Specificul şi premisele socializării la vârsta şcolară mică

1. Socializarea – definire şi importanţă în procesul instructiv-educativ

1.1. Definiţie de lucru

Prin esenţa sa, omul este o fiinţă socială. El este produsul înregistrărilor sociale şi
totodată are capacitatea de a influenţa şi determina împrejurările. Omul nu poate trăi
singur, izolat, rupt de ceilalţi oameni. Dimpotrivă el se raportează permanent la alţii,
acţionează împreună cu ei, stabileşte relaţii cu cei din jurul său. Existenţa umană ar fi
greu de conceput în afara relaţiilor sociale. Se simte nevoia individului de a deveni
membru al societăţii în care s-a născut – deci nevoia de socializare.
Socializarea este un proces de continuă transformare a individului „din fiinţă
biologică într-un subiect al unei culturi specifice”1
Socializarea este un proces in care tot ceea ce nu este innascut trebuie asimilat prin
invatare2
J.Szczepanski include procesul socializarii intr-un ansamblu de procese care
actioneaza asupra individului inca de la nastere.
Socializarea are ca scop integrarea sociala a copilului , in definitiile date
socializarii exista inca multe divergente ce vizeaza fie aria de cuprindere, fie mecanismele
de sau mijloacele de realizare , fie factorii determinanti.Socializarea presupune integrarea
viitorilor adulti in societate in forme delimitate socialmente de catre adulti.Este deci un
proces de asimilare progresiva a socialului si de convertire a acestuia in caracteristici
specifice de personalitate.

1
B.Bernestein , Language et class sociales, P.U.F., Paris, 1991,pg.52;
2
J.Piaget, Judecata morala la copil, Bucuresti , Ed. Did .si Ped., 1980, pg.76;
 Dupa sociologul canadian G. Rocher , socializarea este “procesul prin care
persoana umana achizitioneaza si interiorizeaza , pe tot parcursul vietii , elementele
socioculturale ale mediului, le integreaza in structura personalitatii sale sub influenta
experientelor si agentilor sociali semnificativi si prin aceasta se adapteaza la ambianta
sociala in care trebuie sa traiasca “3
Behavioriştii reduc socializarea individului la un fel de „disciplinare” a lui din
fragedă copilărie la normele şi cerinţele societăţii. Socializarea a fost descrisă ca un mod
de „dresură socială”, de conformism total la normele colectivităţii, la viaţa de grup.
Psihologia socială contemporană priveşte realizarea socializării la nivelul întregii
personalităţi a individului, cu deosebire la nivelul relaţiilor sale interpersonale şi a
comportamentelor de grup, ca pe o dezvoltare socială a fiinţei umane, expresă şi latentă,
conştientă şi neconştientă, cognitivă, afectivă, atitudinală, volitivă şi creatoare prin
învăţare instituţionalizată, dar şi extraşcolară prin învăţare socială efectivă şi cu
consecinţe adaptative sociale remarcabile.
Socializarea este procesul de integrare şi adaptare a persoanei la viaţa socială prin
însuşirea în cadrul familiei, şcolii, instituţiilor, profesiei, a produselor culturale care îi
permit convieţuirea în societate: limba şi alte mijloace de comunicare, modelele culturale
ale societăţii respective, modurile de gândire, normele şi valorile morale, juridice,
ştiinţifice, politice, rolurile sociale.
Aptitudinea subiectului pentru socializare constituie una din caracteristicile
esenţiale ale naturii sale umane. Socializarea umană este cerută de: existenţa impulsurilor
la om şi nu a unor instincte invariabile ca la animale; nevoia de interacţiune umană în
copilărie; îndelungata dependenţă faţă de adult; capacitatea amplă de învăţare
caracteristică speciei umane; disponibilitatea biologică de a însuşi vorbirea şi limbajul
simbolic.
Aptitudinea spre socializare este o caracteristică esenţială a fiinţei umane. La
naştere facultăţile intelectuale, afective, de relaţionare, acţionale există numai în stadiu de
virtualitate. Pentru a se dezvolta, ele necesită un context social capabil să ofere
individului multiple situaţii de comunicare socială şi afectivă.

