Tema: Comunicarea în familie

1. Notiunea şi componentele comunicării

2. Modalităţi şi stiluri de comunicare în familie;
3. Canalele intercomunicării dintre parteneri
4. Evaluarea calităţii comunicării intrafamiliale.
5. factori care alterează şi restrâng procesul comunicării
6. Reguli privind comunicarea eficientă

1. Notiunea şi componentele comunicării

Comunicarea este un sistem fundamental de schimb de informaţii.

Pentru familie, comunicarea, alături de inter-cunoaştere, este principalul instrument de
dezvoltare a structurii şi relaţiilor de rol familial. Atunci când membrii familiei sunt capabili să
se asculte unii pe alţii, să se întrebe şi să comenteze asupra subiectelor pentru care există un
interes personal, ei pot conlucra şi interacţiona optim, astfel încât fiecare să fie stimulat în a se
dezvolta şi a resimţi satisfacţie.
Orice comunicare interumană presupune următoarele componente:
 Emiţătorul – persoana care iniţiază şi formulează mesajul, declanşează actul
comunicării. Persoana care transmite mesajul trebuie să aibă atribute psihologice şi
fiziologice, pregătire socială, educaţională şi culturală, abilitatea de a comunica
experienţa personală, relaţie personală şi situaţională cu receptorul. El codifică mesajul şi
optează pentru cea mai potrivită cale de transmitere. Ea trebuie să ţină cont de
cunoştinţele partenerului pentru a se poate face înţeles.
 Calea de transmitere – opţiunea este făcută de emiţător. Acesta alege canalele de
transmitere ale informaţiei care sunt lingvistice (limbaj articulat verbal) sau
extralingvistice (neverbale, adică semne grafice, plastice, gesturi, mimică).
 Destinatarul – persoana care primeşte comunicarea, decodifică mesajul, îl înţelege
interpretându-l şi formulează un răspuns adecvat. Ca şi emiţătorul, el trebuie să aibă
atribute psihologice şi fiziologice, să fie în relaţii personale cu emiţătorul, să posede o
motivaţie pentru primirea mesajului, să înţeleagă sistemul de coduri folosite.

2. modalităţile de comunicare intrafamiliale

Pe parcursul dialogului familial se utilizează zilnic toate modalităţile de comunicare posibile:
 înţelegerea,
 dezaprobarea sau impunerea,
 supunerea sau concilierea,
 indiferenţa sau neutralitatea,
 detaşarea sau neimplicarea.
Fiecare dintre aceste modificări pot să alterneze situaţional la fiecare din membrii familiei, dar
pot deveni şi dominante prin frecvenţa lor, adevărate tipare de comunicare proprii unuia sau
altuia din membrii familiei.
Stilul comunicaţional al unei persoane poate fi:
 mobil, deschis – utilizând adecvat toate modalităţile de comunicare
 rigid – folosind predominant doar un tip de comunicare
5 căi de care se folosesc indivizii pentru a comunica (după V. Satir) :
 concilierea
 dezaprobarea
 rezonabilitatea
 irelevanţa mesajului
 concordanţa
Concilierea presupune acordul cu o altă persoană chiar şi atunci când sentimentele şi
convingerile personale sunt contrarii. Deşi poate genera unele probleme şi insatisfacţii, pe
termen lung, concilierea rămâne a fi o strategie de comunicare accesibilă şi de stimulare a
relaţiilor interfamiliale.
Dezaprobarea este o metodă utilizată în special de persoanele cu o nevoie mare de afirmare şi
demonstrare a puterii, având deseori un comportament hipercritic, dictatorial. Acestea au mare
nevoie de a fi ascultate, de a-şi dovedi lor însele forţa eu-lui, poziţia de autoritate.
Rezonabilitatea este o modalitate comunicaţională proprie, mai ales, celor care manifestă o
incapacitate în a-şi exprima sentimentele, fie ca un deficit de expresie, fie de teamă (blocaj
afectiv).
Irelevanţa mesajului constituie un mod de comunicare indiferent sau evaziv, prin care cuvintele
persoanei respective nu au legătură cu ceea ce se întâmplă în mediul apropiat, desemnând o
manieră non-implicativă, care poate abate atenţia de la obiectul discutat.
Concordanţa exprimă modalitatea de comunicare în care sentimentele se potrivesc cu
convingerile şi comportarea individului
Tipurile de intercomunicare
sunt legate de tipurile de interacţiuni specifice cuplului: sexual-senzitive şi erotic-afective,
concepţii socio-educaţionale, decizionale, practic menajere, de petrecere a timpului liber şi de
planificare a bugetului.

