Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
GIANINA-ANA MASARI
CUPRINS
I. CLARIFICĂRI ETIMOLOGICE.
ANALIZA INTERDEPENDENŢEI CONCEPTELOR SPECIFICE
TEORIEI ŞI METODOLOGIEI INSTRUIRII
OBIECTIVELE CURSULUI:
După studierea acestui curs, studenţii vor fi capabili:
▪ să argumenteze rolul formativ al disciplinei Teoria şi metodologia instruirii din perspectiva
competenţelor necesare viitoarelor cadre didactice;
▪ să argumenteze interacţiunea şi simultaneitatea principiilor didactice în practica instructiv-educativă
prin recunoaşterea acestora în diferite contexte educaţionale;
▪ să construiască logic şi corect obiective operaţionale raportându-se la tehnicile de operaţionalizare;
▪ să clasifice mijloacele de învăţământ după diverse criterii;
▪ să analizeze comparativ esenţa, variantele şi modul de utilizare a principalelor metode de instruire;
▪ să analizeze sistemic formele clasice de organizare a procesului de învăţământ;
▪ să exerseze actul proiectării didactice prin elaborarea unor proiecte corespunzătoare fiecărui tip de
lecţie.
EVALUARE:
Cuantificarea notei finale:
Stabilirea notei a. evaluare finală (examen scris, 2 ore) 50%
finale (procentaje) b. evaluare pe parcurs (teme de lucru obligatorii) 50%
* pentru fiecare formă de evaluare, în parte, trebuie obţinută nota minimă ( cinci)
Evaluare finală: subiectele de examen vor fi selectate din conţinuturile unităţilor tematice, temele de
reflecţie şi aplicaţiile cursului.
Evaluare pe parcurs: întocmirea celor trei teme obligatorii (tratarea tuturor sarcinilor este obligatorie) şi
predarea acestora la datele stabilite în cadrul primei întâlniri organizatorice.
I. CLARIFICĂRI ETIMOLOGICE.
ANALIZA INTERDEPENDENŢEI CONCEPTELOR SPECIFICE TEORIEI ŞI
METODOLOGIEI INSTRUIRII
Ce înseamnă instruire? Dar teoria şi metodologia instruirii? Cine sunt actorii procesului de
instruire? Care sunt caracteristicile definitorii, funcţiile acestuia? Care sunt modalităţile de realizare?
Care sunt avantajele şi dezavantajele? Didactica este acelaşi lucru cu teoria şi metodologia instruirii?
De ce este nevoie de o teorie şi metodologie a instruirii? Acestea sunt doar câteva întrebări la care vom
încerca să răspundem pe parcursul acestei unităţi de curs. Aşadar, pentru a defini teoria şi metodologia
instruirii trebuie să ne oprim mai întâi asupra conceptelor fundamentale cu care operează această
ştiinţă pedagogică ce se ocupă de instruirea şcolară ca teorie şi metodologie, termeni incluşi în însuşi
numele ei: teorie, metodologie, instruire.
5
GIANINA-ANA MASARI
6
TEORIA ŞI METODOLOGIA INSTRUIRII
C. Moise definea teoria instruirii ca “un corp coerent de explicaţii, sistematizări şi norme
privind proiectarea şi înfăptuirea sistematică a introducerii omului în cultura umanităţii”. S. Cristea (2000,
p. 366) preciza că “împreună cu teoria educaţiei – care analizează conceptele pedagogice de bază […]
– teoria instruirii formează nucleul epistemic tare al ştiinţelor educaţiei, activat la nivelul pedagogiei
generale. Ea vizează deopotrivă teoria instruirii şi metodologia instruirii sau, mai corect spus,
cercetează teoria instruirii pentru a optimiza practica instruirii”. Un punct de vedere apropiat întâlnim şi
la R.B. Iucu, care preciza că “didactica a fost asociată în ultima vreme atât cu teoria instruirii – fapt
motivat de obiectul comun de studiu, cât şi cu teoria învăţământului, prin faptul că ambele studiază într-
un ansamblu coerent componentele procesului de învăţământ. Învăţământul este conceput ca fiind
forma cea mai organizată de realizare a instruirii şi educaţiei”.
Teoria instruirii se focalizează prioritar în limitele procesului de învăţământ deoarece cea mai
organizată formă a instruirii este însuşi procesul de învăţământ. Calităţile unei teorii a instruirii reflectă
capacitatea acesteia de: predicţie (care este realitatea specifică a educaţilor); proiectare (ce trebuie
învăţat şi coerenţa conţinuturilor vehiculate şi raportate la categoria specifică de vârstă); organizare;
metodologică; eficientizare şi de cercetare.
În scopul facilitării informaţiilor prezentăm, pe scurt, principalele concepte utilizate în domeniu.
7
GIANINA-ANA MASARI
8
TEORIA ŞI METODOLOGIA INSTRUIRII
Metoda didactică. Etimologia termenului “metodă” derivă din combinaţia a două cuvinte
greceşti (odos= drum, cale şi metha= spre, către) şi are sensul de “drum către…” sau “cale spre…”. Cu
alte cuvinte metoda este drumul către atingerea obiectivelor, îndeplinind astfel un rol polifuncţional
(poate simultan sau succesiv să atingă mai multe obiective). Pe baza metodei se prezintă şi
vehiculează conţinuturi informaţionale. În baza funcţiilor specifice pe care le îndeplineşte la nivel
cognitiv, formativ-educativ, motivaţional, instrumental şi normativ, ea se corelează cu celelalte
componente ale instruirii devenind, astfel, o cale eficientă de desfăşurare a procesului de predare-
învăţare-evaluare. Tipologia metodelor didactice va fi tratată într-un capitol separat.
Procedeul didactic are o arie mai limitată de acţiune, reprezintă un detaliu sau o componentă
a metodei. Procedeul didactic arată modul de aplicare a metodelor pe secvenţe, altfel spus
desemnează operaţiile subordonate acţiunii declanşate la nivelul metodei didactice. Dacă strategia
didactică se adresează unei activităţi, iar metoda unei acţiuni a acesteia, atunci procedeul vizează o
operaţie a acţiunii respective. De exemplu, explicaţia poate fi doar un procedeu în cadrul metodei
exerciţiului sau demonstraţia poate fi un procedeu în cadrul metodei explicaţiei. În funcţie de exigenţele
exterioare, pot interveni mutaţii între metode şi procedee, încât uneori metoda poate deveni procedeu şi
invers. Eficienţa unei metode este dată de capacitatea de selectare şi adecvare, nivelul de calitate,
gradul de îmbinare şi ordonare a procedeelor specifice operaţiilor predării, învăţării şi evaluării. Prin
raportarea la aceste operaţii, I. Cerghit (1984) propune o clasificare a procedeelor după funcţiile
îndeplinite; astfel, sunt procedee de organizare, de captare a atenţiei, de reactualizare, de comunicare,
de învăţare euristică, de esenţializare a conţinutului, de exersare, de dirijare a învăţării, de demonstrare,
de stimulare a învăţării, de transfer, de diferenţiere a învăţării, de evaluare. Rezultă, astfel, că între
strategia didactică, metode şi procedee există strânse interacţiuni.
Mijloacele de învăţământ reprezintă un element al strategiei didactice, pot fi antrenate
diversificat ca auxiliare şi desemnează ansamblul de instrumente materiale ce facilitează transmiterea
de cunoştinţe, formarea de priceperi, deprinderi şi competenţe, evaluarea unor achiziţii şi valorizează
aplicaţiile practice din cadrul procesului didactic. În sens fizic, mijloacele de învăţământ aparţin laturii
tehnice ce intră în dotarea instituţiei şcolare, iar în sens funcţional reprezintă acel produs informatic ce
are valoare formativă. Pentru a nu se confunda mijlocul de vehiculare a informaţiei, unii autori fac
distincţia între materiale didactice (obiecte naturale, truse, jocuri, unelte, instalaţii, mulaje, produse, fişe
de lucru, ilustraţii, documente, portrete, tablouri, albume, colecţii tematice, hărţi, diagrame, planşe,
dispozitive, filme, montaje audio-video, produse informatice etc.) şi mijloace tehnice de învăţământ
(calculator, aparate video, retroproiector, televizor, simulator etc.).
