KINETOLOGIE

CREŞTEREA MOBILITĂŢII ARTICULARE

(REFACEREA AMPLITUDINII DE MIŞCARE)

Articulaţia reprezintă ansamblul elementelor moi prin care se unesc două sau mai multe oase vecine
(capsulă, ligamente, tendoane). Iniţial, se consideră articulaţie doar spaţiul virtual dintre capetele osoase,
spaţiul învelit de capsulă şi sinovie.

Articulaţia are 2 funcţii:

• permite mişcarea scheletului, a unui segment faţă de altul;
• transmite forţe de la un segment la altul.

Clasificarea clasică a articulaţiilor are la bază modalităţi de unire a captelor osoase, diferenţiindu-
se 3 categorii:
• articulaţii fibroase (sinartroze): unirea se face prin ţesut conjunctiv fibros, strîns, capetele
osoase avînd o congruenţă completă ceea ce practic face să dispară aproape complet orice mişcare
(ex. articulaţia craniului – adevărate suturi);
• articulaţii cartilaginoase (amfiartroze): unirea realizîndu-se prin fibrocartilaj şi permiţînd o
oarecare mişcare:
- simfizele (pubiană, intervertebrală (disc), sacroiliacă);
- sincondrozele, articulaţiile unite prin cartilaj hialin, ca în cazul articulaţiilor ce compun coxalul.
• articulaţii sinoviale (diartroze) sînt articulaţii cu cavitate articulară, sinovie şi capsulă, cartilaj
articular, avînd posibilităţi ample de mişcare în mai multe direcţii.

În această categorie (diartroze), în funcţie de forma capetelor osoase se diferenţiază mai multe tipuri:
• articulaţii plane (artrodii) ex. articulaţia carpului, tarsului, avînd mişcări mai ales de alunecare;
• articulaţii sferoide (enartroze) avînd un cap osos modelat concav, iar celălalt convex (ex. şold,
umăr);
• articulaţii cilindroide sau balamale (ex. trohleară – cot, trohoidă – atlanto-axis);
• articulaţii elipsoide care au condili (ex. genunchiul);
• articulaţii selare, capul osos avînd formă concavă într-o direcţie şi convexă în alta (ex. policele
trapezometacarpiană).

Mişcarea articulară se realizează în planuri variate (“grade de libertate”) în funcţie de tipul diartrozei:
• articulaţii cu 1 grad de libertate – mişcare într-un singur plan ca articulaţiile: plane (carp),
cilindroide (cot), elipsoide (genunchi);
• articulaţii cu 2 grade de libertate – articulaţii selare (police);
• articulaţii de 3 grade de libertate – articulaţii sfenoide (şold, umăr).

Articulaţiile se pot mişca de-a lungul unei axe (uniaxiale) sau a mai multor axe (poliaxiale).
Articulaţiile uniaxiale, numite şi balamale realizează mişcări de flexie-extensie a segmentului
distal pe cel proximal (ex. cot, genunchi), acestea au capetele articulare concave-convexe permițînd
alunecarea:
• distanţa între capetele articulare determină gradul de amplitudine de mişcare;
• în cazul “balamalelor” un contact strîns şi suprafaţa plană, mişcarea este foarte limitată (ex.
intertarsiene).
Articulaţiile poliaxiale ex. ovoide - şold, umăr, care permit toate tipurile de mişcare; elipsoide:
articulaţia pumnului, cu mişcări de flexie-extensie, abducţie-adducţie, circumducţie.
La nivelul aparatului locomotor articulaţia are două funcţii principale:
1. Stabilitatea – datorită stabilităţii articulare se poate menţine poziţia ortostatică şi realizarea mersului,
şi are 4 mecanisme principale:
• forma capetelor osoase, caracterul congruent articular. Cu cît o articulaţie este mai congruentă,
cu atît este mai stabilă. Congruenţa reprezintă mărimea şi perfecţiunea celor două capete
articulare prin modelare reciprocă. Cel mai bun exemplu de stabilitate articulară este coxo-
femurala.
• frînarea – mişcarea articulară realizată de ligamente şi capsulă, reprezintă pentru majoritatea
articulaţiilor mecanismul cel mai eficient al stabilităţii (stabilitatea pasivă, se realizează fără
consum energetic);
• musculatura – realizează stabilitatea activă. Contracţia musculară înseamnă scurtare musculară,
ceea ce va permite tendonului să stabilizeze articulaţia pe direcţia de mişcare articulară;
• adezivitatea lichidului sinovial între cele două capete articulare.
Presiunea intraarticulară în repaus este subatmosferică. Orice creştere de lichid articular va duce
la creşterea presiunii intraarticulare. Această creştere presională este mult mai rapidă în cazul unei cavităţi
sinoviale care şi-a pierdut elasticitatea prin pereţii fibrozaţi de procese inflamatorii cronice (poliartrita
reumatoidă).
Într-o articulaţie normală, pe timpul mişcării pe toată amplitudinea, presiunea intraarticulară scade.
Într-o articulaţie inflamată, lucrurile se petrec invers, presiunea intraarticulară creşte. Presiunile crescute
intraarticular sînt sursă de dureri. Atît durerile, cît şi deposturarea articulară sînt factori care prejudiciază
stabilitatea articulară.

