func ie jurisdic ional ... Curtea constitu ional ... r mâne în
afara puterilor statale tradi ional cunoscute: ea formeaz o putere independent al
c rei rol const în asigurarea respectului Constitu iei în toate domeniile” (apud
L. Favoreu, 2001, p. 233-234). Curtea constitu ional nu face deci parte din niciuna
dintre cele trei puteri clasice. Ea este tratat de constitu ie ca o putere distinct . Are
deci acela i statut ca i celelalte trei: este o putere constitu ional . Acest statut de a
patra putere este de altfel confirmat de cvasitotalitatea constitu iilor adoptate dup al
doilea r zboi mondial, ca i de cele adoptate dup c derea blocului comunist. Astfel,
constitu iile Belgiei, Spaniei, Fran ei, Italiei, Portugaliei, Croa iei, Ungariei,
Bulgariei, Lituaniei, Macedoniei, Poloniei, Sloveniei i României cuprind titluri dis-
tincte care trateaz despre justi ia constitu ional . Aceste Cur i constitu ionale asigur
respectul constitu iei nu doar în raporturile celor trei puteri cu persoanele, ci i în
raporturile lor reciproce, ceea ce face ca acest organ s fie cheia separa iei puterilor,
din afara acesteia, de pe pozi ii independente i constitu ionale.
b.2. Poten iala autoritate constituant a jurisdic iilor constitu ionale. Unii au
putut afirma, nu f r puternice argumente, c „judec torul constitu ional este consti-
tuant atunci când descoper o nou norm de valoare constitu ional i când inter-
preteaz Constitu ia i lipse te de efecte unele din dispozi iile sale” (D.G. Lavroff,
1999, p. 222). Poate c pu in tributar concep iei franceze a blocului constitu-
ionalit ii, aceast optic cap t în sistemul nostru constitu ional, mai ales dup
introducerea referirii la tradi iile democratice ale poporului român i la idealurile
Revolu iei din decembrie 1989, o poten ial valoare interpretativ , c ci aceste noi
dispozi ii constitu ionale pot fi cu îndrept ire interpretate ca instituind un bloc de

constitu ionalitate în sistemul nostru (D.C. D ni or, 2005, p. 291-292).
Curtea constitu ional are deja o jurispruden extensiv a catalogului drepturilor
i libert ilor fundamentale. De exemplu, ea afirm existen a unui drept la propria
imagine, de i Constitu ia nu vorbe te de el decât ca o limit a libert ii de exprimare
[art. 30 alin. (6)]. Acest drept este practic constitu ionalizat de instan a constitu-
ional , care face astfel oper de autoritate constituant . Astfel instan a constitu-
ional afirm c „textul constitu ional men ionat, coroborat cu alte prevederi consti-
tu ionale are efectul de a consacra acest drept nu numai în domeniul libert ii de
exprimare pe calea mijloacelor de comunicare în public (...), ci i efectul consacr rii
unui drept constitu ional cu o identitate de sine-st t toare i, deci, cu aplicabilitate
într-un domeniu mai extins” (Decizia nr. 54/2000, C.D.H., 2000, p. 512.).
Curtea ar putea s interpreteze ca fiind constitu ionale norme juridice care nu sunt
expres prev zute în Constitu ia actual , pentru c ele fac parte din tradi iile
democratice ale poporului român. De altfel, ea are o jurispruden interesant în acest
sens înc înainte de revizuirea din 2003, sus inând c tradi iile democratice ale
poporului român în materia utiliz rii de c tre minoritari a limbii materne în raportu-
rile cu administra ia justific o interpretare particular a art. 13 privind limba oficial .
Aceste tradi ii sunt desprinse de Curte din acte revolu ionare, nenormative în sens
propriu, cum ar fi Rezolu ia Marii Adun ri Na ionale de la Alba Iulia din 1918 i din
acte normative situate practic pe toate palierele normative i nu numai pe cel
constitu ional, c ci Curtea invoc un Jurnal al Consiliului de Mini tri i o Lege, pe
lâng constitu iile democratice anterioare (Decizia nr. 112/2001). Practic s-ar putea
vorbi de principii constitu ionale rezultate din ceea ce francezii numesc «legile
Republicii», ceea ce ar duce la o oper de constitu ionalizare succesiv a unor noi
principii fundamentale sau drepturi fundamentale. În aceast situa ie, revizuirea din
2003 are ca rezultat atribuirea unui fel de autoritate constituant Cur ii Constitu-
ionale, c ci ea este singura abilitat ca, interpretând art. 1 alin. (3) din Constitu ie, s
introduc principii cu valoare constitu ional în baza tradi iilor democratice ale
poporului român.
O alt metoda de a face din instan a constitu ional autoritate constituant const
în a da posibilitatea acesteia s lipseasc de efecte juridice prin interpretare anumite
dispozi ii constitu ionale. A a face Curtea noastr constitu ional în cazul art. 13
privind limba r mân ca limb oficial , c ci din jurispruden a Cur ii rezult c doar o
norm legal care ar declara expres o alt limb ca fiind oficial ar fi contrar
dispozi iei art. 13, nu i una care ar modifica implicit una dintre consecin ele juridice
obligatorii ale acestei dispozi ii constitu ionale. Curtea d textului o valoare pur
declarativ lipsindu-l de consecin e juridice concrete. Ea face astfel oper consti-
tuant , c ci este evident pentru oricine c o dispozi ie constitu ional care nu are
consecin e juridice intrinseci i care ar putea fi înc lcat decât de o evident extrem de
improbabil dispozi ie legal care ar declara o alt limb decât cea român în mod
expres oficial nu mai exist decât ca o form goal , lipsit i de con inut i de
eficacitate, i acest lucru doar prin voin a instan ei constitu ionale.
În fine, instan ele constitu ionale pot interpreta constitu iile pentru a le pune de
acord cu concep iile timpului prezent. Astfel, cele mai rezistente constitu ii în timp
sunt cele mai neclare, c ci ele permit o adaptare a conceptelor juridice la schimb rile
concep iilor filosofice i juridice dominante printr-o atribuire a unei reale puteri de
interpretare istoric , constructiv instan ei constitu ionale. i aceast optic devine
actual în cazul sistemului nostru, c ci interpretare istoric este f cut obligatorie
prin revizuirea art. 1 alin. (3) din Constitu ie în 2003 (D.C. D ni or, 2005). Fina-
litatea textelor poate fi radical schimbat prin interpretarea conceptelor funda-
mentale, ceea ce reprezint un exerci iu al autorit ii constituante de c tre instan a
constitu ional .
Acest tip de autoritate constituant pe care o pot avea instan ele constitu ionale
poate fi numit „autoritate constituant secundar ”. Astfel, nef când distinc ia între
autoritatea constituant i puterea constituant , D.G. Lavroff (2003, p. 294) afirma c
„calific m drept putere constituant secundar cea care poate emite sau constata
existen a, pân atunci ascuns , a regulilor de valoare constitu ional , f r s aduc
atingere puterii constituante a poporului suveran pentru c acesta are tot timpul
posibilitatea de a anihila norma sau principiul astfel definit”.
C. Juridicizarea vie ii politice. Justi ia constitu ional este un element interme-
diar între politic i nepolitic, între stat i societatea civil . Efectul apari iei ei ca
spa iu institu ional cu reguli specifice este o modificare a dezbaterii politice, în
sensul c o problem politic nu mai este gestionat direct de clasa politic , ci
transferat c tre justi ia constitu ional , c ci politicienii simt, atunci când nu în eleg
în sens strict, c opinia public se simte ap rat de recurgerea la aceast „jurisdic ie a
drepturilor i libert ilor fundamentale”, deci c o astfel de ac iune este nu doar
eficient din punct de vedere juridic ci i benefic din punct de vedere politic. Efectul
este transformarea conflictului politic în conflict juridic, înso it de redefinirea com-
plet a termenilor în care problema se discut . Terminologia, categoriile i procedura
judiciar transform violen a dezbaterii politice în argumente constitu ionale, în
discu ii de principiu, într-un cuvânt, ra ionalizeaz instinctele. Întreaga politic se
redefine te în raport de aceast putere relativ nou care este justi ia constitu ional .
Raporturile majoritate-opozi ie sunt mediate de controlul constitu ionalit ii într-o
m sur din ce în ce mai mare; politica majorit ii parlamentare este obligat s in
cont mai mult de principiile constitu ionale i de jurispruden a constitu ional îns i;
întreaga via politic este raportat la constitu ie, ca act ce exprim în modul cel mai
pu in mediat voin a poporului. Se creeaz astfel o simbioz între drept i politic, care
exclude atât juridismul (afirmarea valorii absolute a normei juridice), cât i poli-
tismul (negarea for ei dreptului).
Puterea politic este o putere dinamic , orientat spre viitor, spre crearea unei
ordini noi. De aceea, ea intr adesea în contradic ie cu propriile reguli. „Ea are nevoie
s g seasc în orice moment o coresponden absolut între voin a sa i regula de
drept; prin aceasta se explic de ce îi repugn ceea ce o frâneaz : dreptul natural,
legile nescrise, principiile generale ale dreptului, regulile ra iunii, chiar Constitu ia.
Nimic din toate acestea nu este opera sa; acest lucru îi inspir neîncredere”
(G. Lavau, Le juge et le pouvoir politique, p. 90). Doar prezen a justi ie constitu-
ionale, a acestui ansamblu de mecanisme de impunere a suprema iei constitu iei,
poate face puterea s considere normele constitu ionale ca pe un fundament obliga-
toriu al comportamentului s u.
D. Constitu ionalizarea ordinii juridice. Foarte mult timp principiul legalit ii a

dominat cultura juridic i modul de organizare a ordinii juridice. Impunerea justi iei
constitu ionale a operat o trecere de la legalitate la constitu ionalitate. Ordinea juri-
dic se constitu ionalizeaz . „Aceast transformare este datorat activ rii textelor consti-
tu ionale de c tre judec torul constitu ional” (L. Favoreu, P. Gaïa, R. Ghevontian,
J.-L. Mestre, O. Pfersmann, A. Roux, G. Scoffoni, 2001, p. 307). Ele devin nu numai
purt toarele unor principii i valori, ci i a unei normativit i în sens strict.
Constitu ia este obligatorie. Ea nu cuprinde norme morale sau politice, ci norme
juridice în toat plenitudinea acestui termen. Efectul este constitu ionalizarea tuturor
ramurilor dreptului: ele nu î i mai g sesc fundamentul în ni te principii generale ale
dreptului, a c ror surs i al c ror con inut sunt uneori prea ascunse ori fluide, ci în
constitu ie, într-o norm cu un con inut din ce în ce mai cert. Legalitatea este astfel
subsecvent constitu ionalit ii. Ramurile dreptului sunt toate prinse pe un trunchi ale
c rui r d cini sunt constitu ionale.
Sec iunea a 3-a. Control judiciar sau control politic?
Legitimitatea justi iei constitu ionale pare a fi din ce în ce mai greu de contestat.
De aceea, problema legitimit ii este transferat de la procedeele înse i tipice acestei
func ii la legitimitatea titularilor acesteia. Dac necesitatea controlului respectului
constitu iei este cert , detectarea celor care ar trebui s fie îndrept i i s -l realizeze
creeaz înc vii dispute. Dou probleme sunt centrale acestei dispute: „ar trebui ca
organul ori organele care fac controlul s fie politice sau judiciare?” i „dac
controlul este judiciar, ar trebui ca instan ele ordinare sau o instan special s -l
realizeze?”. R spunsul la prima întrebare vom încerca s -l oferim aici, în timp ce cea
de a doua problema va fi analizat studiind cele dou modele de control judiciar al
respect rii constitu iei.
Problema dihotomiei control politic/control jurisdic ional se pune, pe de o parte,
datorit contest rii capacit ii judec torilor de a crea dreptul i, de aici pornind, de a
putea impune o constitu ie a c rei normativitate nu este asigurat decât prin interpre-
tare i, pe de alt parte, datorit faptului c , mai ales atunci când controlul de consti-
tu ionalitate este dat unei jurisdic ii speciale, modul form rii instan ei i genul atri-
bu iilor ei o fac organ politic mascat în curte de justi ie, de procedurile de tip judiciar.
§1. Caracterul normativ al constitu iei i problema interpret rii
A. Lipsa caracterului normativ al constitu iei i problemele impunerii ei

judiciare. Caracterul normativ al constitu iilor a fost i mai este subiect de disput
(I. Muraru, E.S. T n sescu, 2003, p. 19-22). Unii au putut sus ine c normele consti-
tu ionale nu sunt norme juridice în sens propriu, fie pentru c le lipse te sanc iunea,
fie pentru c , dat fiind obiectul lor, ele nu pot determina în mod sigur con inutul legii
i nici al deciziei judec torului, fiind doar o în iruire de cuvinte pe hârtie c rora le
lipse te semnifica ia obiectiv , fiind continuu ref cute prin practica politic i
jurisdic ional . Pentru aceste teorii, constitu ia nu este decât un ansamblu de norme
politice i de principii morale. Or, lipsit fiind de juridicitate, ea poate fi ignorat f r
consecin e juridice concrete, iar din cauza impreciziunii con inutului s u, c ci ea mai
mult constat decât ordon , poate primi mai multe interpret ri contrare, lipsind un
criteriu juridic de alegere între acestea. În aceste condi ii, impunerea constitu iei de
c tre o jurisdic ie este mai mult decât problematic . În primul rând, jurisdic ia va
aplica norme extrajuridice, ceea ce, de regul , îi este interzis. În al doilea rând, ea va
trebui s creeze con inutul normelor pe care le aplic , ceea ce, cel pu in în tradi ia
juridic romano-germanic , îi este interzis judec torului. În fine, aceast oper de
aplicare a unor norme nejuridice i de creare a dreptului politic face ca sub masca
unei instan e, sub stratul procedurilor judiciare, s fie ascuns o putere politic , una
nedependent de demos. În aceast optic , controlul aplic rii constitu iei nu poate fi
decât politic. Natura normelor aplicate i natura opera iunii de aplicare, prin carac-
terul creativ al unei a a-zise interpret ri, impune aceast solu ie.
B. Caracterul normativ al constitu iei. Judec torul – «gur a constitu iei»?
Pentru o alt grup de concep ii, constitu ia are caracter normativ în sens strict.
Legitimitatea controlului jurisdic ional de constitu ionalitate se pune atunci în func ie
de raportul pe care îl are interpretarea cu textul normativ. Pentru cei care consider c
„dispozi iile constitu ionale posed în ele însele o semnifica ie”, a le cunoa te este
„un act simplu, deoarece îi este de ajuns judec torului s le citeasc , eventual, în caz
de dificultate, s se refere la lucr rile preparatorii sau la interpretarea autorilor; i a
judeca este, în consecin , un gest mecanic deoarece este vorba despre aplicarea unui
text ce posed în el însu i o semnifica ie obiectiv . Judec torul este în aceast optic
«gura Constitu iei»; el nu inventeaz nimic, nu creeaz norma, puterea sa de a judeca
este întru câtva nul , pentru a relua termenii lui Montesquieu. În aceast concep ie,
chestiunea legitimit ii justi iei constitu ionale nu se pune, în m sura în care opera-
iunea de control este neutr : cur ile aplic o norm ai c rei f uritori nu sunt ele, al
c rei sens este în prealabil determinat i care li se impune” (D. Rousseau, 1998, p. 33).
Pentru al ii, dimpotriv , a a cum ar ta M. Tropper, „a interpreta legea înseamn în
realitate a o reface” (1981, p. 40). Judec torul constitu ional este din acest punct de
vedere într-o postur i mai delicat decât cel ordinar: el interpreteaz legea pe care o
judec , deci o reface i apoi interpreteaz norma în raport cu care face controlul,
constitu ia, ref când-o i pe aceasta. Aceast dubl oper creativ îl face aparent s se
învârt într-un cerc al c rui con inut este determinat de el însu i. Pe de alt parte, siste-
mul constitu ional, ca tot sistemul juridic în vigoare, nu poate fi f r lacune. Situa iile
concrete sunt mult prea diverse pentru ca o construc ie logic s le poat epuiza. Or
judec torul constitu ional estimeaz c este obliga ia lui, o obliga ie impus de dreptul
pozitiv însu i judec torului ordinar, pe care cel constitu ional îl imit , cea de a com-
pleta aceste lacune, ceea ce îi confer de drept puterea de a crea dreptul constitu ional.
Noi am v zut deja c judec torul constitu ional se g se te în aceast a doua situa-
ie în postura de putere constituant secundar , de creator al normelor constitu ionale,
ceea ce desigur nu este u or de admis i creeaz contesta ii care au puternice argu-
mente contra legitimit ii justi iei constitu ionale. Întrebarea care st la baza acestei
contest ri este dac judec torul poate fi îndrept it s creeze norme, dac dreptul
jurispruden ial are legitimitate în general i mai ales la nivel constitu ional.
Cauzele cre terii ponderii dreptului jurispruden ial (M. Cappelletti, 1990,
p. 36-68) sunt multiple i complexe i nu este aici locul unei analize a acestora. Este
vorba de revolta contra formalismului, de accelerarea timpului social care duce la
accelerarea timpului juridic, de complicarea i îmb trânirea organismului social, de
modificarea rolului dreptului i statului fa de indivizi i fa de societate etc.
Dreptul jurispruden ial constitu ional cunoa te el însu i o cre tere spectaculoas .
Cauzele generale sunt aplicabile i acestui fenomen. Ceea ce vrem s subliniem este
c evolu ia unei constitu ii, absolut necesar adapt rii ei la o realitate care se schimb
într-un ritm din ce în ce mai alert i care devine din ce în ce mai complicat , poate s
se fac în dou feluri: fie prin mai dese revizuiri constitu ionale, fie prin adaptarea
jurispruden ial a textului la noile realit i. Fiecare procedeu are avantaje i
dezavantaje. Primul pare mai democratic, dar este problematic din punctul de vedere
al stabilit ii constitu ionale i presupune o intensitate a particip rii democratice pe
care pu ine sisteme o pot realiza, i o calitate a acestei particip ri pe care aproape
niciunul nu o realizeaz . Cel de al doilea nu pare a se acomoda prea bine cu puterea
demosului, dar are avantajul suple ei i al adapt rii rapide. Este evident c cel de al
doilea procedeu este din ce în ce mai utilizat în practic . Faptul dac este legitim este
deci oarecum recurent.
Dup cum am v zut, elementul cheie al argumenta iei în defavoarea puterii
creatoare a judec torului este nereprezentativitatea acestuia. Ce legitimitate poate
avea crea ia jurispruden ial a dreptului când judec torul nu este reprezentantul
na iunii? Totu i acest argument nu este de necomb tut.
Am v zut deja c politicul este el însu i pu in reprezentativ. Dogma principal a
democra iei reprezentative este ca toate puterile decurg din dreptul de vot. Apoi c
reprezentan ii sunt politic responsabili în fa a na iunii i, în fine, c politicul este
capabil s asigure o guvernare în asentimentul majorit ii. Tuturor acestor condi ii
judec torul nu le poate corespunde. Dar sunt aceste afirma ii «adev ruri»? O analiz
atent arat clar c nu. Reprezentarea politic nu este capabil , mai mult, nu este
interesat , s guverneze urm rind regula majorit ii în sensul ei real. În mod normal
o m sur legislativ , pentru a fi în ton perfect cu dogma, trebuie s aib consim-
mântul majorit ii corpului electoral, dac nu al na iunii. În fapt îns , ce înseamn o
majoritate politic ce st la baza unei legi? În mod evident un compromis între
diferitele tendin e existente la nivelul organului legislativ, care cu greu poate fi inut
drept voin a majorit ii aleg torilor. În ceea ce prive te responsabilitatea politic a
bran elor «politice» ale statului, ea este în mare m sur o figur de stil. L sând la o
parte discu ia, prea ampl , asupra realit ii caracterului sanc ionator al votului, în
condi iile atâtor posibilit i de manevr i manipulare, r mâne s vedem c acest
«control» al corpului electoral este foarte rar, fragmentar i c el nu sanc ioneaz
decât de o manier foarte mediat . Ce r mâne atunci din reprezentativitatea politi-
cului? Evident, aproape nimic.
Justi ia prezint o anumit form de reprezentativitate. Acest lucru, mai evident în
sistemele bazate pe common-law decât în cele romano-germanice, rezult , pe de o
parte, din electivitatea anumitor jurisdic ii i, pe de alt parte, din modul politic de
numire al judec torilor instan elor supreme: ace tia sunt numi i de o instan rezul-
tat din vot, ceea ce le confer un anumit grad de legitimitate. Jurisdic iile constitu-
ionale rezult astfel de regul dintr-un fel de vot indirect. Corpul electoral alege
reprezentan ii, parlamentarii i eventual pe eful statului, care îi desemneaz pe jude-
c torii instan ei constitu ionale. Când o parte din ace tia rezult din votul magistra-
ilor ordinari, nu este vorba decât de calificare a corpului electoral, care nu este tipic
acestei proceduri, fiind întâlnit i în alte cazuri, de exemplu atunci când senatorii
sunt ale i de consilierii locali sau chiar de reprezentan ii acestora. Acest vot indirect
confer f r îndoial legitimitate jurisdic iilor constitu ionale.
Tribunalele, i cele constitu ionale în primul rând, asigur reprezentarea intere-
selor tendin elor minoritare din punct de vedere politic. Exist în societate, întot-
deauna, anumite tendin e care nu ajung s fie reprezentate politic. Aceste tendin e
g sesc în procedura judiciar , cu publicitatea ei, înso it de garantarea accesului liber
la justi ie, o cale de a se face ascultate, remarcate. Or aceasta este o form de repre-
zentare. Cur ile Constitu ionale sunt astfel un mijloc de reprezentare care comple-
teaz reprezentarea politic . Am v zut deja c ele asigur opozi iei parlamentare
mijloace eficiente de lupt pentru limitarea majorit ii. Dar, mai mult, ea asigur ,
minorit ilor care nu ajung s fie reprezentate parlamentar, mijloace juridic eficiente
de limitare a puterii. Poate c reprezentarea aceasta nu depinde direct de puterea de
vot, dar nimeni nu poate spune c nu este democratic s protejezi minorit ile.
Justi ia asigur o participare a cet enilor la legiferare. În sistemele în care
controlul constitu ionalit ii legilor se face i dup promulgare, instan ele ordinare au
un rol important în cadrul procedurii. Problema constitu ionalit ii se pune cu ocazia
unui proces în fa a unei instan e ordinare. Prin intermediul procedurii judiciare deci,
cet enii pot ridica obiec ii cu privire la conformitatea legii cu voin a general
exprimat prin pactul fundamental. Ei particip astfel la controlul legifer rii i,
indirect, la legiferare. Or, în acest mod, justi ia devine un mijloc de reprezentare sau
cel pu in de corectare a reprezent rii, c ci politicul poate fi uneori extrem de
«distant» fa de omul real, cantonându-se într-o reprezentare «global », într-o
aplicare mecanic a legii majorit ii; or democra ia nu se rezum la legea majorit ii.
În concluzie, justi ia constitu ional asigur o completare a reprezent rii politice.
Ea este reprezentativ . Justi ia constitu ional este, pe de alt parte, rezultat din vot
în mod indirect. De aici pornind, se poate u or trage concluzia c ea este îndrept it ,
la fel ca cei care reprezint na iunea din punct de vedere politic, s creeze dreptul.
Dreptul jurispruden ial ar fi astfel legitim, chiar în materie constitu ional , atâta
vreme cât puterea constituant a justi iei constitu ionale r mâne secundar , adic
subsecvent i derivat .
§2. Natura mixt , politico-jurisdic ional , a instan elor constitu ionale
În privin a determin rii organului competent s controleze constitu ionalitatea

legilor au existat trei variante. O prim variant , izolat deja, este cea a unui organ
politic, excluse fiind organele jurisdic ionale. A doua variant const în atribuirea
puterii de control instan elor ordinare. Aceasta este solu ia american i solu ia
clasic româneasc . Tot un control prin intermediul judec torului ordinar presupune
i atribuirea competen ei instan ei ordinare supreme, cum s-a întâmplat în România
din 1923 i cum se întâmpl în mai multe state sud-americane. Cea de-a treia
variant , specific Europei Occidentale continentale (cu excep ia Fran ei) tributar
doctrinei kelseniene, care a impus controlul în Cehia i în Austria interbelice (1920),
const în înfiin area unei instan e speciale, care s aib competen a exclusiv a
controlului, solu ie pentru care a optat i Constituanta român în 1991.
Dar, indiferent de alegerea ini ial , toate aceste organe au tendin a de a se unifica
în ce prive te natura lor, devenind organe mixte, judiciaro-politice. „Cea care ar
p rea cea mai «judiciar » (Curtea Suprem american ) ajunge rapid s - i atribuie
func ii eminamente politice” (Y. Mény, 1996, p. 377), în timp ce cel mai «politic»
(Consiliul constitu ional francez), prin evolu ia din anii ’70-’80 i, mai ales, prin
tentativa de revizuire din 1990, devine din ce în ce mai mult o adev rat Curte de
Justi ie constitu ional .
Toate aceste organe ar putea fi numite, indiferent de denumirile lor concrete,
pornind de la natura lor mixt , de organe jurisdic ionale i politice concomitent, cur i
constitu ionale. Am putea defini Curtea Constitu ional , pornind de la o asemenea
extindere a no iunii, ca fiind „un organ îns rcinat s asigure respectul anumitor reguli
constitu ionale fundamentale” (L. Philip, 1985, p. 406). De i pu in cam vag , aceast
defini ie este preferabil celor care pornesc de la caracteristici organice sau proce-
durale, cum este cea dat de L. Favoreu. Potrivit acestuia „o Curte Constitu ional
este o jurisdic ie creat special pentru a judeca exclusiv contenciosul constitu ional,
situat în afara sistemului judiciar ordinar i independent fa de puterile publice”
(1986). O astfel de Curte nu se g se te nic ieri. În primul rând, defini ia este prea
fixat asupra tipului Cur ii Constitu ionale din Europa Occidental continental , de i
nici pe acesta nu-l descrie întocmai. Apoi, ea exagereaz atât în ce prive te atribu iile
Cur ilor, deoarece în general ele au i alte atribu ii pe lâng cele de solu ionare a
contenciosului constitu ional, i în ce prive te independen a fa de puterile publice,
c ci modul de numire al judec torilor, inând seama de natura atribu iilor acestora,
este tributar politicului, i în ce prive te situarea Cur ilor în afara sistemului jurisdic-
ional ordinar, c ci ea are profunde leg turi cu acesta, chiar când este o instan
special , datorit modului de sesizare, efectelor deciziilor i uneori chiar modului de
numire a judec torilor, a a cum vom vedea.
Caracterul hibrid, judiciaro-politic, al Cur ilor Constitu ionale se justific datorit
importan ei covâr itoare a atribu iilor lor. Curtea este un organ de tip jurisdic ional
pentru c interpreteaz dreptul, deci îndepline te func ia esen ial a instan ei. Dar
este i un organ politic, c ci potrivit func iei sale de contrapondere între puteri, ea
intervine de o manier indirect în procesul de legiferare i chiar în împ r irea consti-
tu ional a competen elor. Nu trebuie accentuat prea tare nici caracterul jurisdic ional
în detrimentul celui politic, c ci Curtea dep e te rolul normal al instan ei, creând
dreptul, câteodat chiar de o manier direct , f când concuren parlamentului, f r
nicio legitimitate dup p rerea unora (Idem, 1982), dar nici caracterul politic în
detrimentul celui jurisdic ional, c ci este evident c , func ionând dup proceduri de
tip judiciar, ea este o instan . Am putea spune c ea este o putere metapolitic .
În func ie de evolu ia istoric , constitu iile democratice au pus accentul fie pe
caracterul jurisdic ional, fie pe caracterul politic al organului ce controleaz consti-
tu ionalitatea legilor. Astfel, Constitu ia S.U.A. pune accent pe func iile judiciare ale
Cur ii Supreme, care nu- i va «inventa» rolul constitu ional decât la câ iva ani de la
adoptarea Constitu iei: „Puterea judiciar a Statelor Unite este dat unei Cur i
Supreme i celorlalte cur i inferioare pe care Congresul poate, în func ie de necesi-
t i, s le înfiin eze” (art. 3, sec . 1). Constitu ia Germaniei, de i d Tribunalului
Constitu ional o organizare i atribu ii «politice», îl include ca institu ie în Capitolul
IX intitulat «Puterea judec toreasc ». „Puterea judec toreasc este încredin at
judec torilor; ea este exercitat prin Tribunalul constitu ional federal, prin tribunalele
prev zute de prezenta lege fundamental i de tribunalele Landurilor” (art. 92). În
Italia, marcând apari ia unei noi institu ii, Curtea Constitu ional este reglementat
separat de puterea judiciar , în timp ce în Fran a, Consiliul Constitu ional nu are
deloc caracter judiciar, potrivit Constitu iei. La noi, Constitu ia din 1991, de i tra-
teaz Curtea Constitu ional separat de puterea judec toreasc , o calific ca fiind
instan de judecat (Legea nr. 47/1992). Ea nu face parte totu i din sistemul
organelor judiciare în sensul art. 126.
Concluzionând cu privire la legitimitatea justi iei constitu ionale, putem spune c
justi ia constitu ional î i construie te legitimitatea pe fundamentul declinului repre-
zent rii politice, pe afirmarea protec iei drepturilor omului i pe limitarea puterii.
Toate acestea sunt îns subsecvente afirm rii suprema iei constitu iei i schimb rii
sensului democra iei (M. Troper, 2003, p. 911-935). Dac prima form de legitimare,
cea bazat pe necesitatea justi iei constitu ionale pentru afirmarea suprema iei
constitu iei, este construit în baza unor argumente puternice, cea de-a doua, bazat
pe necesitatea justi iei constitu ionale pentru democra ie, nu poate fi construit dup
unii decât în baza unor argumente slabe, c ci controlul nu este implicat de principiul
democratic (Ibidem, p. 921). Totu i noi am încercat s oferim o justificare a justi iei
constitu ionale în baza principiului democratic însu i, fiind de acord cu J. Rivero,
care afirma c în pofida multiplelor obiec ii „controlul (de constitu ionalitate) marc-
heaz un progres în sensul democra iei, care nu este doar un mod de atribuire a
puterii, ci i un mod de exerci iu al puterii. i eu gândesc c tot ceea ce înt re te
libert ile fundamentale ale cet enilor merge în sensul afirm rii democra iei” (1982,
p. 525-526).
Capitolul III
Modele de justi ie constitu ional
„Dou tipuri de organizare a justi iei constitu ionale sunt distinse în mod tradi-
ional: modelul american descentralizat deoarece controlul este încredin at tuturor
tribunalelor rii, concret deoarece judec torul statueaz pe cale de excep ie cu
ocazia aplic rii unei legi unui particular, i a posteriori deoarece controlul poart
asupra unei legi deja promulgate; modelul european, centralizat deoarece controlul
este exersat de c tre un tribunal unic i special, abstract deoarece judec torul sta-
tueaz pe cale de ac iune îndreptat împotriva legii în afara oric rui alt litigiu, i a
priori deoarece controlul poart asupra unei legi înc nepromulgate” (D. Rousseau,
1998, p. 13). De fapt îns , suntem în prezen a unor modele ideale, care nu sunt pe
de-a-ntregul respectate de niciun sistem concret. Modelul american, exportat mai
Modele de justi ie constitu ional 647
întâi în America Latin , apoi chiar în unele ri europene, a fost denaturat în cadrul
acestui proces de difuzare, mai ales prin faptul c el devine concentrat, de i r mâne
în competen a unui tribunal care ine de sistemul judiciar ordinar, sau prin faptul c
sesizarea instan ei constitu ionale se poate face pe calea ac iunii i nu numai pe cale
de excep ie. Modelul european este el însu i pus sub semnul întreb rii, putându-se
vorbi de o diversitate a justi iei constitu ionale în Europa (M. Fromont, 1999,
p. 47-59), mai întâi, pentru c gradul de abstractizare a justi iei constitu ionale
variaz de la o ar la alta, mai apoi, pentru c gradul de concentrare al justi iei
constitu ionale europene variaz i el în func ie de ar . Dar, de i modelele de justi ie
constitu ional sunt relative i idealizante, ne pare util s le analiz m, ar tând i
devia iile existente de la acestea.
Sec iunea 1. Modelul american de justi ie constitu ional
§1. Fundamentele controlului de constitu ionalitate în Statele Unite
A. Originile britanice ale controlului de constitu ionalitate. Controlul constitu-

ionalit ii actelor statului s-a impus pentru prima dat pe continentul nord american.
Dar originile sistemului sunt britanice, chiar dac acolo nu au putut rodi. Prima
hot râre judiciar care afirma capacitatea instan ei de a controla actele parlamentului
este astfel cea pronun at de Sir Eduard Coke, în 1610, în afacerea Bonham
2001, p. 191). Judec torul britanic g sea c legea Parlamentului britanic era contrar
common-law-lui, pe care îl concepea ca lege fundamental a Regatului i ca pe o
emana ie direct a ra iunii. Desigur c inexisten a unei constitu ii scrise f cea ca
ra ionamentul afirm rii unui control de constitu ionalitate s nu fie complet, dar
principiul existen ei unui drept superior legilor adoptate de parlament i cel al
competen ei instan ei de a face controlul acestora din urm în raport cu primul este
similar celui afirmat mai târziu de instan a suprem american . De altfel, doctrina
judec torului britanic este expres invocat de teoreticienii Revolu iei americane.
Practica controlului de constitu ionalitate a fost introdus , într-o form incipient ,
pe continentul american tot de c tre britanici, prin intermediul controlului exercitat
de «Comitetul judiciar al Consiliului privat», organ al Consiliului Regelui, care
avea competen a de a controla conformitatea legilor parlamentelor coloniale cu
dreptul metropolei. Britanicii impuneau astfel o idee a controlului ierarhiei nor-
mative, care va fi baza controlului de constitu ionalitate impus apoi de Curtea
Suprem a Statelor Unite.
B. Contextul constitu ional american. Controlul de constitu ionalitate nu a fost
i nu este reglementat de Constitu ia Statelor Unite. De i J. Madison propusese ca
puterii judiciare s -i fie acordat un drept de veto împotriva legilor neconstitu ionale,
aceast propunere a fost respins de Conven ie. Motivele sunt contextuale. Textul
Constitu iei trebuia s fie vag pentru a putea mul umi pe toat lumea: federali ti i
antifederali ti, oponen i sau adep i ai sclavajului, adep i ai modelului juridic
anglo-saxon sau ai celui romano-germanic etc. Pentru a ob ine ratificarea Consti-

tu iei, constituan ii din 1787 au fost dispu i s -i sacrifice uneori claritatea, acesta
fiind cazul controlului de constitu ionalitate. Acest caracter suplu al Constitu iei s-a
transformat apoi în principalul motiv al rezisten ei sale. Astfel c , de i poate
regretabil , lipsa unei prevederi exprese a competen ei judiciare de control de
constitu ionalitate, înso it de modul jurispruden ial de progres al dreptului american
a facilitat, în loc s împiedice, impunerea controlului de constitu ionalitate.
Controlul de constitu ionalitate va fi impus de Curtea Suprem american în
pofida lipsei unui text constitu ional. Dar nu Curtea este prima care formuleaz
argumentele în favoarea acestei proceduri. Argumentele fuseser formulate deja de
A. Hamilton în „Federalist Paper”, culegere de articole publicate la începutul anului
1787 pentru a sus ine ratificarea Constitu iei de c tre cele treisprezece foste colonii.
Astfel el sus ine caracterul de lege fundamental al Constitu iei, obliga ia pe care o
are judec torul de a-i stabili semnifica ia i de a o aplica contra legilor contrare,
principiu bazat pe superioritatea voin ei constituante a poporului fa de voin a
legislativ a parlamentului:
„O Constitu ie este, de fapt, i astfel trebuie s o considere judec torii, o lege fun-
damental . În consecin , lor le revine sarcina de a-i stabili semnifica ia, ca i semni-
fica ia oric rui act provenit de la corpul legislativ. În cazul unui conflict ireconcilia-
bil între aceste dou acte, este clar c va prevala cel a c rui validitate este superioar ;
în al i termeni, Constitu ia trebuie s prevaleze asupra tuturor legilor, în acela i mod
în care inten ia poporului trebuie s prevaleze asupra inten iei agen ilor s i.”
Suveranitatea parlamentului, tipic metropolei britanice, ca de altfel întregului
continent european, era astfel negat i înlocuit cu suveranitatea popular . Separa ia
puterilor devenea egalitar , iar A. Hamilton este foarte atent în a nu afirma vreo
superioritate a judec torilor fa de celelalte organe ale statului:
„Singurul lucru pe care aceasta îl presupune este c puterea poporului este
superioar i uneia i celeilalte i c , în cazul în care voin a legiuitorului declarat în
lege este în opozi ie cu voin a poporului, declarat în Constitu ie, judec torul trebuie
s se supun mai degrab ultimei decât primei.”
Afirmarea existen ei unei ierarhii normative este astfel fundamentat pe ierarhizarea
voin elor care stau la baza actelor normative. Principiul democratic este afirmat deplin
în Statele Unite, spre deosebire de b trânul continent care, dac ne este permis o
exprimare hegelian , nu era înc liber pentru c depindea înc de acel ceva de care ar fi
vrut s se elibereze: monarhia absolut . Parlamentele europene sunt organe de protec ie
contra monarhului i abia apoi, organe legiuitoare, iar aceast func ie protectoare le
face s treac drept infailibile. Americanii nu aveau de cine fugi în interior, deci p reau
a fi mai bine situa i pentru a realiza libertatea democratic , pentru a afirma deplin
principiul superiorit ii demosului fa de oricare dintre puteri i al superiorit ii
manifest rilor de voin ale demosului fa de manifest rile voin ei statului:
„Niciun act contrar constitu iei nu poate fi valid. A nega acest lucru înseamn a
declara c inferiorul este mai important decât principalul, c servitorul se situeaz
deasupra st pânilor s i, c reprezentan ii poporului sunt superiori poporului însu i.”
Hamilton prefigura astfel jurispruden a Cur ii Supreme din 1803. Practic, aceasta
reproducea fiecare etap a ra ionamentului publicat în „Federalist Paper”, dându-i
valoarea precedentului obligatoriu.
C. Hot rârea Marbury v. Madison. Controlul de constitu ionalitate se impune

în Statele Unite începând cu hot rârea dat de Curtea Suprem în afacerea Marbury
v. Madison, în 1803. Dar unele tentative de control de constitu ionalitate existaser
înainte de 1803. Astfel, în 1772, judec torul Wythe, care a fost maestrul lui
Th. Jefferson, d dea o decizie în care ar ta: „Dac , ipotez deplorabil , o legislatur
ar fi tentat s r stoarne limitele care-i sunt impuse de popor, eu însumi, din scaunul
meu, împ r ind justi ia public a rii, voi face fa puterii legiuitoare i îi voi zice
ar tându-i Constitu ia: «Iat limita autorit ii voastre; pute i merge pân aici, dar nu
mai departe».” (A. Stone, 1965, p. 47). În acela i spirit ferm, Curtea Suprem a
statului New Jersey punea chiar i mai tran ant problema controlului constitu io-
nalit ii legii într-o spe r mas celebr : Holmes v. Walton. În decizie, Curtea refuza
s recunoasc validitatea unui act al Legislativului pe motiv ca el este contrar
Constitu iei Statului New Jersey în ce prive te dispozi iile reglementând judecata cu
juriu. Astfel, înc în 1780 se crease un precedent de control judec toresc al consti-
tu ionalit ii legilor. Cu toate aceste precedente anterioare, controlul de constitu-
ionalitate este considerat c începe odat cu decizia Cur ii Supreme din 1803.
Argumentele Cur ii, redactate de judec torul J. Marshall, Pre edinte al instan ei
supreme, erau în esen acelea i ca cele invocate de Hamilton în sprijinul introducerii
procedurii în Constitu ie.
Faptele erau urm toarele. În 1800, T. Jefferson era ales Pre edinte al Statelor
Unite în locul lui Adams. Pre edintele federalist care p r sea func ia începe o cam-
panie de numire a unor judec tori federali adep i ai concep iilor federaliste. Printre
ace tia se num r J. Marshall, dar i W. Marbury, a c rui numire nu apuc îns s fie
comunicat beneficiarului. Administra ia, prin intermediul Secretarului de Stat
jeffersonian, J. Madison, refuz s urmeze procedura i s -l numeasc pe Marbury,
chiar dac o Lege din 1789, Judiciary Act, o obliga la aceasta. Marbury cere Cur ii
Supreme s oblige noua Administra ie s continue procedura de numire i s -l
instaleze în pozi ia de judec tor, conform legii. Curtea Suprem , în fruntea c reia se
g sea un federalist, profit de situa ie pentru a da satisfac ie noului Pre edinte,
refuzând numirea lui Marbury, dar afirmând un principiu mult mai important, pe care
federali tii nu reu iser s -l impun în Constituant : controlul de constitu ionalitate.
Astfel, ea declar c Judiciary Act este contrar Constitu iei Statelor Unite i c deci
Curtea Suprem nu este competent s oblige Administra ia s -l numeasc judec tor
pe Marbury. Astfel, Curtea, sub aparen a unei obedien e fa de Administra ie, afirm
ceea ce o interesa cu adev rat: propria competen de a realiza controlul constitu io-
nalit ii legilor. Reac ia Pre edintelui Jefferson este imediat , condamnând extin-
derea f r text a competen ei Cur ii, pentru ca apoi, în 1820, s scrie alarmat:
„Corpul judiciar al Statelor-Unite este un corp de mineri subtili, lucrând în mod
constant sub p mânt pentru a mina fundamentele sistemului nostru federal” (Ibidem,
p. 53). În schimb, A. de Tocqueville scria: „puterea acordat tribunalelor americane
de a se pronun a asupra neconstitu ionalit ii legilor formeaz înc una dintre cele
mai puternice bariere care au fost vreodat ridicate contra tiraniei ansamblurilor
politice” (apud A. Stone, 1965, p. 59).
Argumentele juridice în favoarea controlului de constitu ionalitate invocate de
Curtea Suprem erau în esen afirmarea caracterului necesar al interpret rii normelor
juridice de c tre judec tor, afirmarea caracterului normativ, de lege, al Constitu iei,
contra unei interpret ri a acesteia ca act politic, afirmarea unei ierarhii normative în
vârful c reia este situat aceast lege fundamental i afirmarea unei obliga ii, nu a
unui drept, pentru judec tor de a solu iona conflictele de norme i de a da prioritate
Constitu iei, neaplicând legile contrare acesteia, considerându-le nule i neavenite.
„Aceia care aplic regula unor cazuri particulare trebuie în mod obligatoriu s o
expun i s o interpreteze ... astfel c dac o lege se opune Constitu iei ... tribunalul
trebuie s determine care dintre regulile în conflict reglementeaz cazul: aceasta este
esen a datoriei judiciare. Din acel moment, dac tribunalul decide s respecte Consti-
tu ia i dac aceasta este superioar legii, Constitu ia va fi cea care va reglementa
cazul pentru care instan ele sunt sesizate” [Marbury v. Madison, 5 US (1 Cranch),
137 (1803)].
Judec torul nu este astfel competent decât s aplice constitu ia i, dac legea este
contrar ei, s nu aplice legea. Decizia lui nu creeaz nicio consecin asupra
existen ei juridice a legii. Ea r mâne în vigoare. Dar aceasta reprezint o aparen
în el toare. De fapt, regula precedentului judiciar obligatoriu face ca legea s nu mai
poat fi aplicat de nicio instan judiciar dac ea este declarat neconstitu ional de
c tre instan a suprem , iar administra ia de factur judiciar , aflat sub controlul
instan elor ordinare, s fie în aceea i postur . Legea este practic abrogat , c ci
nimeni nu o mai poate aplica. Dificultatea de a introduce acest sistem în Europa a
constat în primul rând în lipsa acestui efect al precedentului judiciar. În lipsa regulii
precedentului obligatoriu, Europa a fost practic silit s dea controlul unei instan e,
judec tore ti sau speciale, ale c rei hot râri de neconstitu ionalitate s capete o
valoare erga omnes, prin excep ie de la valoarea relativ a lucrului judecat tipic
celorlalte decizii judiciare.
§2. Caracterele definitorii ale modelului american
Caracterele modelului american de justi ie constitu ional sunt urm toarele: con-
trolul este difuz, realizat de toate instan ele judiciare ordinare sub autoritatea Cur ii
Supreme (A); controlul este în principiu concret, realizat ulterior aplic rii legii i cu
privire la un caz determinat aflat pe rolul unei instan e, deci actual (B); controlul este
realizat în principiu a posteriori, pe cale de excep ie (C); în fine, controlul duce la o
decizie care se bucur de autoritatea relativ a lucrului judecat (D).
A. Un control difuz realizat de toate tribunalele sub autoritatea Cur ii
Supreme. O prim tr s tur a modelului american de control de constitu ionalitate
este c acesta este realizat de judec torul ordinar, indiferent de pozi ia acestuia în
ierarhia judiciar . Op iunea pentru competen a judiciar generalizat le-a p rut
fondatorilor sistemului american natural . Astfel J. Marshall afirma: „unde vom
c uta protec ie împotriva unei înc lc ri a Constitu iei, dac nu se vrea s se dea
aceast putere autorit ii judiciare?” (A. Stone, 1965, p. 35). „Forma ia judec torului,
obi nuin ele sale spirituale îl incit la impar ialitate. În fine, procedura jurisdic ional
cu publicitatea sa, dezbaterile contradictorii, obliga ia de a motiva sentin a, sunt tot
atâtea garan ii ale unei solu ii echitabile” (G. Burdeau, 1966, p. 97). Un alt motiv al
acord rii acestei puteri de control puterii judec tore ti îl reprezint faptul c ea
creeaz o echilibrare a rolului celor trei puteri în stat. În teoria clasic , puterea
judec toreasc este în mod evident cea mai pu in influent dintre cele trei puteri.
Odat cu aceast atribu ie de control de constitu ionalitate ea cap t o for
considerabil . Trebuie îns evitat ca ea s devin o autoritate politic , c ci „nimic nu
este mai periculos în stat decât existen a autorit ilor oficioase” (Ibidem, p. 97).
Controlul de constitu ionalitate este a adar difuz în sistemul american pentru c
este realizat de oricare judec tor federal sau statal. Judec torul sesizat în prim
instan este competent s se pronun e asupra oric rei probleme: civil , penal , admi-
nistrativ sau constitu ional . Rolul Cur ii Supreme este de a asigura o interpretare
definitiv , autorizat i uniform a Constitu iei. Ea ac ioneaz ca instan care are
facultatea de a reforma în apel toate deciziile cur ilor de apel ale Statelor Unite, care
la rândul lor sunt competente s reformeze toate hot rârile cur ilor de district, deci
practic ea poate tran a în ultim instan toate afacerile care au ca surs dreptul
federal. Pe de alt parte, ea poate reforma în apel toate deciziile cur ilor supreme ale
statelor federate ca i toate hot rârile date de instan ele federale specializate.
Dar, pe lâng acest rol de instan de apel propriu ierarhiei judiciare, ea poate fi
sesizat direct pe calea unui writ of certionari, mijloc care permite celui care a
pierdut procesul în fa a unei jurisdic ii inferioare s solicite Cur ii Supreme refor-
marea hot rârii, expunându- i motivele. Dar Curtea are o putere discre ionar de a
tria cazurile în care se pronun pe aceast cale, alegând doar acele probleme care îi
par importante. Cazurile în care ea este obligat s judece apelurile sunt rare
(A.R. Brewer Carias, 2001, p. 976-977). În cele mai multe cazuri, ea are puterea de a
selecta afacerile: ast zi, ea re ine mai pu in de 2% din afaceri, din care 40% sunt de
natur constitu ional (L. Favoreu, P. Gaïa, R. Ghevontian, J.-L. Mestre, O. Pfersmann,
A. Roux, G. Scoffoni, 2001, p. 195). „Potrivit «Regulilor Cur ii Supreme», cauzele
care pot conduce Curtea la a acorda beneficiul unui writ of certionari sunt:
1. probleme importante atingând legisla ia federal asupra c rora Curtea nu s-a pro-
nun at anterior; 2. interpret ri contradictorii ale legilor federale f cute de cur ile
inferioare; 3. decizii ale cur ilor inferioare în conflict cu cele date anterior de Curtea
Suprem ; 4. i pozi ia diferit a instan elor inferioare în ceea ce prive te cursul nor-
mal al procedurilor judiciare. Curtea Suprem poate, desigur, s ajung la revizuire
în func ie de alte motive sau s o refuze în ciuda existen ei uneia sau mai multora din
ra iunile precizate” (A.R. Brewer Carias, 2001, p. 977-978). Jurisdic ia de apel a
Cur ii Supreme americane este în acela i timp imperativ i discre ionar .
În materia controlului de constitu ionalitate ea este obligat s se pronun e „atunci
când sunt în joc probleme constitu ionale importante, mai ales când o lege a
Congresului este considerat neconstitu ional de c tre o curte federal sau de Curtea
Suprem a unui stat, sau când o lege a unui stat a fost declarat neconstitu ional de
c tre o curte federal de apel, sau când constitu ionalitatea sa este contestat în fa a
Cur ii Supreme a unui stat” (Ibidem, p. 977). În celelalte situa ii jurisdic ia ei, ca
instan de apel, este discre ionar .
B. Un control concret. Controlul de constitu ionalitate este în cadrul modelului
american de justi ie constitu ional un control concret. Aceasta înseamn c el este
realizat dup ce aplicarea legii a produs un conflict juridic concret i un litigiul
juridic particular. În lipsa unui caz concret, cererea de analiz a constitu ionalit ii
unei legi nu poate fi primit .
Dar acest caracter concret al controlului nu este definit de sistemul juridic
american. Constitu ia se rezum la a firma c puterea judiciar tran eaz toate
cazurile concrete, în drept i în echitate, care s-ar putea na te sub imperiul prezentei
Constitu ii, a legilor Statelor Unite sau a tratatelor încheiate (...). În aceste condi ii,
caracterul concret este interpretat atât în termenii separa iei puterilor cât i în
termenii interesului de a ac iona. Principiul general este c instan a suprem nu se
pronun litigiilor eventuale sau abstracte. Astfel, pentru a fi primit cererea, trebuie
ca recurentul s justifice un interes de a ac iona (standing), maturitatea suficient a
afacerii (ripeness), prejudiciul trebuind s se fi produs sau producerea lui s fie
suficient de cert , i s demonstreze caracterul înc actual al litigiului (mootness).
Caracterul concret i actual al litigiului trebuie judecat în raport cu norma a c rei
constitu ionalitate este pus sub semnul întreb rii. Astfel c poate fi judecat consti-
tu ionalitatea legii doar dac aceast decizie „este absolut necesar pentru tran area
cazului concret” (Burton v. United States, 1996, US 283-295, apud A.R. Brewer
Carias, 2001, p. 987).
Consecin ele acestui caracter concret al controlului sunt unele limite pe care
Curtea Suprem american i le-a impus. Astfel ea refuz s dea avize consultative
celorlalte puteri în materia interpret rii Constitu iei sau a legilor în raport cu aceasta.
De asemenea, Curtea refuz s tran eze afaceri politice, adic acele afaceri care prin
natura lor nu se preteaz unei solu ii judiciare (Baker v. Carr, 1962, 369 US 186).
C. Un control exercitat în principiu a posteriori, pe cale de excep ie. În
sistemul american de justi ie constitu ional nu exist decât control a posteriori.
Aceasta înseamn c el nu poate purta decât asupra legilor promulgate i publicate.
Acest caracter al controlului este legat de caracterul s u concret dar nu identic cu
acesta. El poate foarte bine s fie a posteriori dar s se produc înainte de aplicarea
efectiv a legii, cu toate c în cadrul unui caz concret, adic aflat pe rolul instan elor,
care opune p r ile, exclus fiind interven ia sa într-o procedur amiabil , necontra-
dictorie. Aceast modalitate a controlului este mai rar utilizat decât procedura
excep iei de neconstitu ionalitate.
Astfel, problema constitu ionalit ii poate fi ridicat în cadrul unei cereri de
injonc iune. Dac judec torul d curs unei astfel de cereri atunci el poate obliga un
agent public s nu aplice legea considerat neconstitu ional , sub sanc iunea sfid rii
Cur ii. Este vorba deci de o procedur care permite invocarea neconstitu ionalit ii
înainte ca legea s fie aplicat , dar dup ce ea este promulgat i publicat . Exist
aici desigur un anumit grad de abstractizare a controlului, dar aceasta nu înseamn c
el devine cu adev rat abstract. Partea trebuie i de aceast dat s invoce prejudi-
cierea sa într-un drept particular de c tre legea neconstitu ional . Cet enii nu au
dreptul s cear judecarea neconstitu ionalit ii unei legi în interesul ansamblului
societ ii. Astfel, Curtea Suprem american ar ta expres c nu este suficient ca
legea s fie nul , „trebuie ca (partea) s fi suferit sau s fie pe punctul s sufere în
mod direct un prejudiciu prin faptul aplic rii acesteia, i nu doar ca ea s -i fie vag
victim , cu acela i titlu ca i colectivitatea” [Frothinaham v. Mellon, 262 US 447
(1923), p. 488].
Un anumit grad de abstractizare a controlului este întâlnit i în cazul judec ii

