Boli respiratorii

1. Volumele pulmonare:
a. Volumul curent (VT) reprezintă volumul de aer care patrunde și iese din plămâni în
cursul unei respirații liniștite. La persoanele adulte valoarea lui medie este de 500 ml,
din care 150 ml ocupă căile aeriene superioare și inferioare și nu ajunge la alveole
(spaţiu mort anatomic) în plămâni există și spaţiul mort fiziologic care este reprezentat
de o altă cantitate de aer care deși introdusă în plămâni, nu participă la schimbul de
gaze, deoarece se afla în alveole neirigate cu sânge; acest aer nu-și schimbă compoziția.
b. Volumul inspirator de rezervă (VIR) reprezintă volumul maxim de aer ce poate fi
inspirat dupa o inspirație obișnuită și are valoarea de 1.500 ml.
c. Volumul expirator de rezervă (VER) se realizează prin efectuarea unei expirații maxime
după o expirație obișnuită și are valoare de 1.500 ml.
d. Capacitatea vitala (CV) reprezintă volumul de aer ce poate fi expirat printr-o expirație
maximă efectuată în urma unei inspirații maxime. Ea este egală cu suma a trei volume
pulmonare (VT+VIR+VER) și are valoarea de 3.500-4.000 ml aer. Capacitatea vitală
variază cu vârsta, sexul, sportul practicat, poziția corpului; în clinostatism ea este cu 5-
10% mai mică decât în ortostatism.
e. Volumul rezidual (VR) reprezintă volumul de aer care rămâne în plămâni la sfârșitul unei
expirații maxime și are valoarea de 1.300-1.500 ml. Volumul rezidual nu părăsește
plămânul decât prin înlocuirea sa cu un gaz inert (He) sau cu apă, sau dacă colabam cei
doi plămâni; prin colabare rămâne totuși o cantitate de 200 ml aer (aerul minimal), care
permite plutirea unui fragment de plămân la suprafața apei (semn important în
medicina legală).
f. Capacitatea pulmonară totală (CPT) cuprinde capacitatea vitală împreună cu aerul
rezidual și are o valoare de 5.000-6.000 ml.
g. Capacitatea reziduală funcțională (CRF) reprezintă volumul de aer care rămâne în
plămân la sfârșitul unei expirații de repaus. Valoarea ei se obține prin însumarea VER și
VR și reprezintă aproximativ 50% din CPT.
h. Capacitatea inspiratorie (CI) reprezintă volumul de aer ce poate fi introdus în plămân
printr-o inspirație maximă care începe la sfârșitul unei expirații de repaus. Valoarea ei
este echivalentă cu suma dintre VR și VIR și reprezintă aproximativ 50% din CPT.
Frecvența respiratorie. Numărul respirațiilor la adult, în repaus, este de 16-18 respirații/min și
variază în funcție de mai mulți factori:
i. Vârsta
1. la nou născut 40 respirații/min;
2. la 8-10 ani 30 respirații/min;
3. la 20 ani 20 respirații/min;
4. la 40 de ani 14-18 respirații/min;
 j. Sex: la femei se întâlnește un număr mai mare de respirații-18/min decât la bărbați 12-
16/min;
k. Poziția corpului;
l. Altitudine: numărul de respirații se mărește la altitudini mari datorită scăderii presiunii
atmosferice;
m. Stări fiziologice: în somn numărul respirațiilor scade;
n. În timpul gravidității și al emoțiilor crește frecvența respiratorie;
o. În timpul efortului și după terminarea lui crește frecvența respiratorie.
p. Cand numărul de respirații este mai mare de 20/min se numește stare de tahipnee
(hiperpnee); când frecvența respiratorie scade sub 14/ min se instalează starea de
bradipnee; când respirațiile nu se succed regulat, se numește starea de dispnee; cand
respirația se oprește voit, se realizează starea de apnee.
Debitul respirator reprezintă cantitatea de aer ventilată de plămâni timp de un minut în condiții
de repaus și poate fi obținut prin produsul dintre volumul curent și frecvența ventilației. Astfel,
la un adult la care volumul curent este de 500 ml, iar frecvența respiratorie este 12 cicluri/min,
debitul ventilator va fi de 6 l.
În timpul efortului fizic debitul ventilator crește la 80-100 l/min; volumul de aer care poate fi
respirat într-o perioadă de timp prin respirații voluntare cu amplitudine și frecvență maximă
reprezintă debitul respirator maxim și are valoare de 180-200 l/min

