Sunteți pe pagina 1din 5

Constantin Brăiloiu

(1893-1958)

Compozitor, critic muzical, etnomuzicolog, folclorist și profesor ce a activat în prima


jumătate a secolului al XX-lea, fiind în același timp animator al vieții muzicale, cu un rol însemnat în
dezvoltarea școlii românești de compoziție și pedagogie muzicală. De asemenea, este considerat
teoreticianul etnomuzicologiei moderne.
Studiile muzicale le-a început la București (1901-1907) cu Dumitru Georgescu-Kiriac (teorie-
solfegiu), le-a continuat la Viena și Vevey (1908-1909), Lausanne (Institut cantonal „Thelin”, 1909-
1911) și Paris (1912-1914) cu Andre Gedalge (contrapunct și compoziție). 
În anul 1918 înființează, împreună cu Ernest Ansermet, Societatea independentă a
Compozitorilor de Muzică din Geneva. la scurt timp, în 1920, inițiază și organizează împreună
cu George Enescu, D.G. Kiriac, Ion Nonna Otescu, Mihail Jora și alții Societatea Compozitorilor
Români, în cadrul căreia devine secretar (1920-1926) și mai apoi secretar general (1926-1943).
Din 1923 predă istoria muzicii în calitate de profesor suplinitor la Conservatorul din București. Doi
ani mai târziu instituie premiul pentru stimularea colecționării de muzică populară, iar în
anul 1928 întemeiază Arhiva de folklore a Societății Compozitorilor Români, fiind conducătorul ei
până în 1943. De asemenea, în același an se alătură echipelor de cercetare sociologică monografică,
din cadrul „Școlii sociologice”, conduse de profesorul și sociologul Dimitrie Gusti. Între 1928-1934,
ia parte la anchetele sociologice din mai multe sate ale țării, notabile fiind: Fundu Moldovei (județul
Suceava), Drăguș (județul Brașov), Runcu (județul Gorj).
În 1929 devine membru în consiliul de administrație al Operei din București. În același an
ajunge rector și profesor la Academia de muzică religioasă a Sfintei Patriarhii Române, unde
activează până în 1935.
Anul 1931 este semnificativ prin publicarea articolului Schiță a unei metode de folklor
muzical în revista „Boabe de grîu”, text fundamental pentru studiul vieții muzicale țărănești, căci prin
aceasta teoretizează cercetarea științifică a folclorului muzical.
Între 1932-1941 ține un curs facultativ de folclor muzical la Conservatorul din București, care
din 1941 va deveni obligatoriu.

În 1943, presimțind deteriorarea situației politice românești, pleacă în exil stabilindu-se în Elveția. În
1944 fondează Arhiva fonografică de la Geneva, unde a inițiat și organizat culegeri, expoziții,

1
demonstrații cu artiști și a stimulat studiul comparat al folclorului pe baza cântărilor copiilor din mai
multe țări, cele românești aflându-se pe prim plan.

În anul 1946, a fost ales membru corespondent al Academiei Române la Secția literară, fiind
exclus în 1948 și repus în drepturi în 1990, astăzi Institutul de Etnografie și Folclor purtându-i
numele.
În 1948 devine lector și mai apoi conferențiar (1951-1958) la Centre national de la recherche
scientifique d'ethno-musicologie du Musée de l'Homme și la Institut de musicologie de l'Université
de Paris, din acest moment fiind invitat să participe la numeroase colocvii în toată Europa.
Între 1951-1958 lansează 40 volume (discuri de vinil) în seria Collection universelle de
musique populaire enregistrée (Universal collection of recorded popular music), înregistrate pe
discuri de gramofon.
Considerat drept unul dintre fondatorii etnomuzicologiei românești, Brăiloiu a organizat un
sistem instituționalizat de culegere și studiere a creațiilor populare din diferite zone ale țării pe 2.817
cilindri de fonograf, cu 5.976 de melodii populare din 289 de sate, ca și 851 de discuri cu 784
melodii ce acoperă o arie tematică vastă relevantă pentru folclorul nostru. În această laborioasă
întreprindere a folosit o metodă apreciată de specialiști ca model de rigoare și complexitate. În
spiritul școlii sociologice a lui D. Gusti, considera folclorul un produs social cu o destinație practică,
în consens cu nevoile colectivității, structurat după sisteme specifice și apt să se adapteze continuu la
schimbări.
Poziția centrală a lui Constantin Brăiloiu în etnomuzicologia românească este unanim
recunoscută; deasemeni, ideile sale au avut ecou și pe plan internațional, în special în mediile
francofone. Opera sa, compusă din articole scrise începând cu anii ’20 ai perioadei interbelice și până
în ultimii ani ai vieții (Brăiloiu moare în anul 1958, la Geneva), se desfășoară pe mai multe
coordonate: de la compozițiile muzicale din tinerețe, la studii de muzicologie, de la studiile de
etnomuzicologie născute din experiența directă cu realitățile muzicale rurale românești, la studiile de
sinteză ale maturității, redactate în exil.
În calitate de compozitor, Constantin Brăiloiu a rămas în istoria muzicii românești cu creații
în  muzica de cameră, cântec, miniatură corală de factură neoclasică, pentru ca ulterior sursa de
inspirație predilectă să fie muzica populară căreia i-a descifrat nenumărate subtilități. Prin vasta sa
operă, Brăiloiu reprezintă neîndoielnic un reper în cultura românească, iar direcțiile sale de cercetare
sunt încă departe de a-și fi epuizat resursele unor nebănuite înnoiri

