Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
WWW Referat Ro Relatiile Diplomatice
WWW Referat Ro Relatiile Diplomatice
ro
Stabilirea relatiilor diplomatice este una din formele prin care statele isi
manifesta dorinta de a dezvolta colaborarea intre ele si de a contribui astfel la
mentinerea si consolidarea pacii mondiale, in cadrul unei ordini internationale
menite sa satisfaca tot mai adecvat aspiratiile de progres si bunastare ale tuturor
popoarelor.
Existenta relatiilor diplomatice exprima starea normala a raporturilor dintre
doua state. Ca atare, relatiile diplomatice se stabilesc pe perioade nedefinite in
timp.
Stabilirea de relatii diplomatice se face, asa cum se precizeaza si in articolul 2
al Conventiei de la Viena din 1961 cu privire la relatiile diplomatice, prin
consimtamant reciproc.
Pentru a se ajunge la stabilirea de relatii diplomatice, este nevoie sa fie
indeplinite doua categorii de premise :
Premise politice. Motivatia luarii deciziei de stabilire a relatiilor diplomatice
poate fi diversa :
un interes politic, cum ar fi spre exemplu apartenenta ambelor state,
inainte de independenta, la aceeasi entitate politica, dezvoltarea de-a lungul
istoriei a unor relatii speciale, apartenenta la aceeasi zona geografica,
similitudinea regimurilor politice
interese de natura sociologica – ratiuni culturale, precum afinitatile de
limba, religie sau ideologie, sau ratiuni etnice, cum ar fi prezenta semnificativa a
unor grupuri de cetateni de aceeasi etnie intr-un alt stat, sau alte ratiuni din
aceeasi categorie.
interese economice, care in momentul de fata, constituie un motiv puternic
pentru stabilirea de relatii diplomatice, in ideea de a favoriza deschiderea de noi
piete pentru produsele proprii sau de a diversifica sursele de aprovizionare cu
diverse materii si produse necesare pietei proprii.
Intotdeauna insa, oricare ar fi motivatia, actul stabilirii relatiilor diplomatice
raspunde unui interes comun. Un stat nu poate fi fortat sa stabileasca relatii
diplomatice cu un alt stat, impotriva vointei sale.
Cu toate aceste premise – necesitatea consimtamantului reciproc si
imposibilitatea obligarii la exercitarea dreptului de legatie – unii juristi sunt de
parere ca, in cazul in care un stat refuza in mod sistematic sa stabileasca relatii
diplomatice cu alte state, sau cu anumite alte state – spre exemplu, Arabia Saudita
a refuzat in mod sistematic sa stabileasca relatii cu fostele state socialiste - o
asemenea atitudine trebuie considerata ca fiind « contrara principiilor
fundamentale ale Dreptului International si, in particular, dispozitiilor Cartei
ONU », dat fiind ca aceasta impune statelor membre obligatia juridica de a
dezvolta intre ele relatii prietenesti si de a realiza cooperarea internationala,
precum si obligatia reglementarii pe cale pasnica a diferendelor internationale,
ceea ce nu se poate face in mod efectiv fara stabilirea de misiuni diplomatice si
consulare.
Premise juridice. Entitatile care stabilesc relatii diplomatice trebuie sa
indeplineasca un numar de exigente cu caracter juridic :
sa aiba personalitate juridica internationala. In regula generala, relatiile
diplomatice se stabilesc intre state suverane, recunoscute ca atare, care sunt
subiecte de drept international.
Sunt insa si alte tipuri de subiecte cu personalitate juridica internationala, deci
care pot exercita drepturi si contracta obligatii in plan international, altele decat
statele suverane, si care, in anumite situatii, pot stabili relatii diplomatice sau
« quasi – diplomatice »:
au existat pana de curand entitati care posedau o baza
teritoriala si care se bucurau de o personalitate juridica internationala limitata sau
partiala, cum au fost protectoratele, unele state dependendente de Coroana
britanica sau anumite state federale, cum au fost unele republici din componenta
fostei Uniuni Sovietice. Acestea nu erau state suverane si independente si, totusi,
au putut intra, in anumite situatii, cu anumite tari sau organizatii internationale in
relatii diplomatice.
