1

Universitatea ,,Valahia” Târgovişte

Facultatea de Teologie Ortodoxă
MASTER: PASTORALĂ ŞI MISIUNE ÎN CONTEXT EUROPEAN

Eseu pentru Master la HRISTOLOGIE

Hristologia Sinodului IV Ecumenic şi consecinţele
lui istorice-dogmatice

Îndrumător ştiinţific:
I.P.S. Dr. NIFON,
ARHIEPISCOPUL TÂRGOVIŞTEI

MA
STERAND:
Meleacă Niculaie

Târgovişte
2006-2007

Introducere.
1
 2

Datorită problemelor teologice şi bisericeşti deosebite pentru care a fost

convocat, prin hotărârile dogmatice şi canonice pe care le-a luat, prin numărul
mare de episcopi prezenţi la sinod, prin interesul şi sprijinul arătat şi oferit de
împărat, graţie personalităţii şi activităţii unor figuri creştine contemporane
secolului V şi mai ales prin urmările lui, Sinodul IV Ecumenic de la
Cacedon ,,deschide o eră nouă în istoria gândirii creştine ortodoxe”1. Sinodul
IV Ecumenic de la Cacedon reprezintă un moment de însemnătate excepţională
în viaţa Bisericii, de o valoare egală cu Sinodul I Ecumenic de la Niceea, a
cărui operă o completează şi împlineşte2. Dacă Sinodul I Ecumenic, luptând
împotriva arianismului, stabilea că Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat,
,,născut din Tatăl mai înainte de toţi vecii”(Simbolul de credinţă), Sinodul IV
Ecumenic de la Cacedon stabileşte, împotriva diofizismului şi monofizismului,
realitatea umanităţii lui Hristos. În consecinţă, putem spune fără teama de-a
greşi că ,,Sinodul IV continuă, completează şi întăreşte ceea ce s-a hotărât la
Niceea”3 şi ,,este cel mai măreţ şi mai impunător Sinod din antichitatea
creştină”4.
În epoca istorică cuprinsă între Constantin cel Mare şi căderea
Imperiului roman de răsărit, se poate vorbi de o simfonie bizantină, de o relaţie
sinergică între Stat şi Biserică, care aveau interes să se ajute reciproc în
momentele de cumpănă şi grea încercare prin care trecea Imperiul, atât din
punct de vedere politic dar şi religios. Biserica avea nevoie sa-şi consolideze
organizarea, doctrina şi cultul pentru a putea transmite învăţătura creştină la

1
John Meyendorf, Hristos în gândirea creştină răsăriteană, traducere din engleză de Pr.
Prof. Nicolae Buga, EIBMBOR , Bucureşti, 1997, p. 9.
2
Pr. Prof. Teodor M. Popescu, Importanţa istorică a Sinodului al IV-lea Ecumenic, în
,,Ortodoxia”, III, nr. 2-3, 1951, p. 188.
3
Ibidem, p. 189.
4
Pr. Prof. Ioan I. Rămureanu, Istoria Bisericească Universală, vol. I, ediţia a II a, revăzută
şi completată, EIBMBOR, Bucureşti, 1975, p. 259.
2
 3

toate neamurile, iar statul avea nevoie de serviciile Bisericii pentru a instaura o
stare de pace şi moralitate în întreg imperiul. Misiunea Bisericii creştine pe
teritoriul imperiului dar şi în afara lui, mărea sfera de influenţă a Împăratului,
ducând prestigiul, cultura şi civilizaţia romană dincolo de graniţele imperiului
roman. Se ştie, că prin politica de cucerire a împăratilor romani, imperiul era
format din mai multe popoare, iar unirea lor în jurul aceleaşi credinţe asigura
unitatea şi trăinicia imperiului bizantin.

