Sunteți pe pagina 1din 14

PARTICULARITĂȚILE KINETOTERAPIEI ÎN DIPLEGIA SPASTICĂ

INFANTILĂ

Student: Ciupitu Marius

CUPRINS

CAPITOLUL I - INTRODUCERE

1.1 Importanța recuperării neuromotorii precoce în diplegia spastică infantilă

1.2 Motivaţia alegerii temei

CAPITOLUL II – FUNDAMENTARE TEORETICĂ (Paralizia cerebrală


infantilă, forma diplegică)

2.1 Paralizia cerebrală - definiție

2.1.1Clasificări

2.2. Diplegia spastică infantilă

2.2.1 Incidență

2.2.2 Etiologie

2.2.3Tabloul clinic

2.2.4 Comorbidități

2.2.5 Diagnostic şi monitorizare

2.2.6 Evoluţie şi prognostic

2.2.7 Tratament complex

CAPITOLUL III - PARTICULARITĂȚI ALE TRATAMENTULUI


KINETIC ÎN DIPLEGIA SPASTICĂ INFANTILĂ

3.1. Metode de evaluare utilizate în kinetoterapie

3.1.1 Evaluarea controlului postural

3.1.2 Evaluarea tonusului muscular


3.1.3 Evaluarea funcției motorii

3.1.4 Examinarea reflexelor (primare, osteoarticulare, cutanate)

3.2 Obiective ale tratamentului kinetic

3.3 Mijlocele kinetoterapiei

3.3.1 Mijloace specifice

3.3.2 Mijloace nespecifice

3.3.3 Mijloace complexe

3.3.4 Metode de reeducare neuromotorie (Bobath, Vojta)

3.4 Participarea părinților la programul de terapie

3.5 Exemple de programe recuperatorii

CAPITOLUL IV - CONCLUZII

Bibliografie
Motivația alegerii temei
Tema lucrării de licență pe care am ales să o elaborez se intitulează “Particularitățile
kinetoterapiei în diplegia spastică infantilă”, determinat fiind în alegerea acestui titlu de o
curiozitate intelectuală și de conștietizarea faptului că o asemenea temă nu poate fi decât o
provocare.

Motivul care m-a determinat să aleg tema aceasta rezidă din dorința de documentare cu
privire la paraliziile cerebrale și la evidențierea modului în care kinetoterapia poate îmbunătății
viața micilor pacienți.

Curiozitatea intelectuală s-a conturat în cadrul cursurilor universitate sustinuțe la Facultatea


de Kinetoterapie din cadrul Universității Naționale de Educație Fizică și Sport, astfel că noțiunile
dobândite în urma audierii acestor cursuri mi-au conturat o viziune asupra acestui domeniu vast și
în același timp au surescitat dorința de a lucra cu copii cu paralizii cerebrale, deși sunt conștient că
evoluția lor motrică poate fi lentă, rezultatele dobândite în urmă ședințelor de kinetoterapie realizate
cu multă răbdare oferă satisfacție profesională.

Kinetoterapia, în cazul copiilor cu infirmitate motorie cerebrală, vizează două obiective


fundamentale, primul dintre aceastea urmărește controlul spasticității și dobândirea controlului
motor cât mai aproape de normalitate în vederea obținerii, pe cât posibil, a autonomiei, iar cel de-al
doilea vizează integrarea acestuia în cadrul familial și social.

Acestea sunt considerațiile care au stat la baza deciziei de a elabora o lucrare de licență cu
privire la “Particularitățile kinetoterapiei în diplegia spastică infantilă”.
CAPITOLUL II – FUNDAMENTARE TEORETICĂ

(Paralizia cerebrală infantilă, forma diplegică)

2.1 Paralizia cerebrală – definiție

Literatura de specialitate, globală și națională, propune mai mulți termeni prin care să
definească ansamblul de tulburări cerebrale neprogresive caracterizate prin anomalii de prostură și
motricitate, astfel că, din punctul meu de vedere, este utilă detalierea acestor termeni, pentru a
clarifica si preîntâmpina confuziile, adaptându-i la rigurozitatea limbii române și evitând traducerile
“mot-à-mot”.

