Cuprins

1. Contextul teoretic .......................................................................................... 3

2. Obiectivele și ipoteza cercetării ............................................................... 4

3. Aspecte de ordin metodologic ...................................................................... 5

4. Metoda de culegere a datelor ....................................................................... 5

5. Eșantionul ...................................................................................................... 6

6. Derularea sesiunilor focus-grupului ............................................................ 7

7. Analiza datelor și interpretarea rezultatelor .............................................. 8

8. Concluzii ...................................................................................................... 11

9. Bibliografie .................................................................................................. 12

1
 1. Contextul teoretic

Influenţa socială, unul din principalii vectori modelatori ai vieţii sociale, are
ca rezultat apariţia unei presiuni asupra indivizilor şi grupurilor sociale, în sensul
impunerii normelor şi modelelor dominante în cadrul unei culturi. Deci, prin
intermediul influenţei sociale se realizează o tendinţă spre similaritate, care, la
nivelul ţintelor supuse influenţei poate îmbrăca forma uniformităţii (aceasta este
rezultatul unor influenţe acceptate de subiect din dorinţa acestuia de a fi
asemănător cu ceilalţi), sub forma supunerii (care este cea mai accentuată formă
de acceptare a influenţelor exercitate de către o autoritate) şi, nu în ultimul rând,
tendinţa spre similaritate poate îmbrăca forma conformismului. Din punct de
vedere al psihologiei sociale, acesta este văzut ca un rezultat al unei influenţe în
care subiectul cedează presiunii, vizând impunerea unor sisteme de valori, norme
şi modele proprii unor grupuri, organizaţii sau instituţii sociale.
Analiza particularităţilor procesului de influenţă socială în organizaţia
militară trebuie realizată, în opinia noastră, pornind de la principalele
caracteristici ale contextului social în care acest proces se derulează,
particularităţi pe care le vom puncta într-o manieră cât mai sintetică. Organizaţia
militară este o „structură socială“ cu un înalt grad de formalizare, în care
normele şi palierele ierarhice impun un anumit tip de comportament. În aceste
condiţii, procesul de influenţă socială suferă mutaţii specifice mediului, în sensul
prezenţei aceleiaşi caracteristici – formalismul.
Având în vedere nivelul ridicat al coeziunii microgrupurilor militare, putem
observa faptul că şi intensitatea influenţei sociale este mult mai puternică,
deoarece influenţa socială este rezultatul comunicării, a interacţiunilor ce se
realizează la nivelul grupului, între comandant şi grup.
Având în vedere cele afirmate mai sus, observăm rolul determinant al
liderului, ca şi sursă în procesele de influenţare, în îndeplinirea tuturor cerinţelor
pentru ca subunitatea să-şi atingă obiectivele.
În organizaţia militară, mai mult decât oriunde, cea mai de preţ resursă este
omul. De el depinde realizarea obiectivelor propuse. Pentru ca acesta să dea
randament maxim într-un grup, trebuie să fie influenţat, trebuie ajutat să-şi
canalizeze energia într-o anumită direcţie. Toate aceste acţiuni întreprinse de
comandanţi se cristalizează într-un concept fundamental – „conducerea“. Din
acest punct de vedere, exercitarea actului de conducere poate fi considerată drept
o încercare de influenţare interpersonală, prin comunicare, fundamentată pe un
autentic şi solid suport afectiv, spre atingerea obiectivelor organizaţiei.
Prin faptul că procesele de influenţare au întotdeauna ca ţintă o persoana
sau un grup de persoane, se poate ca din lipsa înţelegerii tuturor factorilor care le
condiţionează să obţinem rezultate necorespunzătoare. În condiţiile date trebuie
2
evitată crearea unor situaţii conflictuale între indivizi sau la nivelul grupului,
care ar putea declanşa procese ca cele de reactanţă psihologică, nonconformism,
devianţă etc.
În contextul studiului nostru dorim să aducem în atenţie punctul de vedere
al lui S.S. Brehm (1990), care, analizând „reactanţa psihologică,“ prezintă o
schiţă asupra unei teorii psihologice a libertăţii. Conform acestei teorii, de
fiecare dată când un comportament accesibil individului este, pentru un motiv
sau altul, retras din câmpul său de posibilităţi (sau ameninţat să dispară), acest
individ resimte o restrângere a libertăţii, ceea ce trezeşte în el o stare de
reactanţă, stare emoţională orientată către dobândirea libertăţii. Această stare va
fi dedusă din diferitele comportamente manifeste: reevaluarea
comportamentelor, exprimarea unei alegeri diferite de cea propusă, schimbarea
de atitudine faţă de poziţia prezentată etc. Amploarea sau importanţa acestei
reactanţe psihologice variază în funcţie de factori precum importanţa
comportamentelor eliminate sau ameninţate cu eliminarea, proporţia
comportamentelor eliminate sau ameninţate cu eliminarea şi intensitatea
ameninţării.
Atenţia noastră se îndreaptă, deopotrivă, spre conceptul de devianţă ca
reacţie a grupului la un comportament neconform în raport cu norma. Pentru noi
este foarte important să înţelegem reacţia de respingere a devianţilor, căci orice
intervenţie îndreptată spre schimbarea atitudinilor în situaţiile de devianţă ar
putea avea în vedere amplificarea acestei reacţii. Diminuarea toleranţei şi
demersurile de influenţare pot determina ca un individ care vrea să se ridice
împotriva autorităţii să recurgă la cel mai indicat mijloc, şi anume să facă apel la
grupul său de apartenenţă; solidaritatea rămâne sprijinul cel mai eficace
împotriva exceselor autorităţii (S. Milgram, 1974).

