Introducere - Generalităţi

Educaţia fizică şi sportul - activităţi motrice cu caracter educativ-

formativ - şi-au dovedit rolurile în toate etapele de dezvoltare ale omenirii,
indiferent de tipul de societate, acţionând pentru sănătate, crearea unui climat
favorabil socializării, dezvoltare economică, afirmarea personalităţii umane în
general.
Organizaţia Mondială a Sănătăţii promovează prin programul „ Viaţă
activă” (1998) importanţa practicării sistematice a activităţilor fizice pentru
sănătate, cu prioritate la copii şi tineri. Cercetările au arătat că exerciţiul fizic
practicat pe termen lung îmbunătăţeşte sănătatea fizică şi mentală, având o
contribuţie pozitivă la procesul de învăţare şi dezvoltare a personalităţii, la
reducerea riscului apariţiei afecţiunilor fizice şi psihice asociate stilului de viaţă
modern. In acest sens, se recomandă efort moderat pentru adulţi şi 60 de
minute/zi pentru copii.
Educaţia fizică denumită şi Phys Ed., PE, Gym sau Gym class, physical
training sau PT, este o disciplină prevăzută în planurile de învăţământ al cărei
obiectiv vizează creşterea potenţialul fizic şi psihic, atât în plan personal cât şi în
plan social, ţinând seama de particularitățile vârstei şi genul elevilor. Succint
spus PE urmăreşte să dezvolte elevii din 4 puncte de vedere şi anume în plan
fizic, psihic, emoţional şi social. Peste tot în lume sunt prezente aceste patru
aspecte ale PE.
Toate ţările din Europa recunosc importanţa educaţiei fizice (PE)
şcolare. Aceasta este parte din planurile de învăţământ şi este obligatorie pentru
învăţământul primar, gimnazial şi liceal. Toate ţările au subliniat aspectul că
activitatea fizică (PA) este o modalitate benefică de utilizare şi a timpului liber.
În general numărul de ore de educaţie fizică variază între 50-80 de ore pe an.
Comparativ cu alte discipline din planurile de învăţământ această alocare este
încă scăzută. În general, cele 50-80 de ore reprezintă mai puţin de 10% din
timpul total alocat activităţilor academice, sau este mai puţin de jumătate din
timpul alocat matematicii.
În Asia, de asemenea PE este prevăzută cu ore obligatorii cuprinse între
1 şi 3 ore pe săptămână. În America de nord, British Columbia, Canada,
guvernul a declarat că elevii trebuie să participe la activitatea fizică zilnic de
cinci ori pe săptămână. De asemenea, profesorul este responsabil pentru
planificarea Activității Fizice Zilnice (DPA), care este de treizeci de minute de
activitate fizică ușoară până la moderată, fără a include orele de educație fizică
curriculară. În America de sud se recomandă școlilor să ofere 150 de minute de
educație fizică pentru elevii ciclului primar și 225 de minute pentru elevi de
gimnaziu și liceu.
În şcolile din România, orele de PE sunt sub media ţărilor din Uniunea
Europeană. Astfel, elevii din clasele 1-7 fac 2 ore de PE pe săptămână, elevii de
clasa a 8-a fac 1 sau 2 ore de PE pe săptămână (în funcţie de profil), iar elevii
din clasele 9-12 fac doar o oră de PE pe săptămână. Acest lucru este cauzat nu
doar de programa şcolară, ci şi de lipsa sălilor de PE. Astfel, în Bucureşti, 7%
din cele 400 de şcoli nu au săli de sport unde elevii şi profesorii să îşi desfăşoare
activitatea.

• Sub 6 ani: 2h / săpt.

Austria • 6-10 ani: 2-3h / săpt.
• 11-14 ani: 3-4h / săpt.
• 15-18 ani: 2-3h / săpt.
• Inv.tehnic şi profesional (15-19 ani): 1-2h / săpt.
Belgia 2-4h / săpt.
Cehia 2-3h / săpt.
Croatia 2h / săpt.
5
Danemarca • 6-10 ani: 2h / săpt.
• 11-18 ani: 4h / săpt.
Estonia 2-4h / săpt.
• înv.primar: 1/3 din totalul act. / săpt.
Franta • înv.secundar: practicarea disciplinelor sportive 3-
4h / săpt.
Finlanda 2-4h / săpt.
Germania 3h / săpt.

Grecia • 6-10 ani: 2h / săpt.

• 11-18 ani: 2-3h / săpt.
Italia 2-4h / săpt.
Irlanda 3h / săpt. + 1h de înot
Luxemburg 3h / săpt.
Letonia 2-3h / săpt.

Norvegia • Sub 6 ani: 2h / săpt.

• 6-18 ani: 3h / săpt.
Olanda 2-4h / săpt.
Portugalia 2-4h / săpt.
Polonia 2-3h / săpt.
Regatul Unit al Marii
Britanii si al Irlandei 2-3h / săpt.
de Nord
 • Sub 6 ani: 1-2h / zi activităţi recreative
• 6-9 ani (cls.P-I-II): 2h / săpt. educaţie fizică
• 9-11 ani (ds.III-IV): 2h / săpt. educaţie fizică + 1h
România / săpt. „joc şi mişcare”
• 11-14 ani (cls.V-VIII): 2h / săpt. la cls.V-VII şi
1h / săpt. la cls. a VIII-a
• 15-18 ani (cls.IX-XII): 1h / săpt.
• Inv.tehnic şi profesional (14-17 ani): 2h / săpt.
Spania 2-3h / săpt.
Suedia 2-4h / săpt.
Slovacia 2-3h / săpt.
Slovenia 3h / săpt.
• Sub 5 ani: 5h / săpt.
• 5-8 ani: 3-4h / săpt.
Ungaria
• 9-18 ani: 3-4h/sapt.
• 9