declaratorii care conduce judec torul la a se pronun a asupra drepturilor p r ilor i,
dac este cazul, asupra constitu ionalit ii unei legi de care depind aceste drepturi.
Dar controlul r mâne de fiecare dat a posteriori, chiar dac nu mai are acela i grad
de concrete e ca în cazul procedurii excep iei de neconstitu ionalitate.
O alt form de control abstract este în sistemul american cel datorat contest rii
directe i manifeste a legii în cadrul contenciosului relativ la libert ile Primului
Amendament (de exprimare, de con tiin , a religiei i a asocierii). Astfel „Curtea
Suprem a Statelor Unite a judecat în mod constant, dup decizia Thornhill din 1940,
c un text care extinde puterile autorit ilor publice (puteri admisibile în general din
punct de vedere constitu ional) în sfera activit ilor protejate de Primul Amendament
este lovit de o form de exces de putere (overbroad) i, datorit acestui fapt, manifest
neconstitu ional, f r a trebui s fie nevoie a se demonstra dac sau cum zisul text a
fost aplicat unor cazuri concrete” (A. Stone, 1995, p. 229; Cour suprême des
Etats-Unis, Thornhill v. Alabama, 310 U.S. 88, 1940).
Controlul cel mai utilizat în sistemul american este cel pe calea excep iei de
neconstitu ionalitate. Aceast excep ie poate fi ridicat de oricare din p r ile unui
litigiu concret aflat pe rolul unei instan e. Este vorba de o cale defensiv de control
de constitu ionalitate, în sensul c ea este conceput ca un mijloc de ap rare a
drepturilor p r ilor i nu ca o ac iune împotriva unei legi. Controlul are ceea ce s-a
numit «caracter incident». Considerând textul susceptibil de a fi aplicat în spe ca
fiind contrar Constitu iei, partea cere judec torului s nu-l aplice în cauza respectiv ,
f r ca aceasta s însemne anularea legii, ci doar aplicarea legii superioare în ierarhia
normativ : constitu ia. «Excep ie» vine a adar de la «a excepta», partea cere s fie
exceptat de la aplicarea legii.
Instan a american nu poate invoca din oficiu neconstitu ionalitatea legii. Ea
trebuie s a tepte ca una din p r i s ridice excep ia. Iar acela care invoc neconstitu-
ionalitatea trebuie s fie efectiv parte în proces. Apoi, partea care invoc neconstitu-
ionalitatea trebuie s o dovedeasc . Legea este prezumat de Curte a fi constitu-
ional , iar sarcina probei, ca i în procedura curent , apar ine celui care afirm :
„Prezum ia trebuie în mod efectiv s fie în favoarea validit ii legilor, cel pu in
atât timp cât contrariul nu va fi clar demonstrat” [Cooper v. Telfair, 4 Dallas (4.US)
14 (1800)]. „A prezuma validitatea oric rei legi aprobate de corpul legislativ nu este
decât o manifestare a respectului fa de în elepciunea, integritatea i patriotismul
zisului corp legislativ” [Ogden v. Saunders, 12 Wheaton, 213 (1827), apud A.R.
Brewer Carias, 2001, p. 994].
De altfel, procedura de judecare a excep iei de neconstitu ionalitate este proce-
dura judiciar obi nuit , sistemul american necreând reguli procesuale speciale
pentru contenciosul constitu ional.
Instan a tran eaz asupra regulii aplicabile i nu asupra anul rii legii contrare
Constitu iei. Chiar dac motivul care duce la neaplicarea legii i la aplicarea direct a
Constitu iei este c legea contrar acesteia din urm este «nul i neavenit », solu ia
instan ei prive te doar solu ionarea conflictului în aplicarea legilor cauzei respective
i nu conflictul abstract de legi.
„Noi nu avem propriu-zis puterea de a controla i de a anula legile Congresului

pentru c ele sunt neconstitu ionale. (...) Exerci iul puterii const în a verifica i a
determina legea aplicabil conflictului” [Frothinaham v. mellon, 262, US 447 (1923)].
De aceea, dac exist o alt posibilitate de rezolvare a cauzei, care s nu fac apel
la neconstitu ionalitatea legilor, Curtea trebuie s evite problema neconstitu io-
nalit ii, care trebuie s aib caracter efectiv excep ional: „Curtea nu se va pronun a
asupra unei probleme constitu ionale, chiar corect ridicat în dosar, dac exist o alt
baz care permite reglarea afacerii ... i deci, dac o afacere poate fi tratat
bazându-se pe una din cele dou baze, una comportând un aspect constitu ional,
cealalt sprijinindu-se pe interpretarea legii sau pe dreptul comun, Curtea nu va
statua decât în baza acesteia din urm ” [Ashwander v. Tennesse Valley Authority,
297 US 288 (1936)].
În concluzie, controlul de constitu ionalitate este în cazul modelului american de
justi ie constitu ional , un control a posteriori, realizat de regul pe calea excep iei
de neconstitu ionalitate, ridicat de una din p r ile unui conflict juridic dedus
judec ii, care, dac nu exist o alt cale de solu ionare a cauzei, va da na tere unei
decizii de neaplicare a legii contrare Constitu iei în cauza concret dedus judec ii i
cu privire la p r ile aflate în proces.
D. Autoritatea relativ a lucrului judecat a deciziilor. Deciziile de control de
constitu ionalitate pronun ate în cadrul controlului difuz, de tip american, au valoarea
relativ a lucrului judecat, adic produc efecte in casus i inter partes. Ele nu au o
valoare diferit de restul deciziilor judiciare, a a cum se întâmpl în cazul controlului
de constitu ionalitate realizat de o instan specializat . Aceasta înseamn c decizia
dat într-o cauz nu poate nici profita, nici aduce prejudicii altui individ sau altei
proceduri. Ea nu se poate aplica altei cauze. Cu alte cuvinte, decizia nu are niciun
efect cu privire la existen a legii, dar nici cu privire al aplicabilitatea ei în alt cauz
decât cea care a determinat hot rârea de neconstitu ionalitate.
Acest efect relativ al hot rârilor judiciare de control de constitu ionalitate a fost
corectat în sistemul american de regula precedentului sau de doctrina stare decisis.
Precedentul este autoritatea pe care o poate avea o decizie judiciar în cazurile
analoage celui în care a fost pronun at . Potrivit doctrinei amintite, în dreptul
anglo-saxon, dac exist drept legal într-o materie, decizia are valoarea relativ a
lucrului judecat (res iudicata). Precedentul are în acest caz o valoare de surs inter-
pretativ a dreptului (H. Brun, G. Tremblay, 1990, p. 24). Dac îns legea nu
exist sau ea se dovede te insuficient , atunci autoritatea deciziei este general ,
asem n toare autorit ii legii; ea este aplicabil practic erga omnes. Judec torul nu
mai are atribu ia de a aplica regula de drept, ci de a degaja regula de drept (R. David,
C. Janffret-Spinari, 1992, p. 306). Acest efect este ob inut prin regula precedentului,
care presupune c decizia dat este obligatorie pentru instan ele inferioare în grad sau
de acela i grad cu cea care a pronun at-o. Decizia leag i instan a care a pronun at-o,
de i aceast a doua regul este la fel de strict ca prima i se aplic diferit în dreptul
englez i în cel american (R. David, C. Janffret-Spinari, 1992, p. 351-353). Decizia
unui judec tor trebuie s fie conform regulii de drept rezultat din totalitatea deci-
ziilor precedente (Y.A. Jolowicz, 1992, p. 42).
Precedentul nu este decizia în ansamblul s u, ci ratio decidendi al acesteia, adic

principiul juridic în virtutea c ruia o cauz este rezolvat , motivele care determin
direct solu ia, esen a ra ionamentului judiciar. Ratio decidendi trebuie distins de obi-
ter dicta, adic de ceea ce judec torul declar f r ca aceasta s fie absolut necesar.
Doar ratio decidendi este obligatorie, obiter dicta având doar o valoare persuasiv .
Cea mai important problem în dreptul anglo-saxon este astfel cea a distinc iilor.
Judec torul trebuie mai întâi s decid dac este în prezen a unui caz similar cu cel în
care exist un precedent, ceea ce poate avea o importan decisiv i poate s
constituie o oper creatoare (H. Kelsen, 2000, p. 303) Judec torul trebuie s disting
între ratio decidendi i obiter dicta, luând în considerare doar principiul juridic, i
apoi s disting între deciziile care sunt pertinente i deci constituie un precedent i
deciziile date din eroare sau inadecvate (per incuriam) i care nu constituie prece-
dent. Aceast opera ie este cu necesitate creatoare, asigurând dezvoltarea jurispru-
den ei i evitând ca regula precedentului s devin o simpl aplicare automat a solu-
iilor deja date.
Deci, conform regulii precedentului obligatoriu, „decizia judec toreasc într-un caz
concret devine obligatorie pentru luarea deciziilor în alte cauze similare prin faptul c
norma individual care le reprezint se generalizeaz . Aceast generalizare, adic
formularea normei generale, poate fi f cut de c tre instan a care creeaz precedentul,
îns poate fi l sat i în seama celorlalte instan e legate de precedent” (Ibidem, p. 303).
Sistemul american practic în fapt aceast a doua cale. Kelsen o prefer pe prima.
Aplicând aceast doctrin în materia controlului de constitu ionalitate, se ajunge
la a impune decizia de neconstitu ionalitate tuturor instan elor atunci când ea este
pronun at de Curtea Suprem . Astfel, legea este practic neaplicabil , c ci orice
cerere f cut în baza ei nu va fi primit de instan e, iar actele administrative fiind
controlabile de instan ele ordinare, se va ob ine o inaplicabilitate a legii neconstitu-
ionale de c tre administra ie. Astfel, efectul inter partes este oarecum în el tor în
sistemul constitu ional american.
Totu i, aceast regul a precedentului obligatoriu este departe de a fi absolut .
Mai întâi, instan a suprem nu se consider ea îns i în mod strict legat de propriile
precedente i, mai apoi, aceast regul a obligativit ii precedentului este sl bit
chiar în ceea ce prive te aplicarea sa de c tre instan ele inferioare. Astfel, instan a
suprem a ref cut în materie constitu ional multe din precedentele sale, estimând c
o continuitate a deciziilor este mai pu in important decât adaptarea textelor
constitu ionale unor realit i noi.
Regula precedentului obligatoriu „este de obicei o practic în eleapt , c ci, în cea
mai mare parte a cazurilor, este mai important s stabile ti o regul aplicabil decât s
stabile ti o regul în mod corect ... Dar în cazurile care pun în cauz Constitu ia fede-
ral , a c rei modificare de c tre puterea legislativ este practic imposibil , aceast
Curte a casat adesea cele mai vechi decizii ale sale. Curtea se adapteaz lec iilor
experien ei ...” [Burnet v. Cronado Oil and Gas Co., 285 US 393 (1932), p. 406].
„Ajungând la aceast concluzie, nu suntem indiferen i fa de avantajul pe care îl
prezint continuitatea deciziilor în materie constitu ional . Cu toate acestea, odat
con tient de eroarea din trecut, aceast Curte nu s-a sim it niciodat constrâns la o
continuitate. În materie constitu ional , unde corec iile (sistemului) depind de amen-
damente i nu de interven ia Legislativului, aceast Curte, de-a lungul întregii sale

istorii, i-a exercitat liber dreptul s u de a reexamina fundamentele deciziilor sale
constitu ionale” [Smith v. Allwright, 321 US 649 (1944)].
Dar regula obligativit ii precedentelor create de Curtea Suprem a cedat adesea
teren chiar în ceea ce prive te aplicarea ei de c tre instan ele inferioare. Astfel,
obligativitatea precedentului creat de Curtea Suprem depinde de natura contesta iei
pentru care constitu ionalitatea legii a fost pus sub semnul întreb rii. Adic , dac
contesta ia i deci decizia poart asupra validit ii legii, atunci regula precedentului
obligatoriu trebuie strict respectat de instan ele inferioare. Dac îns contestarea
constitu ionalit ii unei legi este legat strict de o situa ie particular care duce la o
interpretare particular a instan ei i aceasta nu este susceptibil de generalizare,
atunci norma legal poate s continue s fie aplicat valid altor cauze, chiar dac
fusese declarat neconstitu ional .
O problem distinct a efectului deciziei de neconstitu ionalitate în sistemul
american este de a ti când începe acest efect. Doctrina clasic consta în a considera
c deciziile de neconstitu ionalitate produc efecte ex tunc i pro preterito, adic
retroactive. Dac judec torul consider legea care ar fi fost incident în spe
neconstitu ional atunci ea este considerat ca i cum nu ar fi fost existent niciodat ,
deci în imposibilitate de a fi produs vreodat vreun efect valabil. Legea considerat
neconstitu ional : „nu a avut niciodat existen constitu ional ; ea este liter moart
i nu are mai mult virtute sau utilitate decât n-ar fi fost niciodat adoptat ”
[Venhorn’s Lessee v. Dorrance, 2 Dallas, 304 (1795)].
Efectele concrete ale unei astfel de doctrine a efectului retroactiv al deciziilor de
neconstitu ionalitate sunt clar definite un secol mai târziu de c tre Curtea Suprem în
afacerea United States v. Realty Co. (1895): „Orice lege constitu ional nu este o
lege; ea nu confer drepturi; ea nu impune obliga ii; ea nu acord protec ie; ea nu
creeaz func ii; ea este din punct de vedere legal la fel de inoperant ca atunci când
nu ar fi fost niciodat adoptat ” [163 US 427 (1985), p. 439].
Dar efectele adesea prea drastice ale acestei doctrine, mai ale în ceea ce prive te
efectele deja produse sub imperiul legii neconstitu ionale, au f cut ca ea s fie treptat
corectat de Curtea Suprem american . Curtea prefer acum s precizeze expres
dac decizia sa de neconstitu ionalitate produce efecte retroactive i s determine
întinderea acestora: „Pârâtul pretinde c metoda noastr de a regla cazurile prece-
dente demonstreaz c un principiu absolut de retroactivitate este prevalent în dome-
niul deciziilor de natur constitu ional . Noi credem, cu toate acestea, c Constitu ia
nici nu interzice, nici nu impune efectul retroactiv. (...) Admi ând premiza potrivit
c reia nu ne este nici prescris, nici interzis de a aplica retroactiv o decizie, trebuie
atunci s decidem pro sau contra verificând antecedentele principiului în cauz ,
scopul i inciden a sa i dac aplicarea este facilitat sau împiedicat de acestea”
[Linkletter v. Walker, 381 US 618 (1965)].
§3. Difuzarea modelului american.
Modelul american de control de constitu ionalitate s-a r spândit mai întâi în

America Latin , apoi în unele ri europene, în Australia i chiar în Japonia. Printre
rile europene care au adoptat modelul american de justi ie constitu ional s-a
num rat i România. Dar în acest proces de r spândire el a fost adesea i substan ial
adaptat, chiar deformat. Vom vedea acum care sunt principalele corec ii aduse
acestui model, l sând la o parte deocamdat sistemul românesc, creat jurispruden ial
începând cu 1912 i reformat constitu ional în 1923, pentru c de el ne vom ocupa pe
larg în volumul al doilea.
A. Condi iile r spândirii modelului american. Noi credem cu fermitate c
exportul modelelor normative este imposibil f r denaturarea lor. Normativitatea
depinde de climatul cultural, economic, social în care se aplic . Cultura juridic
îns i determin pervertirea modelului original. Dar aceast deformare a modelului
nu este neap rat un r u. Adaptarea poate s -l fac eficient, ceea ce este de esen a
îns i a normei juridice. Modelul american de control de constitu ionalitate nu face
excep ie. Transform rile pe care el le-a suferit în procesul de implementare a f cut ca
unele sisteme care ini ial s-au inspirat din el s devin mixte, adic s -l combine în
a a propor ie cu elemente ale modelului european, sau originale, încât s nu mai fie
practic recognoscibil.
Climatul cultural juridic american era în momentul impunerii controlului de
constitu ionalitate i este i ast zi unul aparte. Publicul are o încredere enorm în
judec tori. Independen a acestora, mo tenit de la cei britanici, este un element cheie
al acestei încrederi. Apoi, regula precedentului obligatoriu este esen ial pentru intro-
ducerea eficient a sistemului. În lipsa culturii acestei reguli, introducerea unor
elemente de centralizare a sistemului de control de constitu ionalitate este practic
inevitabil . Pe de alt parte, puterea politic îns i a fost dispus în Statele Unite s
admit interven ia judec torilor: problemele de legitimitate nu s-au pus niciodat la
fel de acut ca în Europa, unde istoria a atârnat greu trecerea de la regimurile monar-
hice absolute sau, mai nou, de la comunism la regimurile constitu ionale, fiind înso-
it de o reticen fireasc fa de judec torii care exercitau deja func iile judiciare,
atât din partea publicului cât i din partea politicienilor. Astfel istoria a împiedicat
practic modelul difuz de control. În fine, cet enii americani aveau i i-au dezvoltat o
cultur a apelului la judec tor pe care cu greu o întâlne ti în alte p r i. Starea econo-
mic este i ea o explica ie, dar desigur nu singura, a acestui civism mediat judiciar.
B. Alter rile suferite de modelul american
a. Concentrarea controlului de constitu ionalitate. Transpunerea modelului
american de control de constitu ionalitate în America Latin a dus uneori la o relativ
concentrare a sistemului prin crearea unui sistem mixt, care combin controlul difuz
cu controlul concentrat, în ambele forme controlul r mânând îns concret. Este cazul
sistemelor de control de constitu ionalitate din Venezuela i Brazilia (A.R. Brewer
Carias, 2001, p. 1012- 1026).
În Venezuela exist un control de constitu ionalitate difuz al tuturor actelor
statului, mai pu in cele judiciare sau administrativ, pentru care este prev zut o alt
procedur de control, stabilit în baza art. 20 din C.proc.civ., care permite tuturor
tribunalelor competente în cazul concret s declare inaplicabilitatea actelor normative
ale statului în cauz datorit incompatibilit ii lor cu Constitu ia. Al turi de acest
sistem, Constitu ia a creat o competen a Cur ii supreme de justi ie de a declara
nulitatea legilor i a celorlalte acte normative pentru neconstitu ionalitate în urma

exercit rii unei actio popularis, ac iune în neconstitu ionalitate ce poate fi intentat
de orice persoan fizic sau juridic care are capacitatea deplin de a- i exercita
drepturile. Este vorba deci de un contencios principal i nu incident ca în Statele
Unite, pe cale de ac iune i nu pe cale de excep ie, dar care r mâne concret i nu
abstract, deci a posteriori. Sistemul cunoa te chiar i un control preventiv de consti-
tu ionalitate, influen a modelului european fiind evident .
În Brazilia exist , de asemenea, pe lâng controlul difuz de constitu ionalitate
introdus în secolul al XIX-lea, un control concentrat realizat de Curtea Suprem
federal , perfectat de Constitu ia din 1988. Sesizarea instan ei se face pe calea unei
ac iuni, care poate fi de trei tipuri: ac iune în interven ie, ac iune generic i ac iune
pentru omisiunea puterilor publice.
Concentrarea sistemului de control de constitu ionalitate poate cunoa te i o alt
variant : înfiin area unui tribunal specializat dar care face parte din sistemul orga-
nelor judiciare ordinare, adic un tribunal specializat dar nu special, sistem de control
ce coexist cu un control difuz de constitu ionalitate. Acesta este cazul Portugaliei,
care, p strând controlul difuz, a introdus un Tribunal constitu ional în cadrul puterii
judiciare, care poate face un control pe cale de ac iune i de asemenea un control
preventiv.
Alte sisteme, cum sunt cele din Columbia sau Guatemala, au ajuns în timp s
combine chiar controlul difuz de constitu ionalitate introdus dup modelul american
cu cel realizat de Cur i constitu ionale create dup modelul european.
Alte sisteme care ini ial fuseser marcate de modelul american de justi ie consti-
tu ional , introducând un control difuz, au renun at la controlul difuz concentrând
competen a controlului în beneficiul instan ei supreme ordinare. Astfel, România,
care introdusese controlul difuz chiar pe cale judiciar , a reformat sistemul în 1923
pentru a da competen a controlului doar Cur ii de Casa ie în sec iuni reunite.
b. Introducerea unui control pe cale de ac iune. Cum deja s-a v zut din cele
expuse mai sus, exist o tendin de a completa controlul incident, defensiv, pe cale
de excep ie cu un control ofensiv, principal, pe cale de ac iune. Uneori controlul
difuz este îns combinat doar cu controlul pe cale de ac iune. Este cazul judec ii
amparo (protec ie) în Mexic, care exist înc din 1847 (art. 25 din Actele de
Reform ). Pentru a exercita ac iunea, care poate fi intentat în fa a oric rui tribunal
federal de c tre un particular, nu este nevoie s existe un act de aplicare al legii, pârât
fiind organul suprem al statului care a intervenit în procedura de formare a legii. Cu
toate acestea, controlul r mâne concret, în sensul c doar legile care îl pot afecta
direct pe reclamant pot fi atacate.
c. Relativa abstractizare a controlului. O tendin de dep ire sau de com-
pletare a controlului concret rezult evident din introducerea controlului pe cale de
ac iune sau a tribunalelor specializate. Ea poate fi îns i mai accentuat . De exem-
plu, în Canada, Guvernul federal poate s cear Cur ii supreme s dea avize consul-
tative asupra oric ror probleme constitu ionale, ceea ce este clar contra modelului
american, în care Curtea refuz s admit existen a unei atribu ii consultative, tocmai
pentru c ar face rabat de la caracterul concret al controlului. Proceduri de control
abstract care coexist cu controlul concret i difuz de tip american au fost introduse
în Venezuela începând din 1945 sau în Brazilia odat cu ac iunea generic direct
creat pentru prima dat în 1946.
d. Consecin ele alter rii modelului american asupra efectelor deciziilor de
neconstitu ionalitate. Introducerea unor alter ri ale modelului american a dus i la
crearea unor efecte speciale ale deciziilor judiciare de neconstitu ionalitate. Astfel, la
o extrem se situeaz Argentina, unde deciziile de neconstitu ionalitate ale Cur ii
supreme nu sunt obligatorii pentru tribunalele inferioare. Chiar dac o tentativ de a
obliga tribunalele s respecte precedentul creat de instan a suprem a existat în 1949,
ulterior, textul a fost eliminat i, ast zi, tribunalele au puterea absolut de a da decizii
autonome în materie. În aceia i situa ie sunt i tribunalele mexicane. Situate la
cealalt extrem , unele instan e supreme care exercit un control concentrat care
coexist cu cel difuz, cum este cazul Venezuelei, pronun în cazul sesiz rii pe calea
unei actio popularis decizii obligatorii erga omnes.
Sec iunea a 2-a. Modelul european de justi ie constitu ional
§1. Originile modelului european de justi ie constitu ional
Despre modelul european de justi ie constitu ional se poate vorbi practic, într-o
manier incipient dup primul r zboi mondial, iar în mod clar, abia dup al doilea
r zboi mondial. Aceasta nu înseamn c înainte nu au existat ri europene care s
cunoasc controlul de constitu ionalitate, ci c acestea au introdus controlul dup
modelul american. De aceea, vom studia, mai întâi, acest control european dup
model american, pentru ca, apoi s vedem care sunt originile intelectuale ale mode-
lului european i mai ales contribu ia decisiv a lui H. Kelsen, pentru ca, abia apoi, s
vedem care sunt elementele de identificare ale acestui model de justi ie constitu-
ional i care sunt etapele evolu iei i difuz rii acestuia.
A. Un control european dup modelul american. Europa a cunoscut controlul
de constitu ionalitate i înainte de introducerea controlului concentrat printr-o
instan specializat în 1920. Au existat modele de control difuz, inspirate de
sistemul american, în Portugalia, Grecia, Elve ia i România. Astfel, Constitu ia
Portugaliei din 1911 introduce un sistem difuz de control de constitu ionalitate, chiar
dac acesta este combinat cu un control concentrat realizat de Tribunalul consti-
tu ional. Acest sistem nu este direct influen at de sistemul american, ci prin inter-
mediul unui sistem influen at direct de acesta din urm , sistemul brazilian instituit
prin Constitu ia din 1891 (P. Bon, 1989, p. 31). Acest sistem european de control
difuz este p strat în Portugalia. Astfel, Constitu ia din 1982 afirm în art. 207: „În
afacerile cu care sunt sesizate, tribunalele nu vor putea aplica norme care contravin
dispozi iilor Constitu iei sau violeaz principiile pe care aceasta le consacr ”. Prin
aceast dispozi ie, Constitu ia transform controlul de constitu ionalitate într-o
obliga ie pentru tribunale, instituind un control de constitu ionalitate extins la toate
actele normative, care poate fi exercitat din oficiu, cu efecte inter partes, ex tunc i
pro praeterito.
Grecia a instituit un sistem de control de constitu ionalitate foarte asem n tor

controlului existent în Statele Unite înc din secolul al XIX-lea. În Grecia, „puterea
tribunalelor de a controla constitu ionalitatea legilor i de a refuza aplicarea dispo-
zi iilor legale pe care le consider neconstitu ionale rezult dintr-o practic comple-
mentar Constitu iei” (V.E. Spiliotopoulos apud A.R. Brewer-Carias, 2001, p. 969).
Aceast practic este dezvoltat întâi mai timid, conferind tribunalelor doar puterea
de a controla constitu ionalitatea extern , pân în 1871, pozi ia Cur ii supreme fiind
c puterea tribunalelor nu include posibilitatea de a controla con inutul legilor
„pentru c este imposibil ca puterea care reprezint suveranitatea statului s ac ioneze
ilegal” (Decizia nr. 198 din 1847, apud A.R. Brewer-Carias, 2001, p. 969). Apoi
instan a suprem î i schimb optica, devenind mai decis i afirmând c este posibil
controlul con inutului legii, dac legea „intr în mod v dit în contradic ie cu o
dispozi ie superioar a Constitu iei”. Acest control nu poate fi exercitat decât într-un
caz concret i doar dac legea este incident în cauz . Sistemul grecesc, chiar dac
cunoa te i elemente de originalitate (de exemplu, sistemul de unificare a practicii în
materia controlului de constitu ionalitate) a fost astfel v dit tributar concep iei
americane i nu celei europene privitoare la controlul de constitu ionalitate.
Elve ia a introdus controlul de constitu ionalitate în 1874. Recursul individual
pentru violarea drepturilor constitu ionale putea fi îndreptat în aceast ar „contra
tuturor actelor unui canton, indiferent c era legislativ, administrativ sau jurisdic io-
nal, ca i contra oric rui act al Federa iei, cu excep ia totu i a legii federale, excep ie
care era totu i de importan restrâns într-o epoc în care cvasitotalitatea legilor erau
cantonale” (M. Fromont, 1999, p. 47). Pe lâng acest recurs în fa a instan ei supreme
federale, sistemul elve ian va fi completat de tribunalele ordinare, care se vor
recunoa te competente s verifice pe cale incident constitu ionalitatea oric rui act
public, indiferent de faptul c era legislativ, executiv sau jurisdic ional, cu excep ia
legii federale (Ibidem, p. 48). Astfel Elve ia a trecut la o combina ie original între
modelul american de control difuz i modelul european de control concentrat.
În România, sistemul controlului de constitu ionalitate a fost de asemenea difuz,
concret i cu efecte inter partes începând dup 1912, când, prin Jurnalul nr. 909 din 2
februarie 1912, Tribunalul Ilfov î i ia singur dreptul de a controla constitu ionalitatea
legilor, pe calea excep iei. Argumenta ia deciziei este în esen urm toarea. Atribu ia
puterii judec tore ti este aplicarea legii; or constitu ia este la rândul ei o lege; deci
puterea judec toreasc are dreptul s solu ioneze i conflictele dintre legile ordinare
i legea fundamental ; or suprema ia acesteia din urm fiind de necontestat, instan a
urmeaz s -i dea întâietate; având competen general de a aplica legea, instan a
este obligat s solu ioneze orice spe , deci i pe cele ce implic un conflict între
Constitu ie i legea ordinar i, ca urmare, dreptul de a controla constitu ionalitatea
legii nu trebuie s -i fie dat expres; numai dac acest drept i-ar fi interzis expres de
lege, instan a nu ar putea s -l exercite (E. Foc eneanu, 1992, p. 45-47). Curtea de
Casa ie, respingând recursul declarat pe motivul necompeten ei judec torului de a
controla constitu ionalitatea legii, reia motivarea de mai sus. Se instituie astfel prin-
cipiul c instan ele, indiferent de grad, pot efectua controlul constitu ionalit ii legi-
lor. Acest sistem va dura pân la adoptarea Constitu iei din 1923. În aceast perioad ,
sistemul românesc se caracterizeaz printr-un control exercitat de totalitatea
organelor judec tore ti, unificarea jurispruden ei f cându-se prin exercitarea c ilor de
atac. Este vorba deci nu doar de un sistem de control de constitu ionalitate dup
model american, ci i introdus într-o manier identic celei utilizate de Curtea
Suprem a Statelor Unite. Constitu ia din 1923 consacr expres principiul controlului
constitu ionalit ii legilor, dar restrângând sfera instan elor competente i dând doar
Cur ii de Casa ie posibilitatea de a judeca constitu ionalitatea legilor (art. 103 din
Constitu ia din 1923 i art. 29 din Legea pentru Curtea de Casa ie i Justi ie din 18
decembrie 1925). Sistemul controlului difuz este astfel p r sit în favoarea unui
sistem concentrat realizat de instan a suprem ordinar .
B. Bazele teoretice ale controlului european de constitu ionalitate. Influen a
lui Hans Kelsen. Modelul european de control de constitu ionalitate a fost impus
pentru prima oar în Europa central sub influen a unui mare jurist austriac: Hans
Kelsen. Acesta este primul care d caracter de sistem unor idei care ast zi par
aproape naturale: cele privind „construc ia în trepte a ordinii de drept” (2000,
p. 271-332). Dou tipuri de raporturi constituie sistemul ierarhiei normelor juridice:
raporturile de validitate i raporturile de conformitate. Primul tip de raport presupune
c „o norm este valabil fiindc i în m sura în care a fost produs într-un mod
determinat de o alt norm ”. Astfel c „ordinea de drept nu este un sistem de norme
de drept aflate pe acela i plan, egale, ci o construc ie în trepte din mai multe straturi.
Unitatea sa este asigurat de interdependen a care reiese din aceea c valabilitatea
unei norme, produs conform unei alte norme, se bazeaz pe aceast din urm norm ,
a c rei producere este determinat la rândul ei de alt norm ; un regres care se
sfâr e te în cele din urm în norma de baz presupus . Norma de baz ipotetic – în
acest sens – este prin urmare motivul de valabilitate suprem, pe care se bazeaz
unitatea acestei interdependen e de producere” (Ibidem, p. 272). Cel lalt tip de raport
între norme, cel de conformitate, presupune c norma inferioar în ierarhie nu poate
avea un con inut care s contrazic con inutul normei superioare. Astfel „Constitu ia
produc toare de norme generale poate determina i con inutul unor legi ulteriore; iar
constitu iile pozitive fac acest lucru destul de frecvent, prescriind sau excluzând
anumite con inuturi”. Pentru Kelsen, catalogul drepturilor i libert ilor fundamen-
tale, care constituie o component tipic a constitu iilor moderne, „nu este în esen
decât o încercare de a nu permite apari ia unor (...) legi” (Ibidem, p. 274). Prin
intermediul acestor dou tipuri de raport, care structureaz rela iile între norme,
dreptul î i regleaz propria producere.
Dou idei fundamentale reies din aceast construc ie în trepte a ordinii juridice.
Conform primeia, constitu ia este motivul suprem de validitate a ordinii juridice i
deci toate normele sistemului trebuie s fie conforme cu ea, altfel spus c ea se
bucur de o suprema ie formal dublat de o suprema ie material . Mai apoi,
„Constitu ia scris are caracterul unor norme de drept obligatorii în mod obiectiv”
(Ibidem, p. 273). Aceast concep ie distruge dou idei care mult vreme fuseser
relativ dominante în mentalitatea european : cea a caracterului politic al constitu iei
i cea a suveranit ii legislative, reflex al conceperii legii ca expresia suprem a inte-
resului general. Altfel spus, în baza concep iei kelseniene, suveranit ii legiuitorului
îi este substituit suveranitatea poporului, iar principiului legalit ii ca fundament al
ordinii juridice îi este substituit principiul constitu ionalit ii.
Pornind de la aceste premize, H. Kelsen construie te o teorie a solu ion rii

conflictelor între norme din categorii diferite, teorie care are ca element intrinsec
problema determin rii organului care controleaz respectarea raporturilor de produ-
cere normativ . Astfel, pentru H. Kelsen, „întrebarea dac o norm produs de un
organ de drept corespunde normei superioare care-i determin producerea sau con i-
nutul nu poate fi desp r it de întrebarea referitoare la cine este împuternicit de
ordinea de drept s r spund la întrebarea premerg toare” (Ibidem, p. 321). Astfel c ,
în ceea ce prive te controlul de constitu ionalitate, întrebarea central devenise ce
organ trebuie s fie competent s controleze constitu ionalitatea legilor. Kelsen a
optat pentru solu ia unei instan e specializate, rupând astfel Europa de tradi ia ameri-
can care conferea atribu ia de control instan elor ordinare. Motivele acestei op iuni
sunt multiple, dar principalul pare s fie absen a în Europa a regulii precedentului
obligatoriu, care d dea coeren modelului american. În lipsa acestei reguli, sistemul
nu poate s produc o jurispruden clar i cert în materia controlului constitu-
ionalit ii legilor, ceea ce ar face dreptul incert, deci imprevizibil. Totu i Kelsen nu
exclude cu totul controlul difuz, dar cantoneaz instan ele ordinare în exerci iul
controlului de constitu ionalitate extern , de validitate. Astfel el afirm c „verifi-
carea constitu ionalit ii legilor de c tre organele responsabile de publicarea legilor
sau de aplicarea lor este limitat doar pân la un anumit punct i nu poate fi exclus
complet, c aceste organe trebuie s decid cel pu in chestiunea dac ceea ce se
pretinde în mod subiectiv a fi lege a fost stabilit de organul numit în acest scop de
Constitu ie” (Ibidem, p. 329), deci are i obiectiv acest sens. În m sura în care legea
este îns valid introdus în ordinea juridic , controlul constitu ionalit ii sale va fi,
potrivit teoriei kelseniene, acordat unei instan e specializate care are ca rol s reduc
la minim defazarea între validitate i conformitate. Aceast instan specializat
apare ca un «legiuitor negativ» a c rui activitate este întru totul determinat de
constitu ie. Atunci când ea anuleaz o lege pentru c este constitu ional , ea nu face
în fond decât s sanc ioneze o dep ire a competen elor legiuitorului care exercit
atribu ii ale puterii constituante.
„Preferin a dat astfel unei jurisdic ii constitu ionale unice antreneaz un anumit
num r de consecin e. Contenciosul constitu ional fiind special i independent de
orice alt proces, obiectul direct i unic al controlului este cu necesitate constitu io-
nalitatea legii. Contestarea sa nu se face prin excep ie, cu ocazia unui alt litigiu adus
în fa a unui judec tor ordinar, ci pe cale de ac iune, reclamantul luând ini iativa s
aduc direct legea în fa a unui tribunal special, care are drept misiune exclusiv s o
judece. În consecin , judec torul, statuând nu în leg tur cu un caz particular, ci
asupra legii luate în ea îns i, in abstracto, decizia sa nu poate s aib decât o
autoritate absolut , impunându-se erga omnes” (D. Rouseau, 1998, p. 22). Modelul
de justi ie constitu ional propus de H. Kelsen se opune astfel punct cu punct mode-
lului american.
§2. Elementele de identificare ale modelului european
Modemul european de justi ie constitu ional introdus pentru prima oar în

Cehoslovacia i Austria în 1920, sub influen a direct a lui Kelsen, care de altfel a i
fost judec tor al instan ei constitu ionale austriece pân la revizuirea constitu ional
din 1929 care, afectând independen a Cur ii, îl face s p r seasc aceast func ie, se
caracterizeaz prin existen a unui control de constitu ionalitate concentrat, realizat de
o instan constitu ional specializat (A), prin existen a unui control abstract (B), prin
prezen a controlului pe cale de ac iune declan at de autorit i publice sau politice (C) i
prin autoritatea absolut de lucru judecat a deciziilor (D). Acest model ideal nu este
întâlnit în stare pur nic ieri, ceea ce a antrenat o critic a teoretiz rii unui «model
european», care culmineaz cu afirmarea existen ei unei pluralit i de modele (E).
A. Un control concentrat realizat de o jurisdic ie constitu ional specializat .
Modelul european de control de constitu ionalitate presupune existen a unei
jurisdic ii care are monopolul aprecierii constitu ionalit ii legilor i care este situat
în afara sistemului jurisdic ional ordinar.
Monopolul acordat instan ei constitu ionale specializate implic excluderea
oric rui control de conformitate a legilor cu constitu ia realizat de instan ele ordinare.
Totu i, cum afirma chiar Kelsen, acest monopol nu afecteaz capacitatea instan elor
ordinare de a aprecia validitatea normei, instan a neputând fi inut de un act care nu
are calitatea de norm juridic , fiind deci obligat s verifice caracterul obiectiv al
unui act care subiectiv se declar norm juridic . Acest monopol presupune în
principiu c instan ele ordinare nu au dreptul s trieze ele cauzele care ajung pe rolul
cur ii specializate. Totu i, în foarte multe sisteme instan ele ordinare îndeplinesc un
rol de filtrare, decizând cel pu in când nu este cazul sesiz rii, pentru c instan a spe-
cializat s-a pronun at deja sau pentru c legea contestat nu are inciden în cauz .
În primul caz îns , instan a ordinar va fi obligat s invoce în decizia sa decizia
instan ei constitu ionale care rezolv problema constitu ionalit ii, iar în al doilea caz,
s nu foloseasc legea contestat pentru a solu iona cauza aflat pe rolul s u.
Modelul european tipic de justi ie constitu ional presupune situarea instan ei
constitu ionale în afara sistemului jurisdic ional. Acest element distinge sistemul de
control de constitu ionalitate european de sistemele unde controlul de constitu iona-
litate este concentrat dar este realizat prin intermediul instan ei supreme ordinare sau
prin intermediul unei Camere a acesteia. Jurisdic ia constitu ional european tipic
este una care este angajat «cu norm întreag » s fac control de constitu ionalitate
(L. Favoreu, 1996). A adar, unicitatea organului de control nu este suficient , mai
trebuie ca el s fie scos din rândul organelor sistemului judiciar, pentru a fi f cut un
organ constitu ional distinct de cele trei puteri ale teoriei clasice a separa iei
puterilor, fiind astfel un arbitru constitu ional între aceste puteri.
B. Existen a unui control abstract. Am v zut c în sistemul american controlul
de constitu ionalitate este cu necesitate concret. Sistemele europene nu exclud cu
totul controlul concret. Elemente de control concret sunt întâlnite în cazul controlului
pe calea trimiterii de c tre instan ele ordinare a cauzei unei instan e constitu ionale în
cazul unui litigiu concret aflat pe rolul lor. Elemente de control concret sunt prezente
i acolo unde exist proceduri de recurs direct contra actelor legislative pentru
violarea drepturilor fundamentale sau, chiar mai accentuat, acolo unde acest recurs
direct la instan a constitu ional poate fi exercitat i contra actelor de executare sau
jurisdic ionale pe motiv de neconstitu ionalitate. Astfel, caracteristica distinctiv a
modelului european, care separ modelul de cel american, este nu absen a controlului
concret, ci prezen a unui control abstract, adic a unui control care nu este exercitat
pentru a rezolva un litigiu particular, un control care presupune rezolvarea unui
conflict nu între dou p r i, ci între dou norme, independent de un conflict parti-
cular. Suntem deci în prezen a unui control abstract când instan a constitu ional nu
solu ioneaz o afacere determinat , ci doar compatibilitatea unei norme inferioare cu
constitu ia. Nu aplicabilitatea normei este judecat de instan a constitu ional , ci
norma îns i. Contenciosul constitu ional european de inspira ie kelsenian este deci
un contencios al normelor.
C. Existen a unui control pe cale de ac iune declan at de autorit i politice
sau publice. Modelul european presupune, spre deosebire de modelul american, un
control de constitu ionalitate exercitat a priori. Aceast variant presupune un mod
de sesizare politic a organului de control. Unele sisteme nu cunosc decât aceast
modalitate (cel francez), pe când altele combin sistemul cu un control a posteriori
care presupune un grad mai mic sau mai mare de concrete e. Controlul a priori este
util pentru c el împiedic intrarea în vigoare a unor legi neconstitu ionale, nepermi-
ând crearea unor situa ii juridice care ar fi contrare dreptului. Momentul promulg rii
este ales pentru a departaja acest tip de control de cel a posteriori, pentru c între
adoptare i promulgare legea nu este perfect din punct de vedere juridic, neputând
produce înc efecte, iar voin a parlamentului este deja clar exprimat . Sesizarea
instan ei competente se face în cazul acestui control de c tre un organ al statului sau
de c tre o autoritate politic , un grup parlamentar sau un anumit num r de deputa i i
senatori, de exemplu. El este i un mijloc de juridicizare a vie ii politice, un mijloc
prin care opozi ia se raporteaz la majoritate, care prezint avantajul c argumentele
politice partizane, cu toat violen a ce le este caracteristic , sunt înlocuite cu
argumente juridice. Constitu ia devine, datorit prezen ei acestui mijloc de control a
constitu ionalit ii legilor, fundamentul comportamentelor politice în raporturile
majoritate-opozi ie.
Controlul abstract la sesizarea unei autorit i publice sau politice poate fi realizat
uneori i a posteriori, pe cale de ac iune. „Este vorba de un control declan at de
responsabili ai Executivului, de parlamentari sau de organele diverselor comunit i
autonome. În anumite ri, acest control trebuie s fie exercitat într-un termen destul
de scurt (treizeci de zile în Italia, trei luni în Spania, de exemplu) ceea ce tinde s îl
apropie de controlul de tip preventiv (a priori)” (Idem, 2001, p. 204).
D. Autoritatea absolut de lucru judecat a deciziilor. O alt tr s tur care dis-
tinge modelul european de justi ie constitu ional de modelul american este auto-
ritatea absolut de lucru judecat a deciziilor organului de control. În logica sistemului
kelsenian, o lege care este contrar constitu iei nu poate subzista în ordinea juridic .
În aceste condi ii, o decizie a instan ei constitu ionale care statueaz în abstract
asupra constitu ionalit ii unei legi nu poate decât s produc efecte erga omnes,
adic fa de to i. Sigur c aceste efecte nu sunt tipice decât controlului abstract, a a
încât gradul de trecere c tre proceduri de control concret este propor ional cu
relativizarea efectelor deciziilor. Autoritatea absolut a lucrului judecat înseamn c
decizia organului de control al constitu ionalit ii produce efecte asupra legii înse i i
nu doar asupra aplic rii ei într-un caz concret. Aceasta înseamn c tr s tura tipic a
controlului european de constitu ionalitate este c el este un control obiectiv.
E. De la modelul european de control de constitu ionalitate la o pluralitate de
modele de control de constitu ionalitate în Europa. Potrivit lui M. Fromont (1999,
p. 47-59), modelul european s-a transformat într-o pluralitate de modele, deoarece
gradul de abstractizare a justi iei constitu ionale variaz de la o ar la alta, ca i
gradul de concentrare al controlului de constitu ionalitate, ceea ce pune în cauz chiar
tr s turile distinctive ale a a-zisului «model european». „Studiul diferitelor forme de
justi ie constitu ional în Europa dezv luie diversitatea extrem a acestora (...), o
gam de combina ii care este uimitor de variat i care merge de la o extrem ,
sistemul american, la o alt extrem , sistemul francez” (Ibidem, p. 59). Astfel, în
ceea ce prive te diversitatea gradelor de abstractizare a justi iei constitu ionale în
Europa, Fromont g se te c exist sisteme europene care practic exclusiv justi ia
constitu ional concret , unele direct dup modelul american, cum ar fi Norvegia sau
Danemarca i, cel pu in în ce prive te actele normative, Suedia, altele care au defor-
mat modelul american, cum se întâmpl cu Grecia, unde sistemului difuz i concret îi
este ad ugat o Curte suprem special care are rolul de a unifica practica divergent
a instan elor supreme ale ordinilor judiciare distincte prezente în sistemul jurisdic-
ional, sau cu Elve ia, unde de i exist o oarecare concentrare a controlului, aceasta
r mâne concret, recursul individual la Tribunalul constitu ional pentru violarea
drepturilor garantate constitu ional fiind evident o form de control european concret,
i, în fine, alte sisteme care au dezvoltat proceduri originale de control concret, cum
ar fi cel italian, în care chiar dac constitu ionalitate legilor este judecat doar de
Curtea Constitu ional , aceasta decide în func ie de datele litigiului aflat pe rolul
instan ei ordinare, neputând decide ultra petita, decizând doar în vederea solu ion rii
problemelor concrete, ceea ce i-a f cut pe juri tii italieni s vorbeasc de control de
microconstitu ionalitate, chiar dac decizia se bucur apoi de autoritatea absolut a
lucrului judecat.
Chiar atunci când exist în sistem un control abstract, în cele mai multe ri
europene controlul concret este dominant. Datele statistice oferite de M. Fromont par
a fi relevante în acest caz. Astfel, pentru a cita doar câteva, Curtea Constitu ional
austriac judec anual aproximativ 400 de sesiz ri de neconstitu ionalitate provenite
de la judec torii sesiza i într-un litigiu concret, care au ca obiect legi sau acte
administrative normative, 40 de sesiz ri f cute de indivizi care se consider leza i în
drepturile lor i 4.000 de recursuri pentru violare unui drept fundamental printr-un
act administrativ. În Germania, unde Curtea Constitu ional Federal poate fi sesizat
cu cereri de control abstract de c tre Guvernul Federal, de Guvernul unui Land sau
de o treime din membrii Bundestagului, acest tip de sesizare nu a fost utilizat din
1951 pân în 1996 decât de 72 de ori, în timp ce trimiterile prejudiciare ale instan-
elor ordinare sunt în aceea i perioad în num r de 993, iar recursurile individuale
contra unui act al statului pentru violarea unui drept fundamental în num r de 90.082.
Este evident c predominant este controlul concret i nu cel abstract.
În ceea ce prive te gradul de concentrare al controlului de constitu ionalitate,
acesta difer la fel de semnificativ de la o ar la alta. Exist doar rarisim o con-
centrare a controlului de constitu ionalitate a actelor de aplicare a legilor. Chiar i în
Fran a, prototipul controlului abstract a priori, controlul constitu ionalit ii actelor de

aplicare este difuz, putând fi f cut de jurisdic iile administrative. În ceea ce prive te
concentrarea controlului constitu ionalit ii legilor, nici aceasta nu este complet .
Exist în cele mai multe ri europene o situa ie intermediar : judec torul ordinar
trebuie s se asigure c legea aplicabil litigiului dedus judec ii este constitu ional ,
dar, în caz de dubiu, este obligat s fac apel la o instan specializat .
A adar, dou din caracterele distinctive ale «modelului european» par a fi negate
de realitate. Totu i aceast afirma ie nu trebuie absolutizat , de altfel noi afirm m nu
c modelul european este abstract, ci c , pe lâng controlul concret, exist i un
control abstract. De fapt, cele dou modele de justi ie constitu ional tind s se
întâlneasc undeva la mijloc, cel american tinzând s realizeze din ce în ce mai mult
un control abstract i preventiv, cel european s admit proceduri din ce în ce mai
legate de caz, care s completeze controlul abstract i preventiv cu un control concret
i permanent, con tient pare-se c modul aplic rii normei poate duce la apari ia unor
motive de neconstitu ionalitate, care nu pot fi întotdeauna sesizate în momentul
controlului abstract.
§3. Marile etape ale evolu iei modelului european de justi ie constitu ional
Am v zut c începuturile controlului de constitu ionalitate în Europa dateaz din

secolul al XIX-lea. Dar modelul european nu este introdus decât dup primul r zboi
mondial (A). Succesul este doar efemer, trebuind s trecem printr-o a doua confla-
gra ie mondial pentru ca acest model s se impun (B) i s a tept m anii ’70 pentru
ca el s se consolideze în aproape toate statele Europei occidentale (C). Generalizarea
modelului la nivelul întregii Europe, cu doar câteva state care r mân ata ate mode-
lului american sau refuz controlul, se produce abia dup 1989, odat cu c derea
blocului comunist, care, de i a cunoscut câteva experien e de control de constitu-
ionalitate, a r mas ostil în esen fa de acesta (D).
A. Introducerea modelului european dup primul r zboi mondial. Primul
tribunal constitu ional separat de instan ele ordinare creat în Europa a fost cel
cehoslovac, instituit prin Constitu ia din 29 februarie 1920. Acest sistem urma practic
punct cu punct doctrina lui H. Kelsen. Astfel, suprema ia Constitu iei este afirmat
expres (art. I, 1), instan ele ordinare erau cantonate în verificarea corectei public ri a
legilor (control de validitate sau constitu ionalitate extern , art. 102), iar controlul de
conformitate al legilor cu Constitu ia era monopolizat de Tribunalul constitu ional
special creat de Constitu ie i reglementat de Legea din 9 martie 1920. Sesizarea
acestuia era f cut pe cale de ac iune de Camerele Adun rii Na ionale, Curtea
suprem , Tribunalul administrativ suprem i Tribunalul electoral (art. 9 din Legea
Tribunalului constitu ional), judecata f cându-se în abstract, independent de o cauz
concret , deciziile fiind obligatorii erga omnes, ex nunc i pro futuro, începând cu
data public rii deciziei (art. 20 din legea Tribunalului constitu ional). Ac iunea putea
fi introdus într-un termen de trei ani de la publicarea legii, Tribunalul neavând nicio
putere ex officio (art. 12 din Legea Tribunalului constitu ional).
Tot în 1920 este înfiin at i Tribunalul constitu ional austriac, direct sub influen a
lui H. Kelsen, care a fost membru al acestei instan e specializate pân în 1929.
Caracterele generale ale acestei jurisdic ii constitu ionale sunt acelea i ca cele remar-
cate în cazul Tribunalului constitu ional cehoslovac. Totu i, „contrar cazului cehoslo-
vac unde tribunalul constitu ional era conceput exclusiv ca judec tor constitu ional,
Tribunal constitu ional austriac combin func iile de control de constitu ionalitate a
legilor cu alte puteri legate de probleme politice sau organice” (A.R. Brewer Carias,
2001, p. 1101). Aceste atribu ii sunt legate de conflictele actuale sau poten iale între
e aloanele statale rezultate din federalism, de ac iunile îndreptate contra patrimo-
niului statului dac acestea nu pot fi rezolvate printr-o procedur judiciar ordinar ,
de referendum sau alegeri, de acuza iile contra organelor supreme ale federa iei
bazate pe r spunderea lor constitu ional etc. Tribunalul constitu ional austriac nu
este competent s controleze doar actele legislative, ci i tratatele i actele de execu-
tare a legilor. i în acest punct sistemul austriac îl urmeaz îndeaproape pe Kelsen,
care acorda prioritate distinc iei acte juridice general/acte juridice particulare fa de
distinc ia acte administrative normative/acte legislative i astfel justifica controlul
constitu ionalit ii actelor de executare, con tient fiind c constitu ionalitatea
acestora este indirect . „F r îndoial – spunea el – c regulamentele nu sunt ... acte
imediat subordonate Constitu iei; iregularitatea lor const în mod imediat în
ilegalitate i doar într-un mod mediat în neconstitu ionalitate. Dac , cu toate acestea,
noi propunem s extindem i fa de acestea competen a jurisdic iei constitu ionale,
nu o facem atât în considerarea relativit ii ... opozi iei între constitu ionalitatea
direct i constitu ionalitatea indirect , cât în considerarea frontierei naturale între
actele juridice generale i actele juridice particulare” (H. Kelsen, 1928, p. 230).
În perioada interbelic , i alte ri s-au inspirat din modelul austriac. Spania celei
de-a doua Republici instituie, prin Constitu ia din 9 decembrie 1931, un Tribunal al
garan iilor constitu ionale, dar controlul concentrat i abstract dup model austriac
instituit de Constitu ie este transformat într-un control concret pe calea excep iei de
constitu ionalitate de Legea organic a Tribunalului din 1933 i repede abandonat,
c ci în 1936, odat cu abrogarea Constitu iei, Spania renun cu totul la controlul de
constitu ionalitate. Republica de la Weimar introduce i ea controlul de i cu o
intensitate mai sc zut i, în fine, Irlanda instituie un control de constitu ionalitate în
Constitu ia din 1 iulie 1937. Dar sistemul european este departe de a se consolida în
aceast perioad . „Profundele crize politice pe care le traverseaz aceste ri i
ascensiunea general a fascismului în Europa nu permit nici acestor constitu ii în
general, nici noilor mecanisme de control al legii s «func ioneze» normal; rapid,
textele nu mai sunt aplicate i valul se retrage tot atât de repede pe cât se dezvoltase;
el va l sa totu i urme în spiritele oamenilor” (D. Rousseau, 1998, p. 24).
B. Justi ia constitu ional în Europa dup al doilea r zboi mondial. Abia
dup al doilea r zboi mondial justi ia constitu ional dup model european câ tig
teren. i nu este deloc întâmpl tor c rile care se ata eaz primele i cel mai decis
de modelul european de control de constitu ionalitate sunt cele traumatizate de
experien a fascist . Astfel, convinse de practica politic sub regimurile fasciste sau
militariste c doctrina infailibilit ii legii i cea a suveranit ii legislative a
parlamentului sunt ineficiente în tentativa de protejare a democra iei i a drepturilor
i libert ilor fundamentale ale persoanelor, fiind u or de pervertit în mijloace de
represiune, noile sisteme constitu ionale se doteaz cu mecanisme clare i precise de
control al constitu ionalit ii legilor, un control care face din judec torul constitu-
ional pivotul sistemului democratic i principalul garant al drepturilor i libert ilor,
i astfel garantul nerepet rii tristei experien e totalitare. Astfel, Austria reînfiin eaz
instan a constitu ional în 1945, Japonia se doteaz cu un mecanism de control de
constitu ionalitate în 1946, Italia instituie o Curte constitu ional în 1948, iar
Germania în 1949. Acest teren câ tigat va fi consolidat în anii ’70.
C. Consolidarea modelului european în anii ’70. Modelul european de justi ie
constitu ional se consolideaz i tinde s se generalizeze la nivelul Europei occiden-
tale în anii ’70. Doar câteva state rezist acestui val puternic de legitimare a
instan elor specializate în control abstract de constitu ionalitate: Marea Britanie, prea
ata at doctrinei suveranit ii parlamentare, Olanda, Elve ia i rile scandinave, care
r mân puternic influen ate de modelul american. Chiar Fran a, atât de reticent mult
vreme controlului judiciar, care înfiin ase un Consiliu constitu ional ca «jurisdic ie
politic », cum se exprima M. Duverger, cedeaz tenta iei controlului jurisdic ional în
1971, când Consiliul î i schimb radical pozi ia jurispruden ial i în sistemul consti-
tu ional. Controlul existent deja în unele ri ale Europei occidentale este reformat i
aprofundat, iar rile din Sud, ie ite de sub regimurile dictatoriale, se ata eaz
imediat controlului de constitu ionalitate concentrat. Astfel, Constitu ia Greciei din
1976, cea a Portugaliei din 1976 i cea a Spaniei din 1978, instituie instan e speciali-
zate în controlul de constitu ionalitate, chiar dac în primele dou state controlul
difuz subzist . În 1980, Belgia se doteaz la rândul ei cu o Curte de arbitraj compe-
tent s controleze constitu ionalitatea legilor. Controlul devine astfel generalizat, iar
modelul european, chiar dac diversitatea nu cedeaz cu totul, devine dominant.
D. Evolu ia controlului de constitu ionalitate în Europa central i r s ri-
tean în perioada comunist i dup 1989. Statele comuniste europene au fost
ini ial contra oric rei forme de control judiciar al constitu ionalit ii legilor. Doctrina
socialist postula o identitate, desigur ineficient , între organul controlat i organul
de control al constitu ionalit ii legilor, acordând aceast competen exclusiv repre-
zentan ei na ionale. Unitatea puterii, postulat de doctrina marxist în interpretarea ei
sovietic , excludea orice alt fel de control, pentru c excludea o posibil discrepan
între voin a reprezentan ilor poporului i acesta din urm .
Acest model de control parlamentar a fost pus sub semnul întreb rii chiar în inte-
riorul blocului comunist, în anumite ri comuniste controlul de constitu ionalitate
devenind în timp o func ie specific i independent . Astfel, gra ie unei evolu ii lente
a ideilor juridice, unele ri au introdus înainte de 1989 instan e specializate de
control de constitu ionalitate: Iugoslavia în 1963, Cehoslovacia în 1968 i Polonia în
1982. Aceste instan e par s dovedeasc o posibil integrare a modelului european de
justi ie constitu ional în structura statelor socialiste, c ci tribunalele create sunt
situate în afara aparatului jurisdic ional ordinar, judec torii sunt numi i de o
autoritate politic , iar cur ile au monopolul competen ei de control al constitu ionali-
t ii legilor, dar controleaz , a a cum estima H. Kelsen, i actele normative infra-
legislative. Totu i, câteva elemente de diferen iere între jurisdic iile constitu ionale
occidentale i cele din Europa comunist arat c aceast integrare a modelului
european de control de c tre sistemele socialiste era în bun m sur iluzorie. Astfel,
Cur ile constitu ionale din Est nu erau veritabile jurisdic ii independente. Dac
jurisdic ia constitu ional de tip european este definit pornind de la faptul c este un
organ care se pronun asupra unei probleme juridice, cu autoritatea lucrului judecat,
ale c rei declara ii de neconstitu ionalitate sunt obligatorii erga omnes, atunci cur ile
constitu ionale din statele socialiste, chiar dac îndeplineau prima condi ie, nu le
îndeplineau pe celelalte. Astfel „în Iugoslavia i în Cehoslovacia, Curtea constat
mai întâi neconformitatea legii cu Constitu ia, trimite apoi decizia sa Adun rii care
dispune de un termen de 6 luni pentru a adopta modific rile de natur s fac consti-
tu ional legea, în lipsa c rora Curtea constat printr-o decizie c legea a încetat s
mai fie în vigoare. În Polonia, parlamentarii dispun chiar de puterea de a trece
dincolo de declara ia de neconstitu ionalitate pronun at de Tribunalul constitu ional,
respingând hot rârea printr-un vot cu majoritatea de 2/3, cel pu in jum tate din
deputa i trebuind s fie prezen i, vot care se impune judec torilor constitu ionali”
(D. Rousseau, 1998, p. 28). Decizia putea fi deci pus în discu ie, nebucurându-se cu
adev rat nici de autoritatea lucrului judecat, nici de obligativitate erga omnes. Pe de
alt parte, independen a membrilor Cur ilor constitu ionale din Europa de Est, ca i
independen a func iei jurisdic ionale, erau mai mult iluzorii. Concluzia este c , de i
acest model socialist de justi ie constitu ional are multe în comun cu cel european
occidental, reprezentând în mod cert un progres fa de autocontrolul parlamentar, el
r mâne limitat, c ci logica statului socialist se opune prea radical logicii Cur ii
constitu ionale. A trebuit astfel s a tept m o revolu ie politic pentru ca Europa
central i r s ritean s - i reafirme ata amentul fa de controlul judiciar al
constitu ionalit ii legilor i s îmbr i eze ferm modelul european al acestui control
(pentru analiza justi iei constitu ionale în rile socialiste europene, J.-P. Massias,
1998, p. 217-315).
În Europa central i r s ritean de dup 1989, „controlul de constitu ionalitate
devine ... un element distinctiv i caracteristic al unui regim democratic, cu acela i
titlu ca i separa ia puterilor, independen a puterii judiciare, libertatea sufragiului i
pluralismul partidelor politice i al mijloacelor de expresie” (D. Rousseau, 1998,
p. 29). De aceea, toate rile europene ie ite de sub dictaturile totalitare de stânga au
înfiin at, în forme diverse, dar toate inspirându-se din caracterele generale ale
modelului european de justi ie constitu ional , Cur i constitu ionale, ca instan e sepa-
rate de puterea judec toreasc , organizând un control concentrat de constitu-
ionalitate, chiar acolo unde tradi ia controlului difuz sau a controlului concentrat
prin intermediul instan ei supreme ordinare era veche i consistent , cum se întâmpl
i în România.
Op iunea pentru modelul european este datorat mai multor factori. Mai întâi,
unei anumite neîncrederi în instan ele ordinare, prea obi nuite cu obedien a de regi-
murile r sturnate în 1989, i dificult ii de a schimba rapid componen a acestora, pe
de o parte, datorit lipsei de juri ti, regimurile comuniste nefiind tocmai fieful acestei
profesii, i, pe de alt parte, faptului c judec torii în func ie aveau, cel pu in în unele
sisteme, o experien bun , cel pu in în domeniul dreptului privat. Mai apoi, pentru
c modelul preventiv i abstract p rea mai benefic decât cel post factum i concret
unor societ i lipsite de o autentic elit politic instruit în spiritul ap r rii intere-
sului general i a libert ii individuale, ceea ce o f cea vulnerabil în fa a obi nuin-
elor totalitare, chiar dac era animat de cele mai multe ori de bune inten ii. În fine,
pentru c experien a european de natur kelsenian era mai aproape spiritului
pozitivist al doctrinei dreptului socialist, care marcase cel pu in o jum tate de secol
preg tirea juri tilor din aceste ri.
Succesul acestei gref ri a modelului european de justi ie constitu ional este înc
de demonstrat, c ci societ ile Europei centrale i r s ritene sunt profund marcate de
prezen a decisiv a grupurilor care sunt capabile s creeze acela i tip de ata ament
sentimental i politic ca i na iunea, sunt profund dependente de valoarea politic a
grupurilor primare de identificare. Acest lucru marcheaz eventualul succes al
justi iei constitu ionale, care aici, mai mult decât oriunde alt undeva, trebuie s joace
rolul de pacificator social. Tensiunile ata amentelor primare pot s fragilizeze tenta-
tiva de mediere universalist a Cur ilor constitu ionale în spa iul european post-
comunist, dar „factorii care pot fragiliza dezvoltarea activit ii Cur ilor sunt în acela i
timp aceia care-o fac indispensabil ” (Ibidem, p. 31). Un lucru este astfel cert:
democra ia postcomunist nu se poate dispensa de controlul de constitu ionalitate i,
cel pu in într-o faz tranzitorie, nu- i poate permite s nu adopte modelul european
de justi ie constitu ional .
E. Difuzarea modelului european în alte spa ii culturale. Modelul european de
justi ie constitu ional cunoa te ast zi o r spândire extraeuropean important . El a
marcat în mod direct unele sisteme latino-americane, cum ar fi Panama i Costa Rica,
sau indirect, prin crearea unor sisteme mixte, care cunosc un control concentrat care
coexist îns cu cel difuz instituit sub influen a modelului american. Aceste sisteme
mixte sunt practic regula pe continentul sud-american (A.R. Brewer Carias, 2001,
p. 935-1167). Modelul european a fost de asemenea introdus în unele ri asiatice
(Coreea de Sud, Thailanda) i pe continentul african, mai ales în rile Maghrebului,
aflate sub influen a sistemului constitu ional francez (Maroc, Tunisia, Algeria,
Mauritania). Dar aceste experien e extraeuropene de control concentrat nu sunt nici
pe departe unitare i nici prea eficiente. Controlul de constitu ionalitate dup modelul
european cunoa te deci o r spândire destul de mare, dar cu intensit i diferite.
Capitolul IV
Organizarea i func ionarea jurisdic iilor constitu ionale
Sec iunea 1. Compunerea jurisdic iilor constitu ionale
§1. Modul de desemnare a membrilor jurisdic iilor constitu ionale
Desemnarea membrilor organelor competente s realizeze controlul de constitu-