3
E.Paun, Sociopedagogie scolara, Bucuresti, Ed. Did. si Ped., 1982, pg.82 ;
 1.2. Conţinutul şi mecanismele socializării
Invatarea sociala este cel mai important mecanism al socializarii 4
Pedagogia s-a ocupat cu precadere de contextul psihologic al invatarii (de invatare
ca act si proces individual ), trecand in plan secundar sau desconsiderand de-a dreptul
contextul special al invatarii.Invatarea nu este un act strict individual ci si unul social , ca
socialul nu este un simplu cadru de referinta al actului instruirii , ci este cosubstantial al
acestuia , determanand continuturi ale personalitatii ce par de neinteles prin tratarea
invatarii ca simplu proces individual.
Sensul invatarii sociale este continut in urmatoarea formulare din Ideologia
Germana” dezvoltarea unui individ este determinata de dezvoltarea tuturor celorlalti , cu
care are relatii fie directe, fie indirecte.”
Istoria unui individ nu poate fi nicidecum despartita de aceea a indivizilor care l-
au precedat sau ii sunt contemporani.5
Învăţarea socială reprezintă activitatea psihică, psihosocială şi socială prin care
oamenii şi colectivităţile umane - grupuri, clase şi categorii sociale, instituţii, naţiuni şi
societăţi - asimilează sau îşi interiorizează experienţa socială - cunoştinţe, norme, valori,
roluri sociale, modele culturale şi de comportare - formându-şi capacităţi acţionale,
concepţii, mentalităţi şi opinii, aptitudini şi convingeri individuale sau colective, trăsături
de personalitate, de grup sau de clasă, inteligenţă socială, valori, trebuinţe, motive,
interese şi aspiraţii personale sau colective, modele de conduită şi idealuri de viaţă.
I Invatarea sociala nu poate fi definita doar prin continutul sau ci si prin contextul in
care se defasoara.Invatarea nu este strict individuala , ci se realizeaza prin conditionari si
influente ale grupului, unde se creaza multiple modalitati de invatare in grup – de la cele
mai simple :invatarea observationala prin asistarea la experienta altuia care solicita cu
precadere o participare afectiva- , pana la forme mai complexe si mai eficiente – invatarea
prin perticipare la actiunile sociale , la organizarea si conducerea acestora-.
Dezvoltarea socială a individului realizează incidenţa dintre individual şi social,
armonizând condiţia internă şi condiţia externă a persoanei. Finalitatea sa este

4
idem 3 pg.93
5
K.Marx. ,Ideologia germana, Bucuresti , E.S.P.L.P., 1956 ,pg.478;
reprezentată de adaptarea şi integrarea, mobilă, dinamică, în societate şi în lumea
valorilor.
Fiecare colectivitate integrează indivizii printr-o acceptare activă, plină de cerinţe
crescânde şi multiple condiţionări. Aceasta îi solicită la readaptări, într-o competiţie şi
mobilitate socială existentă, cu angajări nemijlocite la realizări sociale, într-un plan
comun de viaţă cu semenii.
Privită şi ca mecanism prin care colectivitatea transmite membrilor săi normele
sociale, valorile, credinţele, socializarea cu mecanismele ei sunt comune tuturor
indivizilor aparţinând aceluiaşi grup şi totodată diferă de la o colectivitate la alta în
funcţie de gradul de dezvoltare a societăţii respective, de particularităţile ei economico-
sociale, culturale.
Aceste mecanisme încep şi se structurează odată cu primele „experienţe sociale”
ale sugarului. Înaintând în vârstă şi experienţă umană, rând pe rând, individul preia
statusuri şi roluri sociale stabilite colectivitate: de copil mic, preşcolar, şcolar, adolescent
cu realizarea relaţiilor şi a comportamentelor sociale cerute.
Socializarea începe în copilărie (socializarea primară), se continuă marcant în
stadiul de adult şi într-un mod mai puţin evident – dincolo de acest stadiu (socializarea
continuă).
Sistematizând conţinutul socializării putem spune că prin aceasta se transmit şi se
structurează: modalităţi de comunicare - sisteme de coduri lingvistice, simbolice,
nonverbale; modele sociale de comportament pe baza unor norme funcţionale considerate
valori într-o anumită cultură; seturi instrumentale - modalităţi de cunoaştere, de învăţare,
strategii acţionale.; posibilităţi de relaţionare interpersonală, ca şi forme de
comportamente caracteristice vieţii de grup; se realizează modelarea motivaţional-
afectivă a individului.
Socializarea presupune: adaptare succesivă de statusuri şi roluri sociale, învăţare
socială, învăţare instituţională, jocul, imitaţia, identificarea.
Mai restrâns, învăţarea socială este procesul prin care sunt achiziţionate şi
dezvoltate comportamente individuale şi colective de natură cognitivă, afectivă, morală,
profesională şi socială.
 Învăţarea socială nu se confundă cu socializarea, ci reprezintă unul din
mecanismele fundamentale ale acesteia alături de influenţa socială, controlul social,
presiunea socială şi creativitatea socială.