Foarte multi dintre elevii din România au scutire la orele de sport, astfel
43% dintre copii nu practică nicio activitate sportivă, şi doar 14% practică sport
în afara orelor de educaţie fizică desfăşurate la şcoală.
Consecinţele lipsei sportului la copii sunt cât se poate de serioase.
Obezitatea a devenit factor de risc în 3 din 4 boli, iar 1 din 2 copii are probleme
cu greutatea corporală, numărul acestora crescând cu 18% în ultimii zece ani.
Mai mult, 8 şcolari din 100 sunt supraponderali, adică au o greutate cu 20% mai
mare faţă de cea normală.
Sportul trebuie să redevină cel mai eficient ambasador al României.
Reamintim că în clasamentul pe naţiuni la J.O. de la Atena 2004, România a
ocupat locul 14. La J.O. de la Beijing din 2008, locul 17, la J.O. de la Londra
2012, locul 27, la JO de la Rio de Janeiro 2016, locul 47 iar la JO de la Tokyo
locul 46. Constatăm că valorile performanţelor tinerilor sportivi români au
scăzut dramatic de la o ediţie la alta a celei mai mari competiţii din lume ce se
constituie şi ca un barometru riguros al sportului în lume şi în fiecare ţară
participantă.
În acelaşi timp şi părinții au senzația ca sportul e Cenușăreasa orarului.
Ca atare, minimalizează importanta acestei ore, cu scutiri, de exemplu. In loc sa-
i stimuleze sa facă sport, părinţii îi descurajează pe copii. Ce e mai rău decât sa
te descurajeze un părinte? Aceștia sunt mai preocupați de materiile "serioase",
precum matematica si româna, văzând sportul ca pe o activitate inutilă, de unde
copiii pleacă murdari, transpirați si obosiți.
 Motivația copiilor de a participa în activităţile fizice este influențată de
percepția lor asupra activității ca fiind distractivă și valoroasă sau plictisitoare şi
neplăcută (Fox, 1991). Studiile au arătat că elevii au tendința de a participa la
activităţile fizice de care se bucură cel mai mult.
În ultimele decenii motivaţia în activităţile motrice a fost scopul multor
studii, în practicarea diverselor discipline sportive (Reinboth și Duda, 2006) şi
în practicarea exerciţiilor fizice (Hagger și Chatzisarantis, 2008). Pentru
educaţia fizică din şcoală (Ntoumanis 2001; Standage, Duda și Ntoumanis,
2003) au studiat motivaţia elevilor cu intenţia de a contribui la adoptarea unui
stil de viaţă sănătos şi crearea unor obiceiuri de practicare a exerciţiilor fizice pe
tot parcursul vieţii. Atunci când o persoană are un nivel ridicat de plăcere,
satisfacţie şi entuziasm în timpul unei activităţi, putem spune că este motivat
intrinsec pentru faptul că aceştia nu aşteaptă recompense externe.
Jocul este un element foarte important în educaţia copiilor. Acest lucru
pare paradoxal şi chiar este pentru că jocul apare chiar şi în manifestarea
mamiferelor evoluate (chiar şi la păsări potrivit anumitor cercetători), prin joc,
distrându-se şi învăţând să supravieţuiască. Studiul academic al „jocului” a
stârnit interesul multor cercetători de-a lungul timpului (Charles Darwin, G.
Stanley Hall, Jean Piaget, William James, Sigmund Freud, Carl Jung, Lev
Vygotsky și Brian Sutton-Smith), care au contribuit la dezvoltarea acestui
concept. O contribuţie importantă a fost Homo Ludens, cartea scrisă de istoricul
şi teoreticianul olandez Johan Huizinga din 1938. Huizinga a subliniat originile
naturale ale jocului spunând că „Jocul este mai vechi decât cultura, cultura ...
presupune întotdeauna societatea umană, iar animalele nu au așteptat ca omul să
le învețe să se joace („Play is older than culture, for culture…always
presupposes human society, and animals have not waited for man to teach them
their playing”)
Studiile din întreaga lume arată că jocul liber în aer liber (care nu este
amendat de regulile adulţilor) are cele mai bune rezultate asupra dezvoltării
fizice, intelectuale şi sociale ale copiilor.
Prin anii 1980, pana la 40% din scolile din Statele Unite au luat decizia
de a micsora sau chiar de a elimina din orar pauzele copiilor, cu scopul de a
castiga timp pentru activitatile academice. Una din patru scoli generale, pe
intreg teritoriul Statelor Unite, a renuntat de tot la pauzele de joaca. Micutii nu
au mai avut vremea lor in care sa alerge, sa sara, sa se legene, sa se miste, sa
faca activitati care le face placere, sa se distreze, pe scurt. Acest declin al jocului
nestructurat a coincis cu aparitia tulburarii hiperkinetice cu deficit de atentie
(ADHD), recunoscuta ca atare, si cu explozia vanzarilor de Ritalin - un
stimulant al sistemului nervos central, prescris pentru copiii afectati de ADHD.
Nimeni nu pare sa nu mai fi tinut cont de rezultatele cercetarilor si studiilor care
spuneau ca "miscarea si jocul nestructurat al copiilor promoveaza invatarea, in
acelasi timp in care consuma si reorienteaza energia acestora, elimina stresul si
reduce comportamentele disfunctionale".
 In SUA în 2009, dintr-un studiu derulat pe 11.000 de copii de clasa a
treia, aflăm că "acei copii care au parte de cel putin 15 minute de pauza zilnic,
pentru miscare, distracţie si joaca libera, obtin rezultate evident mai bune in
clasa si sunt mai predispusi sa invete, fata de copiii care au pauza mai scurta sau
chiar deloc. In plus, mai mult de 8 din 10 directori de scoala, din cei implicati in
studiu, declara ca pauzele de joaca si de miscare ale copiilor au un impact
pozitiv asupra achizitiilor academice. Doua treimi dintre directorii de scoala
sustin ca elevii asculta cu mai mare atentie la ore si dau dovada de mai multa
concentrare in clasa, cand se intorc din pauza, decat inainte."
Departamentul de Sanatate al Statelor Unite recomanda parintilor sa le
asigure copiilor cel putin o ora de activitate fizica pe zi, pentru a combate
obezitatea, diabetul, afectiunile cardiace si o serie de alte probleme medicale.
Dar beneficiile de ordin fizic nu sunt singurele pe care le aduc sportul, miscarea
si joaca in evolutia unui copil. Copiii necesita un program consistent de
activitate fizica pentru ca acestea stimuleaza dezvoltarea mentala, academica si
sociala - fapt confirmat de rezultatele a numeroase studii.
"De multa vreme, cercetatorii au examinat legaturile cauzale dintre
functionarea creierului si activitatea fizica, evidentiind efectele benefice ale
acesteia. Exercitiul fizic regulat creste aportul de sange care ajunge la creier,
oferindu-i astfel mai mult oxigen si furnizandu-i mai multa energie. Acest lucru
ajuta la dobandirea unor abilitati mentale imbunatatite. In plus, substantele
chimice secretate de creier in timpul exercitiului fizic si dupa acesta ii permit
copilului sa infrunte mai bine stresul si anxietatea. Efectele depresiei sunt
contracarate si copilul este ajutat sa invete mai eficient, prin canalizarea energiei
dobandite inspre activitatile de invatare si memorare. Oamenii de stiinta
sugereaza ca tipul de exercitiu fizic prin care se pot obtine cel mai probabil
aceste efecte pozitive este jocul spontan, in care copiii se angajeaza in mod
natural. De asemenea, lucrul in aer liber poate constitui pentru copii o sursa
importanta de a invata despre natura, despre sine si despre responsabilitate.
Activitatea fizica influenteaza in mod semnificativ si evident starea de
spirit a copiilor, motivatia si concentrarea lor. Copiii se descurca mai bine la
scoala, au parte de experiente sociale valoroase si invata sa se integreze. Sportul
si miscarea modifica, in mod real, formula chimica a creierului, cu un impact
direct asupra starii de spirit si a perspectivei de ansamblu asupra vietii. In plus,
activitatea fizica ofera o modalitate pozitiva, sanatoasa, de a reduce anxietatea si
tensiunea psihologica, ferind astfel copilul - in mod indirect - de multe afectiuni
datorate unui stil de viata defectuos. De asemenea, sportul stimuleaza transportul
de oxigen si nutrienti catre tesuturi, ajutand totodata sistemul cardiovascular sa
functioneze mai eficient. Iar atunci cand inima si plamanii functioneaza la
capacitate maxima, copilul are mai multa energie ca sa tina piept si sa se bucure
de o noua zi.
Miscarea sau exercitiile fizice, practicate in mod regulat, au efect asupra
nivelului de serotonina din creier (neurotransmitatorul responsabil cu somnul,
trezirea, apetitul si starea de spirit). Copiii resimt aceste efecte, avand o
dispozitie pozitiva si o stare de spirit. La fel, sportul elibereaza endorfine, care
functioneaza ca tranchilizanti naturali asupra creierului. Nu mai vorbim de
stimularea increderii in sine, care evolueaza pe masura ce copilul respecta un
program de exercitii fizice, capatand abilitati sporite. In plus, miscarea intareste
musculatura si creste rezistenta si imunitatea organismului, si, implicit, pe cea a
psihicului. Copilul invata sa depaseasca obstacolele si necazurile cu aceeasi
perseverenta si disciplina pe care le are in practicarea unui sport.

Mişcarea ajută la formarea de noi neuroni şi la secreţia hormonului

IRISIN.