1. Situaţia politică şi religioasă în Imperiul Bizantin în secolul V.

Imperiul roman, în timpul lui Constantin cel Mare, după înfrângerea lui
Liciniu în 323, era unitar având un singur conducător. După Teodosie cel
Mare, în anul 395, imperiul se împărţea între cei doi fii ai împăratului, Arcadie
în Răsărit şi Honoriu în Apus. Înainte de Sinodul IV Ecumenic, cele două curţi
imperiale erau înrudite. În Răsărit Pulheria era fiica lui Arcadie, iar în Apus,
Valentinian al II-lea era fiul Gallei Placidia, sora împăraţilor Honoriu şi
Arcadie5.
Din punct de vedere religios, la Sinodul I Ecumenic, Sfinţii Părinţi aveau
moralul ridicat şi se întruneau cu mare bucurie pentru prima oară după
încetarea persecuţiilor, într-un sinod ecumenic. Cei 318 Părinţi adunaţi pentru
Sinodul I de la Niceea, erau formaţi, căliţi şi uniţi în focul persecuţiilor, mulţi
dintre ei încă purtând urme ale torturilor suferite pentru credinţa lor în Hristos.
Alta era situaţia după 200 de ani, în pragul Sinodului IV Ecumenic. Episcopii
sunt adunaţi acum în două tabere opuse, înveninaţi de interese şi concepţii
diferite, unii autoritari şi despotici, iar alţii slabi şi timoraţi6.
Până la Calcedon, şcolile din Alexandria şi Antiohia erau două focare de
gândire creştină, care au avut un rol esenţial în disputele hristologice, prin
5
Pr. Prof. Teodor M. Popescu, op. cit., p. 193.
6
Ibidem.
3
 4

reprezentanţii lor de seamă. Dar, după Calcedon, autoritatea intelectuală a

şcolii din Antiohia nu a mai fost niciodată restabilită după loviturile pe care le-
a primit din partea vulcanicului Chiril al Alexandriei7.

2. Situaţia religioasă şi politică care a condus la convocarea

Sinodului IV Ecumenic de la Calcedon. Împăratul Teodosie al II-lea moare
în anul 450, în urma unui accident de călărie iar tronul Bizanţului revine surorii
sale, Pulheria8, care se va căsatori formal cu viteazul general Marcian. Pulheria
avea 52 de ani, cu vot de feciorie pe care l-a respectat toată viaţa, iar Marcian
era văduv, în vârsta de 58 de ani, fără origine, educaţie sau cultura imperială,
dar inteligent, energic, viteaz şi merita pe deplin cinstea şi încrederea de a fi
ales să conducă treburile imperiului alături de Pulheria9.
Noua pereche imperială, a hotărât să convoace un nou Sinod Ecumenic,
care să spele ruşinea ,,sinodului, aşa zis, tâlhăresc de la Efes”10 unde s-au
întâmplat lucruri grave, ce nu fac cinste unor oameni ai Bisericii. Problema cea
mai gravă a Bisericii de Răsărit, era că ,,sinodul tîlhăresc” de la Efes a
provocat mare confuzie şi haos în rândul credincioşilor. Eparhiile din Egipt,
Tracia şi Palestina au trecut de partea lui Dioscor, iar în eparhiile din Siria,
Pont şi Asia Mică numai puţini episcopi au avut curajul să se opună pe faţă
monofizismului promovat de Eutihie. Nemulţumirea în rîndurile clericilor şi
credincioşilor ortodocşi era foarte mare, mai ales din cauza abuzului de putere
al patriarhului Dioscor al Alexandriei, care a prezidat ,,sinodul tîlhăresc”,
căutînd să legitimeze şi să impună monofizismul în Biserica Răsăritului. Din
toate părţile, apărătorii zeloşi ai Ortodoxiei cereau convocarea unui nou sinod
7
John Meyendorf, op. cit., p. 9.
8
Pr. Prof. Ioan I. Rămureanu, op. cit., p. 258.
9
Pr. Prof. Teodor M. Popescu, op.cit., p. 250.
10
Paul Evdochimov, Ortodoxia, trad. de Dr. Irineu Ioan Popa, arhiereu vicar, EIBMBOR,
Bucureşti, 1996, p. 173.