2. Mobilitatea articulară este principala funcţe doar a anumitor articulaţii (în special al diartrozelor):
• capsula articulară delimitează cavitatea virtuală articulară (cavitatea sinovială) şi toate structurile
care se află în această cavitate reprezintă structuri intraarticulare (capete osoase, ligamente);
• sinoviala – o membrană subţire care tapetează interiorul capsulei, acoperă toate structurile
spaţiului articular cu excepţia discurilor şi a meniscurilor oprindu-se la marginea cartilajului;
• lichidul sinovial este un lubrifiant ideal; vîrsta şi imobilizarea sînt cauze ale scăderii acestuia
existînd şi multe alte cauze patologice.

CREŞTEREA MOBILITĂŢII ARTICULARE

Mobilitatea reprezintă calitatea sistemului musculo-ligamentar şi a articulaţiilor care permite
efectuarea mişcărilor cu mare amplitudine.
În manifestarea acestei calităţi un rol important îl constituie structura articulaţiilor, precum şi
anumite calităţi ale elementelor care traversează articulaţiile (ligamente, capsule, muşchi), cum ar fi:
elasticitate, capacitate de relaxare, coordonarea neuro-musculară.

Factorii limitativi, pe care Gummerson îi clasifică în interni şi externi:

Factori interni:
• tipul articulaţiei, factor determinat de congruenţa articulară, de valoarea ligamentelor şi capsulei
articulare;
• modificări structurale articulare;
• elasticitatea musculară. Cicatrice musculare, depuneri de calcare, fibrozări, retracturi etc. scad
elasticitatea musculară (flexibilitatea);
• elasticitatea structurilor conjunctive: tendoane, ligamente, capsulă;
• elasticitatea pielii;
• capacitatea muşchiului de a se contracta şi relaxa pentru a permite o amplitudine de mişcare
maximă;
• excesul de grăsime;
• temperatura tisulară (creşterea t˚ cu 1-2˚ măreşte semnificativ flexibilitatea);
• gradul de hidratare tisulară (ingestia de apă) creşte flexibilitatea.
Factori externi:
• vîrsta (flexibilitatea scade cu vîrsta);
• genul (femeile sînt mai flexibile – cauză endocrină);
• temperatura mediului (creşterea t˚ în cameră creşte şi flexibilitatea);
• momentul zilei (dimineaţa amplitudinea de mişcare este mai scăzută, după-amiaza, cu maxim între
orele 14:30-16 este cea mai mare flexibilitate);
• stadiul vindecării tisulare după diverse leziuni;
• abilitatea individuală de a performa mişcării (exerciţii);
• restricţia sau lejeritatea hainelor.
La care se mai pot adăuga:
• nivelul coordonării neuro-musculare (coordonarea fasciculelor musculare, a grupelor antagoniste,
raportul relaxare-tonus);
• starea de „încălzire” a aparatului locomotor;
• starea de oboseală psihică şi fizică.