2. Obiectivele și ipoteza cercetării

Obiectivul general al cercetării este unul cu caracter explorator şi vizează

descrierea, înţelegerea, evaluarea şi stabilirea impactului social al unor aspecte
specifice fenomenului de influenţă socială în organizaţia militară. De aici decurg
următoarele obiective secundare:
 determinarea caracteristicilor influenţei sociale exercitate de comandanţi
în raport cu regulile, normele, îndatoririle şi obligaţiile specifice mediului
militar;
 delimitarea relaţiilor de influenţă ce se stabilesc între şefi şi subordonaţi;
 atribuirea unei noi dimensiuni liderului militar, văzut ca sursă de
influenţare şi a subunităţii, ca ţintă a acestuia;
 determinarea înţelesului pe care militarii îl atribuie influenţei sociale;
3
  sublinierea rolului influenţei sociale în organizaţia militară;
 importanţa calităţii comunicării între şefi şi subordonaţi în alegerea
procedeelor de influenţare;
 determinarea limitelor până la care influenţa socială are rezultate pozitive.

Ipoteza cercetării
Ipoteza, ca element cheie al problemei, reprezintă o interogaţie a esenţei
problemei şi exprimă esenţialul, generalul, precum şi relaţiile dintre elementele
componente ale fenomenului studiat. Definită foarte sumar, ipoteza de cercetare
reprezintă ceea ce trebuie aflat, folosindu-ne de procedee şi metode ştiinţifice.
Deci ipoteza trebuie să aibă un obiectiv, un ţel, care trebuie atins prin metodele
cercetării ştiinţifice specifice domeniului de investigat. Fiind un studiu
explorator, demersul meu nu impune formularea unor ipoteze, ci urmărind
atingerea obiectivelor prezentate mai sus voi încerca, în subcapitolul rezervat
concluziilor, să prezint acele legităţi care să se constituie în ipoteze de lucru
pentru viitoarele investigaţii.

3. Aspecte de ordin metodologic

Prezentul studiu este unul de natură calitativă. Am considerat că acest tip de

demers poate evidenţia, într-o manieră comprehensivă, acele elemente „subtile“
ale fenomenelor studiate. Motivul major al opţiunii mele pentru o abordare
calitativă vine de la observaţia conform căreia, dacă există un lucru care distinge
omenirea de lumea naturală, acesta este abilitatea noastră de a vorbi. Din acest
motiv, problemele abordate de cercetarea calitativă sunt formulate ca întrebări cu
răspuns deschis, lucru ce duce la descoperirea de informaţii care nu sunt
accesibile întrebărilor predefinite din chestionarul anchetei sociale. Aserţiunea
este susţinută de constatarea că obiectul înţelegerii unui fenomen din punct de
vedere al participanţilor şi al contextului său social şi instituţional este în mare
parte pierdut, atunci când datele sunt cuantificate.