După ce a realizat că își ieșise din formă, dr. Wendy Suzuki, profesor de
neuroștiinţe și psihologie la Centrul pentru Neuroștiinţe al Universităţii din New
York, a început să facă sport și, în doar câteva luni, a observat efectele pozitive
ale acestui obicei. Transformările pe care le-a observat au determinat-o să
înceapă un experiment prin care să studieze influenţa activităţii fizice asupra
proceselor din creier.
Astfel a introdus un curs de un semestru, în cadrul instituţiei academice
unde preda, denumit „Îţi poate schimba sportul creierul?”. La fiecare curs,
studenţii trebuiau să participe la un antrenament de o oră de sport intens și apoi
la o prelegere pe tema influenţei activităţii sportive asupra creierului. De
asemenea, au fost efectuate evaluări prin intermediul unor teste cognitive atât la
începutul experimentului, cât și la final.
La sfârșitul semestrului, dr. Suzuki a observat la studenţii participanţi la
curs o îmbunătăţire a timpului de răspuns la teste. Mai mult, ea a comparat
nivelul de stres de dinaintea examenelor atât la cei care au participat la curs, cât
și la un grup de control, care nu a făcut regulat sport. A observat că cei dintâi au
făcut faţă mai bine emoţiilor care precedă testările.
Transformările observate pot fi puse pe fondul efectului sportului asupra
neurogenezei, procesul prin care se formează noi neuroni. Activitatea fizică
stimulează creșterea de noi celule nervoase la nivelul hipocampului, o regiune
cerebrală asociată cu memoria pe termen lung, cu imaginaţia și cu stările
emoţionale. Acești noi neuroni, formaţi în urma efortului fizic, „sunt diferiţi de
celulele vechi din hipocamp, sunt integrate în mai multe circuite ale
hipocampului, mai repede”, a explicat dr. Suzuki pentru Fast Company.
Sportul declanșează şi un alt proces cu rol benefic pentru sănătatea și
eficienţa creierului. Hormonul irisin, secretat în timpul efectuării exerciţiilor
fizice, stimulează producerea proteinei BDNF (factor neurotrofic derivat din
creier), care ajută neuronii să supravieţuiască, să transmită semnalele în creier și
joacă un rol important în plasticitatea creierului, caracteristică esenţială pentru
procesele de memorare și de învăţare. „Asemenea uleiului de la mașină, BDNF
va unge rotiţele și va face creierul să meargă mai bine”, punctează dr. Suzuki.
 Studii anterioare susţin eficienţa sportului în formarea de noi neuroni.
Experţii de la Karolinska Institut (Suedia) au vrut să observe de ce sportul are
efecte similare cu antidepresivele, în cazul depresiei, și astfel au ajuns la
concluzia că ambele terapii ajută la formarea de noi neuroni în regiuni ale
creierului asociate cu memoria și cu procesele de învăţare. De asemenea,
experţii de la Universitatea Cambridge au descoperit că alergatul sau aerobicul
sunt activităţi sportive care ajută la formarea de noi neuroni într-o regiune
cerebrală asociată cu formarea de noi amintiri și cu rememorarea, notează The
Guardian.
Este imperativ necesar ca profesorii de educaţie fizică să susţină şi să
promoveze adevăratele valenţe şi importanţa educaţiei fizice. Cu atât mai mult
cu cât copiii din ziua de astăzi alocă foarte puţin timp pentru tradiţionala joacă
cu alţi copiii de vârsta lor, având o mulţime de oportunităţi, mai facile, în special
prin intermediul tehnologiei pentru a fi într-un mediu care le face plăcere. Cu
toate acestea copiii care nu trăiesc experienţe motrice nu sunt pregătiţi mental să
persevereze în anumite activităţi fizice susţinute şi în multe alte aspecte ale vieţii
în general. Distractia, placerea şi bucuria de a participa în orele de PE sunt
elemente centrale în dezvoltarea unei atitudini pozitive faţă de activităţile
motrice. În principal distracţia elevilor apare cu preponderenţă în cilul primar de
învăţământ (6-11 ani) dar şi în prima parte a gimnaziului (12-13 ani). Acest
lucru arată că în această perioadă elevii trebuie stimulaţi pentru învăţare prin
jocuri motrice care să ofere progres si o stare exaltare. Activităţile de PE sunt în
mod natural o sursă de plăcere pentru elevi pentru cei care valorizează şi se
angajează în aceste activităţi. Temele din lecţii trebuie să fie astfel concepute
încât să stimuleze optim interesul elevilor. O provocare prea mare faţă de
posibilităţile lor produce anxietatea care reduce bucuria, iar o provocare
inferioară posibilităţilor va produce plictiseală care de asemenea nu este sinonim
cu bucuria. Relaţia dintre provocări şi posibilităţi trebuie să fie una optimă. De
asemenea fun/enjoyment nu trebuie să se substituie obiectivelor PE, să se
focalizeze exclusiv asupra plăcerii. Acest lucru ar putea diminua din beneficiile
PE pe termen lung. De exemplu uneori este nevoie de exerciţii repetitive,
plictisitoare, care nu generează neapărat fun/enjoyment, dar care poate dezvolta
sentimente de stimă de sine. Stima de sine la rândul ei furnizează încredere şi nu
în ultimul rând plăcere.

Jocurile de mişcare ca mijloc şi metodă în educaţia fizică a elevilor

Şcoala contemporană este criticată pentru accentul pus pe realizarea

formală a programului, în detrimentul dezvoltării individuale, creatoare şi,
totodată, pentru omiterea sferei emoţionale şi motivaţionale a elevului. Şcoala
contemporană este criticată, deoarece prea adesea uită că la şcoală vine nu doar
capul copilului, ci copilul în întregul său. În învăţământul tradiţional, domină
desfăşurarea expozitivă, în decursul căreia elevul rămâne, în cea mai mare parte
a timpului un receptor pasiv al conţinutului. O asemenea desfăşurare a
procesului didactic asigură caracterul compact al structurii materialului şi
ordonarea lui logică, dar trece cu vederea modul cum elevul şi-l însuşeşte. În
felul acesta apar lacune în cunoştinţele elevului şi drept consecinţă, eşecurile
didactice. În ciuda diverselor recomandări, continuă să predomine verbalismul,
în raport cu acţiunea, ascultarea profesorului, în raport cu activitatea individuală
a elevului. De acest lucru se plâng atât elevii, cît şi părinţii care, observând
efortul, uneori mare, depus de copiii lor pentru realizarea sarcinilor formulate de
profesori, constată cu uimire sau dezamăgire efectele minore ale acestui efort.
Toţi cei interesaţi se simt frustraţi şi îşi atribuie reciproc răspunderea pentru
rezultatele obţinute. În astfel de cazuri, când învăţarea intensivă provoacă
scăderea productivităţii, pentru valoare sa formativ-educativă, dar şi ca o forţă
care să propulseze procesul dezvoltării copilului, învăţătorul foloseşte ... jocul
(L. Fediuc, 2002). Utilizarea adecvată a jocului vine să ajute la realizarea
obiectivelor educaţionale. În procesul de integrare a elevului în viaţă şi în
programul de activitate şcolară, în condiţiile noilor raporturi dintre elev şi
pedagog, jocul se transformă într-o acţiune cu temă, cu subiect şi roluri, cu
relaţii bine stabilite între parteneri.
Referindu-ne în special la domeniul educaţiei fizice, regimul motric al
copilului se reduce considerabil odată cu înscrierea lui la şcoală, învăţătura
fiindu-i o nouă formă de activitate. Singura modalitate de profilaxie a
hipodinamiei, care, în ultimul timp, trebuie să recunoaştem, se manifestă tot mai
mult la copii, poate să devină crearea unui volum optimal de activitate motrică
prin organizarea corectă a educaţiei fizice, atât in cadrul orelor de curs, cît şi în
afara lor. Un rol destul de mare în această privinţă îi aparţine şi jocului de
mişcare.
Jocurile de mişcare sunt exponentele jocurilor didactice, aplicate în
domeniul educaţiei fizice şi sportului. În mod deosebit, ele au o mare eficienţă
educaţională (instructivă), o structură preponderent motrice, care, desfăşurată
sub formă de competiţie, provoacă buna dispoziţie tuturor participanţilor ce se
angajează cu toată plenitudinea forţelor pentru obţinerea succesului.

