1

Planificare, pregatirea si urmarire productie

OBIECTIV

Expertul va stabili functie de productia realizat, n perioada n care reclamanta a fost angajat, dac la nivelul unittii exista o planificare a productiei zilnice pentru fiecare salariat si functie de indicatori, comenzi- productie, dac exista o planificare a productiei la nivel de unitate.

Problema de interes este cine si ce face n acest sistem P.P.U.P. (Planificare, pregatirea si urmarire productie) si modul de
organizare efectiva a productiei si cum raspundem la obiectivul stabilit.
Sistemul planificare si urmarire productie asigura suportul pentru activitatile de programare si urmarire a productiei. Prin flexibilitatea sa, sistemul se poate aplica cu succes in diferite domenii, cu productie de serie sau de unicate, cu productie continua sau pentru lucrari si servicii. Principalele functii inglobate in acest sistem sunt: - Gestionarea tehnologiilor de fabricatie - Programarea si urmarirea productiei - Programarea si urmarirea consumurilor si a costurilor - Realizarea si incarcarea graficelor de productie pe baza resurselor utilizate (manopera, materii prime, utilaje) - Urmarirea calitatii produselor (AQ) Scop: - Scaderea costurilor de productie prin controlul mult mai bun al consumurilor; - Respectarea termenelor datorita disponibilitatii mult mai rapide a informatiei si posibilitatii de a planifica aprovizionarea si resursele; - Decizii mai bune datorita eliberarii persoanelor care conduc productia, de activitatile de rutina legate de obtinerea datelor si masurarii mult mai precise a costurilor;

Programarea si urmarirea productiei Toate activitatile care se desfasoara in fabricatia produselor sunt legate de notiunea generica de comanda interna. Aceasta poate fi un ordin de lucru, un plan de productie aprobat sau o comanda de la un departament din organizatie. cine si ce face ? Fiecare comanda interna specifica un executants au mai multi, un termen, faze de realizat, costul programat si alte detalii tehnice. De comanda interna se vor lega in sistem toate informatiile despre realizari si costuri. Principalele functii ale modulului P.U.P comenzi interne sunt: Gestionarea nomenclatoarelor de produse cine si ce face? - Articolele de produse sunt stocabile (produse sau semifabricate) - Acelasi articol poate fi privit in mai multe feluri; de exemplu, el poate fi si semifabricat si produs finit si vandut ca

2
atare; - La fiecare articol se poate specifica varianta tehnologica folosita pentru productie; Programarea productiei: cine si ce face? - Lansarea comenzilor interne si programarea consumurilor; - Rapoarte cu centralizarea articolelor de produs sau a consumurilor programate in vederea luarii deciziilor optime, care sa tina cont de termene, capacitate si disponibilitatea materialelor; Incarcarea graficului de productie: cine si ce face? - Se poate urmarii incarcarea graficului de productie atat din punct de vedere al materialelor si materiilor prime cat si din punct de vedere al semifabricatelor utilizate in procesul de productie; Urmarirea productiei: cine si ce face? Preluarea notelor de predare si a rapoartelor de lucru; Centralizarea acestora si compararea cu comenzile lansate; Se pot urmari comenzi pentru produse, semifabricate, lucrari, etc.; Se poate urmari productia discreta sau continua;