În secolul XIX, William Jhon Little, descrie prentru prima oara diplegia spastică, cunoscută
timp îndelungat sub munele de boala Little, ca mai apoi în literatura anglo-saxonă să se
impământenească ternemul de “paralizie cerebrală” (cerebral palsy – CP).

“Termenul cerebral se referă la creier, iar termenul paralize se referă la pierderea sau
deteriorarea funcției motorii.

Paralizia cerebrală afectează zona motorie a stratului exterior al creierului (numit cortexul
cerebral), partea creierului care controlează mișcarea musculară”.1

Bobath se transpune într-un combatant al utilizării acestui termen deoarece consideră că în


această categorie de patologii “nu se poate vorbi de o paralizie propriu-zisă, de abolirea funcției
activității neuromusculare, ci de o formă anormală de postură și mișcare”.2

În Franța, Guy Tardieu, propune în anul 1955 termenul de “infirmitate motorie cerebrală”
(IMC), exprimând consecința unor leziuni cerebrale neereditare, premature și neevolutive care
determină deficiențe motorii predominante sau exclusive, sub forma unui handicap motor, definit
prin dezechilibre de mișcare și postură, ce pot fi însoțite de tulburări caracteristice ale funcțiilor
membrului superior. Prin acest termen, Guy Tardieu încearcă să realizeze o departajare a cazurilor
de paralizii spastice care nu au deficit de intelect sau care au intelectul apropiat de normalitate, și

1 https://www.ninds.nih.gov/Disorders/Patient-Caregiver-Education/Hope-Through-Research/Cerebral-Palsy-
Hope-Through-Research, 2018
2 National Institute of Neurological Disorders and Stoke (NINDS), Cerebral Palsy: Hope and through research,
(2006), NIH Publication No. 06-159
astfel au un prognostic bun de recuperare și integrare socială. Autorul propune termenul de
“infirmitate motorie de origine cerebrală” pentru toate acele cazuri în care este prezent, pe lang
deficitul motor și tulburari de ordin psihic.

O altă definire a acestor afecțiuni este dată de școala germană care optează pentru termenul
de “tulburare de mișcare de origine cerebrală”.

În literapura de specialitate din Romănia sunt utilizați o serie de termeni care vor să
definească aceste patologii cum ar fii, paralizie cerebrală, infirmitate motorie cerebrală sau
encefalopatie cronică infantilă.

Nicolae Robanescu, consideră că o denumire corectă ar fi aceea de “sechele ale


encefalopatiilor cronice infantile”, iar Dumitru Moțet descrie paralizia cerebrală ca fiind “o stare
patologică neevolutivă și cu o deficiență intelectuală de cele mai multe ori moderată, consecutivă
unei leziuni cerebrale perinatale a centrilor motori. Infirmitatea motorie cerebrală survine de cele
mai multe ori în ultimele luni de sarcină, în momentul neșterii sau în perioada neonatală, fiind
consecutivă suferințelor perinatale ale copilului, oricare ar fi cauza lor: infecție survenită în timpul
sarcinii, hopoxie sau anoxie în cursul nașterii, infecție a fătului, malformație cerebrală: atunci când
infirmitatea motorie cerebrală intervine în perioada de copil mic, ea se explică prin afecțiunile
dobândite: encefalită, meningită (infecția membranelor protectoare ale encefalului), sau un
traumatism cranian. Infirmitatea motorie cerebrală se caracterizează printr-o paralizie (diplegie,
hemiplegie sau tetraplegie), mișcari involuntare și anormale, o pierdere a echilibrului, o absență a
coordonării în mișcari și uneori prin tulburări neurologice, senzitive, senzoriale, mintale sau
nervoase (de auz, crize de epilepsie), iar gradul de incapacitate este extrem de variabil si merge de
la o ușoară neincemânare și mișcări stângace în mers până la o imobilitate completă”.3