1.3. Concepte înrudite cu cel de socializare

Cel mai apropiat ca formă şi cu care se produc cele mai dese confuzii este
conceptul de sociabilitate. Aceasta este caracteristica individului de a fi agreabil şi
prietenos cu alţii, de a căuta compania celorlalţi, de a fi deschis pentru comunicare şi
interacţiune cu semenii. Este o aptitudine specială, deosebit de complexă, proprie
individului extrovertit, dobândită şi educată în cea mai mare parte în cursul vieţii şi
activităţii sociale.
Integrarea socială este procesul de pregătire, încorporare şi asimilare a indivizilor
umani într-un cadru, structură sau sistem social, prin adaptare, readaptare, modelare şi
interiorizare a condiţiilor, cerinţelor şi trebuinţelor sociale.
Umanizarea este conceptul complementar celui de socializare care se
caracterizează nu atât prin însuşirea experienţei sociale, cât mai ales prin modul în care
experienţa socială însuşită dă substanţă şi funcţionalitate cadrelor, normelor, valorilor,
structurilor şi sistemelor sociale.
Persoana umanizează societatea, iar aceasta la rândul ei o socializează.
Adaptarea socială este conceptul în mare parte sinonim cu cel de socializare dar
care priveşte şi particularităţile, condiţiile şi specificul personal şi de grup al asigurării
mediului sociocultural.
Influenţa socială este procesul de predeterminare şi modificare spontană sau
dirijată a comportamentelor, atitudinilor, convingerilor, orientărilor valorice caracteristice
persoanelor şi grupărilor sociale de către alte persoane sau grupuri sociale, organizaţii,
instituţii în conformitate cu cerinţele sociale. Este un mecanism al socializării.
Inteligenţa socială este o formă a inteligenţei caracterizată prin calitatea şi
eficienţa superioare a adaptării sociale, a conştientizării rapide şi a previziunii exacte a
relaţiilor, atitudinilor şi proceselor sociale.
Condiţionarea socială este o formă a condiţionării rezultată din asocierea repetată
şi progresivă a unor categorii de comportamente, stări, atitudini umane cu o serie de
situaţii, evenimente, factori sociali care primesc valoare de stimul declanşator al anumitor
tipuri de conduite. Este o formă şi un important mecanism al învăţării sociale.

