1. St. Nagy, Livia Bandici, Metode si procedee tehnologice.

Editura Universitatii din

Oradea, 2017.
2. Gh. Amza şi colab., Tehnologia materialelor, vol. I şi II. Editura Academiei
Romane, Bucureşti, 2003.
3. F. Anghel, I. Bestea, Tehnologii electromecanice. Aplicaţii practice, Universitatea
Politehnica Bucureşti, 2003.
4. L. Balteș, Ştiinţa şi ingineria materialelor, Tipografia Universităţii “Transilvania”
Braşov, 2004.
5. Şt. Nagy, Sisteme avansate în procesele de producţie, Editura Universităţii din
Oradea, 2011.
6. V. Petre, Tehnologie Electromecanică, Universitatea Politehnica Bucureşti, 1998.
7. T. Tudorache, Metode şi procedee tehnologice, Universitatea Politehnica Bucureşti,
2003.
Capitolul I. Noţiuni de bază privind metodele şi procedeele
tehnologice
1.1. Procesul de producţie
1.2. Procesul tehnologic
1.3. Fluxul tehnologic
1.4. Controlul tehnic de calitate
1.5. Alegerea variantei optime a procesului tehnologic
1.6. Elemente de normare tehnică în procesul tehnologic
1.7. Precizia de prelucrare a pieselor şi produselor. Toleranţe şi
ajustaje
1.8. Dimensiuni, abateri și toleranțe
Capitolul II. Proprietăţi ale materialelor
2.1. Proprietăţi ale materialelor şi încercări
2.2. Proprietăţi fizice
2.3. Proprietăţi electrice
2.4. Proprietăţi magnetice
2.5. Proprietăţi mecanice şi încercări
2.6. Proprietăţi chimice
2.7. Proprietăţi electrice ale materialelor electroizolante
2.8. Proprietăţi fizico-chimice ale materialelor electroizolante
2.9. Proprietăţi aluminiului
2.10. Proprietăţi cuprului
Capitolul III. Materiale utilizate în industrie
3.1. Materiale utilizate în construcţia de maşini
3.2. Metale şi aliaje folosite în electrotehnică
3.3. Materiale electroizolante utilizate în electrotehnică

Capitolul IV. Metode şi procedee tehnologice de prelucrare

mecanică la rece
4.1. Metode şi procedee de prelucrare prin aşchiere
4.2. Metode şi procedee de prelucrare a materialelor prin tăiere şi
deformare plastică la rece
4.3. Tehnologii neconvenționale
Capitolul V. Tehnologii inovative în procesarea materialelor
5.1. Tehnologia de tăiat cu plasmă
5.2. Sudarea prin frecare cu element rotitor
5.3. Sudarea Laser 2D şi 3D
5.4. Procedee de prelucrare nedistructivă a materialelor
5.5. Prelucrarea cu laser prin şoc
5.6. Procedeu de prelucrare prin presare inovativ
5.7. Procedeu de încălzire a lingourilor folosind magneţi
superconductori
5.8. Nanotehnologia
5.9. Tăierea cu jet de apă
5.10. Tehnologia sudării țevilor în mediu hiperbaric
5.11. Bio Nanotehnologia
5.12. Tehnologia procesării materialelor prin solidificarea cu
controlul suprafeţei de schimbare de fază
5.13. Grafenul
Capitolul VI. Coroziunea şi protecția anticorozivă a metalelor
şi a aliajelor

6.1 Coroziunea metalelor

6.1.1. Coroziunea chimică
6.1.2. Coroziunea electrochimică
6.2. Protecţia anticorozivă a metalelor şi a aliajelor
1.1. Procesul de producţie
Procesul de producţie poate fi definit ca totalitatea
acţiunilor ce au loc într-o firmă, realizate cu ajutorul
diferitelor maşini, utilaje sau instalaţii prin procesarea
materiilor prime, materialelor sau a altor componente cu
scopul transformării lor în produse, lucrări sau servicii cu
anumită valoare de piaţă.
Componenta principală a unui proces de producţie o
constituie:
- procesele de muncă;
- procesele industriale.
 Procesul de producţie, ca sistem de producţie, poate fi
definit și ca un proces destinat să transforme un set de
elemente, denumite intrări.
Din acest punct de vedere, procesul de producţie poate
fi definit prin trei componente:
- intrări (materii prime);
- ieşiri (produs finit);
- realizarea procesului de producție (transformarea
materiilor prime).
Sistemul de producţie poate fi reprezentat astfel:

Transforma
rea
INTRARE materiilor IEŞIRE
Materii prime Produs finit
prime

Figura 1.1. Sistemul de producţie

 Procesul de producție poate fi clasificat după cinci
criterii:
a) în raport cu modul în care participă la executarea
diferitelor produse, lucrări sau servicii:
- procesele de muncă de bază, sunt acele procese care au
ca scop transformarea diferitelor materii prime și materiale în
produse, lucrări sau servicii care constituie obiectul activității
de bază a firmei;
- procesele auxiliare sunt acelea care prin realizarea lor
asigură obținerea unor produse sau lucrări care nu constituie
obiectul activității de bază a firmei;
- procesele de muncă de servire au ca scop executarea
unor servicii productive care nu constituie obiectul activității
de bază sau activității auxiliare, dar care prin realizarea, lor
condiționează buna desfășurare atât a activității de bază, cât și
a celor auxiliare.
b) în raport cu modul de execuție:
- procese manuale;
- procese manual mecanice;
- procese de aparatură.

c) în raport cu modul de obținere a produselor finite din

materii prime:
- procese de muncă directe, atunci când produsul finit se obține
ca urmare a efectuării unor operații succesive asupra aceleași
materii prime;

- procese sintetice, atunci când produsul finit se obține din mai

multe tipuri de materii prime după prelucrări succesive;

- procese analitice, când dintr-un singur fel de materii prime se

obține o gamă largă de produse.
d) în raport cu natura tehnologică a operațiilor efectuate:
- procese chimice;
- procese de schimbare a configurației sau formei;
- procese de ansamblu;
-procese de transport.

e) în raport cu natura activității desfășurate:

- procese de producție propriu-zise, formate din diferite operații
tehnologice;
- procese de depozitare;
 Managementul activității de producție se află
într-o dependență directă față de tipul producției.

Prin tip de producție se înțelege o situație

organizatorică și funcțională a firmei, determinată de:
- nomenclatura produselor fabricate;
- volumul producției executate pe fiecare poziție din
nomenclatură;
- gradul de specializare a firmei, a secțiilor și locurilor de
muncă;
- modul de deplasare a diferitelor materii prime,
materiale, semifabricate de la un loc de muncă la altul.
 Elementele care definesc şi caracterizează tipul de
producţie sunt:
- cantitatea produselor fabricate;
- ciclul de fabricaţie;
- nomenclatura fabricatelor;
- tipul utilajelor folosite şi al SDV-urilor (Scule,
Dispozitive, Verificatoare);
- modul de amplasare a utilajelor;
- tipul de semifabricat;
- reglarea sculelor la dimensiune;
- calificarea personalului;
- indicatorii tehnico-economici precum și pregătirea
fabricaţiei.
 Astfel, se disting trei tipuri de producție:
- producție de serie;
- producție de masă;
- producție individuală.

Producția de serie caracterizează firmele ce produc o gamă

mai largă de produse în cantități mari, mijlocii sau mici.
Piesele sunt executate în loturi şi serii care se repetă cu
regularitate după un interval de timp dat.
Nomenclatura produselor este mai redusă decât în cazul
producţiei individuale sau de unicate.
De exemplu: maşinile-unelte, mașinile electrice,
ventilatoarele, pompele, utilajele tehnologice de diferite tipuri
sunt fabricate în producţia de tip serie.
 Producția în masă este caracteristică firmelor care
produc o gamă redusă de tipuri de produse, iar fiecare tip de
produs se execută în cantități foarte mari, ex. utilaje,
autovehicule, piese de schimb etc.

În acest caz nomenclatorul fabricatelor este redus, ciclul

de fabricaţie riguros stabilit şi respectat, maşinile-unelte
sunt specializate şi speciale.

SDV-urile sunt speciale, echipamentele fiind amplasate

numai în ordinea succesiunii tehnologice a operaţiilor,
fabricaţia fiind organizată cu predilecţie în flux tehnologic.
 Producția individuală este caracteristică firmelor
care execută o gamă foarte largă de produse, fiecare fel
de produs fiind unicat sau executându-se în cantități
foarte reduse.
Acest tip de producţie se caracterizează prin
fabricarea unui număr foarte mic de produse de acelaşi
fel, fie de unicate, SDV-urile folosite fiind universale.
În acest caz este oportună utilizarea maşinilor-unelte
cu comandă numerică.
 Pregătirea fabricației cuprinde: pregătirea tehnică,
pregătirea materială și lansarea în fabricație.