Modul de organizare a învăţării nu trebuie confundat cu formele de organizare a procesului
de învăţământ (didactice - pe clase, sisteme şi unităţi şi extradidactice). Majoritatea situaţiile de instruire
au ca fond organizatoric activitatea cu întreaga clasă, însă se pot distinge, în mod evident, activităţile
frontale, pe grupuri mici şi munca independentă.
În psihologie, învăţarea umană este definită ca o schimbare în comportamentul individual ca
urmare a unei experienţe proprii, “o formare a comportamentelor noi” (B. F. Skinner).
În cadrul procesului de învăţare se întâlnesc două tipuri de forţe: cele care facilitează schimbarea
(cadrul didactic) şi cele care suportă schimbarea implicându-se activ în actul de transformare
individuală. În literatura de specialitate sunt cunoscute două accepţiuni ale procesului de învăţare:
învăţarea ca proces şi învăţarea ca produs:
9
GIANINA-ANA MASARI
- învăţarea ca proces conduce la elaborarea unor produse noi şi care devin puncte de plecare şi
mecanisme interne ce vor fundamenta noi acte de învăţare;
- învăţarea ca produs apare ca un ansamblu de produse noi (cunoştinţe, priceperi, noţiuni,
modalităţi de gândire, atitudini şi comportamente), rezultate din activitatea procesuală.
Pentru a parcurge toate treptele specifice unei învăţări eficiente (receptarea, înţelegerea,
memorarea, păstrarea şi actualizarea informaţiilor învăţate) trebuie valorificaţi optim atât factorii interni
cât şi cei externi.
Sistemul de învăţământ reprezintă principalul subsistem al sistemului de educaţie, care cuprinde
ansamblul instituţiilor specializate, organizate formal şi nonformal, în vederea proiectării conţinuturilor şi
metodologiilor specifice pentru realizarea funcţiilor educaţiei.
Definirea şi analiza sistemului de învăţământ presupune avansarea a cel puţin unui criteriu de
referinţă, şi anume gradul de generalitate angajat. Astfel, în sens larg, identificăm, în Dictionnaire
encyclopédique de l'éducation et de la formation (1994, p. 956), următoarea definiţie: "ansamblul
instituţiilor care participă la organizarea arhitecturii şcolare, adică la derularea generală a studiilor pe
cicluri, orientări, filiere etc.". În sens restrâns, Dicţionarul de pedagogie (2000) ne oferă următoarea
accepţiune: „sistemul de învăţământ include ansamblul instituţiilor şcolare, organizate la nivel primar,
secundar, superior, pe diferite trepte şi cicluri de instruire şi educaţie”.
Procesul de învăţământ reprezintă principalul subsistem al sistemului de învăţământ. Pentru
definirea procesului de învăţământ prezentăm două perspective:
- din perspectiva didacticii moderne, procesul de învăţământ este definit ca o activitate de
predare-învăţare în care atribuţiile prioritare revin cadrului didactic, focalizat pe relaţia predare-
învăţare.
- din perspectiva didacticii postmoderne, procesul de învăţământ este conceput ca o activitate de
predare-învăţare-evaluare şi centrat pe realizarea obiectivelor şi a interdependenţei dintre
obiective-conţinuturi-metodologie-evaluare.
Reamintim componentele procesului de învăţământ: obiectivele procesului de învăţământ,
resursele umane, conţinutul învăţământului, metodele de instruire şi autoinstruire, mijloacele de
învăţământ, formele de organizare şi desfăşurare a procesului de învăţământ şi resursa timp.
Teoria şi metodologia instruirii face parte integrantă din categoria disciplinelor pedagogice
fundamentale, care împreună cu Teoria şi metodologia curriculumului şi Teoria şi practica evaluării,
alcătuiesc nucleul sistemului ştiinţelor educaţiei şi sprijină fundamentarea teoretică şi optimizarea
metodologică a ştiinţelor particulare şi ale educaţiei interdisciplinare. Interacţiunile sale directe sunt, pe
verticală, cu Introducerea în pedagogie, iar pe orizontală cu Teoria şi metodologia curriculumului şi
Teoria şi practica evaluării educaţionale. Desigur, interacţionează prin schimburi informaţionale şi
metodologice şi cu celelalte ştiinţe ale sistemului.
A apărut în societatea umană ca necesitate de optimizare a învăţării în sens de informare şi,
mai ales, de formare în raport cu nevoile de integrare socială. Formând nucleul educaţiei şi, într-un fel,
condiţionând calitatea acesteia, scopul teoriei şi metodologiei instruirii constă în asimilarea ştiinţei,
10
TEORIA ŞI METODOLOGIA INSTRUIRII
11
GIANINA-ANA MASARI
exacerbată, ea fiind de dorit să fie depăşită prin reconsiderarea rolului elevului ca partener activ şi
responsabil în actul propriei sale formări, ca şi prin reprezentarea clasei ca mediu educogen de
referinţă.
Istoria didacticii reflectă evoluţia concepţiilor despre învăţare şi învăţământ, proiectate pe fondul
dezvoltării doctrinelor pedagogice şi a instituţiilor şcolare. Aşa cum preciza S. Cristea (2000, p.98),
“fundamentarea didacticii, în cadrul unui discurs pedagogic autonom, implică parcurgerea a trei etape
distincte, prelungite în planul interpretărilor actuale până la nivelul teoriei curriculumului”:
1) etapa didacticii tradiţionale, de tip magistrocentrist (secolele XVII-XIX):
a. accent pe activitatea de predare;
b. sursa principală a cunoaşterii: percepţia;
c. tip de învăţare: dirijare autoritară.
2) etapa didacticii moderne, de tip psihocentrist sau sociocentrist (sfârşitul secolului al XIX-lea –
prima jumătate a secolului al XX-lea):
a. accent pe activitatea de predare-învăţare;
b. sursa principală a cunoaşterii: acţiunea determinată psihologic (curentul psihocentrist) sau
social (curentul sociocentrist);
c. tip de învăţare: dirijare psihologică sau socială.
3) etapa didacticii postmoderne, de tip curricular (a doua jumătate a secolului al XX-lea):
a. accent pe activitatea de predare-învăţare-evaluare;
b. sursa principală a cunoaşterii: acţiunea determinată psihosocial, interiorizată deplin prin
strategii adecvate (curentul tehnocentrist);
c. tip de învăţare: autodirijare psihosocială.
12
TEORIA ŞI METODOLOGIA INSTRUIRII
Elveţianul Johann Heinrich Pestalozzi este autorul unui sistem de idei pedagogice prin care
oferă răspunsuri la problemele principale ale didacticii: scopul şi esenţa educaţiei, principiile educaţiei,
rolul familiei şi, în special, al mamei în educaţia copiilor, rolul muncii în educarea copiilor.
Johann Friedrich Herbart s-a remarcat şi prin fundamentarea didacticii pe psihologie şi etică. El
s-a impus în didactică cu o serie de idei noi, cum ar fi: importanţa didacticii ca ştiinţă pentru profesor şi
necesitatea studierii organizate a acesteia; rolul formării şi cultivării interesului – ca motor al dezvoltării
personalităţii; dezvoltarea caracterului moral ca scop al educaţiei; raţionalizarea procesului de predare
prin delimitarea unei succesiuni de momente, fundamentate psihologic, în desfăşurarea lecţiei etc.
Friedrich Adolph Wilhelm Diesterweg, “învăţătorul învăţătorilor germani”, are meritul de a
fundamenta didactica ca ştiinţa a învăţământului educativ care asigură informarea şi formarea copilului.
El a promovat o instruire activă, care să ţină seama de particularităţile individuale ale elevului şi o
cunoaştere prin intuiţie care dezvoltă raţiunea.
Konstantin Dmitrievici Uşinski, deşi s-a ocupat mai mult de problematica învăţământului
elementar, pleda pentru statutul didacticii ca unitate între teorie şi practică.
