FIZIOLOGIA REPRODUCERII

Reproducerea reprezintă funcţia de perpetuare a organismelor vii prin producerea de indivizi

noi, care posedă trăsăturile fundamentale ale speciei din care provin.
La om, reproducerea se realizează în perioada de maturitate sexuală prin acte reflexe şi
comportamentale specifice sexului şi necesită participarea a două organisme de sex diferit, deci este o
funcţie sexuată. Ea apare ca o consecinţă a unirii gametului masculin – spermatozoidul, cu cel feminin –
ovulul, din care rezultă celula ou. Aceasta se grefează şi se dezvoltă în cavitatea uterină până ce fătul
viabil poate fi expulzat prin actul naşterii.
Reproducerea implică pe de-o parte stabilitatea caracterelor, iar pe de altă parte evoluţia lor sub
acţiunea factorilor de mediu. Stabilitatea caracterelor presupune menţinerea unităţii speciei, în timp ce
evoluţia lor asigură adaptarea optimă a indivizilor în scopul supravieţuirii.
Pe scară evolutivă filogenetică, şi în mod special la specia umană, se poate vorbi de o separare
între funcţia de reproducere şi cea sexuală, această din urmă asigurând baza de realizare a funcţiei de
reproducere. .Această distincţie este valabilă în special pentru sexul feminin, la care manifestările legate
de funcţia sexuală au o evoluţie ciclică în vederea pregătirii stării de gestaţie şi întreţinerea acestei stări.
La bărbat cele două funcţii se suprapun, manifestările legate de funcţia sexuală nefiind ritmate, ciclice,
bărbatul fiind capabil de reproducere în orice moment al existenţei sale adulte. În plus la om separarea
dintre funcţia sexuală şi cea de reproducere este mai accentuată şi datorită dezvoltării activităţii psihice.
Funcţia sexuală reprezintă totalitatea adaptărilor morfo-funcţionale şi comportamentale care
permit reproducerea sexuată în perioada maturităţii. Ea are la bază diferenţierea sexuală, determinată
genetic prin gonozomii din garnitura cromozomială diploidă a celulei ou. Diferenţierea sexuală atinge
maximum în perioada adultă, după care diminuează spre bătrâneţe, atingând diferite grade de
dediferenţiere în perioada de senescenţă avansată.
Funcţia sexuală este rezultatul activităţii gonadelor care, în perioada ma-turităţii sexuale,
eliberează gameţi diferiţi şi hormoni sub acţiunea cărora se creează condiţiile morfologice, endocrino-
metabolice şi comportamentale optime pentru unirea celor doi gameţi prin procesul fecundaţiei şi
formarea celulei ou.
Sexualizarea este determinată în primul rând de prezenţa în cariotipul celulei ou a unui cuplu de
gonozomi, XX pentru femeie şi XY pentru bărbat, care definesc sexul genetic al individului. Pentru
dezvoltarea normală şi exprimarea sexuală adecvată fenotipică sunt necesare însă şi alte condiţii - sexul
gonadic, sexul gonoforic, sexul organelor genitale externe şi sexualizarea psiho-afectivă, toate
determinate de prezenţa hormonilor gonadici. Aceştia intervin începând din din stadiile foarte precoce
de dezvoltare şi îşi continuă activitatea în tot cursul vieţii.
În perioada embrio-fetală hormonii gonadici sunt responsabili de sexualizarea organelor
genitale interne şi externe, condiţie necesară sexualizării psiholo-gice ulterioare, realizată în perioada
primei copilării prin identificarea individului cu un anumit sex. La om procesul de sexualizare
psihologică are loc cu intervenţia esenţială a factorilor de mediu social în care evoluează individul.

1
Sexualizarea psiho-afectivă este bine stabilită la 18 - 30 de luni după naştere şi este apoi întări-tă pe tot
parcursul vieţii.
În perioada copilăriei hormonii gonadici se secretă în cantităţi reduse şi contribuie, împreună cu
ceilalţi hormoni, la creşterea şi dezvoltarea aromonioasă a organismului.
În perioadele pre-, intra- şi postpubertară se instalează treptat pattern-ul secretor de tip adult,
respectiv secreţia tonică cu vârfuri nesistematizate la sexul masculin şi secreţia tonică şi clonică (ciclică)
la sexul feminin, corelate cu funcţia exocrină gonadală de producere şi eliminare a gameţilor.
În perioada maturităţii funcţia sexuală atinge dezvoltarea ei maximă şi face posibilă
reproducerea. În această perioadă hormonii gonadici au acţiuni atât direct asupra organelor sexuale
ţintă, cât şi acţiuni generale, asupra întregului or-ganism.
În perioada de îmbătrânire se produce o scădere a funcţiilor exocrine şi endocrine gonadale,
care determină iniţial pierderea capacităţii reproductive, iar ulterior determină scăderea funcţiei sexuale.

Structura funcţională a sistemului reproducător masculin. Din punct de vedere morfo-

logic aparatul reproducător, atât cel masculin, cât şi cel feminin, este format din gonade, căi de transport,
glande şi organe accesorii şi organe genitale externe.
Sistemul reproducător masculin este alcătuit din gonada masculină - testicul, căile spermatice,
care au rolul de a conduce lichidul seminal de la locul de producere spre cel de eliminare, glande anexe,
reprezentate de prostată şi vezicule seminale, şi organul genital extern sau organ copulator – penisul
(fig.1).

Fig.1. Sistemul reproducător masculin (vedere laterală)

Din punct de vedere funcţional aparatul reproducător masculin asigură spermatogeneza,

desfăşurarea actului sexual şi reglarea funcţiilor sexuale masculine prin producerea de hormoni carac-
teristici.
Testiculul (fig.2), organ pereche situat în punga scrotală, este alcătuit din 300 - 900 de tubi
seminiferi contorţi, fiecare cu lungime de peste jumătate de metru, ale căror celule generează
spermatozoizii (funcţia gameto- sau spermatogenetică a testiculului) şi din celule interstiţiale Leydig,

2
diseminate printre tubii seminiferi, la nivelul cărora sunt secretaţi hormonii androgeni (funcţia
endocrină sau steroidogenetică a testiculului).

Fig.2. Structura testiculului

Poziţia specială a testiculelor, în afara abdomenului, are un rol deosebit de important în reglarea
şi menţinerea temperaturii locale cu 2 - 3°C sub temperatura corpului, condiţie necesară menţinerii unei
spermatogeneze normale deoarece procesul este foarte sensibil la hipertermie.
La exterior testiculul este învelit de un strat de ţesut conjunctiv numit tunica vaginalis, sub care
se află un strat de ţesut fibros neelastic – tunica albuginee. Din aceasta pornesc septuri care împart
strucutra testiculului în 200 - 300 de lobuli de formă piramidală, care conţin tubii seminiferi.
Căile spermatice, în funcţie de teritoriul străbătut, se împart în căi intra-testiculare (tubi
seminiferi drepţi, reţeaua testiculară sau rete testis) şi căi extratesticulare (canale eferente, epididim,
canal deferent, canal ejaculator, uretră) (fig.3). Tubii seminiferi contorţi se unesc şi formează tubii
seminiferi drepţi, care se unesc şi ei şi formează reţeaua testiculară (rete testis). Aceasta se continuă cu
canalele eferente, aflate în epididim, care la rândul lor se deschid în canalul epididimar.
Epididimul se continuă cu canalul deferent, care imediat înainte de pătrunderea în corpul
prostatei, se lărgeşte şi formează ampula canalului deferent. El pătrunde în abdomen şi coboară spre
bazin şi, în apropierea şi înapoia vezicii uri-nare, se prinde de canalul veziculei seminale. Conţinutul
ampulei şi al veziculelor seminale trece prin canalul ejaculator, care traversează corpul prostatei, şi se
varsă apoi în uretra internă.
Uretra este o cale urogenitală, servind pe rând la eliminarea urinii şi a lichidului spermatic.
Alternarea acestor funcţii este asigurată de reflexe vegetative şi somatice. În uretră se varsă mucus
provenit de la un număr mare de glande uretrale minuscule şi glandele bulbouretrale, localizate bilateral
lângă originea uretrei.

3
 Fig.3. Căile spermatice

Glandele anexe (fig.4), prostata şi veziculele seminale, secretă lichidul seminal, mediul nutritiv
şi de mişcare al spermatozoizilor, lichid care participă la formarea lichidului spermatic. Lichidul secretat
de veziculele seminale conţine din abundenţă fructoză şi alte substanţe nutritive şi cantităţi mari de
fibrinogen şi prostaglandine, cu rol important în procesul de fecundaţie deoarece acţionează asupra
mucusului cervical şi îl face mai receptiv la spermatozoizi şi induce apariţia mişcărilor antiperistaltice ale
uterului şi trompelor uterine în scopul deplasării spermatozoizilor către ovare. Lichidul secretat de
prostată este subţire, lăptos şi are pH alcalin, care are rolul de a tampona relativa aciditate a lichidului
din canalul deferent.

Fig.4. Canalul deferent şi glandele anexe ale sistemului reproducător masculin

a. vezicule seminale; b. prostata; c. glande bulbouretrale
4
 Sperma este un produs complex la formarea căruia participă întregul tract reproducător
masculin - testicule, epididim, canale deferente, vezicule seminale, prostată şi glande bulbouretrale. Ea
este alcătuită din două părţi distincte, plasma seminală, cu conţinut bogat în substanţe nutritive, şi
elementele figurate sau spermatozoizii. Cantitatea de lichid spermatic eliminată la o ejaculare este de 2,5
- 3,5 ml, conţine în medie 100 milioane de spermatozoizi şi are pH-ul de 7,5.
Spermatogeneza este procesul de dezvoltare şi diferenţiere celulară de la spermatogonie la
spermatozoid şi are loc în toţi tubii seminiferi (fig.5) pe toată perioada vieţii sexuale active a bărbatului,
începând de la pubertate, ca rezultat al stimulării hormonale realizată de hormonii gonadotropi.