Sfantul Scaun (sau Vaticanul), care din ratiuni istorice, ca
centru mondial al Bisericii catolice, isi pastreaza calitatea de subiect de drept
international, poate stabili relatii diplomatice cu statele suverane si independente;
beligerantii, care, in anumite conditii, capata si ei calitatea
de subiect de drept international, in acele conditii pot stabili relatii diplomatice.
Au existat situatii cand personalitati sau forte politice din state aflate in razboi au
constituit guverne cu caracter provizoriu, in paralel cu guvernele aflate efectiv in
terititoriu, cu care unele state au stabilit relatii diplomatice, fie pentru a acorda
sprijin si pe aceasta cale noilor autoritati, fie din alte ratiuni, si care apoi au
continuat, dupa ce lupta guvernelor provizorii respective a fost incununata de
succes.
miscarile de eliberare nationala, adica formatiuni care s-au
constituit pentru a obtine independenta politica de sub diverse forme de
dependenta coloniala sau dominatie straina, atunci cand si-au creat forme
organizate de reprezentare in plan international.
Este cazul unor miscari de eliberare create indeosebi in Africa, angajate intr-o
indelungata lupta armata pentru obtinerea independentei – spre exemplu Frontul
National de Eliberare din Algeria (FNLA) sau Frontul de Eliberare a
Mozambicului (FRELIMO) -, a caror organizare politico-militara a constituit baza
structurilor de stat dupa dobandirea independentei. Pe masura ce aceste formatiuni
s-au consolidat in procesul luptei pentru independenta, si au capatat o
recunoastere internationala tot mai larga, ele au obtinut si o reprezentare
quasidiplomatica pe langa o serie de organizatii internationale, in primul rand
OUA si ONU. Relatiile cu aceste formatiuni au constituit o modalitate de
anticipare, de fapt, a stabilirii relatiilor diplomatice cu viitoarele state
independente.
In aceeasi categorie ar putea intra si Statul Palestina, proclamat de Organizatia
pentru Eliberarea Palestinei in 1988, fara insa ca OEP sa detina efectiv controlul
asupra teritoriului in cauza, deci fara a indeplini toate criteriile care sunt proprii
unui stat suveran si independent.
organizatiile internationale guvernamentale, care sunt
subiecte de drept international cu capacitate limitata, pot si ele intra in anumite
raporturi cu statele suverane sau unele cu altele, raporturi avand caracteristici ale
relatiilor diplomatice (relatii quasi-diplomatice). Este de acum o practica
generalizata ca pe langa o serie de organizatii internationale importante – cum
sunt, spre exemplu, ONU, UNESCO, FAO, NATO, Uniunea Europeana, OSA –
statele sa deschida misiuni diplomatice. Unele dintre ele au chiar competenta de a
trimite reprezentanti proprii, cu functiuni practic diplomatice, cum este Uniunea
Europeana, care din 1993 a acreditat un reprezentant si la Bucuresti.
cazul particular al Ordinului Suveran de Malta, care, avand
sediul la Roma din 1834, nu exercita controlul nici unui teritoriu, dupa ce a
pierdut Insula Malta in 1798.
Ordinul de Malta isi mentine personalitatea juridica internationala datorita
traditiei si faptului ca are o ordine juridica proprie – legislatie, administratie si
jurisdictie – independenta de a celorlalte subiecte de drept international. Este
adevarat, insa, ca mai ales datorita legaturilor pe care le-a stabilit in urma unor
intelegeri din 1953 si 1966, cu Sfantul Scaun, ca Ordin religios, personalitatea lui
juridica internationala este slabita si nu este recunoscuta decat de un numar limitat
de state.