1.4. Importanţa socializării în procesul instructiv-educativ

Procesul instructiv educativ este un proces progresiv de introducere a copilului în
tainele cunoaşterii şi acţiunii umane, un proces pus sub controlul personalului didactic,
bazat pe selecţionarea şi structurarea unor conţinuturi şi pe efortul voluntar de învăţare al
elevilor.
Întregul proces de învăţământ reprezintă o vastă acţiune de modelare a
personalităţii copilului care are loc într-o ambianţă specifică în care se operează cu
conţinuturi ştiinţifice, literar-artistice, tehnico-practice şi etice, ce devin bunuri personale
ale elevului.
Însuşirea de cunoştinţe constituie, premisa formării concepţiei despre lume şi
viată, a formării convingerilor, a dezvoltării dragostei de adevăr. Momentele afective,
care însoţesc predarea, vin să influenţeze dezvoltarea atitudinilor, să faciliteze
transformarea cunoştinţelor în convingeri, să formeze în mod progresiv conduite, să
cultive patriotismul, sinceritatea, onestitatea.
Însuşi contextul psihosocial în care are loc învăţarea, clasa de elevi, cu
multitudinea interrelaţiilor ei umane, constituie premisa unei vieţi colective reale,
încărcată de elemente emulative şi stimulative, care contribuie la dezvoltarea simţului
datoriei, al răspunderii, al respectului reciproc, al prieteniei, al colegialităţii.
Educatia este un proces de socializare.Educatia este un proces de formare a
fiintei umane in raport cu anumite finalitati si norme socilale prin intermadiul unor
mijloace si institutii sociale.
Educatia nu este reductibila la socilalizarea individului. Ea se concretizeaza si
in alte aspecte esentiale cum sunt- individualizarea si personalizarea fiintei umane - ca
momente esentiale ale formarii personalitatii prin intermediul educatiei.
Sfera socializării este mai mare decât cea a educaţiei. Între socializare şi
educaţie, prin procesul instructiv-educativ, este o relaţie de interdependenţă – nu se poate
realiza socializare numai pe baza eredităţii, numai prin familie şi alte instituţii, ci se simte
nevoia unui cadru organizat, sistematizat unde să se pună temeinic bazele capacităţii de
asimilare a cunoştinţelor. Procesul de socializare continuă şi după terminarea procesului
instructiv-educativ dar are nevoie de ceea ce şcoala le-a format elevilor, capacitatea de
învăţare continuă.
Socializarea are ca scop integrarea sociala a copilului.
Socilalizarea presupune integrarea viitorilor adulti in societate in forme delimitate
socialmente de catre adulti.Ea este un proces de asimilare progresiva a socialului si de
convertire a acestuia in caracteristici specifice de personalitate.
Socilalizarea se inscrie ca un proces esential intr-un lant de evolutie ce poate fi
astfel redat:individualizare – socializare – personalizare, procese ce sa afla intr-o stransa
interdependenta.
“Atat socializarea cit si individualizarea sint procese esentilale si fundamentale
pentru dezvoltarea umana”.6
Socilalizarea dupa cum remarca Piaget – este un proces progresiv…”Exista un
proces de socilalizare care este progresiv si nu regresiv, in asa fel incat in pofida
aparentelor , individualitatea copilului de 7 ani si mai mare, desi tinde spre autonomie
este mai sociabilizata decat eul copilului mic”.7