Fig.5. Spermatogeneză în pereţii tubilor seminiferi

În structura pereţilor tubilor seminiferi există un număr mare de celule epiteliale germinative
numite spermatogonii, din care, prin multiplicări şi diferenţieri, vor lua naştere spematozoizii. Procesul
spermatogenezei poate fi împărţit în trei faze distincte – de proliferare a spermatogoniilor, de maturare a
spermato-citelor şi de diferenţiere a spermatidelor (fig.6).
În prima fază, de proliferare, o parte din spermatogonii cresc continuu şi suferă repetate
diviziuni mitotice din care rezultă celule de dimensiuni mai mari, cu număr diploid de cromozomi,
numite spermatocite de ordinul I.
În faza a doua, de maturare, spermatocitele de ordinul I suferă un proces de diviziune meiotică
sau reducţională, în urma căruia iau naştere spermatocite de ordinul II, cu număr haploid de cromozomi
(22 de autozomi şi un gonozom, X sau Y). Aceşti suferă în continuare rapid un nou proces de diviziune
mitotică, de maturaţie, prin care spermatocitele de ordinul II dau naştere spermatidelor. Practic din
fiecare spermatocit de ordinul I, cu 46 de cromozomi fiecare, iau naştere 4 spermatide, cu 23 de
cromozomi fiecare, din care 2 conţin gonozomul X şi 2 conţin gonozomul Y.

5
 Fig.6. Spermatogeneza

În ultima fază, de diferenţiere, spermatidele nu se mai divid, ci suferă o serie de transformări

prin care se maturează şi devin spermatozoizi. Procesele de maturare durează aproape două luni şi au loc
în afara testiculului, odată cu trece-rea spermatozoizilor în epididim. Prin maturarea spermatidelor este
înlăturată o parte din citoplasmă şi celula începe să se alungească până atinge dimensiunile finale ale
spermatozoizilor.
Spermatozoidul, celula sexuală masculină, are două funcţii majore, de fecundare, prin care
declanşează diviziunea celulară, şi ontogenetică, prin care intervine în realizarea materialului genetic al
viitorului produs de concepţie. Este alcătuit din mai multe componente (fig.7):
– capul spermatozoidului, cu dimensiune medie de 5 µ,
conţine mate-rialul nuclear celular care fecundează ovulul. La
extremitatea sa anterioară capul prezintă un înveliş numit acrozom,
care este format din aparatul Golgi al celulei şi conţine un bogat
echipament enzimatic, din care cel mai bine reprezentate sunt hialu-
ronidaza (enzimă mucolitică) şi proteazele. Acrozomul are rol impor-
tant în pătrunderea spermatozoidului în ovul
– colul sau gâtul spermatozoidului (1 µ) reprezintă
legătura flexibilă dintre cap şi corp şi conţine centriolii celulari
– corpul sau piesa intermediară, lungă de circa 5 µ, con-
ţine aparatul filamentos şi mitocondriile celulare, dispuse în spirală
în jurul filamentelor
– coada spermatozoidului are o lungime de 40 - 60 µ şi
este de fapt o prelungire sau excrescenţă a unuia dintre centrioli. Ea

6
are structura foarte asemănătoare cu cea a cililor şi con-ţine microtubuli centrali şi periferici. Rolul major
al cozii este de a asigura motilitatea celulei, prin mişcările pendulare pe care le imprimă.
În tubii seminiferi spermatozoizii sunt complet imobili, incapabili de a a fecunda ovulul.
Trecerea lor în epididim şi depozitarea lor aici timp de 18 - 24 de ore le conferă capacitatea de mişcare a
cozii, fără a fi încă capabili şi de mişcări progresive.
La om, timpul de depozitare a spermatozoizilor în epididim se apreciază însă a fi de circa 11 - 16
zile, timp în care aceşti suferă numeroase transformări biochimice pentru a deveni apţi pentru fecundare.
Ulterior cea mai mare parte a spermatozoizilor trec în canalul deferent, unde sunt depozitaţi cel puţin o
lună, cu menţinerea fertilităţii. În cursul unei activităţi sexuale normale durata de depozitare a
spermatozoizilor la aceste nivele nu este mai mare de câteva zile.
Odată ejaculaţi spermatozoizii pot trăi maximum 24 - 48 de ore la temperatura corpului. La
temperaturi mai scăzute ei pot fi menţinuţi viabili timp de câteva săptămâni, iar prin congelare viabili-
tatea lor poate fi menţinută chiar ani de zile.
Spermatozoidul este o celulă cu activitate metabolică foarte intensă, în scopul procurării ener-
giei necesare realizării motilităţii, a realizării şi menţinerii capacităţii de fecundaţie şi a supravieţuirii.
Mişcările pe care acesta le poate efectua sunt de tip flagelar, prin medii lichide, şi combină mişcările
progresive cu cele de rotaţie în jurul axului longitudinal. Viteza de înaintare a spermatozoidului este în
medie de 1 - 4 mm/min, deplasarea realizându-se în linie dreaptă.
Activitatea şi fertilitatea spermatozoizilor este mult influenţată de pH-ul mediului, valoarea
optimă a acestuia fiind neutră sau chiar uşor alcalină (pH-ul spermei). Activitatea spermatozoizilor scade
proporţional cu creşterea acidităţii, mediile puternic acide putând duce până la moartea spermatozoizilor
în timp scurt.

Structura funcţională a sistemului reproducător feminin. Aparatul reproducător

feminin este alcătuit din organe genitale interne (reprezentate de ovare şi căi genitale – trompe uterine,
uter şi vagin), organe genitale externe (reprezentate de vulvă) (fig.8) şi glande anexe (glandele mamare).

Fig.8. Sistemul reproducător feminin (vedere laterală)

7
 Din punct de vedere funcţional aparatul reproducător feminin asigură producerea de gameţi
feminini, ovule, şi de hormoni sexuali, cu rol în reglarea funcţiilor sexuale şi a reproducerii.
Ovarul sau gonada feminină este organ pereche pelvin, situat în fosa ovariană, de o parte şi de
alta a uterului (fig.). El are formă ovoidă, uşor turtită lateral şi este menţinut în poziţie de numeroase
ligamente. La exterior ovarele sunt acoperite de stratul epitelial (germinativ), sub care se găseşte tunica
albuginee. Sub aceasta se disting două zone, medulară în interior şi corticală spre exterior.

Fig.9. Căile genitale feminine

Zona medulară este formată din ţesut conjunctiv lax în care se găsesc vase sanguine, limfatice şi
filete nervoase. Zona corticală prezintă la suprafaţă un epiteliu de acoperire, iar sub el foliculii ovarieni în
stadii diferite de evoluţie – primari, secundari şi veziculoşi sau de maturaţie, numiţi şi foliculi de Graaf
(fig.10). Foliculii ovarieni conţin ovocite de ordinul I şi celule foliculare, secretoare de hormoni estrogeni.
La naştere ovarele conţin, fiecare, circa 400000 de foliculi ovarieni primordiali (între 100000 –
500000), majoritatea lor degenerând până la pubertate. În perioada de fertilitate a femeii se vor matura
în jur de 300 - 400 de foliculi, care vor forma gameţii feminini (ovulele).
Până în jurul vârstei de 10 ani ovarul este nefuncţional, după care încep să funcţioneze sub
acţiunea hormonilor gonadotropi hipofizaro, stimulaţi la rândul lor de hormonii eliberatori de
gonadotropi ai hipotalamusului.

8
 Fig.10. Foliculii ovarieni

Maturarea foliculilor ovarieni începe la pubertate. În fiecare lună un folicul suferă o serie de
modificări, însoţite şi de schimbări caracteristice ale mucoasei uterine – ciclul uterin (fig.11). Acestea
durează circa 28 de zile şi se termină, în cazul în care ovulul nu a fost fecundat, cu eliminarea mucoase
uterine, însoţită de o uşoară hemoragie, numită menstră. De aceea ciclul de 28 de zile se numeşte ciclu
menstrual.

Fig.11. Ciclul uterin

Sub influenţa hormonilor FSH-ului hipofizar, în fiecare lună un folicul ovarian primar trece în
stadiul de folicul de maturaţie, proces întreţinut şi de hormonii estrogeni secretaţi de celulele granuloase
foliculare. Pe măsură ce foliculul creşte, el se apropie de suprafaţa ovarului, se rupe şi ovocitul este
expulzat în cavitatea peritoneală, de unde va fi captat de trompa uterină. Procesul poartă numele de
ovulaţie şi are loc sub influenţă hormonală, la jumătatea ciclului menstrual (ziua a 14-a) (fig.12).

9
 Fig.12. Fazele ciclului menstrual

După expulzarea ovulului, foliculul ovarian rupt se transformă sub acţiunea LH, în corp galben.
Acesta are lla rândul lio acţiune endocrină şi secretă în principal progesteron, dar şi mici cantităţi de
estrogeni.
Progesteronul acţionează asupra uterului şi determină apariţia unor modificări ale mucoasei
uterine, care începe să prolifereze în vederea nidaţiei. În cazul în care ovulul nu este fecundat, el se
deplasează către uter, de unde este eliminat odată cu mucoasa uterină prin menstruaţie. În acest caz,
corpul galben degenerează şi se transformă în corp alb.
Ciclul menstrual continuă până la aproximativ 45 - 50 de ani, după care devine neregulat şi apoi
dispare, odată cu instalarea menopauzei.
Trompa uterină (fig.9) este un conduct musculo-membranos care face legătura dintre ovar şi
uter. Extremitatea dinspre ovar are formă de pâlnie (infundibul) și prezintă numeroase franjuri sau
fimbrii, care au rolul de a capta şi conduce spre uter ovulul expulzat. La nivelul 1/3 laterale a trompei
uterine are loc în mod normal fecundaţia.
Uterul (fig.9) este un organ cavitar, nepereche, situat între vezică și rect şi reprezintă porţiunea
cea mai dezvoltată a căilor genitale feminine. El are formă de pară turtită, orientată cu vârful în jos. Pe
extremitatea sa inferioară se inseră vaginul. Dinspre exterior peretele uterin este format din trei straturi,
perimetru, miometru (musculatură netedă situată în trei straturi) şi endometru (mucoasa uterină).
Vaginul este un organ musculos cavitar, care se inseră pe colul uterin şi se deschide prin
orificiul vaginal la nivelul vestibulului vaginal, posterior de meatul uretral. El reprezintă organul
copulator al femeii.
Vulva, organul genital feminin extern, este formată din două perechi de cute tegumentare
numite labii, mari şi mici. Între labiile mici se delimitează un spaţiu numit vestibul, iar în porţiunea

10
anterioară a acestuia se găseşte clitorisul, organul erectil al vulvei. Tot în vestibul se deschid şi glandele
vestibulare Bartholin, cu rol în secreţia de mucus. Acesta asigură lubrefierea ţesuturilor şi orificului
vaginal, facilitând pătrunderea penisului în vagin.
Glandele mamare (fig.13) sunt organe pereche,
alcătuite din lobi, care se deschid la exterior, la nivelul
mamelonului, prin canalele galactofore. Între lobi se
găseș-te ţesut adupos. În timpul sarcinii parenchimul
glandular proliferează, iar ţesutul adipos dispare aproape
complet.