4. Metoda de culegere a datelor

Metoda utilizată este cea a focus-grupului. Focus-grup este o metodă

aplicată des în practica cercetării calitative, în mai multe domenii ale socialului.
La origine, metoda focus-grup a fost denumită „interviu focalizat“ sau „interviu
de grup în profunzime“. Tehnica a fost dezvoltată în cea de-a doua jumătate a
secolului al XX-lea pentru a evalua reacţia audienţei la programele radio.
Focus-grupul este definit ca un grup de indivizi în interacţiune, care au
unele interese sau caracteristici comune, adunate de un moderator, care-l
4
foloseşte pentru a aduna informaţii despre o problemă specifică (Krueger, Casey,
2005). El poate fi considerat ca o variantă a interviului de grup structurat, care
rămâne totuşi o tehnică a metodei interviului calitativ, pentru că presupune
interacţiunea participanţilor, schimbul de idei pe marginea întrebărilor, desigur
deschise sau semistructurate. Din aceste puncte de vedere, metoda focus-grup se
asociază cu observaţia, iar în raport cu ancheta, logic şi temporal, este utilă în
pre-anchetă, co-anchetă şi post-anchetă.
La fel ca şi în cazul celorlalte tehnici de interviuri calitative, participanţii
focus-grupului sunt selectaţi, în special, după experienţa şi calificarea lor, fiind
important să se obţină un număr cât mai mare de păreri diverse pentru ca studiul
să nu fie amendat în ceea ce priveşte selectarea participanţilor. Este bine ca ei să
fie sociabili, să vorbească deschis şi onest unul cu celălalt, ceea ce înseamnă că
fiecare grup să fie omogen în ceea ce priveşte experienţa, dar şi mediul din care
provin participanţii. Prin urmare, diversitatea opiniilor poate fi atinsă mai repede
prin alegerea unor grupuri omogene, în interiorul cărora se interacţionează, decât
prin obţinerea acestei caracteristici dintr-o compoziţie umană eterogenă. O
excepţie de la acest principiu al organizării grupurilor omogene apare atunci
când câţiva participanţi sunt prieteni sau se cunosc foarte bine între ei, caz în
care se recomandă să fie distribuiţi în grupuri separate. Analiza atentă şi
sistematică a discuţiilor desfăşurate în cadrul grupului ne furnizează indicii
privind înţelegerea unei situaţii, posibile soluţii la o problemă socială etc.
Momentul la care trebuie să oprim sesiunile focus-grupului este acelaşi ca
la interviurile calitative, adică în momentul obţinerii saturaţiei pentru fiecare
item.
Deoarece ideea focus-grupului este să fructifice interacţiunile grupului, este
important să folosim informaţiile la acest nivel, nu la nivel individual. De
asemenea, numărul participanţilor este, în mod obişnuit, mai redus, nu putem
presupune că opiniile şi percepţiile acestora reprezintă şi pe cele ale altor
grupuri, chiar dacă aceştia ar putea avea caracteristici uşor diferite. Explicaţia
este simplă: aceste grupuri nu sunt „eşantioane aleatoare“.

5. Eșantionul

S-au constituit două grupuri a câte şase membri fiecare, iar alegerea
participanţilor şi derularea activităţii în cadrul grupurilor s-a realizat astfel încât
să se respecte următoarelor cerinţe/filtre.
a) Cadrul de desfăşurare
Focus-grupurile nu sunt întâlniri publice, deoarece prezenţa publicului este
incompatibilă cu unele trăsături esenţiale pentru eficienţa focus-grupurilor, cum

5
ar fi omogenitatea participanţilor, crearea unei atmosfere degajate şi numărul
limitat de participanţi.
b) Omogenitatea grupurilor
Focus-grupurile trebuie caracterizate prin omogenitate, dar cu suficiente variaţii
de la un participant la altul pentru a da naştere la păreri diferite. Prin
omogenitate, ne referim la faptul că între participanţi trebuie să existe aceleaşi
raporturi de putere, pentru a nu exista inhibaţii în exprimare, cauzate de
raporturile de subordonare. Un focus-grup format din indivizi foarte diferiţi nu
este suficient de receptiv pentru a surprinde curente de idei ale subcategoriilor de
persoane. Un alt motiv pentru a avea în vedere omogenitatea este măsura în care
va fi influenţată împărtăşirea ideilor în cadrul discuţiilor de grup. Se doreşte ca
toată lumea să se simtă suficient de bine ca să împărtăşească din experienţa sa şi
celorlalţi. Unele amestecuri de participanţi nu au rezultate bune din cauza
înţelegerii limitate a altor moduri de viaţă şi situaţii.
c) Dimensiunea focus-grupului
În cazul cercetărilor non-comerciale, numărul ideal de participanţi la un focus-
grup este de şase până la opt. Motivul pentru care nu s-au planificat focus-
grupuri cu mai mulţi participanţi este faptul că acestea sunt mai greu de controlat
şi limitează posibilitatea fiecărei persoane de a-şi împărtăşi impresiile şi
observaţiile. În plus, dinamica grupului se schimbă atunci participanţii doresc să-
şi descrie experienţele şi nu au posibilitatea de a face acest lucru. Grupurile mai
mici sunt de preferat atunci când participanţii au mult de spus în legătură cu tema
respectivă sau au avut experienţe îndelungate şi intense legate de tema în
discuţie.