S. Cristea (2000, p. 99) subliniază dubla funcţie pedagogică pe care didactica generală, în
calitatea sa de teorie a procesului de învăţământ, o îndeplineşte:
1) funcţia normativă, ce intervine atât la nivel epistemologic, prin teoria care stă la baza didacticii
generale, stabilind dimensiunea funcţională – structurală – operaţională a activităţii de predare-
învăţare-evaluare;
2) funcţia prescriptivă, ce intervine la nivel praxiologic, prin teoria aplicată în cadrul metodicii diferitelor
discipline de învăţământ, şi care stabileşte “condiţiile ierarhice” ale activităţii de predare-învăţare-
evaluare şi posibilităţile tehnologice de proiectare şi de realizare a acestora în sens tradiţional,
modern şi postmodern.
Astfel, funcţiile pedagogice exercitate evidenţiază capacitatea acestei ştiinţe, didactica
generală, de a fi o teorie care asigură analiza articulată şi coerentă a conceptelor de bază
indispensabile pentru explicarea şi înţelegerea procesului de învăţământ.
13
GIANINA-ANA MASARI
14
TEORIA ŞI METODOLOGIA INSTRUIRII
Didacticile specialităţilor/metodicile
15
GIANINA-ANA MASARI
TEME DE REFLECŢIE
APLICAŢII
TEMĂ OBLIGATORIE:
1. Definiţi Teoria şi metodologia instruirii prin raportare la cele trei concepte ce îi compun
numele.
16
TEORIA ŞI METODOLOGIA INSTRUIRII
17
GIANINA-ANA MASARI
Încă din faza empirică a ştiinţei educaţiei s-au conştientizat normele didactice. C. Cucoş (2002,
p. 55) sublinia rolul acestora: „norma didactică se constituie ca fiind expresia unor acumulări de
experienţe paideutice exemplare. Dacă totul s-ar pierde şi nimic nu s-ar relua, atunci cele mai multe
gesticulaţii educative s-ar consuma în reinventări ale unor procedee care au mai existat. [...] ceea ce s-a
dovedit a fi bun să se tezaurizeze şi să se păstreze. Tocmai la acest aspect se referă principiul
didactic”. În secolul al XVII-lea, pedagogogul ceh Comenius (J.A. Komensky) a nuanţat un număr
considerabil de imperative (vezi Didactica magna), ce au constituit baza actualelor principii didactice.
Trebuie subliniat faptul că prezentele principii didactice au suferit ajustări continue.
Cât despre necesitatea şi motivarea acestora în literatura de specialitate, se remarcă fie prezenţa
bunului simţ, fie concepţia filosofică specifică fiecărui autor. Translarea spre psihologia cunoaşterii, şi, în
mod special, a învăţării, justifică cel mai bine prezenţa acestora. Însă referitor la fundamentarea
ştiinţifică a principiilor instruirii, acestea nu pot fi limitate doar la viziunea psihologică, cunoscându-se
determinarea interdisciplinară a educaţiei.
Deşi nu apar explicit în proiectarea activităţilor didactice, principiile didactice reglează
permanent întreaga acţiune de transformare a obiectivelor în rezultate de calitate şi conturează criteriile
optimizării procesului de învăţământ în conţinut şi strategii.
Din aprofundarea acestor aspecte se poate clarifica relaţia principiu-normă-regulă în scopul
evitării limitării sau confundării bazei logice (lege, principiu) cu cea procedurală (normă, regulă) în
construcţia, interpretarea şi realizarea procesului de instruire. Astfel, pe baza celor enunţate putem
aprecia că principiile didactice reprezintă, în sens larg, axiome procedurale ale pedagogiei, iar în sens
restrâns pot fi considerate imperative tehnice specifice procesului de proiectare-predare-învăţare-
evaluare. De asemenea, datorită acestui caracter normativ al acţiunii didactice, specialiştii domeniului
denumesc didactica drept tehnologie, ştiinţă practică sau aplicată ori metodologică.
18
TEORIA ŞI METODOLOGIA INSTRUIRII
1. Principiul integrării teoriei cu practica. Ce trebuie înţeles prin teorie? Dar ce trebuie înţeles
prin practică? Deşi actul învăţării trebuie să ia şi forme abstracte, concentrate în idei, nu se poate opri la
generalizări şi sistematizări teoretice deoarece ar fi insuficient şi incomplet. Urmarea firească o
constituie aplicarea şi transferul acestora la situaţii particulare, concrete, incluse în entitatea denumită
generic practică. În acest caz se pot aminti două tipuri de transfer: specific (aplicarea datelor asimilate la
un moment dat pentru rezolvarea unor sarcini teoretice ulterioare (rezolvarea de probleme, aplicarea
unor reguli în alte contexte etc.) şi nespecific (aplicarea principiilor, atitudinilor şi ideilor generale în
sarcini, activităţi concrete, realităţi şi domenii practice diferite, adică concretizarea lui „a şti” în „a şti să
faci”, “a şti să fii”şi “a şti să devii”).
Deci, ce înseamnă acest principiu? Reprezintă valorificarea practică a cunoştinţelor teoretice în
sensul precizării ori de cate ori este posibil a laturii aplicative a informaţiilor predate. C. Moise (1996)
rezuma două motivaţii esenţiale ale acestui principiu care se întrepătrund: «aplicarea asigură
înţelegerea completă a conţinuturilor învăţate, fie ele transpuse în cele mai variate contexte […]; tot ea
asigură transformarea instrumentală a oricăror conţinuturi învăţate: deprinderile de calcul se însuşesc
numai după ce regulile au fost puse în aplicare în felurite situaţii; deprinderile şi capacităţile de rezolvare
de probleme, de măsurare, de experimentare în fizică, sau chimie, sau biologie, deprinderile de analiză
gramaticală sau literară etc. nu pot să se însuşească decât tot prin situarea elevului în situaţii concrete
de lămurit şi rezolvat.»
Care este scopul acestui principiu? Majoritatea didacticienilor consideră că acest principiu
prevede ca tot ceea ce se însuşeşte în activitatea didactică să fie valorificat şi în alte tipuri de activităţi,
impunând astfel o intercondiţionare a obiectivelor didactice cu cele ale logicii ştiinţei şi cu cerinţele
presupuse de integrarea profesională.
Cum se poate realiza? Acesta poate fi concretizat prin coerenţa şi logica elementelor de
aplicabilitate ale informaţiilor exploatate, a exemplificărilor ce urmează enunţului unei definiţii, prin
rezolvarea de exerciţii, probleme, situaţii de viaţă aferente fiecărui demers teoretic, prin antrenarea
elevilor în acţiuni concrete, prin continuarea şi activitatea concretă, în laborator sau cabinet de
specialitate, a investigării teoretice din clasă, sau chiar prin predarea sistematică.
19
GIANINA-ANA MASARI
Din cele prezentate anterior reies cerinţele acestui principiu care se întrepătrund cu cele ale
principiului sistematizării şi continuităţii în învăţare.
20
TEORIA ŞI METODOLOGIA INSTRUIRII
21
GIANINA-ANA MASARI
gândirea abstractă. C. Moise (1996) susţine că „realizarea acestui deziderat (care permite scurtarea
drumului cunoaşterii) este perfect posibilă, graţie dotării unice a omului cu aceste mecanisme ale
reflectării, bazate esenţial pe gândire şi limbaj articulat”.
Care ar fi posibilele motivaţii ale aplicării acestui principiu? În literatura domeniului se disting cel
puţin trei situaţii de necesitate, şi anume:
1) când subiecţii de vârstă şcolară mică nu deţin încă mecanismele gândirii abstracte;
2) când lipsesc total reprezentările într-un nou domeniu abordat spre cunoaştere;
3) când însuşi domeniul de cunoaştere recurge mai întâi la formarea unor imagini amănunţite
despre realităţile propuse spre studiere.
Acest principiu se întrepătrunde cu principiul integrării teoriei cu practica.
22
TEORIA ŞI METODOLOGIA INSTRUIRII
a) la nivelul obiectivelor: lecţiile să fie concepute încât să prezinte interes elevilor pe tot parcursul
activităţii. Ne putem da seama dacă profesorul respectă acest principiu chiar din formularea obiectivelor.