Comportamentul reproducător. Este definit ca

totalitatea răspunsurilor organismului asociate cu repro-
ducerea. După Grossmann acest comportament este neho-
meostazic şi este alcătuit din două componente, sexuală şi
maternă, care au devenit din ce în ce mai independente una de cealaltă în decursul evoluţiei filogenetice.
La om, de multe ori, aceste două laturi pot deveni chiar contradictorii.
• Comportamentul sexual este un complex de reacţii somato-vegetative şi
comportamentale legate de stimularea organelor genitale şi de copulaţia homo- sau heterosexuală.
Comportamentul sexual are la bază o serie de acte reflexe, stereotipe înnăscute, integrate la nivel
medular şi modulate, la om, de factori psiho-sociali şi de experienţa anterioară.
Spre deosebire de animale, la care comportamentul sexual este instinctiv, la pm acest proces
este premeditat, deliberat, conştientizat într-o oarecare măsură, cu participarea unor factori de mediu
sociali, psihologici şi etici.
Comportamentul sexual uman are la bază procesul motivaţiei sexuale (impuls sau instinct
sexual, după denumirile mai vechi), care îmbracă aspectul de libido – motivaţia sexuală matură şi
direcţionată a omului. Motivaţia sexuală reprezintă:
- latura dinamogenă, determinată de participarea complexu-lui neuro-endocrin, cu
tendinţă de perfecţionare pe măsura acumulării experienţei de viaţă. Această
latură este înnăscută, atât la animale, cât şi la om
- latura direcţională, înnăscută la animalele inferioare şi dobândită la om, în
funcţie de stimulii care o declanşează şi de experienţa anterioară individuală.
Sexul psihologic al individului uman se stabileşte în jurul vârstei de 2 ani (18 - 30 de luni),
înainte de dezvoltarea completă anatomică şi hormonală a individului, prin acţiunea mediului –
observarea propriilor organe genitale externe, particularităţi legate de sex impuse copilului şi dependente
de mediul cultural în care acesta evoluează.
Motivaţia sexuală apare manifestă după contactul cu anumiţi excitanţi exogeni, prezenţi sau
imaginari, pe fondul impregnării hormonale (hormoni adrogeni, estrogeni, ACTH, cortizol, hormoni
tiroidieni, ocitocină, vasopresină, noradrenalină, melatonină, arginin-vasopresină) a formaţiunilor
nervoase ajunse la maturitate (trunchi cerebral, diencefal, sistem limbic) şi în funcţie de ereditate.

11
Menţine-rea motivaţiei sexuale pe toată perioada de viaţă adultă şi chiar şi după aceea se face prin
procese de reîntărire pozitivă şi negativă, în cadrul cărora se pot delimita trei componente (Şt.Milcu) –
saţietatea, maturizarea stării de motivaţie şi perfecţionarea actului copulator propriu-zis. Aceste
componente au efecte pe termen scurt, mediu sau lung.
Comportamentul sexual se învaţă pe parcursul vieţii (apare mai puţin a fi înnăscut la om) şi este
foarte dependent de condiţiile în care se dezvoltă individul (factori educaţionali, factori culturali, factori
alimentari, urbanizare). De aceea prezenţa indivizilor heterosexuali în ambianţa în care se dezvoltă
copilul este un factor important pentru trezirea motivaţiei sexuale heterosexuale.
Un rol deosebit în apariţia şi manifestarea comportamentului sexual îl prezintă factorii
senzoriali, cum ar fi cei plecaţi de la nivelul zonelor cutanate a organelor genitale, cei olfactivi, vizuali şi
auditivi. Din acest punct de vedere individul mascul este mai dependent decât femeia de factorii
motivaţionali exogeni.
• Comportamentul matern este latura comportamentului reproducător care
reprezintă totalitatea manifestărilor organismului femel, ce preced, se desfăşoară concomitent sau
urmează apariţiei urmaşilor (progenilor).
Substratul anatomo-fiziologic al comportamentului matern este legat de sistemul limbic şi de
acţiunea unor hormoni cu rol facilitator faţă de acest comportament.

Fiziologia actului sexual. Actul sexual sau ciclul sexual reprezintă momentul de acuplare sau
copulaţie hetero- sau homosexuală.
Din punct de vedere al reacţiilor fiziologice ce apar, actul sexual este împărţit în patru faze
succesive:
• faza de excitaţie (fig.14) - este produsă de stimuli fizici sau psihici ce au rol de
creştere a tensiunii sexuale. În funcţie de intensitatea stimulului această fază poate fi accelerată; dacă
sursa de excitaţie este întreruptă, această fază poate fi menţinută mai mult timp. Împreună cu faza de
rezoluţie reprezintă cele mai lungi etape ale actului sexual

Fig.14. Faza de excitaţie

• faza de platou (fig.15) - apare prin menţinerea stimulului şi constă din intensifi-
carea tensiunii sexuale, care atinge un grad extrem şi permite individului să atingă momentul paroxistic
al acrtului sexual, respectiv momentul orgasmic. Durata fazei de platou depinde de eficacitatea excitaţiei

12
şi de contribuţia partenerului. Încetarea acţiunii stimulului duce la trecerea directă în faza de rezoluţie,
fără a se mai ajunge în fază orgasmică

Fig.15. Faza de platou

• faza orgasmică (climax) (fig.16) - este momentul paroxistic al actului sexual, apărut
la nivelul clitorisului, vaginului şi uterului, respectiv la nivelul penisului, prostatei şi veziculelor
seminale, dar cu participarea totală a corpului. Este faza cea mai scurtă a actului sexual, cu durată de
câteva secunde.

Fig.16. Faza orgasmică

• faza de rezoluţie (17) - este perioada regresivă a actului sexual, de scădere a

tensiunii sexuale. În cazul barbatului această fază reprezintă o perioadă total refractară, în care nici un
nou stimul sexual nu poate induce apariţia stării de tensiune sexuală. La femeie faza de rezoluţie nu
reprezintă perioadă refractară, ci dimpotrivă, un nou stimul sexual poate induce un nou orgasm sau chiar
orgasme multiple.

Fig.18. Faza de rezoluţie

Manifestările fiziologice ale actului sexual. Reacţiile fiziologice ce apar în timpul

actului sexual au localizare genitală, cât şi extragenitală, sistemică. Unele dintre aceste reacţii sunt
comune ambelor sexe, iar altele sunt caracteristice fiecărui sex în parte.
13
 • Reacţiile sexuale ale bărbatului la creşterea tensiunii sexuale au ca principal punct
de plecare semnalele nervoase provenite de la nivelul glandului penian, care conţine un sistem de
terminaţii senzitive înalt organizate. Prin acţiunea de masare a glandului în timpul contactului aceste
terminaţii senzitive sunt stimulate, impulsurile nervoase străbat nervii ruşinoşi, plexul sacrat şi ajung la
nivelul măduvei spinării sacrate. De aici impulsurile urcă către arii nervoase superioare nedefinite.
Pe lângă aceste informaţii la nivel medular ajung şi stimuli proveniţi din arii învecinate
penisului, cum ar fi scrotul sau structurile perineale, şi chiar stimuli proveniţi din structuri interne, cum
ar fi ariile de iritare ale uretrei, vezica urinară, prostata, veziculele seminale, testiculele şi canalul
deferent, determinate de umplerea în exces a căilor cu secreţii.
Capacitatea de realizare a actului sexual poate fi crescută şi de stimuli psihici pozitivi, cum sunt
imaginarea sau visarea actului sexual. În acest fel se explică emisiile spontane nocturne de spermă din
timpul viselor (poluţii nocturne) în unele etape de vârstă, mai ales în timpul adolescenţei.
Reacţiile genitale la stimuli sexuali implică participarea organelor genitale externe – penis,
scrot, testicule – şi interne – glandele sexuale accesorii. Erecţia este primul efect al stimulării sexuale,
proces reflex produs de impulsuri parasimpatice pornite din regiunea medulară sacrată (S2 - S4), fără
obligativitatea participării componentei cerebrale (fig.19). Impulsurile parasimpatice sunt responsabile
de dilatarea arterelor penisului, în acest fel asigurându-se umplerea cu sânge a corpilor erectili, cavernoşi
şi spongios, ai penisului. Penisul devine astfel dur şi se alungeşte.

Fig.19. Inervaţia organelor genitale masculine

Erecţia este caracteristică fazei de excitaţie şi apare, la tineri, la interval de câteva secunde de la
debutul stimulării sexuale. Ea poate fi prelungită prin intensificarea sau modificarea tehnicilor de
stimulare sau poate fi suprimată prin intervenţia unor factori psiho-senzoriali (zgomot brusc, anxietate,
ruşine).