2. Tipul abdominal/diafragmatic/bazal

-respirație caracteristică bărbaților, fiind realizată cu ajutorul mușchiului diafragm

-respirație incompletă, prin care se ventilează numai zonele inferioare ale plămânului

-avantaje:

 stimularea activității cardiace

 contribuie la scăderea hipertensiunii arteriale

 stimularea digestiei și reglarea activității intestinale

Tipul costal inferior/mijlociu/lateral

-respirație frecvent întâlnită la bărbații cu vârsta între 45-50 ani ce desfășoară o activitate fizică
intensă

-acest tip de respirație poate avea influențe pozitive asupra organelor interne, precum: inimă,
ficat, vezică biliară, stomac, splină, rinichi etc.

Tipul costal superior/clavicular

-tipul de respirație întâlnit la femei

-dacă este efectuat în mod regulat, acest tip de respirație poate contribui la întărirea ganglionilor
limfatici hilari din plămâni, cât și la o aerare calitativă a vârfurilor plămânilor

3. Exerciții pentru educarea respirației costale inferioare

I. Culcat dorsal, mâinile la umeri: ducerea brațelor pe lângă cap în sus, inspirație; revenire cu
expirație.

II. Culcat ventral, palmele pe sol la nivelul umerilor, coatele ușor îndoite: ridicarea umerilor prin
împingerea în palme, capul în extensie, inspirație; revenire cu expirație.

///.Așezat pe un scaun, cu un baston pe genunchi, apucat de capete: ducerea bastonului prin înainte sus
o dată cu întinderea picioarelor, inspirație; revenire cu expirație.

4. SEMNE SI SIMPTOME AFECT RESP.

 DISPNEEA

 DUREREA TORACICĂ

 TUSEA

 SPUTA

 VOMICA

 HEMOPTIZIA

5. EXPLORAREA FUNCTIONALA RESPIRATORIE-GENERALITTI

6. Investigațiile paraclinice în pneumologie reprezintă suma examinărilor care se efectuează pentru a

aduce date semnificative pentru precizarea:

 Localizării și întiderii leziunilor (examene morfologice);

 Afectării funcționalității sistemului respirator (explorări funcționale);

 Agentului, factorului ce a determinat boala (examene etiopatogenetice)

-explorări morfologice (radiografia toracică, radioscopia, tomografia, bronhografia), explorări

funcționale (spirometria, pulsoximetria, gazometria), explorări etiopatogenice (bacteriologie, IDR la
P.P.D, teste alergologice, analize de laborator).

INVESTIGATI PARACLINICE MORFOLOGICE

Investigații citologice Examenul histopatologic Sputa, aspiratul bronșic, broșajul bronșic-Procedee de
prelevare BronhoscopiaToracocenteza Biopsia pleurală Toracoscopia

INVESTIgatii paraclinice imagistice Radiografia toracică .Tomografia computerizată .High-Resolution

CT.Ecografia toracică .

7. componentele programului de reabbilitare resp.