Astfel, dacă scopul lecţiei este de însuşire de cunoştinţe şi deprinderi atunci se vor operaţionaliza
sarcini de recunoaştere, definire, precizare, identificare etc.
b) la nivelul strategiilor didactice: să nu lipsească din proiectare/desfăşurare metodele active şi să
se utilizeze, în mod sistematic, mijloacele de sprijin necesare înţelegerii informaţiilor de către elevi
(planşe, grafice, desene, proiecţii, formulări simple şi clare);
c) la nivelul conţinutului: utilizarea pe parcursul lecţiei într-o pondere cât mai mare a întrebărilor
de sondaj; acestea stimulează elevii şi conving profesorul asupra participării conştiente la lecţie a
elevilor;
d) în plan comportamental: să fie urmărit sistematic limbajul nonverbal al elevilor, aceasta oferind
cadrului didactic informaţia necesară despre calitatea propriei comunicări şi claritatea receptării acesteia
de către elevi.
Analizând toate aceste principii se poate desprinde o singură concluzie: principiile sunt constante
ale procesului de instruire, asigură un echilibru procesului de învăţământ, au un caracter deschis şi
dinamic, profesorul este obligat a ţine cont de acestea pentru a asigura succesul activităţii didactice.
23
GIANINA-ANA MASARI
Putem conchide această temă pe ideea că principiile didactice funcţionează simultan într-un sistem
coerent şi corelat.
TEME DE REFLECŢIE
APLICAŢII
1. Analizaţi valenţele principiului intuiţiei din următorul citat: “Şi ca totul să ţi se imprime mai uşor
trebuie apelat, ori de câte ori este posibil, la simţuri ... să fie unite auzul cu vederea şi gustul, cu
mâna ..., materia care trebuie învăţată să nu fie doar expusă, ca să pătrundă numai în urechi, ci ea
trebuie prezentată şi prin imagini, ca astfel reprezentarea să se imprime ochiului, urechii, intelectului şi
memoriei.(...) Prin intuiţia reală se începe învăţarea şi nu prin descrierea verbală a lucrurilor.” (J.A.
Comenius, Didactica Magna).
2. Aplicarea principilor didactice duce la îmbunătăţirea procesului de învăţământ. Fiecare dintre
principiile didactice are un anumit specific, iar aplicarea lor va da o notă de specificitate însuşi
procesului didactic. Alegeţi pentru fiecare din principiile enumerate, caracteristica specifică:
a) principiul intuiţiei 1) caracter concret
b) principiul legăturii teoriei cu practica 2) caracter durabil
c) principiul însuşirii temeinice 3) caracter diferenţiat
d) principiul accesibilităţii şi individualizării 4) caracter aplicativ
3. Enumeraţi efectele respectării principiului participării conştiente şi active în clasă.
TEME OBLIGATORII
1. Indicaţi două modalităţi concrete prin care aţi putea spori durabilitatea şi profunzimea
cunoştinţelor şi abilităţilor prin activităţile desfăşurate în cadrul unei discipline/unui domeniu de
activitate.
2. Comentaţi următorul citat “Mintea cu cunoştinţe fragmentare şi neordonate seamănă cu o cămară
plină, în care găseşti ceva doar din întâmplare”, de K.D. Uşinsky, pornind de la principiul sistematizării şi
continuităţii în învăţare.
24
TEORIA ŞI METODOLOGIA INSTRUIRII
Finalităţile educaţiei au evoluat calitativ datorită schimbării de paradigmă din ştiinţele educaţiei,
respectiv trecerea de la paradigma tradiţională la cea procedurală sau postmodernă. Astfel, dacă în
învăţământul tradiţional triada educaţională punea accent mai întâi pe cunoştinţe, priceperi şi deprinderi,
aptitudini şi capacităţi intelectuale, astăzi ierarhia este inversată (aptitudini şi capacităţi intelectuale,
priceperi şi deprinderi, cunoştinţe).
Finalităţile educaţiei se ordonează, după criteriul complexităţii şi generalităţii, pe axa ideal,
scop/scopuri şi obiective educaţionale.
Idealul educativ al unei societăţi este stabilit de regimul politic. În România, idealul educativ
este precizat în acte normative, precum Legea Învăţământului, dovadă a faptului că este elaborat de
instanţele politice (Parlamentul României), reprezintă finalitatea acţiunii educaţionale şi este formulat în
termenii “dezvoltarea liberă, integrală şi armonioasă a individualităţii umane, formarea personalităţii
autonome şi creatoare”.
Scopul (scopurile) educaţiei reprezintă o formă intermediară între ideal şi obiectivele
educaţionale, vizează finalitatea unei acţiuni educative relativ bine determinate, iar principala funcţie a
acestuia este de a detalia idealul educativ, astfel încât acesta din urmă să devină comprehensibil şi
accesibil educatorilor. În funcţie de context, identificăm mai multe scopuri: scopul unei laturi a educaţiei,
scopul unui ciclu/unei forme de învăţământ, al unei lecţii etc.
Obiectivele educaţionale (concrete/comportamentale/operaţionale) sunt finalităţile educaţiei cu
cel mai scăzut nivel de generalitate; desemnează tipuri de schimbări pe care procesul de învăţământ le
anticipează şi le realizează (C. Cucoş, 1996, p. 48). Obiectivele educaţionale la nivel micro (obiectivele
operaţionalizabile) sunt „invocabile în fiecare lecţie sau secvenţă de educaţie similară lecţiei” (C. Moise,
1996, p. 25).
Teoria curriculum-ului propune noi concepte în privinţa finalităţilor educaţiei. Acestea se
suprapun, parţial, peste cele formulate de didactica tradiţională, însă există şi unele recente, cum ar fi:
profilul de formare al absolventului de învăţământ obligatoriu; finalităţile pe cicluri de învăţământ: primar,
gimnazial, liceal; finalităţile pe cicluri curriculare; obiectivele-cadru; obiectivele de referinţă;
competenţele generale; competenţele specifice.
Profilul de formare al absolventului de învăţământ obligatoriu prezintă expectanţele sociale faţă de
absolvenţii învăţământului obligatoriu, principalele calităţi/comportamente pe care trebuie să le
demonstreze un absolvent de învăţământ obligatoriu.
Finalităţile pe cicluri de învăţământ sau pe niveluri de şcolaritate. Pentru învăţământul primar sunt
precizate următoarele finalităţi: asigurarea educaţiei elementare pentru toţi copiii; formarea
personalităţii copilului, respectând nivelul şi ritmul său de dezvoltare; înzestrarea copilului cu acele
25
GIANINA-ANA MASARI
cunoştinţe, capacităţi şi atitudini care să stimuleze raportarea efectivă şi creativă la mediul social şi
natural şi să permită continuarea educaţiei. (a se vedea noul Curriculum Naţional).
Finalităţile pe cicluri curriculare vizează etapele de dezvoltare intelectuală a copilului conform
psihologiei vârstelor, prin integrarea cunoştinţelor şi continuitatea acestora între nivelurile
tradiţionale de învăţământ.
Obiectivele-cadru „sunt obiective cu un grad ridicat de generalitate şi complexitate. Ele se referă la
formarea unor capacităţi şi atitudini generate de specificul disciplinei şi sunt urmărite de-a lungul
mai multor ani de studiu. Obiectivele cadru au o structură comună pentru toate disciplinele
aparţinând unei arii curriculare şi au rolul de a asigura coerenţa în cadrul acesteia” (Curriculum
Naţional). Din obiectivele-cadru derivă obiectivele de referinţă.
Obiectivele de referinţă specifică rezultatele aşteptate ale învăţării pentru fiecare an de studiu şi
urmăresc progresul în achiziţia de cunoştinţe şi competenţe de la un de studiu la altul. Acestor
obiective de referinţă le sunt asociate situaţii de învăţare, conţinuturi şi descriptori de performanţă.