ionalitate, sau cel pu in s unifice practica judiciar în aceast materie, comport
dou probleme care sunt distincte, chiar dac de multe ori ele sunt confundate: cea a
autorit ilor care numesc sau aleg i cea a procedurilor de desemnare a judec torilor.
Organizarea i func ionarea jurisdic iilor constitu ionale 671
A. Autorit ile care numesc sau aleg. Modul de formare a organului ce contro-
leaz constitu ionalitatea legilor este „o alt ilustrare a caracterului hibrid al Cur ilor
Constitu ionale” (Y. Mény, 1996, p. 379). Cur ile Constitu ionale au un rol de
contrapondere între cele trei puteri în stat. Arbitrajul Cur ii este cea mai bun cale de
solu ionare a conflictelor între puteri. El d Cur ii o importan decisiv în lupta
pentru puterea politic . Cine reu e te s controleze Curtea cap t o suprema ie de
fapt asupra celorlalte puteri. Or cel mai la îndemân mijloc de control este numirea
judec torilor. Exist patru variante în privin a constituirii organului ce controleaz
constitu ionalitatea legilor:
a. Politizarea extrem . Aceast variant presupune c for a politic ce reu e te
s aib o preponderen în cadrul Legislativului i la nivelul Executivului controleaz
i numirea judec torilor. Este solu ia francez unde cei 9 membri ai Consiliului
Constitu ional sunt numi i, câte o treime, de Pre edintele Republicii i Pre edin ii
celor dou Camere. A a se explic , desigur nefiind singura explica ie, i faptul c
pân la reforma care a deschis opozi iei (60 de senatori sau deputa i) calea recursului
împotriva legilor pentru neconstitu ionalitate, în 1974, Consiliul nu fusese sesizat
decât de nou ori pentru a verifica legi din punctul de vedere al constitu ionalit ii.
Acest mod de formare a organului de control a atras uneori calificarea controlului ca
un control politic sau printr-un organ politic. Totu i aceast calificare este exagerat
atât timp cât procedurile de control r mân de tip jurisdic ional. Politizarea numirii
membrilor organului nu înseamn automat c organul este politic, ci doar c
influen a politic asupra sa este teoretic mai accentuat , de i se poate constata c
aceast influen nu este în practic neap rat mai accentuat în aceast situa ie decât
atunci când, de exemplu, membrii instan ei constitu ionale sunt ale i de Camerele
parlamentare, chiar cu majorit i calificate. Este vorba mai degrab de riscul mai
mare al politiz rii decât de politizarea efectiv .
b. Politizarea atenuat . Aceast variant este o atenuare a celei anterioare. Ea
acord dreptul de a numi judec tori în Curtea Constitu ional doar unor organe alese
pe criterii politice, dar de o asemenea manier încât este destul de improbabil ca o
singur for politic s controleze toate numirile. În Germania, de exemplu,
Tribunalul Constitu ional federal are 16 membri împ r i i în dou Camere. Fiecare
Camer a Parlamentului (Bundestag i Bundesrat) alege câte opt judec tori cu o
majoritate de dou treimi (B. Chantebout, 1992, p. 56). În Statele Unite, cei nou
judec tori ai Cur ii Supreme sunt numi i de Pre edintele S.U.A., dar cu acordul
Senatului (Y. Mény, 1996, p. 380), acord care nu este teoretic, ci de o importan
decisiv . Astfel, Senatul s-a opus în 1893 pre edintelui Cleveland de dou ori, odat
pre edintelui Hoover în 1930 i de mai multe ori pre edintelui Nixon în 1970 etc.
(L. Philip, 1985, p. 414). Acela i sistem de numire este prev zut i de Constitu ia
Cehiei (art. 84-2). În Rusia, judec torii Cur ii constitu ionale sunt numi i de Consiliul
Federa iei la propunerea Pre edintelui Federa iei Rusiei (art. 128-1). În România, cei
nou membri ai Cur ii Constitu ionale sunt numi i astfel: trei de Pre edintele
României, care este calificat de Constitu ie ca fiind un organ apolitic, fiindu-i interzis
s mai fac parte, odat ales, din vreun partid politic, i câte trei de fiecare dintre cele
dou Camere ale Parlamentului.
c. Solu ia de echilibru între cele trei puteri. Aceast variant de desemnare a
judec torilor Cur ii constitu ionale presupune ca toate cele trei puteri în stat, între
care Curtea va juca rol de arbitru, s participe în mod egal la numirea judec torilor.
Aceasta este solu ia italian , unde cei cincisprezece judec tori ai Cur ii Constitu-
ionale sunt desemna i de urm toarea manier : cinci de Pre edintele Republicii, cinci
de Parlament (Camerele reunite) cu majoritate calificat i ceilal i cinci de
magistraturile supreme (doi de Consiliul de Stat, doi de Curtea de Casa ie i unul de
Curtea de Conturi) (B. Chantebout, 1992, p. 56). Se observ în cazul Italiei o tendin
de depolitizare. În primul rând, prin interven ia puterii judec tore ti, apolitic prin
natura sa, în numirea judec torilor Cur ii i, în al doilea rând, prin m rirea cvoru-
mului cu care pot fi ale i de Parlament, ca i de lucrul în edin comun a Came-
relor. Aceea i tendin o reg sim i în Spania, unde din cei 12 judec tori ai Tribuna-
lului Constitu ional, opt sunt desemna i de Parlament, patru de c tre fiecare Camer ,
cu majoritate de trei cincimi, doi de Guvern i doi de Consiliul General al Puterii
Judiciare. Tot astfel, potrivit Constitu iei Bulgariei, din cei 12 membrii ai Cur ii
Constitu ionale, 4 sunt numi i de Pre edintele Republicii, 4 sunt ale i de Adunarea
Na ional i 4 sunt ale i de Adunarea judec torilor cur ilor supreme, ordinar i
administrativ (art. 147-1).
d. Solu ia judiciar . Un alt sistem este cel prev zut de Constitu ia Greciei.
Conform art. 93 alin. (4), tribunalele administrative, civile i penale sunt inute s nu
aplice o lege al c rei con inut este contrar Constitu iei. Deci controlul este un control
difuz, realizat de c tre instan ele celor trei ordini judiciare. Totu i se constituie o
Curte special care, printre alte atribu ii, o are i pe cea de a rezolva contesta iile
asupra constitu ionalit ii de fond sau asupra sensului dispozi iilor unei legi formale,
în cazul în care Consiliul de stat, Curtea de casa ie sau Curtea de conturi au pronun at
hot râri contradictorii în privin a lor [art. 100 alin. (1) lit. e)]. Aceast Curte este
compus din pre edin ii Consiliului de stat, Cur ii de casa ie i Cur ii de conturi, din
patru consilieri de stat i din patru consilieri ai Cur ii de casa ie, desemna i prin tragere
la sor i la fiecare doi ani, ca membri. În situa ia în care aceast Curte se pronun
asupra contesta iilor privind constitu ionalitatea, particip de asemenea ca membri ai
Cur ii doi profesori de drept desemna i prin tragere la sor i [art. 100, alin. (2)]
B. Procedurile de desemnare a judec torilor instan elor constitu ionale.
Procedurile de desemnare a membrilor instan elor constitu ionale sunt diverse din
punct de vedere juridic, dar „tr s tura (lor) comun este c , dincolo de aspectele
juridice, pentru ca sistemul s func ioneze, trebuie s avem o reprezentare echilibrat
a for elor politice i uneori a altor elemente ale na iunii” (L. Favoreu, P. Gaïa,
Astfel, din punct de vedere juridic, diversitatea este remarcabil . Unele sisteme nu
prev d nicio procedur particular , cum este cazul numirii judec torilor de c tre
primii mini trii în Canada, Norvegia, Suedia sau Japonia. Altele, cum este cel ame-
rican sau ceh, prev d o procedur de punere de acord a dou organe, unul uniper-
sonal, cel lalt colegial. În unele sisteme, care prev d alegerea unei p r i a judec to-
rilor Cur ii de c tre Camerele parlamentare sau participarea acestora la numire, se cer
majorit i calificate. Astfel se întâmpl în Italia, Portugalia, Spania sau Belgia. În
altele, cum este i cel românesc, majoritatea absolut este suficient .
a. C utarea unui echilibru politic. Ceea ce este foarte important pentru buna
func ionare i pentru autentica integrare a justi iei constitu ionale într-un sistem
politic concret este acceptarea ei de c tre actorii politici i de c tre acele grupuri care
reu esc s construiasc un tip de apartenen comparabil i concurent cu aparte-
nen a na ional . „Ideea general este c justi ia constitu ional nu este în mod verita-
bil acceptat decât dac compunerea sa d principalelor for e politice, i, uneori com-
ponentelor popula iei, sentimentul c i se poate acorda încredere, pentru c exist în
sânul ei o reprezentare echilibrat a acestor for e sau componente. Putem rezuma
acest lucru spunând c cei controla i trebuie s aib încredere în controlori”
(L. Favoreu, 2001, p. 213). De aceea, aprecierea unui sistem sau a altuia de numire a
membrilor organului de control de constitu ionalitate trebuie mai degrab f cut în
raport de cum reu e te într-un sistem concret s reduc contest rile, c ci de elimi-
nat este greu de crezut c va reu i s le elimine, i nu în func ie de un presupus
caracter apolitic. Un sistem politizat poate crea uneori o integrare a justi iei consti-
tu ionale în sistem mult mai accentuat decât unul care încercând s evite politi-
zarea, poate duce la nemul umirea for elor politice i deci la contestarea legitimi-
t ii instan ei constitu ionale.
b. Luarea în considerare a diversit ii culturale. Uneori diversitatea cultural
este o component atât de pregnant a statului încât compunerea Cur ii Constitu io-
nal este preferabil s o ia în considera ie. De exemplu, existen a unei minorit i
na ionale puternice, care are revendic ri identitare importante i o organizare politic
unitar i coerent , eventual concentrat într-o parte a teritoriului, ar trebui s duc la
necesitatea consider rii acesteia când sunt numi i judec torii, dat fiind faptul c doar
reprezentarea acesteia la nivelul Cur ii poate s fac apoi minoritatea s accepte
eventualele decizii universaliste, care tind s tempereze revendic rile identitare,
comunitariste ale minorit ii. Astfel se întâmpl în sistemul românesc, unde, chiar dac
niciun text normativ nu impune acest lucru, o regul cutumiar pare s se impun , în
sensul reprezent rii minorit ii maghiare printr-un judec tor, din cei nou , în sânul
Cur ii Constitu ionale. Tot o reprezentare cultural , lingvistic de data aceasta, este
practicat în Elve ia, Constitu ia impunând ca cele trei limbi principale ale Confedera-
iei (italian , german i francez ) s fie reprezentate în Tribunalul federal. În Belgia,
condi ia reprezent rii grupurilor lingvistice este completat cu condi ia reprezent rii
egale a func iilor politice i juridice. Curtea de arbitraj are de asemenea doi pre edin i,
fiecare ales de grupul s u lingvistic i exercitând func ia pe rând, fiecare câte un an
(D. Rousseau, 1998, p. 55). În Statele Unite, grupurile primare de identificare au un rol
important în procesul de selec ie a eligibililor pentru Curtea Suprem . Astfel, compu-
nerea Cur ii caut s -i reprezinte pe catolici, pe israeli i, pe negrii i pe femei.
C. Condi iile cerute celor care pot fi numi i judec tori ai instan elor consti-
tu ionale. Indiferent de sistemul de desemnare, importan a cea mai mare pare s o
aib calitatea celor numi i. Condi iile cerute pentru a putea fi eligibil ca magistrat al
instan ei constitu ionale devin decisive. Totu i unele sisteme nu impun nicio condi ie
particular de eligibilitate. Astfel sistemul francez i cel american nu cer nicio
condi ie particular , nici de studii, putând fi membri ai Consiliului Constitu ional în
Fran a i cei ce nu sunt juri ti de profesie, cum se întâmpl i în cazul Cur ii supreme
americane, de i în Statele Unite, dat fiind faptul c instan a suprem cunoa te toate
felurile de contencios, nu doar pe cel constitu ional, tendin a este s fie numi i ca
membrii ai Cur ii de regul juri ti.
Alte sisteme cer, ca pe o prim condi ie minimal , studiile juridice superioare.

Apoi aceast condi ie este completat cu altele, cum ar fi o anumit vechime în
profesiile juridice, sau doar în anumite profesii juridice, putând fi cerut calitatea de
magistrat (de exemplu, în Germania, o parte din judec torii Cur ii trebuie s fie ale i
din rândul magistra ilor federali), sau de magistrat, avocat sau profesor de drept
(Italia, Spania, Portugalia). Alteori sunt impuse condi ii de vârst minim (de
exemplu, 40 de ani în Germania sau Belgia, vârsta necesar alegerii ca senator în
Cehia, 45 de ani în Ungaria) i uneori i de vârst maxim (68 de ani în Germania,
pensionare la 70 de ani în Belgia, în Austria sau în Rusia).
Aceste condi ii par indispensabile unei jurisdic ii specializate în contenciosul
constitu ional. Totu i importan a sau eficien a lor nu trebuie exagerate. „O jurisdic ie
constitu ional poate s func ioneze prost chiar dac este constituit doar din juri ti, în
timp ce prezen a nejuri tilor – i mai ales a politicienilor – în sânul Cur ii constitu ionale
poate s fie de mare utilitate. Astfel, Constitu ia belgian a prev zut expres prezen a
fo tilor parlamentari, pentru care condi ia forma iei juridice nu este cerut , în cadrul
Cur ii de Arbitaj” (L. Favoreu, P. Gaïa, R. Ghevontian, J.-L. Mestre, O. Pfersmann,
A. Roux, G. Scoffoni, 2001, p. 214). M. Fromont crede, de asemenea, c lipsa unor
politicieni marcan i în compunerea Cur ii Constitu ionale germane face ca hot rârile s
dovedeasc o necunoa tere relativ a realit ii politice, uneori s par naive (1996).
§2. Statutul magistra ilor cur ilor constitu ionale
Este de natura magistratului s fie independent. Or membrii organelor jurisdic-

ionale ce controleaz constitu ionalitatea legilor sunt judec tori. În cazul membrilor
Cur ilor Constitu ionale, aceast independen , ce semnific faptul c judec torii se
supun doar legii i propriei con tiin e, este extrem de dificil de ob inut, c ci numirea
lor, ca o consecin a func iilor pe care le îndeplinesc, este necesarmente politic sau
semipolitic . Un minim de reguli se impune în general cu privire la organizarea
mandatului pentru ca independen a judec torilor Cur ii s fie garantat .
A. Durata mandatului. O prim modalitate de a asigura independen a judec -
torilor Cur ii Constitu ionale este acordarea unui mandat mai lung decât al tuturor
membrilor organelor de stat ce sunt implica i în numirea lor. Astfel în Statele Unite,
judec torii Cur ii Supreme sunt numi i pe via , având posibilitatea s se retrag la 70
de ani, conservându- i îns statutul; în Germania, mandatul este de 12 ani; iar în
România, ca i în Italia, Spania, Bulgaria, Slovenia, Ungaria sau Portugalia, de 9 ani.
Uneori, durate mai mici ale mandatul sunt impuse, cum se întâmpl în Slovacia, unde
mandatul este de 7 ani. Dar durata efectiv a mandatului poate diferi de cea prev zut
în principiu. Astfel, stabilirea unei vârste maxime la care pensionarea intervine
automat, ca în Germania, Belgia, Austria etc. face ca de multe ori mandatul s fie
mai scurt. Alteori demisiile membrilor Cur ii pot deveni strategice, pentru a ob ine
numirea de c tre o anumit persoan sau majoritate politic a unui judec tor din
aceia i sfer de influen politic .
B. Caracterul nereînnoibil al mandatului. „Caracterul nereînnoibil al manda-
tului este înc o garan ie a independen ei în m sura în care autorit ile care numesc
sunt astfel private de un mijloc de a schimba o «bun » decizie în schimbul unei

renumiri, i în m sura în care judec torii în i i nu au niciun interes în a c uta favo-
rurile acestor autorit i. Astfel, în statele europene, mandatul judec torilor consti-
tu ionali nu poate fi de regul reînnoit, cu excep ia totu i a dou ri: Spania, unde
numai reînnoirea imediat este interzis ; Ungaria, unde mandatul poate fi reînnoit
odat , ceea ce poate pune o problem de dependen în raport cu organul care
nume te, c ci tenta ia poate fi mare de a nu-l «nemul umi» pentru a câ tiga un al
doilea mandat. Din acest motiv, poate, Portugalia a suprimat, prin legea constitu-
ional din 3 septembrie 1997, posibilitatea, pentru un judec tor, de a fi reînnoit”
(D. Rousseau, 1998, p. 58). România a optat pentru interzicerea reînnoirii manda-
tului, art. 5 alin. (1) din Legea 47/1992 republicat interzicând atât reînnoirea cât i
prelungirea mandatului. Aceast prelungire a fost adesea practicat în Fran a, unde
anumi i judec tori au fost mandata i s termine mandatul unui judec tor decedat
înainte de a fi reînnoit (L. Philip, 1985, p. 418).
C. Inamovibilitatea judec torilor. O a doua modalitate de asigurare a indepen-
den ei judec torilor cur ilor constitu ionale este inamovibilitatea lor. În general,
potrivit acestui principiu judec torul nu poate fi nici revocat, nici retrogradat, nici
sanc ionat disciplinar în alt mod, decât de un organ al magistraturii sau, oricum, doar
de o autoritate mai mult sau mai pu in independent fa de guvern mânt, în condi ii
strict reglementate, i nu poate fi transferat pe un post echivalent sau avansat f r
consim mântul s u. În cazul judec torilor Cur ii Constitu ionale, acest principiu se
aplic în mod corespunz tor. În general, doar Curtea Constitu ional poate s pun
cap t mandatului lor. Exist i excep ii, în Statele Unite existând o procedur de
impeachment în fa a Congresului care-i prive te pe judec torii Cur ii Supreme, dar
care a fost folosit doar o singur dat , de altfel f r succes, în 1969 (Ibidem, p. 418).
R spunderea disciplinar a membrilor cur ilor constitu ionale este angajat chiar în
fa a Cur ii, care poate constata, cu majoritate simpl sau uneori calificat , înc lcarea
de c tre un judec tor a limitelor impuse de func ie: afirmarea unor pozi ii politice,
nerespectarea obliga iei de rezerv etc. i poate pronun a sanc iuni disciplinare:
avertisment, suspendare temporar , demitere etc. (D. Rousseau, 1998, p. 62).
D. Imunitatea. Unele sisteme construiesc i un sistem de imunit i acordate jude-
c torilor constitu ionali. În principiu, aceste imunit i sunt construite dup modelul
celor acordate parlamentarilor, ceea ce implic mai întâi iresponsabilitatea, ceea ce
înseamn c judec torii Cur ii nu r spund, i deci nu pot fi urm ri i, pentru opiniile i
voturile exprimate în exercitarea mandatului i, în al doilea rând, imunitatea, ceea ce
înseamn c judec torii instan ei constitu ionale nu pot fi urm ri i penal decât dup
ce Curtea îns i d autoriza ie în acest sens.
E. Incompatibilit i. Mandatul de judec tor al instan ei constitu ionale este în
toate rile europene incompatibil cu cel de parlamentar sau ministru, ceea ce este
firesc într-un regim de separa ie a puterilor în stat. Acest element comun tuturor
sistemelor europene este apoi completat cu dou sisteme de incompatibilit i, unul
mai strict, tipic pentru rile în care activitatea jurisdic ional a membrilor instan ei
constitu ionale este permanent , caz în care func ia de judec tor este incompatibil
cu orice alt func ie public sau privat , de regul singura excep ie fiind func ia de
profesor în înv mântul superior juridic, i un al doilea sistem, mai lax, tipic acelor
ri unde func ia jurisdic iei constitu ionale este semipermanent , în cazul c ruia
func ia de judec tor este compatibil în principiu cu exerci iul profesiei de baz a
celui numit ca membru al organului de control de constitu ionalitate.
În toate cazurile, judec torii instan ei constitu ionale nu trebuie s aib compor-
tamente sau s întreprind ac iuni care s fie incompatibile cu exerci iul mandatului.
O obliga ie de rezerv li se impune în toate sistemele, fie expres, fie cutumiar, dar se
pare c aceast obliga ie nu mai este chiar atât de strict ca alt dat , judec torii
ajungând uneori chiar s comenteze jurispruden a Cur ii pentru diverse media. O
transparen poate benefic , dar care nu trebuie în niciun caz exagerat .
Sec iunea a 2-a. Func ionarea cur ilor constitu ionale
§1. Statutul instan ei constitu ionale
Statutul instan ei constitu ionale implic mai întâi, pentru ca ea s se bucure de o

real autonomie fa de celelalte organe ale statului, crearea ei direct prin constitu ie.
Astfel ea devine o putere constitu ional , care este independent fa de celelalte trei
puteri, pe care, în principiu, ar trebui s le poat controla în ceea ce prive te aplicarea
constitu iei. Controlul de constitu ionalitate, în calitatea sa de garan ie general a
respect rii constitu iei i a respectului drepturilor i libert ilor persoanelor, nu
trebuie s poat fi suprimat nici de puterea legislativ , nici chiar de puterea consti-
tuant . Aceasta din urm poate s îl reformeze, dar nu s îl anihileze. De aceea, el
trebuie s fie între limitele impuse puterii de revizuire. Apoi, instan a constitu ional
trebuie s se bucure de o tripl autonomie: statutar , administrativ i financiar , care
s -i asigure independen a func ional i decizional .
A. Autonomia statutar . Autonomia statutar presupune mai multe aspecte.
Primul aspect al acestei autonomii statutare este c instan a constitu ional trebuie s
contribuie cel pu in la realizarea (dac nu s stabileasc ea îns i) regulilor proprii de
func ionare i de procedur . A adar, dac legea se intercaleaz între dispozi iile
constitu ionale i instan a constitu ional , reglementând aspectele esen iale ale
func ion rii i procedurilor urmate de aceasta, Curtea trebuie, pe de o parte, s aib
drept de ini iativ legislativ în materia propriei legi i, pe de alt parte, s poat
controla constitu ionalitatea acestei legi, ceea ce ar trebui s însemne sesizarea ei
obligatorie sau din oficiu. O Curte care nu poate s - i impun sau cel pu in s contro-
leze normele de organizare i procedura de judecat este o Curte care cu greu poate fi
inut ca independent . Un al doilea aspect al autonomiei statutare a instan ei consti-
tu ionale este posibilitatea ca ea s - i adopte singur statutul de func ionare, în baza
legii. Actele de organizare a aplic rii legii Cur ii trebuie s fie deci în competen a
exclusiv a acesteia.
B. Autonomia administrativ . O prim garan ie a autonomiei administrative
este modul de desemnare a Pre edintelui Cur ii. Sigur c el este doar primus inter
pares în interiorul Cur ii, dar este în acela i timp cel care reprezint Curtea în
rela iile sale exterioare, pozi ia lui fiind determinant pentru autonomia adminis-
trativ a Cur ii, c ci serviciile acesteia sunt conduse de el. Aceste servicii trebuie s
se bucure de o independen total fa de administra iile parlamentare sau guver-
namentale, ceea ce implic , mai întâi, o independen a pre edintelui Cur ii. Norma
general în aceast materie ar trebui s fie ca alegerea Pre edintelui de c tre membri
Cur ii, f r interven ia vreunui organ extern. Totu i acest sistem poate fi criticat, c ci
el introduce lupta politic în interiorul Cur ii. Este motivul pentru care mai multe
sisteme constitu ionale europene fac ca el s fie numit de autorit i exterioare Cur ii.
Astfel, „în Fran a i în Slovacia, ... Pre edintele este numit de c tre eful statului, în
Austria ... este numit de c tre eful statului la propunerea guvernului, în Germania ...
este desemnat alternativ de Bundestag i Bundesrat, în Polonia ... este ales de c tre
Parlament” (D. Rousseau, 1998, p. 59).
Serviciile Cur ii trebuie s fie independente fa de celelalte organe ale statului.
Ele trebuie, pe de o parte, s fie proprii Cur ii, adic aceasta s nu utilizeze servicii
parlamentare sau guvernamentale, i, pe de alt parte, trebuie s fie plasate doar sub
autoritatea Pre edintelui Cur ii, f r nicio dubl subordonare. Pre edintele Cur ii este
astfel cel care tran eaz orice problem administrativ privind personalul Cur ii.
Autonomia administrativ a Cur ii presupune ca i serviciile de documentare i
informare s fie proprii instan ei. De asemenea, ca tot personalul administrativ s fie
remunerat de aceasta.
C. Autonomia financiar . Autonomia financiar a instan ei constitu ionale este o
garan ie important a independen ei sale. Aceast autonomie financiar presupune de
regul dou aspecte. Primul se refer la stabilirea bugetului institu iei. În general,
propunerea de buget apar ine Cur ii îns i, bugetul fiind votat de parlament, uneori
acesta neputând s -i discute i s -i modifice con inutul (L. Favoreu, P. Gaïa,
R. Ghevontian, J.-L. Mestre, O. Pfersmann, A. Roux, G. Scoffoni, 2001, p. 215). Cel
de al doilea aspect presupune autonomia în utilizarea acestor fonduri, Pre edintele
Cur ii fiind ordonator de credite.
Aceast autonomie financiar trebuie completat cu o autonomie material , care
presupune alocarea unui sediu corespunz tor, a unei organigrame administrative sufi-
ciente, a unor surse de documentare i de comunicare adecvate desf ur rii activit ii
i a unor remunera ii corespunz toare ale judec torilor i personalului administrativ.
§2. Serviciile juridice ale cur ilor constitu ionale
De multe ori num rul redus al judec torilor constitu ionali i volumul mare de
activitate al instan ei constitu ionale, mai ales în cazul posibilit ii de recurs direct
pentru neconstitu ionalitate, ca i importan a decisiv a problemelor judecate, face ca
serviciile de consultan juridic , de sprijin juridic am putea spune, s capete o
importan care dep e te de departe rolul unui simplu serviciu administrativ. Perso-
nalul juridic al Cur ii este cel care va face aproape toat munca de sprijin documentar
i tehnic, ceea ce face din selec ia, atribu iile i direc ia acestui personal o chestiune
esen ial pentru calitatea justi iei constitu ionale. De multe ori întrebarea „cine
preg te te i redacteaz hot rârea?” este evident tran at în favoarea acestor servicii
tehnice i nu a judec torilor, ceea ce face ca problema acestui personal s fie una
accentuat politic .
Dou variante de organizare a acestor servicii juridice sunt posibile: una presu-
pune un serviciu cu o structur lejer , care are avantajul c nu sufoc i nu pune în
umbr activitatea judec torilor, dar care nu poate fi adaptat decât cu greu unora
dintre instan ele constitu ionale europene, datorit num rului mare de sesiz ri;
cealalt presupune un serviciu numeros, care asigur un sprijin logistic impresionant
judec torilor, dar care are dezavantajul dep rt rii relative a deciziei de cei care ar
trebui s o dea în mod nemijlocit. Prima variant este cea francez , cealalt repre-
zint practic regula în sistemele europene. Care este mai nimerit este de discutat. Un
lucru este îns cert: independen a Cur ii depinde de posibilitatea pentru ea sau pentru
membrii ei de a- i alege liber colaboratorii. Pe de alt parte, aceste servicii trebuie
s - i desf oare activitatea în subordinea exclusiv a Cur ii.
Capitolul V
Contenciosul constitu ional
Tipurile de contencios pe care le poate solu iona instan a constitu ional difer mult
de la un sistem la altul. Misiunea generic a instan ei constitu ionale fiind aceea de a
veghea la respectarea constitu iei i a suprema iei acesteia, ea ar trebui s poat
cunoa te toate tipurile de contencios care privesc interpretarea i aplicarea constitu iei.
Dar nu se întâmpl practic niciodat ca ea s se bucure de o asemenea extensie a
atribu iilor. De aceea, tipurile de contencios descrise mai jos nu vor fi poate niciodat
reg site toate într-un sistem constitu ional concret. Aceste tipuri de contencios pot fi
grupate în trei categorii: contenciosul constitu ional al institu iilor (sec iunea 1), conten-
ciosul constitu ional al normelor (sec iunea a 2-a) i contenciosul constitu ional al drep-
turilor i libert ilor fundamentale (sec iunea a 3-a). În prima categorie intr conten-
ciosul electoral i al procedurilor de consultare popular (§1), contenciosul diviz rii
orizontale a puterii (§2), contenciosul diviz rii verticale a puterii (§3), controlul
mandatului reprezentativ (§4), controlul partidelor politice (§5) i controlul celorlalte
forme asociative (§6). Contenciosul constitu ional al normelor (sec iunea a 2-a) va fi
privit mai întâi din unghiul de vedere al obiectului controlului (§1), fiind analizat
controlul constitu ionalit ii revizuirilor constitu ionale (A), controlul constitu iona-
lit ii tratatelor (B), controlul constitu ionalit ii legilor (C), controlul constitu iona-
lit ii actelor normative de natur legislativ ale Executivului (D), problema omisiu-
nilor Legislativului (E) i problema controlului constitu ionalit ii celorlalte acte ale
statului (F). Apoi, acest contencios va fi privit din unghiul de vedere al normelor de
referin utilizate pentru realizarea controlului (§2), fiind analizat în primul rând con-
troversata problem a existen ei unor norme supraconstitu ionale (A), normele constitu-
ionale (B), problema «blocului constitu ionalit ii» (C) i tratatele interna ionale (D).
Contenciosul constitu ional al drepturilor i libert ilor fundamentale (sec iunea a 3-a)
se va referi la sfera drepturilor i libert ilor protejate de c tre instan a constitu ional
(§1) i la op iunea între protec ia «mediat » i «imediat » a libert ilor (§2).
Contenciosul constitu ional 679
Sec iunea 1. Contenciosul constitu ional al institu iilor
O prim problem preliminar trebuie rezolvat : când ne referim aici la institu ii

nu în elegem prin acest concept doar institu iile statului, ci i celelalte institu ii
politice. Astfel contenciosul constitu ional al institu iilor se va referi la solu ionarea
conflictelor de natur constitu ional ap rute în procesul de devolu iune electoral a
puterii ori de consultare a demosului, la solu ionarea acelor conflicte dintre organele
statului pe vertical i pe orizontal , care presupun inciden a unor norme constitu-
ionale pe care Constitu ia noastr revizuit le nume te generic „conflicte juridice de
natur constitu ional dintre autorit ile publice”, la conflictele rezultate din repre-
zentare, dar i la conflictele care privesc constitu ionalitatea unui partid sau a unei
alte forme asociative.
§1. Contenciosul electoral i al procedurilor de consultare popular
Democra ia înseamn alegeri, dar i participarea direct a corpului electoral la

exercitarea puterii. i într-un caz i în altul trebuie asigurat corectitudinea procedurii
i constatarea voin ei reale a poporului. Multe sisteme au dat instan ei constitu ionale
sarcina de a garanta autenticitatea voin ei pe care poporul o exprim . Dar acest tip de
garan ie, decisiv pentru democra ie, este organizat diferit în diversele sisteme
constitu ionale. Cum am v zut deja, contenciosul electoral poate fi dat în competen a
adun rilor parlamentare însele, în competen a instan elor ordinare sau în competen a
celei constitu ionale. De multe ori procedurile sunt combinate, instan a constitu io-
nal fiind instan de recurs fie împotriva deciziilor Camerelor, fie contra deciziilor
jurisdic iilor ordinare. Plasarea anumitor tipuri de contencios electoral în competen a
instan ei constitu ionale este fireasc pentru c , în fond, constitu ia se bazeaz direct
pe voin a poporului, iar dac aceast voin este trucat , constitu ia nu mai exist .
În Austria, Înalta Curte Constitu ional „are atribu ia de a tran a dificult ile
ridicate de totalitatea alegerilor politice i administrative la nivel na ional i local:
alegerea deputa ilor în Consiliul na ional, a pre edintelui federa iei, a membrilor
adun rilor i ai executivelor Landurilor, a Consiliilor comunelor i a executivelor lor.
Ea statueaz de asemenea asupra contenciosului alegerilor în organismele profesio-
nale reprezentative care au competen a s - i stabileasc statutul propriu” (Ibidem,
p. 218). În Fran a, competen a judec torului constitu ional în materie electoral este
mai restrâns : ea nu se refer decât la alegerea deputa ilor, senatorilor i pre e-
dintelui. În Germania, Curtea Constitu ional este competent doar în recurs contra
deciziilor Bundestag-ului, care este competent în materia contenciosului electoral
conform art. 41 din Constitu ie. În Portugalia, Tribunalul constitu ional este compe-
tent s solu ioneaz recursurile contra hot rârilor date de instan ele ordinare îns r-
cinate cu solu ionarea contenciosului electoral.
Solu ia adoptat de constituantul român, pe care o vom analiza mai pe larg în
volumul al doilea, este una mixt , destul de problematic în principiu. Astfel, Came-
rele valideaz mandatele senatorilor, respectiv deputa ilor, instan a constitu ional
neintervenind în acest proces decât pe calea controlului constitu ionalit ii regula-
mentelor, în timp ce Curtea vegheaz la respectarea procedurii pentru alegerea Pre e-

dintelui României i confirm în acest caz rezultatele sufragiului [art. 146 lit. f)]. De
ce doar alegerile preziden iale au fost plasate sub supravegherea Cur ii i nu i cele
parlamentare ne scap , mai ales c în sistemul nostru constitu ional Pre edintelui nu i
se dau puteri foarte mari.
În ceea ce prive te contenciosul procedurilor de consultare popular , acesta poate
fi extrem de important, dat fiind faptul c cel care are atribu ia de a purta o problem
direct în sfera de competen a poporului poate c p ta o putere de facto foarte mare,
c ci, mai ales în probleme tehnice, poporul nu este preg tit s decid direct, fiind în
consecin u or manipulabil. De aceea, atribuirea unei puteri de control asupra
ini iativei referendumului este foarte important , instan a constitu ional fiind în mod
natural cea mai bine plasat pentru a primi o astfel de competen . De asemenea,
justi ia constitu ional are de regul competen a de a veghea la respectarea procedu-
rilor de desf urare a consult rilor populare i de a confirma rezultatele acestora.
Exercitând aceast atribu ie, Curtea dep e te rolul de judec tor. Ea devine un garant
al corectei exprim ri a voin ei populare. Curtea noastr Constitu ional are exact
acest rol. Astfel, art. 146 lit. i) din Constitu ie îi d competen a de a veghea la
„respectarea procedurii pentru organizarea i desf urarea referendumului” i de a
„confirma rezultatele acestuia”. În plus, Curtea Constitu ional „verific îndeplinirea
condi iilor pentru exercitarea ini iativei legislative de c tre cet eni” [art. 146 lit. j)].
Cu totul altfel se pune problema unui eventual control al conformit ii cu
constitu ia al rezultatului referendumului însu i atunci când acesta poart asupra unor
norme de natur legislativ , nu constitu ional . Pozi iile sunt de data aceasta diver-
gente i la nivel constitu ional, i la nivel doctrinar, i la nivelul jurispruden ei consti-
tu ionale i sunt, indiferent de natura lor, greu de ap rat. Pe de o parte, garantarea
ierarhiei normative ar prescrie ca judec torul constitu ional s poat constata c o
lege, chiar dac este referendar , este contrar constitu iei i s o elimine din sistem,
pe de alt parte, voin a poporului este considerat suprem în democra ie i deci
necontrolabil de c tre nimeni, nici chiar de instan a constitu ional , care este un
organ constitu ional ce poate controla puterile constituite, dar nu poate controla sursa
oric rei puteri statale, poporul. Când statul de drept pare a prevala asupra principiului
democratic, atunci controlul constitu ionalit ii legilor referendare este dat în compe-
ten a judec torului constitu ional, când democra ia prevaleaz în raport cu principiile
statului de drept, atunci orice control asupra manifest rilor de voin ale poporului
sunt excluse, judec torul neputând controla conformitatea legilor referendare cu
constitu ia. Încerc rile de g sire a unei c i de mijloc între aceste pozi ii radical diver-
gente uzeaz de regul de argumentul c împ carea justi iei constitu ionale cu demo-
cra ia referendar este posibil pentru c poporul se manifest atunci când exercit
prin referendum puterea legislativ ca un organ al statului, nu ca titular al puterii
constituante. Instan a constitu ional ar fi competent atunci pentru c ea controleaz
func ia, nu organul, iar poporul exercit o func ie constituit , cea legislativ . Siste-
mele constitu ionale, ca i jurispruden a constitu ional , sunt i ele divergente
(Justice constitutionnelle et démocratie référendaire, 1996). Sistemul nostru pare s
încline c tre excluderea unui control al constitu ionalit ii manifest rilor normative
directe ale poporului (Decizia nr. 356/2003, M. Of. nr. 686 din 30 septembrie 2003).
§2. Contenciosul diviz rii orizontale a puterii
Dac este s d m crezare Declara iei franceze a drepturilor omului din 1789, o
societate în care separa ia puterilor nu este realizat nu are constitu ie. i cum justi ia
constitu ional este garantul constitu iei, ea trebuie s vegheze la respectarea
separa iei puterilor, ceea ce însemn c în mod firesc contenciosul rezultat din
divizarea orizontal a puterii este în competen a sa. Se poate spune chiar c separa ia
puterilor este o oper jurispruden ial (X. Boissy, 2003). Cele mai multe constitu ii
postcomuniste prev d expres un control al separa iei puterilor, dând totodat acestui
principiu valoare constitu ional . Chiar acolo unde el nu a fost constitu ionalizat
expres, cum a fost i cazul României pân în 2003, cur ile constitu ionale i-au dat,
printr-o jurispruden de altfel greu contestabil într-o societate postcomunist ,
valoare de principiu constitu ional. În sistemul nostru constitu ional, principiul sepa-
ra iei puterilor a fost constitu ionalizat prin legea de revizuire din 2003, fiind acum
prev zut în mod expres de art. 1 alin. (4) din Constitu ie. Dar Curtea constitu ional a
dat valoare constitu ional principiului chiar înainte de prevederea lui expres ,
sus inând c „acest principiu rezult din modul în care legea fundamental regle-
menteaz autorit ile publice i competen ele ce le revin” i din dispozi iile art. 2
alin. (2) din Legea nr. 47/1992 republicat , care prev d c „sunt neconstitu ionale
prevederile actelor normative (...) care încalc dispozi iile sau principiile Consti-
tu iei”, în elegând c principiile pot s rezulte din spiritul textului f r a fi prev zute
expres (Decizia nr. 209/1999). În urma revizuirii, Curtea Constitu ional a primit
expres competen a de a solu iona „conflictele juridice de natur constitu ional dintre
autorit ile publice”, atribu ie care cuprinde i controlul repartiz rii competen elor
conform principiului separa iei puterilor.
Contenciosul rezultat din divizarea orizontal a puterilor este distinct de conten-
ciosul normelor. Este vorba de un contencios al competen elor, deci care are ca actori
organele, nu un contencios al ierarhiei normative, care are ca actori normele. Sigur c
este posibil o interpretare a contenciosului normelor ca un contencios al competen-
elor. De exemplu, o lege este neconstitu ional pentru c încalc sfera de competen
a puterii constituante. Dar aceast interpretare este mediat . În cazul contenciosului
diviz rii orizontale a puterilor, conflictul poate purta asupra altor aspecte decât pro-
ducerea normelor.
§3. Contenciosul diviz rii verticale a puterii
Devolu iunea vertical a puterii este decisiv pentru stabilirea formei de stat.
Raporturile între stat i p r ile sale componente se desf oar diferit dup cum statul
este unitar, descentralizat sau regionalizat, sau federal. Raporturile complexe insti-
tuite între puterea central i puterile locale pot da na tere unui contencios bogat i
foarte important pentru garantarea drepturilor individuale ori, când poate fi cazul, a
celor colective. Instan a constitu ional este de regul abilitat s controleze aceast
devolu iune vertical a puterii în statele federale, dar aceasta nu înseamn c statele
unitare nu pot cunoa te interven ia ei în contenciosul ivit între puterile locale i
puterea central .
În statele federale, divizarea vertical a puterii între federa ie i statele federate

este de neconceput f r un control al instan ei constitu ionale asupra respect rii
acesteia. Aceasta este prima atribu ie, cel pu in istoric vorbind, a justi iei constitu io-
nale în cazul federa iei. Uneori ea a fost utilizat pentru a p stra autonomia statelor
federate, alteori pentru a înt ri puterea federal . Dar ea este prezent tot timpul ca o
garan ie a federalismului însu i, deci a unit ii în diversitate, care îi este specific .
Controlul acestei devolu iuni a puterilor este f cut în scopul garant rii drepturilor
omului, problema structural fiind practic secundar fa de acest scop primordial,
care este scopul federalismului însu i. Federalismele comuniste nu erau astfel reale
pentru c lipsea un control judiciar al reparti iei puterii între federa ie i statele fede-
rate sau pentru c acest control nu era realizat în beneficiul drepturilor omului (asu-
pra specificului justi iei constitu ionale în statele federale, O. Beaud, 2005, p. 49-72).
În statele unitare regionalizate, echilibrul între stat i regiunile dotate cu o
autonomie politic i legislativ relative este asigurat tot de instan a constitu ional .
Este vorba de conflictele de competen între cele dou nivele, dar i de controlul
actelor de legiferare ale statului sau regiunilor în raport cu constitu ia. F r acest
control judiciar, regionalizarea ar r mâne o simpl iluzie sau ar duce la conflicte.
În statele descentralizate, lipsa autonomiei politice i legislative a comunit ilor
locale ar putea duce la concluzia c instan a constitu ional nu ar trebui s intervin ,
aplicarea autonom a legilor fiind sub controlul judec torului îns rcinat cu solu io-
narea contenciosului administrativ. Totu i, ea poate interveni pentru a garanta princi-
piul constitu ional al autonomiei locale i pentru a solu iona conflictele de natur
constitu ional dintre autorit ile centrale i cele locale. Constitu ia României a
introdus aceast a doua posibilitate doar în urma revizuirii constitu ionale din 2003,
dar sistemul nu este deplin constituit, cum vom ar ta în volumul al doilea. Deocam-
dat lipse te un real interes practic pentru acest tip de contencios, dar el s-ar putea
ar ta foarte important în viitor.
§4. Controlul mandatului reprezentativ
Exercitarea mandatului reprezentativ de c tre pre edinte i de c tre parlamentari

presupune iresponsabilitatea lor politic . Dar este acest exerci iu f r limite i f r
control? R spunsul la aceast întrebare este evident: limitele trebuie s existe i ele
trebuie s poat fi impuse reprezentan ilor. Iresponsabilitatea politic nu atrage dup
sine i iresponsabilitatea juridic . În considerarea acestui principiu, în multe sisteme
cur ile constitu ionale sunt chemate s exercite un control al mandatului reprezentativ.
A. Controlul mandatului parlamentar. Contenciosul legat de mandatul parla-
mentar poate fi privit din dou unghiuri de vedere: cel al limitelor exerci iului acestui
mandat i cel al garant rii independen ei exercit rii lui. Din primul punct de vedere,
instan a constitu ional este uneori chemat s decid asupra existen ei sau inexis-
ten ei incompatibilit ilor între mandatul de parlamentar i unele func ii publice sau
private i s trag consecin ele existen ei unei astfel de situa ii, cum se întâmpl de
exemplu în Fran a. Tot din acest unghi de vedere, instan a constitu ional este che-
mat s trag consecin ele create de intervenirea unei pedepse penale de interzicere a
drepturilor civile sau politice contra unui parlamentar. Din al doilea unghi de vedere,
uneori instan a constitu ional este chemat s garanteze independen a parlamen-
tarului în exerci iul mandatului, fiind cea care trage consecin ele interzicerii manda-
tului imperativ i cea care verific contesta iile cu privire la procedura de ridicare a
imunit ii parlamentare.
Mandatul parlamentar este unul colectiv. De aceea controlul exerci iului acestui
mandat cuprinde i controlul normelor edictate de adun rile parlamentare pentru
reglementarea propriei func ion ri. Controlul constitu ionalit ii regulamentelor par-
lamentare este generalizat în sistemele contemporane pentru c aceste sisteme nu mai
acord o încredere deplin democratismului reprezent rii. Judec torul constitu ional
este astfel abilitat s controleze modul în care parlamentul în elege s - i organizeze
exercitarea mandatului. Prin acest control, care poate fi exercitat de regul i la
sesizarea opozi iei, Curtea garanteaz limitarea majorit ii parlamentare în raport cu
opozi ia, atribu ia sa de control fiind garan ia p str rii unei opozi ii puternice i
func ionale, care este în democra ie un organ al guvern mântului.
B. Controlul mandatului preziden ial. Unele aspecte ale exercit rii mandatului
preziden ial sunt puse de regul sub controlul Cur ii Constitu ionale. În general este
vorba de controlul procedurii de punere sub acuzare a Pre edintelui i de suspendarea
lui din func ie ca act premerg tor revoc rii lui populare. Unele atribu ii sunt date
Cur ilor constitu ionale i în leg tur cu constatarea interimatului func iei de pre e-
dinte. Astfel, potrivit Constitu iei Fran ei (art. 7), Consiliul Constitu ional este
competent, la sesizarea guvernului, s constate cu majoritatea absolut a membrilor
s i empêchement-ul provizoriu sau definitiv al Pre edintelui Republicii, ceea ce are
ca efect deschiderea procedurii de interimat preziden ial i eventuala organizare a
unor alegeri preziden iale anticipate. De asemenea, Consiliul este competent s
constate vacan a func iei de Pre edinte. Consiliul î i d avizul când Pre edintele vrea
s uzeze de puteri excep ionale. În sistemul nostru constitu ional, Curtea are atribu ia
de a constata existen a împrejur rilor care justific interimatul func iei de Pre edinte
al României [art. 146 lit. g)] i d aviz pentru suspendarea din func ie a Pre edintelui
[art. 146 lit. h)] (I. Deleanu, 2003, p. 724-728).
§5. Controlul partidelor politice
Problema constitu ionalit ii partidelor politice am abordat-o deja când ne-am