2. Particularităţi de vârsta ale şcolarului mic din perspectiva socializării

2.1. Dezvoltarea, maturizarea şi adaptarea ca bază a socializării şcolarului mic

Maturizarea reprezintă un sistem de procese bio-psiho-sociale care concură la o
evoluţie individuală încheiată cu starea de maturitate.
Elementele fundamentale în procesul de maturizare sunt interrelaţia dintre
programarea nativă şi contextul social. Procesul de maturizare se realizează în plan
6
J.Davitz, Psihologia procesului educational,Buceresti, Ed. Did. si Ped. 1978, pg.222;
7
J. Piaget ,Psihologia copilului, Bucuresti, Ed. Did. si Ped. f.a. pg.98 ;
biologic, după un program de evoluţie stadială şi în plan psihosocial prin emanciparea
personalităţii, maturizarea afectivă, maturizarea profesională.
La naştere fiecare este un simplu individ în faţa căruia se afla un drum lung de
străbătut. Psihologia personalităţii ascunde o enigmă – problema eului.
Eu - un individ considerat drept conştient de identitatea sa proprie continuă şi de
relaţia sa cu mediul, sinonim cu ego.
Stadiile dezvoltării eului sunt: eul corporal, eul psihologic, social.
G. W. Allport8 prezintă şapte aspecte ale individualităţii, care împreună alcătuiesc Eul,
aşa cum este simţit şi cunoscut: Eul corporal la un an; simţul unei identităţi de sine
permanent la 2-4 ani; respectul faţă de sine, mândria la 2-4 ani; extensia eului la 4-6 ani;
imaginea eului la 4-6 ani; eul ca factor raţional la 6-12 ani; efortul personal central în
adolescenţă.
Ca persoană achiziţionăm atribute de cultură fundamentală, realizăm comunicarea
- stăpânim limbajul codificat. Ca personalitate manifestăm autonomie intelectuală şi
morală, suntem responsabili de actele pe care le facem. În cursul vieţii, un individ joacă
un număr de diferite roluri, succesiv sau simultan. Sinteza tuturor rolurilor sociale pe care
le-a avut de la naştere până la moarte constituie personalitatea sa socială.
Maturizarea afectivă este capacitatea individului de a-şi comunica şi controla
instinctele, sentimentele, dorinţele, capacitatea de a relaţiona afectiv cu ceilalţi.
Dezvoltarea reprezintă o categorie filosofică largă. Ea cuprinde ansamblul
transformărilor ireversibile care duc la o schimbare calitativă cu sens ascendent, chiar
dacă pe parcurs apar momente de regres sau de criză. Spre deosebire de dezvoltare,
maturizarea vine de la sine. Ponderea principală în maturizare o are ereditatea, iar în
dezvoltare factorii de context.
Dezvoltarea umană constă în realizarea de noi structuri funcţionale care îl duc pe
individ la o adaptare mai bună la mediu. Ea are un caracter stadial, în care ordinea este
ireversibilă. Alături de programul ereditar şi elementele de socializare în dezvoltarea
psihică acţionează şi resursele autoemergente ale sistemului psihic uman, resurse de
autoreglare şi autoprogramare.
8
G. W. Allport. Structura şi dezvoltarea personalităii, Editura Politiă, Buc., 1981, pp. 78.
 Adaptarea reprezintă ansamblul de procese prin care individul însuşi sau factorii
exteriori încearcă să ajungă la o relaţie de echilibru stabil cu mediul.
Forme ale adaptării. Adaptare filogenetică, adaptarea speciei, presupune învăţarea
mersului biped – opozabilitatea degetului mare – învăţarea limbajului. Adaptarea
autoplastică reprezintă modificarea de către individ a propriul organism sau psihic pentru
a se adapta la mediu. Adaptarea aloplastică presupune modificarea mediului de către
individ pentru a şi-l face adaptat lui însuşi. Adaptarea senzorială este modificarea
analizatorilor pe prag diferenţial astfel încât să percepem semnalele din mediul
înconjurător. Adaptare mentală, după J. Piaget9, reprezintă acomodare, asimilare.
Adaptarea socială este o adaptare afectivă, o adaptare motivaţională