Autorii Albu C., Albu M și Gherghuț A. definesc infirmitatea motorie cerebrală ca fiind “o
afecțiune determinată în mare parte de sechele ale encefalopatiilor cronice infantile, care au în
comun: tulburări ale motricității, obligatoriu alterări mintale și uneori fenomene comițiale. Astăzi
handicapul motor este sintetizat în trei grupe esențiale, corespunzătoare tulburărilor fiziopatologice:
a) spasticitate – sindrom piramidal caracterizat prin exagerarea reflexului de intindere în mușchi;
b) diskinezie – sindrom extrapiramidal manifestat în forme variate: atetoză, tremor, distonie,
rigiditate; c) ataxie – sindrom cerebelos produs prin leziunea cerebelului sau a legaturilor sale și
caracterizat prin tulburări ale coordonării și posturii”.4

Aceiași autori desifesc și paralizia cerebrală, prezentată ca fiind o “tulburare cronică de


postura și de mișcare provocată de lezarea sistemului nervos central; îmbină un grup de tulburări

3 Dumitru Moțet, enciclopedia de kt volumul 1


4 Albu …. Dictionar de kt
neurologice cronice, nonprogresive influnțate de procesul de creștere și dezvoltare, caracterizate
printr-un control motor neadecvat al motilității și posturii datorate unor leziuni ale sistemului nervos
central prouse în pecioada prenatală, în timpul nașterii sau în perioada perinatală”.5

Plecând de la toate aceste definiții, există un consens general asupra faptului că infirmitatea
motorie cerebrală se datorează unui sindrom de neuron motor central caracterizat printr: paralizie
(deficit motor întins) și pierderea capacității de a realiza mișcări voluntare, hipotonie de origine
piramidală, exagerarea reflexelor osteotendinoase, ștergerea reflexelor cutanate abdominale și
cremasteriene și nu în ultimul rând prezența sinkineziilor.

Prezența acestor leziuni de la nivelul neuronului motor central determină apariția unor
deficiențe senzoriale și senzitive, crize comițiale, tulburări vegetative, tulburari de comportament,
tulburări de vorbire, reprezentate de apraxie sau disartrie sau tulburări de comunicare.

2.1.1Clasificări

Scopul unei clasificări corecte a tuturor formelor de paralizie cerebrală este acela de a
individualiza pacienții, de a descrie problema specifică, de a realiza un prognostic corect și de a
orienta tratamentul, astefel că se impun două clasificări, dar între care există un grad de
interdependență.

Un prim mod de clasificare al paraliziilor cerebrale vizează modificarea tonusului muscular


(spastic, diskinetic, ataxic, atonic, mixt), iar un al doilea mod de clasificare se bazează pe
determinarea regiunilor anatomice afectate (diplegie, hemiplegie, tetralegie).

Forma spastică – este cea mai frecventă formă, cu aceasta fiind diagnosticați 70 – 80% din
totalul pacientilor. Leziunea predominantă este la nivelul sistemului piramidal, caracteristică este
hipertonia musculară, cu afectarea musculaturii flexoare, pronatoare și adductoare la membrele
superioare, iar la cele inferioare este afectată musculatura extensoare, fapt ce determină o postură
caracteristică.

Spasticitatea îngreunează mișcarea, viteza de execuție fiind lentă și cu dificultate, sau


uneori, chiar nu poate fi realizată. Ea determină adoptarea unor posturi incorecte, anormale, din care
copilul cu greu se poate mișca și îl privează de anumite mișcări, dezvoltându-se pe parcursul
timpului posturi și atitudini greșite care generează diformități.

5 Ibidem
“Spasticitatea este acompaniată de prezența reflexelor, tulburări de control postural,
echilibru sever afectat, sinergii ale extremităților flexoare ale membrelor superioare și sinergii ale
extremităților extensoare ale membrelor inferioare.

Odată dezvoltate pattern-urile de spasticitate, acestea nu se schimbă odată cu creșterea


copilului, dar se agravează din cauza consecințelor menifestate prin contracturi, înrăutățind
comportamentul motor.”6

Diplegia spastică, este cea mai întâlnită formă de paralizie cerebrală, în care atât partea
superioară cât și cea inferioară a corpului sunt afectate, doar că spasticitatea este mai accentuată la
membrele inferioare.