3. Canalele intercomunicării dintre parteneri

se stabilesc două : conştient şi inconştient.
Fiecare mesaj reflectă, în fond, modul propriu al unei persoane de a intra în contact cu alta.
Mesajele verbale sunt însoţite în comunicarea interumană, în special în cea conjugală, de mesaje
non-verbale, expresiv-senzitive: fizionomice, corporale etc., comunicarea fiind, de fapt, un
fenomen propriu întregului organism. Inflexiunile vocii, intensitatea privirii, grimasele specifice
pot „încurca” adesea mesajul verbal şi sensul primit, dezvăluit al acestuia.
Adesea, soţii comunică senzitiv mai puternic decât verbal. Tocmai de aceea, inautenticitatea
unor mesaje verbale este demascată pe căile comunicării senzitive şi, uneori, chiar extra-
senzoriale, prin mijloace intuitiv-empatice.
Complexitatea şi, de aici, confuzia atât a mesajelor primite, cât şi a celor emise, reflectă nevoia
acută a fiinţei umane de a comunica, de a menţine contactul cu alţii.

4. evaluarea calităţii comunicării interfamiliale

J.Risjin şi E.Faurce (1972) jalonează că principalele aspecte ale evaluării stilului şi calităţii
comunicării interfamiliale sunt:
 claritatea elocuţiunii (dicţiunii)
 schimbările de subiect
 raportul între acord şi dezacord
 intensitatea
 semnificaţia
 ordinea stimulărilor verbale
 angajarea (implicarea)
 respectarea promisiunilor
 configuraţia secvenţială

Cantitatea intercomunicărilor se referă la frecvenţa mesajelor emise şi receptate, pe diverse

canale de comunicare, simultan şi succesiv, corespunzător trebuinţelor şi disponibilităţilor
individuale de relaţionare.
Cantitatea crescută a informaţiilor intramaritale de un tip sau altul nu conduce obligatoriu la
un câştig în planul compatibilităţii partenerilor, ea putând favoriza uneori fenomene de bruiaj şi
distorsionare a mesajelor, devalorizându-le finalmente şi conferindu-le, alteori, o valoare
tensională în cuplu.
Cantitatea redusă a mesajelor verbale şi non-verbale poate împiedica buna funcţionare a
cuplului, dar nu devine defectuoasă atât timp cât calitatea acestor mesaje satisface trebuinţele
reciproc proiectate.

calitatea mesajelor
Ceea ce este definitoriu pentru stilul de comunicare şi eficienţa sa într-un cuplu este calitatea
mesajelor, semnificaţia lor raportată la sistemul de „cerere şi ofertă”, „recompensă şi sancţiune”,
„primire şi respingere”.
A şti ce, când şi cum să comunici în situaţia de parteneriat constituie o disponibilitate esenţială a
pentru continuarea vieţii în cuplu şi pentru corecţia succesivă a stilului de interacţiune. Această
disponibilitate se întemeiază pe anumite particularităţi individuale, dar se creează şi se dezvoltă
până la un anumit punct numai în contextul interacţiunii conjugale, într-un proces continuu de
„educare” şi „autoconducere maritală”.

Fenomenul de congruenţă a mesajelor

este deosebit de important pentru dinamica relaţiei conjugale şi a gradului de tensiune în cuplu.
Dacă receptorul decodifică în mod corect semnificaţia mesajului emis – coerenţa
intercomunicării conduce la o clarificare a situaţiilor şi la o orientare adecvată a conduitelor de
rol. Dacă însă mesajul decodificat de receptor nu corespunde celui emis de partener, apar
fenomene de deteriorare, diluare, confuzie sau blocare a semnificaţiei mesajului de consecinţe
relaţionale imediate sau mai îndepărtate, de obicei, negative.