In 1991, Romania a restabilit relatiile diplomatice cu Ordinul Suveran de
Malta, care are un ambasador la Bucuresti.
sa aiba capacitatea de a exercita dreptul de legatie. Pentru ca doua entitati
cu personalitate juridica internationala sa poata stabili relatii diplomatice, este
necesar ca ele sa aiba capacitatea de a primi reprezentanti diplomatici ai celeilalte
entitati, si, respectiv, de a trimite reprezentanti diplomatici.
Trimiterea sau primirea de reprezentanti diplomatici este facultativa, chiar
daca s-au stabilit relatii diplomatice. Conventia de la Viena din 1961 distinge
(articolul 2) intre actul stabilirii relatiilor diplomatice si deschiderea de misiuni
diplomatice permanente. Chiar daca, in mod traditional, stabilirea relatiilor
diplomatice este insotita de deschiderea de misiuni diplomatice permanente, odata
cu cresterea masiva a numarului de state independente aceasta practica devine
imposibil de urmat de catre numeroase state datorita implicatiilor financiare
substantiale, pe care aceste state nu si le pot permite.
Astazi este deplin acceptat principiul ca doua state pot stabili relatii
diplomatice fara a deschide si misiuni diplomatice permanente ; este posibil ca
numai unul din state sa aiba misiune permanenta in celalalt stat sau ca nici unul sa
nu aiba o asemenea misiune.
sa se recunoasca reciproc, ca state suverane si independente, respectiv ca
subiecte de drept international cu capacitate limitata.
Recunoasterea trebuie sa fie reciproca. Fara recunoasterea subiectului de drept
international, si, implicit, a guvernului sau, se vor putea stabili anumite tipuri de
relatii cu acesta, dar nu relatii diplomatice.
Situatiile care pot aparea in ceea ce priveste stabilirea relatiilor diplomatice,
legate de problema recunoasterii, sunt extrem de variate. Cel mai adesea ele
comporta aspecte si elemente politice.Cateva exemple :
un stat conditioneaza stabilirea relatiilor diplomatice de nerecunoasterea
unei entitati terte, chiar daca aceasta intruneste elementele de a fi recunoscuta ca
subiect de drept international sau chiar este recunoscuta de un numar de alte state.
Este cazul Republicii Federale Germania pana pe la inceputul anilor ’60, cand
conditiona stabilirea de relatii diplomatice cu alte state de nerecunoasterea de
catre acestea a celuilalt stat german aparut dupa razboi, Republica Democrata
Germana (asa numita “Doctrina Hallstein”). Este de asemenea cazul « Republicii
China », constituita in anii Razboiului Rece pe insula Taiwan, parte integranta a
Chinei. Cu toate acestea, timp de multi ani numeroase state au intretinut relatii
diplomatice cu Taiwanul, care intruneste formal toate caracteristicile unui stat, si
nu au recunoscut China (Republica Populara Chineza), evident din ratiuni
politice. Faptul interesant este ca atat China, cat si « Republica China »
conditionau stabilirea de relatii diplomatice cu un stat de incetarea sau nestabilirea
de catre acesta de relatii cu cealalta. Desigur, cu estomparea Razboiului Rece,
realismul s-a impus, astfel incat astazi, marea majoritate a statelor lumii recunosc
si intretin relatii cu China Populara, dar mai sunt inca state care intretin relatii
diplomatice cu Taiwanul. La sfarsitul anului 1997, 29 state mai recunosteau
Taiwanul ca stat independent si intretineau relatii diplomatice cu acesta.
situatii in care statele se recunosc de facto, si stabilesc intre ele un anumit
gen de raporturi cu caracter diplomatic, fara a fi relatii diplomatice in deplinatatea
acceptiunii lor, dar care asigura o anumita reprezentare diplomatica reciproca,
indeplinind in buna masura functiile pe care in mod obisnuit le indeplinesc
misiunile diplomatice.