Competenţele generale şi specifice reprezintă „ansambluri structurate de cunoştinţe şi deprinderi
dobândite prin învăţare. Ele apar ca structuri operante cu ajutorul cărora se pot identifica şi rezolva,
în contexte diverse, probleme caracteristice unui anumit domeniu” (Curriculum Naţional).
Competenţele generale au un grad ridicat de generalitate şi complexitate şi au rolul de a orienta
demersul didactic către achiziţiile finale dobândite de elev prin învăţare la nivelul unei discipline de
studiu şi se formează pe durata unui ciclu de învăţământ
Competenţele specifice sunt derivate din competenţele generale, reprezentând etape în dobândirea
acestora; se definesc pe obiect de studiu şi se formează pe parcursul unui an şcolar.
Restructurarea sistemelor de educaţie porneşte de la definirea obiectivelor în raport cu
obiectivele globale ale societăţii şi cu expectanţele celor care învaţă. La nivelul actual al sistemelor de
învăţământ (preşcolar, primar, gimnazial, liceal şi superior), definirea obiectivelor educaţionale în
termeni de competenţe reprezintă una dintre problemele centrale. Prin reforma învăţământului din
România se încearcă reconsiderarea obiectivelor educaţionale prin aplicarea de noi metode, inovarea
formelor organizatorice ale instruirii şi optimizarea tehnicilor evaluative. Precizarea acestora la nivel
general, pe cicluri curriculare, la începutul activităţii reprezintă una din condiţiile reuşitei activităţii
didactice, deoarece de ele depind celelalte componente (conţinuturi selectate, strategii de proiectare-
predare-învăţare-evaluare etc.).
Finalităţile procesului de învăţământ pot fi evidenţiate pe cicluri curriculare, fiecare ciclu fiind
focalizat pe un obiectiv major, după cum se poate observa în următorul tabel:
Vârsta Treapta de învăţământ Clasa Finalităţi
19 Licee teoretice, tehnologice, vocaţionale XIII Specializare
18 Şcoli profesionale XII
17 Şcoli de ucenici XI Aprofundare
16 X
15 IX Observare şi orientare
14 Învăţământ gimnazial VIII Observare şi orientare
13 VII Dezvoltare
12 VI
11 V
26
TEORIA ŞI METODOLOGIA INSTRUIRII
Obiectivele educaţionale
C. Moise (2005) propune următoarea definiţie: obiectivul este categoria pedagogică ce exprimă
anticipat rezultatele dezirabile ale educaţiei. Importanţa obiectivelor instruirii reiese din funcţiile pe care
le îndeplinesc. În procesul educaţional, obiectivele îndeplinesc mai multe funcţii: de orientare axiologică
(conţinuturi şi valori pe care procesul educativ doreşte să le transmită), predictivă (de anticipare şi
evidenţiere a rezultatelor), evaluativă (aprecierea a ceea ce s-a realizat), de organizare şi reglare a
procesului didactic (criterii referenţiale pentru organizarea procesului didactic).
Literatura de specialitate oferă o mare diversitate tipologică a obiectivelor structurate pe diverse
criterii: obiective pe termen lung şi scurt; obiective generale şi obiective concrete; obiective generale,
intermediare şi concrete; obiective axate pe performanţe, pe capacităţi, orientate spre creativitate.
Obiectivele educaţionale sunt numeroase şi complexe, de aceea clasificarea după anumite criterii este
necesară:
după gradul de generalitate, obiectivele pot fi clasificate astfel:
1) obiective generale care au un caracter global, abstract şi se referă la anumite laturi ale
personalităţii; desemnează finalităţi ce orientează întreaga activitate didactică, care corespund
idealurilor social-educaţionale;
27
GIANINA-ANA MASARI
2) obiective de generalitate medie care derivă din obiectivele generale ale educaţiei, pe profiluri de
pregătire; sunt finalităţi privind disciplinele şcolare, stabilite pe trepte de şcolaritate în funcţie de
particularităţile de vârstă ale elevilor; vizează schimburi comportamentale cognitive, afective şi
psihomotorii ale elevilor şi evidenţiază direcţia în care va fi valorificat conţinutul informaţional
specific diferitelor discipline.
3) obiective specifice/concrete/comportamentale/operaţionale care sunt derivate din obiectivele
generale al disciplinelor de învăţământ; desemnează performanţe concrete în cadrul lecţiei sau în
timpul activităţii didactice şi sunt direct observabile şi măsurabile.
după domeniile pe care le vizează, obiectivele sunt:
1) cognitive – se referă la comunicarea/însuşirea de noi cunoştinţe; formarea şi dezvoltarea
priceperilor, deprinderilor, capacităţilor intelectuale;
2) afective – vizează formarea de sentimente, interese şi dezvoltarea convingerilor, atitudinilor,
trăsăturilor de voinţă şi caracter;
3) psihomotorii ce urmăresc operaţii manuale, formarea şi dezvoltarea priceperilor, deprinderilor şi
obişnuinţelor de aplicare a cunoştinţelor, bazate pe acţiunea manifestă, vizibilă, fizică.
2. Comprehensiunea, adică înţelegerea probată de elev fie prin 1) expunere cu cuvinte proprii sau
2) prin interpretare şi extrapolare (exprimarea unor echivalenţe, analogii etc.).
28
TEORIA ŞI METODOLOGIA INSTRUIRII
6. Evaluarea vizează interpretarea internă şi externă a conţinuturilor însuşite, prin emiterea de către
elev a judecăţilor de valoare.
În continuare, exemplificăm modalitatea de operaţionalizare a taxonomiei lui B. Bloom:
Nivelul Infinitivul Complementul direct
1. Cunoaşterea
1.1.1 Cunoaşterea a defini, a distinge, a identifica, vocabular, termeni,
terminologiei a aminti, a recunoaşte terminologie, semnificaţie(ii),
1.1.2 Cunoaşterea faptelor a aminti, a recunoaşte, a definiţie, referenţi, elemente,
particulare dobândi, a identifica fapte, informaţii faptice, surse,
nume, date, evenimente,
persoane, locuri, perioade de
timp, proprietăţi, exemple,
fenomene
1.2 Cunoaşterea mijloacelor
care permit utilizarea datelor
particulare
1.2.1 Cunoaşterea a aminti, a identifica, a formă(e), convenţii, uzanţe,
convenţiilor recunoaşte, a dobândi utilizări, reguli, modalităţi,
1.2.2 Cunoaşterea tendinţelor a aminti, a recunoaşte, a mijloace, simboluri, reprezentări,
şi secvenţelor dobândi a identifica stil(uri), format(e), acţiune(i),
proces, mişcare(ări),
continuitate, dezvoltare(ări),
tendinţă, secvenţă(e), cauze,
relaţie(ii), forţe, influenţe
1.2.3 Cunoaşterea a aminti, a recunoaşte, a arie(ii), tip(uri), caracteristică(i),
clasificărilor şi datelor dobândi a identifica clasă(e), ansamblu(ri),
1.2.4 Cunoaşterea criteriilor a aminti, a recunoaşte, a diviziune(i), aranjare(ări),
dobândi a identifica clasificare(ări), categorii, criterii,
baze, elemente
1.2.5 Cunoaşterea metodelor a aminti, a recunoaşte, a metode, tehnici, abordări,
dobândi a identifica utilizări, procedee, tratamente
1.3 Cunoaşterea a aminti, a recunoaşte, a principiu(ii), lege(i), propoziţie(ii),
reprezentărilor abstracte dobândi a identifica
1.3.1 Cunoaşterea principiilor
şi legilor
1.3.2 Cunoaşterea teoriilor a aminti, a recunoaşte, a teorii, baze, interrelaţii
dobândi a identifica structură(i), organizare(ări),
formulare(ări)
2. Comprehensiunea
2.1 Transpunere a traduce, a transforma, a semnificaţie(ii), exemplu(e),
exprima prin propriile cuvinte, a definiţii, abstracţii, reprezentări,
ilustra, a pregăti, a citi, a cuvinte, fraze
reprezenta, a schimba, a scrie
din nou, a redefini
29
GIANINA-ANA MASARI
30
TEORIA ŞI METODOLOGIA INSTRUIRII
3. Taxonomia domeniului psihomotor, propusă de E.J. Simpson, are drept principii ierarhice: gradul
de complexitate a comportamentului psihomotor vizat şi gradul de însuşire a acestuia.