ocupat de aceste structuri ca elemente ale societ ii civile. Am analizat atunci sfera
subiec ilor care suport sanc iunea neconstitu ionalit ii, cauzele acestei neconstitu-
ionalit i i am atins i problema competen ei de a pronun a interzicerea unui partid
pentru neconstitu ionalitate i eficien a unei astfel de interdic ii. Competen a de a
controla constitu ionalitatea partidelor politice este dat de regul cur ilor constitu io-
nale (pentru o analiz în dreptul românesc, R.P. Vonica, 2000). i credem c nu ar
trebui ca dizolvarea unui partid politic s poat fi f cut de un alt organ, c ci moti-
vele acestei dizolv ri trebuie raportate la constitu ie, nu la lege, ac iunea ilegal a
partidelor trebuind s atrag alte sanc iuni, mai pu in drastice. Acest tip de compe-
ten a instan elor constitu ionale pare s devin din ce în ce mai r spândit, rod, se
pare, al în elegerii faptului c partidele pot deveni oprimante, chiar dac func ia lor
normal este de a ajuta la exprimarea opiniilor politice ale cet enilor. Se pare c
experien ele fasciste i comuniste au avut un impact mult mai mare asupra problemei
eventualei incompatibilit i a partidelor cu democra ia decât realele, dar mult mai
mediatele, tendin e oligarhice ale acestora. Atribu ia de control al constitu ionalit ii
partidelor este o echilibrare a controlului actelor statului, care garanteaz indepen-
den a societ ii civile. De data aceasta, societatea civil este cea limitat pentru a
garanta independen a statului. Justi ia constitu ional cap t astfel calitatea de plac
turnant între stat i societatea civil , mai ales între aceasta i partidele politice,
aceste realit i structurale aflate într-un fel de loc geometric între stat i cet ean.
În principiu, controlul realizat asupra partidelor politice trebuie s îndeplineasc
dou condi ii pentru a nu înc lca principiile democratice: s fie f cut a posteriori i
in concreto. Prima condi ie înseamn c interzicerea partidului nu trebuie s se
transforme într-o autorizare prealabil a înfiin rii lui, care ar fi contrar principiilor
democratice. Doar un partid deja existent poate face obiectul unui control de
constitu ionalitate. Cu toate acestea, mai multe sisteme europene cunosc un control a
priori. „Astfel, în Spania legiuitorul a construit un sistem de control prealabil, dar
Tribunalul constitu ional a avut grij s precizeze în hot rârea 3/1981 c acest sistem
«nu are alte func ii decât cele ale unei verific ri legate». În schimb, controlul a priori
exercitat în Portugalia de Tribunalul constitu ional se intereseaz , în virtutea art. 225
din Constitu ie, nu numai de condi iile formale de înregistrare la acest Tribunal, ci i
de condi iile materiale sau substan iale relative la activit ile sale” (P. Espuglas,
1999, p. 690). Cea de a doua condi ie presupune c , pentru a interveni neconstitu io-
nalitatea unui partid, cauzele care ar putea duce la o astfel de hot râre trebuie
probate. Nu poate deci interveni o decizie de neconstitu ionalitate prin prezumarea
unei doctrine ca antidemocratic . Totu i mai multe sisteme europene, cum ar fi cel
austriac, italian i portughez interzic in abstracto partidele fasciste sau naziste. De
asemenea, unele state postcomuniste cunosc o interzicere in abstracto a partidelor
comuniste. Consider m c o astfel de interzicere in abstracto a partidelor politice
contrazice principiile democratice, chiar dac este justificat de ra iuni istorice.
Important nu este îns doar cui îi este dat atribu ia de control al constitu iona-
lit ii partidelor, ci i cui îi este deschis posibilitatea sesiz rii instan ei competente,
c ci, având în vedere rela ia special pe care partidele o între in cu democra ia,
aceast sesizare poate deveni decisiv pentru func ionarea sistemului. De aceea pro-
blema competen ei de sesizare ar trebui reglementat constitu ional. Totu i, sistemul
nostru las aceast reglementare pe seama legii de organizare i func ionare a Cur ii
Constitu ionale, putând deci s fie modificat în condi iile legilor organice. Potrivit
art. 39 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 „contesta ia privind constitu ionalitatea unui
partid politic poate fi formulat de pre edintele uneia dintre Camerele Parlamentului
sau de Guvern. Pre edintele Camerei poate formula contesta ia numai pe baza unei
hot râri adoptate de Camer cu votul majorit ii membrilor s i”.
§6. Controlul celorlalte forme asociative?
Problema interzicerii altor forme asociative pentru neconstitu ionalitate, atribu ie

care ar trebui s revin în mod natural instan ei constitu ionale, este pus ca o
întrebare pentru c uneori sistemele constitu ionale devin incoerente, refuzând

controlul acestor forme asociative, de i impun controlul partidelor. Astfel se întâmpl
i în sistemul nostru, c ci, de i art. 40 alin. (2) din Constitu ie vorbe te de neconstitu-
ionalitatea partidelor sau organiza iilor, art. 146 din Constitu ie, stabilind compe-
ten a Cur ii Constitu ionale, face referire doar la partidele politice, uitând s stabi-
leasc i competen a de control a organiza iilor. Este de altfel regretabil c masiva
revizuire a Constitu iei operat în 2003 nu a privit i acest aspect. În lipsa unei
competen e atribuit expres, urmeaz îns ca tot instan a constitu ional s fie com-
petent , c ci art. 40 alin. (2) din Constitu ie este obligatoriu, deci organiza iile care
nu au calitatea de partide pot fi neconstitu ionale, iar competen a judec rii neconsti-
tu ionalit ii revine exclusiv instan ei constitu ionale.
Sec iunea a 2-a. Contenciosul constitu ional al normelor
Afirma ia art. 142 alin. (1) din Constitu ia României este relevant pentru rolul pe
care cele mai multe sisteme constitu ionale îl rezerv instan ei constitu ionale:
„Curtea Constitu ional este garantul suprema iei Constitu iei”. Toate celelalte atri-
bu ii ale Cur ii sunt mediate de acest rol fundamental. Datorit garant rii suprema iei
constitu iei libert ile sunt protejate, datorit acesteia organele statului i organiz rile
societ ii civile sunt limitate. Or a garanta suprema ia constitu iei însemn a controla
conformitatea celorlalte norme cu ea. Uneori chiar mai mult, a controla conformitatea
oric rui act al statului, în unele sisteme i a oric rui act al particularilor, cu acest act
normativ suprem. Contenciosul normelor, adic solu ionarea conflictelor dintre nor-
mele însele, revine atunci în mod natural justi iei constitu ionale. Dac îns toate
sistemele se acord practic asupra acestui rol al instan elor constitu ionale, consensul
este departe de a putea fi realizat atunci când trebuie decis care este obiectul con-
trolului i care sunt normele în raport cu care se realizeaz acest control.
§1. Obiectul controlului
„Domeniul actelor controlate variaz atât de profund de la o Curte la alta încât

suscit o interoga ie metodologic asupra pertinen ei unei compara ii între cele care
examineaz doar legile i celelalte, care pot controla toate actele juridice, incluzând
aici i deciziile judec torilor ordinari” (D. Rousseau, 1998, p. 87).
Atribu iile cur ilor constitu ionale pot fi împ r ite în dou categorii: de control al
actelor normative i de control al celorlalte acte juridice. De obicei, controlul actelor
normative vizeaz în principal legea, dar el poate fi mult mai extins, putând privi i
constitu ionalitatea revizuirilor constitu ionale, i constitu ionalitatea tratatelor, i
constitu ionalitatea actelor normative ale Executivului ori administra iei, doar cele de
natur legislativ sau i cele de natur administrativ , putând purta uneori i asupra
omisiunilor Legislativului. Când instan a constitu ional are atribu ii de control i
asupra constitu ionalit ii actelor juridice nenormative, aceast atribu ie poate privi
doar actele statului sau poate s se extind i asupra actelor particularilor.
A. Controlul constitu ionalit ii revizuirilor constitu ionale. A vorbi de

controlul constitu ionalit ii constitu iei poate p rea paradoxal. Totu i acest discurs
nu este deloc nou, acest tip de control fiind admis de unii doctrinari deja la începutul
secolului al XX-lea (M. Hauriou, 1929). Dar admiterea acestui control al constitu io-
nalit ii revizuirilor constitu ionale este departe de a crea un consens. De multe ori
este negat pur i simplu aceast competen a instan ei constitu ionale pe motiv c
interven ia puterii constituante a poporului în procedura adopt rii revizuirii face ca
judec torul s nu poat fi competent. Alteori este admis doar controlul ini iativei de
revizuire, ceea ce ar presupune, în opinia unora, doar un control al condi iilor de
exercitare a ini iativei i un control al respect rii limitelor revizuirii (I. Muraru, E.S.
T n sescu, 2001, p. 568; pentru o opinie u or nuan at , T. Dr ganu, 1998, I, p. 312),
iar în opinia altora i un control al constitu ionalit ii intrinseci a textului legii de
revizuire (I. Deleanu, 2003, p. 706-707). În acest al doilea caz, determinarea nor-
melor de referin devine capital , punând problema, foarte controversat , a exis-
ten ei unei ierarhii a normelor constitu ionale însele. Ar putea fi conceput i un con-
trol al conformit ii legii de revizuire cu constitu ia dup ce aceasta a fost adoptat ,
dar acest control se love te de preponderen a principiului democratic al suprema iei
voin ei poporului asupra principiului suprema iei constitu iei.
Sistemele constitu ionale contemporane admit de multe ori aceast atribu ie de
control al constitu ionalit ii proiectelor de lege de revizuire. Uneori doar constitu io-
nalitatea extrinsec , deci validitatea legilor de revizuire poate fi controlat , cum se
întâmpl de exemplu în Austria cu legile de revizuire a Constitu iei federale, alteori
poate fi controlat i constitu ionalitatea intrinsec , cum se întâmpl în aceia i ar cu
revizuirile constitu iilor statelor federate sau în Italia, de i în acest caz doar anumite
aspecte ale con inutului pot face obiectul controlului (D. Rousseau, 1998, p. 88). În
ce prive te sistemul nostru, credem c instan a constitu ional poate controla atât
validitatea proiectului de lege sau propunerii legislative de revizuire a Constitu iei cât
i constitu ionalitatea intern a textului. De altfel, credem c instan a noastr consti-
tu ional a tran at ea îns i problema prin Decizia nr. 148/2003 (M. Of. nr. 317 din
12 mai 2003), afirmând c „potrivit dispozi iilor Legii fundamentale, Curtea Consti-
tu ional (…) este competent s examineze constitu ionalitatea propunerii legisla-
tive de revizuire a Constitu iei, pronun ându-se asupra ansamblului reglement rii,
cu privire special asupra respect rii condi iilor privitoare la limitele revizuirii, pre-
v zute de dispozi iile art. 148 din Constitu ie, i cu privire la respectarea prevederilor
tratatelor interna ionale în materia drepturilor omului, la care România este parte
(s.n.)”. Din aceast formulare rezult clar c instan a constitu ional nu are în vedere
doar procedura i limitele revizuirii, de i acestea o preocup în mod special.
B. Controlul constitu ionalit ii tratatelor. Controlul constitu ionalit ii trata-
telor este în competen a instan elor constitu ionale chiar dac atribu ia nu este expres
prev zut de constitu ie. Altfel ar fi de neconceput cum ar putea aceste instan e s - i
realizeze misiunea de garan i ai suprema iei constitu iei, c ci prin ratificarea unui
tratat neconstitu ional s-ar putea ob ine revizuirea «oblic i ocult » (I. Deleanu,
2003, p. 689) a constitu iei. Doar o prevedere expres a incompeten ei instan ei de a
controla constitu ionalitatea tratatelor ar putea s constituie deci un obstacol în calea
realiz rii acestui control. Dar o astfel de prevedere nu figureaz decât în sistemul
constitu ional polonez, este de altfel extrem de controversat (D. Rousseau, 1998,
p. 90) i în sistemul elve ian, unde, conform art. 191 din Constitu ie, Tribunalul fede-
ral i celelalte autorit i fiind inute s aplice legile federale i dreptul interna ional
(A. Auer, G. Malinverni, M. Hottelier, 2000, I, p. 641-646).
Atribu ia de control al constitu ionalit ii tratatelor este fireasc i nu ar trebui s
suscite controverse, c ci nu este vorba de a controla un act rezultat prin acordul
dintre state în mod unilateral, ci de a controla modul de exercitare a func iei diploma-
tice de c tre organele na ionale abilitate. Nu poate fi vorba de controlul constitu-
ionalit ii unui tratat deja ratificat, c ci dac s-ar întâmpla acest lucru ar însemna ca
justi ia constitu ional s poat deroga printr-un act unilateral al unui organ al statului
de la un acord interstatal, ceea ce, în principiu, nu poate fi permis.
Curtea verific deci constitu ionalitatea tratatelor înainte de ratificarea acestora.
Dou chestiuni sunt controlabile în mod normal: cea a respect rii limitelor compe-
ten ei diplomatice a organelor statului abilitate (constitu ionalitate extrinsec ) i cea a
respect rii con inutului normelor constitu ionale (constitu ionalitate intrinsec ). Efec-
tul deciziei de neconstitu ionalitate este de regul imposibilitatea ratific rii tratatului
i deci a includerii sale în ordinea juridic intern , trebuind, pentru ca acest lucru s
devin posibil, ca mai întâi s intervin o revizuire constitu ional . Instan a constitu-
ional poate declara anumite dispozi ii ale tratatului constitu ionale sau nu, neputând
în principiu s constate constitu ionalitatea sub rezerva unei anumite interpret ri,
aceast competen interpretativ apar inând exclusiv organului de ratificare. Totu i,
Curtea Constitu ional german a f cut o asemenea interpretare în decizia sa privind
constitu ionalitatea Tratatului de la Maastricht (D. Rousseau, 1998, p. 89-90).
O problem distinct o constituie posibilitatea de controlare a constitu ionalit ii
dreptului comunitar european derivat. Unele Cur i refuz s fac acest control (de
exemplu, Consiliul Constitu ional francez) sus inând c aceste acte sunt direct apli-
cabile în ordinea intern în baza tratatelor comunitare, care, fiind ratificate, nu mai
pot face obiectul controlului, deci c nu mai poate fi vorba de controlul puterii diplo-
matice. Altele, cum este cea belgian , estimeaz c poate exista un astfel de control.
Altele, cum este cea german , au o practic fluctuant în domeniu.
C. Controlul constitu ionalit ii legilor. Controlul constitu ionalit ii legilor
pare s fie atribu ia cea mai pu in discutabil a instan elor constitu ionale. În fond,
aceasta este menirea lor prim . Dar unele sisteme excepteaz anumite legi de la
control. Astfel, în Elve ia, Tribunalul constitu ional federal nu poate controla consti-
tu ionalitatea legilor federale, ci doar a celor cantonale (art. 191 din Constitu ie;
A. Auer, G. Malinverni, M. Hottelier, 2000, I, p. 641-659). Totu i aceast regul
cunoa te dou temper ri. În primul rând, principiul interpret rii conforme cu Consti-
tu ia permite Tribunalului s aleag , atunci când legea federal se preteaz mai
multor interpret ri, pe cea care este conform cu Constitu ia, ceea ce reprezint un fel
de control de constitu ionalitate atenuat. În al doilea rând, Tribunalul poate constata
în decizia sa c legea este contrar Constitu iei, dar nu poate sanc iona aceast
violare a normei constitu ionale. Tot un control atenuat, dar totu i o form de control.
În alte state, legea promulgat nu mai poate fi controlat de c tre instan a consti-
tu ional . Este cazul regimului constitu ional francez, cel pu in în în elegerea sa cla-
sic . În aceast optic , voin a definitiv exprimat a organului reprezentativ na ional
nu poate fi controlat de c tre nimeni. Principiul reprezent rii prevaleaz asupra

principiului ierarhiei normative; înc odat democra ia este judecat ca mai impor-
tant decât statul de drept. Astfel suveranitatea legislativ a parlamentului este oare-
cum confundat cu suveranitatea na ional . Reprezentarea face ca la baza legii s stea
voin a na iunii, voin incontrolabil . Totu i, sistemul francez însu i a evoluat c tre o
admitere, este adev rat limitat , a controlului legilor promulgate (D. Rousseau, 2001,
p. 216-222; D.G. Lavroff, 1999, p. 218-222). Astfel, de i în 1978 (Decizia din
27 iulie) Consiliul constitu ional nega posibilitatea controlului legilor promulgate în
termeni foarte fermi, afirmând c pentru el „conformitatea acestor legi cu Constitu ia
nu poate s fie pus în cauz , nici chiar pe cale de excep ie, în fa a Consiliului
constitu ional, a c rui competen este limitat de articolul 61 din Constitu ie la
examinarea legilor înainte de promulgarea lor”, prin deciziile din 25 ianuarie 1985,
25 iulie 1989 i 15 martie 1999, Consiliul dep e te progresiv aceast în elegere
admi ând un control limitat asupra legilor promulgate. Astfel, în prima decizie Con-
siliul afirm c „regularitatea în raport cu Constitu ia a termenilor legii promulgate
poate fi util contestat cu ocazia examin rii dispozi iilor legislative care o modific ,
o completeaz ori îi afecteaz domeniul”. El instituie astfel un control mediat al
legilor promulgate cu ocazia controlului unei legi noi. Controlul nu ar putea fi
exercitat, conform acestei prime jurispruden e, dac legea nou face „o simpl
aplicare a legii” vechi. Aceast condi ie nu mai apare expres în decizia din 25 iulie
1989, în care, chiar dac jurisdic ia constitu ional ajunge la concluzia constitu-
ionalit ii legii promulgate, ea se lanseaz într-un control am nun it al acesteia.
Apoi, în decizia din 15 martie 1999, Consiliul declar c dispozi iile legii promulgate
controlate „trebuie s fie declarate ca fiind contrare Constitu iei”. Consecin a acestei
declara ii de neconstitu ionalitate nu este îns foarte clar în sistemul francez
(D. Rousseau, 2001, p. 219-220). Sistemul francez mai cunoa te i o alt posibilitate
de control al constitu ionalit ii legilor promulgate. Este vorba de verificarea de c tre
Consiliul constitu ional, la cererea Primului ministru, a respect rii de c tre legiuitor a
puterii de reglementare a Guvernului. În cazul în care Consiliul constat o înc lcare a
competen ei de reglementare proprii Guvernului, el declaseaz dispozi iile legale
f cându-le de natur administrativ-normativ . Este clar un control special de consti-
tu ionalitate exercitat cu privire la o lege promulgat , chiar dac sanc iunea este
atipic (Ibidem, p. 220-221).
Asist m, a adar, la o generalizare a controlului constitu ionalit ii legii promul-
gate, chiar i cele mai reticente sisteme, modelele înse i ale refuzului controlului, tin-
zând s îl admit .
D. Controlul constitu ionalit ii actelor normative ale Executivului ori admi-
nistra iei. Executivul poate emite uneori, cum este cazul i în sistemului românesc,
acte normative de natur legislativ . Având aceast natur , actele sale vor fi
controlate în mod firesc de instan a constitu ional , c ci ele se raporteaz la constitu-
ie, fiind acte de aplicare a acesteia i nu la lege, ceea ce atrage ca sanc iune a înc l-
c rii ierarhiei normative sanc iunea neconstitu ionalit ii, pe care, de regul , instan a
constitu ional este singura capabil s o pronun e. Specificitatea acestui control este
dat de faptul lipsei caracterului preventiv al controlului de constitu ionalitate, el
fiind uneori organizat, din p cate, doar ca un control posterior aplic rii.
Executivul poate emite îns i acte normative de natur administrativ . Aceste

acte pot fi emise în unele sisteme independent de existen a unei legi a c rei aplica ie
o face actul administrativ-normativ, iar în alte sisteme doar pentru organizarea execu-
t rii unei legi. În primul caz, controlul constitu ionalit ii actului normativ de natur
administrativ , cel pu in privit din unghiul de vedere al criteriului organului emitent,
nu ar trebui s ridice probleme, c ci el, neraportându-se la vreo lege determinat , se
constituie ca un act de aplicare a dispozi iilor constitu iei, fiind deci controlabil direct
în raport cu aceasta. Când actul administrativ este de organizare a execut rii unei
legi, lucrurile par s se complice. El este controlabil mai întâi în raport cu legea pe
care o aplic , putând fi contrar acesteia i deci controlabil de c tre instan ele de
contencios administrativ, cel pu in atunci când ierarhia normativ este în eleas ca
raportând actul inferior doar la actul imediat superior, neputându-se s ri peste trepte.
Aceasta este pozi ia Cur ii Constitu ionale române: ea refuz în mod constant s
controleze constitu ionalitatea hot rârilor guvernului, afirmând c acestea pot fi
ilegale, dar nu neconstitu ionale, deci c apar ine instan elor de contencios adminis-
trativ competen a de a le controla. Totu i aceast în elegere ne pare abuziv . Noi am
remarcat acest lucru înc din 1997, sus inând c exist o logic clar în jurispruden a
Cur ii, dar întrebându-ne „ce se va întâmpla când hot rârea are în fapt caracterul unei
legi? Ce se va întâmpla deci când guvernul, dep indu- i competen a, legifereaz sub
acoperirea formei de act administrativ a hot rârii? Poate un asemenea act s fie
cenzurat de Curtea Constitu ional ? R spunsul trebuie s fie afirmativ. Curtea nu
controleaz actul administrativ, ci actul guvernului prin care acesta î i extinde
competen a i fa de care hot rârea este doar un efect: guvernul ar face într-un ase-
menea caz un act de natur constitu ional , c ci el ar extinde limitele propriei compe-
ten e a a cum au fost ele stabilite prin constitu ie. Acela i lucru este valabil i pentru
cazul în care parlamentul ar face acte de executare a legii care sunt de competen a
guvernului. Sau când acesta s-ar substitui tribunalului, cum a fost cazul în 1911 cu
legea din 8 decembrie, prin care Parlamentul se substituia tribunalului, rezolvând el
însu i cererile ministerului, de i acestea f ceau obiectul unui proces în curs, motiv
pentru care legea a fost declarat neconstitu ional (C.J. nr. 32/1912, p. 373-376; a se
vedea reac ia favorabil a lui M. Hauriou, 1929, p. 101). Actele ce extind implicit
competen a uneia dintre puterile statului, înc lcând principiul separa iei puterilor în
stat, sunt în fond acte de modificare a constitu iei. Indiferent de aspectul lor exterior,
vor putea fi cenzurate din punctul de vedere al constitu ionalit ii de Curtea Consti-
tu ional . Curtea are deci rolul de a solu iona conflictele de competen în cadrul
separa iei puterilor în stat, chiar dac art. 144 nu specific aceast atribu ie. Ea nu
controleaz prin aceasta vreo categorie de acte care nu este prev zut de Constitu ie,
ci doar ni te legi constitu ionale de fapt” (D.C. D ni or, 1997, p. 204-205), antici-
pând astfel revizuirea din 2003. Acest ra ionament r mâne ast zi valabil, Curtea fiind
de data aceasta evident competent în baza art. 146 lit. e). Acela i ra ionament poate
fi aplicat i celorlalte acte administrativ-normative: în cazul în care ele sunt emise cu
înc lcarea competen elor stabilite pentru un alt organ al statului, ele devin cenzu-
rabile pe calea contenciosului constitu ional.
E. Omisiunile Legislativului. Regula în materia contenciosului constitu ional
este c doar un act, deci o manifestare pozitiv de voin , poate fi controlat. Totu i
unele sisteme amenajeaz i un control al omisiunilor Legislativului. Logica acestui

tip de control, ce pare la prima vedere ciudat, este c uneori textul constitu ional
creeaz drepturi sau amenajeaz libert i a c ror exercitare depinde de prezen a
ulterioar în sistem a unei legi care s o organizeze. Absen a legii duce atunci la
imposibilitatea de a exercita dreptul sau libertatea. Patru sisteme europene creeaz
aceast posibilitate de control: cel portughez, cel italian, cel german i cel polonez.
„În Portugalia, Pre edintele Republicii, Mediatorul i pre edin ii adun rilor regio-
nale, dac drepturile regiunilor sunt în cauz , pot sesiza Tribunalul constitu ional
pentru a-i cere s declare c absen a legii împiedic realizarea unor drepturi recu-
noscute i consacrate de c tre Constitu ie, care se g se te astfel «neîmplinit ». La fel,
în Italia, Curtea poate declara neconstitu ionale «omisiunile Legiuitorului care ajung
la o violare a prescrip iilor constitu ionale», conform formul rii unei hot râri din
1971. În Germania, Tribunalul constitu ional poate sanc iona nu numai o absen de
lege care las un drept constitu ional f r aplicare posibil , ci i faptul c legiuitorul
n-ar fi modificat o lege pentru a ine cont de schimb rile de circumstan e i pentru a
corecta inegalit ile pe care aplicarea sa le-a revelat, sau faptul c el ar fi «uitat» într-o
lege s prevad dispozi ii pentru anumite categorii de persoane. În Polonia, în fine,
Tribunalul constitu ional poate s se sesizeze din oficiu sau la plângerile i reclama iile
adresate de c tre cet eni, pentru a declara c lipsa legii într-un anumit domeniu
d uneaz exercit rii drepturilor constitu ionale” (D. Rousseau, 1998, p. 92-93).
F. Controlul constitu ionalit ii tuturor actelor juridice. În unele sisteme
constitu ionale obiectul controlului este l rgit, putând fi controlate din punctul de
vedere al constitu ionalit ii lor nu doar actele normative, ci toate actele juridice ale
statului, inclusiv actele judec torului ordinar. De i ar putea p rea abuziv i nerealist,
datorit m ririi excesive a volumului controlului, ceea ce ar implica în mod
obligatoriu o triere a cauzelor, ca în sistemul american, acest sistem are logica lui.
Mai întâi, el se bazeaz pe ideea c impunerea constitu iei trebuie f cut fa de toate
organele statului. Mai apoi, pe ideea c un act juridic poate fi neconstitu ional chiar
dac este legal. În fine, o posibilitate de aplicare direct a constitu iei trebuie în mod
logic s atrag dup sine o posibilitate de control al tuturor actelor care pot face o
astfel de aplicare. Pe de alt parte, eficien a deciziilor instan ei constitu ionale este
condi ionat de aplicarea pe care o fac jurispruden ei sale organele statului, mai ales
instan ele ordinare. Este firesc atunci ca împotriva hot rârilor care neglijeaz aceast
jurispruden sau direct constitu ia, s poat fi deschis o cale de a sesiza instan a
constitu ional . De altfel, în sistemul nostru constitu ional, deciziile Cur ii au r mas
i mai r mân i ast zi ineficiente i neaplicate uneori pentru c nu este organizat un
recurs în fa a Cur ii Constitu ionale contra actelor puterii judec tore ti care nu aplic
deciziile Cur ii.
§2. Normele de referin
Dup ce am explicat ce acte pot fi controlate, trebuie s mai l murim în raport cu

care norme se face acest control de constitu ionalitate. Problema ar putea fi privit ca
simpl retoric : controlul de constitu ionalitate se face în raport cu constitu ia. Dar
aceast no iune nu este deloc clar . Din ce unghi de vedere ar trebui s fie privit
«constitu ia», formal sau material? Uneori constitu ia formal lipse te. Pot atunci fi
luate în considerare cutumele ca norme de referin ? Uneori este organizat un control
al constitu ionalit ii privind revizuirile constitu ionale. Când acest control este de
fond, nu doar de procedur , trebuie f cut în raport cu ce norme de referin ? Cu unele
supraconstitu ionale? Tratele pot constitui norme de referin pentru controlul de
constitu ionalitate sau controlul de conven ionalitate r mâne calitativ distinct? Poate
fi judecat constitu ionalitatea unei legi în echitate? Întreb rile ar putea continua.
Ceea ce dovede te prezen a lor este c normele de referin pentru controlul de
constitu ionalitate sunt departe de a fi clar determinate.
A. Norme supraconstitu ionale? No iunea de norm supraconstitu ional am
l murit-o mai înainte (p. 220-221). Ceea ce ne preocup acum este când aceste
norme devin norme de referin în controlul de constitu ionalitate. Este clar c atunci
când controlul are ca obiect revizuirea constitu ional , legea de revizuire va fi
raportat la astfel de norme, fie c ele sunt situate în afara constitu iei formale, fie în
aceasta dar scoase de sub puterea de revizuire. Prima variant pare s fie preferata
Cur ii Constitu ionale germane. Astfel, ea afirma într-o decizie din 23 octombrie
1951: „Exist principii constitu ionale care sunt în a a m sur expresia unui drept
preexistent Constitu iei încât îl leag chiar pe constituant i celelalte dispozi ii consti-
tu ionale care nu au dreptul la acest rang pot s fie nule datorit faptului c violeaz
aceste principii.” (BVerfGE, p. 14 i urm., apud O. Jouanjan, La forme républicaine
de gouvernement, norme supraconstitutionnelle?, p. 277). Cea de a doua variant
pare s fie cea pentru care a optat Curtea Constitu ional a României. Astfel în
Decizia nr. 148/2003, ea face controlul revizuirii mai ales raportându-se la limitele
impuse puterii de revizuire. Dar aceste norme supraconstitu ionale pot fi norme de
referin i pentru controlul constitu ionalit ii unor acte infraconstitu ionale.
B. Normele constitu ionale. Dispozi iile constitu iei formale sunt în mod evident
norme de referin pentru controlul de constitu ionalitate. Dar nu întotdeauna toate
dispozi iile ei sunt invocabile în orice tip de contencios. De exemplu, controlul a
posteriori concret la sesizarea particularilor poate avea ca norme de referin doar
dispozi iile constitu ionale privind drepturile i libert ile fundamentale. De obicei,
instan a constitu ional va c uta s se sprijine pe un text expres al constitu iei i nu
va apela la «principiile constitu ionale» rezultate din interpretarea spiritului siste-
mului sau din dreptul natural de când nu are nicio solu ie în dreptul constitu ional
formal. Uneori referirile la textul constitu iei devin de aceea for ate, invocându-se
chiar constitu ia în bloc, f r a se preciza care dispozi ie a sa este incident în cauz .
C. Blocul constitu ionalit ii. No iunea de «bloc al constitu ionalit ii» a fost
forjat de teoria juridic francez pornind de la mai vechea no iune de «bloc al lega-
lit ii», datorit particularismului dreptului constitu ional francez în materia normelor
de referin în cadrul controlului de constitu ionalitate, dat, pe de o parte, de absen a
unei declara ii a drepturilor i libert ilor fundamentale adoptat în forme expres
constitu ionale i, pe de alt parte, integr rii preambulurilor constitu iilor din 1946 i
1958 în ansamblul textelor normative ale sistemului constitu ional. Fac parte din
acest «bloc al constitu ionalit ii», pe lâng textul propriu-zis al Constitu iei din
1958, Declara ia din 1789, principiile fundamentale recunoscute de legile Republicii,

principiile în mod particular necesare timpului nostru enumerate de preambulul
Constitu iei din 1946, principiile, obiectivele i exigen ele cu valoare constitu ional .
Nu fac parte, cel pu in deocamdat , din acest bloc al constitu ionalit ii tratatele
interna ionale.
De i pare tipic francez , aceast construc ie doctrinar i jurispruden ial este
actual în sistemul nostru constitu ional, c ci referirea introdus prin revizuirea art. 1
alin. (3) din Constitu ia României la tradi iile democratice ale poporului român i la
idealurile Revolu iei din decembrie 1989 are afecte asem n toare referirilor din
preambulul Constitu iei Fran ei din 1958.
Un prim efect este crearea unei obliga ii de interpretare istoric f cut în baza
tradi iilor democratice ale poporului român. Interpretarea istoric nu este foarte
prezent în jurispruden a Cur ii Constitu ionale române. Totu i ea nu lipse te i este
bazat tocmai pe referiri la tradi iile democratice ale poporului român, de i este
anterioar revizuirii din 2003. Astfel, pronun ându-se asupra constitu ionalit ii Legii
administra iei publice locale înainte de revizuirea din 2003, deci înainte ca utilizarea
limbilor minoritare s fie constitu ionalizat prin art. 120 din Constitu ie, Curtea se
sprijin pe existen a „unei lungi tradi ii democratice în ceea ce prive te folosirea
limbii materne în raporturile dintre cet enii apar inând minorit ilor na ionale, cu o
anumit pondere în ansamblul popula iei, i autorit ile publice locale” (Decizia
nr. 112/2001) pentru a demonstra constitu ionalitatea dispozi iilor contestate, dispo-
zi ii care d deau dreptul minoritarilor s - i utilizeze limba în raporturile cu adminis-
tra iile locale i chiar în interiorul acestor administra ii, f când referire expres la
Rezolu ia din 18 noiembrie/1 decembrie 1918 a Adun rii Na ionale de la Alba Iulia,
privind unirea Transilvaniei cu România, la Jurnalul Consiliului de Mini tri referitor
la drepturile minorit ilor na ionale din 4 august 1938 i la Legea nr. 86 din
6 februarie 1945 privind Statutul Na ionalit ilor Minoritare. Aceast lung tradi ie
democratic serve te Cur ii pentru a da o interpretare particular dispozi iei art. 13
din Constitu ie privind limba oficial , ea afirmând c „fiecare dintre actele men io-
nate anterior dispunea c limba oficial a statului este limba român , a a cum sta-
bilea, de altfel, atât art. 126 din Constitu ia din 1923, cât i art. 94 din Constitu ia din
1938” (Decizia nr. 112/2001), cât i dispozi iei art. 4 care, stabilind principiul unit ii
poporului ca fundament al statului, interzice de principiu crearea de drepturi
colective. În aceia i decizie, Curtea se sprijin pe tradi ia democratic i pentru a
justifica crearea prin Legea administra iei publice locale a «comisiei administrative a
jude ului», invocând existen a unor „structuri asem n toare (…) în perioada dintre
cele dou r zboaie mondiale, sub denumirea de «consiliu de prefectur » (Legea de
unificare administrativ din 1925), precum i sub denumirea de «comisie admi-
nistrativ a jude ului» (Legea pentru organizarea administra iunii locale din 1929)”.
Aceast decizie a Cur ii Constitu ionale, anterioar revizuirii art. 1 alin. (3) din
Constitu ie, este important pentru a contura atât sfera actelor care trebuie luate în
considera ie când vorbim de tradi iile democratice ale poporului român cât i sfera
dispozi iilor care trebuiesc interpretate în sensul acestor tradi ii. În ce prive te sfera
actelor care ar fi relevante pentru conturarea acestor tradi ii, trebuie s observ m, mai
întâi, c instan a face referire atât la acte normative ale statului român anterioare
instaur rii regimului comunist, cât i la acte care nu au caracter de acte normative
oficiale, cum ar fi Rezolu ia Adun rii Na ionale din Alba Iulia relativ la unirea
Transilvaniei cu România, act care era proclama ia unei Adun ri neinstituite oficial i
care recuno tea chiar în actul men ionat c nu are calitatea de adunare constituant
[„Adunarea na ional rezerv teritoriilor sus indicate autonomie provizorie pân la
întrunirea Constituantei aleas pe baza votului universal” (punctul II al Rezolu iei),
apud C. Ionescu, Dezvoltarea constitu ional a României, op. cit., p. 508]. Se pare
deci c instan a constitu ional în elege s introduc în cadrul actelor din care pot fi
desprinse tradi iile democratice ale poporului român i acte care nu au caracter nor-
mativ în sens strict, ceea ce ar putea conduce la impunerea proclama iilor revolu io-
nare ca vector al interpret rii tradi iilor la care face referire art. 1 alin. (3) din
Constitu ie i deci ca vector al interpret rii dispozi iilor Constitu iei actuale, cel pu in
când acestea au relevan pentru judecarea caracterelor i valorilor supreme ale
statului român la care face referire aceea i dispozi ie. Apoi, Curtea g se te relevante
pentru conturarea tradi iilor democratice nu doar acte de natur constitu ional , ci i
acte de natur legislativ , dar, ceea ce este i mai interesant, i acte normative ale
puterii executive, c ci ea face referire la Jurnalul Consiliului de Mini trii referitor la
drepturile minorit ilor din 4 august 1938. Practic, Curtea include deci în sfera acelor
relevante pentru tradi iile democratice ale poporului român toate actele normative ale
puterii centrale, indiferent de pozi ia lor în ierarhia normativ , precum i actele
puterii revolu ionare, chiar dac ele nu sunt normative în sens strict.
În ceea ce prive te sfera dispozi iilor care ar trebui interpretate în sensul acestei
tradi ii, Curtea face referire expres la mai multe tipuri de dispozi ii constitu ionale:
principii generale (art. 13 privind limba oficial , art. 6 privind dreptul la identitate ala
persoanelor apar inând minorit ilor na ionale, art. 4 privind unitatea poporului), dar
i la dispozi ii privind structura statului (art. 120 i 121 privind administra ia public
local ), p rând s în eleag ca necesar interpretarea tuturor dispozi iilor constitu io-
nale în sensul acestor tradi ii democratice, spre deosebire de art. 1 alin. (3) din
Constitu ia revizuit care pare s oblige doar la interpretarea caracterelor i valorilor
men ionate în aceia i dispozi ie în sensul tradi iilor democratice. Totu i chiar textul
constitu ional oblig la interpretarea întregii Constitu ii în spiritul tradi iilor demo-
cratice, mai întâi, pentru c atât caracterul democratic cât i caracterul de stat de
drept social al statului român impun interpretarea tuturor dispozi iilor constitu ionale
privind exercitarea puterii i ierarhia normativ într-un sens particular i, mai apoi,
pentru c valorile supreme servesc drept vector al interpret rii dispozi iilor privind
drepturile i libert ile fundamentale i drept mijloc de ponderare a exceselor conjunc-
turale ale unuia dintre principiile constitu ionale în raport cu celelalte (D.C. D ni or,
R.D.P., 2004, p. 1-15). Dac accept m aceast interpretare, atunci dispozi ia aparent
utopic i demagogic introdus în art. 1 alin. (3) prin Legea de revizuire din 2003
cap t o semnifica ie deosebit de important , ea creând obliga ia de a interpreta toate
dispozi iile Constitu iei actuale în sensul tradi iilor democratice ale poporului român,
indiferent de pozi ia actului normativ anterior în ierarhia normativ i chiar inde-
pendent uneori de caracterul normativ al actului care contureaz zisele tradi ii. Curtea
Constitu ional , care invoca pân în 2003 tradi iile democratice doar sporadic, chiar
dac jurispruden a era, cum am v zut, deosebit de consistent , ar fi acum obligat de
art. 1 alin. (3) s fac referire expres la aceste tradi ii atunci când ele sunt relevante
din punctul de vedere al democra iei. O interpretare istoric , devenit deci obli-
gatorie, este prima posibil consecin a normativiz rii constitu ionale a tradi iilor
democratice ale poporului român.
Un al doilea efect al revizuirii art. 1 alin. (3) din Constitu ie este obligativitatea
interpret rii teleologice. Sistemul constitu ional românesc era unul axiologic înc din
1991, c ci art. 1 alin. (3) din Constitu ie subordona întregul sistem juridic i statal
unor valori supreme, rupând astfel o tradi ie juridic strict pozitivist impus de
comuni ti timp de aproape o jum tate de secol. Scopul oric rei norm ri trebuia s fie
garantarea anumitor valori determinate chiar de Constitu ie: demnitatea omului,
drepturile i libert ile cet enilor, libera dezvoltare a personalit ii umane, dreptatea
i pluralismul politic. Toate normele sistemului juridic trebuiau deci interpretate i
aplicate în a a fel încât s se ob in o garantare a acestor valori. Interpretarea teleo-
logic era impus astfel înc din 1991. Revizuirea din 2003 d îns un sens aparte
acestei obliga ii de a interpreta legile i Constitu ia în raport de o finalitate impus în
avans: finalitatea îns i trebuie determinat în spiritul idealurilor Revolu iei din
decembrie 1989.
Care sunt idealurile Revolu iei din decembrie 1989 este greu de precizat. Or
pentru ca ele s poat avea vreo utilitate normativ ca vector al interpret rii caracte-
relor i valorilor statului român ar trebui ca aceast incertitudine s fie dep it ;
idealurile ar trebui s poat deveni certe. La începutul mi c rii revolu ionare, puterea
provizorie de la Bucure ti a vrut în mod cert doar o revolu ie antidictatorial .
M rturie stau, cum am v zut (D.C. D ni or, 2005), ezit rile de a desfiin a structurile
de putere ale statului socialist, dizolvate fiind doar structurile de putere ale „clanului
Ceau escu”, i nepublicarea în Monitorul Oficial a Decretului-lege de scoatere în
afara legii a Partidului Comunist Român. Este cert c poporul român s-a revoltat mai
întâi de toate împotriva dictaturii ceau iste. Deci idealurile democratice pot fi u or
inute drept idealuri revolu ionare. De altfel, Constitu ia din 1989 declar expres în
art. 1 alin. (3) caracterul democratic al statului român, normativizând conceptul de
democra ie. R mâne de remarcat îns c simpla constitu ionalizare a democra iei nu
rezolv prin ea îns i problema, c ci poate fi vorba de o democra ie popular , bazat
pe o egalitate material , i nu de o democra ie liberal . Constitu ia nu face de altfel
nicio referire la caracterul liberal al statului român. Totu i mi carea revolu ionar a
evoluat c tre afirmarea acestui caracter. Este clar c declararea în afara legii a P.C.R.
a fost f cut de puterea provizorie sub presiunea revolu ionar , tertipul utilizat de
C.F.S.N. pentru a lipsi de eficien juridic Decretul-lege prin nepublicare în Moni-
torul Oficial neputând s exclud din cadrul idealurilor revolu iei aceast inten ie de
a desfiin a structura ideologico-politic a comunismului. Era vorba îns doar de
P.C.R., nu de partidele comuniste în general, Decretul-lege cu privire la înfiin area
partidelor politice interzicând de principiu doar partidele fasciste. Afirmarea ferm a
caracterului antitotalitar al revolu iei, deci op iunea ferm pentru un stat i o societate
liberale este f cut abia în martie 1990 i nu de puterea provizorie ci de asocia ia
revolu ionarilor de la Timi oara, care adopt o proclama ie prin care afirm , contra
Bucure tiului, caracterul antitotalitar i nu doar anticeau ist al mi c rii populare.
Desigur c aceast proclama ie nu are caracter oficial i c ea este redactat cu
inten ia v dit de a protesta, nu de a norma. Totu i, competen a puterii provizorii de

la Bucure ti de a stabili idealuri sau valori este la fel de pu in legitim ca i cea a
revolu ionarilor timi oreni. Disputa acestor dou orient ri revolu ionare, una doar
antidictatorial , alta expres antitotalitar , nu putea fi tran at decât de puterea
constituant prin adoptarea unei noi constitu ii. Dar, de i aceast Constitu ie a fost
adoptat la 8 decembrie 1991, ea nu pare s tran eze prea clar conflictul. Astfel, noua
constitu ie tr deaz o inten ie de afirmare a unei relative continuit i între noul regim
i cel instituit prin Constitu ia comunist din 1965, c ci ea afirm în art. 149 c la
data intr rii sale în vigoare „Constitu ia din 21 August 1965 este i r mâne abrogat ”,
ca i cum ea nu fusese deja desfiin at prin mi carea revolu ionar . Perioadei tranzi-
torii pare s i se nege astfel fizionomia proprie, iar idealurile revolu iei par s aib ca
unic surs aceast nou Constitu ie. Or aceasta are câteva aspecte care privilegiaz
clar viziunea antidictatorial , f r s lipseasc cu totul unele dispozi ii antitotalitare.
Ea declar expres democra ia ca un caracter al statului român, dar nu face referire la
caracterul s u liberal, apoi, declar doar pluralismul politic ca valoare suprem f r a
valoriza direct celelalte forme de pluralism, reglementeaz în cadrul principiilor
generale doar independen a sindicatelor nu i a patronatelor sau celorlalte asocia ii
profesionale, reglementeaz egalitatea în cadrul dispozi iilor comune în materia
drepturilor i libert ilor individuale, pe când libertatea individual este reglementat
ca o libertate printre altele i, ca o consecin , afirm ca valoare suprem nu liberta-
tea individual , ci doar libera dezvoltare a personalit ii umane. La nivel institu ional
se preocup mai degrab de lipsirea formal de competen e a Pre edintelui decât de
construirea unui regim parlamentar, c ci Guvernului îi este l sat posibilitatea unei
largi utiliz ri a func iei legislative. În materia garan iilor libert ilor fundamentale,
arestarea preventiv este l sat „magistratului”, adic i procurorului, de i acesta este
calificat chiar de Constitu ie practic ca un organ al puterii executive, i este subor-
donat prin lege ministrului justi iei, nebucurându-se nici de inamovibilitate ca
judec torii. De altfel limitele impuse de Constitu ia din 1991 puterii legislative în
materia reglement rii m surilor represive sunt foarte vagi, textul trimi ând continuu
la reglementarea acestora prin lege.
În 2003, revizuirea constitu ional autonomizeaz îns idealurile perioadei
revolu ionare de textul propriu-zis al Constitu iei din 1991. Nu idealurile vor trebui
s fie interpretate în raport de dispozi iile constitu ionale, ci acestea în raport de
idealurile revolu ionare. Cum sursele documentare ale acestor idealuri revolu ionare
r mân incerte, trebuie g sit o alt modalitate de a le detecta. Idealurile unei mi c ri
revolu ionare ar putea fi conturate în func ie de direc ia de evolu ie ulterioar a
societ ii, c ci, dac ele sunt ferme, chiar dac dificil de formulat, puterea politic va
fi silit , indiferent cât ar încerca s reziste schimb rii, s le transpun finalmente în
norme juridice. Juridic vorbind, aceste idealuri ar putea fi conturate atunci chiar în
func ie de temele revizuirii constitu ionale din 2003. Caracterul liberal al statului nu
este nici acum afirmat, dar în opinia noastr acesta poate fi u or dedus, nu din
con inutul revizuirilor aduse Constitu iei, c ci acestea pot fi uneori criticabile, ci din
orientarea general a acestei modific ri constitu ionale.
Libertatea este fundamentul liberalismului. Consisten a acesteia const în faptul
c ea este o prerogativ a naturii umane, care presupune autonomia, siguran a i
proprietatea. Dac putem detecta o evolu ie a Constitu iei c tre înt rirea acestor
idealuri liberale, atunci putem vorbi de clarificarea idealurilor Revolu iei din 1989.
Autonomia fa de stat presupune transpunerea libert ii într-un catalog constitu io-
nalizat al drepturilor i libert ilor fundamentale i existen a unor reguli stricte
impuse statului când restrânge exerci iul acestora. Legea de revizuire a Constitu iei
din 2003 tinde în mod clar s m reasc sfera acestei autonomii atât prin introducerea
unor noi drepturi i libert i fundamentale, cât i prin circumscrierea mai exact a
posibilit ii restrângerii exerci iului lor. Astfel, au fost constitu ionalizate accesul la
cultur , libertatea economic i dreptul de a fi ales în Parlamentul european i au fost
reconfigurate pentru o mai bun protec ie a individului egalitatea în drepturi, accesul
liber la justi ie, libertatea individual , dreptul de proprietate privat i dreptul per-
soanei v t mate de o autoritate public . De asemenea, a fost îngreunat posibilitatea
de a restrânge exerci iul unor drepturi sau a unor libert i prin introducerea unei
condi ii de necesitate a restrângerii într-o societate democratic i printr-o condi ie de
nediscriminare în aplicarea m surii. Idealul liberal al autonomiei individuale poate fi
astfel inut ca intrinsec evolu iei constitu ionale a României i deci ca un ideal al
Revolu iei din 1989 în raport cu care trebuiesc interpretate dispozi iile constitu ionale.
Liberalismul înseamn siguran , adic garantare a drepturilor individuale prin
mecanismul statului constitu ional, adic prin intermediul unui mecanism de limitare
a puterii. Siguran a, ca element constitutiv al libert ii în liberalism, presupune preve-
nirea atingerilor care amenin libertatea. Se poate spune c siguran a este procedura
garant rii libert ii. Siguran a în doctrina i practica liberale presupune existen a
statului constitu ional, care s garanteze evitarea arbitrariului printr-un triplu joc, cel
al ierarhiz rii normative, adic al diviz rii verticale a puterii, cel al separa iei
puterilor, adic al diviz rii orizontale a puterii, i cel al protec iei juridice a libert ii
individuale. Legea de revizuire a Constitu iei României abordeaz exact aceste teme.
Astfel, ea afirm pentru prima oar dup 1989, în mod expres, suprema ia Consti-
tu iei i obligativitatea legii, clarific pozi ia infraconstitu ional a tratatelor i, afir-
mând în continuare necesitatea interpret rii dispozi iilor constitu ionale privind drep-
turile i libert ile cet enilor în conformitate cu tratatele interna ionale referitoare la
drepturile omului precum i prioritatea acestora din urm fa de legile interne,
precizeaz c legile sunt totu i aplicabile contra tratatelor dac cuprind dispozi ii mai
favorabile. Ierarhia normativ este astfel expres afirmat i mult mai bine conturat ,
deducându-se c statul îi acord un rol central în afirmarea libert ii individuale. În
acela i sens este i afirmarea mai pregnant a caracterului obligatoriu al deciziilor
Cur ii Constitu ionale, c ci revizuirea renun la procedura de confirmare de c tre
Parlament a constitu ionalit ii legii printr-un vot calificat cu majoritate de dou treimi,
iar deciziilor pronun ate în cadrul controlului ulterior promulg rii li se confer în mod
expres caracter general obligatoriu, consecin ele lor fa de lege fiind clare acum, c ci
legea sau ordonan a î i înceteaz efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei
Cur ii dac în acest interval Parlamentul sau Guvernul nu pun de acord prevederile
neconstitu ionale cu dispozi iile Constitu iei, pe durata acestui termen dispozi iile
neconstitu ionale fiind suspendate de drept. Astfel, suprema ia Constitu iei nu este
doar afirmat ci f cut efectiv , iar ierarhia normativ se constituie în mod clar într-o
modalitate de garantare a siguran ei persoanei, a drepturilor i libert ilor ei.
Separa ia puterilor este i ea constitu ionalizat prin Legea de revizuire [art. 1

alin. (4)]. Constituantul în elege astfel s garanteze mai bine libertatea, în ton cu
doctrina liberalismului politic transpus normativ înc de Revolu ia francez în
art. 16 al Declara iei drepturilor din 1789 care stipula c „nicio societate în care sepa-
ra ia puterilor nu este determinat nu are constitu ie”. Sigur c teoria separa iei
puterilor este criticabil , dar valoarea introducerii ei în Constitu ia României prin
legea de revizuire nu const în afirmarea principiului în sine, el fiind de altfel deja
afirmat prin logica intern a Constitu iei din 1991 i prin jurispruden a Cur ii Consti-
tu ionale, ci în simbolismul care înso e te aceast constitu ionalizare: ata amentul
fa de statul liberal.
Poate cea mai evident afirmare a liberalismului politic ca element intrinsec siste-
mului constitu ional românesc este îns înt rirea protec iei juridice a drepturilor i
libert ilor. Am ar tat deja tendin a de a extinde sfera libert ilor fundamentale. Ori
existen a unui Habeas Corpus este de esen a liberalismului. Sigur c simpla sa exis-
ten sau, în cazul nostru, extindere nu garanteaz c statul este sau va r mâne liberal.
Ea trebuie înso it de garan ii jurisdic ionale ale respect rii acestor drepturi i
libert i. Revizuirea din 2003 înt re te în mod evident aceste garan ii formale. Astfel,
art. 21 din Constitu ie referitor la liberul acces la justi ie este modificat într-o manier
consistent , introducându-se dreptul la un proces echitabil i la solu ionarea cauzelor
într-un termen rezonabil, iar atribu iile jurisdic ionale ale administra iei sunt clar
circumscrise, c ci jurisdic iile speciale administrative sunt acum facultative i gra-
tuite. Arestarea preventiv este luat din competen a procurorului i dat în cea a
judec torului (art. 23), ea putându-se dispune doar în cursul procesului penal. Sanc-
iunea privativ de libertate nu mai poate interveni în materie contraven ional , ci
doar în materie penal [art. 23 alin. (13)]. Perchezi ia domiciliar se dispune doar de
judec tor [art. 27 alin. (3)]. Dreptul persoanei v t mate de o autoritate public func-
ioneaz i dac îi este atins doar un interes legitim i nu un drept (art. 52). Garan ia
general pe care o reprezint controlul constitu ionalit ii legilor este, de asemenea,
cum am v zut, înt rit prin valoarea expres erga omnes pe care o au acum deciziile i
prin obligarea Parlamentului de a pune dispozi iile constatate neconstitu ionale cu
decizia Cur ii.
În fine, liberalismul respect proprietatea. Proprietatea este îns pentru liberalis-
mul autentic mai mult decât posesia, este o condi ie a autonomiei i a siguran ei, deci
a libert ii. Func ia ei este esen ialmente politic . Proprietatea este pentru liberali un
drept natural, o libertate, un criteriu al civismului i un motor al progresului, dar nu o
valoare în sine, ci doar prin raportare la libertatea individual . Liberalismul este
con tient c a avea trebuie distins de a fi, dar vede de asemenea c a avea înseamn a
avea putere, c existen a propriet ii este o garan ie a libert ii, c ci doar puterea
poate opri puterea, iar individul lipsit de mijloace economice nu poate s se opun
arbitrariului. Statul liberal este deci un stat care garanteaz proprietatea nu pentru c
este un stat al proprietarilor, ci un stat al libert ii, c ci proprietatea este un mijloc al
libert ii. Revizuirea constitu iei României din 2003 atinge i acest aspect. Dac
potrivit art. 41 din Constitu ia din 1991 proprietatea privat era doar ocrotit , potrivit
art. 44 din Constitu ia revizuit ea este i garantat , iar dac textul din 1991 nu f cea
nicio referire la na ionalizare sau la alte m suri de trecere silit în proprietate public
a unor bunuri, actualul text constitu ional interzice expres aceste procedee.
Cred c este clar c revizuirea f cut Constitu iei României în 2003 urmeaz
tematic teoria statului liberal, c ea caut , chiar dac transpunerea normativ nu este
întotdeauna prea aproape de ideal, s înt reasc autonomia, siguran a i proprietatea.
A adar, evolu ia sistemului constitu ional românesc este c tre afirmarea unui sistem
antitotalitar, nu doar antidictatorial, acesta fiind i sensul, clar acum, al idealurilor
Revolu iei din decembrie 1989 constitu ionalizate prin revizuirea art. 1 alin. (3) din
Constitu ie.
R mâne de v zut cum aceste idealuri liberale trebuie s influen eze interpretarea
caracterelor i valorilor supreme ale statului român i în func ie de ele, toate dispo-
zi iile constitu ionale i, în genere, tot sistemul normativ. Un prim lucru este cert,
prezen a în Constitu ie a idealurilor Revolu iei din 1989 d o finalitate sc rii valorilor
supreme: ea trebuie astfel conturat încât s creeze o democra ie liberal . Libertatea
individual , chiar neprezent în mod expres printre valorile enumerate de Constitu ie,
devine astfel scopul întregului sistem constitu ional. Iar egalitatea, valorizat expres
mai accentuat decât libertatea individual , trebuie interpretat ca o egalitate în
vederea libert ii. Nu orice tip de egalitate a adar, ci o egalitate liberal , sens de altfel
prezent în mod constant în jurispruden a Cur ii Constitu ionale, care o în elege ca pe
o egalitate ca drept la diferen . Caracterul conjunctural i procedural al con inutului
valorilor supreme este acum substan ializat: garantarea libert ii individuale devine
scopul oric rei proceduri, ea, dac nu valorile, este f cut independent fa de
conjunctura particular dat . Func iile valorilor supreme, analizate mai sus, r mân,
dar acum este clar c raporturile dintre stat i cet ean sunt schimbate în vederea mai
accentuatei autonomii a acestuia din urm , c substan ializarea analizei principiilor
constitu ionale trebuie f cut pentru a scoate libertatea individual de sub influen a
conjuncturii politice, c orice tip de combinare a acestor principii trebuie s aib ca
scop libertatea i nu doar egalitatea, deci c egalitatea este o egalitate care trebuie s
fie compatibil nu doar cu democra ia ci i cu liberalismul, c interpretarea extensiv
a catalogului drepturilor i libert ilor fundamentale este o obliga ie i nu o facultate
a statului i c limitele exerci iului drepturilor i libert ilor individuale nu trebuie
interpretate niciodat în sensul preponderen ei interesului societ ii fa de libertatea
individual . Procedeele de organizare a statului pentru ca el s nu poat neglija
libertatea sunt cele rezultate din teoria liberal , fiind constitu ionalizate chiar dac
legea fundamental nu face expres referire la ele. Într-un cuvânt, caracterul central al
statului nu mai este democra ia, ci faptul de a fi stat liberal. Valorile sunt, datorit
idealurilor revolu ionare constitu ionalizate, valori în vederea libert ii.
Am v zut pân acum c prezen a la nivel constitu ional a tradi iilor democratice
ale poporului român i a idealurilor Revolu iei din 1989 face ca interpretarea istoric
i cea teleologic s devin obligatorii. O întrebare pare atunci legitim : instituie
aceast constitu ionalizare un bloc al constitu ionalit ii? Sunt oare constitu ionali-
zate tradi iile i idealurile revolu ionare în sensul constitu ionaliz rii principiilor
generale rezultate din legile satului român? Aceast posibil interpretare ar institui
mai mult decât o simpl obliga ie de interpretare: ar extinde sfera normelor în raport
cu care s-ar putea face controlul de constitu ionalitate. Curtea Constitu ional , în
Decizia amintit , care face referire la lunga tradi ie democratic a poporului român,
nu pare decât s interpreteze dispozi iile Constitu iei actuale în sensul tradi iilor, f r
a constitu ionaliza aceste tradi ii însele. Deci nu am fi în prezen a unui bloc al