6. Derularea sesiunilor focus-grupului

Focus-grupul a debutat prin invitarea persoanelor care corespundeau

cerinţelor stabilite anterior şi prezentarea acestora a unei scurte descrieri a ceea
ce înseamnă metoda focus-grup şi a temei acesteia. Prima sesiune a avut un
început mai greoi din cauza noutăţii acestei metode pentru participanţi şi a durat
aproximativ o oră şi jumătate. Momentul dificil a fost depăşit după scurt timp,
astfel încât prima sesiune, dar şi următoarea, s-au derulat în condiţii optime. Prin
intermediul acestor două sesiuni s-a ajuns la saturaţie şi astfel s-a trecut la
următoarea etapă a studiului – analiza primară a datelor.
Pe parcursul desfăşurării celor două sesiuni ale focus-grupului s-au ivit o
serie de situaţii care, cred eu, merită menţionate:
 În timpul desfăşurării focus-grupului s-au format „bisericuţe“, ceea ce a
dus la oprirea temporară a sesiunii şi a refocalizării discuţiilor pe subiect.

6
 Au existat participanţi care încercau să monopolizeze discuţiile, motiv
pentru care sesiunea a fost întreruptă pentru a semnala problema, astfel încât
fiecare participant să îşi poată expune opinia.
 În unele situaţii a fost nevoie de intervenţia moderatorului pentru „a da
tonul“ discuţiilor, fiind nevoie în unele cazuri de stimularea directă a
participanţilor prin numire, pentru a-i determina să-şi expună opinia. Acestea au
fost cazuri izolate provocate de persoanele care adoptau rolul de „gânditor“ al
grupului.
 O situaţie îmbucurătoare a fost dorinţa de implicare a unor persoane care
iniţial nu au fost invitaţi, dar au fost captivaţi de temele puse în discuţie. Prezenţa
lor a fost acceptată în scop educativ şi nu a interferat cu scopul studiului.
 Situaţia care m-a uimit a fost dorinţa participanţilor de a organiza o a doua
sesiune, în condiţiile în care am considerat că este un efort destul de mare pentru
ei să participe la o singură sesiune.

Din punct de vedere afectiv, pe timpul sesiunilor am remarcat o întreagă

gamă de sentimente care au pus în lumină polaritatea acestui proces psihic. Cu
toate că într-o primă fază am avut îndoieli în privinţa implicării participanţilor în
buna desfăşurare a sesiunilor, aceştia s-au dovedit a fi conştienţi de importanţa
unei implicări serioase în obţinerea unor rezultate bune. Dinamica de grup a
crescut în sens pozitiv, atitudinile participanţilor faţă de activităţile desfăşurate şi
în acelaşi timp a creat condiţiile propice pentru discuţiile în contradictoriu. Am
întâlnit în timpul sesiunilor situaţii tensionate, dar şi situaţii destinse, ceea ce
înseamnă că această experienţă a fost foarte „colorată“ din punct de vedere
afectiv.