1. Percepţia (este etapa în care se realizează acţiunea de conştientizare a sarcinii pe care educatul
urmează să o realizeze)
2. Dispoziţia/Starea de pregătire (pentru săvârşirea unui anume act motor) poate să se manifeste în
planuri multiple: în plan mintal, constând din cunoaşterea detaliată a structurii actului psihomotor
vizat; iar în plan fizic, concretizată în forţa, structura anatomică potrivită, rezistenţa necesară pentru
începerea însuşirii sistematice a acţiunii; în plan afectiv, adică a avea dispoziţia favorabilă practicării
acţiunii propuse.
3. Răspunsul ghidat (dirijat) reprezintă execuţia îndrumată foarte de aproape de către profesor
4. Răspunsul automatizat (automatismul) înseamnă ceea ce învaţă elevul se transformă în deprindere
propriu-zisă, adică în efectuare fără a mai controla fiecare amănunt, ci doar ansamblul acţiunii.
5. Răspunsul manifest complex reprezintă nivelul la care elevul poate să încadreze în contexte din ce în
ce mai largi acţiunea învăţată, aceasta apărând ca un complex de reacţii unite în acelaşi ansamblu.
6. Adaptarea constă în modificarea conştientă şi voluntară a mişcărilor în scopul dezvoltării unei
anumite capacităţi de a transpune cele învăţate, în situaţii variabile şi diferite de contextul în care s-
a produs învăţarea.
7. Creaţia înseamnă modelarea acţiunii învăţate într-o formă originală.
31
GIANINA-ANA MASARI
32
TEORIA ŞI METODOLOGIA INSTRUIRII
33
GIANINA-ANA MASARI
rezolvarea sarcinii. Exemplu: “Nivelul minim al performanţei acceptate este de cinci substantive
subliniate în text într-o perioadă de cinci minute de muncă independentă”.
APLICAŢIE:
Formulaţi corect cinci obiective operaţionale pentru o lecţie de tip mixt, raportându-vă la o tehnică
de operaţionalizare. La alegere: nivelul de clasă.
34
TEORIA ŞI METODOLOGIA INSTRUIRII
Definirea noţiunii de strategie educaţională vizează analiza mai multor puncte de vedere
exprimate de către specialiştii în domeniu. Astfel, accepţiunile date strategiei educaţionale sunt
următoarele:
▪ „mod de abordare a învăţării şi predării, de combinare şi organizare optimă a metodelor, mijloacelor
avute la dispoziţie, precum şi a formelor de grupare a elevilor, în vederea atingerii obiectivelor
urmărite” (UNESCO, 1976);
▪ „o structură procedurală” (C. Bastian, 1980);
▪ „un mod de abordare a învăţării şi predării, de combinare şi organizare optimă a metodelor,
mijloacelor avute la dispoziţie, precum şi a formelor de grupare a elevilor, în vederea atingerii
obiectivelor stabilite” (I. Parent, Ch. Nero, 1981 apud I. Cerghit, 1983);
▪ „un ansamblu de acţiuni coordonate şi armonios integrate menite să dirijeze învăţarea în vederea
realizării obiectivelor preformulate” (L. Vlăsceanu, 1988);
▪ „ansamblul de resurse şi metode planificate şi organizate de profesor în scopul de a permite elevilor
să atingă obiectivele stabilite” (I. Cerghit, 1993);
▪ „stare acţională corespunzătoare unor demersuri fixe de conducere şi organizare a clasei de elevi
printr-o corelare specifică între predare şi învăţare” (Geulen, 1995);
▪ modul de abordare al unei situaţii de instruire, punând în contact elevul cu noul conţinut de studiat
(sub formă de obiectiv şi mai puţin cu instrumentele de interacţiune specifică (R.B. Iucu, 2005).
Analizând după criteriul istoric, strategia didactică reflectă autenticitatea măiestriei pedagogice
a cadrului didactic ce operează cu un ansamblu de variabile în vederea optimizării actului instructiv-
educativ.
Strategia didactică este parte componentă a tehnologiei didactice şi se referă la demersul
autentic de abordare (ce implică atât respectarea principiilor didactice şi de proiectare, cât şi de
articulare a unui conţinut prin utilizarea metodelor, tehnicilor şi procedeelor didactice, a resurselor şi
mijloacelor de învăţământ şi a modurilor de organizare raportate la stilurile de învăţare şi predare şi
nivelul de performanţă al actorilor implicaţi într-un context dat, demonstrând flexibilitate, creativitate şi
pertinenţă în soluţiile propuse) a unei activităţi didactice pentru realizarea unui scop specific.
Operaţionalizarea strategiei didactice ia forma unui sistem structurat, coerent şi interdependent
între elementele procesului de proiectare-predare-învăţare-evaluare, realizabil în diferite contexte
organizatorice (frontal, colectiv, individual, în perechi, microgrupal sau mixt), aplicabil diferitelor stiluri
de predare ale cadrului didactic şi care permite implementarea modurilor combinative ale metodelor,
35
GIANINA-ANA MASARI
36
TEORIA ŞI METODOLOGIA INSTRUIRII
Definiţie
Stilul reprezintă o variabilă organizaţională ce cuprinde componente psiho-sociale şi
manageriale cu un grad înalt de influenţă în planul relaţional şi interacţional pedagogic. R. Iucu (2000)
defineşte stilul ca fiind “un set de constante asociate comportamentului şi care sunt situate la regiunea
de contact cu câmpul psihopedagogic şi perceptibile direct, fără o mediaţie internă”. Acelaşi autor
defineşte stilul de predare astfel: „o dimensiune activă, dinamică a instruirii, influenţând în mod decisiv
starea de existenţă instrucţională a strategiei prin contribuţia adusă la constituirea şi „echilibrarea” unei
relaţii educaţionale armonioase”.
Considerăm că stilul de instruire reflectă acel ansamblu individual de trăsături de
personalitate, comportament, raporturi interpersonale, competenţe şi aptitudini specifice, roluri asumate
şi calităţi personale, manifestat constant în activitatea de desfăşurare a procesului educaţional.
Caracteristici
În scopul identificării fundamentelor psihologice de construcţie ale stilului educaţional al cadrului
didactic, R. Iucu (2000) structurează un model de analiză a personalităţii cadrului didactic, bazat pe
evoluţia structurilor de personalitate de la “personalitatea de bază“ la “personalitatea cristalizată”. Pe
baza unei analize transversale, R. Iucu grupează componentele interne ale personalităţii cristalizate:
competenţa ştiinţifică desemnează abilităţile necesare pentru manipularea cunoştinţelor (informaţie
ştiinţifică selectată, veridică, actualizată, precisă; capacităţi de transmitere a cunoştinţelor;
inteligenţă, dar mai ales înţelepciune; experienţă didactică flexibilă; aptitudini pentru cercetare,
37
GIANINA-ANA MASARI
38
TEORIA ŞI METODOLOGIA INSTRUIRII
Delimitări conceptuale
Metodologia instruirii reprezintă teoria ce are ca scop optimizarea continuă a activităţii didactice,
prin definirea, clasificarea şi valorificarea metodelor şi procedeelor didactice în relaţie optimă cu
celelalte componente ale procesului de învăţământ. În literatura domeniului este recunoscut triplul sens
al metodologiei ca: ştiinţă, tehnică şi artă în acelaşi timp:
ca ştiinţă necesită o elaborare teoretică a datelor despre cum se realizează obiectivele curriculum-
ului, despre cum se generalizează şi vehiculează conţinuturile, care sunt factorii implicaţi în
instruire, distanţându-se de subiectivitatea stilurilor de predare-învăţare şi interpretează logic
procesul de predare-învăţare;
ca tehnică oferă modalităţi de predare-învăţare, strategii şi forme concrete de acţiune, un ansamblu
de mijloace audio-vizuale utilizate în practica educativă, contribuie la realizarea practică a
procesului de instruire, dezvoltă şi antrenează pe baza criteriilor de eficienţă abilităţi şi competenţe
specifice ale cadrului didactic. În practica educativă, este cunoscută şi sub denumirea de tehnologia
didactică, care este definită astfel: în sens restrâns, vizează ansamblul mijloacelor audio-vizuale
39
GIANINA-ANA MASARI
Metoda didactică. Etimologia termenului “metodă” derivă din combinaţia a două cuvinte
greceşti (odos= drum, cale şi metha= spre, către) şi are sensul de “drum către…” sau “cale spre…”. Cu
alte cuvinte metoda este drumul către atingerea obiectivelor, îndeplinind astfel un rol polifuncţional
(poate simultan sau succesiv să atingă mai multe obiective). Pe baza metodei se prezintă şi
vehiculează conţinuturi informaţionale. În baza funcţiilor specifice pe care le îndeplineşte la nivel
cognitiv, formativ-educativ, motivaţional, instrumental şi normativ, ea se corelează cu celelalte
componente ale instruirii devenind, astfel, o cale eficientă de desfăşurare a procesului de predare-
învăţare-evaluare. Tipologia metodelor didactice va fi tratată într-un capitol separat.
