FIZIOLOGIA SISTEMULUI

CARDIOVASCULAR

CONF.UNIV.DR. ANCA DANA POPESCU

DISCIPLINA FIZIOLOGIE
 = totalitatea structurilor care asigură mişcarea
continuă a sângelui în vederea asigurării aportului de
substanţe necesare funcţiilor celulare, prelucrării şi
transportului produşilor rezultaţi din metabolismul
celular spre organele de excreţie → rol în menţinerea
homeostaziei

funcţional
- sistem arterial - sistem circulator de presiune înaltă, com-
ponenta cu rezistenţă la curgere, cu funcţie
pur hemodinamică
- sistem venos - sistem circulator de presiune joasă sau
sistemul de capacitanţă
- inimă - pompă situată în centrul celor două sisteme circu-
latorii, alcătuită din două componente, una stângă
sau de presiune şi una dreaptă sau de volum
- arteriole și capilare - sistem de ”consumatori” ai energiei
de presiune, constituie teritoriul de
schimb

roluri în hemodinamică
- pompa cardiacă → forţa majoră de propulsie a
sângelui în sistemul circulator (contracție ventriculară)
- sistemul arterial de distribuţie → redistribuirea
sângelui dintr-un teritoriu în altul prin modificări ale
rezistenţei regionale, fără modificarea semnificativă a
presiunilor medii în aortă
- microcirculaţia → realizarea schimburilor de
gaze, substanţe şi apă între sânge şi lichidele
interstiţiale
- sistemul venos → reîntoarcerea sângelui către
pompa centrală
 = pompă aspiro-respingă-
Fiziologia inimii toare aşezată în centrul
celor două circulaţii, cu
rolul de a asigura un flux
circulator continuu spre
şi de la ţesuturi

greutate ≈ 300 g (adult)

capacitate > 500 - 600 ml

”motopompă biologică” în
care motorul se află în pereţii
pompei, sursa de energie este
reprezentată de metabolis-
mul energetic al miocardului,
iar sistemul de aprindere al
pompei este automatismul
cardiac

are capacitatea de a lucra cu
volume cuprinse între 3 şi 30
l / min, la un regim presional
de până la 300 mmHg

localizare - în mediastinul anterior

dimensiuni – aprox dimensiunea pumnului drept

organ musculo-cavitar alcătuit din patru cavităţi dispuse pe un
schelet fibros (4 inele de țesut conjunctiv), care separă atriile,
plasate superior, de ventricule, plasate inferior

structura peretelui inimii - trei învelişuri suprapuse (ext → int)
epicard, miocard, endocard
 Pericard

învelişul extern - sac fibros în formă de trunchi de con

alcătuit din două straturi
- extern fibros - rezistent la presiune şi tracţiune
- rol de fixare a inimii şi protejare
mecanică a acesteia şi a vaselor mari
- intern seros - foiță parietală - căptuşeşte suprafaţa internă
a pericardului fibros
- foiță viscerală = epicard - aderă intim la
peretele ventriculilor, atriilor şi se prelun-
geşte 1 - 3 cm pe originea vaselor mari
- între foiţe - cavitate pericardică - câţiva cm³
de lichid pericardic seros → rol de lubrefiere
şi limitare a expansiunii cordului în timpul
umplerii diastolice
 Miocard

stratul mijlociu, cel mai gros, al peretelui cardiac

ţesut muscular striat de tip special, sinciţial
- fibre musculare cu nucleu unic plasat central
- fibre musculare așezate în straturi suprapuse și ancorate
de scheletul fibros al inimii

miocard atrial - mai subțire decât cel ventricular
- alcătuit din două lame de ţesut muscular
- o lamă superficială dispusă transversal şi comună atriilor
- o lamă profundă dispusă în plan antero-posterior, separată
pentru fiecare atriu
- fibre musculare circulare cu rol de sfincter la
nivelul ostiilor venelor pulmonare
- fibre musculare în formă de ansă la nivelul
ostiilor venelor cave

miocard ventricular - alcătuit din trei lame de ţesut muscular
dispuse în spirală de la bază spre apex
- lamă superficială - dispoziţie oblic-spiralată spre stânga →
la apex fibrele se răsucesc => vârtejul inimii (vortex cordis)
- lamă mijlocie - dispoziţie circulară
- lamă profundă - dispoziţie spiralată → participă la forma-
rea muşchilor papilari şi trabeculelor cărnoase

ventricul stâng - elementul anatomic cel mai important

- perete mai bine reprezentat decât cel drept
- cavitate cilindrică → devine conică în partea sa
inferioară

ventricul drept - puternic fixat de partea anterolaterală a ventri-

culului stâng

la nivelul suprafeţei endocavitare - fibrele musculare ventricu-
lare formează muşchii papilari (2 în ventriculul stâng, 3 în
ventriculul drept) → cordaje tendinoase → inserție pe aparatul
valvular atrioventricular
=> rol de asigurarea etanşeității valvelor atrioventriculare
în sistolă

fibre musculare cardiace - strâns lipite între ele – sarco-
leme fuzionate în anumite puncte de contact = joncţiuni de
”comunicare” (joncţiuni gap) → foarte permeabile → difuziunea
relativ liberă a ionilor → propagarea potenţialului de acţiune de
la o fibră la alta → o celulă excitată propagă potenţialul toate
celelalte celule
- fibre miocardice de lucru - structură asemănătoare
fibrelor musculare scheletice
- fibre miocardice de tip embrionar – în structura țe-
sutului excito-conductor nodal - legătura dintre
miocardul atrial și cel ventricular
 Ţesutul excito-conductor nodal

sau sistemul de conducere specializat al inimii

constituit tot din ţesut miocardic de tip embrionar - conţine
celule musculare modificate → autogenerare şi conducere a
potenţialelor de acţiune

componente
- nodulul sinusal sau sino-atrial Keith - Flack
- în peretele supero-lateral al atriului drept
- aderent la epicard
- conţine celule nodale P (pacemaker) şi celule de
tranziţie sau celule T
- lipsit aproape complet de celule cu rol contractil
- are continuitate cu miocardul atrial contractil →
potenţialul de acţiune se răspândește imediat în
masa miocardică
- este pacemakerul fiziologic al inimii
- are dominanţa asupra celorlalţi pacemakeri latenţi
- stabilește frecvenţa cardiacă sau ritmul sinusal
- nodulul atrio-vetricular Aschoff - Tawara
- subendocardic în partea posterioară dreaptă a
marginii inferioare a septului interatrial, în apro-
pierea orificiului sinusului coronar, înapoia valvei
tricuspide
- conţine celule P cu funcţie de pacemaker şi celule T
- descarcă cu frecvenţă mai mică ≈ 40 - 50 /min
- predomină celulele T → viteză mai lentă de condu-
cere → întârzierea transmiterii stimulului de exci-
taţie cu cca 0,12 sec (întârziere fiziologică) → sistola
atrială să o preceadă pe cea ventriculară
- singura legătură structurală dintre atrii şi ventriculi
- poate prelua funcţia de pacemaker al inimii
- protejează ventriculii de stimulii prea rapizi ce ar
putea proveni din centrii ectopici
- căi preferenţiale internodale
- viteză de conducere mare
- conţin fibre Purkinje asemănătoare cu cele din ventriculi
- număr de trei - anterioară (superioară), mijlocie
Wenckebach şi posterioară (inferioară) Thorel