constitu ionalit ii. Totu i, o situa ie s-ar putea dovedi diferit : un astfel de bloc ar
putea fi instituit atunci când Constitu ia actual se dovede te lacunar iar tradi iile
democratice ale poporului român cuprind norme care se refer la problema juridic
neglijat de sistemul în vigoare. Un singur exemplu: Constitu ia actual nu face nicio
referire la interzicerea arestului preventiv în materie de pres . În schimb, constitu iile
din 1866 (art. 24) i din 1923 (art. 26) cuprind aceea i dispozi ie prin care „arestul
preventiv în materie de pres este interzis”. Prezen a interdic iei în ambele constitu ii
democratice anterioare, singurele care au practic acest caracter, demonstreaz c în
tradi ia democratic a poporului român libertatea de exprimare presupune i interzi-
cerea constitu ional a utiliz rii arest rii preventive pentru eventualele infrac iuni
legate de exercitarea libert ii de exprimare prin pres . Dac admitem existen a unui
bloc al constitu ionalit ii, construit prin constitu ionalizarea acestei tradi ii, atunci
Constitu ia actual trebuie completat când serve te drept norm de referin pentru
controlul de constitu ionalitate cu acest drept de a nu fi subiectul unei arest ri pre-
ventive pentru delictele de pres . P rerea noastr este c acest bloc de constitu-
ionalitate este rezultatul firesc al referirii introduse în urma revizuirii din 2003 la
tradi iile democratice ale poporului român. În ceea ce prive te idealurile Revolu iei
din decembrie 1989, constitu ionalizarea lor ar putea s le introduc în acest bloc de
constitu inalitate, dar f r a constitu ionaliza declara iile revolu ionare, c ci acestea
sunt contradictorii, ci prin completarea Constitu iei actuale cu mijloacele i princi-
piile statului liberal care eventual sunt neglijate de constitu ia din 1991 sau de legea
de revizuire din 2003. Principiul securit ii juridice ar deveni astfel constitu ional, la
fel i cel al previzibilit ii constrângerii.
Acest «bloc de constitu ionalitate» românesc ar cuprinde deci Constitu ia din
1991, principiile de valoare constitu ional prezente ca tradi ii democratice ale
poporului român, având ca surse constitu iile democratice anterioare, legile, actele
normative ale puterii centrale, precum i declara iile revolu ionare anterioare Consti-
tu iei din 1991, i principiile juridice, obiectivele i valorile de natur constitu ional
rezultate, ca idealuri, din Revolu ia din decembrie 1989.
D. Tratatele interna ionale. „În câteva state europene, tratatele interna ionale
pot servi Cur ilor constitu ionale, dup modalit i diferite, drept text de referin în
judecarea legilor. În Austria, Curtea, într-o hot râre din 1985, s-a bazat pe art. 8 al
Conven iei Europene a Drepturilor Omului pentru a declara neconstitu ionale dispo-
zi iile unei legi relative la interdic iile de sejur care nu aducea garan ii suficiente
drepturilor fundamentale ale indivizilor. În Slovenia, Constitu ia d în mod expres
competen Cur ii constitu ionale pentru a controla conformitatea legilor i altor acte
reglementare cu tratatele interna ionale i cu principiile generale ale dreptului inter-
na ional. La fel, în Spania, art. 10 din Constitu ie pare s invite Tribunalul consti-
tu ional s utilizeze aceste etaloane de control deoarece dispune c «normele relative
la drepturile fundamentale i la libert i pe care Constitu ia le recunoa te vor fi inter-
pretate conform Declara iei Universale a Drepturilor Omului i tratatelor i conven ilor
interna ionale ce poart asupra acelora i materii, ratificate de c tre Spania». (...)”
„În Belgia, situa ia evolueaz rapid în acela i sens, dar cu nuan e subtile. Curtea
de arbitraj, într-adev r, în decizia sa din 23 mai 1990, a judecat c «printre drepturile
i libert ile garantate belgienilor de c tre art. 6 bis din Constitu ie., figureaz
drepturile i libert ile ce rezult din dispozi ii conven ionale interna ionale ce leag
Belgia i f cute aplicabile în ordinea juridic intern printr-un act de asentiment».
Acest considerent de principiu are drept efect s «integreze» în art. 6 bis din Consti-
tu ia belgian drepturile i libert ile înscrise în textele interna ionale, procedeu care
permite s se continue s se sus in c , formal, Curtea nu controleaz conformitatea
legilor belgiene cu tratatele interna ionale, în timp ce, material, ea se refer la
drepturile i libert ile recunoscute prin aceste tratate i «aspirate» în art. 6 bis pentru
a- i exercita examenul de constitu ionalitate. (...)”
„În Ungaria, Curtea cosntitu ional a utilizat, într-o Decizie din 19 martie 1996,
Conven ia European a Drepturilor Omului i Pactul interna ional relativ la drepturile
civile i politice pentru a controla constitu ionalitatea dispozi iilor legii presei, care
permite unui tribunal s interzic sau s suspende o publica ie.”
„În Portugalia i în Italia, situa ia este mai complicat . La Lisabona, cele dou
sec ii ale Tribunalului au adoptat în 1984 i 1985 pozi ii diametral opuse, prima
acceptând i cea de-a doua refuzând s controleze legile în raport cu acordurile inter-
na ionale. La Roma, Curtea constitu ional i-a modificat jurispruden a: în 1964, ea
considera c regulile de drept comunitar nu puteau fi utilizate pentru controlul legilor
na ionale; în 1973, din contr , ea le admite ca fundament posibil al unei cenzuri
constitu ionale; dar în 1984, ea revine la prima sa pozi ie i judec drept inadmisibil
referirea la regulile comunitare pentru controlul constitu ionalit ii legilor.”
„Aceast pozi ie este aceea adoptat i regulat urmat de c tre Consiliul constitu-
ional francez care a considerat, în Decizia sa din 15 ianuarie 1975, c nu ine de
competen a lui s examineze conformitatea unei legi cu stipula iile unui tratat sau
acord interna ional. Argumentul principal avansat de c tre Consiliu este acela c ,
tratatele având un caracter relativ i contingent deoarece sunt subordonate unei con-
di ii de reciprocitate a c rei realizare poate s varieze în func ie de comportamentul
statului sau statelor semnatare i în func ie de timp, nu pot servi drept puncte de refe-
rin stabile i sigure pentru un control de constitu ionalitate care trebuie s conduc
la decizii absolute i definitive.” (D. Rousseau, 1998, p. 97-100)
În ce prive te sistemul român, Constitu ia din 1991 prevede în art. 20 c „(1) Dis-
pozi iile constitu ionale privind drepturile i libert ile cet enilor vor fi interpretate
i aplicate în concordan cu Declara ia Universal a Drepturilor Omului, cu pactele
i cu celelalte tratate la care România este parte. (2) Dac exist neconcordan e între
pactele i tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România
este parte, i legile interne, au prioritate reglement rile interna ionale, cu excep ia
cazului în care Constitu ia sau legile interne con in dispozi ii mai favorabile.” Aceste
dispozi ii ar putea fi interpretate ca introducând normele conven ionale în materia
drepturilor omului în calitate de norme de referin pentru controlul de constitu io-
nalitate. Totu i, Curtea Constitu ional interpreteaz controlul de conven ionalitate ca
pe un mijloc distinct de controlul de constitu ionalitate, afirmând, pe lâng propria
competen , i competen a tuturor instan elor ordinare de a controla conven io-
nalitatea legilor. Totu i, ea nu ezit s fac apel în considerente la tratatele interna-
ionale, chiar dac doar pentru a interpreta normele constitu ionale care îi servesc
drept norme de referin .
E. Poate fi judecat constitu ionalitatea în echitate? Unele instan e constitu-

ionale nu se refer doar la texte normative de natur constitu ional când realizeaz
controlul de constitu ionalitate. Ele recurg atunci de regul la principiile generale ale
dreptului, ori la alte elemente care fac parte dintr-un «bloc de constitu ionalitate».
Dar uneori instan a nu face apel la niciun text, judecând în echitate. De exemplu,
Curtea Suprem american judec o lege ca fiind neconstitu ional pentru c partea
de libertate pe care ea o r pe te indivizilor nu este propor ional cu protec ia pe care
ea o confer în schimb. Referentul controlului sunt atunci unele principii etice, cum
ar fi dreptatea sau justi ia social . Instan a constitu ional român face i ea apel la
astfel de principii. De exemplu, Curtea Constitu ional face uz de valoarea suprem
pe care o constituie dreptatea pentru a echilibra libertatea de reglementare acordat
Parlamentului, ca organ reprezentativ suprem al poporului român, cu egalitatea în
drepturi, care interzice privilegiile, afirmând c „legea de interpretare atacat este
contrar i principiilor consacrate de art. 1 alin. (3) din Constitu ie: «România este
stat de drept, democratic i social, în care demnitatea omului, drepturile i libert ile
cet enilor, libera dezvoltare a personalit ii umane, dreptatea i pluralismul politic
reprezint valori supreme i sunt garantate»”, c ci „neimpozitarea diurnei de edin
apare ca o injusti ie social , inând seama i (s.n.) de faptul c toate celelalte categorii
de diurne de edin pe care le primesc titularii de func ii publice sunt supuse impo-
zit rii”, iar principiul libert ii de legiferare a Parlamentului „nu presupune i stabi-
lirea de c tre parlamentari, prin lege, a unor drepturi care dep esc cadrul constitu-
ional”, c ci „o dimensiune a statului român o reprezint protec ia social , care nu
este de conceput f r o justi ie social , situat deci în sfera drept ii” (Decizia
nr. 19/1995). Desigur, Curtea român se sprijin pe prevederea expres a drept ii ca
valoare suprem în Constitu ie, dar este de remarcat c ea determin în echitate
con inutul acestei valori.
Sec iunea a 3-a. Contenciosul constitu ional al drepturilor

i libert ilor fundamentale
Protec ia drepturilor i libert ilor fundamentale este atât de intim legat de

justi ia constitu ional în con tiin a public a zilelor noastre încât se uit c uneori
aceast justi ie nu are ca func ie o astfel de protec ie, c , mai mult, modelul concen-
trat de control de constitu ionalitate, gândit de H. Kelsen, nu î i propunea la început o
protec ie a drepturilor i libert ilor, cel pu in nu una imediat , ci doar o garantare a
ierarhiei normative i a reparti iei competen elor. Dac protec ia drepturilor i
libert ilor vine mai târziu pe scena justi iei constitu ionale nu însemn îns c ea
este mai pu in important . Ast zi, ea este chiar «contenciosul far» al justi iei consti-
tu ionale, adic cel care le orienteaz pe toate celelalte. Contenciosul constitu ional al
drepturilor i libert ilor fundamentale s-a generalizat. Chiar jurisdic iile care au fost
ini ial concepute f r o astfel de competen , cum ar fi Consiliul Constitu ional
francez sau Curtea de Arbitraj belgian , î i descoper singure, ca în Fran a, sau sub
impulsul unor reforme constitu ionale, ca în Belgia, atribu ii în materia acestei
protec ii. Exist de altfel tendin a de a nu acorda calitatea de jurisdic ie constitu io-
nal decât acelor organe de control de constitu ionalitate care au printre atribu iile lor
i garantarea drepturilor i libert ilor fundamentale.
Dou lucruri r mân totu i divergente, cu toate tendin ele de generalizare a pro-
tec iei drepturilor i libert ilor fundamentale: sfera drepturilor protejate i mijloacele
judiciare, ordinare sau speciale, ale acestui control, care asigur fie o protec ie
direct , fie o protec ie indirect acestor drepturi i libert i fundamentale.
§1. Sfera drepturilor fundamentale garantate
Problema drepturilor i libert ilor protejate prin mijloace ale justi iei constitu io-
nale, indiferent c ele sunt aplicate de instan ele ordinare sau de o instan speciali-
zat , pare clar : ele sunt acele drepturi prev zute de constitu ie. Totu i, uneori,
constitu ia nu le prevede, ele fiind fie prev zute într-o declara ie aparte, ceea ce ridic
problema pozi iei acestei declara ii în ierarhia normativ i, când ea nu este adoptat
în forme constitu ionale, problema competen ei de a constitu ionaliza aceste drepturi
sau libert i, problem pe care noi am discutat-o când am vorbit de puterea i autori-
tatea constituant , fie nu sunt deloc prev zute de sistemul juridic, ceea ce complic
poate problema, dar nu îi schimb natura.
Alteori îns , Constitu ia îns i, de i prevede un catalog al drepturilor i libert ilor
fundamentale, creeaz ambiguit i asupra sferei acestora. Astfel se întâmpl în cazul
Constitu iei României, deoarece, de i exist un catalog constitu ional al drepturilor i
libert ilor pe care constituantul le-a considerat «fundamentale», totu i art. 1 alin. (3)
impune ca valoare suprem «drepturile i libert ile cet enilor», f r a mai pune
condi ia caracterului lor «fundamental», iar art. 53 prive te limitarea exerci iului unor
drepturi sau al unor libert i, de asemenea, f r a mai impune caracterul lor fundamen-
tal. Dispozi ia art. 3 ridic astfel probleme privind sfera drepturilor constitu ionale.
Mai întâi, referirea la drepturile i libert ile cet enilor i nu ale omului în
general este de natur s restrâng nejustificat sfera larg deschis de declararea
demnit ii omului i liberei dezvolt ri a personalit ii umane ca valori supreme,
deviind de la universalismul impus de acestea c tre o na ionalizare a valorilor funda-
mentale, r mânând de v zut cum ar trebui interpretat conceptul de «drepturi i liber-
t i ale cet enilor» pentru ca cele dou planuri s se acorde în opera de realizare a
unui sistem liberal. Mai apoi, trebuie v zut care este raportul dintre valoarea suprem
pe care o constituie drepturile i libert ile cet enilor i reglement rile constitu-
ionale privind drepturile, libert ile i îndatoririle fundamentale, având în vedere i
faptul c art. 1 alin. (3) face referire la drepturi i libert i în general i nu doar la
drepturile i libert ile fundamentale.
Ca în multe alte dispozi ii, Constitu ia face, în art. 1 alin. (3), o utilizare abuziv a
no iunii de cet ean. Declararea drepturilor i libert ilor cet eanului ca valoare
suprem pare astfel s «na ionalizeze» problema valorilor supreme, contra univer-
salismului demnit ii umane, liberei dezvolt ri a personalit ii umane i drept ii ca
valori supreme i contra afirm rii acestui universalism ca principiu comun în materia
drepturilor i libert ilor fundamentale, prin denumirea marginal a art. 15 din
Constitu ie. Terminologia derutant nu trebuie îns interpretat în sens restrictiv, c ci
nu poate fi vorba de declararea drepturilor i libert ilor cet enilor ca valoare
suprem contra acelora i drepturi care pot avea ca titulari atât cet enii cât i str inii
sau apatrizii, mai ales c art. 18 din Constitu ie afirm c „cet enii str ini i apatrizii
care locuiesc în România se bucur de protec ia general a persoanelor i a averilor”.
De altfel, art. 1 alin. (3) vorbe te de cet eni în general i nu de cet enii români.
Sigur c ar fi fost preferabil ca el s vorbeasc de drepturile omului, dar defec iunea
terminologic poate fi acoperit prin interpretare, c ci odat ce demnitatea i libera
dezvoltare a personalit ii ca valori supreme au ca titular omul în general, celelalte
valori nu pot face o restrângere a sferei subiectelor la care se refer . Deci valoare
suprem garantat sunt potrivit Constitu iei României drepturile i libert ile omului.
O alt problem este cea a raportului dintre drepturile i libert ile cet enilor ca
valoare suprem i drepturile, libert ile i îndatoririle fundamentale. Prima remarc
ce se impune este c art. 1 vorbe te de drepturi i libert i i nu ca Titlul II al
Constitu iei de drepturi i libert i fundamentale. Consecin a ar fi c art. 1 alin. (3)
dep e te ca sfer de cuprindere drepturile fundamentale, f când din garantarea
drepturilor subiective, pe lâng cea a drepturilor i libert ilor fundamentale, valoare
suprem a statului român. Dac drepturile i libert ile fundamentale se impun a adar
în primul rând ca limit a puterii legislative, garantarea drepturilor i libert ilor în
general se impune statului în ansamblu. Consecin a practic este c am putea avea un
act contrar Constitu iei, chiar dac dreptul subiectiv afectat prin el nu este reflexul
direct al unui drept sau libert i fundamentale. Declararea drepturilor i libert ilor ca
valoare suprem induce astfel o posibilitate de a l rgi prin interpretare sfera dreptu-
rilor i libert ilor fundamentale, persoana putând s invoce înc lcarea valorii
supreme chiar dac dreptul concret nu este constitu ionalizat expres printr-o dispo-
zi ie constitu ional privind drepturile sau libert ile fundamentale.
Aceast interpretare este concordant cu utilizarea no iunii de drepturi i libert i
i nu a celei de drepturi i libert i fundamentale i de c tre art. 53 din Constitu ie,
c ci atât denumirea marginal cât i textul acestei dispozi ii se refer , ca i art. 1
alin. (3), la drepturi i libert i în general. Limitele restrângerilor aduse prin lege se impun
deci pentru toate drepturile i pentru toate libert ile i nu doar pentru cele prev zute
expres de Constitu ie ca drepturi i libert i fundamentale. Instituirea valorii supreme
a drepturilor i libert ilor cet enilor constituie astfel un mijloc de constitu ionalizare
obligatorie a tuturor drepturilor i tuturor libert ilor. Statul se oblig s garanteze ca
valoare suprem orice drept i orice libertate, indiferent c acest drept sau aceast
libertate este constitu ionalizat formal sau nu ca fiind fundamental .
Astfel se instituie o leg tur aparte între drepturile fundamentale, drepturile
subiective i valorile supreme. Dac în mod normal drepturile subiective sunt
reflexul drepturilor fundamentale, neconstitu ionalitatea unei norme legale fiind
atras de înc lcarea unui drept fundamental, nesocotirea unui drept subiectiv fiind
doar o cauz a punerii în discu ie a dreptului fundamental, instituirea drepturilor
cet enilor ca valoare suprem tinde s r stoarne procedeul, fiind suficient ca un
drept subiectiv s fie nesocotit prin reglementare, în afara cadrului impus de art. 53,
pentru ca norma s devin neconstitu ional pentru c încalc valoarea suprem . De
data aceasta, dreptul subiectiv se transform el însu i în limit a legifer rii pentru c
este ata at direct unei valori supreme f r a fi ata at direct unui drept fundamental.
La fel se întâmpl cu libert ile neconstitu ionalizate expres. De exemplu, libertatea
contractual nu este expres constitu ionalizat , p rând astfel doar un principiu de

aplicare a dreptului de nivel legislativ, rezultat din codul civil. Totu i, o lege care ar
restrânge libertatea contractual , f r a respecta condi iile stabilite de art. 53 din
Constitu ie, va fi neconstitu ional pentru c încalc valoarea suprem pe care o
constituie libert ile cet enilor.
Sfera drepturilor protejate prin mijloace ale justi iei constitu ionale, nu neap rat
prin intermediul unei instan e constitu ionale specializate este deci l rgit la extrem
în sistemul românesc de aceste ambiguit i aparent doar de redactare a Constitu iei.
R mâne de v zut pân la ce punct este dispus aceast justi ie constitu ional s - i
extind sfera competen elor.
§2. Protec ia judiciar a drepturilor i libert ilor fundamentale este

«mediat » sau «imediat »?
Solu ia problemei caracterului mediat sau imediat al protec iei pe care judec torul
o poate asigura drepturilor i libert ilor fundamentale depinde evident de modelul de
justi ie constitu ional adoptat. Controlul difuz, prin intermediul judec torului
ordinar, poate asigura o protec ie imediat a drepturilor i libert ilor fundamentale.
Cel concentrat, indiferent c este realizat de c tre o instan specializat sau de una
ordinar , nu are cum s asigure o protec ie imediat , c ci aceast instan sau
sistemul în genere va trebui mai devreme sau mai târziu s instituie un sistem de
filtraj al cauzelor datorit num rului mare al poten ialelor sesiz ri i num rului mic al
judec torilor. Or instituirea unui astfel de sistem de filtraj face ca protec ia dreptu-
rilor i libert ilor s devin în mod necesar mediat , efectivitatea sa depinzând de
influen a pe care jurispruden a constitu ional o are asupra organelor statului i mai
ales asupra jurisdic iilor ordinare. Sistemul trebuie deci, pentru a asigura o garantare
efectiv a drepturilor i libert ilor, s instituie mecanisme suficiente pentru a obliga
celelalte organe ale statului s respecte deciziile instan ei constitu ionale.
Sec iunea a 4-a. Organizarea procesului constitu ional
Organizarea procesului constitu ional presupune mai întâi o op iune pentru o

modalitate sau alta de control: a priori sau a posteriori, concret sau abstract. În al
doilea rând, presupune rezolvare delicatei probleme a celor îndritui i s sesizeze
instan a constitu ional . În al treilea rând, trebuie optat pentru un anumit tip de proce-
dur de judecat , op iune care va afecta, decisiv uneori, calitatea justi iei constitu-
ionale. În fine, trebuie optat pentru un tip sau altul de form a deciziilor jurisdic iei
constitu ionale i pentru ce efecte trebuiesc date acestora.
§1. Modalit ile controlului
Modalit ile controlului de constitu ionalitate pot fi clasificate în raport de dou

criterii: situarea sa în func ie de momentul promulg rii legii, în raport cu care vom
putea întâlni un control a priori i un control a posteriori, i situarea sa în raport de

momentul aplic rii legii, în func ie de care vom putea fi în prezen a unui control
abstract sau a unuia concret.
A. Modalit ile de control de constitu ionalitate în func ie de momentul pro-
mulg rii. Aceast clasificare se face în func ie de momentul promulg rii legii.
Controlul f cut dup adoptare dar înainte de promulgare se nume te a priori, iar cel
ulterior promulg rii a posteriori.
a. Controlul a priori. Aceast variant presupune un mod de sesizare politic a
organului de control. Unele sisteme nu cunosc decât aceast modalitate (cel francez),
pe când altele nu cunosc varianta (cel american). Momentul promulg rii este ales
pentru a departaja acest tip de control de cel a posteriori pentru c între adoptare i
promulgare, legea nu este perfect din punct de vedere juridic, neputând produce înc
efecte, iar voin a Parlamentului este deja clar exprimat . Sesizarea instan ei
competente se face în cazul acestui control de c tre un organ al statului sau de c tre
un anumit num r de deputa i i senatori. El este i un mijloc de juridicizare a vie ii
politice, un mijloc prin care opozi ia se raporteaz la majoritate, care prezint avan-
tajul c argumentele politice partizane, cu toat violen a ce le este caracteristic , sunt
înlocuite cu argumente juridice. Constitu ia devine, datorit prezen ei acestui mijloc
de control a constitu ionalit ii legilor, fundamentul comportamentelor politice în
raporturile majoritate-opozi ie.
În sistemul nostru nu a existat propriu-zis un control de constitu ionalitate anterior
promulg rii pân la revizuirea din 2003, c ci efectul unei decizii a Cur ii care
constata a priori neconstitu ionalitatea nu era imposibilitatea promulg rii, cum ar fi
fost firesc i cum se întâmpl în sistemul francez, ci doar m rirea cvorumului cu care
Camerele puteau adopta legea în aceea i form . Eram deci în prezen a unui veto
calificat, nu a unui autentic control de constitu ionalitate. Dup revizuirea din 2003,
Parlamentul este obligat s reexamineze dispozi iile declarate neconstitu ionale
pentru punerea lor de acord cu decizia Cur ii Constitu ionale, ceea ce reprezint iar i
un efect original al deciziilor date de o instan constitu ional în controlul a priori,
r mânând de v zut dac refuzul Parlamentului de a face acest lucru are pân la urm
o sanc iune concret . Dar acest lucru ne va preocupa mai târziu.
De i criticat de o bun parte a doctrinei, cel pu in atunci când este utilizat singur,
f r a fi combinat cu un control a posteriori, argumentele în favoarea acestui tip de
control nu lipsesc. De altfel în Fran a, singura ar care mai cunoa te un sistem
exclusiv preventiv a priori de control de constitu ionalitate, reforma din 1990, care ar
fi introdus excep ia de neconstitu ionalitate, nu a avut succes, argumentele în
favoarea sistemului actual triumfând.
Controlul a priori este un control preventiv, care are ca scop prevenirea introdu-
cerii în sistemul juridic a unor norme contrare constitu iei. Avantajele lui ar fi, dup
cei care îl sus in, c el este „rapid, simplu i, mai ales, asigur o perfect securitate
raporturilor juridice deoarece, contestarea legii fiind reglat înainte de intrarea sa în
vigoare, fiecare poate, odat textul promulgat, s - i întemeieze lini tit comporta-
mentul s u pe lege, tiind c ea nu mai poate fi pus sub semnul întreb rii; nu trebuie
s ne temem c un individ ar perturba jocul juridic cerând cenzurarea unei legi
aplicate de mul i ani, sau s fac s atârne mereu asupra legii amenin area unei
contest ri contencioase. Pentru profesorul Jean-Jacques Dupeyroux, a deschide în

Fran a drumul controlului a posteriori ar însemna, imediat, a supune jocului cenzurii
constitu ionale p r i întregi din dreptul social, fiscal, dreptul str inilor, dreptul de
succesiune..., i a crea în consecin o «harababur insondabil » dup spusele
profesorului Jean Rivero de aceast dat ” (D. Rousseau, 1998, p. 76-77).
b. Controlul a posteriori. Controlul a posteriori este cel f cut dup ce legea a
fost promulgat i publicat . El poate fi atât abstract cât i concret. Controlul a
posteriori abstract este f cut dup ce legea a fost publicat , dar înainte ca ea s fie
aplicat . El presupune judecarea legii deja promulgate în afara unui litigiu concret
privind aplicarea sa. Legea îns i este deci cea judecat , nu actul de aplicare. Este
vorba de un control care este preventiv, de i într-un alt mod decât controlul a priori.
Controlul a posteriori concret poate îmbr ca dou forme în func ie de modul
sesiz rii: pe calea ac iunii sau pe calea excep iei.
Avantajele acestei forme de control sunt trei. „Primul este acela de a asigura o
mai bun protejare a drepturilor i libert ilor fundamentale. Într-adev r, dac în
momentul conceperii sale, o lege poate s apar ca perfect conform Constitu iei, ea
poate s se dovedeasc , în momentul aplic rii sale, contrar unui anumit principiu
constitu ional, fie pentru c i se d o utilizare neprev zut de c tre legiuitor, fie
pentru c ea se aplic unor situa ii noi, fie pentru c o nou libertate sau un nou drept
i-a v zut recunoscut o valoare constitu ional sau i s-a dat o alt interpretare. Pe
scurt, tocmai prin aplicarea sa o lege poate s se dovedeasc ca aducând atingere
drepturilor i libert ilor indivizilor. Or, spre deosebire de controlul a priori, con-
trolul a posteriori permite s se sesizeze, în momentul în care ele se vor produce sau
se vor putea produce, aceste atingeri la principiile constitu ionale. Cel de-al doilea
merit al acestui sistem este acela de a face s participe indivizii la ap rarea dreptu-
rilor lor, deoarece punerea sa în aplicare nu este rezervat numai autorit ilor politice
ci este deschis justi iabililor care dispun de puterea de a face Tribunalul
constitu ional s aprecieze constitu ionalitatea legii pe care o administra ie sau un
judec tor doresc s le-o aplice” (Ibidem, p. 78-79). În fine, al treilea avantaj al
acestei forme de control este, atunci când este un control concret, datorit interven iei
particularilor în procedura de sesizare a instan ei competente, c reprezint o form
de participare a acestora la controlul legifer rii i deci o nou form de manifestare a
libert ii-participare. El este chiar o form de participare la legiferare, date fiind
efectele aparte pe care le poate avea o decizie a organului ce controleaz constitu-
ionalitatea legilor.
În ciuda meritelor sale, controlul a posteriori are opozan ii s i. Argumentele
principale ale acestora se refer la faptul c judec torii constitu ionali ezit adesea s
cenzureze legea atunci când ea a produs deja efecte, c ci problema repara iei
prejudiciilor cauzate de actele g site a posteriori neconstitu ionale, ca i problema
efectelor acestor decizii asupra drepturilor câ tigate sau a situa iilor juridice deja
produse sub imperiul legii neconstitu ionale sunt extrem de greu de gestionat.
Sistemul nostru constitu ional, de exemplu, d deciziilor Cur ii, ca i legilor efecte
doar pentru viitor, dar ce înseamn acest lucru nu este prea clar nici în jurispruden a
Cur ii Constitu ionale, nici în doctrin . Iat de ce instan ele constitu ionale prefer s
dea sentin e interpretative, men inând legea în vigoare, dar dându-le puterilor publice
«sfaturi» pentru aplicarea sa constitu ional . De altfel, aceast practic este atât de
extins i judecat de legiuitor ca afectând securitatea juridic încât unele sisteme,
cum este cel român, au interzis deciziile interpretative. Aceste defect, ca i întinderea
procesului, care las timp unor multiple interven ii paralele care nu sunt favorabile nici
securit ii juridice, nici veritabilei protec ii a drepturilor, ia f cut pe mul i s judece
sistemul controlului a posteriori ca nefiind benefic protec iei reale a libert ilor.
B. Clasificarea tipurilor de control de constitu ionalitate în func ie de
momentul aplic rii legii
a. Control concret este controlul f cut cu ocazia unui proces sau a unui litigiu. El
este întotdeauna a posteriori.
Aceast modalitate poate avea dou variante:
– fie problema neconstitu ionalit ii normei constituie o chestiune prealabil care va
fi solu ionat de judec torul competent s judece fondul sub controlul instan elor supe-
rioare. (Acesta este sistemul american i a fost sistemul românesc între 1912 i 1923);
– fie ea nu va putea fi solu ionat decât de o jurisdic ie constitu ional sesizat de
c tre judec torul de fond, fie din oficiu, fie la cererea p r ilor, dac instan a special
se pronun în cadrul impus de conflictul aflat pe rolul instan ei ordinare.
Discu iile cu privire la posibilitatea de principiu a controlului concret au fost i
sunt înc încinse. Juri tii francezi l-au contestat i înc îl mai contest sus inând c
„din momentul în care legea este promulgat ea este incontestabil . Tribunalele o
aplic f r a avea puterea de a o repune în discu ie. Ea se impune deci tuturor, cu o
autoritate total , de la intrarea sa în vigoare” (B. Poullain, 1986, p. 189). Obiec ia ni
se pare îns nerealist . O lege poate s - i manifeste neconstitu ionalitatea abia prin
aplicarea ei. Controlul abstract nu este în mod evident suficient, c ci doar via a
concret a dreptului îi poate releva concordan a cu voin a care a stat la baza lui.
Defini ia generic dat mai sus controlului concret nu rezolv problema. Dac
este clar c aceasta înseamn c el este realizat dup ce aplicarea legii a produs un
conflict juridic concret i un litigiul juridic particular, c în lipsa unui caz concret,
cererea de analiz a constitu ionalit ii unei legi nu poate fi primit , acest caracter
concret nu este u or de definit. El este în genere interpretat atât în termenii separa iei
puterilor cât i în termenii interesului de a ac iona. Principiul general este c instan a
nu se pronun asupra litigiilor eventuale sau abstracte. Astfel, pentru a fi primit
cererea, trebuie ca recurentul s justifice un interes de a ac iona, un prejudiciu deja
produs sau a c rui producere s fie suficient de cert , i caracterul actual al litigiului.
Caracterul concret i actual al litigiului trebuie judecat în raport cu norma a c rei
constitu ionalitate este pus sub semnul întreb rii. Astfel c poate fi judecat consti-
tu ionalitatea legii doar dac aceast decizie „este absolut necesar pentru tran area
cazului concret” (Burton v. United States, 196, US 283, 295, apud A.R. Brewer
Carias, 2001, p. 987). Dar dac sistemul american pare s aplice clar aceste criterii
ale caracterului concret al controlului, multe sisteme care sunt calificate ca fiind de
control concret nu aplic la fel de strict toate criteriile. Mai ales atunci când sesizarea
Cur ii se face pe cale de trimitere, caracterul concret al controlului este de discutat,
cu atât mai mult acolo unde decizia creeaz apoi efecte erga omnes.
b. Control abstract. Controlul este «abstract» atunci când norma în ea îns i este
cea criticat i nu aplicarea sa într-un caz sau într-o situa ie precis . Norma este
judecat deci în afara unui litigiu concret a c rui solu ionare depinde de norma con-
testat . Controlul abstract al legii este efectuat fie a priori (înainte de promulgarea
legii), fie a posteriori (dup promulgarea legii, dar înainte de aplicarea ei). Controlul
abstract nu este acela i lucru cu controlul f cut la sesizarea unui organism politic. El
poate fi atât politic (cazul sesiz rii politice înainte de promulgare, întâlnit i în
România) cât i jurisdic ional (cazul injonc iunii sau, pân la un punct, al judec ii
declaratorii în Statele Unite).
Exist trei tendin e principale de evolu ie a acestui sistem. Prima este dat de
faptul generaliz rii sale, de regul în combina ie cu controlul concret. A doua ten-
din este dat de faptul c , dincolo de diversitatea în alegerea autorit ilor abilitate
s declan eze controlul abstract, el tinde s asigure protec ia drepturilor opozi iei
politice care- i vede adesea recunoscut puterea de a sesiza Curtea constitu ional
pentru a contesta legile votate de c tre majoritate. În fine, a treia tendin este
protejarea prin intermediul lui, în statele federale, a drepturilor statelor federate care
au i ele facultatea de a contesta legile federale.
§2. Sesizarea instan ei constitu ionale
A. Sesizarea la ini iativa unor autorit i publice sau a unor titulari ai unor
func ii publice. Aceast modalitate de sesizare a organului competent s controleze
constitu ionalitatea legilor presupune c doar anumite organe sau persoane care de in
o func ie public , alese datorit pozi iei lor în sistemul constitu ional, pot sesiza
organul de control cu privire la constitu ionalitatea legilor. Sistemul exclude
participarea instan elor ordinare la acest proces, mai pu in uneori a instan ei supreme.
Sesizarea se poate face de regul doar înainte de promulgare. Suntem deci în
prezen a unui control a priori i abstract. În fapt nu de un control al legii este vorba,
c ci înainte de promulgare, chiar adoptat fiind, aceasta nu are valoare juridic .
Solu iile concrete de amenajare a acestei modalit i de sesizare difer de la un sistem
la altul. Tendin a este îns de a deschide calea sesiz rii pentru opozi ia parlamentar ,
astfel încât aceasta s aib la dispozi ie un mijloc eficient de a opri eventualele
abuzuri ale puterii. În Fran a, unde nu exist decât aceast modalitate de sesizare cu
privire la constitu ionalitatea legilor, Consiliul Constitu ional poate fi sesizat de c tre
Pre edintele Republicii, Primul ministru, Pre edintele Adun rii Na ionale, Pre edin-
tele Senatului sau de c tre 60 de deputa i sau senatori. În celelalte state europene, în
care controlul abstract nu este modul principal de exerci iu al examenului de consti-
tu ionalitate sesizarea este amenajat diferit. „În Austria, Curtea constitu ional ,
poate exersa un control abstract asupra legilor i regulamentelor Länder-urilor la
ini iativa guvernului federal, asupra legilor i regulamentelor statului federal la
ini iativa guvernelor Länder-urilor i asupra legilor federale la ini iativa unei treimi
din membri Parlamentului federal. În Germania, la sesizarea direct a guvernului
federal, a guvenului unui Land sau a unei treimi din membrii Bundestag-ului, Tribu-
nalul constitu ional poate fi chemat s se pronun e asupra conformit ii cu Constitu ia
a dreptului federal, sau a dreptului unui Land, precum i asupra conformit ii
dreptului unui Land cu un drept federal; ca i în Austria, aceast procedur , în special
utilizat de opozi ia parlamentar sau/ i de guvernele Länder-urilor politic opuse
puterii federale, poate fi declan at f r vreo condi ie în privin a termenului, adic

chiar i dup promulgarea textului contestat. În Italia, guvernul na ional are puterea
de a sesiza direct Curtea pentru a contesta constitu ionalitatea legilor regionale i,
guvernele regionale posed un drept echivalent de a sesiza Curtea asupra constitu-
ionalit ii legilor statului sau ale altor regiuni; în primul caz, controlul intervine de
manier preventiv i rezultatul s u condi ioneaz promulgarea legii; în cel de-al
doilea caz, el intervine dup ce actul contestat a intrat în vigoare. Aceste recursuri
directe trebuie totu i s fie formulate într-un termen de treizeci de zile. În Spania,
controlul abstract, numit i «recurs de neconstitu ionalitate», poate fi pus în practic
la ini iativa Pre edintelui guvernului, a Ap r torului Poporului – institu ie înrudit cu
Mediatorul francez – de cincizeci de deputa i sau cincizeci de senatori i, dac este
vorba despre o lege a statului ce atinge domeniile Regiunilor autonome, la sesizarea
organelor executive i legislative ale comunit ilor respective (…). În Portugalia, un
control abstract zis «succesiv» poate fi exercitat în privin a tuturor textelor
promulgate, la ini iativa Pre edintelui Republicii, a Pre edintelui Adun rii, a Provedo
de Justiça – Mediatorul –, a Procurorului Republicii, a unei zecimi din deputa i i,
dac sunt în cauz drepturile regiunilor, la sesizarea adun rilor regionale sau a
pre edin ilor guvernelor regionale (...). În Slovenia, el poate fi pus în mi care de c tre
o treime din deputa i, Consiliul de Stat, Guvern, colectivit ile teritoriale i sindicate.
În Bulgaria, Curtea constitu ional poate fi sesizat , pentru un control abstract, de o
cincime din deputa i, de Pre edinte, Consiliul de mini tri, Curtea suprem de casa ie,
Curtea suprem administrativ i Procurorul general; atunci când litigiul poart
asupra reparti iei competen elor între organele locale i organele centrale, consiliile
municipale au puterea de a sesiza Curtea. În Rusia, Curtea constitu ional poate fi
sesizat de Pre edintele Federa iei, guvern, Consiliul Federa iei, Duma de stat, o
cincime din membrii Consiliului Federa iei sau din deputa ii Dumei, organele
legislativ i executiv, în subiecte ce in de Federa ie, Curtea suprem i Curtea de
arbitraj a Federa iei” (D. Rousseau, 1998, p. 80-83).
Aceast modalitate exclude de regul accesul particularilor la procesul de control
al constitu ionalit ii legilor. Uneori îns , aceast cale de sesizare este deschis i
particularilor, de i solu ia este cu totul izolat . Astfel în Belgia, Curtea de arbitraj
poate fi sesizat i de c tre orice persoan ce justific un interes în anularea regulii de
drept. Pentru a evita infla ia recursurilor individuale directe, Curtea a instituit un
sistem de filtraj: o camer a Cur ii examineaz cererile i, dac ea concluzioneaz c
nu sunt admisibile sau c nu in de competen a Cur ii, poate decide, cu unanimitate,
s închid procedura; dac ea are o îndoial în privin a legitimit ii cererii, transmite
afacerea Cur ii, care decide.
Totu i în Polonia exist „un controlul abstract al legilor promulgate (s.n.), exer-
citat de c tre Tribunalul constitu ional la ini iativa prezidiului Dietei, a comisiilor
parlamentare, la ini iativa a cincizeci de deputa i, a Pre edintelui Tribunalului de
Stat, a Pre edintelui Camerei supreme de control, a mediatorului, a Primului
ministru, a Primului Pre edinte al Cur ii Supreme, a Pre edintelui Înaltei Cur i Admi-
nistrative i a Procurorului general” (Ibidem, p. 82).
În România, acest tip de control abstract este f cut de Curtea Constitu ional la
sesizarea Pre edintelui României, a unuia dintre pre edin ii celor dou Camere, a
Guvernului, a Înaltei Cur i de Casa ie i Justi ie, a Avocatului Poporului sau a unui
num r de cel pu in 50 de deputa i sau cel pu in 25 de senatori.
Sistemul este, când nu este combinat cu un control a posteriori la sesizarea
particularilor ori pe cale de trimitere judiciar , criticabil deoarece restrânge mult prea
mult sfera celor ce pot face sesizarea. Nu este vorba în acest caz de o protec ie
împotriva înc lc rii Constitu iei de c tre organele statului, ci doar de o a a-zis
«instituire a unei a treia camere» a Legislativului, „sesizat de minoritatea politic i
dispunând de un fel de putere a ultimului cuvânt atunci când pasiunile i polemicile
sunt înc vii.” (Y. Mény, 1996, p. 386). Tocmai datorit acestei insuficien e, în
Fran a, sistem ce reprezint modelul acestui tip de sesizare, s-a încercat revizuirea
Constitu iei în 1990 i implicarea particularilor în procesul de control, prin transfor-
marea acestuia într-un control concret. Aceast modalitate de sesizare porne te de la
ideea c legea odat promulgat este prezumat în mod absolut a fi în acord cu voin a
na ional . Ea consfin e te o pozi ie dominant a Parlamentului în sistem. Opera aces-
tuia este practic necontrolabil dup ce a fost des vâr it . Sistemul nu asigur o parti-
cipare a particularilor la control i deci nu asigur o protec ie direct a intereselor
acestora. El acord o valoare prea mare reprezent rii.
B. Sesizarea f cut prin trimitere de c tre instan e. Aceast modalitate de
sesizare a instan ei constitu ionale presupune c instan a ordinar pe rolul c reia se
afl un litigiu concret sesizeaz instan a constitu ional pentru ca aceasta s se pro-
nun e asupra constitu ionalit ii unei reguli aplicabile în cauz , f r a tran a litigiul,
l sând aceast competen instan ei ordinare. Aceast sesizare este f cut deci prin
actul instan ei ordinare i nu prin actul particularilor, de i poate presupune ca parti-
cularii afla i în cauz s cear aceast trimitere instan ei ordinare. De multe ori
aceast posibilitate de sesizare poate fi declan at de instan a ordinar din oficiu.
Uneori aceast modalitate de sesizare este calificat drept excep ie de neconstitu io-
nalitate. De fapt nu este o astfel de excep ie, c ci în cazul acesteia din urm sesizarea
este f cut de partea din proces. Ea ar putea fi inut drept excep ie, for ând pu in
no iunea, dac sesizarea instan ei constitu ionale de c tre instan a ordinar la cererea
p r ii devine obligatorie. Dar ea poate fi mai clar calificat ca fiind o procedur
prealabil judec ii, solu ionat pe cale de trimitere de c tre instan a constitu ional .
Instan a constitu ional se pronun asupra constitu ionalit ii legii i nu asupra liti-
giului între particulari, care r mâne strict în competen a instan ei ordinare. Deci con-
trolul este de regul abstract, de i uneori el poate c p ta un anumit grad de concrete e,
prin faptul c instan a constitu ional , chiar dac nu se pronun asupra fondului liti-
giului, se pronun asupra constitu ionalit ii normei în cadrul impus de litigiul concret.
În cazul acestui tip de sesizare, instan ele ordinare joac de regul un rol de
filtrare a cauzelor care ajung la Curtea Constitu ional , sesizarea neintervenind
obligatoriu atunci când p r ile pun problema neconstitu ionalit ii legii, sistemul
oferind de regul instan ei ordinare competen a de a respinge cererea de sesizare
pentru anumite considerente (instan a constitu ional s-a pronun at deja, legea nu este
considerat incident în cauz , excep ia este v dit neîntemeiat etc.).
C. Sesizarea de c tre particulari. Controlul de constitu ionalitate realizat la sesi-
zarea particularilor presupune fie existen a unui drept de recurs individual al acestora
contra legilor sau altor acte pe care indivizii le consider neconstitu ionale, f r ca
acest recurs s fie condi ionat de existen a unui litigiu sau de aplicarea legii (control
pe calea ac iunii), fie un drept de a pune problema neconstitu ionalit ii în cadrul
unui litigiu, problem care va trebui s fie solu ionat de instan a pe al c rui rol se
afl cauza (excep ie de neconstitu ionalitate) sau de o instan specializat , dac
sesizarea acesteia este obligatorie pentru instan a ordinar (excep ie european ).
a. Controlul pe calea ac iunii. Aceasta este calea ofensiv de control. Ea presu-
pune posibilitatea deschis particularilor de a cere direct tribunalului competent
anularea legii, pe calea unei ac iuni. Controlul se refer deci la legea îns i. Tribu-
nalul are competen a de a anula legea pentru necostitu ionalitate cu efecte fa de to i,
erga omnes.
Procedeul a fost întâlnit înc de la începutul controlului de constitu ionalitate
dup model european. Astfel Austria îl introducea prin Constitu ia din 1920 (art. 89
i 140), iar Cehoslovacia prin legea din 29 februarie 1920. Mai multe sisteme euro-
pene actuale cunosc procedura. „Astfel, în Austria, orice persoan poate sesiza
Curtea constitu ional asupra unei legi sau regulament care ar avea drept efect
atingerea sau restrângerea drepturilor sale, chiar dac aceast lege sau acest regula-
ment nu i-au fost înc aplicate. Totu i, Curtea nu accept s declare aceste recursuri
individuale admisibile, decât dac persoana nu dispune de nicio alt cale de drept
posibil . În Germania, de asemenea, orice persoan poate sesiza direct Tribunalul
constitu ional asupra unui act legislativ sau asupra unei decizii a puterii executive sau
puterii judiciare dac ea estimeaz c este adus atingere unuia din drepturile sale
fundamentale sau unuia din drepturile garantate de c tre Constitu ie. Atunci când
recursul individual este îndreptat împotriva unei legi, cel interesat trebuie s aduc
dovada c ea constituie o atingere personal , direct i actual a unui drept funda-
mental, i c el nu dispune de alte c i de recurs pentru a face atingere s înceteze;
aceste exigen e limiteaz , în practic , aceast categorie de recursuri. Atunci când
cererea individual este îndreptat contra unei decizii administrative sau jurisdic io-
nale, ea nu este admisibil decât dac toate c ile de recurs existente au fost epuizate.
Foarte numeroase – în jur de 3000 pe an –, aceste tipuri de recurs individual sunt
examinate i, din 1985, tran ate de c tre comitete de trei judec tori. În Slovenia,
Ungaria i Croa ia, orice persoan poate s depun o plângere la Curtea consti-
tu ional pentru violarea drepturilor sale fundamentale de c tre o autoritate public
(act administrativ, decizie a unui tribunal etc.) dup epuizarea c ilor de recurs”
(D. Rousseau, 1998, p. 85-87).
State din America Central sau din America Latin cunosc de asemenea proce-
deul sesiz rii directe pe calea ac iunii (procedeul numit amparo; C. Bermudez, 1914;
A.R. Brewer-Carias, 2001; G.L. Gîrle teanu, 2005). No iunea de «amparo» (pro-
tec ie) are mai multe sensuri. Ea poate desemna uneori un drept constitu ional
distinct, invocabil în fa a oric rui tribunal pentru protec ia imediat a drepturilor i
libert ilor, drept derivat din suprema ia constitu iei (A.R. Brewer-Carias, 2001,
p. 1060-1064). Alteori «amparo» poate însemna o garan ie jurisdic ional specific ,
recurs sau ac iune, pentru protec ia drepturilor i libert ilor constitu ionale. O astfel
de ac iune sau recurs poate fi introdus în fa a unui tribunal constitu ional sau unei
instan e supreme, cum se întâmpl pe continentul american – în Costa Rica, sau pe
continentul european – în Elve ia, unde cel ce justific un interes poate cere Tribunalului
Federal s anuleze legea pentru neconstitu ionalitate, dar dreptul tribunalului se refer
doar la legile cantonale, nu i la cele ale Confedera iei. Recursul «amparo» poate fi
introdus i în fa a tuturor tribunalelor, cum se întâmpl în Argentina, în Peru, în Uruguay,
în Chile, în Brazilia, în Venezuela i în Columbia (Ibidem, p. 1067-1074).
Pe continentul european, Spania a construit un recurs «amparo», dar acesta nu
poate fi introdus decât contra actelor administrative i jurisdic ionale i nu contra
legilor (ceea face uneori doctrina s nu-l califice drept control de constitu ionalitate),
dup epuizarea c ilor ordinare de recurs, pentru ap rarea drepturilor i libert ilor
civile i politice, drepturilor din prima genera ie i nu a tuturor drepturilor, cu toate
c Tribunalul constitu ional a introdus în aceast categorie i drepturi de a doua
genera ie, printr-o interpretare extensiv .
b. Controlul pe calea excep iei. Aceasta este modalitatea cea mai întâlnit a
controlului a posteriori. Ea presupune existen a unui litigiu concret, pe rol în fa a
tribunalelor, în care legea neconstitu ional s aib inciden . Este vorba deci de un
control concret.
Procedeul este de data aceasta defensiv. Ceea ce se cere instan ei este s nu aplice
legea neconstitu ional . Ea solu ioneaz conflictul dintre legea ordinar i Consti-
tu ie, dând prioritate acesteia din urm . Dar tribunalul nu anuleaz legea, ci doar nu-i
face aplica ia în cazul dedus judec ii. Aceasta înseamn c decizia instan ei se
bucur doar de autoritate relativ a lucrului judecat, având efecte inter partes i nu
erga omnes (P. Pactet, 2001, p. 83; B. Chantebout, 2001, p. 52). Aceast cale este
foarte frecvent . Fie c ea apare ca singura posibilitate, fie c se combin cu contro-
lul pe calea ac iunii sau cu controlul abstract.
Sesizarea instan ei competente s se pronun e asupra constitu ionalit ii legii este
f cut direct de c tre cel interesat, iar instan a competent s judece constitu iona-
litatea este instan a ordinar care este competent s judece fondul litigiului. Excep ia
poate fi ridicat de regul în orice faz a procesului.
Uneori este calificat drept excep ie de neconstitu ionalitate i trimiterea cauzei
de c tre judec torul ordinar c tre judec torul constitu ional pentru ca acesta din urm
s se pronun e, înaintea judec rii fondului de c tre instan a ordinar , asupra
constitu ionalit ii legii. Aceast «excep ie de tip european» poate fi considerat
excep ie prin l rgirea conceptului tipic culturii juridice americane doar dac instan a
ordinar este obligat s trimit cauza, sesizarea fiind astfel practic f cut de parte i
dac judec torul constitu ional decide doar neaplicarea legii pentru neconstitu iona-
litate, nu anularea sa.
D. Sesizarea din oficiu. Datorit importan ei deosebite a anumitor legi, devine
necesar o verificare mai atent a lor din punctul de vedere al constitu ionalit ii. De
aceea, controlul devine în cazul lor obligatoriu.
Astfel se întâmpl în sistemul nostru constitu ional cu propunerile de lege pentru
revizuirea Constitu iei. Astfel, art. 146 lit. a) din Constitu ia din 1991 arat c Curtea
Constitu ional „se pronun asupra constitu ionalit ii legilor..., precum i, din
oficiu, asupra ini iativelor de revizuire a Constitu iei”. În sistemul francez, Consiliul
Constitu ional este obligatoriu sesizat cu privire la constitu ionalitatea legilor
organice i cu privire la cea a regulamentelor Adun rilor legiuitoare.
§3. Judecata
Vom porni cele câteva considera ii generale cu privire la procedura de judecat în

fa a organului ce controleaz constitu ionalitatea legilor cu o afirma ie a lui M.
Shapiro despre Curtea Suprem american : „Pe de o parte dezbaterile Cur ii sunt
judiciare (...). Pe de alt parte, puterile Cur ii sunt politice”. De aceea, procedura
tr deaz natura mixt a organului de control.
A. Sursele i tipurile de reguli de procedur . Dac regulile privitoare la sesi-
zarea instan ei constitu ionale sunt în general stabilite de constitu ie, cele privitoare la
derularea procedurii de judecat în fa a instan ei sunt l sate la îndemâna legii de
func ionare a Cur ii, uneori aceasta fiind organic i neputând fi adoptat decât în
urma propunerii Cur ii, chiar dup controlul obligatoriu al constitu ionalit ii aces-
teia, sau sunt l sate chiar la îndemâna regulamentului de func ionare al Cur ii, care,
de obicei, este adoptat de instan a constitu ional îns i.
Exist dou variante procedurale. O prim variant p streaz în cazul procesului
constitu ional caracterele generale ale procedurii jurisdic ionale: oralitatea, contra-
dictorialitatea, publicitatea. O a doua variant derog de la aceste principii, procedura
fiind cu preponderen scris , contradictorialitatea putând s lipseasc , iar edin ele
fiind secrete.
Prima variant o întâlnim în Italia, Germania, S.U.A. i, de asemenea, în
România. Desigur, în chestiunile de nuan exist multe deosebiri fa de procedura
obi nuit , dar principiile sunt respectate. Cea de-a doua variant o întâlnim în Fran a,
unde Consiliul Constitu ional nu lucreaz în edin public , procedurile sunt în
principal scrise i contradictorialitatea este esen ial atenuat .
B. Derularea procedurii. Derularea procedurii în fa a jurisdic iilor constitu io-
nale presupune rezolvare a dou probleme. Prima se refer la op iunea între judecata
în plen i cea în camere sau în complete de judecat . Legiuitorul român a ezitat în
acest punct: mai întâi, el a optat pentru judecata în complete, cu drept de recurs în
fa a plenului, mai apoi, a renun at la aceste complete, ca i la dublul grad de juris-
dic ie, Curtea Constitu ional desf urându- i acum activitatea în plen (art. 8 din
Legea nr. 47/1992, republicat ). În Europa, situa iile sunt diverse. „Dac Consiliul
constitu ional francez, ca judec tor al legii, se reune te i statueaz în plen, acest
lucru se întâmpl rar cu celelalte Cur i constitu ionale. În Germania, Tribunalul de la
Karlsruhe este divizat în dou camere care func ioneaz ca dou veritabile tribunale
interne, deoarece judec torii sunt afecta i, pentru durata func iei lor, uneia sau alteia
din camere i fiecare dispune, prin lege, de atribu ii specifice i proprii. În fa a
afluxului de recursuri individuale, au fost create, în 1971, comitete de trei judec tori
îns rcina i s examineze legitimitatea acestor cereri, având puterea de a le respinge
dac le estimeaz a nu putea fi primite i chiar, din 1985, de a decide, cu condi ia ca
recursul s fie îndreptat contra unei sentin e sau act administrativ individual, i ca
problema de drept constitu ional ridicat s fi fost tran at anterior de c tre Curte.
În Spania, Tribunalul constitu ional este i el divizat în dou camere compuse din
ase membri, fiecare i având în competen a proprie judecarea recursurilor amparo.
În rest, ele nu au, spre deosebire de sistemul german, atribu ii specifice i distincte, ci
o competen identic i egal , procesele fiindu-le indiferent distribuite de c tre