7. Analiza datelor și interpretarea rezultatelor

Analiza datelor constă, într-o primă etapă (analiza primară), în examinarea,

clasificarea pe categorii, tabelarea sau recombinarea observaţiilor acumulate în
orice alt mod, pentru a atinge obiectivele propuse, ţinând cont de câţiva factori
precum: frecvenţa de apariţie a unor informaţii, precizia lor şi implicarea
emoţională, iar mai apoi a urmat cea de-a doua etapă, cea a interpretărilor şi
recomandărilor proprii (analiza secundară).
Pentru început s-a impus clarificarea conceptului de influenţă socială prin
comparaţie cu cel de manipulare. Conceptul de manipulare s-a dovedit a fi la
îndemâna grupului, care a căzut cu uşurinţă de acord asupra „substanţei“ sale. În
viziunea participanţilor, manipularea este un act voluntar, săvârşit de o persoană
care are o anumită putere asupra ţintei şi prin care se urmăreşte atingerea unui
scop ascuns. Ideea principală care s-a desprins din discuţie a fost aceea că prin
7
manipulare săvârşim un act cu caracter negativ, folosindu-ne de emoţiile ţintelor
noastre pe care le amplificăm în speranţa de a le sensibiliza şi de a le determina
să urmeze o conduită convenabilă sursei.
Conceptului de influenţă socială i s-a asociat ideea de necesitate şi
moralitate, subliniindu-se latura pozitivă a acestui proces, cât şi importanţa lui în
socializarea oamenilor. De asemenea, s-au identificat componentele unui proces
de influenţare: sursă, ţintă, context şi s-a pus accent pe conştientizarea efectelor
acesteia de către ţintă.
Procesul de influenţare, susţin participanţii, se derulează în strânsă legătură
cu mediul în care o persoană îşi desfăşoară activitatea, de cultura acesteia, de
grupul de indivizi din care face parte. Efectul influenţei asupra ţintei depinde de
voinţa acesteia, dar totuşi rezistenţa la influenţare este sancţionată de societate
sau de organizaţie prin respingere. Totodată, s-a căzut de acord asupra faptului
că procesul de influenţă socială este foarte important în adaptarea oamenilor la
mediul în care trăiesc.
Influenţa socială este văzută, ca şi manipularea, ca un fenomen
multidirecţional, dependent într-o oarecare măsură de interesele participanţilor,
de avantajele obţinute atât de către sursa influenţării, cât şi de către ţinta acesteia.
Cel de-al doilea punct al discuţiei l-a reprezentat identificarea
particularităţilor procesului de influenţă socială în organizaţia militară. Ideea
unanim acceptată, în acest punct al discuţiei, ar suna în felul următor: „în armată,
influenţa socială este la ea acasă“. Această accepţiune a fost motivată de grupuri
prin specificul organizaţiei militare. Ierarhizarea şi cultura specifică a
organizaţiei militare amplifică fenomenele de influenţă socială, uneori
atingându-se puncte maxime ale acesteia.
Organizaţia militară, prin caracteristicile sale, este un mediu propice pentru
manifestarea influenţei sociale, dar prezintă o anumită particularitate: influenţele
exterioare, ca cele exercitate de societate, sau cele inovatoare, exercitate de
persoane cu idei diferite de cele general acceptate întâmpină rezistenţă din partea
sistemului.
Datorită acţiunilor specifice îndeplinite de către militari, influenţa socială
are un rol educativ, dar şi adaptativ, subliniindu-se cu această ocazie importanţa
comandanţilor în gestionarea tuturor proceselor organizaţionale.
Participanţii au identificat drept surse ale procesului de influenţă socială pe
toţi cei care fac parte din organizaţia militară, cu specificaţia că atributul
influenţării este la îndemâna celor care sunt numiţi în funcţii de comandă, care
sunt învestiţi cu putere şi care utilizează instrumentele puse la îndemână, ca de
exemplu: normele de conduită militară, sistemul de recompense şi pedepse etc.
Un rol deosebit de important s-a atribuit liderilor informali. Aceştia pot
facilita procesele de influenţă exercitate de comandanţi sau le pot îngreuna, în
8
funcţie de capacitatea acestora de a-i atrage de partea lor. Totodată, influenţa
socială este exercitată şi de grupurile mici de militari, care, aflându-se sub
presiune emoţională dintr-un motiv sau altul, pot forma un „front comun“ prin
care reacţionează împotriva stimulilor pe care îi recepţionează ca fiind negativi.
Totuşi, cel mai important rol în acest proces îl joacă liderul formal –
ofiţerul. Ofiţerul este învestit cu putere şi exercită actul de comandă, faţă de care
participanţii au căzut de acord că este un act de influenţă, iar modalităţile prin
care se poate realiza acest lucru sunt multiple. Actul de comandă este dependent
de calităţile individuale ale persoanei care îl exercită, stând în puterea acesteia să
aleagă acele variante care aduc rezultatele cele mai bune.
Actul de comandă este un act de influenţă socială când se respectă
principiile de bază ale acestui fenomen, adică are un efect pozitiv, nu este
subversiv, nu urmăreşte atingerea unui scop ascuns al sursei în detrimentul ţintei.
Dacă aceste principii suferă modificări, actul de comandă se transformă într-un
act de manipulare, care odată ce a fost conştientizat de către subordonaţi, pot
provoca reacţii adverse din partea acestora. Pentru ca actul de comandă să fie
eficient, în sensul celor discutate mai sus, liderul trebuie să pună accentul pe
câştigarea încrederii celor pe care îi comandă, pentru a-şi creşte autoritatea,
puterea, respectiv prestigiul.
Ultima temă a discuţiei a fost reprezentată de identificarea mecanismelor
procesului de influenţă socială. Grupurile au pornit de la ideea conform căreia
capacitatea de a influenţa pe subordonaţi este corelată cu personalitatea
indivizilor, dar şi cu aspecte indirecte ale vieţii.
O primă idee ce s-a desprins din discuţii a fost aceea că, fără să vrem,
jonglăm între influenţă şi manipulare. Aceste procese se combină inevitabil, se
continuă şi se completează reciproc. Având în vedere aspectele indirecte care
joacă un rol important în capacitatea de influenţare, prima impresie va fi cea care
va însoţi toate încercările ulterioare de influenţare. Totodată, aspectul fizic
(ţinuta), capacitatea empatică şi comunicativă, pregătirea profesională susţin
indirect procesele de influenţă.
În acelaşi timp, cel care doreşte să modifice comportamentele şi atitudinile
celor din jurul său se foloseşte de metode directe. Astfel prima acţiune
întreprinsă este stabilirea unui contact strâns şi apoi convingerea subordonaţilor
de importanţa săvârşirii unui anumit act. În opinia membrilor grupurilor,
apropierea de subordonaţi şi informarea continuă a acestora în privinţa activităţii
lor este una din cele mai bune variante de influenţare, deoarece în acest mod se
primeşte „aprobarea“ lor faţă de deciziile luate.