4
 5

ecumenic, care să spele ruşinea făcută Bisericii de «sinodul tîlhăresc» de la

Efes, din 449. Cînd, în februarie 450, a venit la Roma împăratul Valentinian
III, însoţit de mama sa Galla Placidia şi soţia sa Eudoxia, fiica împăratului din
Bizanţ, papa Leon I s-a înfăţişat înalţilor oaspeţi, rugîndu-i să intervină la
basileul din Bizanţ în favoarea Ortodoxiei11.
Aşa s-a ajuns ca, imediat după moartea lui Teodosie II, care a favorizat
monofizismul lui Eutihie, după urcarea pe tronul Bizanţului, Marcian şi
Pulheria, să convoace un nou Sinod ecumenic, care să spele ruşinea ,,sinodului
tîlhăresc” din 449. Înainte de convocarea sinodului, toţi episcopii ortodocşi
condamnaţi şi exilaţi au fost rechemaţi şi reaşezaţi în scaunele lor. Împăratul
Marcian, înştiinţînd pe papa Leon I de actul urcării sale pe tronul imperial de la
Constantinopol, i-a adus la cunoştinţă şi intenţia convocării unui nou Sinod
ecumenic.
Sinodul convocat încă de la 17 mai pentru 1 septembrie 451, la Niceea, a
fost mutat la Calcedon (azi Kadi-Koy), în faţa Constantinopolului, pentru că
împăratul dorea să fie mai în apropiere, spre a asista la discuţii . S-a desfăşurat
între 8 şi 25 octombrie 451, în biserica Sfînta Eufimia din Calcedon. Numărul
episcopilor participanţi a variat între 520 şi 630, cifră neajunsă de nici un Sinod
ecumenic12. Majoritatea episcopilor participanţi erau din Răsărit.
Împăratul Marcian, alături de împărăteasa Pulheria, a prezidat şedinţa
din 25 octombrie 451, ,,cea mai fastuoasă”13, cînd s-a făcut proclamarea
solemnă a hotărârii de credinţă, iar împăratul a ţinut cuvîntarea de închidere a
sinodului. În
Acuzaţiile contra patriarhului Dioscor al Alexandriei, vinovat de
brutalităţile comise de unii călugări şi parabolani în ,,sinodul tîlhăresc” de la

11
Pr. Prof. Ioan I. Rămureanu, op. cit., p. 258.
12
Ibidem.
13
Pr. Nicolae Chifăr, Istoria creştinismului, vol. II, Editura Trinitas, Iaşi, 2000, p. 148.
5
 6

Efes, din 449, erau numeroase. Clericii şi monahii egipteni apărători ai

doctrinei ortodoxe, asupriţi şi nedreptăţiţi de ei, au prezentat sinodului plîngeiri
şi mărturii contra lui. încă înainte de începerea lucrărilor, Dioscor a trebuit să-
şi schimbe locul de frunte unde se aşezase cu scaunul, mai în spate. Cu toată
abilitatea şi îndărătnicia lui, Dioscor a fost demascat complet, dovedit vinovat
şi depus din scaun. Interesant este că el n-a fost judecat şi condamnat şi ca
eretic monofizit, cum îl demascau opiniile sale. Pentru sinod, depunerea lui era
suficient motivată cu răul imens pe care 1-a făcut Bisericii în 449, în ,,sinodul
tîlhăresc” de la Efes. Această greşeală şi scăpare din vedere a sinodului s-a
resimţit mai tîrziu. Monofiziţii se puteau mîndri că episcopul lor n-a fost
condamnat pentru erezie şi deci era ortodox. Cu complicii lui Dioscor de la
,,sinodul tîlhăresc” din Efes, între care se găsea şi Juvenal al Ierusalimului, care
acum se scuzau şi ei cum puteau, aruncând toată răspunderea celor întîmplate
asupra lui Dioscor, sinodul s-a arătat înţelegător şi indulgent. Anatematizarea
lui Eutihie şi semnarea Epistolei dogmatice a papei Leon I, recunoscută drept
ortodoxă, au fost socotite suficiente pentru primirea lor în Biserică.
Împotriva afirmaţiilor lui Eutihie, care susţinea că Iisus Hristos a avut
numai firea dumnezeiască şi nega consubstanţialitatea firii umane a lui Hristos
cu umanitatea noastră, punînd în primejdie întreaga dogmă a răscumpărării
omului, Părinţii Sinodului IV au rămas la învăţătura Sfintei Scripturi, care
afirmă că Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a fost Dumnezeu adevărat şi om
adevărat14. ,,Şi Cuvîntul trup s-a făcut”, spune Sfîntul Evanghelist Ioan (I, 14),
iar Sfîntul Apostol Pavel zice: ,,Căci (Hristos) trebuia să fie întru toate
asemenea fraţilor săi” (Evr. II, 17).
3. Formularea dogmatică a Sinodului IV de la Calcedon15.