Articulaţia, ca element mecanic efector al mişcării, poate sta la baza deficitului aparatulu neuro-
mio-artro-kinetic prin pierderea stabilităţii şi/sau a gradului de mobilitate a celor două segmente adiacente.
Sub raport fiziopatologic aceste perturbări pot fi cauzate de: durere, inflamaţia ţesuturilor,
deficitului mecanic (prin pierderea integrităţii aparatului capsulo-ligamentar, pierderea congruenţei
suprafeţelor osoase articulare) sau pierderea funcţiei musculare adiacente.
Efectele acestor mecanisme conduc spre redoare sau anchiloză articulară, spre dificultăţi de
menţinere a unei posturi şi a unui aliniament corect corporal, spre dificultăţi de mers sau în abilitatea de a
executa o serie de mişcări obişnuite.

Redoarea (stiffness) – dificulatea de mobilitate, de a obţine o amplitudine de mişcare maximă, are la

bază ţesuturile moi, care creează o rezistenţă la alungirea fibrelor de colagen şi a celor musculare (în mai
mică măsură). Cu alte cuvinte dificultatea de a realiza mişcarea unui segment, dar această mişcare se
poate realiza.
La instalarea redorilor se apreciază următoarele procente:
• 47% capsula articulară şi ligamentele;
• 41% fascia musculară;
• 10% tendonul;
• 2% pielea.
Redoarea este determinată de inactivitate, lipsă de mişcare pe întreaga amplitudine sau/şi perioade
mai prelungite de repaus. Există două tipuri de ale procesului de stiffness:
• tixotropia – senzaţia de greutate în mişcări (dimineaţa la trezire sau după petrecerea mai multor
ore într-o poziţie fixă: maşină, birou, calculator etc.), aceasta dispare după executarea cîtorva
mişcări ample pe toate direcţiile;
• decondiţionarea bătrînilor, cu posibilităţi de redresare mai limitate şi necesitînd perioade mai lungi
de exerciţii (în timp redoarea se transformă în limitare de amplitudine de mişcare).

Limitarea amplitudinii de mişcare – mobilizarea se realizează doar pe o parte a amplitudinii de mişcare

normale.
Scăderea amplitudinii de mişcare a unei articulaţii se produce fie datorită ţesutului moale,
periarticular, fie datorită articulaţiei, fie ambelor.
Ţesutul moale se referă la: muşchi, structurile periarticulare conjunctive (ligamente, tendoane,
fascii, conjunctivul muscular) şi piele. Articulaţia se referă la capsulă şi capete osoase articulare.
Afectarea capetelor osoase articulare şi prezenţa corpurilor străine intraarticular (care pot fi cauza
limitării mişcării articulare) presupun intervenţia ortopedului într-o primă abordare.
Limitarea amplitudinii de mişcare datorată ţesutului moale
Orice restricţie în mobilizarea unei articulaţii pe o perioadă (variabilă) de timp sfîrşeşte prin a
instala o limitare a amplitudinii normale de mişcare în acea articulaţie.
Cauzele restricţiei de mobilizare articulară pot fi extrem de variate, de la boli generale care cer
repaus absolut (insuficienţă cardiacă, respiratorie etc.) sau nu permit mişcarea datorită durerilor
inflamaţiei (poliartrită reumatoidă etc.) pînă în stări patologice locale (traumatisme, inflamaţie, spasm
muscular, scădere de forţă musculară, edeme, arsuri etc.).
Chiar şi în situaţii de perfectă sănătate se poate instala acelaşi proces în cazurile în care individul
îşi limitează, prin stiul de viaţă, amplitudinile maxime de mişcare articulară.
De fapt, cînd se vorbeşte despre restricţiile mobilităţii, se referă la producerea unei scurtări
adaptative a ţesuturilor moi, care nu mai permit jocul complet articular. Această scurtare poartă
denumirea de „contractură” – scurtarea fibrelor ţesutului moale (muşchi, structuri conjunctive) care
încrucişează o articulaţie determinînd o limitare a amplitudinii de mişcare a acestei articulaţii. Această
contractură poate fi de flexie, de extensie, de abducţie etc.
Această contractură poate fi de mai multe tipuri:
• contractură miostatică:
- scurtare adaptativă a structurii musculo-tendinoasă (stare patologică);
- stare de încordare musculară (tensiune crescută) cu uşoară scurtare tranzitorie (stare nepatologică),
care poate fi alungit complet după cîteva încercări. Redoarea articulară are ca una din cauze această stare
de încordare musculară.
• contractura dată de cicatricele tisulare (orice structură) care trebuie considerate o formă densă de
ţesut conjunctiv şi care se formează atunci cînd ţesutul conjunctiv lezat este lăsat să se vindece în
imobilizare;
• contractura prin aderenţele fibrotice ca rezultat al unui proces inflamator cu edem şi aport crescut
de fibroblastic;
• contractura ireversibilă este dată de înlocuirea definitivă a ţesutului conjunctiv cu ţesut fibros cu
sau fără calcifieri sau cu os, ţesuturi total inextensibile. În aceste cazuri, refacerea amplitudinii de
mişcare se realizează la nivel chirurgical;
• contractura pseudomiostatică (spasticitatea) este o hipertonie musculară particulară dată de lezarea
sistemului nervos central şi care limitează mult amplitudinea de mişcare.