14
 În timpul stimulării sexuale impulsurile parasimpatice stimulează şi secreţia mucoasă a
glandelor uretrale şi bulbouretrale. Produsul de secreţie curge de-a lungul uretrei şi ajută, alături de
secreţiile organelor sexuale feminine, la lubrefierea necesară contactului sexual.
Erecţia devine completă în apropierea fazei orgasmice, când se constată o uşoară creştere a
diametrului penisului, care cuprinde în special coroana glandului. Paralel se poate constata şi
schimbarea culorii glandului spre roşu-violaceu, datorată stazei sanguine.
Punctul culminant, orgasmic, al actului sexual masculin, este reprezentat de ejaculare, indusă
de impulsuri simpatice provenite din segmentele medulare L1 - L2. Înainte de ejaculare are loc emisia de
spermatozoizi, care începe cu contracţia canalului deferent, în scopul împingerii spermatozoizilor în
uretra internă. După aceea, prin contracţia veziculelor seminale şi a prostatei, se expulzează lichidele
seminal şi prostatic şi se forţează înaintarea spermatozoizilor.
Prin umplerea uretrei interne sunt stimulate terminaţii nervoase senzitive care generează
impulsuri ce sunt transmise regiunii sacrate medulare. De aici sunt comandate contracţiile ejaculatorii
care pun în mişcare uretra peniană pe toată lungimea ei, contracţia ritmică a organelor genitale interne şi
a muşchilor ischio-cavernoşi şi bulbo-cavernoşi, care comprimă bazele ţesutului erectil al penisului.
Contracţiile expulzive au loc iniţial la intervale de 0,8 sec, după care se reduce atât frecvenţa cât şi forţa
de expulzie (după 3 - 4 contracţii). Odată indus, procesul de ejaculare nu mai poate fi controlat voluntar.
În acelaşi timp contracţiile ritmice ale muşchilor pelvici şi ale unor muşchi ai trunchiului
produc mişcări propulsive ale penisului, care ajută la înaintarea spermei în vagin şi, prin colul uterin,
până în uter.
Odată încheiat procesul de ejaculare, excitaţia sexuală masculină dispare complet timp de
câteva minute, perioadă numită de rezoluţie. Sub vârsta de 30 de ani ejaculările se pot produce frecvent,
iar perioadele refractare dintre ele pot fi foarte scurte, de 1 - 2 minute.
În afara reacţiilor care apar la nivelul sferei genitale, în timpul actului sexual masculin apar şi
reacţii sistemice, care se manifestă în mod special la nivel cardio-respirator, muscular şi sudoral.
Reacţiile cardio-respiratorii sunt reprezentate de hiperventilaţie, care în timpul fazei orgasmice poate
atinge valoarea de 60 resp/min, şi de tahicardie, care în timpul fazei orgasmice poate atinge valori de 110
- 180 b/min, consecutiv crescând şi debitul cardiac până la valori de 50 l/min. Presiunea sanguină creşte
în timpul fazei orgasmice cu 40 - 100 mmHg pentru valoarea sistolică şi cu 20 - 50 mmHg pentru
valoarea diastolică.
Odată cu sfârşitul fazei de excitaţie apare evidentă clinic creşterea tonusului muscular, tradusă
prin apariţia de contracţii involuntare, regulate sau spasmodice, în cursul cărora sunt solicitate diverse
grupe musculate, în funcţie de poziţia coitală.
La mulţi bărbaţi se constată şi o creştere a secreţiei sudorale în timpul sau imediat după
ejaculare, mai marcată în regiunile palmare şi plantare.
• Reacţiile sexuale ale femeii la creşterea tensiunii sexuale au ca puncte de plecare, la
fel ca şi la bărbaţi, stimularea sexuală locală şi stimulii psihici. În plus, la sexul feminin, dorinţa sexuală
este legată şi de secreţia hormonală, apetitul sexual modificându-se în cursul ciclului lunar. El atinge un
vârf în momentul ovulaţiei, probabil datorită nivelului crescut de hormoni estrogeni din perioada
preovulatorie, şi mai poate atinge un vârf premenstrual.
15
 La femei, stimularea sexuală locală are loc în linii mari la fel ca şi la bărbaţi, prin masarea sau
iritarea clitorisului, a regiunii perineale, a organelor genitale şi a tractului urinar. Ca şi în cazul bărba-
ţilor, informaţiile senzitive sunt transmise către regiunea sacrată a măduvei, de unde informaţiile sunt
transmise mai departe nivelelor superioare de integrare nervoasă.
Reacţiile genitale la stimuli sexuali implică organele genitale externe şi interne. În prima fază a
actului sexual, cea de excitaţie, are loc şi la femeie un proces de erecţie a clitorisului, posibil datorită
existenţei, în jurul vestibulului vaginal şi până la clitoris, a unui ţesut erectil aproape identic cu cel al
penisului. Prin stimulare parasimpatică şi dilatare vasculară consecutivă, acest ţesut se umple cu sânge şi
astfel vestibulul vaginal se strânge în jurul penisului, amplificând „masarea” acestuia.
În acelaşi timp stimularea parasimpatică (fig.20) are efecte şi asupra glandelor Bartholin, unde
stimulează secreţia şi excreţia de mucus în interiorul vestibulului vaginal. Alături de mucusul secretat de
glandele vaginale şi de cel secretat de glandele uretrale masculine, acest mucus participă la procesul de
lubrefiere din timpul contactul sexual. Lubrefierea apare la 10 - 30 sec de la începutul stimulării şi este
necesară realizării unui masaj satisfăcător al penisului. În lipsa lubrefierii apar procese vaginale iritative,
care pot duce la leziuni organice şi la instalarea fenomenului de dispareunie.
În acelaşi timp cu lubrefierea are loc şi alungirea şi distensia celor 2/3 interne ale canalului
vaginal, care se dilată împreună cu fundurile de sac. Creşterea tensiunii sexuale trage lent în sus şi înapoi
colul şi corpul uterin, mărind astfel şi mai mult canalul vaginal.

Fig.20. Inervaţoa organelor genitale feminine

Când intensitatea stimulării sexuale atinge valoarea maximă apare orgasmul feminin, care este
analog cu emisia şi ejacularea la bărbat. După unii autori, existenţa orgasmului feminin favorizează
procesul de fecundare a ovulului. În timpul orgasmului apar contracţii musculare ritmice la nivelul
muşchilor perineali, a musculaturii trompelor uterine şi a uterului şi la nivelul sfincterelor externe
vezical şi anal. Aceste contracţii musculare, în special cele uterine şi tubare, favorizează înaintarea
16
spermatozoizilor prin tractul genital feminin către ovul. Contracţiile sunt în număr variabil, de la 3 la 15,
şi se succed la intervale de câteva secunde, intensitatea lor scăzând progresiv.
Reacţiile sistemice, generalizate, care apar în timpul actului sexual la femeie, interesează
tegumentele şi mucoasele, musculatura scheletică şi sistemul funcţional cardio-respirator. La nivelul
tegumentelor şi mucoaselor se produce o reacţie congestivă intensă, superficială şi profundă, care
determină apariţia eritemelor maculo-papuloase caracteristice. Acestea se întind progresiv pe corp în tot
timpul actului sexual şi cedează brusc la sfârşitul fazei orgasmice.
La nivelul musculaturii scheletice se înregistrează creşterea tonusului muscular, miotonia
devenind evidentă la sfârşitul fazei de excitaţie. Ea are caracter generalizat şi cuprinde în special muşchii
mâinilor, ai picioarelor şi ai abdomenului.
Modificările funcţionale cardio-respiratorii sunt similare celor care apar la bărbaţi şi
interesează frecvenţa respiratorie, frecvenţa cardiacă, debitul cardiac, tensiunea arterială.

Starea de gestaţie reprezintă totalitatea modificărilor biologice care au loc la nivelul organismului
feminin şi datorită cărora se realizează un echilibru funcţional care asigură acceptarea, creşterea şi
dezvoltarea oului, modificări ce au la bază procese integrative complexe pe baza cărora se realizează
legături funcţionale eficiente între cele două organisme, cel matern şi cel fetal.
Evoluţia normală a sarcinii este condiţionată de apariţia celulei ou, deci de fecundarea ovulului
de către spermatozoid, de semnalizarea prezenţei oului implantat la nivelul organismului matern, de
instalarea toleranţei imunologice faţă de ou, care din punct de vedere imunologic este de fapt o alogrefă,
şi de instalarea unor procese adaptative la nivelul organismului matern necesare creşterii şi dezvoltării
optime a organismului fetal.

Fecundaţia reprezintă unirea celor doi gameţi, spermatozoid şi ovul, în vederea
formării celulei ou, începutul obligatoriu al dezvoltării unui nou individ, procesul fundamental al
reproducerii sexuate. Atât la om, cât şi la toate celelalte mamifere, fecundaţia este internă şi are loc în
regiunea ampulară a trompei uterine
Spermatozoizii din lichidul seminal, depuşi în vagin prin ejaculare în timpul actului sexual,
străbat dopul de mucus care acoperă orificiul vaginal al colului uterin şi apoi, prin mişcări active, se
deplasează ascendent prin uter şi trompă în întâmpinarea ovulului. Depăşirea dopului de mucus este
posibilă datorită secreţiei de hilauronidază la nivelul acrozomului, enzimă care hidrolizează acidul
hialuronic din compoziţia mucusului.
Ovulul care va fi eliminat din foliculul ovarian matur prin ovulaţie suferă un proces de
maturaţie şi devine astfel apt pentru a fi penetrat de spermatozoid. Captarea ovulului de către trompa
uterină şi transportul lui către locul optim fecundaţiei au loc rapid, de aceea fecundaţia poate avea loc
încă din primele 12 ore după ovulaţie.
La nivelul căilor genitale feminine spermatozoizii suferă o reducere numerică dramatică şi
numeroase modificări morfo-funcţionale. Din acest motiv, pentru a asigura cu succes fecundaţia, este
necesară o cantitate de minimum 2 ml de spermă care să insemineze vaginul la o ejaculare, cantitate care
să conţină peste 2.000.000.000 spermatozoizi / ml, dintre care cel puţin 40% trebuie să fie mobili şi