14
Pr. Prof. Ioan I. Rămureanu, op. cit., p. 260.
15
Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Iisus Hristos – Pantocrator, EIBMBOR, Bucureşti, 2005,
p. 204.
6
 7

În şedinţa a V-a, din 22 octombrie 451, sinodalii au definit doctrina

bisericească a celor două firi din persoana lui Iisus Hristos, prin urmă
toarea mărturisire de credinţă: „Sinodul se opune acelora care încearcă să
împartă taina întrupării într-o dualitate de Fii, îndepărtează de la
comuniunea Bisericii pe cei care îndrăznesc să afirme că dumnezeirea
Unuia-Născut este pătimitoare si stă împotriva celor care născocesc
amestecul sau contopirea celor două firi ale lui Hristos. Sinodul respinge pe
cei care, în nebunia lor, susţin că chipul de rob luat de Hristos din noi este
de esenţă cerească sau de altă esenţă decât a noastră. El anatematizează pe
cei care fabulează, spunând că au fost două firi ale Domnului înainte de
unire (întrupare), dar imaginează că după unire a fost o singură fire.
Urmând Sfinţilor Părinţi, noi toţi unanim învăţăm să mărturisim unul şi
acelaşi Fiu: Domnul nostru Iisus Hristos, desăvârşit în dumnezeire şi
desăvârşit în umanitate, Dumnezeu adevărat şi om adevărat, pe Acelaşi din
suflet raţional şi trup, deofiinţă cu Tatăl după dumnezeire şi deofiinţă cu noi
după umanitate, asemenea nouă în toate afară de păcat, născut înaintea
veacurilor din Tatăl după dumnezeire, iar în zilele de pe urmă născut pentru
noi şi pentru a noastră mântuire, după umanitate, din Fecioara Măria,
Născătoare de Dumnezeu, unul şi acelaşi Hristos, Fiu, Domn, Unul-Născut,
cunoscut în două firi, în chip neamestecat şi neschimbat, neîmpărţit şi
nedespărţit, deosebirea firilor nefiind nicidecum distrusă prin unire,
păstrându-se mai ales însuşirea fiecăreia şi întâlnindu-se împreună într-o
singură persoană şi un singur ipostas, nu în două persoane, împărţit sau
despărţit, ci Unul şi acelaşi Fiu, Unul-Născut, Dumnezeu-Cuvântul, Domnul
Iisus Hristos. Aşa ne-au învăţat mai înainte despre El proorocii şi însuşi

7
 8

Domnul nostru Iisus Hristos şi aşa ne-a transmis Simbolul Părinţilor

noştri”16.
În esenţă, în hotărârea Părinţilor de la Calcedon, se mărturiseşte că Fiul
lui Dumnezeu, Cel dinainte de veci, S-a întrupat şi S-a făcut om din Fecioara
Maria, Născătoarea de Dumnezeu, şi prin întrupare s-a realizat unirea
ipostatică sau unirea într-un ipostas a firii dumnezeieşti şi a celei omeneşti,
adică o persoană în două firi, Persooana lui Iisus Hristos17.
Doctrina despre unirea personală sau ipostatică a celor două firi,
dumnezeiască şi omenească, în persoana Dumnezeu-Omului Hristos are o mare
însemnătate pentru întreaga operă mântuitoare a lui Dumnezeu. Numai fiind
Dumnezeu adevărat, Iisus Hristos putea să realizeze mîntuirea oamenilor şi
numai fiind om adevărat, reprezentînd întreaga omenire, putea să se aducă
jertfă pe cruce de bunăvoie, în vederea mîntuirii tuturor oamenilor18.
Opera sinodului din Calcedon a fost mare şi binefăcătoare pentru toate
Bisericile. Ea constituie pentru Biserica Ortodoxă şi pentru Imperiul Bizantin,
un titlu de glorie. Importanţa lui este excepţională şi este recunoscută în
general de istoricii bisericeşti şi profani.

16
Pr. Nicolae Chifăr, op.cit, p. 149.
17
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, EIBMBOR,
Bucureşti, 2003, p. 36.
18
Prof. Nicolae Chiţescu; Pr. Prof. Ioan Todoran; Pr. Prof. Ioan Petreuţă, Teologia
Dogmatică şi Simbolică, manual pentru Facultăţile de Teologie, vol. II, Editura Renaşterea,
Cluj Napoca, 2005, p. 40.
8
 9