2
Schiță a unei metode de folclor
Pentru a susține activitatea culegătorilor de folclor, Societatea Compozitorilor Români a
acordat premii și a publicat studii de specialitate, dar cel mai important, a întemeiat Arhiva de
folclor. Întrucât era necesară clarificarea unei metode de culegere a materialului și de clasificare a lui
în cadrul arhivei, Constantin Brăiloiu a realizat studiul Schiță a unei metode de folclor muzical, pe
care a publicat-o la Editura Societății Compozitorilor Români, București, 1931. Lucrarea este
cuprinsă în volumul al IV-lea de Opere a etnomuzicologului (Editura Muzicală, 1979).
În viziunea lui Brăiloiu, muzica populară este ,,un produs al obștei, un fapt social”1 care are
un scop, o funcție precisă, răspunzând unor nevoi esențiale a sufletelor poporului. El atrage atenția
asupra dublului sens pe care termenul ,,popular” îl poate deține. Un prim sens este acela de
,,țărănesc”, folcloristul cercetând stilurile melodice populare autentice apelând la tehnica
comparației. Un alt sens ar urmări totalitatea melodiilor existente la un moment dat într-un spațiu
țărănesc, indiferent de originea și stilul acestora. Privind lucrurile din acest punct de vedere,
folcloristul este nevoit să studieze viața muzicală populară, apelând și la latura sociologică. 2 ,,Acolo
unde melodiile țărănești nu se mai păstrează decât în amintirea câtorva, fără nici o legătură cu viața
societății, informația muzicală va fi deajuns. Unde dimpotrivă cântecele viețuiesc cu adevărat, se
nasc, mor, se prefac, nedespărțite de traiul mediului din care s-au ivit, realitatea muzicală va rămâne
nențeleasă fără cunoașterea realității sociale.”3
Repertoriul popular românesc este împărțit pe genuri în funcție de stil și întrebuințare, de cele
mai multe ori fiind legat de un ritual. Există însă și un gen care este cântat oricând și oriunde, anume
cântecul propriu-zis.
Brăiloiu atrage atenția asupra faptului că ,,pe măsură ce ne-am însușit formele apusene de
viață, lumea rurală românească a fost prinsă într-o evoluție ici grăbită, colo înceată, pretutindeni
activă”4. Acest aspect a favorizat apariția unui stil muzical popular modern, în care, prin spiritul de
adaptare, populația țărănească a asimilat diferite elemente externe sub forma unei sinteze.
Într-o arhivă trebuie adunate melodiile și toate materialele care pot aduce informații
referitoare la originea, stilul și viața acestora. Brăiloiu afirmă un principiu de bază, anume
necesitatea unei abordări obiective atât în timpul culegerii documentelor, cât și în timpul clasării
acestora. Astfel, înregistrarea melodiilor va fi efectuată cu ajutorul fonografului întrucât ,,numai
1
Constantin Brăiloiu – Opere, vol. IV, Editura Muzicală, București, 1979, p. 34
2
Cf. Constantin Brăiloiu – Opere, vol. IV, Editura Muzicală, București, 1979, p. 34
3
Constantin Brăiloiu – Opere, vol. IV, Editura Muzicală, București, 1979, p. 35
4
Constantin Brăiloiu – Opere, vol. IV, Editura Muzicală, București, 1979, p. 35
3
mașina este obiectivă și numai reproducerea ei este întreagă și netăgăduită”5. Un alt aspect important
îl reprezintă fotografierea, aceasta încadrându-se în documentația auxiliară. Prin ea se păstrează
vie ,,înfățișarea decorului muzicii” și ajută la transmiterea stărilor ce însoțesc diferitele ocazii cum
sunt: ,,îmbrobodirea cutărei mirese din cutare loc”, scenele de înmormântare sau cântecul bradului.
De asemenea, fotografierea este necesară pentru a putea fi păstrat cu precizie fiecare izvor folcloric,
melodia populară neavând ,,o realitate palpabilă în sine”6. Întrucât interpreții dau dovadă de un
accentuat sipirit liber, aceștia privind melodiile ,,ca un bun absolut al lor”, este important să fie
consemnate toate informațiile referitoare la viața și activitatea lor, fiind păstrat totodată și chipul în
fișa de informator.
Brăiloiu precizează că aparatul de fotografiat poate fi înlocuit cu cinematograful în cazul
ceremoniilor, în studiul jocurilor acesta fiind chiar singurul mijloc de înregistrare.
Atunci când culege informațiile referitoare la istoricul unei melodii, folcloristul trebuie să dea
dovadă de obiectivitatea unei mașini, apelând cel mai des la tehnica chestionarului. Culegerea
folclorului este realizată în echipe de câte doi folcloriști, ,,un muzicant și un filolog însărcinat cu
notarea fonetică a textelor cântate”7. Aceste echipe străbăteau regiuni restrânse fiind însoțite de un
fonograf, un aparat de fotografiat, un aparat cinematografic, imprimate și un cifru pentru a clasa
provizoriu melodiile culese.
Etnomuzicologul vorbește despre ,,starea civilă” a unei melodii explicând: în momentul
înregistrării aceasta este notată sumar, după auz, pentru ca mai apoi să fie întregistrată din nou când
este întâlnită într-o variantă schimbată, atunci când informatorul o interpretează în mod sistematic cu
un text schimbat, folcloriștii notează doar textul nou. Astfel, se întocmesc fișele de frecvență prin
care este posibilă reconstituirea întregului repertoriu a unui sat, indentificându-se statistic ,,părțile lui
vii și cele moarte sau pe cale de a muri”8.