Limitarea amplitudinii de mişcare datorită articulaţiei

Articuţia devine cauză a limitării amplitudinii de mişcare fie în leziuni ale capetelor oasoase
articulare, fie ale capsulei articulare.
Cele două capete oasoase articulare determină blocarea mişcării în articulaţie cu atît mai uşor şi
mai repede cu cît congruenţa este mai mare. În primă etapă îşi găseşte locul chirurgia, apoi după
intervenţie prin kinetoterapie se lucrează pentru corectarea amplitudinii de mişcare, ce ţine de contribuţia
ţesuturilor moi, precum şi pentru tonifierea musculaturii. Cauze:
• fracturile parcelare cu dezaxarea osului sau cu fragmente osoase intraarticulare;
• calusuri voluminoase după fracturi articulare;
• malformaţii oasoase care compromit congruenţa şi alunecarea capetelor osoase;
• procese tumorale primare sau secundare;
• procese infecţioase cu TBC, piogeni etc.
Capsula, structură conjunctivă densă, are o participare importantă la menţinerea capetelor
articulare în poziţie funcţională asigurînd jocul liber al acestora în timpul mişcării segmentelor.
Mişcările segmentelor (flexie, extensie, abducţie etc.) denumite şi mişcări pendulatorii nu ar fi
posibile dacă intracapsular capătul osului care se mişcă nu ar prezenta o anumită mişcare de alunecare sau
de rulare pe suprafaţa celuilalt os, mişcări care nu se văd. Aceste mişcări împreună cu altele formează
jocul articular, fără de care mişcarea segmentelor nu ar fi posibilă în amplitudinea ei.
Jocul articular este blocat de capsulă (leziuni ale capetelor osoase). Capsula este afectată cel mai
des de procesle inflamatorii ale sinovialei care o căptuşeşte, procese urmate de fibrozări ca şi de
retracturări adaptative pe fondul imobilizărilor în diverse poziţii.
 Limitarea amplitudinii de mişcare datorită blocării jocului articular de către capsulă este un proces
foarte dificil de recuperat, cere timp lung şi mult profesionalism din partea kinetoterapeutului, căci trebuie
utilizate metode kinetice speciale.

Refacerea amplitudinii de mişcare

Refacerea amplitudinii de mişcare este un obiectiv de bază al asistenţei de recuperare medicală.
Metodologia recîştigării mobilităţii articulare:
• aprecierea structurilor care determină limitarea de mişcare;
• boala (simptome, semne) atunci cînd de spreciază modul de aplicare a metodelor kinetice
(stabilirea programelor de recuperare);
• contractura ţesutului moale (muşchi sau/şi ţesut conjuctic periarticular);
• blocarea articulaţiei datorită capetelor osoase sai capsulei articulare;
• contractura ţesutului moale şi blocarea articulaţiei.