“Leucomalacia periventriculară este leziunea cea mai frecventă ce cauzează diplegia


spastică.”7

În primele 6 luni de la naștere, accentuarea fiziologică a tonusului musculaturii flexoare și


postura, sunt identice cu ale unui nou-născut normal, fapt ce determină absența semnelor specifice
spasticității, sau evidențierea cu greu a acestora.

Sugarul are capacitatea de a-și ridica în poziția corectă capul, și în cazul în care membrele
superioare nu-s afectate apare și reacția “parachute”, iar în cazul în care afectarea de la nivelul
acestora este ușoară, vor apărea și reacțiile de apărare, dar mai târziu, și pot fi dezvoltate
incomplet.

Abilitațile manipulative sunt mult mai puțin afectate decât aparatul locomotor.

Copilul poate avea și o deficiență mintală, dar care nu-i așa de severă ca în tetraplegie, iar
când apare, îngreunează dezvoltarea limbajului, dezvoltarea abilităților sociale și a altor domenii,
dar cu toate acestea, deficiența mintală este prezentă într-un număr foarte mic de cazuri. Există o
corelare între gradul deficienței fizice și cel al deficienței mintale și pot fi asociate deficiențe de auz,
de vedere, epilepsie, etc.

În perioada postnatală, majoritatea copiilor dezvăluia indicii asociate leziunilor cerebrale.


Cei mici pot prezenta stari de somnolență, hipotonie și sunt greu de hrănit sau sunt hiperactivi și
hipertoni. Aceste semne dispar și urmează o perioadă de 2 – 3 luni în care comportamentul copilului
este aproape de normalitate, fiind observate mici deficiențe motrice, mișcări spontane ale
membrelor inferioare, hipotonie, control redus al capului, reflexe primare determinate mult prea
ușor. Progresiv, stadiul în care musculatura este hipotonă este înlocuit cu distonie și mișcări
involuntare de amplitudine mare în momentul schimbării poziției.

6 Gabriela Petruț – Barbu, Copilul și motricitatea, Program de educare neuromotorie, pagina 51


7 Gabriela Petruț – Barbu, Copilul și motricitatea, Program de educare neuromotorie, pagina 51
Și în cazul în care brațele adoptă poziția specifică reflexului tonic cervical asimetric, rotația
capului spre stanga sau spre dreapta, exista posibilitatea să determine modificări de tonus la nivelul
membrelor inferioare. Copilul poate pedala numai cu membrul inferior de partea occipitală, iar
membrul inferior controlateral poate fi în extensie, care inițial se află într-un pattern de rotație
externă, dar după un timp, pattern-ul se schimbă într-unul spastic de extensie, adducție și rotație
internă, iar în majoritatea cazurilor apare timpuriu, înainte de 6 luni.

În fazele incipiente, când tonusul flexorilor are valori normale, membrele superioare și gâtul
nu sunt afectate sau afectarea este minimă, ceea ce-i permite copilului să se rostogolească pe o
parte. După această perioadă, în care copilul reușește să se rostogolească din decubit dorsal în
decubit ventral cu mare dificultate, el învață să realizeze asceastă mișcare doar folosindu-se de
membrele superioare, fară ca cele inferioare să participe la realizarea mișcării.

Mișcarea se realizează cu dificultate din cauza faptului că nu există rotația trunchiului în ax


și imposibilitatea flectării unuia dintre membrele inferioare și tracerea lui peste linia mediană, altfel
spus, nu poate disocia membrele inferioare. Deplasarea copilului se realizează din decubit ventral,
târându-se pe abdomen, prin succesiunea mișcărilor de abducție – flexie și adducție extensie.

În poziția așezat și decubit dorsal, membrele inferioare ale copilului pot fi puternic extinse,
iar în poziția decubit ventral, mișcările primitive pot persista.

Odată cu creșterea spasticității mușchilor extensori ai membrelor inferioare, târârea se


realizează tot mai greu, până ce devine imposibilă, astfel încât copilul se desplasează din decubit
ventral, cu membrele inferioare fixate în extensie, realizând o mișcare de tragere cu bratele în flexie,
mișcare ce determină spasticizarea mult exagerată a extensorilor membrelor inferioare, consolidând
modelul spastic descris de extensie, adducție și rotație internă.