17
60% să fie morfologic normali. Din acest număr numai aproximativ 1000 - 3000 de spermatozoizi
reuşesc să străbată trompele uterine pentru a ajunge în apropierea ovulului.
Spermatozoizii mobili de la nivelul vaginului, capabili să depăşească dopul mucos cervical, sunt
eliberaţi în ritm lent şi continuu către cavitatea uterină, în timp ce spermatozoizii imobili, cei ai altor
specii sau cei faţă de care sunt prezenţi anticorpi la nivelul mucusului, sunt fagocitaţi sau / şi eliminaţi
pasiv în vagin de curentul de mucus.
Înaintarea spermatozoizilor până la nivelul cavităţii uterine este realizată în principal prin
mişcările lor proprii. În cavitatea uterină înaintarea nu mai depinde însă de capacitatea proprie de
mişcare a spermatozoizilor, ci se pare că este favorizată de contracţiile uterine periovulatorii şi de fluxul
secreţiilor uterine, care se deplasează spre vagin. Ambele procese sunt dependente de secreţia crescută
de estrogeni din acest moment.
În continuare spermatozoizii se deplasează spre şi prin trompa uterină, iar mişcarea lor este
favorizată de motilitatea proprie, de procesele de secreţie şi curgere a lichidului tubar către capătul
abdominal al trompei şi de motilitatea autonomă tubară.
Pe tot acest traseu numărul spermatozoizilor se reduce mult, datorită unui proces de selecţie.
Cei mai mulţi dintre spermatozoizi vor fi eliminaţi odată cu secreţiile vaginale către exterior sau odată cu
secreţiile tubare către cavitatea abdominală.
La nivelul uterului şi a trompei uterine spermatozoizii suferă procesul de capacitaţie, prin care
devin capabili să traverseze învelişurile ovulare (membrana pellucida) (fig.21). Procesul de capacitaţie
presupune modificări variabile de la o specie la alta, modificări morfologice ale acrozomului şi
membranelor plasmatice, modificări funcţionale (creşterea vitezei de deplasare şi scăderea duratei de
viaţă) şi biologice (creşterea ratei metabolice).

Fig.21. Procesul de capacitaţie al spermatozoizilor

Pentru fecundarea ovulului este necesar şi suficient un singur spermatozoid. După ce acesta a
pătruns în ovul, străbătând membrana pellucida, de la nivelul acrozomului difuzează în structura
reticulară a membranei pellucida o substanţă enzimatică proteolitică care împiedică penetraţia altor
spermatozoizi.

18
 Odată cu pătrunderea în ovul, capul spermatozoidului începe să-şi mărească volumul şi
formează pronucleul masculin. Contactul gameţilor determină activarea ovocitului, care constă din
reluarea diviziunii meiotice de la metafaza a II-a şi trecerea rapidă prin etapele de anafază şi telofază. Se
formează astfel pronucleul feminin. Când cei doi pronuclei ating dimensiunile lor maxime, ei se
localizează în centrul ovulului şi rămân separaţi printr-o lamă fină de ooplasmă, timp în care are loc
sinteza rapidă de ADN-ului nuclear şi scindarea cromozomilor de provenienţă maternă şi paternă.
Ulterior membranele pronucleilor dispar, se realizează schimbul de material cromatinic, care se
condensează în cromozomi. În momentul în care apare aparatul microtubular al fusului primei diviziuni
a oului şi cromozomii se dispun în placa ecuatorială, fecundaţia este practic terminată. În continuare
începe diviziunea oului.

Fig.22. Fecundaţia

Durata fecundaţiei este de aproximativ 30 de ore.

Dezvoltarea oului se face prin diviziuni repetate, rapide, simultan cu transportul lui către sediul
implantării, situat în cavitarea uterină. Perioada de viaţă tubară a oului nou format este de aproximativ 5
zile şi se desfăşoară în porţiunea istmică a trompei uterine, până când oul ajunge la stadiul de 8 - 16
blastomere. În acest moment oul trece prin joncţiunea tubo-uterină în uter, unde, după circa 24 de ore,
are loc implantarea. În toată această perioadă nutriţia oului este asigurată de secreţiile celulelor care
căptuşesc trompa uterină (fig.23).
Perioada de viaţă tubară a oului şi trecerea acestuia în uter sunt procese reglate de echilibrul
estrogeni - progesteron din faza secretorie precoce şi mijlocie a ciclului uterin.
În această perioadă de viaţă liberă a oului la nivelul trompei uterine au loc procese active de
sinteză proteică, prin încorporarea aminoacizilor din mediu. Zona pellucida, care înveleşte oul în
momentul fecundării, este prezentă şi în primele momente ale diviziunii, după care dispare prin liză
enzimatică, în momentul în care oul atinge stadiul de blastulă.
19
 Fig.23. Dezvoltarea oului în perioada de viaţă tubară

La un moment dat, înainte ca oul să ajungă în faza de 58 de celule, la nivelul lui se

individualizează două categorii celulare distincte – unele dispuse periferic, celule care formează trofo-
blastul, iar altele dispuse central, celule din care se va dezvolta viitorul organism (fig.24).

Fig.24. Blastocist

Implantaţia reprezintă mecanismul prin care oul se orien-tează, aderă şi se

cuibăreşte pe sau în grosimea mucoasei uterine, pregătită pentru acest proces sub acţiunea
progesteronului. Implantaţia reprezintă sfârşitul perioadei de viaţă liberă a oului şi presupune
interacţiuni complexe între blastocist şi endometru. Ea este premisa asigurării condiţiilor de schimb
materno - fetal necesare creşterii, dezvoltării şi protecţiei produsului de concepţie.
Implantaţia nu are loc imediat cum oul ajunge în cavitatea uterină, ci după un interval de 2 - 5
zile (deci implantarea are loc în a şaptea sau a opta zi după ovulaţie) (fig.25). În acest interval oul este
nutrit de către secreţiile endometriale, numite şi lapte uterin.

20
 Fig.25. Evoluţia celulei ou până la implantaţie

Implantaţia este de tip interstiţial, respectiv are loc în grosimea stromei endometriale. Aderarea
blastocistului la suprafaţa endometrului se face cu polul său embrionar (fig.26). Pătrunderea blastocis-
tului printre celulele endometrului se produce rapid, datorită disocierii celulelor. Imediat după pătrun-
derea completă a blastocistului în grosimea endometrului începe reepitelizarea soluţiei de continuitate
de la nivelul locului de pătrundere a oului. În unele cazuri, în momentul ruperii endometrului în scopul
pătrunderii oului, are loc o hemoragie tranzitorie – semnul Hartman, oprită prin formarea unui cheag de
fibrină.

Fig.26. Implantaţia

Implantarea se datorează activităţii celulelor trofoblastice, care secretă enzime proteolitice

capabile să digere şi să lichefieze celulele endometrului. Substanţele şi lichidele nutritive eliberate pe
această cale sunt folosite în scopul întreţinerii creşterii oului. Simultan celule trofoblastice adiţionale
formează cordoane care se întind în straturile profunde ale endometrului şi se ataşează de acesta. În
acest mod blastocitul sapă o cavitate în structura endometrului şi se ataşează de pereţii acestuia.

21
 Odată realizată implantarea, celulele trofoblastice şi cele subiacente lor continuă să prolifereze
rapid şi, împreună cu endometrul matern, vor forma placenta şi diferitele membrane caracteristice
sarcinii.
Pentru organismul matern, blastocistul reprezintă o semialogrefă, datorită prezenţei de
substanţe antigenice proteice şi neproteice la nivelul celulelor sale, substanţe sintetizate pe baza
informaţiilor genetice de provenienţă paternă. Cu toate acestea, în implantaţia fiziologică nu apare nici
un fenomen de respingere, ceea ce demonstrează eficacitatea mecanismelor de protecţie imunologică.
În aceste prime faze de evoluţie ale embrionului, nutriţia acestuia este asigurată prin substanţe
nutritive stocate la nivelul unor celule endometriale mari, numite celule deciduale. Acest mod de nutriţie
este prezent cel puţin în primele 8 săptămâni de sarcină, cu toate că placenta începe să furnizeze
substanţe nutritive în cantităţi mici după ziua a 16-a de la fecundaţie.

Placentaţia reprezintă mecanismul de formare a sistemului circulator fetal (care

este de tip corio-alantoidian). Ea începe imediat după implantaţia blastocistului la nivelul endometrului,
placenta atingând maturitatea la aproximativ 12 săptămâni de gestaţie.
Consecutiv implantării progresează şi diferenţierea structurilor embionare prin formarea
discului embrionar bilamelar, alcătuit din foiţele ectodermică şi endodermică. În restul cavităţii
blastocistice se formează cavitatea exocelomică, delimitată de o membrană derivată din suprafaţa internă
a trofoblastului. Fibroblaştii embrionari migrează lateral şi alcătuiesc, până la 12 zile de la ovulaţie,
membrana corionică, care delimitează cavitatea corionică.
Între celulele adiacente foiţei ectodermice a discului embrionar apar spaţii lichidiene, care prin
fuziune alcătuiesc primordiul cavităţii amniotice. Între celulele adiacente foiţei endodermice se
delimitează vezicula vitelină (nefuncţio-nală la om şi primate). Vezicula amniotică se dezvoltă rapid şi se
transformă în cavitate amniotică, ajungând să învelească embrionul în întregime. Creşterea cavităţii
amniotice duce la restrângerea treptată a cavităţii corionice, pentru ca în luna a III-a a sarcinii cele două
membrane – amniotică şi corionică – să fuzioneze.
În interiorul cavităţii amniotice există lichid amniotic, care iniţial este produs la nivelul
membranei amniotice şi a ectodermului embrionar prin procese de ultrafiltrare şi / sau de secreţie activă.
Ulterior, lichidul amniotic provine în cea mai mare parte din secreţiile fetale, urinare şi cutanate.
Cantitatea finală de lichid amniotic este de 500 - 1000 ml, la nivelul lui înlocuirea apei având loc la
interval de 3 ore şi înlocuirea electroliţilor (Na+, K+) la 15 ore. El este considerat ca o expansiune a
lichidului extracelular fetal, cu rol trofic, antimicrobian şi bacteriostatic (faţă de bacilul coli, stafilococul
auriu şi candida) şi cu rol de protecţie mecanică. De asemenea lichidul amniotic conţine şi catecolamine
şi prostaglandine, cu rol în declanşarea mecanismului naşterii.
După implantare, la aproximativ şapte zile de la ovulaţie, ţesutul trofoblastic se diferenţiază
într-un strat extern cu aspect sinciţial, numit sinciţiotrofoblast şi aflat în contact direct cu ţesutul uterin,
şi un strat intern celular, numit citotrofoblast. În interiorul sinciţiotrofoblastului care înveleşte
blastocistul implantat apar precoce, la 9 - 13 zile de la ovulaţie, spaţii şi lacune care marchează perioada
lacunară, previloasă, a placentaţiei (fig.27).