Jocurile de mişcare, noţiune şi esenţă

Termenul „joc de mişcare” (sau joc dinamic) provine de la cuvântul latin
„jocus” şi cuvântul francez „dynamique”. Dicţionarul Explicativ al Limbii
Române (1996) tălmăceşte cuvântul „joc” („joacă”) sau ”a se juca” în felul
următor: „acţiunea de a se juca şi rezultatul ei”, „activitate distractivă (mai ales
la copii)”, „distracţie (copilărească)” sau „a-şi petrece timpul liber, amuzându-se
cu diferite jocuri sau jucării”, „a se distra”. Tot aici găsim şi o altă explicaţie -
„competiţie sportivă de echipă, căreia îi este proprie lupta sportivă (baschet,
fotbal, etc.)”, „mod specific de a se comporta într-o întrecere sportivă”. În
acelaşi timp, cuvântul „dynamique” nu înseamnă altceva decât „plin de
mişcare”, „de acţiune”, „activ”, „care este în continuă (şi intensă) mişcare”,
„evoluţie”, „care se desfăşoară rapid”. În aşa fel, ca o primă concluzie, încercăm
să definim „jocul dinamic” ca fiind o activitate distractivă, ce se caracterizează
printro mişcare continuă şi o activitate intensă.
Cu toate acestea, cuvântul „joc” are şi alte semnificaţii. El serveşte
pentru a exprima idei despre diferite acţiuni, fenomene şi deseori este utilizat
convenţional. De exemplu, binecunoscutele expresii „jocul preţurilor”, „jocul
forţelor”, „joc de cuvinte”, etc. Cuvântul „joc” are sensuri diferite şi atunci când
este vorba despre „Jocurile Olimpice”, „jocurile sportive”, etc. Pe lângă
varietatea de semnificaţii, jocul se aplică în diverse domenii: în medicină, în
sociologie, în tehnică, iar în arta dramatică jocul este esenţa acesteia (L. Fediuc,
2002).
La rândul său, „activitatea de joc”, reprezintă „un anumit interes pentru
societate şi pentru persoane aparte, ce se caracterizează printr-o diversitate de
obiective şi acţiuni motivate, manifestate prin liber consimţământ şi
emotivitate”. În procesul activităţii de joc, nu se produc valori materiale şi nu se
însuşesc bunuri naturale pentru satisfacerea necesităţilor vitale.
Altă definiție pentru jocul de mişcare este „manifestare a activităţii de
joc, în care este evidenţiat lucid rolul mişcărilor şi pentru care sunt caracteristice
acţiuni motrice active şi creative, motivate de subiectul acesteia (temă, idee).
Aceste acţiuni sunt limitate parţial de anumite reguli şi sunt orientate spre
învingerea diferitelor dificultăţi (obstacole) pentru a realiza obiectivele propuse
(a câştiga, a cuceri, a însuşi anumite procedee, etc.)”.
În „Bazele metodicii educaţiei fizice a şcolarilor” autorii ruși definesc
jocul ca fiind „o activitate conştientă, orientată spre atingerea unui anumit scop”.
După ei, „jocurile de mişcare sunt acelea, unde se folosesc mişcări naturale şi
atingerea scopului nu necesită încordări enorme, atât fizice, cît şi psihice”.
Jocurile, în general, afirmă Gh. Cârstea (2000), sunt activităţi de tip
ludic, cu implicaţii deosebite asupra dezvoltării personalităţii executanţilor din
mai multe puncte de vedere, inclusiv din cel al contribuţiei pe planul integrării
sociale. Ele sunt activităţi totale, atractive, spontane, libere, naturale şi
dezinteresate, având valenţe recreative şi compensatorii.
În „Terminologia educaţiei fizice şi sportului” sub redacţia dr. N. Alexe
(1974), înţelesul principal al termenului „joc de mişcare” este: „gen de joc,
compus din acţiuni cu structuri preponderent motrice, atractive şi de întrecere,
care urmăreşte dezvoltarea psihomotorie a copilului sau recreaţia lui”. Tot aici,
la compartimentul „observaţii şi recomandări”, se menţionează că „jocul de
mişcare are reguli prestabilite care îi delimitează timpul şi spaţiul de desfăşurare,
numărul de participanţi, codul de întrecere şi de interrelaţii între membrii
colectivului care îl realizează”.
Şi profesorul Л. Матвеев (1991) îşi expune punctul de vedere referitor la
noţiunea de joc. Vorbind la general, acesta observă că însemnătatea jocului, ca
fenomen social, depăşeşte cu mult sfera educaţiei fizice şi chiar a educaţiei în
ansamblu. Apărut la etapele iniţiale ale istoriei şi dezvoltându-se împreună cu
întreaga cultură a societăţii, jocul a servit şi serveşte la satisfacerea diferitelor
necesităţi – în autocunoaştere şi crearea contactelor exterioare, dezvoltarea
spirituală şi fizică, odihnă şi distracţie, etc.
R. Chapuis (1968), A. Niculescu, I. Cruli (1976), Gh. Dumitrescu
(1979), D. Elconin (1980) ş. a., încercând să determine funcţia biologică a
jocurilor, le consideră drept teren în care are loc „descărcarea unui surplus de
forţă vitală”. Alţi autori (E. Verza, 1973; M. Zapletan, 1980) sunt de părere că
orice fiinţă vie, când se joacă, manifestă un spirit de imitaţie congenital.
U. Şchiopu, explică jocul ca „mijloc de satisfacere a necesităţii de
repaus, de recreere. Explicaţia este simplistă şi îngustează aria de manifestare a
activităţilor de joc a copilului, pentru care jocul este activitatea fundamentală.
Deşi această teorie este valabilă pentru jocurile şi distracţiile adulţilor, ea a fost
reconsiderată prin teoria odihnei active, care demonstrează că activitatea de joc
este mai reconformată decât odihna pasivă şi are funcţii de recuperare.
Alti specialisti consideră jocurile de mişcare ca formă de manifestare a
unui surplus de energie care nu a fost utilizată în alte activităţi. Practica a
dovedit însă că, în cele mai multe cazuri, copii nu se joacă pentru a consuma
energia de care dispun. De cele mai multe ori ei se joacă chiar dacă sunt
flămânzi, obosiţi, bolnavi sau în convalescenţă.
Teoria formulată de Stanley Hall (T. Corneşan, 1970) se bazează pe
legea bioenergetică a lui Haeckel, potrivit căreia dezvoltarea copilului
recapitulează evoluţia speciei umane. Aceasta înseamnă că, în copilărie, jocurile
sunt similare cu acţiunile întreprinse ulterior pe scara evoluţiei umanităţii, ceea
ce presupune dispariţia parţială a activităţii de joc la vârsta adultă.
Jean Chateau (1972) apreciază că în joc se manifestă dorinţele copilului
de a ajunge la vârsta maturităţii. După părerea sa, la originea activităţii de joc a
copilului se situează inventivitatea, iniţiativa, învăţarea prin tradiţia, structura şi
instinctele noastre.
E. Claparete (1975) consideră că jocul este o activitate mediată de
dorinţe şi necesităţi.
Lehman şi Witli (I. Ilca, 1972), pentru prima dată, au scos la iveală
faptul că conţinutul jocului este dependent de mediul social al copilului.
Jocul, ca fenomen social constituit istoric, a apărut pe baza activitatilor
de muncă şi militare ale oamenilor şi este determinat de anumite condiţii, atât
materiale, cît şi sociale ale vieţii omului. Jocul reflectă realitatea vieţii, dar, în
acelaşi timp, o supune unor condiţii (legi) ale ei. El nu are ca obiectiv să
modifice realitatea înconjurătoare, dar este obligat să pregătească omul pentru o
viaţă creativă, să se prezinte ca un important izvor de formare a culturii omului.
În legătură cu aceasta, jocul ca mijloc de educaţie trebuie să îndeplinească
următoarele funcţii:
- pregătitoare (dezvoltarea calităţilor motrice ale omului, educarea unui
activism social şi creativ);
 - de „loisir” (folosirea activă a timpului liber);
- formarea relaţiilor reciproce, atât între oameni, cît şi între oameni şi
mediul înconjurător.
În opinia lui M. Epuran (1976), funcţiile jocului sunt:
- funcţia formativ-educativă a personalităţii umane (funcţia de
cunoaştere);
- funcţia stimulativă a motricităţii (satisface nevoia omului de mişcare,
nevoia de întrecere, consumarea energiilor suplimentare, etc.).
Tot M. Epuran (1976) consideră că cele mai importante caracteristici ale
jocului sunt:
- activitatea naturală – izvor de necesităţi ludice;
- activitatea liberă – participarea benevolă, lipsită de constrângere;
- activitatea spontană – fiinţa umană este oricând dispusă pentru joc;
- activitatea atractivă – provoacă stări afective pozitive: plăcere
senzorială, stări tensionante, satisfacţia succesului, etc.;
- activitatea totală – angajează toate componentele fiinţei umane (fizice,
psihice, sociale, etc.);
- activitate dezinteresată – deosebită de muncă, avându-şi scopul în sine,
bucuria activităţii autonome şi gratuite;
- activităţi creativ-compensative – care se extind şi asupra activităţilor
recreativ distractive ale adulţilor, asupra activităţilor de „loisir” (petrecerea
plăcută a timpului liber) prin care omul caută destinderea, distracţia, refacerea,
compensarea unor stări create de procesul muncii.
Aşadar, este un adevăr incontestabil faptul că jocul are o importanţă
deosebită, mai ales pentru vârsta copilăriei. Nu în zadar M. Stoian (L. Fediuc,
2002) spunea că „fără joc, întreaga viaţă a copilului degenerează ca o floare
lipsită de apă şi de soare”. Iar pedagogul elveţian Edouard Claparede, citat de
acelaşi autor, afirma că jocul este însăşi viaţa. Tot el susţinea că jocul este cea
mai bună introducere în arta de a munci.