- căi preferenţiale interatriale - fasciculul Bachmann – leagă

nodulul sinusal de miocardul atriului stâng

- fasciculul His
- o porţiune iniţială tronculară - pe creasta porţiunii musculare
a septului interventricular
- două ramuri, dreaptă şi stângă
- poate prelua funcţia de pacemaker al inimii - ritm de
descărcare de 35 - 40 /min

- reţeaua Purkinje
- reţea subendocardică de fibre
- ramurile terminale pătrund în miocard → se distribuie întâi
apexului apoi către baza inimii
 Scheletul fibros

patru inele de ţesut conjunctiv dens (fibro-cartilaginoase)

plasate la nivelul ostiilor atrio-ventriculare și arteriale – locul
de inserție a cuspidelor valvulare

trigoanele fibroase drept şi stâng
- trigon drept - între inelul aortic şi cel tricuspid
- trigon stâng - între inelul fibros aortic şi cel mitral

porţiunile membranoase ale septurilor interatrial, interventri-
cular şi atrioventricular
 Aparatul valvular

două tipuri de valve - semilunare arteriale - aortică / pulmonară
- cuspide atrioventriculare - dreaptă =
tricuspidă / stângă = bicuspidă (mitrală)

valve semilunare - identice
- alcătuite din trei cuspide dispuse în „cuib
de rândunică” → etanşeitatea perfectă a orificiului vascular şi
deschiderea completă în timpul ejecţiei sistolice
valva aortică

valva pulmonară

valve atrioventriculare - alcătuite tot din cuspide
- două inegale → valva bicuspidă sau mitrală
- trei egale → valva tricuspidă
- suprafaţa valvelor este dublă faţă de
cea a orificiului corespunzător →
etanşeizarea planşeului atrioventri-
cular
- marginea liberă a cuspidelor –
prevăzută cu cordaje tendinoase →
ancorate de muşchii papilari ventri-
culari

rol - prevenirea regurgitării sângelui

- curgerea unidirecţională a sângelui
valva bicuspidă
valva tricuspidă

valvele cardiace – disfuncţii
- insuficienţa valvulară = imposibilitatea închiderii
complete a valvelor → refluarea
(regurgitarea) sângelui

- stenoza valvulară = imposibilitatea deschiderii complete a

valvelor sau deschiderea cu greutate a
acestora → hipertrofia miocardică
 Proprietăţile miocardului

Excitabilitatea sau funcţia batmotropă

proprietatea miocardului de a răspunde la excitanţi

intrinseci (fizici, chimici, mecanici, hormonali,
nervoşi) sau extrinseci printr-o depolarizare, urmată
de contracţie

are la bază polarizarea electrică a membranelor

în repaus (diastolă) - potenţial membranar de repaus ~ – 90 mV
→ stimuli prag → depolarizare → potenţial de acţiune ~ 180 mV
→ repolarizare rapidă și revenirea la starea de repaus

excitant - valoare prag (liminară)
- durată minimă

miocardul - excitabil în faza de relaxare (potenţial de repaus)
- inexcitabil = refractar pe durata contracţiei (poten-
ţial de acţiune) = intervalul de timp în care un
impuls normal nu poate reexcita o arie miocardică
deja excitată
- legea inexcitabilităţii periodice a inimii (legea Marey)
- perioada refractară absolută - pe perioada depola-
rizării și prima fază a repolarizării
= 0,25 - 0,30 sec
- face ca miocardul să
nu se tetanizeze
- perioada refractară relativă (fază vulnerabilă) - spre
finalul repolarizării şi în perioada postpotenţialelor →
contracţie precoce = extrasistolă (focare
ectopice atriale sau ventriculare)
= 0,05 sec
 PRA - perioada refractară absolută
PRR - perioada refractară relativă
PNE - perioada de normoexcitabilitate

influenţată de
- SNV - SY - creşte permeabilitatea membranară pentru Na
şi Ca → efect batmotrop pozitiv → hiperexcitabilitate
- PSy - crește permeabilitatea membranară pentru K
→ efect batmotrop negativ → hiperpolarizare
urmată de scăderea excitabilităţii
- temperatură - ↑ → efect batmotrop pozitiv
- factori mecanici
- factori metabolici (hipoxie, hipertiroidism, hiperfuncţie
MSR, scăderea pH-ului → efect batmotrop pozitiv
Conductibilitatea sau funcţia dromotropă

proprietatea miocardului de a transmite unda de
excitaţie dintr-un anumit punct (focar) în toată masa
sa

se face - nespecific, din aproape în aproape, cu viteză de 0,1 -

0,3 m/sec (fibre miocardice de lucru = conducere efaptică)
- specific, cu viteză mare de 1 - 4 m/sec (ţesutul excito-
conductor)

potenţialul de acţiune - origine în nodulul sinusal (sino-atrial)
→ se propagă în toate direcţiile la nivelul atriilor
- căi nespecifice
- căi specifice internodale - trei căi preferenţiale – ante-
rioară, mijlocie Wenckebach și posterioară Thorel
- cale specifică între atrii = fasciculul Bachmann

în nodulul atrio-ventricular - întârzierea propagării excitaţiei cu
0,1 sec → asigurarea golirii atriului şi umplerii complete a
ventriculului (marea sinapsă transversală a inimii)

în fasciculul His, ramurile sale şi reţeaua Purkinje - viteză de
conducere este de 2 - 4 m/sec

în musculatura ventriculară - viteză de conducere de ~ 1 m/sec
- depolarizarea se face rapid de la
vârf către bază începând cu ventriculul drept → contracţia sin-
cronă a fibrelor miocardice ventriculare → golirea ventriculilor

influenţată de
- SNV - Sy - efecte dromotrop pozitive
- PSy - efecte dromotrop negative
- factori metabolici - hormonii tiroidieni stimulează
conductibilitatea
- factori fizici - temperatura crescută are efect dromotrop
pozitiv, în timp ce temperatura scăzută are efect negativ

tulburări - încetinirea sau chiar oprirea conducerii = blocuri

(sinoatrial, atrioventricular, de ramură dreaptă sau stângă
- accelerarea conducerii - are ca suport existenţa
fasciculelor aberante de conducere (Palladino-Kent, James şi
Mahaim) - sindrom Wolf-Parkinson-White (WPW)
 Contractilitatea sau funcţia inotropă

proprietatea miocardului de a răspunde la acţiunea
unui excitant printr-o contracţie sau scurtare a
fibrelor sale

veriga de legătură dintre depolarizarea membranară şi

contracţie este reprezentată de ionii de Ca2+

etapele succesive ale mecanismului molecular al contracţiei în
fibra mio-cardică sunt aceleaşi ca şi în cazul fibrei musculare
scheletice - depolarizarea membranară şi conducerea undei de
la o celulă la alta, cuplarea excitaţiei cu contracţia, contracţia
propriu-zisă prin interacţiunea actinei cu miozina

diferenţa dintre cele două tipuri de contracţie - aport suplimen-
tar de ioni de Ca2+ → forţă de contracţie > a miocardului

miocardul începe să se contracte la câteva milisecunde de la
debutul potenţialului de acţiune şi continuă să se contracte
câteva milisecunde după încetarea acestuia

durata contracţiei miocardice ~ durata potenţialului de acţiune
(cca 0,2 sec la miocardul atrial şi 0,3 sec la cel ventricular)

contracţia are loc conform legii Frank şi Starling sau ”legea
inimii” = forţa de contracţie a miocardului este direct
proporţională cu lungimea iniţială a fibrelor, produsă de
umplerea diastolică

fibrele miocardice se alungesc prin dilataţie tonogenă şi sunt

capabile să dezvolte o forţă de contracţie mai mare în timpul
sistolei → debit sau volum sistolic crescut

relaţia dintre forţa de contracţie a miocardului şi lungimea

iniţială a fibrelor se păstrează până la o alungire de 120 - 130%
din lungimea iniţială