Metode pentru refacerea mobilităţii articulare:

• Pentru refacerea mobilităţii articulare prin interesarea ţesutului moale:
- stretching (pentru ţesut moale inclusiv muşchi);
- inhibiţia activă (numai pentru muşchi).
• Pentru refacerea mobilităţii articulare prin interesare articulară:
- mobilizări;
- manipulări.

Refacerea mobilităţii articulare prin interesarea ţesutului moale

Stretching (întindere)
Orice manevră care alungeşte ţesutul moale patologic scurtat crescînd amplitudinea de mobilitate
articulară este numită stretching (întindere).
Definiţie. Stretching-ul reprezintă tehnica (ridicată la rang de metodă) de bază în kinetoterapia de
recuperare a deficitului de mobilitate articulară determinată de scurtările adaptative ale ţesutului moale şi
constă în întinderea (elongarea) acestuia şi menţinerea acestei întinderi o perioadă de timp.
Întinderea ţesutului moale se referă la stretching-ul muscular (contractil) şi cel al ţesutului
conjunctiv (necontractil).
Există mai multe timpuri de stretching pentru muşchi (contractil):
• stretching balistic – se realizează activ cu utilizarea muşchiului întins ca pe un resort care va
„arunca” corpul (segmentul) în direcţie opusă. Acest tip de stretching se utilizează mai mult în
sport. Practicarea acestor tehnici s-a redus însă deoarece întinderea repetată şi bruscă a muşchilor
prezintă un potenţial pericol în producerea de leziuni.
ex. exerciţiile de flexie-extensie ale trunchiului făcute în forţă, încercînd să se treacă brutal peste
amplitudinea maximă pasivă şi cu rapiditate.
• stretching dinamic – se realizează prin mişcări voluntare lente ale segmentului încercînd să se
treacă blînd peste punctul maxim al amplitudinii posibie de mişcare. Se va creşte gradat
amplitudinea sau viteza sau ambele, realizîndu-se 8-10 repetări orpindu-se în momentul oboselii
muşchiului (un muşchi obosit are elasticitate redusă) care scade amplitudinea de mişcare. Această
tehnică este foarte bună pentru încălzirea musculară înainte de exerciţiile dinamice.
• stretching activ (sau stato-activ) – se efectuează tot prin mişcare voluntară spre amplitudinea
maxim posibilă de mişcare, poziţia în care segmentul este menţinut 10-15 secunde prin contracţia
agoniştilor fără vreun ajutor din exterior. Este o bună metodă de ameliorare a flexibilităţii active
utilizată în exerciţiile de tip yoga.
• stretching static (pasiv) – este realizat de către o forţă exterioară (alte părţi ale corpului, propria
greutate corporală, kinetoterapeutul, cu ajutorul unor echipamente) şi nu prin forţă musculară
proprie. Este un exerciţiu bun pentru relaxarea spasmului muscular ca şi pentru a reduce oboseala
şi durerea în perioada „de răcire” după un efort sau program kinetic intens. Acesta trebuie să
dureze minim 10 secunde. După unii autori poate merge pînă la 1 minut sau în tot cazul în medie
20 secunde. De fapt o serie de studii au precizat ca metodologie, seturi de 2-5 repetări cu 15-30
secunde repaus între fiecare întindere.
 • stretching izometric – reprezintă combinarea stretching-ului pasiv cu o contracţie izometrică în
poziţia de întindere pasivă realizată cu ajutorul kinetoterapeutului. Şedinţa se derulează astfel:
- kinetoterapeutul întinde muşchiul contractat printr-o mişcare lentă, pasivă, a segmentului respectiv,
ajuns la amplitudinea maximă permisă;
- pacientul efectuează o contracţie izometrică a muşchiului întins (rezistenţa o asigură kinetoterapeutul)
care durează 7-15 secunde;
- apoi se recomandă relaxare minimum 20-25 secunde şi se reia.