Jocurile de mişcare ca mijloc de educaţie fizică

Una din cele mai importante funcţii ale jocului, este cea pedagogică –
din timpuri străvechi jocul constituie unul din mijloacele şi metodele de bază ale
educaţiei în sensul larg al cuvântului. Pedagogii tuturor timpurilor, remarcau că,
în calitatea sa de mijloc al educaţiei, jocul influenţează benefic procesul de
formare a copilului, dezvoltarea calităţilor fizice şi a celor cognitive.
În special, eminentul pedagog ceh J. Kommenius aprecia rolul jocurilor
„compuse din mişcări” în realizarea obiectivelor de mentinere a sanatatii,
instructive şi educative. Subliniind importanţa dirijării jocurilor din partea
adulţilor, pedagogul spune că prin respectarea unor condiţii (cerinţe) necesare,
jocul trebuie să devină „un lucru destul de serios fie în ocrotirea sănătăţii, fie în
asigurarea odihnei, fie în dezvoltarea intelectului, fie în pregătirea pentru
activitatea cotidiană sau toate acestea luate împreună”. J. Kommenius
evidenţiază următoarele trăsături caracteristice ale jocului:
- mobilitatea corpului;
- vitalitate;
- ordine;
- respectarea regulilor;
- obţinerea victoriei prin daruire;
- posibilitatea oferită jucătorilor de a dirija jocul, pe de o parte, şi de a se
supune regulilor, pe de alta.
Teoria şi metodica jocurilor formulează următoarele cerinţe:
- obligativitatea stabilirii înainte de joc a unui scop concret;
- jocul trebuie să corespundă cu capacităţile participanţilor;
- asigurarea unei influenţe pozitive şi emoţionale asupra jucătorilor;
- desfăşurarea sistematică şi consecutivă a jocurilor;
- îndemnarea jucătorilor de a-şi manifesta activismul şi independenţa
(alături de rolul de călăuză al conducătorului).
Alti specialisti consideră că jocul de mişcare este „un tip de exerciţiu,
util mai ales la vârsta copilăriei şi în viaţa şcolară”, „cel mai bun mijloc igienic
de educaţie fizică”, care, pe lângă toate, are „o puternică influenţă asupra întregii
constituţii moral-intelectuale” a elevilor. Indiscutabil, valoroase sunt şi punctele
de reper ale specialistilor în privinţa folosirii jocurilor:
- a asigura în mod obligatoriu caracterul competiţional al jocului;
- a oferi jucătorilor posibilitatea de a-şi manifesta independenţa şi
iniţiativa;
- a activiza colectivul de joc, încurajându-i pe jucători să-şi aleagă,
singuri şi din mediul lor, căpitanii şi arbitrii;
- a oferi jucătorilor posibilitatea de a-şi rezolva singuri situaţiile
discutabile şi cele de conflict;
- a asigura cu stricteţe respectarea tuturor regulilor de joc;
- a supraveghea permanent activitatea de joc a elevilor;
- în cazul desfăşurării sistematice a unui anumit joc, cu o componenţă
stabilă de participanţi, în mod consecutiv şi consecvent se va recurge la
complicarea conţinutului şi formei acestuia, completându-l cu mişcări noi şi
condiţii dificile de executare.
Jocurile de mişcare, pot fi folosite la toate vârstele, fără o pregătire
specială, deoarece „aici nu găseşti o tehnică sau tactică complicată, regulile pot
fi schimbate din propria dorinţă, jucătorul poate să-şi dozeze de sine stătător
efortul corespunzător propriilor posibilităţi. Iar aceasta din urmă este destul de
important”, mai adaugă autorul.
Având în vedere că jocul, ca exerciţiu fizic, posedă mai multe
particularităţi caracteristice, acesta poate fi uşor găsit în clasificarea
exerciţiilor fizice după următoarele criterii:
 1. După apartenenţa la sistemele educaţiei fizice constituite istoric. În
această clasificare exerciţiile de joc ocupă una din cele patru grupe – gimnastica,
sportul, jocul şi turismul – şi se prezintă ca o îmbinare de acţiuni fireşti (alergări,
aruncări, etc.), care se execută în diferite variante, în dependenţă de schimbarea
situaţiei de joc, şi se apreciază în funcţie de influenţa asupra organismului în
întregime şi după rezultatul final al acţiunii (a alerga mai repede, a arunca mai
precis, etc.);
2. După exigenţele preponderente faţă de calităţile motrice şi unele
particularităţi auxiliare. În această grupare jocul este plasat ca exemplu de
exerciţiu care solicită manifestarea complexă a calităţilor motrice în condiţiile
schimbării permanente a regimurilor de activitate motrică, modificarea continuă
a situaţiilor şi formelor de acţiune.
3. După manifestarea predominantă a unor priceperi şi deprinderi
motrice. Aici, exerciţiile de joc sunt însoţite de cele acrobatice, de gimnastică,
alergare, sărituri, aruncări, etc.
Lipsa unor reguli stricte în jocurile de mişcare (spre deosebire de jocurile
sportive), a unei tehnici şi tactici complicate – toate luate împreună fac inutile
pregătirile şi antrenamentele speciale, specifice jocurilor sportive. Posibilitatea
de a folosi pentru jocul de mişcare orice suprafaţă şi nu neapărat un teren cu
mărimi strict marcate atrage masele largi, indiferent de vârstă, capacităţi şi nivel
de pregătire.