în efort acţiunea legii inimii este estompată de mecanismele de

reglare (mai ales la antrenat)

↓ forţei de contracţie a miocardului → ↓ sângelui expulzat →

acumularea sângelui în inimă → dilatarea cavităţilor cardiace =
dilatare miogenă (pierderea elasticităţii fibrelor şi creşterea
timpului de relaxare) → dispare adaptarea inimii la efort
 Automatismul

proprietatea specifică anumitor structuri, printre care
şi miocardul, de a genera spontan şi ritmic stimuli de
contracţie în interiorul structurilor sale

apare la nivelul celulelor specializate ce aparţin sistemului

excito-conductor nodal = ”sistemul de aprindere” al inimii

bazat pe imposibilitatea celulelor de a menţine un potenţial
membranar de repaus constant (potenţial diastolic maximal)

mecanism dependent de deficitul energetic progresiv ce
determină activităţile spontane periodice ale celulelor
pacemaker

frecvenţa de generare depinde de
– relaţia dintre valoarea potenţialului de repaus (diastolic
maximal) şi a potenţialului prag – cu cât diferenţa dintre cele
două potenţiale este mai mare, cu atât structura se va
depolariza mai lent (frecvenţă scăzută)
– rapiditatea, bruscheţea pantei de autodepolarizare lentă
diastolică

ierarhizarea centrilor de automatism ~ frecvenţa de descărcare
a stimulilor
- nodul sinusal - ritm de depolarizare de 60 - 80 /min ~
influenţa SNPSY (n.vag) în repaus (în absenţa tonusului
vagal → 100 – 110/min)
- nodul atrioventricular - ritm de depolarizare de 40 – 50
/min
- fascicul His - ritm de depolarizare de 35 - 40 /min
- reţea Purkinje - ritmul de depolarizare de 20 - 25 /min

pacemakerul fiziologic activ este nodulul sinusal, ceilalţi au rol

de pacemakeri latenţi (devin activi numai prin suprimarea
structurilor ierarhic superioare)

pacemakeri ectopici - celule cu răspuns rapid – acționează în

condiţii patologice (ischemie)
→ tulburări de ritm sporadice = extrasis-
tole sau permanente = tahicardie paroxistică
 Ritmicitatea sau funcţia cronotropă
• proprietatea miocardului de a se contracta şi relaxa
ritmic şi alternativ la nivelul atriilor şi ventriculelor
- ritm sinusal - imprimat de nodulul sinusal
- ritmicitatea de repaus
= 60 - 70 / min
- ritm nodal - nodul sinusal este distrus sau inactivat
- imprimat de nodulul atrio-ventricular
= 40 - 60 /min
- ritm idioventricular - imprimat de fasciculul His
= 25 - 35 /min

frecvenţă de descărcare ritmică sau aritmică (patologică)

aritmia fiziologică legată de fazele respiraţiei - accelerare pe
inspir şi moderare pe expir (aritmie respiratorie)

influențată de - factori de mediu (temperatură), stări fiziologice
(sarcină), efort fizic, stress

↓ = bradicardie

↑ = tahicardie
 Tonicitatea sau funcţia tonotropă

proprietatea miocardului de a se menţine în stare de

subcontracţie şi în perioada diastolei (relaxării)

starea funcţională optimă a miocardului

depinde de condiţiile intrinseci trofico-metabolice ale fibrelor
musculare şi de elementele elastice care se opun fie umplerii
excesive, fie rezistenţei aortice prea mari

participă două componente – intrinsecă (tensiunea elementelor
contractile şi elastice) şi extrinsecă (influenţele nervoase vege-
tative Sy)

corelată cu contractilitatea

influenţează performanţa cardiacă

persistă şi după denervare sau scoaterea inimii din organism
Activitatea cardiacă

Manifestări mecanice

Manifestări volumetrice

Manifestări acustice

Manifestări electrice
 Manifestările mecanice ale
activităţii cardiace
= ciclul cardiac (revoluţie cardiacă) = succesiunea ciclică
de contracţii - sistole şi relaxări - diastole, a căror
consecinţe sunt reprezentate de variaţiile presionale
ritmice din interiorul inimii

rezultatul - deplasarea coloanei de sânge într-un singur sens –
cu participarea sistemului valvular al inimii şi al vaselor mari
(nu permite reîntoarcerea sângelui)

descrise prima dată de William Harvey (1628)

la o FC = 70 b/min (FC de repaus) →

ciclul cardiac = 0,8 - 0,88 sec

alcătuit din - sistolă şi diastolă atrială

- sistolă şi diastolă ventriculară
- diastolă generală

în sistolă - evacuarea cavităţilor inimii
în diastolă - umplerea cavităților inimii

mişcarea corectă a aparatului valvular
- în sistolă - valvele atrioventriculare sunt închise, cele
semilunare deschise
- în diastolă - valvele atrioventriculare sunt deschise, cele
semilunare sunt închise

arhitectura pereţilor cardiaci are rol în hemodinamică
- atrii - pereţii subţiri (presiune joasă) → rol de stocare şi
dirijare a sângelui către cavităţile ventriculare
- golirea ~ gradientul de presiune existent la deschi-
derea valvelor atrioventriculare
~ contracţie miocardică (rol redus)
- ventriculi - pereţi groși (fascicule musculare continui cu
origine pe scheletul fibros)
- stâng – formă de cilindru cu un capăt conic
(elipsoid) → adaptat rolului de pompă
de mare presiune
- drept – formă de pungă triunghiulară (pe sec-
cţiune) sau segment de sferă → adaptat
rolului de pompă într-un sistem de
joasă presiune

diferenţele de geometrie permit păstrarea unui volum sistolic

egal în condiţiile în care activitatea contractilă se face în regi-
muri presionale foarte diferite

ciclul cardiac = 0,8 - 0,88 sec (la FC = 70 b/min)