Stretching-ul ţesutului conjunctiv (necontractil)

Stretching-ul activ de orice formă ca şi cel pasiv executat manual au un rol minimal pentru
întinderea ţesutului conjunctiv. Se va utiliza:
• stretching pasiv de lungă durată (cu intensităţi mici şi medii) de ordinul zecilor de minute sau
chiar ore;
• se realizează de obicei cu ajutorul unor echipamente diverse (scripete, cu contragreutăţi etc.).

Beneficiile acestei metode, după A. Adler:

• creşte flexibilitatea ţesuturilor (supleţea lor);
• creşte abilitatea de a învăţa sau performa diverse mişcări;
• determină relaxare fizică şi psihică;
• determină o conştientizare asupra propriului corp;
• scade riscul de traumatisme ale aparatului locomotor prin exerciţii fizice, muncă, sport;
• scad durerile musculare şi tensiunea musculară;
• realizează încălzirea ţesutului.

Reguli obligatorii de aplicare a stretching-ului :

• evaluarea corectă a pacientului înainte de aplicarea stretching-ului:
- cauza şi structurile care determină scăderea amplitudinii de mişcare şi aplicarea metodei corecte de
redresare;
- aprecierea eventualelor contraindicaţii sau restricţii parţiale.
• dacă în zona care urmează să execute stretching există dureri, trebuie foarte bine analizate cauzele
înainte de a se face indicaţia ;
• pregătirea pacientului pentru stretching :
- încălzirea ţesutului ; un ţesut încălzit sau/şi sub căldură se alungeşte cu mai multă uşurinţă;
- aplicarea unor procedee de relaxare (relaxare generală sau locală prin masaj);
- alegerea procedeului cel mai adecvat şi comod pentru pacient într-o poziţionare corectă care va permite
reala întindere a ţesutului dorit.
• aplicarea tipurilor şi tehnicii de stretching în mod corect:
- sub raportul parametrilor: durată, intensitate, ritm al ciclurilor;
- se începe cu articulaţiile distale, apoi se trece spre cele proximale;
- se întinde doar cîte o articulaţie iniţial, apoi se poate executa stretching şi peste 2 sau 3 articulaţii;
- trebuie evitat supraîntinderea cauză frecventă a durerilor şi rupturilor de fibre musculare şi mai ales cele
conjunctive ; acesta este periculos mai ales pe un ţesut neîncălzit.
În stretching-ul activ controlul respiraţiei este foarte important : întinderea se va efectua pe un
expir lent, prelungit (respiraţie de tip abdominal).
• respectarea precauţilor în indicarea şi aplicarea metodei stretching-ului:
- întinderea ţesuturilor care au fost în imobilizare prelungită trebuie realizată cu multă grijă căci riscă
ruperea lor datorită fragilităţii fibrelor conjuctive postimobilizare;
- pacienţii cu osteoporoză pot face smulgeri osoase la inserţiile ţesuturilor întinse.
• să se ţină cont de contraindicaţiile stretching-ului:
- cînd limitarea amplitudinii de mişcare este de cauză osoasă sau după o fractură recentă neconsolidată;
- în prezenţa unui proces inflamator acut sau infecţios intraarticular sau periarticular;
- în prezenţa persistenţei unei dureri la orice mişcare articulară;
- în prezenţa unui hematom sau a altor semne lezionale ale ţesutului moale etc.
Refacerea mobilităţii – exemple exerciţii

Membrul inferior
Şoldul

Reeducarea flexiei se poate realiza:

Prin adoptarea anumitor posturi

• Stînd pe un picior, spatele rezemat pe o planşetă înclinată, piciorul oscilant îndoit în sprijin pe un
scaun (înălţimea acestuia este în funcţie de capacitatea de flexie a articulaţiei coxo-femurale), iar
înclinarea planşetei (pe care corpul alunecă) constiuie un mijloc de gradare. (Fig. 1.)