Rapoarte: cine, cum si ce face? - Program de fabricatie si incarcarea graficului de productie la nivel de atelier / sectie / intreprindere; - Stadiul productiei, pe diferite faze, centralizat sau detaliat; - Rapoarte privind costurile si incadrarea in cele planificate; - Rapoartele standard privind stocurile descrise anterior la aprovizionare se aplica si la stocurile de produse finite si semifabricate; Integrare: cine, cum si ce face? - inregistrarile in contabilitate se genereaza automat sau nu pe baza unor reguli prestabilite; Lansare si urmarire consumuri cine, cum si ce face? Principalele functii ale modulului de Programare Lansare Consumuri sunt: Gestionarea nomenclatoarelor de materiale: cine, cum si ce face? - Articolele consumate pot fi stocabile (materiale sau semifabricate Programarea consumurilor: cine, cum si ce face? - Pe baza articolelor de produs si a retetelor sau tehnologiei se calculeaza automat necesarul de materiale; - Se poate introduce si un necesar sau deviz calculat manual; - Se preiau in sistem inlocuirile de materiale sau diminuarile in vederea actualizarii necesarului; Urmarirea consumurilor: cine, cum si ce face? - Editarea on-line a bonurilor de consum; - Preluarea datelor despre consumuri direct de la magazii; - Se face automat rezervarea stocului pe perioada de timp dintre aprobarea consumului si scoaterea efectiva din magazie; - Se preiau toate datele necesare pentru contabilitatea costurilor inca din momentul inregistrarii consumului, in termeni accesibili utilizatorilor (consumator, comanda, etc.); Rapoarte: cine, cum si ce face? - Situatii detaliate si centralizate la diferite niveluri cu privire la consumurile programate sau realizate; - Toate rapoartele privitoare la stocuri, descrise anterior in acest document, se folosesc si pentru materiale (balante, fisa de magazie/fisa limita, etc.); Integrare: cine, cum si ce face? - Inregistrarile in contabilitate sunt generate automat pe baza de reguli prestabilite; Urmarirea calitatii produselor - (AQ) cine, cum si ce face? - Gestionarea caracteristicilor de calitate pentru materii prime, semifabricate si produse finite, valori prevazute si masurate; - Urmarirea calitatii se poate face atat pe loturi de materiale si materii prime necesare in procesul de productie, cat si pe loturi de fabricatie produse finite si semifabricate rezultate din procesul de productie; - Se poate definii corespondenta pe loturi intre produs finit, semifabricate si materiile prime folosite in procesul de productie;

Nota sumar

3 Programarea de ansamblu, care se realizeaza la nivelul conducerii societatii comerciale, trebuie sa fie flexibila si adaptabila. Aceasta cerinta este generata de factorii care actioneaza pe termen lung. Avem n vedere modificarile privind gustul si dorintele cumparatorilor, progresele din domeniul tehnologiei, descoperirea de resurse noi, sau epuizarea celor existente. Programarea de ansamblu trebuie, de asemenea, sa anticipeze modificarile n volumul de afaceri, pentru ca pe aceasta baza sa se poata adapta n mod corespunzator si capacitatile de productie. Toate acestea impun managerului si celor ce se ocupa cu conducerea productiei sa apeleze la metode stiintifice n programarea activitatii de productie, care sa permita o informare completa si rapida si adoptarea de solutii rationale si eficiente. Activitatea de programare a productiei cuprinde: a) programarea propriuzisa a productiei; b) lansarea n fabricatie; c) executia; d) urmarirea productiei. Programarea propriu-zisa a productiei vizeaza: a) elaborarea programelor de productie ale sectiilor, atelierelor, locurilor de munca; b) stabilirea parametrilor (normativelor) programarii productiei; c) determinarea momentului de intrare n fabricatie a fiecarui produs; d) stabilirea ordinii de executie a fiecarui produs, piesa sau reper, pe fiecare loc de munca. Lansarea n fabricatie cuprinde: a) elaborarea, multiplicarea si difuzarea documentatiei tehnice si economice n vederea trecerii la fabricatie; b) repartitia sarcinilor pe executanti, echipe si locuri de munca. Executia include: a) pregatirea executarii produselor la nivelul sectiilor, atelierelor si locurilor de munca; b) exploatarea rationala a utilajelor si instalatiilor. Urmarirea productiei cuprinde: a) asigurarea trecerii continue a obiectelor muncii prin sectii si ateliere, iar n cadrul acestora pe la locurile de munca; b) prentmpinarea aparitiei umor dereglari n procesul de productie; c) culegerea de informatii cu privire la stadiul ndeplinirii cantitative si calitative a productiei; d) compararea continua a sarcinilor de productie realizate cu cele planificate. Retinem ca mai sunt si alte directii de gndire care au influentat proiectarea sistemelor de productie, si care nu depind de tehnologia informatiei. Una din preocupari se refera la alocarea sarcinilor de productie pe posturi de munca, ntr-un sistem de productie n flux. Conceptia clasica este de a diviza munca de realizare a unui produs, privita ca ntreg, ntr-un numar mare de operatiuni individuale. Aceasta activitate are la baza ideea ca actiunile simple, repetitive, care rezulta din aceasta descompunere, sunt usor de nvatat de catre executanti, care pot sa obtina un, nivel foarte ridicat de ndemnare. O astfel de divizare a muncii prezinta doua dezavantaje. Avem n vedere, n primul rnd, ca daca descompunerea