Adunarea plenar a Tribunalului.
În Portugalia, Tribunalul constitu ional este divizat în dou sec iuni compuse
fiecare din Pre edinte i din ase al i judec tori, i în mod egal competente pentru a
judeca afacerile care sunt distribuite în mod indiferent uneia sau alteia. În Slovacia,
Curtea Constitu ional cuprinde dou camere, instituite pentru o perioad de un an i
cuprinzând, fiecare, câte trei judec tori. În Rusia, Curtea Constitu ional se compune
din dou camere ce num r zece i respectiv nou judec tori, tra i la sor i, i care nu
pot r mâne în aceea i camer mai mult de trei ani consecutiv.
În toate aceste ri, cur ile se reunesc în plen atunci când, în special, una dintre
camere sau sec iune decide s -i supun o chestiune pentru care ea propune o modifi-
care a jurispruden ei urmate pân atunci de Tribunal, sau atunci când voturile sunt
împ r ite în sânul camerei” (D. Rousseau, 1998, p. 66-68).
Cea de a doua problem a derul rii procedurii în fa a instan ei constitu ionale este
cea a trierii eventuale a cauzelor care vor fi deduse judec ii, problem acut mai ales
acolo unde un recurs individual este admis, c ci volumul activit ii cur ii este atunci
foarte mare. Ca regul general , atunci când o Curte constitu ional este sesizat , ea
trece la înregistrarea afacerii f r a opera o prim filtrare în privin a admisibilit ii
sau a legitimit ii recursului, aceste chestiuni fiind examinate în momentul deliber rii
globale asupra actului juridic contestat. Totu i unele sisteme dau Cur ii posibilitatea de
a filtra dosarele prin intermediul Pre edintelui (Germania) sau chiar al grefei (Rusia).
„Studierea unui recurs este încredin at unui judec tor constitu ional, raportorul,
desemnat fie de c tre Pre edinte – în Fran a i Austria, de exemplu –, fie prin tragere
la sor i – Portugalia – , fie în func ie de o list stabilit în fiecare an de c tre Curte –
Belgia, de exemplu. Rolul raportorului este acela de a instrumenta dosarul plecând de
la elementele de informare care îi sunt puse la dispozi ie de c tre serviciile juridice
ale Cur ii – studii doctrinale, dezbateri parlamentare, jurispruden e, note explicative
provocate sau spontane ale guvernului, sindicatelor, asocia iilor, «exper ilor»... – de a
redacta un raport de sintez care s aminteasc con inutul actului contestat, chestiu-
nile constitu ionale puse i solu ia propus , în fine, de a prezenta un proiect de deci-
zie. În aceast munc , raportorul este ajutat de c tre «asisten i» al c ror rol variaz în
func ie de personalitatea judec torului constitu ional, afacerile i tradi ia Cur ilor: el
poate merge de la simpla munc de documentare pân la participarea la redactarea
proiectului de decizie” (D. Rousseau, 1998, p. 69-70).
Procedura cuprinde de regul o parte scris , care presupune ca p r ile s - i
prezinte argumentele în favoarea sau defavoarea constitu ionalit ii actului suspus
controlului. Uneori sunt admise i p reri ale celor care nu sunt p r i, fie la cererea
Cur ii, fie chiar prezentate în mod spontan. Uneori Curtea poate fi obligat de lege s
cear p rerea anumitor organe. Unele sisteme nu cunosc decât aceast faz scris .
Altele urmeaz în continuare o procedur oral i contradictorie care respect mai
mult sau mai pu in procedura judiciar ordinar . Deliberarea se face de regul cu
majoritate, decizia putând fi prezentat ca fiind a acestei majorit i sau a Cur ii în
ansamblul s u.
§4. Decizia
A. Forma deciziilor. Se pot concepe dou tipuri de decizii ale instan ei consti-
tu ionale în func ie de forma lor: decizii prezentate ca exprimând voin a Cur ii în
întregul s u i decizii ce exprim voin a majorit ii membrilor.
În primul caz, decizia este adoptat cu o majoritate oarecare, dar ea este prezen-
tat ca fiind opinia întregii Cur i; nu sunt posibile opiniile separate (dizidente). Este
cazul Fran ei i Italiei (în acest din urm caz exist îns discu ii aprinse, care au
antrenat chiar i pe judec torii Cur ii Constitu ionale, cu privire la admiterea opiniei
dizidente).
Avantajele acestui tip de decizie sunt urm toarele:
– înt re te autoritatea deciziei prin faptul c prezint solu ia adoptat ca unica
posibil ;
– împiedic în oarecare m sur politizarea ulterioar a dezbaterilor din timpul
deliber rii;
– protejeaz pe judec tori de presiunile ce s-ar putea exercita asupra lor în cazul
în care p rerea lor personal ar deveni public , cum se întâmpl în cazul deciziilor
care admit opiniile dizidente.
Cel de-al doilea tip de decizie este prezentat ca o decizie a majorit ii membrilor
Cur ii. El admite facerea public a opiniilor dizidente. Acesta este sistemul american
i, de asemenea, sistemul românesc.
Avantajele opiniei disidente sunt urm toarele:
– amelioreaz din punct de vedere tehnic decizia. Prezen a opiniilor separate face
ca decizia s piard din caracterul aparent arbitrar pe care îl are în cazul unanimit ii.
Ea nu mai apare ca o expresie a arbitrariului «sic volo, sic jubeo», f r o motiva ie
detaliat ;
– opiniile separate au o func ie pedagogic în raport cu publicul;
– opinia disident poate deveni un element dinamic al jurispruden ei Cur ii;
– sistemul asigur o transparen , ce ine de esen a democra iei, i la acest nivel,
extrem de important i delicat (Y. Mény, 1996, p. 391-393).
B. Con inutul deciziilor. Deciziile date de jurisdic iile constitu ionale sunt
extrem de diverse, rod al diversific rii activit ii instan elor constitu ionale, ca efect
al cre terii rolului judec torului, în general, i, mai ales, al celui constitu ional în con-
figurarea regimurilor democratice i în garantarea drepturilor i libert ilor persoa-
nelor. În ce ne prive te, ne vom rezuma aici doar la deciziile instan ei constitu ionale
care privesc controlul activit ii normative a statului prin controlul de constitu io-
nalitate. Putem contura patru mari categorii de decizii: decizii de stabilire a nivelului
normei în ierarhia normativ (a), decizii «simple» (b), decizii «intermediare» (c) i
decizii de apel la Legiuitor (d).
a. Decizii de stabilire a nivelului normei în ierarhia normativ . Acest tip de
decizie intervine în sistemele unde exist un domeniu rezervat legii, celelalte domenii
putând fi reglementate prin acte normative de natur administrativ emise de Exe-
cutiv, de regul de guvern. Nu este vorba în acest caz de decizii de control al consti-
tu ionalit ii actului normativ, ci de decizii care controleaz competen a normativ a
organelor statului. Decizia stabile te dac norma dat de un organ într-o anumit
form are în mod obiectiv caracterul pe care aparen a sa formal l-ar impune i deci
locul pe care acea norm îl ocup în mod real în ierarhia normativ . Dac norma este
g sit ca fiind în mod obiectiv inferioar preten iei pe care forma ei o are, ea este
«desclasat », r mânând în vigoare, dar fiind retrogradat în ierarhia normativ . De
exemplu, În Fran a, în baza art. 37 alin. 2 din Constitu ie, Consiliul Constitu ional
poate constata c o lege a Parlamentului încalc sfera de competen normativ a
Guvernului i poate s o transforme în norm reglementar , putând fi deci abrogat
sau modificat de Guvern. Dac norma este considerat ca fiind emis cu respectarea
sferei de competen a emitentului, atunci ea este «calificat » a a cum forma în care
a fost adoptat îi d dreptul.
b. Decizii «simple». Deciziile zise «simple» sunt de dou feluri. Primele sunt cele
care constat neconstitu ionalitatea sau neconformitatea cu constitu ia a actului
controlat în integralitatea sa. A doua categorie cuprinde deciziile de conformitate cu
constitu ia, sau, potrivit unei terminologii mai pu in angajante, de necontrazicere a
constitu iei. Aceste decizii sunt relativ rare, de regul instan ele constitu ionale prefe-
rând deciziile intermediare.
c. Decizii «intermediare». Deciziile intermediare sunt cele mai frecvente decizii
date de cur ile constitu ionale. Ele sunt fie decizii de neconstitu ionalitate par ial , fie
decizii de constitu ionalitate sub rezerva unei interpret ri.
Deciziile de neconstitu ionalitate par ial angajeaz Curtea într-o analiz a
fiec rei dispozi ii a legii controlate, Curtea putând s declare doar unele dintre aceste
dispozi ii ca fiind contrare constitu iei. Problema care se pune este de a decide dac
aceste dispozi ii pot fi «separate» de celelalte dispozi ii ale actului controlat sau nu i,
în func ie de aceasta, care vor fi efectele unei astfel de neconstitu ionalit i par iale.
Când instan a constitu ional decide c dispozi iile declarate neconstitu ionale sunt
separabile de restul legii, deci c aceasta are sens i în lipsa lor, atunci legea poate fi
promulgat (poate r mâne în vigoare dac controlul este a posteriori i abstract), dar
f r dispozi iile neconstitu ionale. Dac dispozi iile neconstitu ionale sunt intim
legate de alte dispozi ii legale, acestea din urm nu vor putea nici ele s fie promul-
gate, chiar dac prin ele însele nu sunt contrare constitu iei. În fine, când dispozi iile
neconstitu ionale sunt esen iale pentru obiectivul legii controlate sau când legea î i
pierde în elesul, sau nu mai poate produce efecte juridice în lipsa dispozi iilor
neconstitu ionale, deci când acestea din urm sunt inseparabile fa de legea în
ansamblul s u, legea nu va mai putea fi promulgat , consecin ele fiind acelea i ca la
declara ia de neconstitu ionalitate total . În cazul acestui tip de decizie a instan ei
constitu ionale este imperios necesar nu doar ca instan a s descopere care sunt nor-
mele neconstitu ionale, ci i s decid care este efectul acestei neconstitu ionalit i
asupra celorlalte dispozi ii ale actului controlat. În lipsa unei decizii clare în acest
sens, jurispruden a poate introduce haosul în sistemul normativ.
Cel de al doilea tip de decizii intermediare sunt deciziile interpretative. Acest tip
de decizie este larg utilizat de cur ile constitu ionale europene, Curtea noastr
utilizându-l la rândul ei pân la modificarea Legii nr. 47/1992. Aceste decizii pot fi
clasificate în decizii de conformitate sub rezerva unei interpret ri constructive,
decizii de conformitate sub rezerva unei interpret ri neutralizante i decizii de inter-
pretare directive.
Deciziile de conformitate cu constitu ia sub rezerva unei interpret ri constructive,

numite uneori i decizii aditive, sunt cele care permit instan ei constitu ionale, sub
masca unei interpret ri, s completeze textul actului controlat pentru a-l face conform
cu constitu ia. De exemplu, legea vorbe te de o «posibilitate» deschis persoanei, iar
Curtea, interpretând no iunea, transform «posibilitatea» într-un «drept».
Deciziile de constitu ionalitate sub rezerva unei interpret ri neutralizante dau
posibilitatea Cur ii de a interzice o anumit interpretare a legii, de multe ori aceasta
fiind cea care rezult în mod nemijlocit din text. Astfel, Curtea poate decide c legea
este confirm cu constitu ia doar dac este interpretat cum vrea ea.
Deciziile de interpretare directive sunt cele care oblig organele abilitate s
execute legea, s fac aceast executare într-un anumit fel, altfel actele de aplicare i
legea îns i, dac acest lucru mai este posibil, devenind neconstitu ionale. Aceste
decizii pot deveni foarte eficiente acolo unde exist c i de atac împotriva deciziilor
jurisdic iilor ordinare în fa a instan ei constitu ionale.
d. Decizii de apel la Legiuitor. „La Viena, dar mai ales la Karlsruhe i Var ovia,
judec torii constitu ionali au puterea de a pune legiuitorul la munc prin decizii de
constitu ionalitate condi ionat . Legea este, în aceste ipoteze, declarat conform
Constitu iei, dar Curtea adaug c men inerea ei în vigoare risc s aduc atingere,
într-un viitor mai îndep rtat sau mai apropiat, unui anumit principiu constitu ional i
invit , în consecin , legiuitorul, uneori fixându-i un termen, s modifice legea.
Logica acestor decizii condi ionate este, ca i pentru deciziile de constitu ionalitate
sub rezerv , de a evita dificult ile juridice pe care le-ar provoca anularea unei legi
care i-a produs efecte timp de mai mul i ani (…). În Polonia, Tribunalul constitu-
ional utilizeaz adesea puterea sa de a se sesiza din oficiu, sau ca urmare a plânge-
rilor adresate de c tre cet eni, pentru a invita Parlamentul s adopte o lege sau s
modifice legisla ia existent (…). Dac o asemenea putere de a apela legiuitorul nu
se reg se te în celelalte sisteme politice europene, ea este totu i prezent , de o
manier implicit , în deciziile de neconstitu ionalitate total sau par ial . Într-adev r,
în considerentele ce expun motivele cenzurii Cur ile dau adesea legiuitorului infor-
ma iile i sfaturile necesare pentru ca el s reia redactarea legii în termenii i cu un
con inut conform exigen elor constitu ionale” (D. Rousseau, 1998, p. 104-106).
Astfel de decizii pot fi considerate pân la un punct i deciziile Cur ii Constitu ionale
a României, c ci, în urma Legii de revizuire din 2003, de i art. 147 pretinde c toate
deciziile Cur ii sunt general obligatorii, deciziile date în controlul a priori nu creeaz
un astfel de efect (T. Dr ganu, R.D.P., 2004, p. 76), ele obligându-l doar pe Legiui-
tor s pun de acord dispozi iile a c ror neconstitu ionalitate a fost pronun at de
Curte cu decizia acesteia. Curtea face deci apel la legiuitor pentru ca acesta s
legifereze în sensul deciziei sale. De altfel i în controlul a posteriori al legilor
Curtea face mai întâi un astfel de apel la Legiuitor, c ci decizia de neconstitu-
ionalitate suspend de drept legea sau ordonan a, Parlamentul, respectiv Guvernul
având la dispozi ie un termen de 45 de zile pentru a pune de acord dispozi iile
neconstitu ionale cu dispozi iile Constitu iei (nu cu Decizia Cur ii Constitu ionale, ca
în primul caz, nuan care s-ar putea dovedi important ), abia apoi, în lipsa reac iei
Legiuitorului, decizia ducând la încetarea efectelor juridice ale legii sau ordonan ei.
C. Efectele deciziilor. Vorbind aici de efectele deciziilor, nu vom putea decât s

efectu m o simplificare a problemei, impus de diversitatea solu iilor utilizate de
diversele sisteme cu privire la din ce în ce mai detaliatele atribu ii ale instan elor
constitu ionale. Ne vom referi astfel preponderent la deciziile date în contenciosul
constitu ional al normelor. Trei probleme de principiu ne vor preocupa: for a juridic
a deciziilor, efectul în timp al acestora i punerea lor în executare.
a. For a juridic a deciziilor. Dou sunt aspectele acestei probleme care trebuie
s primeasc un r spuns: fa de cine se impun ca obligatorii deciziile instan elor
constitu ionale i ce semnific în cazul lor autoritatea de lucru judecat.
Atunci când controlul este concret i difuz, deciziile date de instan ele ordinare în
exercitarea atribu iilor de justi ie constitu ional sunt obligatorii inter partes i in
casus, ceea ce înseamn c ele produc efecte doar fa de p r ile aflate în procesul în
care s-a judecat constitu ionalitatea i doar fa de p r ile acestui conflict, f r a putea
profita sau d una altor indivizi sau altor proceduri. Totu i, cum am v zut, în
sistemele anglo-saxone, regula precedentului face ca efectele s fie mult mai ample
decât las s se întrevad aceast circumscriere. Practic, atunci când legea este decla-
rat neconstitu ional de c tre instan a suprem efectele se transform , sem nând
foarte mult cu cele produse erga omnes de deciziile cur ilor constitu ionale europene.
În sistemele europene, regula este c deciziilor le este ata at o obligativitate erga
omnes, adic ele se impun tuturor subiec ilor de drept, autorit i publice i particulari.
Aceast regul nu este f r excep ii. Mai întâi, pentru c unele sisteme europene
practic un control difuz (Portugalia, de exemplu), deciziile având valoare inter
partes i in casus, mai apoi, pentru c unele ri (Polonia, dar i România pân în
2003) dau posibilitatea parlamentului s treac peste decizia de neconstitu ionalitate
prin revotarea legii în aceia i form într-o procedur special , cu majoritatea califi-
cat necesar adopt rii legilor de revizuire constitu ional (dou treimi în cazurile
citate), ceea ce înseamn c decizia nu este obligatorie în sens propriu pentru parla-
ment, Curtea nedispunând decât de un drept de veto calificat. În fine, efectele erga
omnes nu au niciun sens în controlul a priori pentru c decizia creeaz practic
obliga ii doar celor implica i în procedura legislativ : rediscutarea sau punere de
acord impus parlamentului, imposibilitatea promulg rii impus efului statului etc.
În cazul controlului a posteriori pe cale de trimitere dup model european,
deciziile creeaz îns efecte erga omnes, adic legea neconstitu ional nu mai poate
fi aplicat de c tre nimeni. Uneori efectele par s se creeze nu doar asupra aplic rii
legii ci i asupra existen ei sale. Astfel, Constitu ia României revizuit vorbe te de
încetarea efectelor juridice ale legii sau ordonan ei neconstitu ionale, iar potrivit
Constitu iei Greciei, hot rârile Cur ii conduc la caducitatea dispozi iilor declarate
neconstitu ionale (art. 100 alin. 4). Totu i, textele constitu ionale evit s vorbeasc
de ie irea din vigoare al legii, l sând cel pu in aparen a unui control al aplic rii.
Aceast ezitare poate s se dovedeasc important , c ci o lege care î i înceteaz efec-
tele juridice poate s le redobândeasc prin schimbarea jurispruden ei constitu ionale
f r a fi necesar revotarea sa de c tre parlament, ca i o lege caduc .
Totu i deciziile de conformitate cu constitu ia ar trebui s creeze efecte mai pu in
drastice, c ci o lege poate s se releve ca fiind neconstitu ional datorit modului în
care i se face aplicarea. Astfel un control preventiv a priori ar putea s atrag o
decizie de conformitate cu constitu ia care s fie apoi negat de modul interpret rii
legii de c tre administra ie sau instan ele ordinare. De altfel, cur ile constitu ionale
nu se declar de regul inute de propriile precedente, ceea ce face ca o decizie de
constitu ionalitate dat a priori s nu împiedice Curtea s dea una de neconstitu io-
nalitate a posteriori. Logic ar fi atunci ca o instan constitu ional s poat fi
sesizat cu privire la constitu ionalitatea unei legi chiar dac ea s-a pronun at înainte
g sind-o constitu ional , dar aceast logic pare s fie contrazis de multe ori de
legisla ia care reglementeaz activitatea justi iei constitu ionale sau de jurispruden .
A doua problem a for ei juridice a deciziilor justi iei constitu ionale este cea a
tipului de autoritate de lucru judecat ata at acestora. În sistemele de control difuz,
deciziile se bucur de autoritatea relativ a lucrului judecat. Totu i, uneori, regula
precedentului face ca atunci când instan a suprem se pronun autoritatea de lucru
judecat s devin absolut (a se vedea explica ii de mai sus cu privire la regula
precedentului în sistemul american). În sistemele care cunosc un control concentrat
de constitu ionalitate, autoritatea de lucru judecat devine absolut .
Mai întâi, aceste decizii au autoritatea lucrului judecat, adic ele nu sunt
susceptibile de niciun recurs în fa a unui alt organ decât, uneori, în fa a Cur ii îns i.
Ele se impun tuturor autorit ilor publice, deci tuturor organelor administrative i
jurisdic ionale i, cu unele particularit i, i parlamentelor. Aceast autoritate a
lucrului judecat se refer la dispozitivul deciziei, dar i la „motivele care sunt sus i-
nerea necesar a acestuia i îi constituie fundamentul”, potrivit exprim rii Consiliului
constitu ional francez (Decizia din 16.01.1962). Se opereaz astfel în sistemul euro-
pean de justi ie constitu ional distinc ia dintre ratio decidendi, care este principiul
juridic care d seama direct de solu ia din dispozitiv i obiter dicta, adic ceea ce
judec torul declar în considerente f r a fi absolut necesar pronun rii solu iei, dup
modelul american descris mai înainte. Aceast autoritate de lucru judecat ata at con-
siderentelor necesare este foarte important , mai ales când jurisdic ia constitu ional
d decizii interpretative, ceea ce pare s devin regula în sistemele europene.
Aceast autoritate de lucru judecat este de regul în sistemul european absolut ,
adic se impune tuturor, chiar i legiuitorului. Aceasta însemn c , în principiu, o
lege care reia termenii legii declarat neconstitu ional va fi la rândul ei neconsti-
tu ional pentru încalc autoritatea de lucru judecat a deciziei instan ei constitu io-
nale. De asemenea o lege va fi neconstitu ional pentru c încalc autoritatea lucrului
judecat i dac „dispozi iile acestei legi, chiar dac redactate în form diferit , au, în
substan , un obiect analog celui al dispozi iilor legislative declarate contrare Consti-
tu iei” (C.C.F., Decizia din 8 iulie 1989). Totu i, cele mai multe Cur i constitu ionale
admit c nu sunt inute ele însele de jurispruden a lor anterioar , putând s o modifice
pentru viitor, ceea ce este logic având în vedere c jurispruden a trebuie s adapteze
textul constitu iei evolu iilor con tiin ei colective, care este vie, nicidecum static .
b. Efectul în timp al deciziilor. Problema efectelor pe care ar trebui s le aib în
timp deciziile justi iei constitu ionale este foarte important pentru c efectele pe care
aceste decizii le au asupra actelor normative pot duce la consecin e dramatice asupra
securit ii juridic a persoanelor.
Am v zut deja cum Curtea Suprem american a început prin a da deciziilor sale
un efect retroactiv, considerând c legea neconstitu ional nu a existat niciodat , dar
cum a renun at la aceast practic tocmai datorit efectelor prea drastice pe care ea le
crea asupra situa iilor juridice create sub imperiul legii neconstitu ionale, acum
preferând s precizeze efectele în timp pe care le are decizia în fiecare caz în parte.
În sistemele europene unele constitu ii, cum este i cea a României, determin ele
însele aceste efecte. Constitu ia noastr d acestor decizii obligativitate doar pentru
viitor, ex nunc. Alte legisla ii fac ca aceste efecte s se produc îns ex tunc, adic de
la data intr rii în vigoare a legii controlate. Efectele pentru viitor date deciziilor
instan ei constitu ionale, date în controlul a posteriori înseamn c ele nu se aplic
situa iilor juridice deja constituite sau drepturilor câ tigate sub imperiul legii
neconstitu ionale înainte de declararea ei ca atare de c tre instan a neconstitu ional .
Totu i, aceast regul nu pare s fie prea clar . Pe de o parte, decizia se aplic în
procesul aflat pe rolul instan ei ordinare în care s-a pus problema neconstitu io-
nalit ii, ceea ce înseamn c se aplic unei situa ii juridice deja creat i c ar putea
afecta drepturi câ tigate. Pe de alt parte, este neclar dac ea se aplic i celorlalte
cauze aflate în curs de judecare sau doar celor care vor începe în viitor. Solu iile date
de dreptul pozitiv al rilor europene difer uneori substan ial, dar toate cur ile
constitu ionale i-au modelat practica în vederea garant rii securit ii juridice a
persoanelor. „Astfel, în Italia, principiul efectului retroactiv al deciziilor de anulare
nu împiedic Curtea s declare intangibile deciziile luate pe baza legii invalidate, i
care au for a de lucru judecat; la fel în Austria i Germania, Cur ile pot s decid c
efectul ex tunc nu face actele încheiate atacabile ci interzice numai executarea lor
for at . Logica acestor solu ii este evident aceea de a proteja situa iile juridice
dobândite pe baza legii anulate, împiedicând declan area unei succesiuni de recursuri
în fa a tribunalelor ordinare care s cear repara ia actelor devenite, prin decizia
Cur ii, neconstitu ionale. Astfel, Curtea Constitu ional austriac consider , în
decizia sa din 6 decembrie 1990, c anularea dispozi iilor legislative ce permit femei-
lor s - i valorifice drepturile lor la pensionare mai devreme decât b rba ii – dispozi ii
pe care Curtea le declar contrare principiului egalit ii (a se vedea, cronica jurispru-
den ei constitu ionale austriece, O. Pfersmann, Annuaire International de Justice
Constitutionnelle, 1990, p. 472) – ar cauza inconveniente majore persoanelor care
i-au determinat comportamentul pe baza acestei legi; ea decide, în consecin , c
anularea va deveni efectiv la 30 noiembrie 1991, perioada de un an între pronun-
area deciziei i aplicarea sa efectiv trebuind s permit reglarea situa iilor începute
în baza acestei legi, i legiuitorului s adopte o nou legisla ie care s amenajeze
m suri tranzitorii.
Cu privire la efectul în timp al deciziilor de anulare, legile penale beneficiaz , în
general, de un regim special. Astfel, în Italia, dac Curtea invalideaz o lege care
califica un act drept crim sau/ i care stabilea o pedeaps «dispropor ionat », decizia
sa este retroactiv prin excep ie de la regula efectului ex nunc i prin aplicarea princi-
piului retroactivit ii legilor penale mai favorabile. În schimb, dac Curtea invali-
deaz legi penale care erau «favorabile» autorului infrac iunii, decizia sa, prin excep-
ie de la regula efectului ex tunc, nu are valoare decât pentru viitor” (D. Rousseau,
1998, p. 110-111).
c. Punerea în executare a deciziilor. Deciziile instan ei constitu ionale se impun
în sistemul european, ca regul , erga omnes, deci ar trebui ca ele s trebuiasc s fie
puse în executare de toate autorit ile publice, politice: guvern, ef al statului,

parlament i instan e jurisdic ionale. Astfel, eful statului nu va putea, de exemplu, s
promulge o lege declarat neconstitu ional de Curte în control a priori, parlamentul
va trebui s reexamineze legea, s o modifice în sensul deciziei instan ei sau s o
voteze în aceea i form cu majoritate calificat , guvernul trebuie, ca în sistemul
românesc, s pun ordonan ele neconstitu ionale în acord cu Constitu ia dac o
decizie a Cur ii le pronun neconstitu ionalitatea. Instan ele ar trebui, la rândul lor,
s execute deciziile Cur ii. Dar în acest caz, în unele sisteme, inclusiv în al nostru,
cum vom verdea pe larg în volumul al doilea, jurisdic iile judiciare sau adminis-
trative au o reticen destul de mare în a aplica aceste decizii, considerându-le un fel
«imixtiune» în activitatea lor. Dac sistemul nu amenajeaz un recurs contra hot râ-
rilor instan elor ordinare care nu respect deciziile instan ei constitu ionale, uneori
acestea din urm r mân simple exerci ii intelectuale.
Bibliografie
1. Abraam, R., Les magistrats des tribunaux administratifs et des cours adminis-
tratives d’appel, R.F.D.A., 1988.
2. Acton, Lord, On Nationality, în Gopal Balakrishnan: Mapping the Nation,
Londres, Verso, 1996.
3. Albertini, G., Droit de dissolution, P.U.F., Paris, 1977.
4. Almond, G.A.; Coleman, J.S., The Politics of the Developing Areas, Princeton,
New Jersey, Princeton Univ. Press, 1960.
5. Almond, G.A.; Powel, G.B., Comparative Politics, A Developmental Approach,
Boston, 1966.
6. Althusser, L., Pour Marx, Maspero, Paris, 1965.
7. Amson, D., La demision des ministres sans la IVe et la Ve République, R.D.P.,
1975.
8. Amstrong, J.A., Nations before Nationalism, The University of North Carolina
Press, Chapel Hill, 1982.
9. Ancel, M., La „Common Law” d’Angleterre, Paris, A. Rousseau, 1927.
10. Andew, W.G., Les Cahiers de la République nr. 31/1961.
11. Andrieux, A., Le role consultatif du Conseil d’Etat, Sirey, Paris, 1952.
12. Antonetti, G., La monarchie constitutionnelle, Montchrestien, Paris, 1998.
13. Arendt, H., Le système totalitaire, Seuil, Paris, 1962.
14. Arendt, H., Originile totalitarismului, Humanitas, Bucure ti, 1994.
15. Aristotel, Etica Nicomahic , Editura tiin ific i Enciclopedic , Bucure ti,
1988.
16. Aristotel, Politica, Editura Antet, Bucure ti, 1996.
17. Aron, R., Democra ie i totalitarism, All, Bucure ti, 2001.
18. Aron, R., Sociologie des sociétés industrielles. Esquisse d’une théorie des
régimes politiques, Les cours de Sorbonne 1957-1958, C.D.U., 1958.
19. Aubert, J.-F., La révision totale des constitutions, în Mélanges P. Pactet, 2003.
20. Auby, J.-M.; Ducos-Ader, R., Institutions administratives, Dalloz, Paris, 1978.
21. Auby, J.-M., L’Incompétence «ratione temporis». Recherches sur l’application
des actes administratifs dans le temps, R.D.P., 1953.
22. Auer, A.; Malinverni, G.; Hottelier, M., Droit constitutionnel suisse, vol. I
L’Etat, Stæmpfli Editions SA Berne, 2000.
23. Auer, A.; Malinverni, G.; Hottelier, M., Droit constitutionnel suisse, vol. II
Les droits fondamentaux, Stæmpfli Editions SA Berne, 2000.
24. Aureler, M., Parlements, étude comparative des parlements de 55 pays,
P.U.F., Paris, 1966.
25. Avril, P., Essais sur les partis, LGDJ, Paris, 1986.
724 Drept constitu ional i institu ii politice
26. Avril, P., Les conventions de la constitution, P.U.F., Paris, 1997.

27. Avril, P., Pouvoir et responsabilité, în Mélanges Brudeau, LGDJ, Paris, 1977.
28. Avril, P.; Giqcuel, J., Droit parlementaire, Montchrestien, Paris, 1988.
29. Bachmann, S., TV: la préhistoire de la privatisation, Revue politique et
parlementaire, nr. 929, mai-juin, 1987.
30. Badie, B., «Religion», în Dictionnaire constitutionnel, Duhamel, O.; Mény, Y.
(dir.), P.U.F., Paris, 1992.
31. Badie, B., Parti unique, în Dictionnaire constitutionnel, Duhamel, O.; Mény,
Y. (dir.), P.U.F., Paris, 1992.
32. Badie, B.; Birnbaum, P., Sociologie de l’Etat, Grasset, Paris, 1979.
33. Baecher, J., Pouvoir et idéologie, în Cranston, M.; Mair, P., Idéologie et
politique, Sithoff, Klett-Cotta, Bruylant, Le Monnier, 1980.
34. Balle, F., Institutions et publics des moyens d’information, Montchrestien,
Paris, 1973.
35. Balle, F., Média et société, Montchrestien, Paris, 1990.
36. Balle, F., Média et société, Montchrestien, Paris, 2001.
37. Baranger, D., La fin de la morale constitutionnelle (de la «constitution
coutumière» aux conventions de la constitution), Droits nr. 32/2000.
38. Barber, B., Démocratie forte, Paris, Desclée de Brouwer, 1997.
39. Bareutz, R., The internal market unlimited: some observations on the legal
basis of Community legislation, Common Market Law Review, 1992.
40. Barrès, M., L’Ennemi des lois, în Derathé, R., Le mot et le concept d’idéo-
logie, în Cranston, M.; Mair, P., Idéologie et politique, Sithoff, Klett-Cotta, Bruylant,
Le Monnier, 1980.
41. Bastid, P., L’Idée de constitution, Economica, Paris, 1985.
42. B rnu iu, S., Dreptulu naturale publicu, Ia i, Tipariul Tribunei Române, 1870.
43. Beaub, O., De quelques particularités de la justice constitutionnelle dans un
sistème fédéral, în Grewe, C.; Jouanjan, O.; Maulin, E.; Wachsmann, P., La notion
de «justice constitutionnelle», Dalloz, Paris, 2005.
44. Beaud, O., La puissance de l’Etat, P.U.F., Paris, 1994.
45. Beaufays, J., Partims de science politique, Université de Liege, Centre
d’analyse de documentation politique, Etude et recherches, nr. 53, 1993.
46. Beignier, B., Les droits de la personnalité, în Droits et libertés fondamentales,
Dalloz, Paris, 1995.
47. Bénoit, J., La liberté d’administration locale, R.F.D.A., 2002.
48. Benoît-Rohmer, F., Les langues officieuses de la France, R.F.D.C. nr. 45/2001.
49. Berger, V., Jurisprudence de la Cour européenne des Droits de l’Homme,
Sirey, 2e éd., 1989.
50. Berger, V., La jurisprudence de la Cour européenne des Droits de l’Homme,
Sirey, Paris, 1991.
51. Berger, V.; Pettiti, L.-E., Jurisprudence de la Cour européenne des droits de
l’homme, Sirey, 1991.
52. Bergeron, G., Functionnement de l’Etat, Armand Colin, Presses de l’Uni-
versité Laval, 1965.
53. Berghe, P.L. Van den, Rase and ethnicity: essays on comparative sociology,
Basic Books, New York, 1970.
Bibliografie 725
e
54. Bergson, H, Les deux sources de la morale et de la religion, 12 éd., 1932.
55. Bergson, H., Cele dou surse ale moralei i religiei, Institutul European, Ia i,
1992.
56. Berlin, I., Four essays on liberty, Londres, Oxford University Press, 1969.
57. Bermudez, C., De la procédure d’amparo au Mexique, thèse, Paris, 1914.
58. Bernanos, G., Français, si vous saviez, Gallimard, 1961.
59. Bettati, M., Droit d’assistance, L’Exprès, 14.07.1989.
60. Beyme, K. von., The Political System of the Federal Republic of Germany,
London, 1985.
61. Billy, J., Les technocrates, P.U.F., Paris, 1975.
62. Birnbaum, P., La fin du politique, Éd. du Seuil, Paris, 1975.
63. Bîrsan, C., Conven ia european a drepturilor omului, Comentariu pe articole,
vol. I Drepturi i libert i, Editura All Beck, Bucure ti, 2005.
64. Blondel, J., Les systèmes de partis dans les démoctaties occidentales, în
J. Charlot, Les partis politiques, A. Colin, Paris, 1971.
65. Blondel, J., Party Systems and Pattern of Gouvernment in Western Demo-
craties, Revue Canadienne de Science Politique, I, 2 juin 1968.
66. Böckenförde, E.-W., Le droit, l’Etat et la constitution démocratique, Bruylant,
LGDJ, Bruxelles, Paris, 2000.
67. Bodin, J., Les six livres de la république, 1576.
68. Boissy, X., La séparation des pouvoirs œuvre jurisprudentielle. Sur la
construction de l’Etat de droit postcommuniste, Bruylant, Bruxelles, 2003.
69. Bon, F., Les discours de la politique, Economica, Paris, 1991.
70. Bon, P., în L’Etat autonomique: forme nouvelle ou transitoire en Europe?,
Economica, Paris, 1994.
71. Bon, P., La justice constitutionnelle au Portugal, Paris, 1989.
72. Bonald, L. de, Législation primitive, discours préliminaire, Ed. 5, 1857.
73. Bonald, L. de, Théorie du pouvoir, Oeuvres, t. XIII.
74. Bonnard, R., Le pouvoir discrétionnaire des autorités administratives et le
recours pour excès de pouvoir, R.D.P., 1923.
75. Bonneau, Th., La Cour de Cassation et l’application de la loi dans le temps,
76. Bonney, R., L’Absolutisme, P.U.F., Paris, 1989.
77. Borella, F., Existe-t-il une nouvelle approche dans l’étude des partis
politiques? în Les partis politiques. Quelles perspectives?, sous la direction de
D. Andolfatto, F. Greffet, L. Olivier, L’Harmattan, Paris, 2001.
78. Borella, F., Les partis politiques en Europe, Seuil, Paris, 1984.
79. Borgetto, M., Citoyenneté politique et civisme en France depuis deux siècles:
réflexions sur la logique et les aparies du discours républicain, în Mélanges Philippe
Ardant, LGDJ, Paris, 1999.
80. Boulouis, J.; Chevallier J., Grands arrêts de la Cour de Justice des Commu-
nautés, 2-éme édit., 1978.
81. Bourdon, J., Les assemblées parlementaires sous la V-éme République, La
Documentation Française, Paris, 1978.
82. Bowett, V.D., The Law of international institutions, Stevens and sons, London,
1975.
83. Bowie, R.; Friedrich, J.C., Etudes sur le fédéralisme, LGDJ, Paris, 1960, t. I.
84. Braud, Ph., La notion de libertés publiques en droit français, LGDJ, Paris,
1968.
85. Braud, Ph., Le Suffrage universel contre la démocratie, P.U.F, Paris, 1980.
86. Bréchon, P., Les partis politiques, Montchrestien, Paris, 1999.
87. Brecis, P., Pour de nouveaux droits de l’homme, Lattès, Paris, 1985.
88. Breen, E. (dir.), Evaluer la justice, P.U.F., Droit et justice, Paris, 2002.
89. Brewer Carias, A. R., La justice constitutionnelle et le pouvoir judiciaire, în
Etudes de droit public comparé, Bruylant, Bruxelles, 2001.
90. Brezoianu, I., Vechile institu ii ale României (1327-1866), 1882.
91. Brimo, A., Les Grands courants de la philosophie du droit et de l’État, Paris,
éd. A. Pedone, 1978.
92. Brubaker, R., «Citoyenneté, identité française et principe d’exclusion» în
Wihtol de Wendel, Catherine, dir., Paris, Edilig/Fondation Diderot, 1988.
93. Brun, H.; Tremblay, G., Droit constitutionnel, Les Editions Yvon Blais inc.,
Cowansville (Québec), 1990.
94. Buckley, W., Sociology and modern systems Theory, New Jersey, Prentice-hall,
1967.
95. Burdeau, G., Droit constitutionnel et institutions politiques, LGDJ, Paris,
1966.
96. Burdeau, G., Droit constitutionnel et institutions politiques, R. Pichon et R.
Durand-Auzias, Paris, 1984.
97. Burdeau, G., Droit constitutionnel, LGDJ, Paris, 1984.
98. Burdeau, G., La démocratie, Editions du Seuil, Paris, 1966.
99. Burdeau, G., Le libéralisme, Seuil, Paris, 1979.
100. Burdeau, G., Le régime des povoirs publics dans la Constitution du 27 octo-
bre 1946, Revue du Droit Public, 1946.
101. Burdeau, G., Les assemblées parlementaires sous la V-e République, Paris,
LGDJ, 1978.
102. Burdeau, G., L’État, Éditions du Seuil, Paris, 1970.
103. Burdeau, G., Traité de science politique, Paris LGDJ, T. I, 1980; T. II, 1980;
T. III, 1981; T. IV, 1984; T. V, 1985; T. VI, 1971; T. VII, 1972; T. VIII, 1974; T. IX,
1976; T. X, 1986.
104. Burdeau, G., Une survivance: la notion de Constitution, Mélanges A. Mestre,
1956.
105. Burnham, W.D., The American Party System Stage of Politcal Development,
Oxford University Press, New York, London, 1975.
106. Cabrillac, R.; Frison-Roche, M.-A.; Revet, Th., (dir.) Droits et libertés fon-
damentales, Dalloz, Paris, 1995.
107. Cadart, J., Institutions politiques et droit constitutionnel, LGDJ, Paris, 1975,
T. I.
108. Cadart, J., Institutions politiques et droit constitutionnel, LGDJ, Paris, 1975,
T. II.
109. Cadoux, Ch., Droit consitutionnel et institutions politiques, Cujas, Paris, 2éme
édition, 1982.
Bibliografie 727
110. Campbell, A.; Converse, Ph.; Miller, W.; Stokes, D., The American Voter,
Wiley and sons, 1960.
111. Capitant, R., Cours des principes du Droit public, 1956-1957, Les Cours de
Droit, Paris.
112. Capitant, R., în „La coutume constitutionnelle”, Revue du droit public, 1979.
113. Capitant, R., L’idéologie nationale-socialiste, L’Année politique, oct. 1935.
114. Caportorti, F., Etude des droits des personnes appartenant aux minorités
ethniques, religieuses et linguistiques, Doc. N.UE/C.N.4/Sub.2/1986/7 et Add. 1 à 4,
n. 2.
115. Cappelleti, M.; Garth, B., Introduction, în Cappelleti, M. (dir) Accés à la
Justice et Etat Providence, Economica, 1984.
116. Cappelletti M., Le pouvoir des juges, Economica, Presses Universitaires
d’Aix- Marseille, 1990.
117. Cappelletti, M., Nécesité et légitimité de la Justice Constitutionnelle, în
Cours constitutionnelles européennes et droits foundamentaux, Actes du II-e Colloque
d’Aix-en Provence, feb. 1981, Favoreu, L. (dir.), Economica, Presses Universitaires
d’Aix-Marseille, 1982.
118. Carbonnierl, J., L’hypothèse de non droit, Archives de philosophie du droit,
nr. 8, Sirey, Paris, 1963.
119. Carpentier, E., Mariage des couples de même sexe et constitution, în
Annuaire International de Justice Constitutionnelle, 2000.
120. Carton, V.L., Communautés européennes, Dalloz, Paris, 9-e éd., 1989.
121. Cayrol, R., La presse écrite et audio-visuelle, P.U.F., Paris, 1990.
122. Cayrol, R., Le rôle des campagnes électorales, în D. Gaxie (dir.), Explication
du vote, Presses de la Fondation nationale des sciences politiques, Paris, 1989.
123. Chagnollaud, D., Droit constitutionnel contemporaine, tome 1 Théorie géné-
rale. Les grands régimes étrangers, Armand Colin, Paris, 2001.
124. Chagnollaud, D., Droit constitutionnel contemporaine, tome 2 Histoire
constitutionnelle. La Ve République, Armand Colin, Paris, 2001.
125. Chantebout, B., Droit constitutionnel et Science politique, Armand Colin,
Paris, 1982.
126. Chantebout, B., Droit constitutionnel, Armand Colin, Paris, 2001.
127. Chapus, R., Droit du contentieux administratif, 3e édition, Montchrestien,
Paris, 1991.
128. Charlier, R.-E., Evolution et situation présente de la notion de droit
constitutionnel, Mélanges J. Chevallier, 1977.
129. Charlot , J., Du parti dominant, în Projet nr. 48, septembre-octobre 1970.
130. Charlot, J., Gouvernement à l’essai: le pouvoir dans les partis politiques, în
Droit, institutions et systèmes politiques, Mélanges en hommage à M. Duverger,
131. Charlot, J., Le phénomène gaulliste, Fayard, Paris, 1970.
132. Charlot, J., Théorie des partis politiques, Etudes et Recherches, Université
de Liège, 1975.
133. Charlot, M. et J., Les groups politiques dans leur environnement i L’inte-
raction des groupes politiques, în Grawitz M., Leca J. (dir.), Traité de science
politique, T. 3, L’action politique, Paris, P.U.F., 1985.
134. Charlot, M., Le système britannique, A. Colin, Paris, 1976.

135. Charlot, P., L’égalité devand la loi selon péguy : une «audacieuse falsi-
fication», în L’égalité au tournant du siècle – Péguy et ses contemporains, Honoré
Champion, Paris, 1998.
136. Chassin, C.-A., Panorama du droit français de l’apatridie, R.F.D.A., 2000,
p. 324-331.
137. Cherot, J.-Y., Le comportement parlementaire, Economica, Paris, 1984.
138. Chevallier, J., La fin de l’Etat Providence, Projet, mars 1980.
139. Chevallier, J., Le concept d’intérêt en science administrative, în Droit et
intérêt, vol. I, Publications des Facultés universitaires Saint-Louis, Bruxelles, 1990.
140. Chevallier, J., L’élaboration historique du principe de separation de la
jurisdiction administrative et de l’administration active, L.D.G.J., Paris, 1970.
141. Chevallier, J., L’Etat de droit, Montchrestien, Paris, 1999.
142. Chevallier, J., L’Etat de droit, R.D.P. nr. 2/1988.
143. Chevallier, J., L’Etat, Dalloz, Paris, 1999.
144. Chiavario, M., Le procès pénal en Italie, în Procès pénal et droit de l’homme,
vers une conscience européenne, Travaux du colloque organisé au Centre George-
Pompidou par la Bibliothèque publique d’information et le journal Le Monde, 26 et
27 mars 1991, P.U.F., 1992
145. Clo c , I.; Suceav , I., Tratat de drepturile omului, Ed. Europa Nova, Lugoj,
1995.
146. Cohen-Joanthan, G., La Convention européenne des droits des l’homme,
Que sais-je, P.U.F., Paris, 1990.
147. Colas, D., în L’Etat de droit, P.U.F., Paris, 1987.
148. Colliard, C.-A., Institutions des relations internationales, Dalloz, Paris, 1990.
149. Colliard, C.A., Libertés publiques, Dalloz, Paris, 1968.
150. Colliard, J.-C., Gouvernements et majorités dans les régimes parlementaires
contemporains, thèse, Paris, 1972.
151. Colliard, J.-C., La designation du premier ministre en régime parlementaire,
în Mélanges G. Burdeau, Paris, LGDJ, 1977.
152. Colliard, J.-C., Parti dominant, în Dictionnaire constitutionnel, Duhamel, O.;
Mény, Y. (dir.), P.U.F., Paris, 1992.
153. Conseil d’Etat: «Sur le principe d’égalité», Rapport public du Conseil d’Etat,
EDCE nr. 48, 1997, La documentation française.
154. Constant, F., La citoyenneté, 2e édition, Montchrestien, Paris, 2000.
155. Constantinescu, M.; Iorgovan, A.; Muraru, I.; T n seccu, E.S., Constitu ia
României revizuit . Comentarii i explica ii, All Beck, 2004.
156. Constantinescu, M.; Muraru, I., Drept parlamentar, Gramar, Bucure ti, 1994.
157. Constitu ia din 1923 în dezbaterea contemporanilor, Humanitas, Bucure ti,
1990.
158. Contantinesco, V., Europe fédérale ou fédération d’Etats-nations? în Une
constitution pour l’Europe?, sous la direction de Renaud Dehousse, Presses de
sciences, Paris, 2002.
159. Cotta, A., L’exercice du pouvoir, Fayard, Paris, 2001.
160. Cranston, M.; Mair P., Idéologie et politique, Sithoff, Klett-Cotta, Bruylant,
Le Monnier, 1980.
Bibliografie 729
e
161. Croisat, M., Le fédéralisme dans les démocraties contemporaines, 3 édition,
Montchrestien, Paris, 1999.
162. Croisat, M., Le fédéralisme d’aujourd’hui: tendances et controverses,
R.F.D.C., nr. 19/1994.
163. Crouzatier-Durand, F., L’expérimentation locale, R.F.D.A., 2004.
164. Curtea Constitu ional , Culegere de decizii i hot râri, 1992-1993, Regia
Autonom „Monitorul Oficial”, Bucure ti, 1994.
165. Dabin, J., Doctrine générale de l’Etat. Eléments de philosophie politique,
Bruzlant-Sirey, Bruxelles-Paris, 1939.
166. Dacorne, D., Le financement des élections fédérales, „Pouvoirs” nr. 29/1984.
167. Dahl, R.A., Democracy and its Crotics, New Haven, 1989.
168. David, R.; Janffret-Spinari, C., Les grands systèmes de droit contemporains,
Dalloz, 1992.
169. D ni or, D.C., Actorii vie ii politice, Sitech, Craiova, 2003 (I).
170. D ni or, D.C., Drept constitu ional i institu ii politice, Editura tiin ific ,
Bucure ti, 1997.
171. D ni or, D.C., Drept constitu ional i institu ii politice, vol. I, Editura
Europa, Craiova, 1995.
172. D ni or, D.C., Drept constitu ional i institu ii politice, vol. II, Editura
Sitech, Craiova, 1996.
173. D ni or, D.C., L’utopie constitutionnalisée : commentaires en marges de la
révision de l’art. 1 alin. (3) de la constitution roumaine, în Utopies: Entre droit et politi-
ques, Etudes en hommage à Claude Courvoisier, E.U.D., Dijon, 2005, p. 271-293.
174. D ni or, D.C., No iunea de minoritate: de la definirea sociologic c tre
definirea politic , R.D.P. nr. 2/2003.
175. D ni or, D.C., Universalitatea drepturilor i libert ilor fundamentale potrivit
Constitu iei României, R.D.P. nr. 2/2004.
176. D ni or, D.C., Valorile supreme ale statului român potrivit constitu iei
României din 1991, Revista Român de Drepturile Omului nr. 28/2004.
177. D ni or, D.C.; Dogaru, I.; D ni or, Gh., Teoria general a dreptului, C.H.
Beck, Bucure ti, 2006.
178. D ni or, Gh., Filosofia dreptului la Hegel, Editura Ramuri, Craiova, 2001
179. D ni or, Gh., Metafizica devenirii, Editura tiin ific , Bucure ti, 1992.
180. D ni or, Gh., Principiul justi iei, în Ion Dogaru, Dan Claudiu D ni or,
Gheorghe D ni or, Teoria general a dreptului, Editura tiin ific , Bucure ti, 1999.
181. D ni or, Gh., Metafizica libert ii, Paralela 45, 2006.
182. de Maistre, J., Soirées de Saint-Pétersbourg, 3e entretien, Paris, 1872, t. I.
183. Deak, F., C rpenaru, S., Contracte civile i comerciale, ansa, Bucure ti,
1993.
184. Debbasch, Ch.; Pontier, J.-M., Introduction à la politique, Dalloz, Paris,
2000.
185. Debbasch, Ch.; Pontier, J.-M.; Bourdon, J.; Ricci, J.-C., Droit constitu-
tionnel et institutions politiques, Economica, Paris, 2001.
186. Debbasch, G.; Bourdon, J.; Pontier, J.-C.; Ricci, J.-C.; Droit constitutionnel
et institutions politiques, Economica, Paris, 1990
187. Debord, G., La société du spectacle, Buchet/Chastel, Paris, 1972.