4. Consecinţele istorico-dogmatice ale Sinodului IV Ecumenic de la

Calcedon.
În primul rând, la acest sinod, se rezolvă prima problemă gravă a
Bisericii, făcută de Sinodul de la Efes din 449, înlăturând scandalul produs în
Biserică de către triada Hrisavie-Eutihie-Dioscor sub oblăduirea imperială a lui
Teodosie II. Dacă Sinodul IV nu înlătura opera lui Dioscor, organizarea şi viaţa
Bisericii putea avea un curs cu totul deosebit şi dăunător intereselor ei. Opinia
Pr. Prof. Teodor M. Popescu este concludentă în ceea ce priveşte importanţa
Sinodului IV: ,,Erezia şi despotismul egiptean s-ar fi întronat în tot Orientul şi
monofizismul ar fi devenit probabil confesiunea majorităţii. Sinodul IV a
salvat ortodoxia dintr-un pericol tot la fel de mare ca cel reprezentat de arieni
în 325”19.
După hotărârea dogmatică a sinodului şi aprobarea ei de către sinodali, a
fost nevoie ca împăratul Marcian să dea edicte imperiale pentru a impune
aceste hotărâri, adeseori folosind forţa armată pentru a fi respectate, ceea ce nu
a dus întotdeauna la potolitrea ereticilor agitaţi. Pentru fanatici şi oameni
limitaţi, care credeau că opoziţia lor e o cauză sfântă, nu exista alt adevăr şi
dreptate decât cel aflat în mintea lor. ,,Şase sute de Sfinţi Părinţi, în ochii lor,
nu făceau cât glasul unui călugăr perfid, amator de episcopat, care umbla
noaptea pe la uşile chiliilor monahale, chema pe călugări pe nume, vorbind
într-o ţeavă, spunând că e un înger al lui Dumnezeu, cerându-le să susţină pe
Timotei Eluras, care era chiar el”20. Din cauza unora ca el, din crime şi
incendii, s-a botezat cu foc şi sânge Biserica monofizită din Egipt, Siria,
Palestina, Armenia şi Abisinia. Din nefericire, printre consecinţele Sinodului
IV Calcedon, putem include şi acest fapt negativ pentru Biserica creştină, şi

19
Pr. Prof. Teodor M. Popescu, op.cit., p. 255.
20
Ibidem, p. 282.
9
 10

anume îndepărtarea unor popoare de Ortodoxie, pe care perşii, arabii şi turcii

le-au putut cuceri pe rând mai uşor21.
Politica religioasă ce a urmat după Calcedon, abaterile de la hotărârile
acestuia, opoziţia care i s-a făcut adeseori chiar de către împăraţi, disidenţa
monofiziţilor, nu se pot imputa nici sinodului, nici împăratului Marcian.
Sinodul şi împăratul au luat hotărâri care se impuneau într-o situaţie încordată
care putea degenera uşor. Marea majoritate a episcopilor şi a credincioşilor au
găsit în hotărârile Sinodului IV de la Calcedon, terenul solid al credinţei lor în
Hristos şi în Biserică. Între oamenii de bună credinţă nu au avut loc discuţii sau
dezbinare. Sinodul a reţinut ce era drept şi a eliminat ceea ce trebuia eliminat
din doctrina celor două şcoli teologice, din Antiohia şi din Alexandria, pe ale
căror poziţii greşite stau, pe de o parte nestorianismul şi pe de altă parte
monofizismul. Fără hotărârile de la Calcedon după sinodul de la Efes, 449,
situaţia Bisericii s-ar fi agravat, ar fi crescut dezordinea, iar dezbinarea ar fi
fost mult mai mare.

Concluzii

Unii istorici văd în Sinodul IV Ecumenic o adevărată nenorocire a

Imperiului de răsărit. G. Ostrogorsky22 afirmă că Sinodul IV a adâncit prăpastia
dintre centrul bizantin şi provinciile orientale ale imperiului, iar alţii spun că
acest sinod a jignit conştiinţa orientalilor. Protestanţii spun că sinodul a fost
impus cu forţa un decret de credinţă echivoc care putea să fie interpretat în mai
multe feluri. Adolf Harnack23 impută formulei de credinţă de la Calcedon
caracterul ei dialectic, care făcea ca ea să nu mai poată fi transformată într-una