9
 8. Concluzii

Influenţa socială este un proces care apare ca rezultat al interacţiunilor

umane. Nu avem posibilitatea să împiedicăm apariţia acestuia, dar cu cât suntem
mai conştienţi de particularităţile acestuia, câştigăm posibilitatea de a-l controla.
Influenţa socială devine un instrument eficace la îndemâna comandanţilor
doar în momentul când aceştia devin conştienţi de „subtilităţile“ acestui proces,
motiv pentru care atenţia ar trebui îndreptată în direcţia studierii metodelor şi
tehnicilor de influenţare, precum şi a condiţiilor sale de eficienţă.
După cum am văzut, procesul de influenţare socială se derulează în strânsă
legătură cu cel de comunicare, motiv pentru care recomand o atenţie sporită
aspectelor de ordin formativ în raport cu formarea şi dezvoltarea competenţei de
comunicare a viitorilor ofiţeri. Efectele procesului de influenţare cresc, din punct
de vedere calitativ, în raport cu competenţa de comunicare a comandanţilor, cu
stilul lor de conducere şi cu structura lor de personalitate.
Tendinţa participanţilor de a corela puterea cu care se exercită influenţa
socială cu contextul în care se derulează aceasta, scoate în evidenţă o
caracteristică extrem de importantă a viitorilor lideri – „adaptabilitatea“.
Cu toate că în cadrul discuţiilor s-au promovat idei poate puţin prea
libertine în raport cu organizaţia militară, vorbind despre limitele în care se poate
exercita actul de conducere, membrii grupurilor au conştientizat faptul că în
situaţii de criză este foarte importantă creşterea intensităţii influenţei sociale, în
care conformismul, normativismul şi obedienţa ating cote maxime în raport cu
influenţa minoritară.
În raport cu starea psihologică a subordonaţilor, aceste fenomene pot fi
considerate negative, dar din punct de vedere al menţinerii puterii de luptă a
subunităţilor este un avantaj, deoarece un control mai puternic poate salva vieţi.
Tocmai din acest motiv este necesară dezvoltarea a ceea ce numim leadership
eficient, mai ales în situaţiile de criză.

10
 9. Bibliografie

1. Arădăvoaice, Gh., „Comandantul şi arta de a conduce. Dimensiuni

psihosociologice şi deontologice”, Bucureşti, Editura Sylvi, 2001.
2. Blaine, L., „Principiul Puterii”, Bucureşti, Editura Alfa, 2001.
3. Boncu, Ş., „Psihologia influenţei sociale”, Iaşi, Editura Polirom, 2002.
4. Dulea, G., „Sociodinamica grupului militar”, Bucureşti, Editura Militară,
1991.
5. Mucchielli, A., „Arta de a influenţa. Analiza tehnicilor de manipulare”, Iaşi,
Editura Polirom, 2002.
6. Rotaru, N., „Comunicarea în organizaţia militară”, Bucureşti, Editura
Tritonic, 2005.

11