2.2. Adaptarea şcolară – problema cheie a climatului şcolar

Una dintre cele mai importante probleme ce priveşte perioada micii şcolarităţi este
adaptarea şcolară.
Şcolarizarea, cu deosebire începutul acestui proces, constituie pentru copil un
exemplu inedit de circumstanţe şi factori, impunându-i-se un grad de autocontrol care
înainte nu i se pretindea.
Poziţia de şcolar marchează intrarea copilului în viaţa civică, revenindu-i în
consecinţă o serie de responsabilităţi inexistente anterior, reglementate acum statutar prin
drepturile şi îndatoririle de elev. Şcoala introduce în fluxul activităţii copilului un anumit
orar, anumite planuri şi programe cu valoare structurantă pentru activitate.
Adaptarea şcolară implică acţiunea de transformare a copilului pentru a deveni apt
pentru şcoală, capabil de a face faţă cerinţelor instructiv-educative şi pentru dobândirea
cu succes a statutului şi a rolului de elev.
Concordanţa dintre cerinţele obiectivelor instructive şi răspunsul
comportamentului elevului faţă de ele reprezintă condiţia de bază a adaptării.
Mulţi psihologi au numit perioada intrării în mica şcolaritate şocul şcolarizării
tocmai pentru ca noul mediu social nou şi obositor, produce teamă uneori. Ca urmare a
acestui fapt, nu rareori se înregistrează dificultăţi multiple de adaptare în rândul copiilor.
Aceste dificultăţi pot fi generate de o baza psihofiziologică precară - instabilitate
9
J. Piajet, Judecata morală la copil, Ed. Did. şi Ped., Buc., 1980, pp.97.
neuropsihică, fixaţiile şi conflictele afective de sorginte socio-familială încăpăţânare,
negativism, mediul şcolar cu sarcini copleşitoare, educatori dificili – fără experienţă,
decalajul dintre polul social obiectiv - poziţia de status şi rol şi polul psihologic subiectiv
- nivelul de pregătire internă pentru şcoală.
Deşi cronologic perioada de adaptare este înscrisă între limite asemănătoare, faptic
poate să nu se consume la fel pentru toţi copiii.
Distonanţe în adaptare înregistrează toţi copiii aflaţi în pragul şcolarităţii atât cei
ale căror premise necesare trecerii la şcolaritate s-au maturizat, dar formal ei rămân
preşcolari, deşi pot să realizeze activitatea de învăţare, dar şi cei ale căror premise ale
trecerii la şcolaritate cunosc o oarecare întârziere, deşi formal ei au început noua formă de
activitate - învăţătura.