- sistola atrială = 0,10 - 0,15 sec

- diastola atrială = 0,65 - 0,70 sec
- sistola ventriculară = 0,27 - 0,30 sec
- diastola ventriculară = 0,50 - 0,53 sec
- diastolă generală = 0,4 sec
 Sistola atrială - debutează la sfârşitul diastolei generale
- orificiile atrioventriculare sunt deschise
- cavităţile - atrii şi ventricule - sunt pline cu
sânge
- presiunile fiind sensibil egale
- contracţia atriului progresează de sus în jos
- sângele din atrii nu refluează în vene –
caracterul peristaltic al contracţiei şi inerţia
sângelui
- contribuie cu circa 30% la volumul diastolic
ventricular final → nu este indispensabilă
umplerii ventriculare – devine importantă
la în tahicardie și în stenoza valvulară
- previne creşterea excesivă a presiunii în
atriul stâng

• la sfârşit miocardul atrial se relaxează → presiunea intraatrială scade sub

valoarea celei intraventriculare => sângele din ventriculi tinde să se
reîntoarcă în atrii => ”închiderea precoce” a valvelor atrioventriculare
Sistola ventriculară - începe după terminarea
sistolei atriale (întârzierea
conducerii atrioventriculare în
nodulul atrioventricular)
- are loc de la vârful inimii spre
bază
- este diferită pentru cei doi ven-
triculi – comcentrică în VS și
excentrică în VD
- include două faze
- faza de contracţie izometrică sau izovolumetrică
(punere în tensiune)
- durată de circa 0,05 sec
- debutează odată cu contracţia ventriculară
- asigură creșterea presiunii intraventricu-
lare → închiderea completă a valvelor
atrioventriculare
- se termină când presiunea intraventricu-
lară depăşeşte presiunea din arterele mari
=> deschiderea valvelor sigmoide şi ejecţia
sângelui
- faza de contracţie izotonică sau de ejecţie
- debutează cu deschiderea valvelor
semilunare arteriale
- durează 0,27 - 0,30 sec
- două etape ~ variaţiile presionale
variațiile fluxului sg.
- etapa de ejecţie rapidă
- durată foarte scurtă
- presiunea intraventriculară scade
rapid odată cu creşterea celei din
artere
- asigură ≈ 70% din V.S.
- etapa de ejecţie lentă
- durată mai mare
- presiunea intraventriculară
ajunge sub nivelul celei arteriale
- asigură ≈ 30% din V.S.
Diastola ventriculară - se suprapune peste diastola
generală
- mai multe momente sau faze
- protodiastola - începutul relaxării ventriculare
- scăderea presiunii intraventriculare
(relaxarea miocardului și scurgerea
sângelui în arterele mari)
- determină reflux retrograd al sângelui
→ închiderea valvelor semilunare
- faza de relaxare izovolumetrică (izometrică)
- începe cu închiderea valvelor
semilunare
- asigură scăderea rapidă a presiunii
intraventriculare
- în ventricul rămâne o cantitate de
sânge = 30 - 50 % din volumul total
- faza de relaxare izotonică
- începe cu deschiderea valvelor atrio-
ventriculare → umplerea ventriculară
– 2 faze
- faza de umplere ventriculară rapidă
- faza de umplere ventriculară lentă (diastasis)

în umplerea ventriculară - cuspidele valvelor atrioventriculare
sunt semideschise şi alcătuiesc o ”pâlnie”

creşterea presiunii intraventriculare în sistolă → valvele atrio-
ventriculare tind să se răsfrângă spre atrii

datorită regimurilor presionale de funcţionare diferite a celor
două circulaţii valvele semilunare pulmonare se deschis primele
şi se închid ultimele, iar cele aortice se deschid ultimele şi se
închid primele
 Manifestările volumetrice ale
activităţii cardiace

apar ca şi consecinţe ale activităţii contractile ritmice ale
miocardului

se materializează sub forma cantităţilor sau volumelor de sânge
deplasate de inimă

volum sistolic (V.S.) sau volum bătaie = cantitatea de
sânge expulzată în circulație prin sistolă
ventriculară
= 60 - 80 ml de sânge
~ vârstă, sex, poziţia corpului, efort, grad
de antrenament
- în efort VS = 120 - 130 ml (neantrenați)
= > 200 ml (antrenați)

debit cardiac (D.C.) sau minut-volum = cantitatea de
sânge împinsă în circulație (sistemică sau
pulmonară) într-un minut
≈ 5 litri

DC = VS x Fc = 70 x 70 = 4900 (5000) ml

volum telediatolic (VTD) = capacitatea ventriculului în

ultima fază a diastolei
≈ 140 ml

volum telesistolic (VTS) = cantitatea de sânge rămasă în
ventricul la sfârșitul sistolei
- este rezerva funcţională pe baza
căreia creşte VS în efort
VTS = VTD – VS = 140 – 70 = 70 ml

fracția de ejecție (FE) = procentul de volum sanguin ejectat
de ventriculul stâng la fiecare sistolă
VS VTD - VTS
FE = ——— x 100 sau —————— x 100
VTD VTD
> 50% (≈ 65%)
- indicator de apreciere a contractili-
tăţii miocardului

frecvenţa cardiacă = numărul de contracţii cardiace într-un
minut
= 60 - 80 b/min (neantrenați)
~ vârstă, sex, poziţia corpului, diferite
stări fiziologice (somn, sarcină), factori
de mediu (temperatură, altitudine),
factori de stress (efort fizic, factori
afectiv - emoţionali, etc), stare de
antrenament
- tahicardie - creşterea valorilor FC > 90 b/min
- bradicardie - scăderea sub 60 b/min
- FcE (frecvența cardiacă efectivă) = valoarea optimă
până la care trebuie să crească Fc în efort

FcE = 220 - vârsta (ani)


indicele cardiac = raportarea debitului cardiac la suprafaţa
corporală

DC (l/min)
I.C. = ————— = 3 ± 0,5 l/min/mp
SC (mp)

în efort - DC - creşte proporţional cu consumul de oxigen (5 - 6 l

de sânge pentru fiecare litru de oxigen consumat
suplimentar)
- ajunge la 25 - 35 l/min în eforturi foarte intense
- Fc - eficientă până la 200 - 220 b/min (FcE)
 Manifestările acustice ale
activităţii cardiace
= zgomote generate în cursul activității mecanice a inimii = zgomote cardiace

succesiunea zgomotelor → revoluţie cardiacă stetacustică (clinică) (Ioan
Hăulică)

descrise prima dată de William Harvey

pot fi ascultate cu urechea plasată direct pe torace sau cu stetoscopul la
nivelul focarelor de auscultaţie

pot fi înregistrate grafic = fonocardiogramă

se caracterizează prin - intensitate (dB) ~ amplitudinea oscilaţiei sonore
- frecvenţă sau tonalitate (Hz)
- durată
- timbru – depinde de undele armonice asociate

sunt generate de activitatea complexului cardiovasculohemic (pereţii inimii,
aparatul valvular, vasele mari, sânge)

două zgomote principale, I şi II

două zgomote auzite mai rar sau deloc la adult, III şi IV

perioade de liniște = pauze

focarele de auscultaţie cardiacă
- focarul mitral - spaţiul V intercostal stâng pe linia medio-
claviculară (uşor înăuntrul acestei linii)
- focarul tricuspidian - spaţiul IV intercostal parasternal
drept sau mediosternal la baza
apendicelui xifoid
- focarul aortic - spaţiul II parasternal drept
- focarul pulmonar - spaţiul II parasternal stâng