Pregătirea tehnică a fabricației presupune

parcurgerea următoarelor etape:
- proiectarea tehnologiei de execuție a produsului;
- proiectarea sculelor, dispozitivelor și
verificatoarelor (SDV) necesare;
- execuția și omologarea SDV-urilor;
- realizarea, experimentarea și omologarea
prototipului;
- proiectarea produsului;
- realizarea și omologarea seriei zero.
 Pregătirea materială a fabricației se face în
conformitate cu consumurile specifice stabilite în faza de
pregătire a fabricației.
Lansarea în fabricație constituie ultima etapă a
pregătirii fabricației și constă în lansarea comenzilor de
fabricație în secțiile de producție, fiind urmată de
defalcarea lucrărilor pe resursa umană și utilaje.
 1.2. Procesul tehnologic
Procesul tehnologic reprezintă aceea parte a procesului de
producţie în cadrul căreia se modifică starea calitativă a obiectului
producţiei sau a diferitelor părţi componente ale acestuia (piese,
subansamble şi ansamblul general).
Alegerea procesului tehnologic trebuie să asigure atingerea
următoarelor obiective:
- realizarea performanţelor impuse asupra produsului;
- realizarea volumului de producţie stabilit;
- un consum minim de materiale;
- obținerea unui produs cu aspect comercial corespunzător etc.
 Atingerea acestor obiective presupune:
- organizarea corespunzătoare a procesului de fabricaţie;
- adaosuri de prelucrare cât mai mici;
- folosirea celor mai adecvate SDV-uri;
- divizarea operaţiilor complexe în operaţii elementare,
care permit specializarea forţei de muncă şi folosirea eficientă a
utilajelor;
- optimizarea ciclului de fabricaţie în scopul reducerii
timpului global de producţie;
- alegerea celor mai eficiente procedee şi mijloace de
control etc.
 Procesul tehnologic poate fi:
- Proces de elaborare pentru obţinerea de metale sau
aliaje industriale;
- Proces de prelucrare pentru obţinerea de
semifabricate sau piese prin modificarea formei şi a
dimensiunilor;
- Proces de tratament în decursul cărora se modifică
proprietăţile fizico-chimice ale materialului.
Principii tehnologice de bază:
- Tehnologicitatea este principiul pe baza căruia se alege
forma piesei şi a materialului astfel încât procesul tehnologic să
fie cât mai simplu;
- Interschimbabilitatea este principiul conform căruia o piesă
trebuie să permită oricând înlocuirea cu alta de acelaşi fel;
- Optimizarea tehnico-economică este un principiu potrivit
căruia un proces tehnologic trebuie să conducă la obţinerea
caracteristicilor tehnice impuse produselor cu cheltuieli minime.
 Organizarea procesului de execuţie permite asigurarea unei
producţii ritmice cu eficienţă ridicată şi presupune:
- stabilirea caracterului producţiei;
- stabilirea numărului de utilaje, gradul de încărcare al
acestora, numărul de muncitori şi gradul lor de calificare;
- - calculul productivităţii muncii cu ajutorul relaţiei:
Q = c/t ;
unde: c - este costul unei anumite cantităţi de produse,
t - timpul consumat pentru prelucrarea lor;
- calculul costului piesei sau al produsului;
- estimarea eficienţei economice a procesului tehnologic
adoptat.
 Produsul reprezintă obiectul producţiei inclus în
nomenclatorul producţiei firmei.
În practică s-a constatat că evoluţia vânzărilor şi profiturilor
aduse de un produs nu sunt identice pe întreaga durată de viaţă a
acestuia.

A fost introdus, astfel, conceptul de ciclu de viaţă al

produsului, bazat pe o metaforă care susţine că „produsul este
privit ca o persoană ce se naşte, se dezvoltă, îmbătrâneşte şi în cele
din urmă moare”.

J. Dean în 1950 şi Th. Levitt 1965, au considerat noţiunea

„Conceptul de ciclu de viaţă”, ca fiind perioada cuprinsă între
momentul generării noului produs-idee şi dispariţia lui de pe piaţă.
 În forma sa clasică, ciclul de viaţă al produselor este
reprezentat printr-o curbă în formă de „S” cu patru faze:
introducere, creştere, maturitate, declin (Figura 1.2.), 12.

