1. Imagistica medicala.

Definitie
= este ramura medicinei care se ocupa cu studierea organelor si a sistemelor corpului
uman cu scop de diagnosticare, control al tratamentului si profilaxie a proceselor
patologice , folosind unde electromagnetice.
= imagistica medicală poate fi definită ca diagnosticul prin imegine, vizualizarea
structurilor normale si patologice ale corpului uman.

2. Părțile componente ale imagisticii medicale.

 Radilologia
 Ultrasonografia imagistica prin rezonanta magnetica
 Medicina nucleară
 Termografia
! diferenta intre aceste ramuri rezida in energia , a carei utilizare sta la baza obtinerii
imaginii. Radiologia. Imagistica prin rezonanța magnetica, medicina nucleara și
termografia utilizează undele electromagnetice propriu-zise, iar ultrasonografia –
undele acustice mecanice.

3. Radiologie. Definiție
= ramura medicinei care se ocupa cu examinarea corpului omenesc cu ajutorul razelor X,
poate include aspecte atât diagnostice cât si terapeutice
Investigația cu ajutorul razelor X include radioscopia, radiografia, metodele
tomografice , tomografia computerizată.
Radiografia- examinarea corpuui uman utilizâmd imaginea înregistrată sau pe oplaca
fotografica cu ajutorul razelor X.
Radioscopia- examinarea vizuala a corpului uman pe u ecran luminescent cu ajutorul
razelor X.
4. Constructia și principiul de funcționare a tubului radiogen
În imagistica medicală razele X sunt produse în tubul radiogen numit și tub generator de
radiații sau tub Roentgen. Obținerea lor implică două etape, prima constând în
obţinerea unui fascicul de electroni accelerați pentru a avea o energie suficient de mare.
A doua etapă constă în frânarea bruscă a electronilor care au fost accelerați prin lovirea
de o țintă metalică, energia lor cinetică transformându-se în unde electromagnetice
(fotoni) cu lungimea de undă în spectrul razelor X. Primele tuburi radiogene constau
dintr-un tub de sticlă parțial vidat în care erau montați 2 electrozi prin care trecea
curent electric. Acest tip de tub producea doar raze X moi cu energie relativ scăzută,
fiind cunoscut și ca tubul Crookes.
!!! Imaginea din carte pagina 16
• Catodul (polul negativ) reprezintă sursa de electroni și este format dintr-un filament
spiralat de tungsten (wolfram), care rezistă până la o temperatură de 3400°C, și un
dispozitiv de focalizare. Filamentul este conectat la un circuit electric de joasă tensiune
(6-12 volți), iar în momentul încălzirii până la incandescenţa tungstenului în jurul
filamentului se formează un nor de electroni, care sunt apoi accelerați spre anod.
Anodul (polul pozitiv) reprezintă componentul tubului unde sunt atrași și frânați
electronii. Anodului îi revin 2 funcții principale: convertirea energiei cinetice a
electronilor în raze X și disiparea căldurii create în acest proces. Anodul este format din
placa sau ”pastila” lovită de electroni, 17 care este încorporată într-un bloc metalic
conectat la un sistem de răcire. Placa sau ”pastila” ce reprezintă ținta electronilor și este
situată în central anodului poartă denumirea de focus sau focarul tubului.
Catodul și anodul sunt unite prin intermediul unui circuit electric, iar diferența de
potențial creată accelerează electronii emiși de filamentul catodului către anod. În
timpul lovirii anodului, energia cinetică a electronilor accelerați este transformată în
unde electromagnetice (radiații). În funcție de modul prin care are loc această
transformare, radiațiile emise pot fi radiații de frânare și radiații caracteristice,
principiile de bază fiind expuse anterior (figurile 1.5, 1.6). Cu cât tensiunea circuitului
electric (care se măsoară în kilovolți) este mai mare, cu atât accelerarea electronilor și
energia cinetică a acestora sunt mai mari, iar penetrabilitatea razelor X produse mai
puternică. Tensiunea între catod și anod poate fi ajustată prin intermediul unui
transformator pentru reglarea capacității de penetrare a razelor X emise
 Mai multa inf de la pagina 16 -21

Radioprotecţia.
1. Dozimetria. Dozimetria este știința care se ocupă cu măsurarea dozelor și
estimarea cantitativă a gradului de iradiere sub acțiunea radiațiilor ionizante. Iradierea
organismului poate fi atât externă datorită radiațiilor cosmice și elementelor radioactive
din mediul înconjurător, cât și internă datorită substanțelor radioactive inhalate sau
ingerate, precum și celor administrate în scop diagnostic sau terapeutic.
2. Unităţi de măsură pentru radiaţii ionizante.
Sistemul internaţional de unităţi.
1 Ci = 3,7 x 1010
Bq 1 Gy = 100 rad
1 Sv = 100 rem
1 Sv = 100 rem.
3. Doza absorbită- reflectă energia absorbită într-o unitate de masă supusă iradierii
și este exprimată în Gray (Gy), 1 Gray reprezentând 1 Joule de energie a radiației ce a
fost absorbită de 1 kg de materie (1Gy = 1J/kg). Doza biologică (H) (nimută și
echivalentul de doză sau doza echivalentă) reprezintă doza absorbită într-un țesut,
ajustată la tipul radiației.
4. Protecţia radiologică a pacientului. Protecția fizică include câteva elemente de
bază cum ar fi reducerea timpului de expunere, creșterea distanței față de sursă,
ecranarea surselor de radiație, precum și o serie de măsuri de organizare bine stabilite.
Protecția chimică se realizează prin administrarea înainte de iradiere a unor preparate
chimice radioprotectoare, care măresc rezistența organismului la radiații. Protecția
biologică se realizează prin administrarea imediat după iradiere a unor preparate și
macromolecule biologice precum sânge sau plasmă, care au potențial de refacere
celulară.
5. Protecția radiologică a personalului implicat în lucru cu radiații
ionizante. Justificarea – utilizarea radiațiilor ionizante este justificată doar dacă
beneficiile pentru persoane și societate sunt mai mari decât 94 riscurile și efectele
negative asupra sănătății pe care le pot avea. • Optimizarea – păstrarea la un nivel cât
mai scăzut posibil a dozelor individuale de radiație și a numărului persoanelor expuse. •
Limitarea dozelor se referă la o serie de doze-limită stabilite pentru expunerea
profesională și cea a publicului (tabelul 2.5). În situațiile de expunere planificată, suma
dozelor de radiații ionizante la care este expusă o persoană sau echivalentul de doză
individual nu trebuie să depășească limitele recomandate. Limitele de doză nu se aplică
pentru expunerile efectuate în scopuri medicale, care se bazează preponderent pe
principiile de justificare și optimizare.