2.3. Rolul cadrului didactic în procesul de socializare a copiilor

Prima condiţie pentru educator este să iubească copiii şi să se poată coborî în

lumea lor.
R. B., Iucu,10 distinge următoarele componente ale personalităţii educatorului:
1. Competenţa ştiinţifică:
- abilităţi necesare pentru manipularea cunoştinţelor;
- informaţie ştiinţifică selectată, veridic actualizată, precisă;
- capacităţi de transmitere a cunoştinţelor;
- inteligenţa dar mai ales înţelepciunea;
- experienţa didactică flexibilă;
- competenţa – multiple şi variate strategii rezolutive;
- aptitudini pentru cercetare, experimentare şi control;
- iniţiativă şi obiectivitate în evaluare;
- capacităţi şi strategii creative;
- operaţii mentale flexibile şi dinamice;
- capacităţi de transfer şi aplicare.
10
R. B.Iucu Managementul şi gestiunea clasei de elevi, Editura Polirom, Iaşi, 2000, pp.126-127.
 2. Competenţa psihosocială - optimizarea relaţiilor interumane prin şi din
activitatea educativă:
- capacitatea de a stabili fără dificultate relaţii adecvate cu elevii;
- adaptarea la roluri diverse;
- capacitatea de comunicare lejeră şi eficientă, atât cu grupul, cât şi cu indivizii,
separat;
- abilităţi de utilizare şi drămuire adecvată a forţei şi autorităţii (cazul ideal,
varierea raportului libertate-autoritate în funcţie de obiectivele fundamentale);
- disponibilităţi de adaptare la variate stiluri educaţionale;
- entuziasm, înţelegere, prietenie.
3. Competenţa managerială - gestionarea situaţiilor specifice:
- capacitatea de influenţare a clasei, în general şi a fiecărui elev, în particular;
- abilităţi de planificare şi proiectare;
- forţa şi oportunitatea decizională;
- capacitatea de a organiza şi coordona activitatea clasei;
- administrarea corectă a recompensei şi pedepsei;
- suportabilitate în condiţii de stres.
4. Competenţa psihopedagogică - factori necesari pentru construcţia diferitelor
componente ale personalităţii elevului:
- capacitatea de determinare a gradului de dificultate a unui conţinut;
- capacitatea de accesibilizare a informaţiei didactice;
- capacitatea de înţelegere a elevilor, de acces la lumea lor lăuntrică, de
solidarizare cu momentele lor de spirit;
- creativitate în munca educativă;
-capacitatea empatică;
- atitudine stimulantă, energică, plină de fantezie;
- minimum de tact pedagogic;
- spirit metodic şi clarviziune în activitate.
Realizarea dezideratului de socializare a micului şcolar solicită cadrului didactic
profesionalitate în selectarea şi organizarea tipurilor de activităţi, în funcţie de
particularităţile psihosociale ale copiilor. Învăţătorul trebuie deci să se dovedească a fi un
bun cunoscător a psihologiei individuale şi de grup a elevilor antrenând elevii în procesul
de autocunoaştere.
Investit cu rolul social de a cunoaşte şi orienta individualitatea şi tipul de afinităţi
în microgrupuri, educatorul este cel care încă din primele zile de şcoală cultivă
capacitatea de stăpânire a manifestărilor emoţionale primare explozive ale copiilor. El
trebuie să rezolve cazurile de întârziere sau deviere afectivă, manifestările răutăcioase,
insensibilitatea afectivă a unora, lipsa coparticipării afective a altora.
Tot pentru o bună socializare a micului şcolar educatorul culege periodic date
privind evoluţia elevilor - intelectual şi psihocomportamental - pentru a semnala
carenţele, şi pentru a asigura progresul şcolar şi social al elevilor. În acelaşi sens,
educatorul are obligaţia să colaboreze cu familiile copiilor pentru a-i antrena în activitatea
de instruire şi educare a elevilor, în învăţarea corectă a comportamentului uman dar şi în
evaluarea comportamentului şi adoptarea celor mai potrivite decizii în cazul impasurilor.
Învăţătorul poate să-l ajute pe elev în lungul şi anevoiosul drum al socializării
propunându-şi în conţinutul activităţii didactice şi activităţi care îl leagă pe copil de viaţa
cotidiană şi anume:
1. Să-l ajute pe copil să realizeze propria lor identitate: familiarizându-l cu
statusul de elev prezentându-i obligaţiile, îndatoririle, comportamentele aşteptate şi
stimulându-i pe copii să exerseze şi să-şi analizeze noua ipostază; ajutându-l să realizeze:
cunoaşterea de sine şi conştiinţa apartenenţei; formându-i bune deprinderi elementare şi
imprimându-i necesitatea de a fi curat şi ordonat; formându-i obişnuinţele de a acţiona şi
de a munci planificat şi ordonat; formându-i capacitatea de a fi prevăzător pentru propria
securitate corporală şi morală; ajutându-l sã înţeleagă raportul dintre decizie-libertate-
responsabilitate, la vârsta copilăriei; făcându-l să conştientizeze raportul dintre aspiraţii şi
posibilităţi.
2. Să intervină în modelarea raporturilor interumane: învăţându-l calităţile
dialogului şi formându-i respectul faţă de sine şi faţă de alţii; formându-i tipuri de
comportamente şi acţiuni în grupurile de apartenenţă şi de referinţă.
3. Să modeleze raportul dintre copil şi mediul social şi natural: învăţându-l să
manifeste grijă faţă de avutul personal şi faţă de cel public; familiarizându-l cu unele
activităţi sociale: profesiuni; banii – utilizarea şi economisirea lor; bugetul familiei;
familiarizându-l cu tradiţiile şi obiceiurile comunităţii, obişnuindu-l să le respecte.
Dar nu este de ajuns ca educatorul să fie doar bine pregătit şi să-şi propună un
anumit conţinut al unei activităţi ci trebuie să asigure un cadru adecvat desfăşurării
activităţii propuse.
Realizarea copilului ca fiinta sociala depende si de maiestria educatorului .