22
 Fig.27. Perioada previloasă a placentaţiei

Citotrofoblastul formează un strat continuu în jurul blastocistului şi se divide intens, deter-

minând apariţia, pe suprafaţa acestuia, a unor prelungiri digitiforme, numite vilozităţi coriale primare.
Vilozităţile cresc, mai ales în decidua bazală care este bine vascularizată, se ramifică luxuriant şi
formează aşa numitul corion frondosum, care reprezintă sediul viitoarei placente. Perioada de creştere şi
de ramificare a vilozităţilor coriale în secundare, terţiare, etc, reprezintă perioada viloasă a placentaţiei,
care se desfăşoară între zilele 13 şi 21 de la ovulaţie (fig.28).

Fig.28. Perioada viloasă a placentaţiei

Vilozităţile coriale pătrund printre celulele deciduale endometriale şi erodează capilarele

materne, astfel că sângele matern pătrunde în sistemul lacunar al sinciţiotrofoblastului. În acest moment
sinciţiotrofoblastul secretă cantităţi crescute de gonadotropină corionică (HCG), care constituie stimulul
ce împiedică regresia corpului progestativ şi determină transformarea lui în corp gestativ. Creşterea în
continuare a trofoblastului face ca şi arteriolele şi venulele uterine situate mai profund să fie străpunse.
După primele patru săptămâni de sarcină sistemul circulator corio-alantoidian este înlocuit
treptat cu circulaţia ombilicală (fig.29).

23
 Fog.29. Formarea circulaţiei ombilicale

În primele 3 luni de sarcină, greutatea placentei este mai mare decât cea a embrionului, pentru
a ajunge la egalitate la circa 3 luni şi jumătate. Ulterior raportul dintre greutatea placentei şi cea a fătului
se modifică în favoarea fătului, astfel încât în ultimul trimestru al sarcinii ajunge la 1 / 3,5 la 28 de
săptămâni şi la 1 / 6 la termen.
Pe măsură ce produsul de concepţie creşte se modifică atât greutatea placentei, cât şi suprafaţa
ei, modificare dublată de reducerea grosimii pereţilor vilozitari şi de creşterea permeabilităţii lor.
Placenta matură are formă rotundă. Suprafaţa maternă placentară este împărţită în 50 - 60 de
subunităţi numite cotiledoane, prin prezenţa unor septuri deciduale. Aceste cotiledoane se grupează şi
formează lobii placentari de pe faţa maternă, în număr de 16 - 20.
La nivelul spaţiului intevilozitar sângele de provenienţă maternă este drenat prin arterele
spiralate, provenite din arteriolele spiralate ale miometrului negravid. Numărul acestor artere spiralate
este foarte variabil, putând fi cuprins între 20 - 30 şi 180 - 320. Aportul sanguin matern creşte progresiv
în cursul sarcinii datorită hipertrofiei şi, probabil, hiperplaziei pediculilor vasculari uterini şi ovarieni,
bogat anastomozaţi. De aceea orice modificare a presiunii arteriale sistemice materne poate afecta serios
fătul.
Circulaţia sângelui fetal la nivel vilozitar placentar se face prin două categorii de capilare –
unele dispuse într-o reţea vastă în apropierea învelişului trofoblastic al vilozităţii terminale, deci în
apropierea sângelui matern, şi unele care alcătuiesc reţeaua „paravasculară”, cu numeroase anastomoze
arterio-venoase extravilozitare. Legătura dintre circulaţia sistemică fetală şi cea placentară se face prin
două artere ombilicale, provenite din arterele hipogastrice fetale şi care duc sângele „venos” la placentă,
şi o venă ombilicală care transportă sângele „arterial” de la placentă la făt.
Volumul de sânge conţinut la nivelul sistemului feto-placentar creşte progresiv în cursul
sarcinii, direct proporţional cu creşterea greutăţii fetale şi a celei placentare. El reprezintă aproximativ
8% din greutatea fătului şi a placentei în prima jumătate a sarcinii şi 10% la termen (75 - 110 ml/kg).
Repartiţia acestui volum sanguin între placentă şi făt se modifică în timpul sarcinii în favoarea fătului.

24
 Fig.30. Aspectul placentei la embrionul de 7 săptămâni

Funcţiile placentei. Funcţia majoră a placentei este de a permite difuziunea substanţelor

nutritive din sângele matern către cel fetal şi difuziunea produşilor de secreţie fetali către mamă.
Permeabilitatea placentară creşte progresiv până în ultima lună de sarcină (începând din săptămâna a 8-
a până în săptămâna a 32-a), după care, datorită proceselor de îmbătrânire şi infarctizare pe care le
suferă placenta, permeabilitatea ei începe să scadă.
• funcţia de „plămân” fetal – la nivelul placentei au loc schimburile gazoase,
schimburi realizate prin difuziune. Oxigenul difuzează prin membrana placentară în acelaşi mod ca şi la
nivelul membranei alveolo-capilare, respectiv pe baza diferenţei de presiune parţială dintre sângele
matern şi cel fetal. Astfel, la nivelul sinusurilor placentare, presiunea parţială a oxigenului este de 50
mmHg, în timp ce în sângele vilozitar de provenienţă fetală presiunea este de 30 mmHg. Cu toate că
gradientul de presiune este de numai 20 mmHg, el este mult mai mare decât cel al dioxidului de carbon
şi permite difuzarea fără probleme a oxigenului.
Dioxidul de carbon rezultat din procesele de ardere celulară ale fătului se elimină din sângele
fetal în cel matern tot pe baza gradientului de presiune parţială. Astfel, la nivelul sângelui fetal presiunea
dioxidului de carbon este de 48 mmHg, în timp ce la nivelul sângelui matern presiunea este de 40 - 45
mmHg, diferenţa mică fiind compensată de solubilitatea crescută a dioxidului de carbon în apa
membranei plasmatice şi de viteza mare de difuziune a acestuia. Din aceste motive capacitatea de
difuziune a dioxidului de carbon este de 20 de ori mai mare decât cea a oxigenului.
Transportul celor două gaze respiratorii la nivelul organismului fetal se face la fel ca şi în cazul
organismului adult, cu diferenţa că hemoglobina fetală (HbF) are capacitatea de transport a oxigenului
de 20 - 30 de ori mai mare decât hemoglobina adultului (HbA) şi se găseşte în concentraţie cu 50% mai
mare decât cea maternă. Mai mult, HbF are posibilitatea de a transporta cantităţi mai mari de oxigen la
presiuni joase ale dioxidului de carbon, în special în momentul în care la nivel placentar este cedat

25
dioxidul de carbon sângelui matern, care va deveni astfel mai acid comparativ cu sângele fetal, care tinde
către alcalinitate.
• funcţia de nutriţie – constă din transferul substanţelor nutritive, transfer realizat
tot prin procese de difuziune, pe baza gradientului de concentraţie. În acest mod sunt transferate glucoza
şi principalii ioni. Astfel, nivelul glucozei în sângele fetal este de regulă cu 20 – 30 % mai scăzut decât în
sângele matern, deorece glucoza este mai rapid metabolizată de făt.
Principalii ioni care difuzează prin membrana placentară sunt cei de Na+, K+ şi Cl-, care, fiind
permanent utilizaţi pentru nevoile metabolice şi de edificare ale produsului de concepţie, se găsesc în
concentraţie mai mică în sângele fetal decât în cel matern. Transferul Na+ se reduce prenatal.
Acizii graşi, care au o mare solubilitate în structurile membranare celulare, difuzează foarte
uşor în sângele fetal, asigurând astfel o parte din cheltuielile energetice ale fătului. Fosfolipidele şi
colesterolul trec sub formă de lipoproteine (LDL şi HDL), după care se desfac de proteine.
Spre sfârşitul perioadei de gestaţie, atunci când nevoile nutritive şi energetice ale fătului cresc
foarte mult, apar şi mecanisme de transport activ, cum este cazul aminoacizilor, al acidului ascorbic, al
calciului şi al fosforului anorganic, care se găsesc în concentraţii mai mari în sângele fetal decât în cel
matern. Aceasta demonstrează că membrana placentară este capabilă să absoarbă activ mici cantităţi din
anumite substanţe.
• funcţie de excreţie – produşii de excreţie ai fătului difuzează la nivelul
membranei placentare în acelaşi mod ca şi gazele respiratorii. Aceşti produşi de excreţie fetală ajung
astfel în sângele matern şi sunt eliminaţi prin rinichii mamei odată cu produşii proprii de excreţie. Ei
includ mai ales produşi finali de catabolism cum ar fi ureea, acidul uric şi creatinina.
• funcţia de rezervor – pentru substanţele absolut necesare creşterii şi dezvoltării
fătului. Placenta stochează aminoacizi şi unii ioni, cum ar fi Fe2+ şi Ca2+, substanţe care apoi vor fi
eliberate în circulaţia fetală spre sfârşitul perioadei de gestaţie. De asemenea placenta stochează glucoză
sub formă de glicogen şi este capabilă să redea glucoza necesară în circulaţia fetală.
Tot la nivelul placentei sunt depozitate şi o serie de vitamine, săruri minerale, apă, placenta
putând asigura astfel o perioadă de timp necesităţile organismului fetal chiar şi în prezenţa unui aport
matern insuficient.
• funcţia de filtru pasiv – la nivelul membranei placentare sunt reţinuţi o serie de
microbi, mai puţin o serie de virusuri (HIV).
• funcţia endocrină – la nivelul placentei se sintetizează o serie de hormoni,
printre care estrogeni, progesteron, gonadotrofiină corială şi hormon lac-togen. Estrogenii sunt secretaţi
în mod special în perioada finală a sarcinii în cantităţi de 300 de ori mai mari decât cele produse în ciclul
ovarian normal şi sunt reprezentaţi în principal de estriol. Hormonii estrogeni vor influenţa dezvoltarea
ţesutului glandular al uterului şi creşterea organelor sexuale ale fătului de sex feminin. Tot sub influenţa
lor este modificată elasticitatea simfizei pubiene şi a articulaţiilor sacro-iliace ale mamei şi se relaxează
ligamentele pelvine în vederea expulziei fetale.