Copilul are capacitatea să-și ridice capul din poziția decubit dorsal și să-și extindă brațele ca
să apuce un obiect. Nu poate menține poziția așezat sau în unele cazuri este chiar imposibil s-o
realizeze deoarece nu poate flecta șoldurile, iar membrele inferioare se vor încrucișa sau se vor
adduce, fapt de are ca și consecință posibilitatea menținerii poziției așezat în apropierea vârstei de
trei ani, sau mai târziu, dar poate menține aceasta poziție, cu sprijin, fără a prezenta vr-o
dificultatea, la o vârstă similară cu cea a unui copil fără probleme.

Dacă brațele sunt extinse, copilul se va sprijini în momentul în care-și pierde echilibrul.
Menținând poziția așezat cu sprijin pe palme, este capabil să se joace, să apuce sau să atingă un
obiect cu o singură mână, iar în cazul în care-și schimbă poziția, realizând extensia capului sau își
ridicarea membrelor inferioare și ducerea lor în abducție, nu o poate menține ci cade pe spate. În
unele cazuri răspunsul Moro pesistă, fapt ce duce la un răspuns îngreunat din partea copilul și-l
împiedică să pună palmele jos pentru a-și amortiza cărederea. Pentru că nu se poate sprijini pe
palme atunci când este în poziția așezat trebuie să compenseze prin flexia coloanei vertebrale și a
brațelor cu înclinarea posterioară a pelvisului, dezvoltându-se pe termen lung o cifoză structurală cu
hipertonia muschilor flexori ai coloanei toracale și ai umerilor.

Modelul poziției așezat se va schimba din cauză că-și folosește mâinile pentru a se sprijini,
astfel că apelând la un pattern de flexie amplificată a șoldurilor este posibilă realizarea abducției
soldurilor și a flexiei genunchilor. Odată cu creșterea copilului, ridicarea în ortostatism duce la
realizarea cu dificultate a extensiei șoldurilor, copilul ducându-și capul și umerii în extensie, pentru
a menține o poziție echilibrată, ceea ce va realiza o lordoză lombară compensatorie. Atât în
ortostatism cât și în timpul mersului crește co-contracția musculaturii genunchilor și a șoldurilor, ce
duce la “forfecarea” picioarelor, copilului utilizând excesiv mișcări compensatorii ale capului,
trunchiului superior și ale brațelor, în timp ce membrele inferioare sunt infelexibile și incapabile să
realizeze mersul. Copiii nu pot să mute greutatea corpului de pe un membru inferior pe altul și astfel
să realizeze mersul, având senzația de instabilitate ,pierzându-și echilibrul și rotația trunchiului.

Copiii cu diplegie spastică apelează la două modele de mers:

“1. flexia proeminentă a coloanei dorsale și anteversia pelvisului cu înclinarea trunchiului


posterior pentru a ridica un membru inferior și pentru a-l duce înainte, în vederea realizării unui pas,
pentru a transfera greutatea, copilul “aruncă” înainte corpul (mersul porumbelului)

2. flexia laterală alternativă a trunchiului din talie, pentru a duce membrele inferioare
înainte, caracteristică celor cu coloana dorsală dreaptă, lordoză lobară (din cauza spasticității
mușchilor flexori ai șoldului, în special ilio-psoasul). În timp ce o persoană normală merge cu
membrele inferioare mobile și cu o stabilitate relativă a trunchiului, acești copii au o mobilitate
excesivă a trunchiului și o rigiditate a membrelor inferioare.”8

Aproape toți copiii cu diplegie spastică merg pe vârfuri, din cauza faptului că flexia dorsală
a gleznei și a piciorului determină hipertonia întregii musculaturi flexoare a membrului inferior,
motiv pentru care ortostatismul și mersul nu pot fi realizate. Pentru a realiza mersul și ortostatismul,
pattern-ul inițial de spasticitate pe extensori cu inhibarea reciprocă a flexorilor a fost modificat, așa
încât membrele inferioare se află într-un model de flexie și extensie, co-contracție, astfel
realizându-se transferul de greutate de pe un picior pe altul și implicit mersul.