Crearea

Declinul
Introducerea

Maturitatea
Creşterea

ΔT

Figura 1.2. Ciclul de viaţă al produsului 12

 V. Munteanu, C. Berenson consideră că în viaţa
produsului distingem două secvenţe principale:
1. Ciclul inovaţional, care include activităţile de
cercetare, când firma identifică o idee de produs nou şi
face mari investiţii;
2. Ciclul de dezvoltare economico-socială, cu cele
patru faze clasice.
Ciclul de viaţă al produsului defineşte modelul
schimbării, un model util pentru descrierea
caracteristicilor comune creşterii şi descreşterii vânzărilor
de-a lungul vieţii unui produs.
 Ciclul de viaţă al produsului este extrem de important
pentru portofoliul de produse pe care le produce o firmă.
De exemplu, dacă firma are mai multe produse aflate
în declin şi prea puţine în faza de introducere sau
creştere, ea are puţine şanse de supravieţuire.
Dacă are prea multe produse în faza de introducere
sau creştere şi puţine în faza de maturitate, care să-i
aducă profit, se va confrunta cu dificultăţi financiare,
întrucât va trebui să cheltuiască mult pentru a-şi promova
produsele pe piaţă.
 Managementul ciclului de viaţă este un proces de
management al întregului ciclu al produsului, de la
concepţia acestuia, trecând prin proiectare şi fabricaţie,
până la service şi retragere.

În sensul mai restrâns al vieţii comerciale a

produsului, prin managementul ciclului de viaţă se
înţelege elaborarea şi implementarea unei succesiuni de
strategii referitoare la identitatea produsului, politica de
preţuri, strategii de vânzări etc.
 Subansamblul, reprezintă o legătură, separabilă sau nu,
a unor părţi componente ale produsului.
Sub raport tehnologic, subansamblul reprezintă o parte
a produsului executată independent de celelalte părţi ale
sale.

Piesa (denumită deseori reper) reprezintă o parte a

produsului, executată fără operaţie de asamblare, adică este
un element primar al asamblării.

Operatia tehnologică reprezintă acea parte a procesului

tehnologic care se execută neîntrerupt la un singur loc de
muncă, asupra unui obiect sau a mai multor obiecte, de câte
un operator uman sau automat sau de către o echipă de
lucru (de ex. operaţia de stanţare a tolelor).
 Procesele tehnologice se pot elabora sub forma
proceselor: individuale, de grup, tipizate [39].

Procesele individuale se elaborează pentru o anumită

piesă, pentru un anumit subansamblu sau ansamblu. Nu
sunt economice deoarece varietatea obiectelor producţiei
fiind mare iar cantitatea lor fiind mică nu se pot utiliza
maşini unelte de înaltă productivitate, cu grad ridicat de
concentrare a operaţiilor.

Procesele de grup se elaborează pentru o grupă de

piese similare în privinţa caracteristicilor constructiv-
tehnologice.
 Procesele tehnologice tip se compun pentru câteva
piese sau subansamble asemănătoare din punct de vedere
al caracteristicilor constructive şi tehnologice.
Specific industriei constructoare de mașini procesele
tehnologice pot fi [39]:
- procese tehnologice de prelucrare mecanică;
- procese tehnologice de asamblare.

Procesul tehnologic de prelucrare mecanică prin

aşchiere cuprinde acea parte a procesului de producţie
legată nemijlocit de schimbarea formei geometrice a
semifabricatelor.
 Locul de muncă reprezintă aceea parte din suprafaţa
de producţie echipată cu utilajul corespunzător efectuării
lucrării realizate pe el.

Operaţia reprezintă aceea parte din procesul

tehnologic care se execută la una sau mai multe aşezări
ale piesei (legată de instalarea semifabricatului) la un
anumit loc de muncă.

Faza reprezintă aceea parte a operaţiei caracterizată

prin prelucrarea uneia sau mai multor suprafeţe dintr-o
singură aşezare şi poziţie, cu una sau mai multe scule şi
cu acelaşi regim de aşchiere.
 Trecerea se desfăşoară în timpul procesului de
îndepărtare a unui adaos de prelucrare la aceeaşi aşezare şi
poziţie a semifabricatului, inclusiv cu acelaşi regim de
aşchiere, fiind caracterizată printr-o singură valoare a
adâncimii de aşchiere.
Fazele şi trecerile se compun din mânuiri, care
reprezintă de fapt mişcările executate de operatorul uman
în timpul prelucrării sau în vederea pregătirii lucrării.

Mişcarea se consideră elementul ultim în care se poate

descompune un proces tehnologic.