Procedeul didactic are o arie mai limitată de acţiune, reprezintă un detaliu sau o componentă
a metodei. Procedeul didactic arată modul de aplicare a metodelor pe secvenţe, altfel spus
desemnează operaţiile subordonate acţiunii declanşate la nivelul metodei didactice. Dacă strategia
didactică se adresează unei activităţi, iar metoda unei acţiuni a acesteia, atunci procedeul vizează o
operaţie a acţiunii respective. De exemplu, explicaţia poate fi doar un procedeu în cadrul metodei
exerciţiului sau demonstraţia poate fi un procedeu în cadrul metodei explicaţiei. În funcţie de exigenţele
exterioare, pot interveni mutaţii între metode şi procedee, încât uneori metoda poate deveni procedeu şi
invers. Eficienţa unei metode este dată de capacitatea de selectare şi adecvare, nivelul de calitate,
gradul de îmbinare şi ordonare a procedeelor specifice operaţiilor predării, învăţării şi evaluării. Prin
raportarea la aceste operaţii, I. Cerghit (1984) propune o clasificare a procedeelor după funcţiile
îndeplinite; astfel, sunt procedee de organizare, de captare a atenţiei, de reactualizare, de comunicare,
de învăţare euristică, de esenţializare a conţinutului, de exersare, de dirijare a învăţării, de demonstrare,
de stimulare a învăţării, de transfer, de diferenţiere a învăţării, de evaluare. Rezultă, astfel, că între
strategia didactică, metode şi procedee există strânse interacţiuni.
Funcţiile metodelor didactice vizează realizarea integrală a obiectivelor proiectate la nivelul
procesului de învăţământ:
o funcţia normativă – vizează dimensiunea axiologică a activităţii didactice, stabilirea modului în care
trebuie realizat procesul instructiv educativ.
o (modul cum anume trebuie să se procedeze, cum să se predea, cum să se înveţe, cum să învăţăm
pe alţii);
o funcţia cognitivă – vizează performanţele-competenţele, prioritar cognitive, ale activităţii didactice;
o funcţia formativă – vizează dezvoltarea personalităţii elevilor, a trăsăturilor afectiv-motivaţionale, a
modurilor de conduită morală, socială etc.;
o funcţia operaţională – vizează realizarea obiectivelor concrete ale activităţii didactice.
40
TEORIA ŞI METODOLOGIA INSTRUIRII
Prin realizarea acestor funcţii, metodele devin elementele cele mai dinamice ale activităţii
didactice care permit profesorului adaptări creative multiple – strategice, operaţionale – asupra
obiectivelor, conţinutului şi evaluării activităţii didactice.
41
GIANINA-ANA MASARI
i) după gradul de dirijare a învăţării, modul de administrare a experienţei ce urmează a fi însuşită: (1)
metode algoritmice prin care activitatea de învăţare este dirijată riguros, pas cu pas, (2) metode
semialgoritmice care propun o dirijare parţială ce lasă loc şi independenţei, posibilităţii de
autoorganizare şi (3) metode euristice ce promovează investigaţia personală, libertatea subiectului
de a alege căile de rezolvare a problemelor;
j) după tipul de învăţare promovat: (1) metode de învăţare prin receptare (expunere), (2) metode de
învăţare prin descoperire (problematizarea), metode de învăţare prin acţiune (exerciţiul), şi (4)
metode ale învăţării prin creaţie (brainstorming, 6-3-5).
I.Jinga şi I. Negreţ (1994) au avansat ideea că este inutil a clasifica metodele de instruire după
criterii abstracte. Natura pragmatică a metodelor, adică obiectivele pedagogice concrete pe care le
urmăreşte profesorul într-u anumit moment al instruirii, trebuie să rămână singurul criteriu care să
permită alegerea corectă a acestora. Cadrul didactic nu are nevoie de o clasificare, ci de un inventar cât
mai variat de metode şi procedee didactice din care să aleagă pe cele adecvate scopului urmărit.
În ceea ce ne priveşte, adoptăm o clasificare având la bază scopul didactic principal urmărit, fără
însă a elimina perspectiva istorică. În virtutea acestei alegeri, vom distinge:
I. Metode tradiţionale şi metode de dată mai recentă:
Metode tradiţionale: expunerea didactică, conversaţia didactică, observarea, demonstraţia,
exerciţiul, lucrul cu manualul
Metode de dată mai recentă: algoritmizarea, problematizarea, modelarea didactică, instruirea
programată, studiul de caz, metodele de simulare, învăţarea prin descoperire
II. Metode de ultimă generaţie/metode şi tehnici interactive de grup:
metode de predare-învăţare interactivă în grup: metoda predării/învăţării reciproce
(Palinscar), metoda mozaicului (Jigsaw), STAD – Metoda învăţării pe grupe mici, metoda
cubului, Ştiu – Vreau să ştiu – Am învăţat, metoda piramidei, învăţarea dramatizată, Schimbă
perechea (Share-pair circles), Gândiţi/Lucraţi în perechi/Prezentaţi, Turul Galeriei etc.
metode de simulare: jocurile didactice (jocuri de dezvoltare a vorbirii, jocuri de orientare, jocuri
matematice, jocuri gramaticale) sau educative (jocuri de decizie, jocuri de arbitraj, jocuri de
previziune etc.) şi învăţarea pe simulator.
metode de fixare, sistematizare şi verificare a cunoştinţelor: Harta cognitivă/Harta
conceptuală, Diagrama cauzelor şi a efectului (Fishbone maps/Isikawa diagram), TGT –
Metoda turnirurilor între echipe, Pânza de păianjen, Tehnica florii de nufăr, Metoda Răspunde-
Aruncă-Intreabă, cartonaşele luminoase etc.
metode de rezolvare de probleme prin stimularea creativităţii: brainstorming (asaltul de
idei), explozia stelară (starbursting), metoda pălăriilor gânditoare, caruselul, multi-voting, masa
rotundă, interviul de grup, studiul de caz, incidentul critic, Philips 6 – 6, Tehnica 6 – 3 – 5
(Brainwriting), controversa creativă, acvariul (fishbowl), focus-grup, patru colţuri (four corners),
metoda Frisco, sinectica, buzz-groups, metoda Delphi etc.
metode de cercetare în grup: tema/proiectul de cercetare, experimentul pe echipe, portofoliul
de grup etc.
Dincolo de diversitatea taxonomiilor, reiese, în mod evident, utilitatea lor în procesul de formare şi
valenţele educative ale metodelor didactice.
42
TEORIA ŞI METODOLOGIA INSTRUIRII
1. Expunerea didactică este o metodă care constă în prezentarea orală a unei teme/probleme
complexe, ce se evidenţiază prin organizare densă şi fluentă. Ca metodă, expunerea beneficiază de
sprijinul unor procedee, cum sunt conversaţia sau demonstraţia.
În funcţie de vârsta elevilor şi de experienţa lor de viaţă, poate îmbrăca mai multe variante:
povestirea didactică, descrierea, explicaţia, prelegerea şcolară.