Hemiplegia este în general un sindrom piramidal putând exista cazuri în care sunt implicate
și componente extrapiramidale, care afectează doar partea stângă sau partea dreaptă a corpului,
caracterizată prin hipotonie la nivelul membrului superior și inferior.

8 Elena caciulan pagina 48


Cauzele hemiplegiei sunt variate, condiția unanimă de diferențiere este vârsta copilului,
astfel că în cazul unui nou-născut poate apărea din cauza prematurității, a travaliului prelungit sau
din cauza asfixiei la naștere, pe când la copilul mic ea se datorează convulsiilor sau encefalitei și
meningitei. Copilul care dobândește hemiplegia până la vârsta de 4 – 5 ani se încadrează în IMC /
PC, peste această vârstă simptomele sunt cele ale hemiplegicului matur.

Depistarea aceastei forme de paralizie cerebrală este ușor de realizat în primul stadiu al
vieții, copiii având tendința de a-și folosi doar hemicorpul sănătos, ignorându-l pe cel afectat.

Greșeala fecventă care duce adesea la întârzierea stabilirii diagnosticului și implicit la


începerea tratamentului în momentul în care hipotonia deja s-a fixat este asocierea lipsei folosirii
hemicorpului afectat cu tulburări de sensibilitate proprioceptivă cum ar fi stereognozia, determinată
de o minimă experiență senzitovo – senzorială și nu de leziuni piramidale.

Simptomatic, hemiplegia infantilă se caracterizează prin dezvoltare motorie întârziată, în


care echilibrul în așezat, ortostatism și mers este menținut cu dificultate sau nu poate fi menținut.

Spasticitatea afectează mobilitatea pasivă și activă și reduce inevitabil amplitudinea de


mișcare. Spasticitatea la nivelul membrului superior afectează musculatura flexoare, pronatoare,
adductoare și rotatoare internă, ceea ce determină poziția specifică astfle încât brațul este lipid de
torace, antebrațul în flexie pe braț și pronație, mâna în pronație și flexie, iar degetele sunt flectate
cu policele în adducție.

Lipsa echilibrului și a încrederii determinată de frica de a nu cădea, favorizează apariția


reacțiilor asociate care-s o consecință directă a creșterii spasticității hemicorpului afectat. În cazul
unui dezechilibru, copilul cade, sub imboldul reacției de integritate, pe partea hemicorpului
neafectat, pentru a-și proteja capul și fața. Copilul devine hiperactiv pe partea neafectată în timpul
reacțiilor de echilibrare și redresate pentru a fi compensate pe partea hemicorpului spastic.

Deplasându-se pe sol, copilul hemiplegic își rotește capul spre partea neafectată și târăște
membrul inferior și superior afectat. Întoarcerea din decubit dorsal în decubit ventral, o sealizează
pe partea afectată, pentru că-i este ușor să se folosească de brațul neafectat, dificultatea vine în
momentul când dorește să inițieze mișcarea spre partea sănătoasă din cauza retracției umărului
afectat. Când stă în așezat, întreaga parte spastică este în retracție, fapt pentru care activitățile în
întregime sunt realizate cu ajutorul membrelor controlaterale.

În ortostatism, greutatea corpului este susținută în mare parte de membrul inferior neafectat,
astfel încât copilul nu poate realiza extensia genunchiului și nu poate pune călcâiul pe sol în
momentul în care vrea să transfere greutatea corpului pe piciorul afectat așa încât lipsa unui tonus
normal al musculaturii extensoare a genunchiului provoacă tendința de a cădea, fapt ce se observă
foarte bine în momentul coborârii scărilor, acțiune pe care o realizează coborând întâi membrul
inferior spastic sprijinindu-se pe cel sănătos. Pattern-ul de abducție al întregului membrului inferior
afectat este specific hemiplegiei, așa încât poziția piciorului este în eversie, iar degetele sunt în
flexie plantară.