Un exemplu de astfel de relatii sunt cele care s-au statornicit intre RF Germania si
Israel, in perioada postbelica, grevate de incarcatura politica a problemei
despagubirilor datorate de Germania evreilor pentru suferintele indurate in timpul
celui de-al doilea razboi mondial. Recunoasterea de jure intre RF Germania si
Israel a intervenit abia in 1965, cand aceasta problema a fost reglementata intre
ele. Pana atunci, cele doua state au facut schimb de « reprezentante diplomatice »,
conduse de « reprezentanti diplomatici ».
doua state, recunoscute ca atare in comunitatea internationala, doresc sa
stabileasca raporturi mai stranse, dar din motive politice nu pot sa o faca, si atunci
recurg la un artificiu prin deschiderea unor reprezentante care pot purta diferite
denumiri, altele decat misiune diplomatica – cel mai adesea reprezentanta
economica sau reprezentanta economica si consulara, misiune comerciala, birou
de legatura, oficiu cultural -, dar care sunt incadrate cu personal diplomatic, sau si
diplomatic, care indeplineste functiile obisnuite pe care le-ar indeplini in cazul
existentei relatiilor diplomatice. De regula, asemenea situatii au premers stabilirea
relatiilor diplomatice, care a trebuit sa astepte conjunctura politica favorabila
pentru a se infaptui.
doua entitati care pretind recunoastere internationala ca subiect de drept
international, dar nerecunoscute de nimeni ca atare, decid sa stabileasca intre ele
relatii diplomatice. Exista, mai rar, si astfel de situatii. In asemenea cazuri, in care
entitatile respective nu intrunesc calitatea de subiect de drept international, orice
acte ar intreprinde ele, acestea sunt nule si neavenite.
Pot fi date, de asemenea, nenumarate exemple din practica altor state, care arata
caracterul de sine qua non al actului formal al recunoasterii.( Romania – Spania ,
« relatii consular –comerciale « ).
Recunoasterea si stabilirea de relatii diplomatice, desi sunt legate, sunt totusi acte
distincte. Este posibil ca, chiar inainte ca doua state sa ajunga la recunoasterea
reciproca, ele sa simta nevoia sa comunice intre ele de o maniera oficiala, si o fac,
si fara recunoastere si fara relatii diplomatice daca ambele considera important sa
comunice unul cu altul.
Statele Unite si RPD Coreeana (Coreea de Nord) nu au stabilit relatii diplomatice,
dar cele doua state au realizat un dialog oficial pe diverse probleme de interes
comun, in anii ’80 si ’90, in special legat de programul nuclear al RPD Coreene,
in ideea incadrarii lui in regimul stabilit de Tratatul de neproliferare a armelor
nucleare.
consimtamantul sa fie reciproc.Consimtamantul reciproc este o cerinta
obligatorie a stabilirii relatiilor diplomatice. In mod logic, exprimarea
consimtamantului presupune ca entitatile care o fac au si capacitatea de a-si
asuma drepturi si obligatii juridice internationale, adica se bucura de jus
contrahendi (dreptul de a contracta).
Consimtamantul reciproc se poate exprima in cele mai diferite forme. Forma in
care el se exprima nu are nici o importanta. Cel mai adesea, statele sau subiectele
de drept international in cauza recurg la intelegeri ad-hoc de stabilire a relatiilor
diplomatice, sub forma unei declaratii exprese comune sau a unui comunicat
comun dat publicitatii, sub forma unui acord scris, in mod tacit prin deschiderea
pur si simplu de misiuni diplomatice, declaratii unilaterale concurente.
In momentul exprimarii consimtamantului, statele convin de regula si nivelul
misiunilor diplomatice – ambasada sau legatie. Pana nu de mult, stabilirea
relatiilor diplomatice la nivel de ambasada se facea de catre statele mari, cu
pondere in viata internationala, intre ele, rezervandu-se nivelul de legatie relatiilor
cu celelalte state. Incepand de prin anii ’60, odata cu dobandirea independentei de
stat de catre tot mai multe popoare si cu afirmarea tot mai puternica a principiului
egalitatii in drepturi a statelor, s-a generalizat practica deschiderii de misiuni
permanente la nivel de ambasada, toate fostele legatii fiind ridicate la nivel de
ambasada. Astfel incat, astazi, se face din ce in ce mai rar referire la nivelul de
reprezentare in acordurile de stabilire a relatiilor diplomatice, subantelegandu-se
ca acesta este cel de ambasada.