Jocurile de mişcare ca metodă de instruire

Odată aplicate în practică, într-un mod chibzuit din punct de vedere
pedagogic, jocurile de mişcare, ca mijloc de educaţie fizică, devin şi o metodă
efectivă de instruire.
Referindu-se la sfera educaţiei, specialiştii consideră că noţiunea
„metoda de joc” reflectă particularităţile metodice ale jocului, adică ceea ce îl
deosebeşte sub aspect metodic (după particularităţile organizării activităţii
elevilor, dirijarea acestora, expresivitatea, elementele de competiţie, caracterul
natural al mişcărilor şi alte criterii pedagogice esenţiale) de alte metode de
educaţie. Totodată, metoda de joc nu este neapărat legată de anumite jocuri
unanim acceptate (de exemplu fotbalul, voleiul sau jocurile de mişcare). În
principiu, metoda de joc poate fi aplicată pe baza oricăror exerciţii fizice, cu
condiţia, bineînţeles, ca acestea să fie organizate în conformitate cu
particularităţile metodei date
Plasând jocurile în cadrul „metodelor bazate pe acţiune”, pedagogul
român I. Cerghit (1976) le consideră metodă de simulare, în care sunt imitate
situaţii foarte variate, de exemplu cele din viaţa şi activitatea curentă a adulţilor.
Referindu-se la trăsăturile caracteristice ale metodei de joc, profesorul
Makarenco (1986) le prezintă în felul următor:
- nivel înalt de emotivitate, pe fondul căreia decurge activitatea motrică
şi comportamentul elevilor;
 - alegerea relativ independentă a modului de rezolvare a sarcinii motrice
(jucătorul singur îşi alege procedeul de alergare, săritură, aruncare, depăşirea
obstacolelor, etc.);
- diversitatea sarcinilor motrice şi apariţia lor neaşteptată în condiţiile
schimbării permanente a situaţiilor de joc;
- interacţiunea complexă şi variată a participanţilor la joc.
O sistematizare mai desfăşurată a trăsăturilor caracteristice ale metodei
de joc o găsim la Asmarin (1990) ş. a.:
- posibilităţile vaste de imitare, în formă de ajutor reciproc, a relaţiilor
dintre oameni;
- manifestarea pronunţată a emotivităţii, ceea ce implică, în mare măsură,
reglementarea şi reglarea relaţiilor reciproce între jucători;
- schimbarea frecventă şi rapidă a situaţiilor de joc, ceea ce necesită
corectări permanente în activitatea jucătorilor în scopul rezolvării operative a
sarcinilor noi apărute;
- posibilitatea, oferită jucătorilor, de a-şi manifesta pe larg independenţa
în alegerea mijloacelor şi procedeelor de comportament, manifestarea iniţiativei
şi creativităţii în acţiuni;
- efortul depus de participanţi în mare măsură depinde de posibilitățile
jucătorilor şi caracterul executării funcţiilor de joc, lucru ce îl determină pe
profesor să se implice foarte atent şi bine chibzuit;
- utilizarea şi manifestarea în complex, pentru atingerea succesului, a
deprinderilor şi calităţilor motrice, a celor volitive şi morale;
- relaţiile reciproce între jucători se rezolvă, în majoritatea cazurilor, prin
intermediul unor obiecte (de exemplu, mingi).
Matveev (1991) este de părerea că, în educaţia fizică, metoda de joc se
caracterizează în ansamblu prin următoarele trăsături:
- organizarea tematică (activitatea jucătorilor se organizează în funcţie de
temă, subiectul, planul jocului, toate acestea fiind alese din timp);
- varietatea procedeelor de realizare a obiectivelor şi, ca regulă,
caracterul complex al activităţii;
- caracterul independent în acţiunile jucătorilor şi exigenţele ridicate faţă
de iniţiativă, inventivitate şi abilitate;
- modelarea relaţiilor între indivizi şi între grupuri, precum şi starea
emoţională ridicată;
- posibilităţile limitate de dozare precisă a efortului.
formarea calităţilor morale, moral-volitive şu cele intelectuale ale
personalităţii.
Aşadar, în virtutea tuturor particularităţilor sale, metoda de joc se
utilizează în domeniul educaţiei fizice nu atât la învăţarea iniţială a mişcărilor
sau la influenţarea anumitor aptitudini, cît la perfecţionarea multilaterală a
activităţii motrice în condiţii dificile şi complexe.
 Ea favorizează perfecţionarea calităţilor motrice, în special a
capacităţilor coordinative, dar impune şi manifestarea inventivităţii,
independenţei şi iniţiativei. Cu toate acestea, metoda are şi lacune, ca, de
exemplu, posibilitatea foarte limitată în formarea unor deprinderi motrice noi, şi
mai ales a celor complexe.