 Suportul nutrițional
 Consilierea pentru renunțarea la fumat
 Tratamentul farmacologic
 Oxigenoterapia de lungă durată
 Ventilația non-invazivă
 Psihoterapia

8. Mecanism de producer dispnee: sunt multiple: creșterea răspunsului ventilator, anomalii ale
musculaturii respiratorii, impedanța ventilatorie anormală (crește rezistența, scade elastanța),
pattern respirator anormal, anomalii ale gazelor sanguine

aceste mecanisme se pot grupa în trei categorii de factori ce produc senzația de dispnee:

a. Factori ce țin de pattern-ul respirator (frecvență respiratorie, raport

inspir/expir, amplitudinea respirațiilor) –frecv resp crescuta

b. Factori gazoși sanguini- hipooxemie/hipercapnia

c. Factori mecanici ventilatori-limitare ventilatorie

Evaluarea dispnei -prin caracterul ei subiectiv dispneea este un simptom nu doar greu de definit, ci și
greu de cuantificat

- în reabilitarea pulmonară dispneeea este nu numai cel mai important factor a cărui
îmbunătățire este urmărită, ci și un element important în prescripția și reglarea
intensității antrenamentului fizic

- evaluarea dispneei este importantă și pentru aprecierea prognosticului bolii

- intrumentele de evaluare a dispneei pot fi împărțite în două categorii:

 metode de evaluare „în timp real” (metode directe), care se referă la

dispnee resimțită în momentul măsurătorii

 metode de apreciere globală a dispneei (metode indirecte) ce se referă

la o experiență anterioară de dispnee în timpul activităților zilnice

-Scala de dispnee BORG

 - este o scală de la 0 (fără dispnee) la 10 (maximal)

- scala conține și o valoare peste scorul de 10, numită „efort supramaximal” care se
referă la un efort mai mare decât cel mai intens experimentat anterior de pacient

- ea se poate folosi la începutul, în timpul și după efectuarea unui test cardio-pulmonar

de efort sau la începutul ori sfârșitul unui test submaximal (test de mers de 6 minute)

- este mai utilă în compararea intraindividuală decât interindividuală datorită

subiectivității ei

- diferența minimă clinică semnificativă la scorul Borg este de 1 punct

-Scala analogică vizuală (SAV)

- metodă folosită și pentru evaluarea altor simptome, precum durerea

- constă dintr-o linie verticală sau orizontală ce măsoară 100 mm, cu capetel marcate cu
termenii extremi : („fără dispnee” și „dispnee maximă/extremă”)

- subiectul marchează un punct pe această linie pentru a-și defini gradul dispneei
resimțite în acel moment

- diferența minimă clinic semnificativă în cazul SAV este de 10-20 unități

-Scală de dispnee MRC

- este o scală cu 5 grade bazate pe nivele crescătoare de activitate fizică ce provoacă

dispnee; după ce pacientul citește frazele descriptive își alege gradul care corespunde
cel mai bine cu nivelul său de dispnee

- este considerată un instrument capabil să clasifice pacienții cu BPOC în funcție de

gradul lor de dizabilitate, și să aprecieze gradul de severitate a bolii mai bine decât cu
ajutorul gradelor de severitate bazate pe valorile VEMS

9. Metodee de evaluare a capacitatii de effort

1. TESTELE DE MERS

− Abilitatea de a merge este o măsură rapidă și ieftină a stării funcționale și o componentă

importantă a calității vieții, reflectând autonomia persoanei, care este redusă semnificativ la
pacienții cu patologie respiratorie cronică.

− Testele de mers permit evaluarea statusului funcțional și a invalidității, măsurarea răspunsului

la diversele intervenții (ex. Reabilitarea respiratorie) și sunt bune predictoare ale morbidității
și mortalității
1. TESTELE DE MERS

− Testul de mers de 6 minute (TM6) este un test practic, ușor de realizat și bine tolerat, apeciind
răspunsul global cardiac, respirator și locomotor la efortul submaximal.

− Deși nu oferă informații specifice despre funcționarea fiecărui sistem, este larg utilizat în
evaluarea cardiopulmonară.

− Standardizarea testului de mers de 6 minute:

 Testul trebuie să se desfășoare pe un culoar, NU pe covorul rulant sau în aer liber

 Pacientul, odihnit în ora precedentă, cu medicația curentă administrată în mod

obișnuit, trebuie bine instruit înaintea testului

 Încurajarile trebuie riguros standardizate, fără comenzi clare de grăbire a pasului sau
de oprire pentru odihnă: din 30 în 30 de secunde, se folosesc propoziții standad, ex: „E
foarte bine, continuați la fel!”