Relatiile diplomatice intre doua state pot inceta in mai multe feluri:
Prin ruperea relatiilor diplomatice.Ruperea relatiilor diplomatice este un
act unilateral si trebuie sa rezulte din declaratii sau acte fara echivoc. Fiecare stat
are dreptul discretionar de a rupe aceste relatii cu un alt stat, fara a putea fi blamat
ca ar fi afectat in vreun fel prerogativele celuilalt stat.
Ruperea relatiilor diplomatice se poate produce in imprejurari diverse, ca
urmare a unor dificultati intervenite intre statele in cauza, care pot fi dintre cele
mai variate:
ratiuni de prestigiu ale statului care initiaza ruperea relatiilor
diplomatice ;
deosebiri fundamentale de ordin politic sau chiar ideologic, care
capata note acute la un moment dat ;
acuzatii de amestec in treburile interne la adresa statului cu care
se rup relatiile ;
dezaprobarea unui anume act politic sau juridic al statului cu care
se rup relatiile;
ca mijloc de sanctiune individuala.
De regula guvernul care ia initiativa ruperii relatiilor diplomatice anunta
aceasta hotarare intr-o declaratie politica pe care o da publicitatii, declaratie care,
de cele mai multe ori, prezinta si motivatia actului.
Dupa cel de-al doilea razboi mondial, ruperea relatiilor diplomatice a devenit
un fel de arma politica destul de adesea folosita cu legitimitate. Ea este folosita si
astazi destul de larg, in special de catre noile state independente, care o considera
ca o modalitate la indemana pentru a exprima maximum de indignare fata de un
act politic sau juridic al unui stat ori ca o forma de protest fata de conduita unui
stat, fara a avea de suportat riscuri serioase, economice sau de alta natura.
A) Relatia dintre recunoastere si ruperea relatiilor diplomatice.
De altfel, cum s-a aratat mai sus, ruperea relatiilor diplomatice nu duce
automat la intreruperea tuturor relatiilor intre statele respective. Relatiile
consulare, comerciale, economice, culturale, precum si legaturile de transport
aerian, civil, rutier, fluvial sau maritim si de comunicatii – care au o anumita
autonomie in raport cu relatiile diplomatice – pot continua, si de cele mai multe
ori continua. Ele pot fi influentate negativ de ruperea relatiilor diplomatice, dar nu
se intrerup automat, in cazul ruperii relatiilor diplomatice.
In cazul in care aceste relatii sunt semnificative ca volum
sau importanta statele care au rupt relatiile diplomatice pot recurge la state
terte pentru a le reprezenta si apara interesele, adica ele pot incredinta
paza localurilor si arhivei misiunii, precum si protectia cetatenilor sai in
statul acreditar unui stat tert prieten, acceptat de statul acreditar.
Conventia de la Viena din 1961, prevede aceasta posibilitate la articolul
45, care stabileste ca « in cazul ruperii relatiilor diplomatice intre doua state, sau
daca o misiune este rechemata definitiv sau temporar…statul acreditant poate
incredinta paza localurilor misiunii, cu bunurile care se gasesc in acestea, unui stat
tert acceptabil pentru statul statul acreditar » si ca « statul acreditant poate
incredinta ocrotirea intereselor sale si ale cetatenilor sai unui stat tert acceptabil
pentru statul acreditar ».
Modalitatile practice de realizare a protectiei intereselor unui stat in statul
acreditar de catre un stat tert sunt foarte variate. Dreptul Diplomatic nu prescrie
nici un fel de reguli in aceasta privinta. In anumite situatii, statul tert este cel care
se ocupa fizic de protectia statului care a rupt relatiile cu statul acreditar,
localurile misiunii acestuia fiind inchise si sigilate.
Powered by http://www.referat.ro/
cel mai tare site cu referate