26
 Progesteronul are rol important în segmentarea oului, în stimularea secreţiilor tubare şi uterine
şi în dezvoltarea deciduei. De asemenea el inhibă contracţiile uterului gravid, în vederea menţinerii
sarcinii.
Gonadotrofinele coriale înregistrează maximum secretor începând cu a 8-a săptămână de la
ovulaţie şi scad apoi, după aproximativ 20 de săptămâni de la ovulaţie. Ele au structura asemănătoare
LH-ului hipofizar şi au rolul de a bloca involuţia corpului galben, favorizând astfel secreţia în continuare
de progesteron şi de estrogeni. De asemenea ele favorizează dezvoltarea endometrului.
La fătul de sex masculin, gonadotrofinele coriale influenţează secreţia de testosteron de la
nivelul celulelor interstiţiale testiculare şi coborârea testiculelor în scrot în ultima perioadă a gestaţiei.
Hormonul lactogen (somatomamotropina) are acţiune similară STH-ului şi are efect asupra
dezvoltării fetale şi materne, stimulează secreţia lactată (alături de progesteron) şi acţionează la nivelul
metabolismului glucidic, având uşor efect diabetogen.

Naşterea. Reprezintă expulzia produsului de concepţie şi este alcătuită din totalitatea fenomenelor
mecanice, biochimice, metabolice care au ca rezultat expulzia produsului de concepţie, după ce acesta a
atins criteriile de viabilitate. În mod normal fătul ajunge la termen după aproximativ 280 de zile de
gestaţie.
În scopul expulziei produsului de concepţie şi a anexelor fetale este necesară coordonarea mai
multor factori – materni, fetali şi placentari.
Factorii materni pot fi şi ei de mai multe feluri şi sunt clasificaţi în două mari categorii,
factori uterini şi extrauterini.
- factorii uterini sunt reprezentaţi de dezvoltarea şi creş-terea componentelor
uterine pe parcursul sarcinii (hiperplazie şi hipertrofie uterină), distensia uterină, înmulţirea aferenţelor
senzoriale de la nivelul uterului spre formaţiunile nervoase superioare, modificările biochimice apărute
la nivelul deciduei (eliberarea unor cantităţi mari de mediatori chimice de tipul histaminei şi
catecolaminelor).
- factorii extrauterini includ modificările organismului matern şi ale relaţiei
mamă - placentă, aspectele legate de îmbătrânirea placentei, modificările toleranţei imunologice
placentare, modificările neuro-endocrine şi fluido-coagulante la nivelul organismului matern.
Factorii fetali sunt reprezentaţi de secreţii hormonale crescute, în special în ultimul
trimestru al sarcinii, hormonii implicaţi fiind TSH şi ACTH.
Factorii placentari sunt reprezentaţi de componenta hormonală placentară, de
modificările morfofuncţionale vilozitare şi de modificările biochimice tisulare locale placentare.
În momentul declanşării travaliului raportul secretor estrogeni – progesteron se inversează, cu
creşterea secreţiei estrogenice şi scăderea celei progesteronice. În timpul sarcinii secreţia de progesteron
este crescută pentru efectele hiperpolarizante inhibitoare pe care acesta le are la nivelul membranelor
celulare miometriale, determinând astfel inactivarea mecanismelor de transport activ membranar al
ionilor de Na+ şi blocând cuplarea excitaţiei cu contracţia. Pe baza acestui efect progesteronul acţionează
în timpul sarcinii în scopul eliminării contracţiilor spontane uterine, prevenind astfel instalarea avortului
spontan.
27
 Creşterea secreţiei estrogenice, prin efectele stimulatoare pe care aceşti hormoni le au la nivelul
receptorilor α-adrenergici, determină creşterea excitabilităţii şi contractilităţii miometrului (fig.31).

Fig.31. Secreţia hormonală înainte de naştere

Spre sfârşitul perioadei de gestaţie la nivelul placentei se înregistrează un proces de

îmbătrânire, iar din săptămâna a 38-a creşte mult şi titrul anticorpilor antitrofoblastici, ceea ce arată
pierderea capacităţilor secretorii ale placentei şi a toleranţei ei imune.
Declanşarea travaliului are la bază participarea, în proporţii diferite, a factorilor materni, fetali
şi placentari, factori ce acţionează pe uterul pregătit anterior prin transformările suferite în cursul
ciclului gestaţional. Astfel, în cursul stării de gestaţie uterul creşte de la 6 - 7 cm lungime la 35 - 37 cm,
concomitent cu sporirea capacităţii sale de la 3 - 5 ml la 4000 - 5000 ml. În prima fază a creşterii uterine
se înregistrează în mod special procese de hipertrofie şi hiperplazie miometrială, induse predominant
hormonal, în timp ce în ultima parte a sarcinii predomină fenomenele de hipertrofie a fibrelor
miometriale, cu creşterea semnificativă a organitelor celulare şi apoi fenomenele de distensie uterină.
În structura miometrului proporţia fibrelor musculare este egală cu cea a ţesutului conjunctiv,
respectiv 50%. Componenta musculară este prezentă în principal la nivelul corpului uterin şi mai puţin la
nivelul regiunii cervico-istmice. Ţesutul conjunctiv este bogat în fibre de colagen şi în mucopolizaharide
şi este mai bine reprezentat la nivelul regiunii cervico-istmice. În cursul sarcinii, sub acţiunea hormonilor
şi a enzimelor placentare, au loc mai ales transformări de consistenţă la nivelul segmentului inferior
uterin şi al colului – înmuierea colului uterin şi creşterea conţinutului extracelular de apă.
Miometrul prezintă automatism propriu pe baza existenţei a doi pace-makeri localizaţi bilateral
în regiunea de origine a trompelor uterine. Depolarizarea se propagă de la nivelul acestor pacemakeri,
din aproape în aproape, în toată masa uterină şi realizează astfel răspunsul contractil, în care propagarea
undei de contracţie se face dinspre zona fundică a uterului spre colul uterin. În plus miometrul conţine
unităţi contractile aflate unele în stare de contracţie şi altele în stare de relaxare. În acest fel pe toată
perioada sarcinii uterul prezintă contracţii ritmice slabe şi lente numite contracţiile Braxton Hicks.
28
 În momentul declanşării naşterii numărul unităţilor aflate în stare de contracţie creşte,
realizând astfel atât o frecvenţă, cât şi o amplitudine mai mare a contracţiei uterine. Apar astfel contrac-
ţiile de travaliu, excepţional de puternice, care întind cervixul şi apoi forţează copilul să înainteze prin
canalul pelvian.
Creşterea secreţiei de ocitocină, vasopresină şi cortizol spre sfârşitul perioadei de gestaţie deter-
mină reducerea perioadei refractare a unităţilor miometrice, crescând astfel numărul unităţilor miome-
trice aflate în contracţie.
Modificările morfofuncţionale apărute în timpul sarcinii creează o modifi-care a relaţiilor dintre
forţa contractilă miometrială şi rezistenţa cervicală uterină.
În perioada de travaliu la nivelul uterului se succed mai multe fenomene – contracţia,
propagarea undei de contracţie şi relaxarea, fenomene care explică comportamentul diferenţiat al
diferitelor zone uterine. Toată forţa contractilă a uterului este îndreptată spre zona segmentului cervical
în momentul ajungerii fătului în strâmtoarea superioară a bazinului, iar pe măsura pătrunderii acestuia
în zona intrapelvină, zona uterină fundică se va contracta aproape tonic (fig.32).
Intensificarea contracţiilor uterine în timpul travaliului a fost explicată, pe lângă intervenţia
hormonală, şi prin teoria feedback-ului pozitiv, care sugerează că întinderea cervixului de către capul
fătului ajunge în cele din urmă suficient de puternică pentru a declanşa o creştere reflexă a contractilităţii
corpului uterin. Contracţiile acestuia împing copilul înainte, ceea ce destinde şi mai mult cervixul şi apoi
iniţiază un nou ciclu. Procesul continuă până când copilul este expulzat.

Fig.32. Pătrunderea fătului la nivelul colului uterin

a. col înalt; b. col şters, dilataţie 1 cm; c. col dilatat complet 10 cm

Odată cu avansarea fătului în canalul pelvin sunt împinse şi membranele fătului, respectiv
punga amniotică. Ruperea precoce a pungii amniotice va duce la o repartiţie inegală a forţei contractile
asupra fătului, la dilatarea mai precoce a colului uterin, dar şi la pierderea unei părţi din forţa contractilă.
Ruperea membranelor va determina şi eliberarea unei cantităţi mai mari de ocitocină, cu punct de
plecare reflex reprezentat de zona destinsă a colului (fig.33).

29
 Fig.33. Efectele distrensiei colului uterin asupra secreţiei de ocitocină

Procesului de expulzie fetală i se opune numai rezistenţa elastică a zonei cervicale, care în cele
din urmă se va dilata sub acţiunea greutăţii fătului şi a presiunii realizate de membrane. Practic evoluţia
fenomenelor contractile şi a modificărilor cervicale ce au loc în timpul travaliului poate fi privită ca
rezultanta interacţiunii dintre contracţia uterină, a cărei forţă creşte continuu, şi scăderea progresivă a
rezistenţei cervicale.

Fig.34. Actul naşterii

După intensificarea semnificativă a contracţiilor uterine şi după ce acestea devin dureroase,

apar reflex contracţii intense ale musculaturii abdominale, paralel cu contracţiile uterine. Punctul de
plecare al acestor reflexe este la nivelul canalului pelvian, iar centrul nervos se află în măduvă.
Contracţiile abdominale se adaugă celor uterine, intensificând forţele feedback-ului pozitiv care duce la
expulzia fetală.