Când se află în ortostatism și se dezechilibrează posterior, copilul compensează


imposibilitatea de a transfera greutatea pe călcâiul piciorului afectat prin abducția membrului
inferior afectat și prin flexia articulațiilor acestuia.

Pe măsură ce învață să meargă, membrul inferior hemiplegic devine din ce în ce mai imobil
atunci când greutatea corpului este transferată pe el, exacerbându-se spasticipatea extensorilor, fapt
ce duce la realizarea sprijinului pe degete și nu pe întreaga talpă.

Extensia deficitară, nu-i dă voie copilului ca-n ortostatism și mers să treacă greutatea
corpului pe membrul inferior afectat. Când copilul vrea să așeze călcâiul pe sol, rotește spre
posterios pelvisul de partea afectată cu o flexie ușoară a șoldului.

Asociate hemiplegiei pot fii contracturi și diformități precum:

 deformări ale articulației pumnului și ale cotului, din cauza hipertoniei musculaturii
flexoare, însoțite de o deviație ulnară a articulației pumnului și pronația antebrațului

 adducția policelui

 varus equin și valgul equin la nivelul piciorului și al gleznei cu scurtarea tendonului


Ahilian

 scolioză, din cauza spasticității flexorilor trunchiului hemicorului afectat fapt care
generează ascenziunea bazinului de acceași parte

“Hemiplegia infantilă poate fi asociată cu următoarele simptome:

 strabismul, atrofia aptică, cataractă congenitală

 epilepsia focală sau secundar generalizată

 retardul mintal

 tulburari de vorbire și limbaj, corelate cu retardul mintal”.9

Tetraplegia afectează musculatura tuturor membrelor, a gantului și a trunchiului, fiind


posibil să predomine la nivelului unui hemicorp, iar etiologiile sunt în marea majoritate prenatale.
“În unele cazuri poate fi afectată și musculatura gurii, a faringelui și limba”.10

9 Zoltan pasztai pagina 89


10 Cerebral palsy Nadire – pagina 11
Din momentul în care musculatura devine spastică, copilul nu-și mai ridica sau menție capul
în poziție corectă, deficitar devine și echilibrul pe care nu-l mai poate menține, iar utilizarea
mâinilor și a brațelor este imposibilă. Când copilul este întins pe spate, se poate observa retracția la
nivelul umerilor și al cefei, iar o poziție distinctă a reflexului tonic cervical asimetric este dată de
rotația capului în partea în care spasticitatea predomină, în plus, această rotație a capului determină
și o asimetrie a membrelor și a trunchiului. Rotația trunchiului în aceeași parte cu capul și
rostogolirea acestuia este imposibilă din două motive, în primul rând intervine retracția umărului și
apoi este vorba de incapacitatea coloanei de a realiza rotația intersegmentară, în urma absenței
reacțiilor de redresare.

În decubit ventral, copilul nu poate realiza “postura păpușii”, ceea ce înseamnă că nu poate
să-și ridice capul și nu se poate sprijini pe brațe și pe mâini. Copilul poate să-și ridice capul pentru a
adopta “postura păpușii cu sprijin pe antebrațe” doar atunci când trunchiul și membrele inferioare
sunt extinse.

În așezat, copilul stă doar cu umerii, brațele și coloana vertebrală în flexie, d-asemena,
șoldurile și genunchii pot avea o poziție de flexie. În momentul în care încearcă să stea în
patrupedie, se flectează trunchiul și membrele inferioare.

La unii copii se dezvoltă reacții de redresare a capului, suprapuse cu activitatea tonică


reflexă, în timpul oricărei mișcări a capului într-o parte sau în alta, astfel că, în momentul în care
privește în sus când se afla în poziția așezat, copilul duce capul în hiperextensie, timp în care
trunchiul cade pe spate, fară a fi capabil să inițieze răspunsul Moro. În momentul când spasticipatea
musculaturii extensoare și a celei flexoare este exacerbată, în decubit dorsal și în decubit ventral,
pacientul poate sta în așezat mișcându-și capul în poziție intermediară, creând astfel un echilibru
între cele două zone de spasticitate. Copilul compensează flexia dezechilibrată a șoldurilor, prin
cifozarea coloanei vertebrale și hiperextensia capului și trunchiului, ajungând deasupra bazei de
sprijin, unde echilibrul este minim din cauza posturii de flexie și adducție a membrelor inferioare.