- focarul Erb - spaţiul III intercostal parasternal stâng

- cel mai aproape de proiecţia pe torace a
orificiilor sigmoidiene aortic şi pulmonar
- focarul mezocardiac - spaţiul IV parasternal stâng
- cel mai aproape de proiecţia toracică
a orificiului mitral şi a părţii superi-
oare a septului interventricular

zgomotul I - marchează începutul sistolei
- durată = 0,08 - 0,12 sec
- frecvenţă mai mică decât a zgomotului II
- compus din trei grupe de vibraţii – punerea în
tensiune a peretelui liber al ventriculului stâng, al septului
interventricular, cordajelor tendinoase şi valvei atrioventricu-
lare închise, variaţia vitezei de creştere a presiunii în ventriculul
stâng şi creşterea presiunii în artera aortă
- cea mai mare parte din zgomot este dat de
componenta valvulară atrioventriculară, în special mitrală
(80%)

zgomotul II - marchează sfârşitul sistolei
- durată = 0,06 - 0,08 sec
- frecvenţă mai mare decât zgomotul I
- are două componente, aortică şi pulmonară
- este datorat decelerării brutale a coloanei de
sânge din artere după închiderea valvelor semilunare corespun-
zătoare, vibraţiilor valvelor închise şi ale pereţilor arteriali
- cea mai mare parte - dată de componenta
aortică

pauza mică - între zgomotul I şi II = sistola mecanică a inimii

- durată = 0,2 sec

pauza mare - între zgomotul II şi I = diastola cardiacă
- durată = de 0,4 sec
= marea tăcere a inimii

zgomotul III - apare la 0,12 - 0,18 sec după zgomotul II
- amplitudine mică şi frecvenţă joasă
- durată = 0,04 - 0,06 sec
- apare în timpul umplerii rapide ventriculare (la
sfârşitul fazei de relaxare izovolumetrică)
- se aude şi se înregistrează la persoane tinere
(considerat fiziologic până la vârsta de 20 de ani)

zgomotul IV = atrial - se produce în timpul sistolei atriale

- amplitudine mică și frecvenţă joasă
- durată ≈ 0,04 sec
- nu se aude în mod normal la adult
- poate fi înregistrat grafic

zgomotele cardiace - pot fi accentuate, diminuate, dedublate sau
pot fi înregistrate fenomene sonore supraadăugate

fenomene sonore supraadăugate - reprezentate de clicuri şi
sufluri (patologice)
- clicuri = fenomene sonore cu durată de circa 0,04 sec
care se percep ca şi componente distincte al
zgomotelor I sau II, produse de deschiderea
unor valve sclerozate
- sufluri = fenomene sonore cu durată de peste 0,12 sec ce
apar ca expresie a turbulenţei curentului sanguin
- pot fi sistolice sau diastolice
 Manifestările electrice ale
activităţii cardiace

fenomenele electrice apărute în cursul activităţii cardiace preced în general
cu 0,02 sec fenomenele mecanice şi le declanşează

înregistrarea - informaţii privind geneza, propagarea şi desfăşurarea
activităţii cardiace

înregistrarea grafică = electrocardiogramă → înregistrează diferenţele de
potenţial electric existente în timpul activităţii inimii între baza şi vârful
acesteia, în sensul axei anatomice

electrozii – plasați în perechi = definesc derivaţiile EKG - două tipuri
- bipolare - cei doi electrozi, pozitiv (explorator) şi negativ (de referinţă)
detectează diferenţe de potenţial între două puncte ale câmpului electric
aflate în plan frontal şi plasate echidistant faţă de inimă
- reprezentate de derivaţiile standard ale membrelor - D I, D
II, D III
- unipolare - electrodul explorator (pozitiv) măsoară diferenţa dintre
potenţialul punctului de culegere din câmpul electric cardiac şi potenţialul
electrodului de referinţă (negativ), care este menţinut la o valoare stabilă cât
mai aproape de zero
- reprezentate de derivaţiile unipolare ale membrelor, notate
cu aVR, aVL aVF, şi derivaţiile unipolare precordiale, notate V1 - V6.

electrocardiograma uzuală - înregistrări din 12 derivaţii, şase
periferice (electrozi plasați pe membre) şi şase precordiale
(electrozi plasați pe torace)

elementele grafice ale traseului EKG
- unde sau deflexiuni = devierea potenţialului înregistrat de
la linia izoelectrică
- se notează cu literele P, Q, R, S, T, U
- caracterizate prin sens, amplitudine
(mV), durată (sec), formă
- segmente = porţiunile de linie izoelectrică dintre două
unde consecutive
- intervale = duratele cumulate ale unor unde şi segmente
 Energia de contracţie
şi randamentul inimii

energia - provine din oxidarea acizilor graşi, glucozei, acidului lactic cu
consum mare de oxigen (350 ml/oră pentru 100 g miocard)

depinde de - tensiunea miocardului în fiecare moment al contracţiei
- perioada de timp cât această tensiune este menţinută
- rata de scurtare a miocardului în fiecare moment de menţinere
a tensiunii

utilizată la producerea de lucru mecanic cinetic (imprimă viteza sângelui) şi
de rezistenţă (desfăşurat pentru expulzia sângelui - învingerea presiunii din
arterele mari)

lucrul mecanic ventricular = 125 g.m. pentru fiecare sistolă → 12000
kgm în 24 ore

lucrul mecanic al ventriculului drept reprezintă 1,5 din cel al ventriculului
stâng

randamentul cardiac = raportul dintre lucrul mecanic şi consumul de oxigen
- variază, în repaus, între 10 - 20%
- poate creşte în efort fizic până la 30 - 40%
Fiziologia sistemului vascular

sistemul vascular = sistem
tubular închis alcătuit din
artere, capilare şi vene, care
asigura transportul sângelui
între inimă şi periferie, în
ambele sensuri

circulaţia sângelui depinde în
principal de diferenţele de
presiune între extremităţile
arborelui circulator, diferenţe
care asigură sensul de
deplasare a sângelui

vasele au calibru diferit şi
structură adaptată funcţiilor
specifice fiecărui sector

două circuite vasculare
plasate în serie - circulaţie
sistemică şi circulație
pulmonară

Circulaţia pulmonară
- deplasarea sângelui
între inimă și plămâni
(ventricul drept → aa. pul-
monare → plămâni →vv.
pulmonare → atriul stâng
- realizează hematoza
pulmonară
- presiune şi rezistenţă
mici