 După fiecare minut se comunică timpul rămas

 Pacientul nu trebuie să vorbească în timpul testului

 Sursa de oxigen (dacă există) trebuie purtată de supervizor

− Testul navetei are reproductibilitate mai bună decât TM6, permițând compararea mai sigură a
performanțelor intra- și interindividual.

− Este un test de mers de tip „du-te - vino” pe un traseu de 10 metri, cu ritm impus de un
semnal auditiv, care imprimă cadența pașilor pacienților

− În recuperarea respiratorie testul incremental se indică pentru determinarea nivelulu de

antrenament necesar, iar cel de anduranță pentru aprecierea efectului terapeutic al
antrenamentului la efort.

2. ERGOMETRIA

− Testarea la efort este o metodă simplă și ieftină de diagnostic și prognostic în evaluarea

afecțiunilor respiratoriin al cărei rezultat exprimă indirect condiția fizică a pacientului

 Camera de testare

 Este necesară o încăpere suficient de spațioasă pentru a cuprinde întreg echipamentul

de testare, permițând în același timp și accesul rapid la pacient în situații de urgență

 Echipamente necesare

 Sistem de comandă și înregistrare electromagnetică

  Sistem de monitorizare

 Sistem de preluare a informațiilor electrice

 Bicicletă ergometrică/covor rulant

2. ERGOSPIROMETRIA

− Ergospirometria reprezintă „standardul de aur” în evaluarea funcțională a capacității de efort

a bolnavilor cronici, care ideal ar trebui indicată la includerea acestora în programe de
recuperare-reabilitare pulmonară

− Testarea cardio-respiratorie la efort este utilă unor programe comprehensive de recuperare

pulmonară din următoarele considerente:

 Determinarea obiectivă și reproductivă a capacității de efort în diferite contexte

patologice și a limitelor antrenamentului fizic

 Diagnosticul diferențial al mecanismelor fiziopatologice limitatoare a toleranței la

efort, care permite indicarea țintă a diferitelor intervenții

 Evaluarea și monitorizarea răspunsului la diferite intervenții

10.Testul de 6 minute

Măsoară distanța parcursă de pacient în 6 minute

Pacientul este rugat să meargă timp de 6 minute pe un plan plat, în ritm propriu fără impuneri de
viteză, urmărind ca la sfârșitul testului să se măsoare distanța parcursă în metrii (sau numărul de pași
efectuați), precum și apariția simptomelor de tipul fatigabilității și dispneei (măsurate pe o scală
analog vizuală sau Borg). În plus se poate monitoriza saturația oxigenului prin pulsoximetrie

 Indicatii: Comparații înainte și după tratament

 Pentru măsurarea capacității de efort

 Predicție a spitalizării și decesului prin: insuficiență cardiacă, BPOC sau hipertensiune

pulmonară

Contraindicatii: Angina instabilă sau infarct miocardic în luna anterioară efectuării testului

 Frecvență cardiacă de repaus > 120 bpm (tahicardie de repaus)

 Tensiune arterială sistolică > 188 mmHg

 Tensiune arterială diastolică > 100 mmHG

!!!!Testul se întrerupe dacă apare angină, dispnee severă sau claudicație intermitentă

11. Cuantificarea gradului de invaliditate

 În sistemul francez, cuantificarea gradului de invaliditate se face prin raportarea la

gradul de incapacitate funcțională, exprimat în procente. Cuantificarea gradului de
invaliditate