COMUNICAREA AUTENTICĂ DUPĂ ROGERS

După Rogers înţelegem că, pentru ca o comunicare să fie autentică şi adevărată, comunicarea
dintre indivizi trebuie să aibă loc între două “persoane”, între două fiinţe independente. Pentru ca
această comunicare să se stabilească, nu e suficient să doreşti acest lucru, ci trebuie să ai şi
anumite calităţi care să fie puse în valoare:

 A fi congruent în relaţia cu Celălat

 A acorda Celuilalt o atenţie pozitivă necondiţionată
 A fi empatic

5. factori care alterează şi restrâng procesul comunicării

ar putea fi interpretaţi ca paradigme inverse ale comunicării sau „bariere ale comunicării”.
Aceste „bariere” ale mijlocului de comunicare pot ţine de destinatar (bariere psihologice,
constituite din obstacole apărute în percepţie, memorie, convingeri, sentimente) sau defecte de
rezonanţă (informaţia nu corespunde nevoilor individului, care nu intră în consens cu
emiţătorul).
Comunicarea reprezintă un sistem deschis, influenţat de extrem de mulţi factori; de aceea, atunci
când se face referire la conceptul de ,,barieră’’ în cadrul procesului de comunicare, lucrurile nu
sunt tocmai simple. Dificultatea constă în ,,necesitatea unei viziuni procesuale şi mai ales
progresive asupra acestor elemente.  
tipuri de bariere:
• bariere care ţin de sistem : la nivelul agenţilor comunicaţionali – receptor, emiţător – pe
de o parte, sau în contextul comunicării la nivelul canalului de comunicare, pe de altă
parte. În această categorie sunt identificate aspecte comune atât receptorului, cât şi
emiţătorului: deficienţele de transmisie şi de recepţionare a informaţiei, conceptualizarea
mesajului în funcţie de situaţie şi de scop, alegerea mijloacelor de comunicare, statutul
social al comunicatorilor. Aceste bariere pot apărea datorită unor factori fizici permanenţi
sau situaţionali (ex. deficienţe innăscute ale comunicatorilor, acustica defectuoasă a sălii
 unde se desfăşoară activitatea didactică, răguşeala temporară a cadrului didactic, etc), dar
şi unor factori socioculturali (de ex. cadrul didactic nu-şi structurează adecvat discursul
didactic pentru a-l adapta particularităţilor individuale şi de vârstă ale grupei de elevi în
faţa căreia susţine discursul).
• bariere care ţin de proces : considerate mai degrabă rezultatul interacţiunii din interiorul
comunicării.
 
Altman, Valenzi şi Hodgetts consideră barierele majore în eficienţa comunicării următoarele:
• blocajele emoţionale ( de ex. defensivitatea pe care un elev timid o are în momentul
susţinerii unui examen oral );
• repertoriile comunicaţionale diferite;
• incapacitatea emiţătorului de a se exprima adecvat;
• caracteristicile personale ale unuia sau altuia dintre comunicatori, etc.
Torrington şi Hall identifică cinci bariere care apar în comunicare

• barierele în trimiterea mesajului apar, conform celor doi autori, doar la nivelul
emiţătorului, fiind concretizate în transmitera unor mesaje neconştientizate ca atare, în
existenţa unor informaţii inadecvate în conţinutul mesajului şi în prejudecăţi în ceea ce
priveşte mesajul sau în ceea ce-l priveşte pe receptor.
• barierele la nivelul receptării aparţin în aceeaşi măsură celui care primeşte
mesajul şi mediului: în primul caz se poate vorbi despre nevoi, anxietăţi, credinţe, valori,
atitudini, opinii, aşteptări, prejudecăţi, nivelul de atenţie oferit stimulului, iar în cel de-al
doilea avem de-a face cu efectul conjugat al altor stimuli existenţi în mediu.
• barierele de înţelegere apar atât la nivelul emiţătorului (semantică şi jargon,
abilităţi de comunicare, durata comunicării şi canalul acesteia), cât şi la nivelul
receptorului (probleme semantice, concentrarea, abilităţile de ascultare, cunoştinţe despre
mesaj, prejudecăţi, receptivitatea la ideile noi).
• barierele acceptării sunt văzute de cei doi autori ca fiind singurele care acţionează la
nivelul tuturor indicatorilor implicaţi (emiţător, receptor şi mediu). La nivelul
emiţătoruului acestea sunt definite de caracteristicile personale, comportamentele
disonante, atitudini şi opinii, credinţe şi valori, la nivelul receptorului sunt atitudinile,
opiniile şi prejudecăţile, credinţele şi valorile, receptivitatea le idei noi, structura de
referinţă folosită, caracteristicile personale. La nivelul mediului avem conflictul
interpersonal, ,,ciocnirile’’ emoţionale, diferenţele de status, referenţialul grupului,
experienţe anterioare în acţiuni similare.
• barierele acţiunii se constituie atât la nivelul emiţătorului (unde se regăsesc
memoria şi nivelul aceptării), cât şi la cel al receptorului (memoria şi atenţia, nivelul de
acceptare, flexibilitatea pentru schimbarea atitudinilor, comportamentului etc.,
caracteristicile personale). 