Tipuri de joc
Jocul constituie un teren important de descifrare a capacităţilor
psihologice, inclusiv a celor intelectuale şi a trasăturilor de personalitate. După
modul cum se joacă, observăm dacă un copil este mai inventiv, mai activ în joc,
dacă poate sau nu surprinde soluţii noi, ingenioase, dacă dispune de claritate de
idei, coerenţă în rolul ce şi l-a asumat. Jocul este privit drept activitatea care
formează, modelează inteligenţa dar, pe de altă parte, permite să se constate
caracteristicile ei.
Jocul oferă posibilitatea cunoaşterii nivelului dezvoltării intelectuale a
copiilor la un moment dat, fapt ce va permite aplicarea unor metode pedagogice
optime fiecărui caz în parte. Prin activitatea de joc copiii dobândesc cunoştinţe,
li se formează variate actiuni mintale care influentează dezvoltarea proceselor
psihice, se face trecerea, în etape, de la acţiunile practice, materiale de joc spre
acţiuni mintale, în planul reprezentărilor. Jocul are un rol formativ şi, prin
intermediul lui, copilul are posibilitatea de a reconstitui, de a reproduce într-o
formă intuitiv-activă o arie cuprinzătoare din realitatea obiectivă. Astfel, prin
joc, copiii acţionând cu diferite materiale, prin jocurile de creaţie şi de
construcţie, reproduc în mod activ activitatea oamenilor, reflectând relaţiile
sociale ale diferitelor profesii. Jocul favorizează dezvoltarea aptitudinii
imaginative la copii, a capacităţii de a crea sisteme de imagini generalizate
despre obiecte şi fenomene, precum şi de a efectua diverse combinări mentale cu
imaginile respective. Prin joc, copilul dobândeşte numeroase şi variate
cunoştinte despre mediul înconjurator prin care i se dezvoltă procesele psihice
de reflectare directă şi nemijlocită a realităţii: percepţiile, reprezentările,
memoria, imaginaţia, gândirea, limbajul. În timpul jocului reprezentările
copilului se imbogăţesc, se precizează şi se conturează. Trecând de la
reprezentări la noţiuni, copilului i se dezvoltă memoria, gândirea activă, unde un
rol important îl joacă limbajul.
Comunicând între ei, îşi fixează tema jocului, stabilesc subiectul, îşi
repartizează rolurile, îşi precizează acţiunile comune, menite să confere jocului
un caracter organizat.
Prin joc, imaginaţia copiilor suferă modificări calitative în strânsă unitate
cu schimbările psiho-fiziologice care au loc în această perioadă (3-6 ani).
Cunoştintele copilului devin mai precise, mai sistematice şi mai generalizate, se
dezvoltă imaginaţia reproductivă şi creatoare. Jocurile şi distracţiile sunt mai
intense la vârstele copilăriei şi tinereţii. Ştim cu toţii că copii de vârstă ante sau
preşcolară se joacă tot timpul. Aceasta le conferă conduitelor lor multă
flexibilitate şi mai ales le dezvoltă imaginaţia şi creativitatea; tot prin joc este
exprimat şi gradul de dezvoltare psihică. Spunem de multe ori: “Se comportă ca
un copil” sau „Parcă nu e maturizat”; aceasta datorită unei exagerate antrenări
în distracţii care conduce la o personalitate nematură, puerilă.
Există nenumărate forme de joc, însă specialiştii le grupează în trei
categorii:
1. Jocuri de creaţie (care urmăresc dezvoltarea imaginaţiei,
creativităţii, simţul estetic, gândirii logice). De exemplu, jocurile de construcţii,
desenul, modelajul, bricolajul, jocurile de rol (de-a cumpărătorul şi vânzătorul,
de pildă).
2. Jocuri de mişcare (care urmăresc dezvoltarea musculaturii şi
motricităţii copilului, a echilibrului său, coordonarea mişcărilor, dezvoltarea
abilităţilor manuale şi disciplinarea copilului). Sunt jocuri, cu reguli pe care
adultul trebuie să le explice şi să urmărească respectarea lor. De aici, valoarea pe
care aceste jocuri le au în disciplinarea copilului.
3. Jocuri didactice (care urmăresc dezvoltarea intelectuală a
copilului: dezvoltarea vorbirii, a vocabularului, însuşirea noţiunilor de
gramatică, matematică, dezvoltarea spiritului de observaţie, cunoaşterea naturii
etc.).
Aceste jocuri sunt la îndemână oricărui adult. Unii adulţi ştiu din instint
ce trebuie să facă spre a transforma până şi drumul de la grădiniţă spre casă într-
o joacă plăcută şi instructivă. Pentru toţi ceilalţi, jocul este ceva ce se poate
învăţa.
Jocul presupune un plan, fixarea unui scop şi fixarea anumitor reguli, ca
în final să se poată realiza o anumită acţiune ce produce satisfacţie. Prin joc se
afirmă eul copilului, personalitatea sa. Adultul se afirmă prin intermediul
activităţilor pe care le desfăşoară, dar copilul nu are altă posibilitate de afirmare
decât cea a jocului. Mai târziu, el se poate afirma şi prin activitate şcolară.
Dupa J. Huizinga, jocul este o actiune specifica, încarcata de sensuri si
tensiuni, întotdeauna desfasurata dupa reguli acceptate de bunavoie si în afara
sferei utilitatii sau necesitatii materiale, însotita de simtaminte de înaltare si de
încordare, de voiosie si destindere. Jocul este o actiune fara utilitate imediata,
este generator de distractie si reconfortare, de sentimente de placere si de
bucurie. Datorita spontaneitatii, jocul reclama o îmbinare armonioasa între
cerintele situatiei de joc si aptitudinile celor care se joaca.
Jocul ofera posibilitatea aparitiei unor potentialitati care se concretizeaza
selectiv si astfel apare ideea ca jocul este o pregatire pentru munca. Jocul este o
modalitate de exprimare a vietii psihice, mai ales la vârsta prescolara, de
exercitare a personalitatii. Originea jocului rezulta din decalajul dintre cerintele
mediului extern si posibilitatile copilului.
Jocul îndeplineste multiple functii: de distractie, de creativitate în
conformitate cu vârsta, în final – de modelare si formare a personalitatii copiilor.
Încorporate în activitatile fizice, elementele de joc imprima un caracter mai viu
si mai atragator, aduc varietate si o stare de buna dispozitie, de veselie, de
destindere, prevenind aparitia oboselii.
În procesele de interactiune din cadrul jocului au loc procese de învatare,
importante pentru dezvoltarea sociala, cognitiva si psihomotorie. Jocul pleaca de
la ideea ca are un scop, dar este deschis modificarilor, finalul sau nefiind
previzibil. Nivelul jocului exprima nivelul dezvoltarii psihice a copilului, dar
jocul este si un stimulator principal al dezvoltarii psihice, confirmând, si prin
aceasta, locul lui fundamental în viata copilului.
Jocul are un caracter universal, fiind o manifestare la care este evidenta o
lupta a contrariilor, un efort de depasire, având rol de propulsare în procesul
obiectiv al dezvoltarii; jocul este o realitate permanenta, cu mare mobilitate pe
scara vârstelor. Evolutia sa în raport cu dezvoltarea îi determina, în diverse
momente, locuri si roluri diferite, dar este cert faptul ca nu lipseste, indiferent de
vârsta omului. Jocul se schimba odata cu varsta si el este cel care îmbina
elementele distractive cu cele de munca, de învatare. Rolul si importanta jocului
consta în faptul ca el faciliteaza procesul de asimilare, fixare si consolidare a
cunostintelor, iar datorita caracterului sau formativ influenteaza dezvoltarea
personalitatii copilului.