188. Debré, M., Le Monde, 21 ian. 1961.
189. Debré, M., Scrutins, partis, institutions, „Les cahriers politiques”, 1946.
190. Deckker, P. de; Faberon, J.-Y., L’Etat pluriculturel et les droits aux diffé-
rences, Bruylant, Bruxelles, 2003.
191. Del Vechio, Giorgio, Justi ia, Traducere i prefa de M. Djuvara, Editura
Cartea româneasc , Bucure ti.
192. Delannoi, G.; Taguieff, P.-A. (dir.), Théories du nationalisme. Nation,
nationalité, ethnicité, Kimé, Paris, 1991.
193. Deleanu, I., Drept constitu ional i institu ii politice, vol. I, Teoria general ,
Bucure ti, 1991.
194. Deleanu, I., Institu ii i proceduri constitu ionale în dreptul comparat i în
dreptul român, Editura Servo-Sat, 2003.
195. Deleanu, I., Institu ii i proceduri constitu ionale, C.H. Beck, Bucure ti, 2006.
196. Deleanu, I., Justi ia constitu ional , Lumina Lex, Bucure ti, 1995.
197. Delvin, Lord, Juges and Lawmakers, nr. 39 Modern L.R., 1976.
198. Delwit, P.; De Waele, J.-M., (éd), Le mode de scrutin fait-il élection?, Insti-
tut de Sociologie, Sociologie politique, Editions de l’Université de Bruxelles, 2000.
199. Denel, F., Finances publiques, buget et pouvoirs financier, Dalloz, Paris,
1987.
200. Detienne, M., Les maîtres de la vérité en Grèce archaèque, Maspero, Paris,
1981.
201. Deutsch; Lindon; Weill, Les familles politiques, Ed. Minuit, Paris, 1966.
202. Dicey, A.V., Introduction au droit constitutionnel, trad. franc., Paris, Giard et
Briére, 1906.
203. Dictionnaire constitutionnel, Duhamel, O.; Mény, Y. (dir.), P.U.F., Paris,
1992.
204. Didier, T., Le droit à la sûreté, în Droit et libertés fondamentales, p. 170.
205. Dieckhoff, A., La nation dans tous ses Etats, Flammarion, Paris, 2000.
206. Diena, V., Les mandats internationaux, R.C.A.D.I., 1924, T. IV.
207. Djuvara, M., Curs de drept constitu ional, partea I, 1924-1925.
208. Djuvara, M., Introducere la lucrarea, Justi ia de G. Del Vechio, Editura
Cartea Româneasc , Bucure ti,
209. Djuvara, M., Puterea legiuitoare în Constitu ia din 1923 în dezbaterea
contemporanilor, Humanitas, Bucure ti, 1990.
210. Dogaru, I., Teoria general a dreptului, Europa, Craiova, 1995.
211. Dogaru, I.; D ni or, D.C.; D ni or, Gh., Teoria general a dreptului, Editura
tiin ific , Bucure ti, 1999.
212. Dollat, P., Le principe d’indivisibilité et la loi constitutionnelle relative à
l’organisation décentralisée de la République française: de l’Etat unitaire à l’Etat
uni?, R.F.DA., 2003.
213. Douence, J.-C., Note sur Conseil d’Etat, 12 décembre 2003, Département
des Landes, R.F.D.A., 2004.
214. Draï, R., Le temps dans la vie politique, II, Le povoir et la parol, Payot,
Paris, 1981.
Bibliografie 731
215. Dr ganu, T., Câteva considera ii privitoare la problema «drepturilor colec-

tive» ale minorit ilor na ionale, Revista român de drepturile omului nr. 18/2000.
216. Dr ganu, T., Efectele juridice ale deciziilor Cur ii Constitu ionale în lumina
prevederilor Constitu iei Revizuite, R.D.P. nr.1/2004, p. 76-97.
217. Dr ganu, T., Liberul acces la Justi ie, Lumina Lex, Bucure ti, 2003.
218. Dr ganu, T., Sunt partidele politice persoane morale de drept public?, R.D.P.
nr. 2/1998.
219. Duguit, L., Traité de droit constitutionnel, Ed. de Boccard, Paris, 1923, I, II.
220. Duhamel, O., Droit constitutionnel. 1. Le pouvoir politique en France, Seuil,
Paris, 1999.
221. Duhamel, O., Droit constitutionnel., 2. Les démocraties, Seuil, Paris, 2000.
222. Duhamel, O.; Mény, Y., (dir.) Dictionnaire constitutionnel, P.U.F., Paris,
1992.
223. Durkheim, E, La division du travail social, P.U.F., Paris, 1973.
224. Durkheim, E., Regulile metodei sociologice, Editura tiin ific , Bucure ti,
1974.
225. Duveger, M., Gouvernement de législature ou régime présidentiel?, Le
Monde, 12 mai 1962.
226. Duveger, M., Le problème constitutionnel în Le Monde 4 feb. 1961, 5-6 feb.
1961, 18 martie 1961;
227. Duverger, M. (dir), Les régimes sémiprésidentiels, P.U.F., Paris, 1986.
228. Duverger, M., Eléments de Droit public, P.U.F., Paris, 1983.
229. Duverger, M., Institutions politiques et droit constitutionnel, P.U.F., Paris,
1963.
230. Duverger, M., Institutions politiques et droit constitutionnel, P.U.F., Paris,
1973, vol. I.
231. Duverger, M., Introduction à la politique, Gallimard, Paris, 1964.
232. Duverger, M., La cinquième République, Paris, 1959.
233. Duverger, M., La IV-e République et le régime présidentiel, Paris, 1961.
234. Duverger, M., La monarchie républicaine, Laffont, 1974.
235. Duverger, M., L’aliénation politique, Le Monde, 7 feb. 1961.
236. Duverger, M., Le concept de régime sémi-présidentiel, în M. Duverger, Les
régimes sémi-présidentiels, P.U.F., Paris, 1986.
237. Duverger, M., Les partis politiques, A. Colin, a V-a edi ie, 1964.
238. Duverger, M., Les partis politiques, Armand Colin, Paris, 1951.
241. Ehrman, H.W., Les groupes d’intérêt et la bureaucratie dans les démocraties
occidentales, R.F.S.P., 1961.
242. Eisenmann, Ch., La Justice constitutionnelle et la Haut cour constitutionnelle
d’Autriche, Economica, Paris, 1986.
243. Eisenmann, Ch., La Justice dans l’Etat în La Justice, T. VII al culegerii
Centrului de tiin e politice al Institutului de studii juridice de la Nice, P.U.F., 1961.
244. Eldersvelt, S.J., Political Partis: a Behavioral Analysis, Chicago, Rand
McNally, 1964.
245. Ellul, J., Le droit occidental en 1970 à partir de l’expérience française,

Futuribler, nr. 840.
246. Emeri, Elections et référendum în M. Grawitz, J. Leca, dir., vol. II, 1985.
247. Eminescu, M., În privin a defini iunii absolute a dreptului, în Mss. 2286, în
Caietele Mihai Eminescu, Editura Eminescu, Bucure ti, 1985.
248. Ene, H., Teoria regl rii sistemelor sociale, Editura Academiei R.S.R., 1972.
249. Esmein, A., Eléments de droit constitutionnel français el comparé, T. I, ed. 7,
Sirey, Paris, 1921.
250. Esmein, A., Eléments de Droit Constitutionnel, a II-a edi ie, 1899.
251. Esmein, A., Eléments de droit constitutionnel, T.1., Sirey, Paris, 1927.
252. Esposito, R., Communitas, origine et destin de la communauté, P.U.F., Paris,
2000.
253. Espuglas, P., L’interdiction des partis politiques, Revue française de droit
constitutionnel nr. 36/1999.
254. Ewald, F., L’État-Providence, Grasset, Paris, 1986.
255. Explication du vote, Gaxie, D. (dir.), Presses de la Fondation Nationale des
Sciences Politiques, 1989.
256. Farneti, P., The Italian Party System, Frances Pinter, London, 1985.
257. Faure, D., La Décentralisation normative à l’épreuve du Conseil constitu-
tionnel, R.F.D.A., 2002.
258. Favoreu, L., Le Conseil Constitutionnel et la cohabitation, Communication
présenté aux Journées d’Études de l’Assoc. Française de Science Politique «Une ou
des cohabitation à la française», 3-4 P. Avril., 1982, Paris.
259. Favoreu, L., Le droit constitutionnel: droit de la Constitution et constitution
du droit, R.F.D.C. nr. 1/1990.
260. Favoreu, L., Les Cours Constitutionnelles, P.U.F., Que sais-je?, Paris, 1986.
261. Favoreu, L., Ordonnances ou règlements d’administration publique? La desti-
née singulière des ordonnances de l’article 38 de la constitution, R.F.D.A. nr. 5/1987.
262. Favoreu, L.; Gaïa, P.; Ghevontian, R.; Mestre, J-L.; Pfersmann, O.; Roux,
A.; Scoffoni, G., Droit constitutionnel, Dalloz, Paris, 2001.
263. Favoreu, L.; Jolowicz, Le contrôle juridictionnel des lois. Légitimité effec-
tivité et développements récents, Economica, Paris, 1986.
264. Favoreu, L.; Philip, L., Les grandes décisions du Conseil constitutionnel,
Dalloz, 2001.
265. Fenet, A.; Koubi, G.; Schulte-Tenckhoff, I., Le droit et les minorités,
Bruylant, Bruxelles, 2000.
266. Ferrero, G., Il Potere, Milano, Comunità, 1947.
267. Ferry, J.-M., Le problème de la souveraineté en regard d’une politique
européenne, La constitution de l’Europe, Editions de l’Université de Bruxelles, 2002,
sous la direction de Renaud Dehousse, Presses de sciences pro, 2002.
268. Figure de l’Etat de droit. Le Rechtsstaat dans l’histoire intellectuelle et
constitutionnelle de l’Allemagne, sous la direction d’Olivier Jouanjan, Presses
Universitaires de Strasbourg, 2001.
269. Flamand-Lévy, B., Nouvelle décentralisation et forme unitaire de l’Etat,
R.F.D.A., 2004.
Bibliografie 733
270. Flauss, J.-F., La condition spécifique des traités relatifs aux droits de
l’homme dans les constitutions contemporaines, în Mélanges P. Pactet, 2003.
271. Fleiner, T., Quelques réflexions sur le discours contemporain des droits de
l’homme, în Les droits individuels et le juge en Europe. Mélanges en l’honneur de
Michel Fromont, Presses Universitaires de Strasbourg, 2001.
272. Flory, M., La notion de protectorat et son évolution en Afrique du Nord,
Paris, 1955.
273. Foc eneanu, E., Istoria Constitu ional a României (1859-1991), Humanitas,
1992.
274. Fraisseix, P., Les droits fondamentaux, prolongement ou dénaturation des
droits de l’Homme?, R.F.D.P. nr. 2/2001.
275. Freund, J., L’Essence du politique, Paris, 1965.
276. Friedrich, J., Totalitarism, Cambridge, MASS: Harvard University Press,
1954.
277. Fromm, E., Texte alese, Editura Politic , Bucure ti, 1983.
278. Fromont, M., La diversité de la justice constitutionnelle en Europe, în
Mélanges Ardant, 1999.
279. Fromont, M., La justice constitutionnelle dans le monde, Dalloz, Paris, 1996.
280. Fromont, M., Le principe de non-rétroactivité des lois, Tableronde, Annuaire
International de Justice Constitutionnelle, 1990.
281. Fromont, M., Le principe de sécurité juridique, AJDA, Hors série, 1996 (I).
282. Fusilier, R., Les Monarchies parlementaires, Paris, 1960.
283. G. Jellinek, L’Etat moderne et son droit, Trad. fr., Paris, 1911.
284. Gaspar, B., Drepturi colective i contractus, Revista român de drepturile
omului nr. 18/2000.
285. Gauchet, M., L’expérience totalitaire et la pensée de la politique, Esprit,
1976.
286. Gaudement, V.P., Les «Landsgemeinde», survivance de la démocratie
directe, „Pouvoirs”, 1989, nr. 51.
287. Gaudemet, P.-M., Le pouvoir exécutif dans les pays occidentaux, Paris,
Montchrestien, 1966.
288. Gautron, J.-Cl., Droit européen, Memento Dalloz, 4e éd., 1989.
289. Gaxie, D., (dir.), Explication du vote, Presses de la Fondation nationale des
sciences politiques, Paris, 1989
290. Geam nu, G., Dreptul interna ional contemporan, Editura didactic i pada-
gogic , Ducure ti, 1975.
291. Geam nu, G., Dreptul interna ional penal i infrac iunile interna ionale,
Editura Academiei, Bucure ti, 1977.
292. Geertz, C., The Integrative Revolution. Primordial Sentiments and Civil
Politics in the New States, în C. Geertz (ed), Old societies, new states, New York,
The Free Press, 1963.
293. Gellner, E., La société civile dans une perspective historique, Revue Inter-
nationale des sciences sociales, august 1991, Repenser la démocratie.
294. Geneza Constitu iei României, 1991, Regia Autonom „Monitorul Oficial”,
1998.
295. Geny, F., Science et technique, t. I., Paris, 1914.

296. Gestlé, J., La communication politique, P.U.F., Paris, 1992.
297. Gicquel, J., Droit constitutionnel et institutions politiques, Montchrestien,
Paris, 1991.
298. Gicquel, J., Droit constitutionnel et institutions politiques, Montchrestien,
Paris, 2001.
299. Gicquel, J.; Hauriou, A., Droit constitutionnel et institutions politiques,
Montchrestien, Paris, 1985.
300. Giurescu, C., Studii de istorie, Editura Academiei, Bucuresti, 1993.
301. Gîrle teanu, G.L., Protec ia drepturilor i libert ilor prin intermediul
«amparo», Revista de Studii Socio-umane nr. 7-2005, p. 122-130.
302. Goesel-Le Bihan, V., Le contrôle exercé par le Conseil constitutionnel:
défanse et illustration d’une théorie générale, R.F.D.C. nr. 45/2001.
303. Goguel, F., La politique des partis sous la III-ème République, Paris, Ed. du
Seuil, 1946.
304. Gombrowicz, W., Jurnal. Teatru, Editura Univers, Bucure ti, 1988.
305. Gomien, D., Introducere în Conven ia European a Drepturilor Omului, All,
Bucure ti, 1996.
306. Goodin, R.E.; Klingemann, H.-D. (coord.), Manual de tiin politic , Poli-
rom, Ia i, 2005.
307. Goy, R., Sur l’origine extranationale de certaines constitutions, în Mélanges
Patrice Gélard, Montchrestien, Paris, 1999, p. 37-43.
308. Grafstein, R., Institutional Realism: Social and Political Constraints on
Rational Actors, New Haven, Conn.: Yale University Press, 1992.
309. Grawitz, M.; Leca, J. (dir.), Traité de science politique, T. 1, La science
politique, science sociale. L’ordre politique., Paris, P.U.F., 1985.
310. Grawitz, M.; Leca, J. (dir.), Traité de science politique, T. 2, Les régimes
politiques contemporains, Paris, P.U.F., 1985.
311. Grawitz, M.; Leca, J. (dir.), Traité de science politique, T. 3, L’action
politique, Paris, P.U.F., 1985.
312. Grawitz, M.; Leca, J. (dir.), Traité de science politique, T. 4, Les politiques
publiques, Paris, P.U.F., 1985.
313. Gray, J., Dincolo de liberalism i conservatorism, All, Bucure ti, 1998.
314. Grewe, C.; Jouanjan, O.; Maulin, E.; Wachsmann, P., La notion de «justice
constitutionnelle», Dalloz, Paris, 2005.
315. Grosser, A., L’Allemagne de notre temps, Paris, Fayard, 1978.
316. Grotius, H., Dreptul r zboiului i al p cii, Bucure ti, Editura tiin ific ,
1968.
317. Guéry, C., Détention provisoire, Dalloz, Paris, 2001.
318. Guillaume-Hofmung, M., Le référendum, P.U.F., Paris, 1987.
319. Haarscher, G., Philosophie des droits de l’homme, Editions de l’Université
de Bruxelles, 1993.
320. Haarscher, G., The idea of equality, Bulletin of the Australian Society for
Legal Philosophy, Sydnei, oct. 1982 (nr. 23) reluat în Egalité IX, Bruylant,
Bruxelles, 1984.
Bibliografie 735
321. Habermas, J., Droit et démocratie, entre faits et normes, Gallimard, Paris,
1997.
322. Habernas, J., L’intégration républicaine, Fayard, Paris, 1998.
323. Habernas, J., Raison et Légitimité, Payot, Paris, 1978.
324. Hamon, L., Nécessité et conditions de l’alternance, „Pouvoirs” nr. 1/1977.
325. Hart, H.L.A., Conceptul de drept, Editura Sigma, Chi in u, 1999.
326. Hart, H.L.A., Le concept de droit, Editions Facultés Universitaires
Saint-Louis, Bruxelles, 1976.
327. Hauriou, A.; Gicquel J.; Gelard, P., Droit constitutionnel et institutions
politiques, Montchrestien, Paris, 1975.
328. Hauriou, M., Précis de Droit constitutionnel, edi ia a II-a, Paris, 1929.
329. Hechter, M., Le colonialisme interne «revu et corrigé», Pluriel, nr. 32, 1982.
330. Hegel, G.W.F., Principiile filosofiei dreptului sau elemente de drept natural
i tiin a statului, Editura Academiei, Bucure ti, 1969.
331. Henry, J.-P., Vers la fin de l’Etat de droit?, în Revue de Droit public, 1978.
332. Herman, V.; Mendel F., Les Parlements dans le Monde, Union Interparle-
mentaire, Recueil de données comparatives, P.U.F., Paris, 1977.
333. Hermet, G., L’autoritarisme în Grawitz, Leca, 1985, vol. 2, p.269-307.
334. Herzog, J.B.; Vlachos G., La promulgation, la signature et la publication des
textes législatifs en droit comparé, Travaux et recherches de l’Institut de Droit
comparé de l’Université de Paris, 1961.
335. Heuschling, L., L’Etat de droit, Rechtsstaat, Rule of Law, Dalloz, Paris, 2002.
336. Horkeimer, M.; Adorno, T., La dialectique de la Raison, Gallimard, Paris,
1974.
337. Howarth, P., Questions in the House, Londres, 1965.
338. Hummel, J., Etat de droit, libéralisme et constitutionnalisme durant le
Vormärz, în Jouanjan, O. (dir)., Figures de l’Etat de droit, Presses Universitaires de
Strasbourg, 2001.
339. Ihl, Olivier, Le vote, Montchrestien, Paris, 2000.
340. Ionescu, C., Dezvoltarea constitu ional a României. Acte i documente
1741-1991, Regia Autonom Monitorul Oficial, Bucure ti, 2000.
341. Ionescu, C., Tratat de drept constitu ional contemporan, AllBeck, Bucure ti,
2003.
342. Ionescu, C.; uhani, A.; Costin, A., Legea partidelor politice i legea privind
finan area activit ii partidelor politice i a campaniilor electorale, Lumina Lex,
Bucure ti, 2003.
343. Ionescu, N., Curs de metafizic , Humanitas, Bucure ti, 1991.
344. Iorga, N., Sate i preo i din Ardeal, Bucure ti, 1902.
345. Isaac, G., Droit communautaire général, Armand Colin, Paris, 1999.
346. Isidoro, C., Le pouvoir constituant peut-il tout faire? în Mélanges en honneur
de Pierre Pactet, L’esprit des institutions, l’équilibre des pouvoirs, Dalloz, Paris,
2003, p. 237-252.
347. Israel, J.-J., Droit des libertés fondamentales, LGDJ, Paris, 1998.
348. Jaume, L. (Textes présentés par), Les déclarations des Droits de l’homme,
Flammarion, Paris, 1989.
349. Jolowicz, Y.A., Droit anglais, Dalloz, Paris, 1992.

350. Jonson, H.M., Ideology and the Social System, în International Encyclopedia
of the Social Sciences, vol. 7, 1968.
351. Jouanjan, O. (dir), Figures de l’Etat de droit. Le Rechtsstaat dans l’histoire
intellectuelle et constitutionnelle de l’Allemagne, Presses Universitaires de
Strasbourg, 2001.
352. Jouanjan, O., La suspension de la Constitution de 1793, Droit nr. 17/1993,
p. 125-138.
353. Jouanjan, O., Le principe d’égalité devant la loi en droit allemand, Econo-
mica, Paris, 1992 (I).
354. Jouanjan, O., Reflexions sur l’égalité devant la loi, Droits nr. 16/1992 (II).
355. Jouvenel, B. de, Du pouvoir. Histoire naturelle de sa croissance, Hachette,
Paris, 1972.
356. Juillard, P., La continuité du puovoir exécutif în Mélanges Brudeau, LGDJ,
Paris, 1977.
357. Jung, H., Le Ministère Public: portrait d’une institution, Archives de poli-
tique criminelle, Editions A. Pedone, 1993.
358. Jurispruden a Cur ii Constitu ionale 2000, All Beck, Bucure ti, 2002.
359. Justice constitutionnelle et démocratie référendaire, Acte du Séminaire
UniDem organisé a Strasbourg les 23 et 24 juin 1995, Commission européenne pour
la démocratie par le droit, Edition du Conseil de l’Europe, 1996.
360. Katz, E., A propos de médias et de leur effets, în Technologie et symboliques
de la communication, Presses Universitaires de Grenoble, 1990.
361. Katz, R. ; Mair P., (dir.), How Parties Organize? Change and Adaptation in
Party Organizations in Western Democracies, Londres, Sage, 1994.
362. Keane, J., La démocratie et les médias, Revue internationale des sciences
sociales, august 1991.
363. Keefe, W.; Ogul, M., The American Legislative Process, Prentice Hall,
Englwood Cliffs, New-Jersey, 16 th., edi ia 1985.
364. Kelsen, H., Doctrina pur a dreptului, Humanitas, Bucure ti, 2000.
365. Kelsen, H., La garantie juridictionnelle de la Constitution (la justice
constitutionnelle), Revue de droit public et de la science politique en France et à
l’étranger, 1928.
366. Kelsen, H., Théorie générale du droit et de l’Etat, Bruylant, LGDJ, Bruxelles,
Paris, 1997.
367. Kendall, M.G.; Stuart, A., La loi du cube dans les élections britaniques,
R.F.S.P, 1952.
368. Kende, P.; Strmiska, Zdenek, Egalité et inégalités en Europe de L’Est,
Presses de la Fondation Nationale des Sciences politiques, Paris, 1984.
369. Key, V.O., Parties and Pressure Groups, The Crowel and Co., New York,
1964.
370. Kirchheimer, O., The Transformation of the Western European Party Sys-
tem, în LaPalombara, Weiner (eds.), Political Parties and political Developement,
Princeton, Princeton University Press, 1966.
371. Kirk, R., The Conservative Mind, Goteway Edition, Chicago, 1960.
Bibliografie 737
372. Kojève, A., La notion de l’autorité, Gallimard, Paris, 2004.

373. Koopmans, T., Legislature and Judiciary, Present Trends, în Nouvelles
perspectives, p. 313-314.
374. Kymlicka, W., Le sujet désengagé, în Libéraux et communautariens, Textes
réunis par André Berten, Pablo da Silveira, Hervé Pourtois, P.U.F., Paris, 1997.
375. La Charte européenne des langues régionales ou minoritaires et la France,
actes du Colloque de 11 et 12 avril 2002, Strasbourg, Editions du Conseil de
l’Europe, 2003.
376. La Communication. Etat des savoirs, Cabin, P. (coord.), Editions Sciences
Humaines, Auxerre, 1998.
377. La constitution de l’Europe, Editions de l’Université de Bruxelles, 2002.
378. La constitution de l’Europe, Editions de l’Université de Bruxelles, 2002,
sous la direction de Renaud D., Presses de sciences pro, 2002.
379. Laband P., Droit public de l’Empire allemand, Trad. fr., 6 vol., Paris,
1900-1904.
380. Lacroix, B. în Le Constitutionnalisme aujourd’hui, Economica, Paris, 1984.
381. Laferiérre, François J., La Constitution roumaine du 8 décembre 1991, ou le
difficile apprentissage de la démocratie, R.D.P., 1993.
382. Laferriére, J., Le nouveau gouvernement de la France, 1942.
383. Laferriére, J., Manuel de droit constitutionnel, 1974.
384. Lajoie, A., Quand les minorités font la loi, P.U.F., Paris, 2002.
385. Lallement, M., Histoire des idées sociologique de Parson aux contemporains,
Nathan, Paris, 2000.
386. Lamouri, M., în La Charte des Nations-Unies, Economica, Paris, 1985.
387. Lao-tse, Tao the King, c rarea i virtutea, Editura Ram, Aninoasa Gorj.
388. LaPalombara, Weiner (eds.), Political Parties and political Developement,
Princeton, Princeton University Press, 1966.
389. Lapradalle, A. de, Cours de droit constitutionnel, Pedone, Paris, 1912.
390. Lascoumes, P. (dir.), Actualité de Max Weber pour la sociologie du droit,
Droit et Société 14, LGDJ, Paris, 1995.
391. Lassale, J.-P., La démocratie americaine, Anatomie d’un marché politique,
Armand Colin, Paris, 1990.
392. Lavau, G., A quoi sert le PCF?, Fayard, Paris, 1981.
393. Lavau, G., Le Juge et le pouvoir politique, în La Justice, Culegere de studii
publicat de Centre de sciences politiques de l’Institut d’Etudes Juridiques de Nice,
T. VIII, P.U.F., Paris, 1961.
394. Lavau, G., Le parti communiste dans le système politique français, în Le
Communisme en France, A. Colin, Paris, 1969.
395. Lavau, G., Le parti politique, „Esprit”, Janvier, 1958.
396. Lavaux, Ph., Parlementarisme rationalisé et stabilité du pouvoir exécutif,
Bruylant, Bruxelles, 1988.
397. Lavergne, B., Les projets actuels de dissolution automatique du Parlement,
A.E.P., 1956, nr. 130.
398. Lavroff, D.G., La Constitution et le Temps, Mélanges Philippe Ardant,
LGDJ, Paris, 1999.
399. Lavroff, D.G., Le droit constitutionnel de la Ve République, Dalloz, Paris,

1999 (1).
400. Lavroff, D.G., Le système politique français, Paris, Dalloz, 1991.
401. Lazarsfeld, Paul F.; Berelson, Bernard R.; Gaudet, Hazel, The People’s
Choice, Columbia University Press, 1944.
402. Le droit dans tous ses états à travers l’œuvre de J. Robert, M. Cover, Michaut
F. (Trad.), L’Harmattan, 2001.
403. Le Pouvoir, l’Etat, la Politique, Université de tous les savoirs, vol. 9,
Michaud Y. (dir.), Odile Jacob, mars 2002.
404. Leben, C., Le Conseil constitutionnel el le principe d’égalité devant la loi,
R.D.P., 1982.
405. Leclercq, C., Droit constitutionnel et institutions politiques, Litec, Paris,
1999.
406. Lefort, C., Inven ia democra iei. Limitele domina iei totalitare, Paralela 45,
2002.
407. Leisner, W., L’Etat de droit – une contradiction?, în Recueil d’études en
hommage à Charles Eisenmann, Editions Cujas, Paris, 1974.
408. Lemaire, F., La distinction souveraineté-nationale – souveraineté populaire
sous la Révolution, în Les évolutions de la souveraineté, sous la direction de
Dominique Maillard Desgrées du Loû, Montchrestien, Paris, 2006.
409. Lemieux, V., Système partisan et partis politiques, Presses de l’Université du
Québec, 1985.
410. Lenin, V.I., Statul i revolu ia, 1917.
411. Lenoble, J., Crise du Juge et transformation nécessaire du droit, în La crise
du Juge, Editurile J. Lenoble, Story Scientia i LGDJ, Paris, 1990.
412. Lenoble, J., Crise du Juge et transformation nécessaire du droit, în La crise
du Juge, Editurile J. Lenoble, Story Scientia i LGDJ, 1990.
413. Leroy, P., Les régimes politiques du monde contemporain vol. I, II, Presses
Universitaires de Grenoble, 2001.
414. Les droits individuels et le juge en Europe, Mélanges en l’honneur de Michel
Fromont, Presses Universitaires de Strasbourg, 2001.
415. Les identités culturelles, Kymlicka, W.; Mesure, S. (dir.), Compendre, Revue
de philosophie et de science sociale nr. 1/2000, P.U.F., Paris, 2000.
416. Les organisations. Etat des savoirs, Cabin, Ph. (coord.), Editions Sciences
Humaines, Auxerre, 1999.
417. Les Parlements dans le Monde, Union Interparlementaire, Recueil de
données comparatives, par V. Herman et F. Mendel, P.U.F., 1977.
418. Les régimes semi-présidentiels, sous la direction de M. Duverger, P.U.F.,
1986.
419. Lesguillon, H., L’application d’un traité fondation: le traité instituant CEE,
LGDJ, Paris, 1968.
420. L’Etat pluriculturel et les droit aux différences, Deckker, Paul de; Faberon,
J.-Y. (dir.), Bruylant, Bruxelles, 2003.
421. Levi, M., A logic of institutional change, în K. S. Cook, M. Levi (eds.), The
limits of rationality, Chicago, University of Chicago Press, 1990.
Bibliografie 739
422. Liber amicorum Jean Waline, Gouverner, administrer, juger, Dalloz, Paris,
2002.
423. Lipset, S.; Rokkan, S., Party Systems and Alignments, Free Press, New York,
1967.
424. Long, M.; Weil, P.; Braibant, G., Les grands arrêts de la jurisprudence
administrative, Sirey, Paris, 1978.
425. Louis, J.-V., L’Ordre juridique communautaire, Perspectives Européennes,
Office des publications officiels, 6e édition, 1993.
426. Lourau, R., La politique de la surimplication, în Technologies et symbo-
liques de la communications, Presses Universitaires de Grenoble, 1990.
427. Luchaire, F., Le Conseil constitutionnel est-il une jurisdiction?, R.D.P.,
1979.
428. Luchaire, F., Les fondements constitutionnels de la décentralisation, R.D.P.,
1982.
429. Luchaire, F.; Conac, G., La constitution de la république française, Econo-
mica, Paris, 1979.
430. Luhmann, N., La constitution comme acquis révolutionnaire, Droits nr. 25/1995.
431. L’univers politique des classes moyennes, Georges L., Gérard G., Nonna M.
(dir.), Presses de la Fondation Nationale des Sciences Politiques, 1983.
432. Madiot, Y., Droits de l’homme, Masson, Paris, 1991.
433. Magnette, P., La citoyenneté, une histoire de l’idée de participation civique,
Bruylant, Buxelles, 2001.
434. Magnette, P., Questions sur la constitution européenne, în La constitution de
l’Europe, Editions de l’Université de Bruxelles, 2002 sous la direction de Renaud D.,
Presses de sciences pro, 2002.
435. Mahinga, J.G., La Contribution de la Cour interaméricane des droits de
l’homme à la protection de la personne humaine: premiéres tendances, în Revue de
Droit International et de Droit Comparé, Bruyllant, Bruxelles, T. LXIX, 1992.
436. Maier, M., Le veto legislatif du Chef de l’Etat, Librairie de l’Univ. Georg &
C-ie, Geneva, 1948.
437. Malaurie, Ph., La jurisprudence combattue par la loi, în Mélanges R.
Savatier, Dalloz, Paris, 1965.
438. Malberg, R. Carré de, Contribution a la théorie générale de l’État, reproduc-
tion photomécanique, 1962, C.N.R.S.
439. Malberg, R. Carré de, Contribution à la théorie générale de l’Etat, tome II,
Sirey, Paris, 1920-1922.
440. Manin, Ph., Droit international public, Masson, Paris, 1979.
441. Marcuse, H., Le marxisme soviétique, Gallimard, Paris, 1963.
442. Marie-Benoit Schwalm, R.P., La société, l’Etat, Flammarion, Paris, 1937.
443. Martin, P., Les systèmes électoraux et les modes de scrutin, Montchrestien,
Paris, 1997.
444. Marx, E., Manifestul Partidului Comunist, în Opere, vol. 4, Editura Politic ,
Bucure ti, 1963.
445. Marx, K., Manuscrisele economico-filosofice în Scrieri din tinere e, Editura
Politic , Bucure ti, 1968.
446. Massias, J.-P., Justice constitutionnelle et transition démocratique en Europe

de l’Est, Presses Universitaires de la Faculté de Droit de Clermont-Ferrand, LGDJ,
1998.
447. Mathias, E., Les procureurs du droit. De l’impartialité du ministère public en
France et en Allemagne, C.N.R.S. Editions, 1999
448. Mathieu, B.; Verpeaux, M., La République en droit français, Economica,
Paris, 1996.
449. Mathiot, A., Pressure Groups aux Etats-Unis, R.D.P., 1952.
450. Matias, J.; Grange, J., Les secondes chambres du parlement en Europe
occidentale, Economica, Paris, 1987.
451. Matonti, F., Le comportement politique des Français, Armand Colin, Paris, 1998.
452. Maurer, B., Le principe de respect de la dignité humaine et la Convention
européenne des droits de l’homme, La documentation française, 1999.
453. Maxim M rturisitorul, Ambigua, Editura Institutului Biblic i de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucure ti, 1983.
454. McLuhan, M., Pour comprendre les média, Mame/Seuil, Paris, 1968.
455. Medita iunile lui Marcu Aureliu, Traducere C. Fedele , Bucure ti, 1930.
456. Mélanges en hommage à Maurice Duverger, Droit, institutions et systèmes
politiques, P.U.F., Paris, 1987.
457. Mélanges en honneur de Pierre Pactet, L’esprit des institutions, l’équilibre
des pouvoirs, Dalloz, Paris, 2003.
458. Mélanges en l’honneur de Michel Fromont, Les droits individuels et le juge
en Europe, Presses Universitaires de Strasbourg, 2001.
459. Mélanges Georges Brudeau, LGDJ, Paris, 1977
460. Mélanges Jacques Robert. Libertés, Montchrestien, Paris, 1998.
461. Mélanges Patrice Gélard, Droit constitutionnel, Montchrestien, Paris, 1999.
462. Mélanges Philippe Ardant, Droit et politiques à la croisée des cultures,
LGDJ, Paris, 1999.
463. Mélanges René Chapus. Droit administratif, Montchrestien, Paris, 1992.
464. Melin-Soucramanien, F., Le principe de l’égalité dans la jurisprudence du
Conseil constitutionnel, Economica, Presses Universitaires d’Aix-Marseille, 1997.
465. Mény, Y., Initiative populaire, référendum et recall dans les Etats américains,
„Pouvoirs” nr. 7/1978.
466. Mény, Yves, Politique comparée, Montchrestien, Paris, 1996.
467. Merkl, P.H., Modern Comparative Politics, New York, Holt Rinehart &
Winstone, 1970.
468. Meynaud, J., Introduction à la science politique, Paris, 1959.
469. Meynaud, J., Les groupes de pression en France, 1957.
470. Meynaud, J., Les groupes de pression internationaux, Lausanne, 1961
471. Meynaud, J., Les groupes de pression, P.U.F., Paris, 1960.
472. Meynaud, J.; Sigyanski, D., Les groupes de pression dans la communauté
européenne, 1958-1968: Thèses et travaux politiques, Institut d’études européennes
de l’Université libre de Bruxelles, Institut de sociologie, 1971.
473. Miaille, M., L’État de droit, Introduction – une critique du droit constitu-
tionnel, Maspero, Presses Universitaires de Grenoble, 1978.
Bibliografie 741
474. Michels, R., Les partis politiques, Flammarion, Paris, 1971.

475. Milza, P., «Racisme», în Dictionnaire constitutionnel, Duhamel, O.; Mény,
Y. (dir.), P.U.F., Paris, 1992.
476. Monod, A., Le financement des campagnes électorales. Guide pratique,
Berger-Levrault, Paris, 2000.
477. Monrhoof, F., La dissolution des Assemblées législatives dans les Consti-
tutions modernes, Roma, 1953.
478. Montesquieu, L’Esprit des lois, Classiques Garnier, Paris, 1955.
479. Montesquieu, VIe Lettre de la Montagne, Œuvres complètes, t. III.
480. Moschonas, G., «Parti social-démocrate», în Dictionnaire constitutionnel, O.
Duhamel, O.; Mény, Y. (dir.), P.U.F., Paris, 1992.
481. Muller, P.; Saez, G., Néocorporatism et crise de la représentation, Econo-
mica, Paris, 125, sous la direction de F. d’Arcy.
482. Muraru, I. i colectiv, Constitu iile române, Bucure ti, R.A.M.O., 1993.
483. Muraru, I., Drept constitu ional i institu ii politice, Actami, Bucure ti, 1995.
484. Muraru, I.; T n sescu, E.S., Drept constitu ional i institu ii politice, Lumina
Lex, Bucure ti, 2001.
485. Muraru, I.; T n sescu, E.S., Drept constitu ional i institu ii politice, vol. I,
All Beck, Bucure ti, 2003.
486. Murdock, G.P., The Processing of antropological Materials în A.L. Kroeber
(ed), Antropology Today: An Encyclopedic Inventory, Chicago, University of
Chicago Press, 1953.
487. Nadel, S.F., Byzance noir, Paris, Maspéro, 1971.
488. Nak-in, S., Les ministres de la V-e République française, LGDJ, 1986.
489. N stase Georgescu, M., Drept constitu ional i institu ii politice, Sylvi,
Bucure ti, 2001.
490. Negulescu, P., Curs de Drept Constitu ional, Bucure ti, 1937.
491. Negulescu, P., Partidele politice, Cultura Na ional , Bucure ti, 1926.
492. Nguyen, Le Mong, Les systèmes politiques démocratiques contemporains,
S.T.H., Paris, 1992.
493. Nica, E. M., Timpul sau timpii liberei administr ri – drept fundamental à la
Roumaine?, Revista de studii socio-umane nr. 7/2005.
494. Ogg, F.A.; Ray P.O., Le gouvernement des Etat-Unis d’Amérique, P.U.F.,
Paris, 1958.
495. Opinions de Napoléon..., F. Didot, 1833.
496. Ostrogorsky, M., La Démocratie et les partis politiques, Seuil, Paris, 1979.
497. Ouguergouz, F., „La Commision affricaine des droits de l’homme et des
peuples, bilan d’activites 1988-1989 ”, A.F.D.I., 1989.
498. Owen, B., Le système électoral et son effet sur la représentation parle-
mentaire des partis: le cas européen, LGDJ, Paris, 2002.
499. Pactet, P., Droit constitutionnel et institutions politiques, Armand Colin,
Paris, 2001.
500. Pactet, P., Institutions politiques. Droit constitutionnel, Masson, Paris, 1992.
501. Pactet, P., Institutions politiques. Droit constitutionnel, Masson, Paris, 1986.
502. Pactet, P., L’évolution contemporaine de la résponsabilité gouvernamentale
dans les démocraties pluralistes, în Mélanges Brudeau, LGDJ, Paris, 1977.
503. Panebianco, A., Political parties: Organisation and Power, Cambridge,

Cambridge University Press, 1988.
504. Pansey, H. de, De l’autorité judiciare en France, Ed. Th. Barrois, 3e éd.,
1827, t. 2.
505. Parodi, J.-L., La proportionnalisation du système institutionnel ou les effets
pervers d’un système sans contrainte, „Pouvoirs” nr. 32/1985.
506. Parodi, J.-L., Les fonctions du Parlement dans les démocraties occidentales,
F.N.S.P., 1967.
507. Peces-Barba M., Gregorio, Théorie générale des droits fondamentaux,
LGDJ, Paris, 2004.
508. Pellaux, R., Remarques sur le mot et notion d’executif, Mélanges P. Roubier,
Dalloz et Sirey, Paris, 1961, t. 1.
509. Percheron, A., La socialisation politique, Armand Colin, Paris, 1993.
510. Pescatore, P., Introduction a la science du droit, Centre universitaire de
l’Etat, Office des imprimés de l’État, Luxembourg, 1978.
511. Pettit, Ph., Républicanisme. Une théorie de la liberté et du gouvernement,
Gallimard, Paris, 2004.
512. Pfersmann, O., De l’impossibilité du changement de sens de la constitution,
în Mélanges Pierre Pactet, Dalloz, 2003.
513. Philip, L., Les Cours Constitutionnelles în Leca et M. Grawitz, Traité de
Science Politique, Paris, 1985.
514. Philip, V.C., La Cour de Justice des Communautés européennes, „Que
sais-je?”, P.U.F., Paris, 1983.
515. Philipe, L., Les Cours constitutionnelles, în Grawitz et Leca, vol. 2, 1985.
516. Pitts, J. R., La communauté délictuelle, Esprit, janvier, 1970.
517. Plasseraud, Y., L’identité, Montchrestien, Paris, 2000.
518. Poireur, Y., Marché de la communication et mutation de la vie politique, în
La communication politique, P.U.F., Paris, 1991.
519. Policar, A., Principes du libéralisme et pluralisme culturel, în Rapport a
autrui et personne citoyenne, Ed. Gilles Ferréol, 2002.
520. Polin, C., Le totalitarisme, Pris, P.U.F., Paris, coll. «Que sais-je?», 1982.
521. Popa, N.; Dogaru, I.; D ni or, Gh.; D ni or D.C., Filosofia dreptului.
Marile curente, Editura All Beck, Bucure ti, 2002.
522. Portelli, H., Démocratie chrétienne, în Dictionnaire constitutionnel,
Duhamel, O.; Mény, Y. (dir.), P.U.F., Paris, 1992.
523. Portelli, H., Les régimes politiques européens, Librairie Générale Française, 1994.
524. Poullain, B., Remarques sur le modèle français de contrôle de constitu-
tionnalité des lois, Pouvoirs nr. 13/1986.
525. Poutignat, Ph.; Streiff-Fenart, J., Théories de l’ethnicité, P.U.F., Paris, 1995
526. Pouvoir et liberté, Etudes offertes à Jacques Mourgeon, Bruylant, Bruxelles,
1998.
527. Pradelle, V.A. de la, De l’éxecution des décision de Justice internationale,
Rev. dr. international, 1934.
528. Prélot, M., Institutions politiques et droit constitutionnel, 5e édition, Dalloz,
Paris, 1972.
Bibliografie 743
529. Prélot, M., Institutions politiques et droit constitutionnel, Dalloz, Paris, 1961.
530. Prélot, M., La théorie de l’Etat dans le droit fasciste, Mélanges Carré de R.C.
de Malberg, 1933, reed. 1977.
531. Prélot, M.; Boulouis, J., Institutions politiques et droit constitutionnel, 7e éd,
1978.
532. Prélot, M.; Boulouis, J., Institutions politiques et droit constitutionnel,
533. Procès équitable et enchevêment des espaces normatifs, sous la direction de
Hélène Ruiz Fabri, Société de Législation Comparée, 2003.
534. Procès pénal et droit de l’homme, vers une conscience européenne, Travaux
du colloque organisé au Centre George-Pompidou par la Bibliothèque publique
d’information et le journal Le Monde, 26 et 27 mars 1991, P.U.F., 1992.
535. Quermonne, J.-L., Les régimes politiques occidentaux, Paris, Seuil, Paris,
1986.
536. R. von Ihering, L’évolution du droit, trad. fr., Paris, 1901.
537. Rae, D.W., The political concequences of electoral laws, New Haven,
Londres, a II-a edi ie, 1971.
538. Rawls, J., Justice et démocratie, Seuil, Paris, 1993.
539. Rawls, J., Political Liberalism, New York, Columbia University Press, 1993.
540. Rawls, J., Théorie de la justice, Seuil, Paris, 1987.
541. R dule u, S., Libert i fundamentale, Editura Didactic i Pedagogic ,
Bucure ti, 2006.
542. Rees, G., Effets des arrêts de la Cour européenne des droits de l’homme en
droit interne et pour les tribunaux nationaux, Actes du 5e colloque international sur la
Convention européenne des droits de l’homme, Francfurt, 9-12 aprilie 1982.
543. Renan, E., Qu’est ce qu’une Nation? în E. Renan, Discours et Conférences,
Calmann Levy, 1887.
544. Renard, G., Le droit, la justice et la volonté, P.U.F., Paris, 1949.
545. Renoux, Th., Villiers, M. de, Code Constitutionnel, Litec, Paris, 2005, p. 337.
546. Rezek, F., Drept interna ional public. Curs introductiv, Vasile Goldi
University Press, Arad, 2003.
547. Ride, A., Le statut du Ministère public: une question d’équilibre des pou-
voirs? în Justice et démocratie, Textes réunis par Simone Gaboriau et Hélène Pauliat,
Presses Universitaires de Limoge, 2003.
548. Rigaux F., Style du pouvoir ou pouvoir de style?, Ann. dr. Louvain, 1982.
549. Rigaux, F., La loi des juges, Odile Jacob, Paris,1997.
550. Rigaux, F., La nature de controle de la Cour de cassation, Bruxelles,
Bruylant, 1966.
551. Rihoux, B., Les partis politiques: organisations en changement. Le test des
écologistes, Harmattan, Paris, 2001.
552. Rivero J., Le Jude administratif français: un Juge qui gouverne?, în Pages de
doctrine, LGDJ, Paris, 1980.
553. Rivero J., Les libertés publique, T. 1, Les droits de L’homme, P.U.F., 1973.
554. Rivero, J, Rapport de synthèse, în L. Favoreu (ed.) Cours constitutionnelles
européennes et droits fondamentaux, Aix-en-Provence, 1982.
555. Rivero, J., Corps intermédiaires et groupes d’intérêts, Sem. soc. de France,
1954.
556. Rivero, J., Droit administratif, edi ia a XII-a, Dalloz, Paris, 1987.
557. Rivero, J., Vers de nouveaux droits de l’homme, Revue des Sciences morales
et politiques, 1982, nr. 4.
558. Rivière, C., Anthropologie politique, Armand Colin, Paris, 2000.
559. Robert, J., La liberté de religion, de pensée et de croyance, în Cabrillac
Rémy, Frison-Roche Marie-Ane, Revet Thierry, Droits et libertés fondamentaux,
560. Robert, J., Libertés publiques et droit de l’homme, Montchrestien, Paris,
1988.
561. Roig, C., Dissolution automatique et réforme constitutionnelle, Revue
française de science politique nr. 3/1964.
562. Rolin, H., La pratique des mandats, R.C.A.D.I., 1927, T. IV.
563. Rolin, H., L’autorité des arrêts et des décisions des organes de la Convention
européenne des droits de l’homme, Revue des droits de l’homme, 1973.
564. Rolland, P., La protection des libertés en France, Dalloz, Paris, 1995.
565. Rosanvallon, P., La Crise de l’Etat-Providence, Seuil, Paris, 1981.
566. Rothstein, B., Institu iile politice: o perspectiv de ansamblu, în Goodin i
Klingemann (coord.), Manual de tiin politic , Polirom, Ia i, 2005, p. 127-154.
567. Rotry, R., Repense la démocratie, în Démocratie, sous la direction de R.
Darnton et O. Duhamel, Edition du Rocher, 1998.
568. Roubier, P., Droits subjectifs et situations juridiques, Dalloz, Paris, 1963.
569. Roubier, P., Le droit transitoire (conflits de lois dans le temps), Dalloz,
Sirey, Paris, 1960.
570. Roubier, P., Les conflits de lois dans le temps, Paris, 1929.
571. Rousseau, Ch., La cessation du mandat international, R.P.P., 1932.
572. Rousseau, D., Droit du contentieux constitutionnel, Montchrestien, Paris,
1990.
573. Rousseau, D., Droit du contentieux constitutionnel, Montchrestien, Paris,
2001.
574. Rousseau, D., La justice constitutionnelle en Europe, Montchrestien, Paris,
1998.
575. Rousseau, D., Une résurrection: la notion de constitution, R.D.P. nr. 1/1990.
576. Rousseau, J.-J., Contractul social, Editura tiin ific , Bucure ti, 1957.
577. Rousseau, J.-J., VIe Lettre de la Montagne, Œuvres complètes, t. III.
578. Rouvillois, Fr., Construction d’une énigme: «La souveraineté nationale
appartient au peuple français» în Les évolutions de la souveraineté sous la direction
de Dominique Maillard Desgrées du Loû, Montchrestien, Paris, 2006.
579. Ruiz Fabri, H., (sous la direction de) Procès équitable et enchevêment des
espaces normatifs, Société de Législation Comparée, Paris, 2003.
580. Saint-Bonnet, F., L’Etat d’exception, P.U.F., Léviathan, Paris, 2001.
581. Samama, G. (dir.), La justice, Ellipses, Paris, 2001.
582. Sandel, M., La république procédurale et le moi désengagé, in Libéraux et
communautariens, P.U.F., Paris, 1997.
Bibliografie 745
583. Sartori, G., Teoria democra iei reinterpretat , Polirom, Ia i, 1999.

584. Sartori, G., Théorie de la Démocratie, Paris, A. Colin, Paris, 1973.
585. Savatier, R., L’inflation législative et l’indigestion du corps social, Recueil
586. S uleanu, L.; R dule u, S., Dic ionar de expresii juridice latine, Europa,
Craiova, 1995.
587. S uleanu, L.; R dule u, S., Dic ionar de expresii juridice latine, Editura
tiin ific , Bucure ti, 1999.
588. Schönberger, C., Etat de droit et Etat conservateur: J. Friedrich Julius Stahl,
în Figures de l’Etat de dtroit, Jouanjan O. (dir.), Presses Universitaires de Strasbourg,
2001.
589. Schutter, Olivier De, La fonction des groupes de pression dans la
communauté européenne în Courier hebdomadaire nr. 1398-1399/1993.
590. Schwalm, R.P. Marie-Benoit, La société, l’État, Flammarion, 1937.
591. Schwartzenberg, R.-G., La France sans Constitution, în Mélanges Patrice
Gélard, Montchrestien, Paris, 1999.
592. Schwartzenberg, R.-G., L’Etat spectacle, Flammarion, Paris, 1977.
593. Seiler, D.-L., L’Actualité de l’approche des partis politiques en terme de
clivages socio-politiques, în Les partis politiques. Quelles perspectives?, sous la
direction de Dominique Andolfatto, Fabienne Greffet, Laurent Olivier, L’Harmattan,
2001.
594. Seiler, D.-L., Le mode de scrutin fait-il élection?, în Le mode de scrutin
fait-il élection?, Pascal Delwit et Jean-Michel De Waele (éd), Institut de Sociologie,
Sociologie politique, Editions de l’Université de Bruxelles, 2000.
595. Seiler, D.-L., Les partis politiques, Armand Colin, Paris, 2000.
596. Seiler, D.-L., Partis et familles politiques, P.U.F., Paris, 1980.
597. Séners, F., La prohibition de la tutelle d’une collectivité territoriale sur une
autre, Conseil d’Etat, 12 décembre 2003, Département des Landes, R.F.D.A., 2004,
p. 518-524.
598. Shapiro, M., Freedom of Speech: The Supreme Court and Judicial Review,
Englewood Cliffs, N.J., Prentice Hall, 1966.
599. Shonfeld, W., Obediance and revolt. French Behavior toward autority,
Beverly Hills, Sage Publications, 1976
600. Sieyès, E., Qu’est-ce que le Tiers Etat, Quadrige/P.U.F., 1982.
601. Smith, A.D., Chosen people: why etnic groups survive, Etnic and Rasial
Studies, vol. 15, nr. 3/1992.
602. Smith, E., Non-rétroactivité, Constitution norvégienne et tradition euro-
péenne, R.F.D.C. nr. 39/1999.
603. Soyer, J.-Cl., Manuel de droit pénal et de procédure pénale, LGDJ, Paris,
1987.
604. Stefani, G.; Levasseur, G.; Bouloc, B., Procédure pénale, Dalloz, Paris, 1999.
605. Stock, J., „Noi programe i comunicarea audiovizual ”, colocviul organizat
de C.N.C.A., 7-8 ianuarie 1986.
606. Stone, A., Qu’y a-t-il de concret dans le contrôle abstrait aux Etats-Unis?,
R.F.D.C. nr. 34/1998, p. 227-250.
607. Stone, F.F., Institutions Fondamentales du droit des Etats-Unis, Paris, 1965.
608. Stoyanowsky, Théorie générale des mandats, Paris, 1925.
609. Sudre, F., Droit international et européen des droits de l’homme, P.U.F.,
Paris, 1997.
610. Tabet, J., La faculté d’empêcher du chef de l’Etat en droit comparé. Droit du
chef de l’Etat de s’opposer aux lois, Berytus Nutrix Legum, Bruylant, Delta, LGDJ,
2001.
611. Tassin, E., Qu’est-ce qu’un sujet politique? Remarques sur les notions
d’identité et d’action, Esprit nr. 3-4/1997.
612. Terré, F., Introduction générale au droit, Dalloz, Paris, 1991.
613. Terré, F., Le rôle actuel de la maxime «nul n’est censé ignorer la loi», Étude
de droit contemporain, XXX, 1966.
614. Terré, F., Sur la notion de droits et libertés fondamentaux, în Droits et
libertés fondamentaux, Dalloz, Paris, 1995.
615. Toinet, M.F., Le système politique des Etats-Unis, P.U.F., Paris, 1987.
616. Toulemonde B., Manuel de science politique, Presses Universitaires de Lille,
1985.
617. Touraine. A., «Qu’est-ce que la démocratie?», Fayard, Paris, 1994.
618. Trade,G., Les transformations du pouvoir, Paris, 1899.
619. Troper, M., Fonction juridictionnelle ou pouvoir judiciaire? în Pouvoirs nr.
16, P.U.F., 1981.
620. Troper, M., La logique de la justification du contrôle de la constitutionnalité
des lois, în Mélanges P. Pactet, Dalloz, 2003.
621. Troper, M., L’interprétation de la déclaration des droits. L’exemple de
l’article 16, Revue Droits nr. 8/1988.
622. Tumin, M.A., A Dictionary of the Social Sciences, New York, Free press,
1964.
623. Tunc, V.A., Les Etats-Unis, Dalloz, Paris, 1977.
624. Turpin, D., Droit constitutionnel, P.U.F., Paris, 1999.
625. Une constitutions pour l’Europe?, sous la direction de Renaud Dehousse,
Presses de sciences pro, 2002.
626. Union interparlementaire, Les parlements dans le monde, P.U.F., Paris, 1977.
627. Valéry, P., Note sur l’idée de dictature, Revue hebdomadaire, 1927.
628. Vallée, Ch., Le droit des Communautés européennes, P.U.F., Paris, 1983.
629. Van, R., Les mandats internationaux, Paris, 1927-1928, vol. 1 i 2.
630. Vazeilles, D. (dir.), Identités et droits des minorités culturelles et linguis-
tiques, Université Paul-Valéry, Montpellier, 2000.
631. Vedel, G., «L’égalité», în la Déclaration des droits de l’homme et du citozen
de 1789, ses origine, sa pérenité, La documentation française, Paris, 1990.
632. Vedel, G., Cours de droit constitutionnel et d’institutions politiques, Les
cours de droit, 1959-1960.
633. Vedel, G., Organigrammes des institutions françaises, Armand Colin, Paris, 1971.
634. Vedel, G., Organigrammes des institutions françaises, Armand Colin, 1971.
635. Velu, J., A propos de l’autorité jurisprudencielle des arrêts de la Cour
européenne des droits de l’homme: vues en droit comparé sur des évolution en cours,
în Nouveaux itinéraires en droit, Homage à F. Rigaux, Bruylant, Bruxelles, 1993.
Bibliografie 747
636. Velu, J., Droit public, T. 1, Le statut des gouvernants, Bruylant, Bruxelles,
1986.
637. Velu, J., La dissolution du Parlement, Bruylant, Bruxelles, 1966.
638. Viet, J., La notion de rôle en politique, Revue Française de Science Politique
nr. 2/1960, p. 309-334.
639. Villey, M., Leçons d’histoire de la philosophie du droit, I-a edi ie, 1957.
640. Villiers, M. De; Renoux, Th.S., Code constitutionnel, Litec, Paris, 2001.
641. Vincent, F.; Guinchard, S.; Montagnier, G.; Varinard, A., La Justice et ses
institutions, Dalloz, Paris, 1991.
642. Vintil , Gh., Aspecte generale re inute din practica instan elor judec tore ti
privitoare la m surile privative de libertate, Revista de tiin e juridice nr. 9/1997,
Craiova.
643. Violle, P., La C.S. et la représentation politique aux Etats-Unis, L.G.D.J,
Paris, 1972.
644. Virally, M., Sur un pont aux ânes: les rapports entre droit international et
droit internes, Mélanges Rolin, Paris, Pedone, 1964.
645. Volff, J., Le Ministère public, P.U.F., 1998
646. Vonica, R.P., Solu ionarea contesta iilor având ca obiect constitu ionalitatea
unui partid politic, în a IV-a Edi ie a Zilelor Constitu ionale Româno-Franceze,
Bucure ti, 3-4 octombrie 2000.
647. Vos, G. De, Conflict and Accomodation, în G. De Vos i L. Romanucci-Ross
(eds.), Etnic Identity: Comunities and Change, Palo-Alto, Calif, Mayfield, 1975.
648. Waline, M., Manuel élémentaire de droit administratif, 2e éd., 1939.
649. Walzer, M., La critique communautarienne du libéralisme, în Libéraux et
communautariens, Textes réunis par André Berten, Pablo da Silveira, Hervé Pourtois,
650. Weber, Y., La crise du bicamérisme, R.D.P., 1972.
651. Werner, A., Contribution à l’étude de l’application de la loi dans le temps en
droit public, R.D.P., 1982.
652. Werner, A., Contribution à l’étude de l’application de la loi dans le temps en
droit public, R.D.P., 1982.
653. Wilson, F.L., Les groupes d’intérêt sous la cinquième République, Revue
Française de science politique vol. XXXIII/1983.
654. Wunenburger, J.-J., Raison et déraison de l’idée de nation: le clair-obscur du
politique, în L’Idée de Nation, E.U.D., 1986.
655. Ysmal, C., Les partis politiques sous la Ve République, Paris, Montchrestien,
1989.
656. Ysmal, C., Parti Libéral, în Dictionnaire constitutionnel, Duhamel, O.; Mény,
Y. (dir.), P.U.F., Paris, 1992.
657. Yu-lan, F., Précis d’histoire de la philosophie chinoise, Payot, Paris, 1952.
658. Zenati, F., La jurisprudence, Dalloz, Paris, 1991.
659. Zimmer, W., Table ronde «Constitution et sécurité juridique», în Annuaire de
Justice Constitutionnelle, 1990.
Index alfabetic*
Abilitare, 73, 106, 177, 424 i urm. Agent, 220, 338, 364 i urm., 501 i
Abrogare, 148, 168 i urm., 383 i urm., 656
urm., 568, 672 Aleg tor, 70, 94 i urm., 101 i urm.,
Acces 206 i urm., 219 i urm., 231 i urm.,
– la justi ie, 396, 590, 702 251, 269, 289, 337 i urm., 388
– la dosar, 603, 606 Alegeri
Absenteism, 338 i urm. – control, 93
Absolut (veto), 415, 456 – europene, 136
Absolutism, 44 i urm., 98, 299, 361, – generale, 219
481, 534 – locale, 104 i urm., 124, 355
Acord interna ional, 705 – parlamentare, 152, 204, 241, 347
Act – par iale, 416 i urm.
– administrativ, 178, 424, 449, 591, – preziden iale, 213, 482, 684, 688
670, 694, 717 i urm. Alternan , 243 i urm.
– de guvern mânt, 442 i urm. Amendament, 73, 120, 146, 420 i
– de natur legislativ , 71, 697 urm., 475, 657 i urm.
– de organizare a execut rii legii, 71, Amparo, 662, 716 i urm.
106, 393 Anarhism, 85
– interna ional, 613 Anchet , 425, 467 i urm., 588
– jurisdic ional, 427 Anexare, 31, 129 i urm., 325
– legislativ, 406, 501, 716 Ap rare
Acuzat, 436, 587 i urm. – drept la, 470, 586, 599 i urm.
Aderent, 217, 228 i urm., 541 – na ional , 507
Administra ie Apel, 655 i urm., 705, 722
– central , 105 i urm. Aplicare direct
– delegat , 122 i urm. – a tratatelor interna ionale, 68, 78,
– dualist , 122 449, 506, 692
– local , 106 i urm. – a Constitu iei, 547, 572, 606, 658,
– public , 374, 696 i urm. 695
Adunare Aplicarea legii
– Adunarea Deputa ilor, 319, 466 – în timp, 441, 580
– Adunarea Na ional , 98, 268, – asupra persoanelor, 152, 325, 610
385, 412, 677, 697 – în ordinea sistemic , 434
– constituant , 372, 380 i urm., 697 – mai favorabile, 568
– legislativ , 120, 177, 467 Arbitraj, 29, 44, 326, 445, 477, 569,
– regim de adunare, 454, 492 638, 672
*
Cifrele fac trimitere la num rul de pagin .
Arestare preventiv , 586, 589 i urm., Bloc de constitu ionalitate, 373, 643,
595 i urm., 700 703 i urm.
Aristocra ie, 483 i urm. Buget, 99, 107, 218, 303, 406, 424
Armat , 76 i urm., 129, 235, 482 Buletin de vot, 339, 341
Asisten , 80, 199, 327, 439, 512, 536, Bundesrat, 121 i urm., 675
604 i urm. Bundestag, 121, 276, 342, 453, 675
Asocia ie, 131, 187, 282 Burghezie, 92, 534
Autoadministrare, 103
Autocra ie, 49, 83
Autodeterminare, 39, 85, 269, 528 Cabinet, 121, 238, 400, 458 i urm.
Autonomie Camera, 45, 117, 356, 407 i urm., 476
– contractual , 107 Camera Deputa ilor, 380, 430
– fa de stat, 44, 49, 104, 303 Camera Reprezentan ilor, 122, 279,
– financiar , 105, 107, 125 413, 419
– func ional , 412 Campanie electoral , 209, 265, 288, 345
– individual , 49, 57 i urm., 88, 522 Cancelar, 430, 453, 478
– local , 102 i urm. Candidat, 94 i urm., 207, 265, 342
– politic , 110 i urm., 123 Candidatur , 342
– principiul, 108, 118 Canton, 99 i urm., 664
Autoritarism, 53 i urm., 253, 542 Capitalism, 55, 258
Autoritate Cart
– administrativ ,, 152 – Carta european a limbilor
– constituant , 15 i urm., 38, 111, regionale sau minoritare, 298 i
144, 173 i urm., 361 i urm., 632, urm., 372, 374
640 i urm. – Carta social european , 621
– judiciar , 426, 440, 591 Celul , 229
– legislativ , 30, 410, 507 Cens, 193, 339
– public , 423, 533, 716 Centralism, 44, 114
Autoritatea lucrului judecat, 427, 437 Centralizare, 44, 102, 221, 342, 662
i urm., 511, 658, 724 Cet ean, 26, 58, 93, 183 i urm., 334,
Aviz, 126, 688 427, 521, 611
Avocat Cet enie, 24, 76, 191 i urm., 552, 610
– ales, 594, 602 Circula ie (libera), 24, 136, 201, 362,
– din oficiu, 590, 594, 602 565, 601
Avocatul poporului, 714 Circumscrip ie electoral , 94, 413
Azil, 77, 198 Circumstan e extraordinare, 481 i urm.
Clas social , 236, 255, 361, 535
Clauza na iunii celei mai favorizate, 197
Balotaj, 348 i urm. Clauz , 445
Bicamerism, 121, 339, 411 i urm. Clivaj, 205, 230
Bine comun, 23, 42, 532 Club
Bipartidism, 124, 240 i urm., 357, 460 – girondinilor, 213
Bipolarizare, 242 i urm., 280, 357 – iacobinilor, 213
Birocra ie, 155, 220, 228, 634 Coabitare, 245, 301
Biroul camerei parlamentare, 419 Coali ie electoral , 203
Index alfabetic 751
Colaborare între puteri, 126, 387, 486 Constitu ie