21
Ibidem, p. 283.
22
G. Ostrogorsky apud Pr. Prof. Teodor M. Popescu, op.cit, p. 288.
23
Adolf Harnack apud Ibidem.
10
 11

filosofică teologică, decât doar de un scolastic. Theodor Brandt24 vede în

formula ,,două firi unite într-o persoană” în mod neamestecat şi nedespărţit,
noţiuni care nu puteau fi considerate nici mărturisiri de credinţă, nici în măsură
să însufleţească sau să dea putere credinţei. Romano catolicii consideră acordul
dogmatic de la Calcedon ca fiind unul efemer25.
O altă opinie, de data aceasta favorabilă Sinodului IV, este a
bizantinistului rus A. A. Vasiliev26, care recunoaşte importanţa capitală a
hotărârilor de la Calcedon, afirmând ca prin acest sinod s-a confirmat credinţa
ortodoxă aducând mari lovituri ereziilor, s-a reparat nedreptăţile şi s-au
înlăturat abuzurile şi neregulile care se făcuseră în legătură cu disciplina
bisericească27.
Sinodul de la Calcedon este ultimul în care cele două imperii şi Biserici
creştine, de Răsărit şi de Apus, s-au întâlnit şi au colaborat normal. Sinodul IV
de la Calcedon a însemnat despărţirea lor confesională, despărţire ce durează
până în zilele noastre. Prin hotărârile lui constituie o piatră de hotar greu de
clintit în istoria bisericească.
Între Bisericile eretice, nestoriană şi monofizită, şi între Biserica papală
politică, Biserica Ortodoxă stă solitară, pe temeiul Sfântului Sinod de la
Calcedon, în care, împotriva duhului rătăcirii şi al despotismului bisericesc, a
bătut adevărata inimă creştină şi a răsunat glasul evlavioşilor împăraţi, Pulheria
şi Marcian, şi al sfinţilor Părinţi, participanţi la Sinodul IV de la Calcedon28.

24
Theodor Brandt apud Ibidem.
25
Pr. Prof. Teodor M. Popescu ,op.cit., p. 288.
26
A.A. Vasiliev apud Ibidem, p. 289.
27
Pr. Prof. Teodor M. Popescu, op.cit, p. 289.
28
Ibidem, p. 294.
11
 12

BIBLIOGRAFIE

1. ***, Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea

de grijă a Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe

Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1990.
2. Băbuş, Pr. Dr. Emanoil, Bizanţul- istorie şi spiritualitate, Editura Sofia,

Bucureşti, 2003.
3. Chifăr, Pr. Nicolae, Istoria creştinismului, vol. II, Editura Trinitas, Iaşi,

2000.
4. Chiţescu, Prof. Nicolae; Todoran, Pr. Prof. Ioan; Petreuţă, Pr. Prof. Ioan,
Teologia Dogmatică şi Simbolică, manual pentru Facultăţile de Teologie, vol. II,
Editura Renaşterea, Cluj Napoca, 2005.
5. Coman, Pr. Prof. G. Ioan, Definiţia doctrinară a Sinodului de la Calcedon
şi acceptarea ei în Biserica Ortodoxă, în ,,Ortodoxia”, anul XXI, nr. 4, 1969.
6. Idem, Persoana Logosului Iisus Hristos în lumina primelor patru secole
patristice, ,,Studii Teologice”, anul XXIV, nr 9-10, 1972.
7. Evdochimov, Paul, Ortodoxia, trad. de Dr. Irineu Ioan Popa, arhiereu
vicar, EIBMBOR, Bucureşti, 1996.
8. Lossky, Vladimir, Introducere în Teologia ortodoxă, trad. de Lidia şi

Remus Rus, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1993.

9. Idem, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, traducere, studiu şi
introducere de Pr. Vasile Răducă, Editura Anastasia, Bucureşti.
10. Meyendorf, John, Hristos în gândirea creştină răsăriteană, traducere din
engleză de Pr. Prof. Nicolae Buga, EIBMBOR , Bucureşti, 1997.
12
 13

11. Idem, Teologia Bizantină, traducere din limba engleză de Pr.

Conf. Dr. Alexandru Stan, EIBMBOR , Bucureşti, 1996.
12. Mihăiţă, Conf. Dr. NIFON, Arhiepiscopul Târgoviştei, Misiologie
Creştină, Editura ASA, 2002.
13. Muntean, V. Vasile, Bizantinologie, vol. I, Editura Învierea,

Arhiepiscopia Timişoarei, 1999.

14. Popescu, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Iisus Hristos – Pantocrator, EIBMBOR,

Bucureşti, 2005.
15. Popescu, Pr. Prof. M. Teodor, Importanţa istorică a Sinodului al IV-lea
Ecumenic, în ,,Ortodoxia”, III, nr. 2-3, 1951.
16. Rămureanu, Pr. Prof. I. Ioan, Istoria Bisericească Universală, vol. I, ediţia
a II a, revăzută şi completată, EIBMBOR, Bucureşti, 1975.
17. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II,
EIBMBOR, Bucureşti, 2003.

13