Clasificarea jocurilor de mişcare

Clasificarea jocurilor de mişcare înseamnă prezentarea logică a acestora
într-un ansamblu sistematizat, împărţit în grupe şi subgrupe conform unor
anumite particularităţi.
Importanţa ştiinţifico-practică a clasificării jocurilor dinamice constă în
determinarea (Л. Матвеев, 1991):
- particularităţilor de bază ale jocurilor;
- esenţei acestora;
- aplicarea lor.
Dacă la baza clasificării se află o particularitate esenţială sub aspect
pedagogic, aceasta ne ajută să ne orientăm în varietatea extraordinară a jocurilor
de mişcare, să le alegem şi să le utilizăm raţional în scopul realizării obiectivelor
propuse.
În practica pedagogică sunt folosite două categorii de bază ale jocurilor
de mişcare:
- colective;
- individuale.
Un rol important, revine jocurilor colective. Anume varietatea şi
utilizarea masivă a jocurilor de mişcare colective impune o clasificare riguroasă
a acestora.
Literatura de specialitate reflectă mai multe criterii de clasificare, unele
legate de forma jocului, altele – de conţinut, de efectivul de joc sau de anotimpul
în care se desfăşoară, etc.
 În unele manuale şi îndrumări metodice jocurile de mişcare sunt grupate
după anumite particularităţi:
- după tipurile de mişcări (cu alergări, cu sărituri în înălţime, cu sărituri
în lungime cu elan şi de pe loc, cu aruncări în ţinta fixă şi mobilă, cu
transmiterea şi prinderea mingii, cu deplasări pe schiuri, patine, etc.)
- după calităţile fizice manifestate în joc (îndemânarea, forţa, rezistenţa,
viteza, elasticitatea);
- după caracterul densităţii motrice (cu intensitate înaltă, medie şi
redusă);
- în funcţie de sezon (de vară şi de iarnă);
Gh. Mitra şi A. Mogoş (1981), printre criteriile de clasificare a jocurilor
de mişcare, menţionează, în special, conţinutul, forma de organizare, numărul
participanţilor şi adoptă următoarea clasificare, acceptată de majoritatea
specialiştilor români:
- jocuri de mişcare (dinamice, elementare, de bază);
- jocuri pregătitoare pentru diferite ramuri de sport (pregătesc sau
consolidează aplicarea diferitelor elemente şi procedee tehnice);
- jocuri sportive (organizate pe baza regulamentelor adoptate pe plan
internaţional).
Din clasificarea propusă de V. Epuran (1973) reţinem următoarele tipuri
de jocuri:
- pentru alergări, sărituri, aruncări, căţărări, târâri, escaladări, etc.;
- pentru educarea sensibilităţii motrice (orientarea în spaţiu, ritm,
echilibru, etc.);
- pentru dezvoltarea calităţilor motrice de bază (viteza, îndemânarea,
forţa, rezistenţa);
- pregătitoare pentru cele sportive;
- pentru educarea atenţiei;
- în activitatea extraşcolară.
Alţi autori (M. Atanasiu, C. Atanasiu, 1974, D. Gîrleanu, 1972) împart
jocurile în:
- jocuri de interior şi de exterior (organizate în aer liber sau în încăpere);
- jocuri la care iau parte mulţi jucători, sau jocuri la care participarea este
mai redusă;
- jocuri foarte active sau de mică intensitate (după efortul depus de
participanţi);
- jocuri individuale, colective, pe echipe;
- jocuri de vară sau de iarnă.
M. Chirazi (2000) consideră că mai corectă şi mai cuprinzătoare este
sistematizarea jocurilor de mişcare după obiectivele ce urmează a fi realizate. În
acest scop autorul face referinţă la G. Chiriţa (1972, 1983), N. Ceauşescu
(1972), E. Verza (1973), potrivit cărora jocurile de mişcare se divizează în:
 - jocuri pentru formarea şi perfecţionarea deprinderilor motrice de bază
şi aplicative (alergări, sărituri, aruncări, căţărări, târâri, escaladări, etc.);
- jocuri pentru formarea şi perfecţionarea deprinderilor motrice specifice
ramurilor de sport (fotbal, handbal, baschet, volei, lupte, judo, box, gimnastică,
atletism, etc.);
- jocuri pentru dezvoltarea calităţilor motrice de bază (simţul orientării în
spaţiu, simţul echilibrului, viteza, îndemânarea, forţa, etc.)
- jocuri pentru educarea atenţiei.
Credem că, în clasificarea jocurilor de mişcare, criteriul obiectivelor
urmărite trebuie să fie unul determinant. Or, selectarea şi aplicarea unui joc se
face în baza unui scop anumit.
Celelalte criterii, fiind subordonate primului, contribuie la stabilirea
particularităţilor de formă şi conţinut al jocurilor utilizate.
Nu poate fi vorba despre o clasificare universală a jocurilor de mişcare.
Şi asta deoarece criteriile sunt foarte numeroase, iar varietatea jocurilor impune
dificultăţi în ceea ce priveşte gruparea acestora într-un singur sistem.
Aşadar, vorbind despre jocurile de mişcare ca mijloc şi metodă în
educaţia fizică a elevilor, accentuăm că impactul instructiv-educativ al acestora
este enorm. Si anume:
- jocurile permit manifestarea complexă şi favorizează dezvoltarea
simultană a deprinderilor motrice de bază sau specifice, a calităţilor motrice,
precum şi a deprinderilor şi a însuşirilor moral-volitive;
- specificul jocului este activitatea în colectiv; jocul presupune
colaborarea cu partenerii de joc, cooperarea, armonizarea intereselor, motivelor,
acţiunilor şi eforturilor personale cu cele ale colectivului; jocul presupune
încadrarea în colectiv, acceptarea şi recunoaşterea liderului, asumarea unor
responsabilităţi, conlucrarea şi ajutorul reciproc, atitudinea critică şi autocritică;
- jocul permite manifestarea iniţiativei şi independenţei în acţiuni, în
special în rezolvarea unor situaţii de joc;
- jocurile educă competitivitatea, însuşire cu largă valoare de
întrebuinţare, atât în activitatea sportivă cît şi în cea cotidiană, profesională;
prezenţa competitivităţii în cadrul elementelor componente ale jocului
favorizează şi sporeşte motivaţia elevilor;
- jocurile nu permit o dozare precisă a efortului; în timpul jocului unii
elevi participă foarte activ, alţii – mai reţinut, fie datorită unor însuşiri
temperamentale, fie unui nivel mai scăzut al deprinderilor motrice sau al
dezvoltării insuficiente a calităţilor motrice.

Jocul şi rolul lui în dezvoltarea copilului

Jocurile şi distracţiile sunt mai intense la vârstele copilăriei şi tinereţii.
Ştim cu toţii că copii de vârstă ante- sau preşcolară se joacă tot timpul. Aceasta
le conferă conduitelor lor multă flexibilitate şi mai ales le dezvoltă imaginaţia şi
creativitatea; tot prin joc este exprimat şi gradul de dezvoltare psihică. Spunem
de multe ori: “Se comportă ca un copil” sau “Parcă nu e maturizat”; aceasta
datorită unei exagerate antrenări în distracţii care conduce la o personalitate
nematură, puerilă.
Copiii care sunt lipsiţi de posibilitatea de a se juca cu alti copii de vârstă
asemănatoare fie din cauză că nu sunt obişnuiţi, fie din cauză ca nu au cu cine,
ramân nedezvoltaţi din punct de vedere al personalităţii. Jocul oferă copiilor o
sumă de impresii care contribuie la înbogăţirea cunoştinţelor despre lume şi
viaţă, totodată măreşte capacitatea de înţelegere a unor situaţii complexe,
creează capacităţi de reţinere stimulând memoria, capacităţi de concentrare, de
supunere la anumite reguli, capacităţi de a lua decizii rapide, de a rezolva situaţii
- problemă, într - un cuvânt dezvoltă creativitatea. Fiecare joc are reguli. Atunci
când un copil vrea să se joace cu un alt grup de copii, el acceptă regulile în mod
deliberat, voit. Cu alte cuvinte, el va accepta normele stabilite, adoptate şi
respectate de grupul respectiv înainte ca el să intre în joc.
Pentru omul adult, jocul provoacă plăcere, distrează, amuză, contribuind
mai ales la reenergizarea sa. Contribuie decisiv şi la anularea oboselii, fiind în
acest caz un element de psihoterapie.
Pentru copil, jocul presupune de cele mai multe ori, pe lânga consumul
nervos chiar şi la cele mai simple jocuri, şi efort fizic, spre deosebire de
persoanele adulte unde acesta lipseşte cu desăvârşire. Vom vedea foarte des
copii jucându-se fotbal, sau plimbându-se cu bicicleta, şi nu jucând table sau şah
pe o bancă dintr-un loc liniştit aşa cum fac de obicei adulţii.
Unele jocuri sunt complicate, altele sunt mai simple. În funcţie de vârstă
şi de capacitatea de înţelegere şi acţiune, copilul manifestă preferinţe diferite
pentru joc, pe măsura trecerii de la o etapă la alta a dezvoltării psihice. Copilul
mic tinde să participe la jocurile celor mari, dar de multe ori nu reuşeşte să se
integreze condiţiilor impuse de joc. Un copil cu o personalitate mai puternică nu
se resemnează, ci depune eforturi pentru a face faţă. Ceilalţi, cu o personalitate
mai slaba, renunţă, spunându-şi “Ei sunt mai mari…eu sunt mic….” Pentru
copiii mai mari jocurile uşoare nu prezintă interes, pentru că nu le oferă
posibilitatea de a se antrena, de a-şi etala puterile cu colegii lor de joc.
Jocul presupune un plan, fixarea unui scop şi fixarea anumitor reguli, ca
în final să se poată realiza o anumită acţiune ce produce satisfacţie. Prin joc se
afirmă eul copilului, personalitatea sa. Adultul se afirmă prin intermediul
activităţilor pe care le desfăşoară, dar copilul nu are altă posibilitate de afirmare
decât cea a jocului. Mai târziu, el se poate afirma şi prin activitate şcolară.
Activitatea şcolară se valorifică prin note, acestea se sumează în medii,
rezultatul final al învăţării fiind tardiv din punct de vedere al evaluării, pe când
jocul se consumă ca activitate creând bucuria şi satisfacţia acţiunii ce o
cuprinde.
Există câteva lucruri de remarcat: în primul rând, jocul fortifică un copil
din punct de vedere fizic, îi imprimă gustul performanţelor precum şi mijloacele
de a le realiza. În al doilea rând, jocul crează deprinderi pentru lucrul în echipă,
pentru sincronizarea acţiunilor proprii cu ale altora, în vederea atingerii unui
scop comun. Un al treilea rând, jocul provoacă o stare de bună dispoziţie, de
voie bună, oferindu-i omului posibilitatea de a uita pentru un timp de toate
celelalte şi de a se distra, dându-i parcă mai multă poftă de viaţă.