i urm. – func iile constitu iei, 142
Colectivit i locale, 43, 103 i urm. – ca stare a con tiin ei colective,
Colegiu electoral, 340, 413 144, 157, 173, 378, 540
Colonialism, 81 – cutumiar , 141 i urm., 148 i urm.
Colonii, 37, 130, 652 – garan ie de drepturi, 6, 143
Comisia european , 283, 587 i urm. – în sens formal, 137, 140
Comisia european a drepturilor – în sens material, 138 i urm., 175,
omului, 588 628
Comisie de anchet , 467 – mixt , 144
Comisie permanent , 467 – na ional , 145
Comitet, 18, 124, 213 i urm., 234, – politic , 137, 146, 372
652, 717 – scris , 3, 144 i urm., 666
Competen , 27, 64, 77, 134, 386 i – social , 4, 74, 146 i urm., 372 i
urm., 488, 662 urm.
Concordat, 31, 302 – statut al guvernan ilor, 144
Confedera ie, 115 i urm., 131 i urm., – instituirea, 379, 391
677, 716 – adoptarea, 372, 380 i urm., 567,
Conferin , 35, 37, 337, 420 650
Conflict – revizuirea, 106, 176, 383 i urm.,
– colectiv de munc , 205 583 i urm., 702, 717
– de interese, 325, 601 Constitu ionalitate, 8, 50, 118, 137,
– de norme, 169, 171, 447 i urm., 173, 178, 267, 374, 388, 547, 582,
541, 547, 664, 668 614, 633 i urm.
Conformitate, 97, 140, 143, 167 i Contencios, 180 i urm., 266, 354, 395
urm., 330, 449, 648, 667 i urm., 705 i urm., 442, 585, 628, 670 i urm.,
i urm., 724 706 i urm.
Congres, 112, 120, 213, 238, 272 i Contencios administrativ, 109, 434,
urm., 461 i urm., 678 547, 693
Consens, 7, 89 i urm., 171, 216, 279, Contencios constitu ional
306, 335, 359, 616 i urm. – al drepturilor i libert ilor
Conservator, 214, 243, 257, 427 fundamentale, 180, 683, 706
Consiliu, 33, 100, 111, 142, 282, 430, – al institu iilor, 266, 628, 683
482, 672 – al normelor, 627, 683, 723
Consiliu de mini tri, 111, 374, 400, Contencios electoral, 354, 683
475, 643, 697 Contract
Consiliu economic i social, 279, 282, – colectiv de munc , 43
514 – social, 71, 392, 538
Consiliu local, 104, 107 i urm., 339 Contractualism, 77, 190
Consiliu superior al magistraturii, 430 Contrasemnare, 452, 489
Consiliul Constitu ional, 29, 142, 265, Contraven ie, 583 i urm., 611
329, 527, 620, 642, 717 i urm. Contribu ii financiare, 218
Consiliu de stat, 417, 435, 448, 544, Control de constitu ionalitate
676, 714 – a posteriori, 625, 651, 656 i urm.,
Consiliul Europei, 37, 282, 298, 449, 552 662, 668, 709 i urm., 717 i urm.
– a priori, 626, 651, 668, 709 i urm., Curte de casa ie, 160, 428
712 Curte suprem , 117, 119, 277, 344,
– abstract, 510, 651, 656 i urm., 668 468 i urm., 556, 605, 649
i urm., 709, 712 Curtea Constitu ional a României, 95,
– concentrat, 651, 661, 667, 671 104, 161, 283, 322 i urm., 554, 567
– concret, 511, 654, 656, 661 i urm., i urm.
668 i urm., 709, 711 i urm., 721 Curtea de Justi ie a Comunit ilor
– difuz, 650, 654 i urm., 658, 661 i Europene, 78 i urm., 134, 517, 584
urm., 675, 709, 721 Curtea European a Drepturilor
– din oficiu, 575, 664, 681, 717 Omului, 79, 267 i urm., 301, 449,
– la sesizare politic , 668 548, 588
– la sesizarea instan elor ordinare, 668 Curtea Interna ional de Justi ie, 445
– pe calea ac iunii, 651, 654, 662, Curtea Permanent de Justi ie, 170, 445
667, 715, 717 Curtea Suprem a Statelor Unite ale
– pe calea excep iei, 651, 654, 656, Americii, 449, 652 i urm.
662, 664, 717 Cutum , 77, 141 i urm., 525
– politic, 630, 632, 645, 661, 675 Cvorum, 388, 422, 457, 510, 710
Control de conven ionalitate, 179, 602
Control de legalitate, 50, 179, 396,
427, 449 Decizie, 17, 45, 74, 85, 92, 98 i urm.,
Control parlamentar, 261, 402, 470 i 120 i urm., 152, 212, 385 i urm.,
urm., 507, 640, 673 438, 485, 510 i urm., 544
Conven ia de la Geneva, 198 Decizie a Cur ii Constitu ionale, 142,
Conven ia de la Viena, 33, 78, 170 344, 470, 653, 692 i urm.
Conven ia European a Drepturilor Decizie european , 428, 449, 588
Omului, 78 i urm., 162, 197, 283, Declara ia Drepturilor Omului i Cet -
306, 319, 592, 704 eanului, 368, 544, 548, 565, 640
Conven ia partidului, 461 Declara ia Universal a Drepturilor
Conven ie colectiv , 283 Omului, 36, 704
Conven ie constitu ional , 120, 149 Declara ie de politic general , 211
Conven ie interna ional , 199 Declara ie prealabil , 625 i urm.
Cooptare, 429, 514 Decolonizare, 218, 249, 383
Corp electoral, 337 i urm., 415 Deconcentrare, 103 i urm., 278
Corporatism, 334, 515 Decret, 123, 453, 581, 611
Corup ie, 216, 343, 468 Decret-lege, 215, 234, 423, 509, 587,
Cre tin-democrat, 93, 215, 247, 258 699
Cre tinism, 6, 303 i urm. Decupaj electoral, 343
Criterii de nediscriminare, 314, 622 Delegare
Criz , 231, 455, 472, 510 – a competen elor, 96, 395
Cult(e), 300 i urm. – a puterii, 80, 176
Cumul de mandate, 356 i urm. – a suveranit ii, 73
Cumularea puterilor, 393, 485, 520, 640 Deliberare, 399, 421, 456 i urm., 509,
Curte, 134, 172, 269, 645 719
Curte constitu ional , 28 i urm., 96, Delict, 471, 507
117 i urm., 268, 374, 428 Delict de opinie, 703
Index alfabetic 753
Delimitare a teritoriului, 27 Dizolvare, 97, 111, 261, 336, 357, 417,

Demisie, 399, 452, 463, 466, 476, 490 450 i urm., 492, 688
Demitere, 490, 518, 680 Domeniu rezervat, 424, 507, 523, 720
Demnitate public , 230 Drapel, 235
Demnitate uman , 158, 551, 555 i Dreapta (ca temperament politic), 251
urm., 623 Drept
Democra ie – al persoanei v t mate de o
– cre tin , 258 autoritate public , 547
– direct , 92, 101, 113 – comunitar, 80, 133, 446, 449, 517
– electoral , 86 – comunitar derivat, 80, 136
– formal , 255 – constitu ional, 3 i urm., 19, 38,
– liberal , 16, 49, 56, 87 i urm., 164, 95, 115, 128, 139 i urm., 202, 316
240, 267, 301, 317, 370, 409, 521, 608 i urm., 391, 449
– local , 103 – de a alege, 34, 93, 110, 193, 199,
– popular , 56, 81 i urm., 122, 155, 316, 341 i urm., 523
208, 635, 699 – de a cere o nou deliberare, 456 i
– real , 155, 255 urm., 509
– regal , 403, 407 – de a fi ales, 110, 193, 316, 341 i
– reprezentativ , 91 i urm., 213, urm., 523
255, 342, 408, 647 – de a fi ales în Parlamentul
– semidirect , 75, 143, 387 European, 34
Departament, 107, 399, 435 – de a sta în justi ie, 180, 547, 590
Deputat, 73, 96, 155, 319, 342 i urm., – de acces la cultur , 537
356 i urm. – de asociere, 184, 280 i urm., 317,
Deputat de drept, 412 565
Descentralizare, 103 i urm., 109 i – de autodeterminare, 561
urm., 116, 214, 233, 255, 278 – de mo tenire, 407, 565
Despotism, 39, 90 i urm., 403 – de proprietate, 26 i urm., 529,
Deten ie, 584, 589, 597 i urm. 534, 539 i urm., 565
Dezbateri, 72, 143, 231, 262, 341, 399, – de sejur, 198
419 i urm., 446 i urm., 474, 508 i – de vot, 73, 83, 92, 213, 232, 337 i
urm., 641 i urm., 717 i urm. urm., 417, 535, 549
Dictatura proletariatului, 365 – fundamental, 105, 154
Dictatur , 49 i urm., 53, 90, 201, 248, – intern, 64, 79, 114 i urm., 168 i
389, 481 i urm. urm., 306, 428, 444, 506
Directiv european , 134 – interna ional, 25 i urm., 32, 65,
Directorat, 400 68, 77 i urm., 108, 113 i urm., 131,
Disciplin de partid, 236 i urm., 358 168, 196, 306, 369, 506
Disciplin de vot, 124 – la ap rare, 60, 436, 470, 586 i urm.
Discriminare, 164, 222, 289, 309, 313, – la diferen , 164, 330, 409, 546,
324 i urm., 554 i urm., 613 i urm., 554, 561, 565
623 – la grev , 31, 541
Discriminare pozitiv , 88, 329 i urm. – la informa ie, 105, 532, 565
Dispozitiv, 154, 266, 355, 638, 724 – la integritate fizic , 560, 565
Divinitate, 42, 68 i urm., 364 – la integritate psihic , 560, 565
– la înv tur , 536, 560, 565 – relative, 542 i urm., 577

– la munc , 536, 565 – sociale, 192 i urm., 282, 439, 536
– la ocrotirea s n t ii, 536 – i libert i ale cet enilor, 144, 193,
– la un mediu s n tos, 537 324, 369, 550
– la un nivel de trai, 536 Dualism judiciar, 168, 504
– la via , 79, 528, 560, 565 Duce, 484
– la via intim , familial i privat , Dumnezeu, 45, 69, 154, 361, 364, 404
541, 561, 565
– natural, 38, 58 i urm., 67, 85, 154,
172, 192 i urm., 367, 448, 525, 538 Ecologist, 259
i urm. Economie, 53, 81, 122, 252, 417, 536
– obiectiv, 62, 154 Echilibrul puterilor, 289, 469
– parlamentar, 155, 635 Echitate, 349, 566, 656, 695
– pozitiv, 3, 48, 67 i urm., 159, 173, Educa ie, 155, 206 i urm., 526
298, 336, 355, 376 i urm., 422, 448, Efect inter partes, 438, 658 i urm., 717
525, 539, 583 Efect erga omnes, 449, 511, 654, 663,
– privat, 25, 29, 63 i urm., 70, 92 i 673, 712, 723
urm., 119, 129, 148, 177, 188, 391, 443 Egalitarism, 56 i urm., 86 i urm.,
– public, 13, 26, 39, 62 i urm., 92 i 161, 269, 308, 554, 608, 612
urm., 107, 127, 147, 177, 216, 262, Egalitate
357, 391 – a armelor, 607
– sindical, 280 i urm. – a votului, 338 i urm.
– subiectiv, 58, 64 – beneficiarii, 87, 610
Dreptate, 47, 76, 157 i urm., 194, 370, – ca identitate, 86, 161
409, 427, 547, 559 – ca interzicere a privilegiilor, 87, 624
Drepturi – ca nediscriminare, 87, 624
– absolute, 96, 538, 542 i urm. – ca prohibire a arbitrarului, 621
– ale omului, 32 i urm., 78 i urm., – de acces, 88, 555, 700
– de anse, 88, 230, 332, 344, 555
127, 180, 306, 444 i urm., 469, 517,
– de tratament, 30, 164, 194, 324, 621
523, 533 i urm.
– democratic , 87, 700
– ale persoanei, 57, 144, 193 i urm.,
– economic , 87
199, 310 i urm., 524, 538, 541, 590
– formal , 86 i urm., 158, 164, 609
– câ tigate, 160, 441, 576 i urm.
– individual , 637, 700
– civile, 79, 193 i urm., 338
– în drepturi, 63, 305, 315, 329, 553,
– colective, 38, 105, 110, 282, 299,
602, 609 i urm., 700
306 i urm., 315, 332 i urm. – în fa a justi iei, 87
– culturale, 536 – în fa a legii, 31, 609 i urm.
– de crean , 543 i urm. – material , 86 i urm., 331, 609 i urm.
– economice, 53, 192, 282, – oportunit ilor, 87
– eventuale, 543 – politico-juridic , 87 i urm., 164,
– individuale, 38, 49, 58 i urm., 190, 609
110, 152 i urm., 187, 299, 315, 332, – propor ional , 87
402, 439, 522 – reglementarea, 610
– politice, 34, 79, 110, 139, 191 i – sexelor, 230
urm., 197, 314 i urm., 338, 523 – social , 87
Index alfabetic 755
Electorat, 93 i urm., 204 i urm., 241, Federa ie, 111 i urm., 120 i urm., 686
346 i urm., 450, 535, 599 Feed-back, 18
Elector, 93, 207, 219 i urm., 259 Femei, 11 i urm., 83, 230, 293, 678, 725
Eliberare, 103, 190, 304, 535 i urm. Fidelitate fa de ar , 193
Eligibilitate, 341, 413, 678 Filial , 222, 234
Elite, 55, 224 i urm. Finan area campaniei electorale, 220,
Epuizarea c ilor de atac, 81 343
Etic , 47, 443, 526 Finan area partidelor politice, 218 i
Etnie, 296 i urm., 322, 555 urm., 262 i urm., 292
Excep ie de ilegalitate, 518, 671 Finan e, 122, 128, 203, 471
Excep ie de neconstitu ionalitate, 532, Form
575, 656 i urm., 715 i urm. – de stat, 96 i urm.
Exces de putere, 448, 612, 657 – de guvern mânt, 82, 100, 252
Executarea Formalism, 437 i urm., 636
– actelor administrative, 199, 512 Forma iuni politice, 257
– hot rârilor judec tore ti, 395, 585, For institu ionalizat , 7, 41, 496
725 For e sociale, 9, 148, 297
– legilor, 119, 156, 397 i urm., 401, Francmasonerie, 23
517, 671 Fran a, 29, 45, 214, 251, 368, 466,
– pedepselor, 584 i urm., 593 670, 714
Exercitarea puterilor, 4, 73, 145, 204, Fraud electoral , 355
683, 698 Frontier , 198 i urm.
Exercitarea drepturilor i libert ilor Func ie
– regimuri, 621 i urm. – a organismului social, 501 i urm.,
– restrângerea, 187, 284, 530, 600 i 647
urm. – a statului, 480, 500, 502
Executiv – constituant , 360
– colegial, 399 – de control, 100, 671
– dualist, 399 – executiv , 498, 517 i urm.
– forme de, 399 – jurisdic ional , 502 i urm.
– monist, 399 – legislativ , 423, 488, 500, 517
– no iunea de, 397 i urm., 490, – privat , 680
– rolul, 401, 422, 518 – public , 123, 238, 356, 680, 713,
– structura, 398 Func ionar, 156, 530, 637
– unipersonal, 398 i urm., 518 Fürer, 55
Expulzare, 196 i urm.
Extr dare, 198 i urm.
Garantarea drepturilor i libert ilor,
158, 559, 706, 708, 720
Fac iune, 212 Garan ii
Fascie, 483 – de procedur , 590 i urm.
Fascism, 38, 69, 249, 309, 483, 542, – generale ale siguran ei persoanei,
671 586
Federalism, 31, 110 i urm., 120 i Genera ii de drepturi ale omului, 533 i
urm., 686 urm.
Grecia, 69, 302, 419, 473, 663 Independen a judec torului, 430 i
Grev , 276 urm., 590
Grup Independen a justi iei, 431
– cultural, 188, 272, 306 Independen , 28 i urm., 75, 98, 126,
– de interese, 7, 19 i urm., 43, 188, 157, 203, 266, 406, 429, 433, 487,
225, 270 560, 678
– de presiune, 14, 212, 273 i urm., Individ, 11 i urm., 56, 67, 85, 162,
342, 512 167, 189, 257, 293 i urm., 335, 377,
– etnic, 21, 272, 297, 306, 556 413, 468, 521 i urm., 619, 710
– lingvistic, 21, 189, 298, 306 Individualism, 56 i urm., 189, 228,
– parlamentar, 95, 213, 413, 668 311, 328, 561
– primar de identificare, 20, 292,334, Indivizibilitatea
554 – poporului, 108, 109 i urm.
– rasial, 21, 188, 295, 556 – statului, 108, 109, 316
– religios, 188, 306 – suveranit ii, 108 i urm., 305,
Guvern, 71, 121, 211, 238, 302, 398, 315, 317
400 i urm., 453 i urm., 672, 689, – teritoriului, 30, 108 i urm.
714 i urm. Inegalitate, 7, 182, 330, 343, 410
Guvern provizoriu, 400 Ineligibilitate, 354, 356
Guvernare local , 103 i urm. Inexisten , 23, 141, 168, 245, 316,
Guvernator, 103 i urm., 343 456, 563, 651, 687
Infrac iune, 60, 159, 199, 356, 436,
Guvern mânt
568, 583 i urm., 586, 591 i urm.,
– al judec torilor, 427
625, 703, 725
– direct, 99 i urm., 629
Ingerin , 68, 80 i urm., 118, 320,
– provizoriu, 400
491, 552, 601
– reprezentativ, 69, 91 i urm., 523
Ini iativ legislativ , 112, 277, 387,
– semidirect, 69, 98 i urm., 523
487, 508, 513, 681
Ini iativ popular , 100 i urm., 118,
143, 587
Idealuri ale Revolu iei, 373, 546, 643, Injonc iune431, 656
696, 698 i urm. Instan e
Imigrant, 298, 299 – administrative, 431
Impeachment, 679 – constitu ionale, 329, 552, 632, 668,
Imperialism, 35, 363, 370, 552 705, 708
Impozit, 76, 107, 122, 125, 255, 266, – extraordinare, 395, 436
339, 406, 470, 491, 558, 584, 619, – interna ionale, 68, 518
705 – ordinare, 269, 648
Imunitate jurisdic ional , 680 Institu ii, 17 i urm., 67, 76, 111, 118,
Imunitate parlamentar , 97, 355 132, 198, 207, 262, 300, 448, 456,
Inalienabilitate, 26 i urm., 109 488, 628, 683
Inamovibilitate, 430 i urm., 485, 590, Interes
679, 700 – general, 12, 62, 104, 220, 251,
Incompatibilitate, 122, 147, 266, 354 i 276, 282, 325 i urm., 532, 614, 619,
urm., 487, 622, 662, 680 i urm. – na ional, 101, 114, 124, 384
Incompeten , 385, 434, 691 – public, 227, 357, 469, 482
Index alfabetic 757
Integritatea teritoriului, 28, 109, 317 Justi ie, 3 i urm., 48, 81 i urm., 134,
Interpelare, 465 i urm. 180, 199, 252, 327, 347, 356, 378,
Interpretare, 83, 150 i urm., 185, 314, 388 i urm., 430, 446, 557, 590
368, 384, 437, 511, 552, 561, 575, Justi ie administrativ , 435
586, 643, 686, 717 Justi ie constitu ional , 6, 143, 328,
Interven ie, 49, 154, 278, 327, 376, 388, 428, 447, 627 i urm., 684, 706
418, 439, 478, 522, 573, 638
Invalidare, 37
Inviolabilitate, 353 i urm., 356, 611 Laicitate, 302 i urm.
Iresponsabilitate, 355, 488, 583, 680, Land, 117 i urm., 125, 353, 650, 670,
687 684, 713
Islam, 23, 303 i urm. Legalitate, 118, 171, 178, 363, 396,
Iusnaturalism, 67, 448, 639 442, 597, 645
Izvoare de drept, 43, 434 Legalitatea infrac iunilor i pedepselor,
163, 569, 625
Lege
Închisoare, 15, 584, 593 – bugetului, 424
Înregistrare, 213, 215, 288, 688, 719 – cadru, 424
Învestirea guvernului, 462 – constitu ional , 92, 126, 141, 424
Întreb ri, 425, 450, 464 i urm., 471, 641 i urm., 660, 666, 689
Înv mânt, 88, 207, 276, 302, 548, 680 – de abilitare, 106, 139, 177, 424 i
urm.
– de control, 424 i urm.
Judec tor – de ratificare, 508, 691
– administrativ, 111, 156, 435 – de reglementare direct , 424
– constitu ional, 671, 679 i urm., 719 – fundamental , 136, 406, 650, 651
– ordinar, 156, 434, 646, 649, 666, – ordinar , 141, 336, 386, 424 i urm.
690, 695, 709 – organic , 106, 337, 424 i urm., 671
Judiciar, 81, 133, 149, 166, 179, 184, – referendar , 685
440, 441, 591, 649 i urm. Legislatur , 244, 357, 390, 417, 455,
Juridicizare, 8, 143, 164, 185, 446, 492, 510, 653
517, 641 i urm. Legitimare, 5, 14, 42, 66 i urm., 284,
Jurisdic ional, 8, 60, 155, 157, 430, 361 i urm., 385, 496 i urm., 650, 672
442, 635, 664, 712 Legitimitate, 15, 44, 54, 93, 172, 182,
Jurisdic ionalizare, 142, 180, 327 i 247, 276 i urm., 302, 362, 371, 382,
urm., 445, 517, 644 455, 510, 546, 628, 718
Jurispruden , 80, 142, 172, 328 i urm. Libera dezvoltare a personalit ii
Jurispruden constitu ional , 142, 329 umane, 163, 370, 529, 553 i urm.,
i urm. 558 i urm., 618, 698 i urm.
Jurnal, 221, 225, 285, 288, 292, 345, Liberalism, 55 i urm., 190, 252 i
374, 643, 664, 697 urm., 333, 409, 523, 539 i urm.,
Jurnal oficial, 150, 159 625, 700
Jurisdic ie, 197, 327, 434 i urm., 445 Liberism, 57
i urm., 502, 511, 527, 588, 634, Libertate, 4 i urm., 48, 55 i urm., 88
649, 672 i urm., 706, 720 i urm., 155, 166, 182 i urm., 266 i
urm., 283, 308 i urm., 342, 393, Magistrat al parchetului, 432

408, 522, 545, 566, 700 Majoritate
Libertatea – absolut , 112, 337, 421, 425, 458,
– individual , 16, 49 i urm., 56 i 463, 478
urm., 61, 84 i urm., 139, 162 i – calificat , 120 i urm., 421, 457,
urm., 304, 498, 520, 558 i urm., 676, 726
594, 618, 699, 702 – parlamentar , 276, 357, 359, 494
– partidelor, 261 i urm. – politic , 163, 385, 647, 679
– asocia iilor, 139, 262, 280 i urm., – relativ , 337, 346 i urm., 425
323, 532, 541, 564 i urm. Mandat
– con tiin ei, 139, 262, 280 i urm., – colectiv, 70, 97, 687
323, 532, 541, 564 i urm. – de drept public, 94 i urm., 130,
– religiei, 84, 300 i urm., 320, 548 535, 541, 630
– cultelor, 301 i urm. – imperativ, 70, 94 i urm., 110, 237,
– de exprimare, 84, 139, 291, 299 i 317, 488, 541, 687
urm., 362, 534, 562 i urm., 703 – intuitu personae, 94
– economic , 139, 558, 565, 700 – irevocabil, 94, 97
– înv mântului, 548 – local, 355
– presei, 84, 362, 532, 565 – parlamentar, 96, 356 i urm., 687
– contractual , 105, 107, 528, 560, – preziden ial, 355, 454, 687
708 – reprezentativ, 92 i urm., 94 i
Liberul acces la justi ie, 180, 396, 701 urm., 96 i urm., 355, 683, 687
Libera Marketing politic, 288, 345, 483
– circula ie, 24, 197, 362, 534, 601 Marxism, 44, 46, 258, 365, 484, 542
– administrare, 105 Media, 21, 53, 89, 181 i urm., 206,
Libert i 221, 275, 284 i urm., 345, 451, 501,
– fundamentale, 31, 299, 524, 546, 516 i urm., 680
599, 622, 700 Mediere, 326, 398, 414, 444, 641, 674
– publice, 49, 106, 311, 521, 524, Membru de partid, 223, 227 i urm., 238
528 i urm., 565 Mesaj, 54, 285, 286 i urm., 488, 516
Limb Militant, 228 i urm.
– oficial , 298, 374 i urm., 607, 643 Mili ie, 76, 229
– regional , 299 i urm., 374 Minister, 103, 122, 400, 402
– minoritar , 299, 374, 696 Minister public, 431 i urm., 588, 595,
Limitarea exerci iului unor drepturi sau 596
libert i, 194, 562, 600 Ministru, 44, 122, 149, 356 i urm.,
Limitarea puterii, 16, 50, 60, 79, 89, 400 i urm., 429, 431, 451 i urm.,
155, 164, 181, 367 i urm., 628, 639 460, 465, 471, 484, 693, 700, 714
i urm. Minoritate, 83, 92, 110, 163, 232, 294,
List electoral , 110, 316, 340 299, 301, 305, 320, 624, 677, 714
Lobby, 272, 279, 468, 514 i urm. Minoritate na ional , 79, 110, 319 i urm.
Mod de scrutin, 345 i urm., 415
Monarhie
Magistrat, 118, 159, 273, 398, 429, 430, – absolut , 68, 365, 380, 399, 403 i
434, 588, 595 i urm., 629, 678, 700 urm., 408, 479, 481, 652
Index alfabetic 759
– limitat , 403, 406 i urm. Neretroactivitate, 79, 154 i urm., 565

– constitu ional , 212, 380, 403, 406 i urm., 570 i urm.
– parlamentar , 403, 407 Neutralitate, 32 i urm., 302 i urm., 360
Monarh, 42, 128, 152, 364, 380, 398, Nomenclatur , 187, 224, 485
403 i urm., 652 Normativism, 38, 152 i urm., 173 i
Monocamerism, 415 urm., 537
Monocra ie, 91, 409, 480 Norm , 2, 8, 66, 122, 138 i urm., 159,
Monopartidism, 240 170, 289, 321 i urm., 368, 448, 507,
Monopol, 23, 26, 43 i urm., 76, 182, 540, 585, 613, 665, 703, 720
240 i urm., 260 i urm., 387, 444, Notabil, 217 i urm., 220, 235, 416
501, 546, 642, 667 Nulitate, 511, 581, 605, 662
Motivare, 331, 420, 465, 557, 602, 620 Numire
Mo iune de cenzur , 261, 466, 473 i – a mini trilor, 74, 450
urm., 650 – a judec torilor, 429, 437, 675 i urm.
Mo iune simpl , 476
Multipartidism
– centrifug, 246 i urm. Obiectiv de valoare constitu ional , 557
– centripet, 246, 357 Oligarhie, 53, 97, 224, 409
– simplu, 242 Opinie, 85, 98, 209 i urm., 217, 225,
– complex, 242 245, 260, 286, 300, 313, 338, 349,
Municipal, 213 465, 514 i urm., 533, 562
Opinie separat , 720
Opinie public , 84, 187, 209, 235, 273,
Na ionalism, 38, 297, 305, 311, 322, 417, 476, 504, 589
483 Opozi ie, 2, 9, 35, 50, 62, 90, 121, 139,
Na ionalitate, 72, 78 i urm., 109, 162, 148, 202 i urm., 228, 238 i urm.,
192, 305, 313 i urm., 507, 552, 610 271, 325, 359, 364, 423, 447, 485,
i urm. 494, 504, 515, 523, 538, 641 i urm.,
Na ionalit i, 34 i urm., 111, 191 i urm. 671, 710
Na ionalizare, 34, 124, 527, 702, 707 Ordine
Na ional-socialist, 35, 484 – public , 76, 300, 365, 404, 561,
Na iune, 24, 34 i urm., 80 i urm., 148 591, 626
i urm., 192, 293, 320, 406, 458, – de zi, 420, 509
470, 535, 629, 656 – juridic intern , 77, 169 i urm.,
Nazism, 36, 69 506, 691, 704
Neconstitu ionalitatea – juridic interna ional , 64, 76, 506
– actelor administrative, 690 Ordonan , 71, 152, 174, 405 i urm.,
– asocia iilor, 267 422, 425, 436, 501, 506, 509, 571 i
– legilor, 658 urm., 701, 722
– omisiunilor legislativului, 690, 694 Ordonan de urgen , 395, 425
– partidelor, 688 Organ al statului, 73, 176, 195, 361,
– revizuirilor constitu ionale, 173, 690 367, 371 i urm., 548, 585, 668, 685,
– tratatelor, 690, 691 i urm. 691, 709
Neocorporatism, 515 Organe de partid i de stat, 485
Neoliberalism, 258
Organiza ie, 19, 31, 45, 81, 135 i – de cadre, 201, 212, 215 i urm.,
urm., 186, 203, 213 i urm., 232, 218 i urm., 226, 228, 231, 234 i
248, 267 i urm., 300, 318, 363, 445 urm., 239
Organiza ie interna ional , 77, 131 i – de cartel, 216, 218, 220
urm., 136, 283, 383, 445 – de mas , 201, 212, 215 i urm.,
Organiza ie suprana ional , 132 i 218 i urm., 226, 228, 234, 239
urm., 445 – de militan i, 219 i urm., 228
Orleanism, 401, 460, 491 – de notabili, 219 i urm.
– dominant, 241 i urm., 245, 247,
261, 460
Pact, 56, 71, 95, 131, 143, 162, 380 i – fascist, 55, 214 i urm., 236, 248,
urm., 407, 648 689
Pact interna ional, 37, 79, 136, 162, – laburist, 254
301 i urm., 317, 552, 613, 621, 704 – liberal, 243, 254, 255, 478
Pana aj, 349, 352 – pivot, 222, 255, 259
Pap , 31 i urm., 484 – social-democrat, 93, 236, 254 i
Paralelismul formelor i urm., 256, 287
competen elor, 168 – socialist, 213 i urm., 234, 256
Parlament, 8, 34, 45, 70 i urm., 95 i – unic, 51 i urm., 121, 127, 218,
urm., 105, 118 i urm., 134, 149, 156 239 i urm., 248 i urm., 260, 483
i urm., 211 i urm., 241, 276 i urm., Partide americane, 124, 213, 218, 221,
339, 347, 395, 410, 437, 463, 507, 227, 236 i urm., 243
571, 613, 631 i urm., 687, 701, 722 Partitocra ie, 260
Parlament european, 38, 369, 700 Pedeaps , 569, 584 i urm., 589, 594,
Parlamentar, 70, 75, 95 i urm., 105, 211, 725
237 i urm., 317, 354, 420, 451, 461 i Permis de conducere, 601, 626
urm., 474, 491, 509, 648, 673, 687 Perchezi ie
Parlamentarism, 256, 451, 454, 463, 490 – corporal , 590 i urm.
Parlamentarism ra ionalizat, 479 – domiciliar , 590 i urm.
Patrimoniu, 24, 45, 62, 104, 116, 298, – a autovehiculului, 592 i urm.
578, 671 Persoan
Partid – fizic , 28, 62 i urm., 107, 188 i
– «atrage-tot», 219, 226, 231, 234 urm., 315 i urm., 320, 610, 622
– «electoral-profesional», 220 – juridic , 20, 26, 28, 35, 62 i urm.,
– «ma in », 221 104, 107, 188 i urm., 262, 315 i
– antrepriz , 220 urm., 320 i urm., 552, 610, 622
– cadru, 201, 221, 226 – defavorizat , 333
– comunist, 46, 55, 215 i urm., 224, Platform , 273
234 i urm., 239, 248, 254, 256, 267, Plebiscit, 380 i urm.
485, 699 Pluralism
– conservator, 214, 243, 246, 254, – politic, 104, 173 i urm., 187, 204,
257 i urm. 215, 258, 263, 292, 318, 345, 362,
– cre tin-democrat, 247, 254, 258 553, 618, 642, 699, 705
– de aleg tori, 219 – asociativ, 187, 284, 564 i urm.
– economic, 174, 186, 255
Index alfabetic 761
– categorial, 89, 164, 187, 281 – legalit ii infrac iunilor i

– intracategorial, 89, 164, 187, 284, 564 pedepselor, 60, 159, 586, 625
– juridic, 326 – neretroactivit ii legii, 60, 160 i urm.,
Polarizare, 242, 254, 314, 358 395, 442, 567 i urm., 577 i urm.
Poliarhie, 252 – siguran ei juridice, 566
Poli ie, 12, 43, 52 i urm., 76, 152, 282, – unit ii (indivizibilit ii) poporului,
485 109, 316, 697
Pozitivism, 135, 137, 367, 438, 525, 539 Privilegiu, 97, 576, 624
Preambul, 79, 146, 317, 380, 427, 443, Probe, 517, 587 i urm., 589, 591 i
527, 541, 696 urm., 594, 598 i urm., 657
Precedent, 146, 149, 396, 511, 653 i Procedur judiciar , 590, 607, 644,
urm., 658 i urm., 724 658, 671, 719
Prefect, 108, 168 Procedur legislativ , 141, 383, 414,
Pres , 51, 94, 185, 221, 287, 290, 300, 476, 509, 723
337, 517, 588, 703 Proces, 1, 58, 77, 174, 209, 279, 350,
Prescrip ie, 28 i urm., 148, 184, 580, 490, 577, 603, 702, 709, 723
588 Procuror, 431 i urm., 468, 591 i
Pre edinte, 8, 32, 75, 101, 111, 124, urm., 596, 606, 700, 714
146, 251, 277, 340, 398, 409, 412, Program de guvernare, 204
452, 487, 653, 681, 713 Proletariat, 55, 91, 248, 255, 364, 485
Pre edintele Camerei, 356, 418 i Promulgare, 457, 490, 509 i urm.,
urm., 689, 713 668, 692, 709, 713
Preziden ial (regim), 237, 398, 399, Propagand electoral , 93 i urm., 230,
402, 420, 459, 463, 479, 487, 493 338
Preziden ialism, 479, 487, 489 Propor ionalitate, 165, 194, 261, 284, 328
Prezum ia de nevinov ie, 587 i urm. i urm., 436, 550, 601, 619 i urm.
Previzibilitate, 60, 154, 181 i urm., Proprietate
565 i urm. – privat , 29, 55, 148, 558, 700, 702
Prim-ministru, 400, 461, 484, 493 – public , 702
Primar, 217, 227, 273, 518 Propunere legislativ , 508
Principii constitu ionale, 110, 172, Protectorat, 32, 129
369, 373, 558, 571, 619, 643, 695 Publicare, 159, 465, 666, 671, 701
Principiile Publicitate, 159, 288, 291, 342, 565,
– dreptului interna ional public, 70, 704 648, 655, 718
– generale ale dreptului, 443, 526 i Putere
urm., 704 – constituant , 15, 83, 112, 136, 174,
Principiul 360 i urm., 390, 403, 630 i urm.
– contradictorialit ii, 718 – executiv , 113, 396 i urm., 427, 503
– indivizibilit ii statului, 31 i urm., – jurisdic ional , 396, 424 i urm.
108 i urm., 316, 332 – legislativ , 30, 71, 109 i urm.,
– indivizibilit ii teritoriului, 30 i 316, 393, 404 i urm., 441, 486, 546,
urm., 108 i urm. 567, 631, 660, 685
– indivizibilit ii suveranit ii, 43, – politic , 39, 102, 129, 338, 376,
72, 108 i urm., 305, 315, 317 446, 491, 504, 646
– încrederii legitime, 566 i urm., Puteri publice, 2, 8, 138, 207, 601
569, 578, 582, 584 i urm.
Radio, 51, 225, 285 i urm., 344, 532, – politic, 46 i urm., 81, 99, 113,
626 137, 188, 239, 300, 337, 377, 408,
Ras , 36, 162, 199, 295, 307 i urm., 478 i urm., 632
339, 409, 555, 610, 621 – preziden ial, 237, 398 i urm., 402,
Rasism, 295 i urm., 322 420, 459, 463, 479, 487, 492 i urm.,
Ra iune de stat, 327 509
R spundere – semipreziden ial, 398, 401, 462,
– contraven ional , 702 479, 492 i urm.
– disciplinar , 679 Regionalizare, 106, 115, 124, 167,
– ministerial , 261, 463, 466 i urm., 255, 328, 686
471 i urm., 491 Regiune, 33, 111, 259, 299
– penal , 199, 468 i urm., 587 Regulament, 104, 111, 134, 418 i
– politic , 261, 475, 478 urm., 439, 460, 506, 579, 671, 684,
– preziden ial , 468, 488, 687 i urm. 713 i urm., 718
Recurs, 171, 198, 436, 448 i urm., Religie, 32, 162, 189, 198, 228, 252,
547, 572 i urm., 585, 664 i urm., 300, 548, 610, 657
695, 713 i urm., 726 Reprezentare, 62, 70 i urm., 95, 112,
Referendum, 68 i urm., 99 i urm., 122, 135, 210, 238, 272, 315, 349,
126, 143, 173, 339, 366, 380 i urm., 412 i urm., 491, 514, 576, 629, 648
422, 458, 513, 571, 671, 685 Reprezentare propor ional , 121, 240,
Rege, 45, 69, 90, 111, 149, 380, 398, 245 i urm., 276, 280, 346 i urm.,
403 i urm., 457, 492, 651 451, 458, 493
Regim Republic , 29, 100, 121, 171, 173,
– comunist, 76, 215, 697 252, 374, 389, 403, 408, 492
– de adunare, 479, 486, 492 Responsabilitate, 60, 83, 87, 130, 170,
– de exercitare a drepturilor i 399, 433, 439, 459, 471, 490, 569, 647
libert ilor, 621 i urm. Retroactivitate, 159, 441, 568 i urm.,
– de independen a puterilor în stat, 575 i urm., 582, 660
487 i urm. Revizuire, 28, 67, 95 i urm., 110, 120,
– de izolare a puterilor, 462, 486 141, 172, 199, 230, 268, 302, 333,
– de separare supl sau de colaborare a 365, 383 i urm., 443, 553, 592, 639,
puterilor în stat, 387, 479, 489 i urm. 693 i urm., 722
– de separa ie strict a puterilor în Revolu ie, 36, 69, 205, 241, 310, 366,
stat, 462, 470, 479, 486 373, 407, 450, 534, 632, 696
– parlamentar, 111, 124, 211, 400,
420, 453 i urm., 463 i urm., 475,
484 i urm., 513, 700 Sanc iune, 4, 149, 227, 267, 340, 406,
– parlamentar cu preponderen a 464, 510, 579, 626, 702
Executivului, 479, 491 i urm. Sanc iunea legilor, 509
– parlamentar cu preponderen a Scrutin
Legislativului, 479, 486, 491 i urm. – de list , 233, 237, 342, 346 i urm.
– parlamentar dualist, 398, 479, 491 – direct, 412, 414
i urm. – indirect, 412
– parlamentar monist, 398, 479, 491 – majoritar, 240, 243 i urm., 276,
i urm. 337, 342, 346 i urm., 358, 458, 492
Index alfabetic 763
– uninominal, 237, 287, 342, 346 i Solidaritate, 69, 114, 189, 228, 293,
urm. 472, 530
Secesiune, 29, 109, 125 i urm., 133, Solidaritate ministerial , 472
376 Sondaj, 225, 230
Secret, 104, 159, 230, 281, 337, 341, Stânga (ca temperament politic), 251 i
419 i urm., 474, 565, 607, 718 urm., 230
Senat, 105, 112, 121, 279, 280, 387, 412 Stat
i urm., 430, 459, 466, 514, 675, 713 – aflat sub mandat, 32, 128 i urm.
Senator, 73, 105, 112, 120, 280, 319, – centralizat, 102 i urm., 205, 221,
339, 356, 413 i urm., 473, 508, 618, 278
648, 709 – comunist, 103, 215, 672
Separa ia puterilor, 49, 60, 166, 174, – de drept, 39, 151 i urm., 158, 566,
200, 260, 289, 362, 426, 513, 585, 635, 692
639, 701 – de drept administrativ, 155 i urm.,
Separa ia statului, justi iei i societ ii 635
civile, 449, 450, 516 – de drept formal, 151
Serviciu public, 20, 187, 262, 291, – de drept judiciar, 155
303, 426, 500, 543 – de drept material, 180, 638
Sesiune, 418, 473, 485, 489 – de drept parlamentar, 155, 635, 637
Sesizare, 181, 327, 649, 651, 662, 668, – de drept social, 155
681, 689, 696, 709, 713 i urm. – deconcentrat, 103 i urm.
Sex, 109, 162, 192, 226, 305 i urm., – descentralizat, 106, 111 i urm.
324, 409, 555, 591, 610 – federal, 115 i urm.
Siguran – liberal, 49, 57 i urm., 276, 542, 701
– juridic , 566 – minimal, 165, 182, 536
– na ional , 300 – protejat, 128 i urm.
Sindicat, 13, 76, 187, 213, 224, 248, – providen , 88, 331, 447, 537
275, 318, 341, 506, 699, 714, 719 – regionalizat, 107, 111 i urm., 116
Sistem – socialist, 157, 364, 384
– constitu ional, 21, 50, 95, 145, – totalitar, 49 i urm., 165
194, 369, 451, 554, 643, 676, 702 – unitar, 30, 102 i urm., 108, 116, 278
– de partide, 18, 67, 74, 124, 201, – vasal, 129 i urm.
239 i urm., 260, 280, 501 Statul partidelor, 212
– electoral, 210 i urm., 224, 234, Statut, 31, 59, 112, 133, 144, 187, 225,
245, 276, 337, 353 302, 487, 541, 648
– juridic, 2, 117, 136 i urm., 173, Statutul
191, 220, 261, 296, 362, 438, 528, – judec torilor, 428 i urm., 678
573, 656,711 – partidelor, 261
– politic, 18, 50, 81, 122, 163, 206, – procurorilor, 428 i urm.
236 i urm., 311 – reprezentan ilor, 92 i urm.
Situa ii excep ionale, 58, 176, 187 Sufragiu
Social-democrat, 93, 125, 255 i urm., – restrâns, 214, 218, 338 i urm.
275 – universal, 92 i urm., 122, 213 i
Societate civil , 50, 89, 164, 186, 248, urm., 257, 338 i urm., 494
449 Supleant, 356
Supraconstitu ioanal, 171 i urm., 179, Uniunea European , 39, 68, 80, 133,
368 i urm., 683, 695 274, 369, 386, 446
Suspendare Universalitatea drepturilor omului, 30,
Suveranitate 109, 193 i urm., 549, 559
– na ional , 72 i urm., 98, 137, 145, Universitate, 10, 46, 104, 162, 338,
191, 264, 317, 369, 390, 407, 440, 549, 619
553, 630, 692 Urgen , 52, 80, 198, 225, 390, 465,
– popular , 69, 71 i urm., 97, 382, 490, 509
386, 535, 628, 652 Urn , 340, 341, 354, 421
– statal , 75, 440, 444, 548 Utopie, 82, 100
Taxe, 79, 125, 406, 590 Validare, 169 i urm., 174, 355, 467
Tehnocra ie, 92, 508 Validitate, 26, 79, 104, 138, 168, 330,
Teocra ie, 46, 301, 479 i urm., 539 368, 377, 432, 526, 551, 652, 665
Teritoriu, 23 i urm., 81, 195, 221, Veto
258, 299, 349, 433, 622, 677 – absolut, 456 i urm.
Tiranie, 90, 143, 327, 495, 654 – calificat, 456, 458 i urm.
Totalitarism, 38, 49 i urm., 90, 165, – popular, 100
187, 208, 248, 448, 554 – suspensiv, 456 i urm.
Tradi ii, 35, 117, 297, 306, 373 i urm., – translativ, 456 i urm.
434, 493, 546, 643, 696 i urm., 703 Violen , 7, 43, 210, 264, 371, 549
Transfer Viz , 80, 198
– de competen e, 80,107, 135 Voin general , 71, 93, 155, 349, 437
– de suveranitate, 135 i urm., 629, 634 i urm., 648
Tratat, 5, 23, 36 i urm., 78 i urm., Vot
117, 170, 225, 304, 369, 402, 442, – egal, 340
501, 548, 602, 671, 701, 705 – facultativ, 340
Tratat privind drepturile omului, 79, – obligatoriu, 340
547, 369, 552, 602, 606 – personal, 341
Tribunal administrativ, 435, 439, 671 – plural, 340
Tutel , 32 i urm., 107 i urm., 130, 327 – prin coresponden , 341
– prin procur , 341
– secret, 341,421, 474
Unitatea ordinii judiciare, 434 – transferabil, 349, 352
Uniune de state, 127, 128, 132 – universal, 8, 38, 75, 104, 132, 319,
Uniune 340, 398, 413, 456, 488
– inegal , 129
– personal , 128
– real , 128

Dan Claudiu DANIOR Drept Constituional

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Dan Claudiu DANIOR Drept Constituional

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Centrul de Cercet ri Juridice Fundamentale,

aflat sub înaltul patronaj al Academiei Române

Drept constitu ional i institu ii politice

S-a n scut la 23 aprilie 1968 în Segarcea, jude ul Dolj.

Drept constitu ional

Vol. I. Teoria general

Editura C.H. Beck

Drept constitu ional i institu ii politice. Teoria general

Copyright © 2007 – Editura C.H. Beck

Toate drepturile rezervate Editurii C.H. Beck

Descrierea CIP a Bibliotecii Na ionale a României

Editura C.H. Beck Str. Serg. Nu u Ion nr. 2, sector 5, Bucure ti

Redactor: Alina în ari

Titlul I. No iunile de «drept constitu ional» i «institu ii politice» ....................... 1

Titlul II. Actorii vie ii politice................................................................................. 22

§4. Inalienabilitatea teritoriului ............................................................... 28

§1. Separa ia puterilor ........................................................................... 165

§7. Situa ia ale ilor partidului i a titularilor pozi iilor administrative

Sec iunea a 3-a. Minorit ile na ionale ...................................................... 303

Titlul III. Competi ia pentru putere .................................................................... 334

Titlul IV. Exerci iul puterii................................................................................... 358

§1. În elesul no iunilor .......................................................................... 377

§2. Confuziunea puterilor în favoarea Legislativului ............................ 483

Titlul V. Condi ia individului. Introducere în studiul drepturilor

§4. Valorile supreme – fundamente ale interpret rii extensive

Titlul VI. Justi ia constitu ional ......................................................................... 623

Index alfabetic........................................................................................................ 749

Rec. Recueil de la jurisprudence de la Cour de Justice et du

Dreptul constitu ional este definit, în general, în România i nu numai, ca fiind

Sec iunea 1. Dreptul constitu ional i statul

§1. Dreptul constitu ional: dreptul care constituie statul

Dac am accepta c dreptul, în general, este un ansamblu de norme edictate de stat

aspira ia aceasta, constitu ia social submineaz constitu ia politic . Statul intr

§2. Dreptul constitu ional: dreptul care limiteaz autonomia structurii

Sec iunea a 2-a. Dreptul constitu ional i condi ia individului

§1. Dreptul constitu ional: expresie a concilierii libert ii i autorit ii

Contradic ia între libertate i autoritate nu este de nedep it. Dar pentru a le

C. Concilierea libert ii i autorit ii. Libertatea i autoritatea sunt dou realit i

§2. Preponderen a protec iei drepturilor omului la nivelul reglemen-

Tehnicizarea democra iei în epoca noastr este înso it de o «sufocare» a indivi-

Sec iunea a 3-a. Dreptul constitu ional: încadrarea

§1. Particularismul dreptului constitu ional

Nu este deloc u or a pune cap t acestei tendin e a puterii politice de a deborda

§2. Neconstitu ionalitatea: sanc iunea direct a normei constitu ionale

Sec iunea 1. Cauzele caracterului incert

Ce semnific o institu ie politic a fost i este destul de neclar. Aceast neclaritate

eficient, date fiind caracterul polisemantic al termenului politic i caracterul hibrid

Sec iunea a 2-a. Câteva clarific ri no ionale: «politic »,

§1. No iunea de «politic »

Pentru a aborda corect aceast tem trebuie „s ne lu m dou precau ii prelimi-

§2. No iunea de «politic»

§3. Fundamentul politicului

Când vorbim de fundamentul politicului ne referim la principiul de existen care

i credin a într-un fundament bun al acestei constrângeri. Puterea este, a adar, o

este un mod de atingere a scopului social, în sensul s u de scop al structurii trans-

§4. «Institu iile politice»

Institu ia politic adapteaz astfel faptele sociale în func ie de finalitatea propus .

diverse criterii de constituire), pentru a crea sistemul politic în general. Nu trebuie

„O lege, o reglementare juridic , o Constitu ie – spunea M. Duverger – nu sunt

Viziunea sociologic asupra statului porne te de la elementele sale constitutive,

economic , politic i juridic pe care puterea i-o propune ca scop. Pornind de la

Sec iunea 1. Teritoriul

§1. No iunea de teritoriu

Statul este, potrivit expresiei lui M. Hauriou, o corpora ie pe baze teritoriale.