4 activitatilor se face pe o linie de productie, apare problema perpetua a gasirii unei distributii optime a muncii ntre toti cei implicati, astfel nct activitatea sa se desfasoare echilibrat, adica munca sa fie mpartita n mod egal ntre operatori. n realitate, nu exista o lege a naturii care sa faca posibil asa ceva; ritmul de fabricatie este ntotdeauna influentat de operatiunea cu ciclul cel mai Iung, si n al doilea rnd, fragmentarea lucrarilor n sarcini individuale si mai putin semnificative poate sa-i demotiveze pe executanti. Aceasta este o extrema. La cealalta extrema, n loc de a se diviza ntreaga cantitate de munca pe un anumit numar de executanti, exista posibilitatea teoretica de a se repartiza fiecaruia dintre ei sarcina realizarii ntregii asamblari, de la nceput pna la sfrsit. Pentru a realiza cu succes acest lucru, trebuie ca fiecare operator sa fie dotat cu toate sculele si dispozitivele necesare executarii operatiunilor, precum si cu toate reperele si subansamblele componente. n sfrsit - dar nu mai putin important - se pune problema ca fiecare operator sa fie instruit pentru ntregul proces de asamblare. Desi sunt numeroase situatiile n care acest mod de lucru este imposibil de aplicat, exista si situatii n care se poate aplica. Unul dintre avantajele principale pe care l aduce acest tip de sisteme consta n sporirea calitatii, ca urmare a cresterii simtului de raspundere al oamenilor fata de realizarea produsului. Totusi exista alte doua modalitati de tratare ale acestei probleme, care au fost aplicate cu succes. Ele se situeaza undeva ntre limitele celor doua extreme prezentate anterior. n prima dintre ele, oamenii sunt mpartiti pe echipe, iar activitatea (privita ca ntreg) este repartizata fiecarei echipe n parte, n loc sa fie divizata n sarcini de lucru individuale. Existenta unui numar mic de astfel de grupuri permite o investitie mai mica n scule si echipamente, iar aprovizionarea cu repere si alte componente este mai usor de rezolvat. De asemenea, munca n echipa are o mai mare flexibilitate, comparativ cu linia de asamblare, iar acest fapt poate duce la un efect de motivare a personalului. n cea de-a doua abordare, care se bazeaza n mai mare masura pe dezvoltarea unei dotari adecvate, operatorul se deplaseaza n paralel cu subansamblul asupra caruia lucreaza, cu ajutorul unui mijloc de transport proiectat special, alegnd reperele si componentele necesare de la puncte de stocare fixe de pe traseul sau. Transportoarele conduse automat sunt comandate de obicei prin retele aflate sub nivelul pardoselii, iar n aplicatiile mai sofisticate rutele pe care le urmeaza pot fi diferite (pe la diverse puncte de aprovizionare), n functie de variatiile care apar la realizarea produsului. De exemplu, se apreciaza ca, la asamblarea motoarelor pentru automobile, cheltuielile de investitie cerute suplimentar fata de linia de asamblare clasica se compenseaza prin cresterea flexibilitatii.