CARACTERISTICILE COMUNICĂRII LA CUPLURILE FERICITE SAU NEFERICITE

CUPLURILE FERICITE
 Comunicarea are funcţia de a adînci cunoaşterea interpersonală, conştientizarea
problemelor sau aşteptărilor Celuilat.
 Limbajul şi paralimbajul sunt congruente, adică tonul, vocea, mimica şi ceilalţi însoţitori
ai mesajului sunt în acord cu conţinutul celor spuse.
 Schimburile verbale sînt cel mai adesea dinamizante şi reprezintă un prilej de satisfacţie.
Eficacitatea lor face să fie cît mai căutate.
 Nu există degresiuni.
 Soţii îşi vorbesc unii altora şi în acelaşi timp sunt împreună unul cu celălat.
  Cu toate că acceptarea Celuilalt ca individualitate nu e necondiţionată, acceptarea lui ca
pereche şi ca partener este necondiţionată.
 Comunicarea verbală şi paraverbală nu sunt singură formă de relaţie. Există şi altele, non-
verbale: mîngîierea, sexualitatea, gîndirea, amintirea etc.

CUPLURILE NEFERICITE

 Comunicarea are funcţia ofensiv-defensivă. Ea nu contribuie cu ninic la o mai bună

potrivire a punctelor de vedere.
 Limbajul şi paralimbajul sunt non-congruente. Lucruri banale sunt rostite agresiv, iar
lucruri agresive , cu un zîmbet pe faţă.\
 Schimburile verbale consumă energie, sunt obositoare şi se prelungesc în zădar sau,
invers ineficacitatea fiind de la bun început înţeleasă, nu există schimburi verbale.
 Degresiunile sunt numeroase.
 Partenerii îşi vorbesc fără a fi unul împreună cu celălalt.
 Celălalt nu numai că nu-i acceptat aşa cum este, ci şi considerat o sursă de frustrări şi
practic, recuzat ca partener.
 Comunicarea tinde să se restrîngă la semnalele verbale convenţionale. În anumite cazuri,
cuvîntul rostit e înlocuit de cel scris.

Comunicarea defectuoasă în familie produce efecte negative care se auto-perpetuează, producând

o comunicare din ce în ce mai slabă. Vestea bună este că o comunicare poate fi, într-adevăr,
îmbunătăţită, respectând niste reguli simple. A stii cum să comunici înseamnă a avea forţă, un
bun control, putere de convingere, capacitate de adaptare.

6. Reguli privind comunicarea eficientă

• Emitentul trebuie să îşi clarifice ideile înainte de a le comunica. El trebuie să le
sistematizeze şi să le analizeze pentru a fi corect transmise. Mulţi comunicatori uită acest
lucru deoarece ei nu îşi planifică actul comunicării
• Cei ce doresc să iniţieze comunicarea trebuie să examineze adevăratul scop al
comunicării pentru a nu se pierde în detalii.
• Cei ce comunică trebuie să ţină cont de ansamblul elementelor fizice şi psihice ale
contextului, deoarece înţelesul intenţionat este întotdeauna transmis mai mult decât prin
simple cuvinte.
• Emitentul trebuie să fie atent în timpul comunicării la nuanţe, ca şi la înţelesul de bază
al mesajului. Pe lângă înţelesul transmis de cuvinte concrete, tonul vocii, expresia feţei,
gesturile au un extraordinar impact asupra receptorului.
• Emitentul trebuie să îşi dezvolte capacitatea de empatie. Când se pune problema să
transmită un mesaj, să îndrume cooperarea, să descopere interesele şi trebuinţele altor
persoane, emitentul trebuie să privească lucrurile din punctul de vedere al celorlalţi.
• Emitentul şi receptorul trebuie să înţeleagă, dar mai ales să se facă înţeleşi. De aceea, ei
trebuie să fie foarte buni ascultători.
• spontaneitate în exprimarea opiniilor personale, fără impunerea punctului de vedere
(manipularea este o forma de comunicare care transmite mesajul de non-acceptare şi
neîncredere în deciziile luate);
• comunicarea empatică
• armonizarea scopurilor / obiectivelor activităţii;
• perfecţionarea deprinderilor de comunicare / ascultarea interactivă;
• claritatea / integralitatea mesajului;
• înţelegere / compasiune / afecţiune faţă de interlocutor;
• evitarea stereotipurilor / prejudecăţilor (cauze ale unor acţiuni / emoţii negative, ducând
la discriminare, violenţă, genocid);