Circulaţia sistemică
- transportul sângelui
oxigenat la ţesuturi şi a sân-
gelui încărcat cu CO2 de la
ţesuturi
- presiune şi rezistenţă
crescute
- mai multor circuite pa-
ralele

structură și dimensiuni diferite
~ caracteristici funcţionale şi
specific funcţional teritorial

structura peretelui vascular
- tunică internă = intimă
- tunică medie
- tunică externă = adventice

tunica internă
- include endoteliul
vascular (un rând de celule
pavimentoase pe o membrană
bazală) + limitanta elastică
internă

tunica medie
- conţine fibre elastice, de
colagen şi fibre musculare
netede

tunica externă
- conţine în special fibre de
colagen
- are rol de protecţie şi de
„ancorare” de structurile de
vecinătate
 Tipul de vas Dimensiuni Structura
medii – funcţională
diametru E Ţ.E. Ţ.M. Ţ.F.
(D) grosime
(G)
artere mari D = 1,5 cm
G = 1 mm

artere medii D = 6 mm
G = 1 mm
arteriole D = 37 µm
G = 6 µm
capilare D = 9 µm
G = 0,5 µm

venule D = 20 m
G = 1 µm

vene mari D = 5 mm
G = 0,5 mm
 Circulaţia arterială

sistem de vase cu pereţi groşi cu structură musculoelastică →

două roluri majore ale arterelor
- de ”rezervor amortizor de contracţie cardiacă” (acumulare
de energie potenţială în timpul sistolei cardiace)
- de conducere sau transport al sângelui de la inimă

deplasarea sângelui - pe baza diferenţei de presiune dintre cele
două extremităţi ale vasului
- în funcţie de rezistenţa la curgere opusă de
vase ~ diametrul şi lungimea vasului şi
vâscozitatea sângelui

curgere continuă a sângelui pe baza prezenţei ţesutului elastic în
structura pereţilor arterelor mari (a.aortă)

curgere laminară şi paralelă cu axul vasului, cu înaintare
parabolică

curgerea turbulentă - rezultă prin mişcarea particulelor din
sânge în mici curenţi neregulaţi, care produc un amestec
continuu - în partea proximală a a.aorte şi aa.pulmonare în
timpul perioadei de ejecţie

puls arterial - oscilaţia pereţilor arteriali determinată
de ejecţia ritmică a sângelui în artere
- poate fi perceput prin comprimarea uşoară a
oricărei artere plasate pe un plan dur
- viteză de propagare de circa 15 ori mai mare
decât viteza de curgere
= 60 - 80 b/min la adultul sănătos neantrenat
în repaus
~ vârstă, sex, stare funcţională a organismului,
acţiunea factorilor de stress, stare de antrena-
ment
- înregistrarea undei pulsatile = sfigmogramă –
permite aprecierea calităţilor pulsului (regula-
ritate perfectă a ritmului, viteză, amplitudine,
simetrie, tensiunea pulsului)

viteza de circulaţie ~ forța de contracție a miocardului
1/~ suprafața de secțiune a vasului
- scade progresiv dinspre aortă spre teri-
toriul capilar (de la 0,5 m/sec la 0,28
cm/sec în arteriole)
- variază în funcţie de momentul activi-
tăţii cardiace

tensiunea (presiunea) arterială = forţa exercitată de

masa sanguină asupra pereţilor arteriali, generată de
activitatea contractilă ritmică a miocardului
- mai mare sistolă și mai mică în diastolă
= 100 - 140 mmHg / 50 - 90 mmHg
- reprezintă rezervorul permanent de presiune
hidrostatică în vederea asigurării forţei necesare
de propulsie şi deplasare continuă a sângelui
- tensiune diferențială = diferenţa dintre tensiunea sis-
tolică şi cea diastolică (ten-
siunea pulsului)
= 45 - 50 mmHg

- tensiunea medie sau efectivă - corespunde presiunii

cu care ar curge sângele în artere dacă
circulaţia ar avea un regim constant şi
nu unul pulsatil
= 95 – 100 mmHg

T.A. sist - T.A. diast

T. A. medie = T.A. diast + ——————————
3

- T.A. - determinată de - forţa de contracţie a miocardului

- elasticitatea pereţilor arteriali
- rezistenţa periferică
- volumul de sânge circulant
- vâscozitatea sângelui
- măsurare - metodă directă, intravasculară
- metodă indirectă, nesângerândă
- T.A. ~ vârstă, sex, poziţia corpului, stări fiziologice, repaus
sau activitate, factori de mediu, etc
 Circulaţia capilară sau
microcirculaţia de schimb

sectorul intermediar al arborelui circulator - între artere şi vene

vase cu calibru foarte mic

suprafaţă totală de secţiune = 6200 mp

conţine ≈ 5% din volumul total de sânge

densitatea capilarelor - depinde de intensitatea proceselor
metabolice ale ţesutului
- ficat, plămâni, creier, rinichi, glande endocrine > 4000 /
mmp
- inimă, măduva spinării ≈ 3000 / mmp
- piele, muşchi - între 400 şi 3000 / mmp

variaţiile de capilarizare repaus / activitate – deschiderea

intermitentă a sfincterului precapilar sub influenţa unor factori
locali sau sistemici

în paralel cu capilarele - legătură directă între arteriolă şi
venulă = şunturilor arterio-venoase - rol deosebit de
important în termoreglare

proprietăţile funcţionale ale capilarelor
- permeabilitate = proprietatea de a permite trecerea bidi-
recţională a apei şi substanţelor solvite între sânge şi ţesuturi
prin procese de filtrare, difuziune şi osmoză (la nivelul porilor
intercelulari și fenestraţiilor)
- neuniformă - ↑ spre capătul venular
- motricitate = proprietatea de a-şi modifica dimensiunile
lumenului în funcţie de activitatea metabolică tisulară (muscu-
latura netedă din pereţii arteriolelor - sfincter precapilar)

roluri
- hemodinamic - capilarele implicate în deplasarea sân-
gelui pe baza diferenţelor de presiune
dintre extremităţile vasului
- devine mai evident în timpul efortului fizic
- parametrii - presiunea cu care circulă sângele
= 35 - 40 mmHg → 12 - 15 mmHg
- asigură sensul deplasării sânge-
lui, apei şi substanţelor solvite
- viteza de circulaţie ≈ 0,5 mm/sec
- 1/~ suprafaţa de secţiune
- tranzitul sanguin arteriolă – ve-
nulă ≈ 1 - 2 sec
- lipsa fluctuaţiilor sistolo-diastolice de
presiune şi debit
- nutritiv - schimburi de substanţe între sânge şi ţesuturi
(lichid interstiţial)
- favorizat de - structura peretelui capilar
- lumenul foarte mic
- suprafaţa imensă de secţiune
- viteza foarte mică de circulaţie
- pe baza gradientelor presionale
- mecanisme de filtrare, difuziune, osmoză şi
transport vezicular

reglarea fluxului sanguin - în funcţie de activitatea teritoriului
- mecanisme generale, nervoase şi umorale
- mecanisme nervoase - prin fibre vegetative de
vecinătate (Sy) sau cu participarea căilor derivate
arterio-venoase
- mecanisme umorale - mecanismul de reglare
cel mai important - substanţe vasoactive cu efecte
vasoconstrictoare (angiotensină II, vasopresină,
ocitocină, catecolamine) sau cu efecte vasodilata-
toare (histamină, serotonină)
- mecanisme locale - acţiune asupra sfincterului preca-
pilar
- predominant chimice (umorale)
- depind de intensitatea activităţii
metabolice tisulare
- efecte vasodilatatoare precapilare –
hipoxie, acumulare de CO2, scăderea
pH-ului în organele active
 Circulaţia venoasă