Copilului cu tetrapareză-i este imposibil să-și folosească mâinile pentru a se sprijini din
cauza spasticității musculaturii flexoare, astfel că în momentul când privește în jos, pacientul se lasă
moale și cade spre-nainte, din cauza spasticității flexorilor.

Dacă se constată faptul că pe partea dreaptă pacientul prezintă un răspuns tonic cervical
asimetric, învățând, poate să-și folosească brațul în scopul prinderii sau atingerii diferitelor obiecte.

Din cauza capului rotit pot apărea diferite deficiențe, precum asimetria trunchiului, scolioză,
înclinarea pelvisului și tendința de sprijin pe partea șoldului flectat.

Când copilul cu tetrapareză poate menține poziția așezat flectându-și complet șoldurile, are
capul și trunchiul înclinate anterior, iar brațele flectate. Menținerea brațelor pe langă trunchi fac
posibilă realizarea anumitor activități cu ajutorul mâinilor și a brațelor, iar în cazul în care
membrele inferioare sunt extinse și adduse nu este posibilă realizarea extensiei și departarea de
trunchi a brațelor, din cauza reflexului tonic cervical simetric.

Tetraplegia moderată permite dobândirea în timp a unor reacții de echilibru în pozițiile


așezat și pe genunchi, dar nu și în mers sau ortostatism. Există și cazuri în care mersul și
ortostatismul pot fi dobândite, doar că acestea sunt rare și numai în cazul în care copilul își folosește
mâinile și brațele în vederea compensării echilibrului prin sprijin.

În cazul tetraplegiei pot fi asociate diformități precum:

 scolioză sau cifo – lordoză

 subluzația se șold, care interesează de obicei doar una din articulații, foarte rar pe
ambele și are ca principale cauze:

 dezvoltarea insuficientă a articulației șoldului din cauză că n-a fost menținut


ortostatismul sau pentru că pacientul nu a mers vr-odată

 coxa – vara sau înclinarea bazinului din cauza spasticității asimetrice

 spasticipatea adductorilor de la nivelul membrelor inferioare cu poziționarea


acestora în rotație internă

Prin inițierea cât mai precoce a unui program kinetic, subluxația de șold poate fi evitată.

Forma ataxică este întâlnită rar, iar diagnosticul se determin[ cu greu în primele luni după
naștere, confundându-se adesea cu “floppy infant”.

În cele mai multe cazuri, tonusul scăzut ia forma unei atetoze (spasmele intermitente fiind
sau nu prezente), sau se transformă în spasticitate, și forte rar ia forma unei diplegii ataxice cu
spasticitare. Persisitența hipotoniei este un semn al faptului că pacientul va prezenta retard mintal de
diferite grade.

Acestei forme de paralizie cerebrală îi este caracteristică postura incorectă, trunchiul și


membrele inferioare prezentând dezechilibre așa încât posturile atigravitaționale se mențin cu greu
sau sunt imposibil de realizat, în timp ce membrele superioare nu prezintă disfuncții.

Un aspect foarte important este cel al normalitații intelectului.

Până la vârsta de un an și jumătate, poziția așezat nu poate fi menținută și este instabilă după
această vârstă, astfel că pacinetul este nevoit să adopte o bază mare de susținere pentru a o menține,
daca nu se instalează spasticitatea la nivelul membrelor inferioare, în acest caz, este întârziat
menținerea poziției.
Poziția bipedă și mersul sunt realizate tot cu o bază mare de susținere, dar numai după vârsta
de 3 ani.

Asociate cu cu forma ataxică sunt și dificultățile de vorbire, însoțite de grimase.

Forma diskinetică se consecința unei leziuni la nivelul ganglionilor bazali, la nivelul


tractului piramidal sau a sistemului extrapiramidal, caracterizându-se prin variații ale tonusului de
postură, manifestate prin fluctuații de hipotonie și hipertonie.