30
 La debutul perioade de travaliu contracţiile apar la intervale de aproximativ 30 de minute, dar
pe măsura avansării travaliului contracţiile se intensifică, pentru a apare la intervale de 1 până la 3
minute. La primipare travaliul poate dura între 8 şi 24 de ore, în timp ce la multipare travaliul poate fi
foarte scurt, de numai câteva minute.
După expulzia fătului, în următoarele 10 până la 45 de minute, uterul se contractă până la o
dimensiune foarte mică; apare astfel un fenomen de forfecare între pereţii uterini şi placentă, ceea ce
duce la separarea placentei din locul ei de implantare. Această separare determină ruperea sinusurilor
vasculare placentare, deci apariţia unei hemoragii cu valoare medie de 350 ml de sânge.
Contracţiile uterine sunt însoţite de dureri considerabile, care la începutul travaliului sunt
produse în principal de hipoxia miometrului rezultată prin compresia vaselor sanguine aferente fătului.
În a doua parte a travaliului, când fătul este expulzat prin canalul pelvian, durerile se intensifică şi sunt
datorate întinderii cervicale, perineale şi întinderii sau ruperii structurilor canalului pelvian.
După naştere, uterul involuează în timpul primelor 4 - 5 săptămâni, ajungând la sfârşitul
acestui interval la greutatea sa de dinaintea sarcinii. În timpul involuţiei precoce a uterului apare o
scurgere vaginală, numită lohii, determinată de autoliza sinusului placentar al endometrului. Iniţial
această scurgere este sanguinolentă, ulterior seroasă, şi continuă aproximativ o săptămână şi jumătate.
După acest interval suprafaţa endometrului se reepitelizează.

Lactaţia cuprinde totalitatea proceselor care stau la baza sintezei, secreţiei, curgerii intramamare şi
ejecţiei laptelui la nivelul glandelor mamare, instalată odată cu expulzia fătului şi a anexelor sale.
Durata ciclului de lactaţie la om este cuprinsă între 5 şi 24 de luni, cantitatea de lapte produsă
oscilând între 600 şi 1800 ml zilnic. Secreţia lactată maximă corespunde zilelor 6 - 12 de lăuzie, după
care urmează o perioadă de stabilizare.
Secreţia lactată debutează în cursul celui de-al doilea trimestru de sarcină, prin producerea de
colostru, un lichid opalescent bogat în proteine, dar sărac în lipide
În scopul realizării secreţiei lactate glandele mamare, dezvoltate începând cu pubertatea sub
acţiunea hormonilor estrogeni, suferă o creştere adiţională importantă, iar ţesutul glandular devine
complet dezvoltat pentru producţia de lapte propriu-zisă. Sub acţiunea hormonilor estrogeni secretaţi la
nivelul placentei în timpul sarcinii – plus cantităţile adiţionale de hormon de creştere şi prolactină – are
loc stimularea sistemului glandular de ducte, care cresc şi se ramifică. Simultan creşte şi stroma
glandelor mamare, în ea depunându-se cantităţi mari de grăsime (fig.35).
În continuare, sub acţiunea progesteronului, are loc creşterea lobulilor, înmugurirea alveolelor
şi dezvoltarea caracteristicilor secretorii în toate celulele alveolare.
După naştere, pierderea bruscă a secreţiilor placentare de estrogeni şi progesteron de la nivelul
placentei face posibilă exercitarea efectului lactogenic al prolactinei în scopul secreţiei lactate. Nivelul
secretor al prolactinei este iniţial foarte mare, dar el revine până la nivelul negravid în următoarele
câteva săptămâni. Totuşi la fiecare alăptare impulsurile nervoase provenite de la nivelul mameloanelor
către hipotalamus determină o creştere de aproximativ 10 - 20 de ori a secreţiei de prolactină, creşterea
care se menţine circa o oră, creştere care acţionează asupra glandelor mamare în scopul menţinerii
secreţiei lactate. În cazul în care această creştere periodică dispare, prin lezări hipotalamo-hipofizare sau
31
prin lipsa stimulului mecanic mamelonar, capacitatea glandelor mamare de a produce lapte se pierde în
câteva zile.

Fig.35. Glanda mamară în afara sarcinii şi în perioada de lactaţie

Laptele este secretat continuu la nivelul glandelor mamare, dar este ejectat discontinuu. Pentru
a fi posibilă alăptarea laptele trebuie să fie eliminat din alveole în ductele glandulare sub acţiunea
combinată a unor reflexe neurogene şi hormonale care implică hormonul ocitocină.

Fig.36. Stimulii secreţiei şi excreţiei laptelui în glanda mamară

Actul suptului induce apariţia unor impulsuri senzoriale, care prin nervii somatici ajung la
nivelul măduvei spinării şi de aici la hipotalamus, unde determină producerea de ocitocină (fig.36).
Ajunsă la nivelul glandelor mamare pe cale sanguină ocitocina determină contracţia celulelor mioepi-
teliale din pereţii externi ai alveolelor şi induce expulzia laptelui în ducte în aşa fel încât la interval de 30
- 60 secunde de la iniţierea actului suptului laptele începe să curgă. Ejecţia laptelui are loc simultan la
nivelul ambelor glande mamare.

32
 În perioada alăptării nu se mai constată prezenţa ciclului ovarian (amenoreea de lactaţie),
menstruaţiile fiind blocate deoarece hipotalamusul nu mai trimite suficienţi factori eliberatori pentru
gonadotrofine (FSH şi LH). După 1 - 3 luni de lactaţie nivelul plasmatic al gonadotropilor hipofizari
ajunge la valori normale, ceea ce determină reapariţia maturării foliculare, a ovulaţiei a formării corpului
galben şi la secreţia de hormoni estrogeni şi progesteron.
Laptele uman conţine apă, grăsimi, lactoză, cazeină, proteine şi elec-troliţi, vitamina D şi C şi
imunoglobuline (tabelul 1).

COMPOZIŢIE COLOSTRU LAPTE UMAN LAPTE DE VACĂ

apă 88,8 g% 88,5 g% 87,0 g%
lipide 2,9 g% 3,3 g% 3,5 g%
lactoză 5,3 g% 6,8 g% 4,8 g%
cazeină – 0,9 g% 2,7 g%
proteine 2,7 g% 1,2 g% 3,3 g%
lactalbumină 0,4 g% 0,7 g%
raportul – 1/2 3/1
cazeinogen /
lactalbumină
electroliţi 0,2 g% 0,7 g%
acid ascorbic – 0,004 – 0,008 0,003 – 0,007

Tabelul 1. Compoziţia procentuală comparativă a colostrului, laptelui uman şi laptelui de vacă.

Prin alăptare copilul primeşte zilnic 2 - 3 g de fosfat de calciu, necesar formării

scheletului, provenit din extragerea acestuia din oasele mamei de către parathormonul secretat
în exces în cursul alăptării.

Lăuzia este perioada de timp în cursul căreia modificările genitale şi sistemice determinate de sarcină
revin la starea anterioară instalării gestaţiei şi are o durată de aproximativ 6 - 8 săptămâni. Revenirea
completă a tuturor funcţiilor şi constantelor biologice are loc însă într-un interval mai lung, variabil de la
o constantă la alta.
Fenomenele involutive au caracteristici generale pentru toate lăuzele, dar prezintă şi particu-
larităţi legate de organism şi interesează toate sferele funcţionale.
Lăuzia se desfăşoară fazic în două etape mari. În prima etapă, care se întinde pe o perioadă de
aproximativ două săptămâni, fenomenele involutive au loc foarte rapid atât la nivel pelvigenital, cât şi la
nivel sistemic. În a doua etapă, întinsă pe o perioadă de aproximativ 4 - 6 săptămâni, fenomenele
involutive au loc lent.

33
 Diferenţierea celor două etape se observă cel mai bine la nivelul structurilor pelvi-genitale unde
modificările afectează toate structurile, dintre care cele mai importante sunt uterul şi colul uterin.
Uterul suferă un proces de involuţie care interesează atât caracteristicile sale morfologice, cât şi
pe cale funcţionale. Modificările sunt determinate de dispariţia suportului placentar, hormonal, meta-
bolic şi hemodinamic din timpul sarcinii. Morfologic, uterul involuează ca dimensiuni, redevenind organ
intrapelvian în ziua 10 - 12. Greutatea lui ajunge la 5oo g după o săptămână, la 250 g după două
săptămâni şi la 60 - 80 g după şase săptămâni. Regenerarea endometrului debutează la sfârşitul primei
săptămâni după naştere. După încă o săptămână încep fenomenele de proliferare a mucoasei uterine, iar
după patru săptămâni procesul de regenerare este definitivat, cu excepţia ariei de inserţie placentară,
care se epitelizează după şase săptămâni.
Contracţiile uterine se menţin ritmice încă 24 ore după naştere, după care ele devin aritmice,
neregulate.
Colul uterin, iniţial flasc, neformat, evoluează spre forma şi consistenţa lui iniţială. Se modifică
însă orificiul extern al colului, care din circular devine transversal.
În ceea ce priveşte modificările sistemice induse de lăuzie cele mai semnificative sunt cele
hormonale, deoarece acestea influenţează reluarea activităţii normale metabolice, a funcţiilor vegetative
şi a funcţiilor sferei genitale.
Din punct de vedere endocrin, modificările din cursul lăuziei sunt caracterizate prin scăderea
bruscă a nivelelor hormonilor placentari odată cu expulzia placentei şi reluarea treptată a funcţiilor
glandelor endocrine care au fost influenţate de aceşti hormoni în timpul sarcinii. După restabilirea
ciclicităţii funcţio-nale hipotalamo-hipofizo-ovariene se restabilesc şi funcţiile menstruală şi ovulatorie.
Reluarea funcţiei ovariene începe către sfârşitul celei de-a doua săptămâni de lăuzie. reluarea
funcţiei menstruale are loc diferit, de la femeie la femeie, şi este corelat în primul rând cu lactaţia.
Reluarea funcţiei ovulatorii nu coincide cu reluarea funcţiei menstruale, ovulaţia putând preceda uneori
instalarea menstruaţiei.

34