conţine circa 75% din volumul sanguin total

transportă sângele spre inimă

două proprietăţi funcţionale
- extensibilitatea (distensibilitatea)
- de 6 - 10 ori mai mare decât a arterelor
→ rezervoare de sânge (vase de capaci-
tanţă)
- evidentă în teritoriile splenic, hepatic şi
subcutanat
- permite depozitarea sângelui fără
variații ale presiunii venoase
- motricitatea - proprietatea venelor de a-şi schimba cali-
brul şi de a rezista astfel în faţa unor
presiuni hidrostatice mari
→ mobilizarea sângelui stagnant (efort fizic)

presiunea venoasă - foarte mică
- scade de la capătul venular spre atriul
dr. - 12 mmHg → 0 mmHg (-1 mmHg)
- este egală în tot teritoriul – în decubit
dorsal
- ↑ mult în membrele inferioare - în
ortostatism (50 - 90 mmHg)

viteza de circulaţie - creştere progresivă dinspre periferie

spre centru (0,5 mm/sec → 20 cm /sec)
- mai mică decât în artere – suprafaţă de
secţiune de trei ori mai mare

rezistenţa la curgere - mică


factorii întoarcerii venoase
- aspiraţie toracică - exercitată frontal asupra coloanei de
sânge (vis a fronte)
- produsă de presiunea negativă intrato-
racică din timpul inspirului (- 4 mmHg)
- se asociază cu mişcarea de coborâre a
diafragmului în inspir
- manevra Valsalva (expir forţat cu glota
închisă) = presiune intratotacică pozi-
tivă → îngreunarea circulaţiei venoase
- aspiraţie cardiacă - scăderea presiunii din atrii în diastolă
(efect vis a fronte)
- restul de presiune din capilare (12 - 15 mmHg) – rămasă
din forţa de contracţie a
miocardului ventricular
- pulsaţiile arterelor - efect de ”teacă”
- contracţiile intermitente ale musculaturii scheletice – la
nivelul membrelor inferioare (pompă musculară)
- prezenţa sistemului de valvule ”în cuib de rândunică” din
structura pereţilor venoşi → segmentarea coloa-
nei sanguine

- forţa gravitaţională – efect pozitiv în teritoriile venoase

situate deasupra cordului

în efortul fizic - unii factori devin frenatori
- efort izometric intens → ↑ presiunii intracraniene
↑ presiunii intratoracice
→ ↓ întoarcerii venoase → ↓ D.C., T.A + hipoxie
cerebrală => fenomene de vertij / lipotimie,
hemoragii nazale (epistaxis)
- efort izotonic - întreruperea bruscă => şocul de gravitaţie
- desfiinţarea pompei musculare
- favorizarea retenţiei de sânge în muşchi
→ ↓ D.C.
↓ irigaţiei cerebrale → hipoxie cerebrală acută
Fiziologia sistemului limfatic

cale derivată de drenaj a lichidului
interstiţial

în relaţie de schimb cu plasma la ni-
velul capilarelor sanguine prin
- difuziune
- procese în masă - conform echi-
librului Starling (cantitatea de lichid
filtrată la nivelul capătului arterial ca-
pilar este aproape egală cu volumul de
lichid reabsorbit la nivelul venos

circulaţie de tip secundar → ajunge în
sistemul venos

rol în - transportul / distribuţia Ag, Ac
şi celulelor imunocompetente
- diseminarea celulelor tumorale

format din
- vase limfatice - capilare
şi colectoare limfatice –
”vene modificate”
- limfă
- structuri şi organe limfa-
tice - ganglioni limfatici,
timus, splină, etc

Limfa - se formează din lichidul interstiţial la nivelul capilare-
lor limfatice
- reprezintă ~ 1/10 din cantitatea de ultrafiltrat
- asemănătoare plasmei - culoare gălbuie transparentă
pe nemâncare şi lactescentă în
perioadele digestive
- densitate şi vâscozitate <
decât plasma
- debit de formare şi curgere în repaus ≈ 120 ml / oră la
nivelul canalului toracic şi de 3 - 4 ori mai mare după
masă

Vase limfatice
- capilare limfatice - în toate structurile organismului – excepție -
regiuni cutanate superficiale (ţes. epitelial), S.N.C., porţiuni profunde ale
nervilor periferici, ochiului, endomissium, ţesut osos şi cartilaginos
- se termină „în fund de sac”
- structură - endoteliu unistratificat dispus pe o
membrană bazală discontinuă
- celulele endoteliale au rol de valve → favorizează
intrarea şi limitează limfei
 - fuzionarea capilarelor → vase cu calibru mai mare asemănătoare ve-
nelor - plasate superficial și prevăzute cu valve bicuspide → trunchiuri lim-
fatice → două canale limfatice –
- canalul limfatic drept - din membrul sup.dr. și jumătatea dr.
capului, gâtului şi, parţial, toracelui → v.subclaviculară dr.
- canalul toracic - din restul corpului → v.subclaviculară stg.

Organe limfoide primare
- măduvă osoasă roşie
- timus
- produc limfocite mature neangajate, care părăsesc aceste
organe și ajung în organele limfoide secundare

Organe limfoide secundare
- ganglioni limfatici, splină, ţesuturi limfoide organizate
asociate cu suprafeţele mucoase (amigdale, plăci Peyer,
ţesut limfoid asociat mucoaselor gastrointestinale, respira-
torii, genitale)
- reprezintă suportul anatomic al răspunsului imun
- acumulează şi prezintă Ag limfocitelor neangajate şi de
memorie
Ggl. limfatic

consideraţi bariere de apărare

dimensiuni - de la câţiva mm la 1 cm

plasaţi în grupuri pe traseul vaselor limfatice

rol de filtrare a limfei şi epurare a componentelor non-self

reprezintă suportul material al proliferării limfocitelor şi sintezei Ac după
stimularea antigenică
 Splina

cel mai mare organ limfoid secundar

rol în producerea de limfocite activate - proliferarea şi diferenţierea acestora
la nivelul pulpei albe

implicată în procesele de apărare nespecifică - prin intermediul macrofagelor

funcţionează ca un filtru al sângelui, aflat pe o derivaţie a marii circulaţii

Sistemul imunitar al mucoaselor (digestivă, respiratorie,
genitală, urinară)
- reţea de ţesuturi formate din celule specifice, celule limfo-
ide şi molecule cu funcţie imunitară
- include amigdalele sau tonsilele (palatine şi nazofaringie-
ne), apendicele vermiform, foliculii limfoizi asociaţi mu-
coasei intestinale (foliculi solitari sau agreagaţi => plăcile
Peyer)
- considerat ”zonă de control” a organismului - rol de a
exclude Ag exogene înainte de pătrunderea acestora în
mediul intern sau de a minimaliza / evita total expunerea
sistemului imunitar la antigene moleculare sau celulare

Factorii circulaţiei limfatice
- rata de formare a limfei din lichid interstiţial
- rolul de pompă al capilarelor limfatice, prin cuplul func-
ţional dintre fibrele mioendoteliale şi dispoziţia valvulară
(la câţiva milimetri în vasele limfatice mari şi la distanţe
mai apropiate în vasele limfatice mici)
- prezenţa valvelor → unidirecţionalitatea fluxului limfatic