Fig. 1 Fig. 2

• Stînd pe un picior, piciorul oscilant îndoit, în sprijin pe un scaun. Înălţimea scaunului şi aplecarea
trunchiului înainte măresc gradul de flexie a articulaţiei. (Fig. 2.)

• Posturi instrumentate realizate prin suspendare şi montaje de scripeţi. (Fig. 3.)

Fig. 3

Prin mobilizări pasive

Aceste mobilizări se realizează prin flexia femurului pe bazin sau a bazinului pe femur,
întotdeauna genunchiul trebuie să fie flectat.
• Pacientul în decubit lateral, kinetoterapeutul mobilizează coapsa spre flexie, cu menţinerea
coloanei lombare drepte. (Fig. 4.)
 Fig. 4

Prin mobilizări autopasive

• Pacientul în decubit dorsal (eventual cu trunchiul sprijinit pe un suport sau pe nişte perne “în
scară”): se prinde cu mîinile de coapsă şi ajută flexia (ducerea-tragerea piciorului îndoit spre
piept). (Fig. 5.)

Fig. 5 Fig. 6

• Din postura patrupedă se forţează flexia coxo-femurală prin greutatea trunchiului. (Fig. 6.)

• Automobilizarea se poate realiza prin scripeţi şi suspendare în diverse montaje. (Fig. 7)

Fig. 7

Prin mişcări active

• Din ortostatism, cu spatele la parete, pacientul execută alternativ, flexii în articulaţia coxo-
femurală, cu genunchiul îndoit (ridicarea/ducerea piciorului îndoit la piept).

Reeducarea extensiei se poate realiza:

Prin adoptarea anumitor posturi
• Pacientul în decubit dorsal, cu bazinul (şezuta) la marginea mesei: piciorul suspendat de un arc
sau cordon de cauciuc; de coapsă (suprarotulian) atîrnă o greutate, membrul inferior opus este
îndoit (flectat). (Fig. 8)
 Fig. 8 Fig. 9

Prin mobilizări pasive

• Pacientul în decubit lateral, cu membrul inferior opus (care se află pe planul mesei) mult flectat şi
fixat de kinetoterapeut cu o mînă, iar cu axila aceluiaşi braţ fixează bazinul, cu ajutorul celuilalt
braţ se realizează extensia coapsei. (Fig. 9)

Fig. 10 Fig. 11

Prin mobilizări autopasive

• Pacientul în decubit dorsal, ţine genunchiul îndoit la piept (membrul inferior sănătos), membrul
afectat este întins, pe un plan înclinat (în jos). (Fig. 10)

Prin mişcări active

• pacientul în decubit ventral, cu bazinul fixat: se execută extensii coxo-femurale.

Reeducarea abducţiei se poate realiza:

Prin adoptarea anumitor posturi
• Pacientul în decubit dorsal, cu un suport triunghiular între coapse sau o pernă între genunchi –
pentru abducţia bilaterală, iar pentru cea unilaterală, se adoptă postura din fig. 11.

Prin mobilizări pasive

• Pacientul în decubit dorsal: kinetoterapeutul fixează bazinul cu o mînă, iar cu cealaltă execută
abducţia, cu priză la nivelul condilului intern al femurului. (Fig. 12)

Fig. 12
Prin mobilizări autopasive
• Pacientul în ortostatism, cu membrul inferior lezat întins şi în uşoară abducţie, cu spijin pe un mic
suport: se executăo genuflexiune pe membrul sănătos (cu mîinile în sprijin la o scară fixă, bară,
spătarul unui scaun).

Prin mişcări active

• Pacientul în decubit lateral, pe partea sănătoasă: se ridică membrul lezat (genunchiul întins).

Reeducarea adducţiei se poate realiza:

Prin adoptarea anumitor posturi
• Din decubit dorsal pacientul încrucişează membrele inferioare, cel lezat dedesubt (genunchii
întinşi); din aşezat, încucişarea coapselor (picior peste picior).