Clasarea
Prima etapă în activitatea de clasare a materialelor culese este transcrierea fonogramelor,
lucru care necesită foarte multă atenție având în vedere toate particularitățile cântului popular:
alunecări ale vocii, apogiaturi, note de pasaj și de ornament imponderabile. Întrucât prin repetiție,
interpretarea populară ,,supune linia melodică și ritmul unor schimbări mai mult sau mai puțin
simțite”9, studiul acestor variații pune cele mai însemnate probleme folcloristului, prin ele fiind
posibilă apropierea de ,,izvorul creației populare”. Pentru a putea surprinde aceste variații, ce stau la
5
Constantin Brăiloiu – Opere, vol. IV, Editura Muzicală, București, 1979, p.36
6
Constantin Brăiloiu – Opere, vol. IV, Editura Muzicală, București, 1979, p. 37
7
Constantin Brăiloiu – Opere, vol. IV, Editura Muzicală, București, 1979, p. 39
8
Constantin Brăiloiu – Opere, vol. IV, Editura Muzicală, București, 1979, p. 41
9
Constantin Brăiloiu – Opere, vol. IV, Editura Muzicală, București, 1979, p. 42
4
baza întregii creații țărănești, culegătorul trebuie să înregistreze la fonograf cântărețul de câte ori
interpretează melodia. În momentul transcrierii, dacă melodia rămâne neschimbată se notează doar
diferențele de text, iar când melodia are variații, acestea se notează sub varianta inițială, modificările
ritmicce fiind trecute doar prin semne de durată.10
Atunci când sunt introduse în dosare, melodiilor le este atribuit un număr de inventar, aceeași
tehnică fiind aplicată și cilindrelor de fonograf, clasarea lor fiind însemnată în catalogul de fișe.
Pentru a putea fi realizată o clasare cât mai obiectivă s-a întocmit un dublu catalog: după regiunea
din care provin melodiile și după genul căruia îi aparțin. În catalogul regional ar urma subdiviziunile:
ordinea alfabetică a satelor, a genurilor, ordinea cronologică a înregistrărilor (în cazul culegerii în
aceeași zi, în același sat a mai multor melodii din același gen, acestea s-ar ordona după vârsta
informatorilor începând cu cei mai tineri). În catalogul genurilor sunt ordonate în ordine alfabetică
titlurile (dacă nu există sunt ordonate satele), apoi cronologic datele înregistrării și vârstele
informatorilor.
În ceea ce privește materialul informativ, toate aspectele ce țin de persoana informatorului
sunt trecute în fișa acestuia, inclusiv repertoriul, fiind făcute referiri exclusiv la tehnică, terminologie
și probleme de creație.
Activitatea desfășurată de Constantin Brăiloiu urmărește surprinderea cât mai fidelă și într-o
manieră cât mai obiectivă a folclorului muzical din spațiul românesc. Pentru a susține acest aspect,
etnomuzicologul, în studiul Schița unei metode de folclor, descrie în amănunt, pas cu pas, etapele pe
care folcloriștii trebuie să le parcurgă în vederea culegerii unui material cât mai complet. De
asemenea, el explică și modul în care documentele adunate vor fi oradonate și păstrate în Arhiva de
folclor.

10
Cf. Constantin Brăiloiu – Opere, vol. IV, Editura Muzicală, București, 1979, p. 43
5