Roluri
- drenajul apei şi cataboliţilor nepreluați de circulaţia
venoasă (≈ 10%)
- recuperarea proteinelor remanente la nivel tisular
- absorbţia lipidelor (chilomicroni) la nivelul vilozităţilor
intestinale
- readucerea excesului de lichid din spaţiul interstiţial în
circulaţie
- potenţarea statusului imun, prin traversarea nodulilor
limfatici
Insuficienţa funcţională a circulaţiei limfatice → edem
- alb, moale, nedureros, generalizat
Reglarea hemodinamicii

în scopul adaptării
permanente la necesită-
ţile variabile de irigaţie

mecanisme adaptative ce
acţionează coordonat şi
simultan asupra inimii şi
vaselor sanguine

mecanisme reglatoare - de natură neuro-vegetativă şi umorală
- intervin prin feedback – baro- şi chemo-
receptori din cord şi vasele mari
- pot fi intrinseci și extrinseci

Mecanismele intrinseci cardiace sau mecanisme de

autoreglare
- asigură adaptarea cordului la încărcătura impusă în ab-
senţa oricăror influenţe exterioare, nervoase / umorale
- pot fi heterometrice sau homeometrice – în funcție de mo-
dificările D.C. determinate de alungirea fibrelor miocardice
sau de alţi factori (frecvenţă, temperatură)
- mecanismul heterometric - are la bază relaţia
dintre lungimea iniţială a fibrei miocardice şi forţa de
contracţie → permite inimii să îşi crească V.S. prin
creşterea presiunii de umplere ventriculară (PTD)
- mecanismele heterometrice - mecanisme care
intervin fără participarea lungimii fibrelor cardiace –
prin modificările contractilităţii miocardului şi a F.C.

Mecanismele intrinseci vasculare
- mecanisme prin care fluxul sanguin se menţine adecvat
necesităţilor metabolice locale, independent de modifică-
rile presiunii de perfuzie
- importante în teritoriile coronarian, cerebral
- includ autoreglarea miogenă, metabolică şi cea dependen-
tă de endoteliul vascular
- autoreglarea miogenă - mecanismul prin care
menţinerea relativ constantă a fluxului circulator
este posibilă datorită modificărilor rezistenţei la
flux pe fondul unor variaţii ale presiunii de perfuzie
(vasoconstricţie arteriolară apărută ca urmare a
creşterii presiunii sanguine sau vasodilataţie
arteriolară ca urmare a scăderii presiunii)
în circulaţia cerebrală → menţinerea constantă a
fluxului sanguin la variaţii tensionale între 60 - 180
mmHg
în rinichi → menţinerea constanţei fluxului sanguin la
variaţii tensionale de 100 - 180 mmHg
 ↑ presiunii sanguine
↓
întinderea membranelor fibrelor musculare
↓
deschiderea canalelor de Ca2+
↓
↑concentraţiei intracelulare de Ca2+
↓
Vasoconstricţie

- autoreglarea metabolică - mecanismele care

adaptează fluxul local circulator la necesarul de O2
al ţesuturilor în funcţie de activitatea acestora şi
este legată de acumularea locală a unor metaboliţi
cu acţiune vasodilatatoare – acid lactic, CO2, H+ →
↑ fluxul circulator local = hiperemie activă
- autoreglarea dependentă de endoteliul
vascular - capacitatea endoteliului de a produce
substanţe cu rol vasomotor, atât vasodilatatoare,
cât şi vasoconstrictoare

Mecanismele extrinseci - nervoase sau umorale ↔
influenţează concomitent şi coordonat și activitatea cardiacă, şi
activitatea vasomotorie
- reglarea nervoasă cardiovasculară - are la
bază reflexe vegetative Sy și PSy

- receptorii cardiovasculari – în
special în zonele reflexogene
„strategice” (sino-carotidiană,
cardio-aortică, vene mari,
etc) şi pot fi baroreceptori
sau chemoreceptori
 - baroreceptorii arteriali - în crosa aortei,
emergenţa arterelor subclaviculare şi sinusul carotidian ← sti-
mulați de distensia pereţilor arteriali (↑ sau ↓ TA sistemice)
- baroreceptorii atriali - subendocardic ← sti-
mulaţi de creşterea presiunii venoase
- baroreceptorii ventriculari ← stimulaţi de
distensia ventriculilor
- baroreceptorii din circulaţia pulmonară ←
stimulaţi de distensia patului vascular pulmonar
- chemoreceptorii – situați periferic sau
central (în nevrax) ← stimulați de ppO2 / ppCO2 și pH sanguin
- receptori aflați în afara aparatului cardio-
vascular - (receptori alveolari, algoreceptori, proprioceptori,
receptori mezenterici)
- căi aferente - fibre nervoase vegetative PSy - ramuri
ale nervilor cranieni vagi (nervul Cyon-Ludwig) şi
glosofaringieni (nervul Hering) sau fibre vegetative
Sy cu origine în ganglionii cervico-dorsali
- centrii nervoşi cardio-
vasculari - la diferite ni-
vele ale sistemului ner-
vos central - bulbo-pon-
tini, medulari toraco-
lombari și suprapontini
(formaţiunea reticulată
ponto-mezencefalică,
sistemul limbic, hipota-
lamus, talamus, cerebel,
cortex cerebral)
- căile eferente - sunt Sy și PSy
- Sy - originea în MS cervico-dorsală
→ nn. cardiaci sup., mijl. și inf.
=> plexul cardiac → nodul sinu-
sal şi musculatura atrială şi
ventriculară
- originea în MS toraco-lombară
→ ggl.Sy paravertebrali → nn.
splanhnici → ggl. celiac sau alți
ggl. abdominali → plexuri peri-
vasculare (arteriole, venule şi
sfinctere precapilare)
- PSy – originea în ncl. dorsal al
vagului → n. vag (X) → nodulii
sinusal şi atrioventriventricular
• Reglarea umorală cardiovasculară – prelungește și mo-
duleză efectele controlului nervos
- catecolamine - NOR, ADR, DOPA - prelungesc în timp
efectele Sy și modulează efectele stimulării
Sy
- sistemul renină - angiotensină (SRAA) – rol în reglare
prin controlul rezistenţei vasculare peri-
ferice şi a volumului sanguin circulant
- hormonul antidiuretic (ADH) sau vasopresina - are efect
vasoconstrictor numai la doze mai mari
decât cele normale
- hormonii tiroidieni - potenţează efectele catecolaminelor
- hormonii mineralocorticoizi (aldosteronul) – efecte
inotrop pozitive şi efecte
indirecte asupra pereţilor vas-
culari (creşterea sensibilităţii
vasculare la stimuli vasocons-
trictori)
- hormonii pancreatici - insulina, are efecte inotrop pozi-
tive, și glucagonul are efecte de tip
simpatic
- substanţele biologic active - reprezentate de histamină,
serotonină şi kinine biogene
- produc vasodilataţie locală şi
creşterea permeabilităţii vas-
culare
- peptidele natriuretice - au efecte directe asupra peretelui
vascular → vasodilataţie, creşterea
permeabilităţii vasculare