Prin mobilizări pasive

• Pacientul în decubit dorsal: flexie din coxo-femural, cu execuţia unei tracţiuni de adducţie, cu
fixarea bazinului. (Fig. 13)

Fig. 13 Fig. 14

Prin mobilizări autopasive

• Din decubit lateral, cu membrul inferior lezat prins în chingi de un scripete şi tracţionat în
adducţie cu mîna.

Prin mişcări active

• Din decubit dorsal: încrucişări ale membrelor inferioare (genunchii întinşi).

Reeducarea rotaţiei se poate realiza:

Prin adoptarea anumitor posturi
• Pacientul în decubit dorsal, cu membrul inferior lezat cu genunchiul îndoit, pe masă, gamba într-o
direcţie sau alta, în funcţie de tipul rotaţiei, trunchiul uşor răsucit, cu membrul inferior sănătos
întins. (Fig. 14 ilustrează postura pentru rotaţia externă)
• Posturile instrumentate sînt mult utilizate; în fig. 15 este ilustrată o astfel de postură pentru rotaţia
internă, din aşezat.

Fig.15 Fig. 16
Prin mobilizări pasive
• Pacientul, în aşezat, cu genunchiul îndoit: kinetoterapeutul utilizează gamba ca pe un levier, face
priză pe condilii femurali, iar cu antebraţul mobilizează gamba. (Fig. 16)

Prin mobilizări autopasive

• Se pot executa mai multe montaje, exemplu cel din fig. 17.

Prin mişcări active

• Din aşezat, cu membrele inferioare îndoite şi încrucişate (poziţia turceşte): se apasă genunchii spre
sol, cu mîinile (rotaţie externă).
• Din stînd (ortostatism) sau din mers, ducerea vîrfurilor picioarelor spre interior (rotaţie internă)
sau spre exterior (rotaţie externă).

Genunchiul

Reeducarea flexiei se poate realiza:

Prin adoptarea anumitor posturi
• Din decubit dorsal, se asigură o alunecare ventrală a tibiei, în raport cu condilii femurali şi forţarea
flexiei genunchiului. (Fig. 18)

Prin mobilizări pasive

• Pacientul în decubit dorsal, membrul inferior lezat îndoit, kinetoterapeutul mobilizează pasiv
pentru căştigarea ultimelor grade de flexie. (Fig. 19)

Fig. 17 Fig. 18 Fig. 19

• Pacientul în decubit dorsal, cu membrul inferior lezat îndoit, kinetoterapeutul realizează o

tracţionare anterioară (cu mîna dreaptă), concomitent cu o forţare spre flectare (cu mîna stîngă).
(Fig. 20)

Prin mobilizări autopasive

• Din decubit ventral sau aşezat: cea mai simplă automobilizare este presarea pe faţa anterioară a
gambei cu gamba opusă.

Prin mişcări active

• Din stînd (ortostatism): se execută genuflexiuni pe ambele membre inferioare sau doar pe cel
afectat.

Reeducarea extensiei se poate realiza:

Prin adoptarea anumitor posturi
• Subiectul în decubit dorsal, cu un sul la nivelul gleznei.
Prin mobilizări pasive
• Pacientul în decubit dorsal: extensia forţată realizată prin mobilizare pasivă de către kinetoterapeut.
(Fig. 21)

Fig. 20 Fig. 21

Prin mobilizări autopasive

• Exemple de montaje autopasive cu scripeţi. (Fig. 22 a, b, c)

Fig. 22
Piciorul
Pentru flexie:
Prin adoptarea anumitor posturi
• Pacientul în decubit dorsal, încălţat cu sandaua de recuperar, de marginile acesteia se leagă două
corzi rigide, care se prind sau sînt trecute după doi scripeţi cu greutăţi. (Fig. 23)

Pentru extensie
Prin adoptarea anumitor posturi
• Pacientul în decubit ventral: posturarea piciorului ca în fig. 24

Fig. 23 Fig. 24 Fig. 25

pentru supinaţie
• Utilizarea unei sandale de recuperare, cu înclinarea tălpii inegală, prin încărcare în zona internă a
piciorului. (Fig. 25) (acelaşi exerciţiu pentru pronaţie, realizat invers)