- În raport cu cerințele locului de muncă și cu gradul de reducere a capacității de muncă,

invaliditatea poate fi:

a. De gradul I: caracterizată prin pierderea totală a capacității de muncă,

a capacității de autoservire, de autoconducție sau de orientare
spațială, invalidul necesitând îngrijire sau supraveghere permanentă
din partea altei persoane

b. De gradul II: caracterizată prin pierderea totală a capacității de muncă,

cu posibilitatea individului de a se autoservi, de a se autoconduce și de
a se orienta spațial, fără ajutorul altei persoane

c. De gradul III: caracterizată prin pierderea a cel puțin jumătate din

capacitatea de muncă, invalidul putând să presteze o activitate
profesională

12. Evaluarea funcției musculaturii respiratorii

 Introducere

 Alterarea musculaturii respiratorii se repercutează cel mai pregnant asupra

funcționării pompei toraco-pulmonare în două situații: bolile neurologice/
neuromusculare și BPOC

 În cazul BPOC oboseala musculară este direct implicată în scăderea capacității de efort
și alterarea calității vieții

 Oboseala musculară, incapacitatea unui mușchi odihnit de a continua să genereze o

forță ca răspuns la sarcină, fenomen care este reversibil după un repaus mai mult sau
mai puțin îndelungat

 Există 3 tipuri de oboseală musculară: centrală(inhibiție de chemoreceptori și

proprioreceptori), de transmisie(alterare axonală, a joncțiunii neuromusculare sau a
membranei musculare), periferică(alterarea contractilității)
  Semne clinice de oboseală musculară: reducerea neexplicată a capacității vitale;
retenția de CO2 în stare de veghe și în timpul somnului; dispnee; vorbire dificilă;
mișcare paradoxală toraco-abodminală; slăbiciune musculară generalizată

 Explorarea funcției mușcilor respiratori

 Determinarea presiunilor inspiratorii și expiratorii maxime

 Echipament: Se folosește un spirometru prevăzut cu modul shutter(analizează

presiunea musculaturii respiratorii) și un soft de analiză

 Tehnică: bolnavul stă așezat sau în picioare cu spatele drept; manevra începe de la
volumul rezidual pentru presiunea inspiratorie maximă și de la capacitatea pulmonară
totală pentru presiunea expiratorie maximă; efortul respirator trebuie susținut pentru
minim o secundă, se efectuează un număr suficientde repetiții (se selecteazî cea mai
buna din 3 determinări consecutive); un interval de aproximativ un minut este permis
între încercări; contraindicații: anevrism, hipertensiune necontrolată, incontinență
urinară, operații abdominale sau toracice recente.

 Interpretare: nu trebuie pus semnul egal între presiunile obținte li forța musculaturii
respiratorii. Contracția musculară se desfășoară având la bază relația forță-lungime.
Presiunile depind nu numai de puterea intrinsecă a musculaturii respiratorii ci și de
anumiți factori contribuitori.

 Presiunea transdiafragmatică (Pdi)

 Stimularea frenicului

Evaluarea funcției musculaturii periferice

 Introducere

 Parametrii urmăriți în evaluarea performanței muculaturii periferice sunt forța și

anduranța musculară

 Atât forța cât și anduranța musculaturii periferice pot fi apreciate prin metode clinice,
pentru care există valori de referință

 Dinamometria manometrică reprezintă una din cele mai facile metode de apreciere a
forței musculaturii periferice, având o importanță majoră în monitorizarea
programelor de kinetoterapie

Determinarea forței musculaturii periferice

 Forța musculară maximă sau tensiunea generată de un mușchi (un grup de mușchi)
poate fi măsurată folosind o serie de echipamente
  Dinamometria măsoară forța musculară izometrică cu ajutorul unui echipament
mecanic sau electric. Măsurarea forței de prehensiune cu ajutorul unui aparat mecanic
se face prin compresarea pompei unui manometru, în timp ce un pointer se
deplasează pe o scală

 Ridicarea de greutăți maxime cu o repetare (1-RM) este o metodă dinamină de

măsurarea a forței musculare izotonice prin determinarea greutății maxime ce poate fi
ridicată o singură dată în timpul unui program standard de exerciții fizice cu greutăți

13.ReeducAre resp-TOT LP6

RESTU LP 7

Curs

1.