Povestirea constă în nararea unor fapte/fenomene/evenimente respectând ordonarea în timp
sau în spaţiu, fără explicarea cauzelor. Este utilizată ca una din metodele de bază de instruire din
învăţământul preşcolar şi primar. C. Moise (2008, p. 312) motivează această pondere semnificativă:
(a) volumul încă insuficient de reprezentări pe care copilul le posedă la această vârstă;
(b) tendinţa specifică vârstei şcolare mici – aceea de cunoaştere a tabloului faptic; concret, al lumii,
deoarece nu are încă suficient dezvoltată gândirea abstractă, care să-l ajute a înregistra faptele prin
intermediul explicaţiei ştiinţifice autentice;
(c) povestirea este forma de exprimare în care educatorul poate uza de o anume "încărcătură afectivă"
a faptelor prezentate şi a limbajului utilizat.
Descrierea este forma de expunere care evidenţiază aspectele fizice ale unui obiect sau
proces, prin prezentarea trăsăturilor şi detaliilor exterioare. În scopul dezvoltării spiritului de observaţie,
se pot utiliza planşe, fotografii mărite, scheme explicative, machete.
Explicaţia este forma expunerii care constă în precizarea şi clarificarea conceptelor,
structurilor şi mecanismelor de funcţionare a unui produs/proces/fenomen. Aceste procese cognitive nu
s-ar forma dacă explicaţia nu ar fi un proces de argumentare şi susţinere pe baze logice a unor date de
cunoaştere. Devine evident că pentru atingerea scopului acestei metode – înţelegerea/decodificarea
informaţiilor – este antrenată întreaga operativitate a gândirii.
Prelegerea şcolară reprezintă forma de expunere care constă în prezentarea orală, logică şi
sistematică, a unui volum amplu de conţinut curricular. Datorită gradului înalt de activism mental şi
dificultăţii operaţiilor logice integrate, este o formă specifică învăţământului superior, dar uneori se
utilizează şi în clasele liceale sau în diferite variante educative. Prelegerea presupune un efort maxim
de sistematizare şi rigurozitate ştiinţifică. Se poate realiza sub diferite forme:
- prelegerea magistrală: tip de expunere ex cathedra ce se realizează sub formă de monolog de la
catedră, folosindu-se uneori şi tabla de scris. Este o formă de expunere care păstrează o anumită
monotonie, pasivitate, uneori chiar inhibiţie intelectuală din partea auditoriului, plus “distanţa” dintre
profesor şi elev;
- prelegerea-dezbatere combină expunerea cu dezbaterea. Elevii/studenţii dobândesc înainte de
activitate informaţii în legătură cu tema ce urmează a fi dezbătută şi vor parcurgerea în prealabil o
bibliografie, după care urmează dezbaterea ideilor puse în discuţie. Prelegerea-dezbatere debutează
cu o scurtă expunere făcută de către profesor, creând cadrul pentru expunerea tezelor principale ale
unui conţinut ştiinţific.
43
GIANINA-ANA MASARI
- prelegerea cu ilustraţii şi aplicaţii este forma de expunere care îmbină mesajul oral cu demonstraţia
intuitivă (desenul didactic), mijloacele tehnice de învăţământ şi experienţa de învăţare a elevilor;
- prelegerea cu oponent este o formă dramatizată a expunerii care se aseamănă cu un „spectacol
didactic”. Aceasta se realizează prin participarea unui al doilea cadru didactic sau a unui student în
calitate de oponent, care, prin intermediul unui simţ critic bine dezvoltat, poate interveni în
desfăşurarea expunerii cu întrebări, observaţii, etc. pentru a-l provoca pe profesor să reia/accentueze
anumite explicaţii mai dificile. Această formă a prelegerii solicită multă flexibilitate din partea
profesorului şi evidenţiază disponibilităţile interacţionale şi socio-afective ale profesorului, precum şi
simţul echilibrului din partea intervenienţilor.
44
TEORIA ŞI METODOLOGIA INSTRUIRII
în care elevii se desprind treptat de tutela cadrului didactic, continuând cu a treia pentru ca în final elevii
să ajungă să realizeze independent (doar în această etapă se poate vorbi de observare independentă).
Formarea deprinderii de muncă intelectuală ce constă în capacitatea de a observa independent
şi sistematic, prin utilizarea metodei observării, presupune respectarea unor cerinţe: existenţa unor
obiective clare şi a unor sarcini concrete; asigurarea unui caracter riguros şi sistematic (eşalonată în
timp, pe perioade distincte, desfăşurată după un plan etc.); antrenarea cât mai multor analizatori în
activitatea de observare; asigurarea unei atitudini active a elevilor pe parcursul observării (efectuează
analize, comparaţii, clasificări ş.a.); consemnarea riguroasă a rezultatelor (în caiete, fişe etc.);
prelucrarea şi interpretarea datelor observate; valorificarea informaţiilor obţinute în activităţi ulterioare.
4. Demonstraţia constă în prezentarea, de către cadrul didactic, a unor obiecte sau fenomene reale
sau a unor substitute ale acestora, sau a unor acţiuni, operaţii ce urmează a fi învăţate şi dirijarea, prin
intermediul cuvântului, a perceperii acestora de către elevi, rolul elevului fiind de receptor. În felul
acesta, se dobândesc noi cunoştinţe, se confirmă adevăruri anterior însuşite sau se formează modelul
intern al unei noi acţiuni.
Metoda demonstraţiei are un caracter intuitiv, ceea ce o delimitează de demonstraţia logică,
bazată pe raţionamente, deoarece asigură un suport concret senzorial în activitatea de cunoaştere,
intuirea realităţii de către elevi fiind dirijată prin cuvântul cadrului didactic. Această metodă determină
asimilarea unor noi conţinuturi curriculare, a unui bagaj variat de imagini senzoriale şi reprezentări,
contribuie la clarificarea, fixarea şi sistematizarea unor conţinuturi anterior asimilate şi la familiarizarea
cu executarea corectă a acţiunilor/deprinderilor.
Datorită utilizării materialului intuitiv în orice activitate didactică, demonstraţia este prezentă,
într-o formă sau alta, cu o pondere aferentă, în toate materiile de învăţământ.
În funcţie de materialul demonstrativ utilizat, metoda poate îmbrăca diferite forme:
(1) demonstraţia cu obiecte în stare naturală, întâlnită în special la ştiinţele naturii; (2) demonstraţia cu
acţiuni în situaţiile în care se urmăreşte învăţarea unor deprinderi (desen tehnic, educaţie fizică etc.);
(3) demonstraţia cu substitutele obiectelor, fenomenelor, acţiunilor; (4) demonstraţia de tip combinat;
(5) demonstraţia cu mijloace tehnice.
45
GIANINA-ANA MASARI
3. elevii să fie sensibilizaţi şi orientaţi în prealabil asupra obiectelor ce urmează demonstrate, prin
precizarea unor puncte de reper, care vor orienta percepţia" (I. Cerghit, 1980, p.178).
4. atunci când obiectele prezintă nişte aspecte deosebit de atrăgătoare prin ineditul lor, elevii să fie
lăsaţi un timp scurt să-şi "risipească" curiozitatea (I. Roman şi colab., 1970), pentru ca apoi
explicaţiile să nu fie perturbate de eventualele lor reacţii spontane.
5. exemplarele prezentate să sugereze elevului situaţiile tipice din realitate, de unde necesitatea
varietăţii suficiente a ipostazelor în care ele se prezintă.
6. când împrejurările o cer (obiectele sunt prea mici sau de prea mare varietate), prezentarea lor să se
facă în colecţii.
7. obiectele să fie percepute prin participarea cât mai multor simţuri, pentru deplinătatea şi durabilitatea
percepţiei.
8. să se respecte o anumită logică a perceperii obiectelor, respectiv să se pornească de la intuirea
întregului, să se continue cu prezentarea analitică, să se încheie cu revenirea la ansamblu.
9. obiectele să fie prezentate "în dinamismul lor, în diferite stadii de dezvoltare", în interesul aceleiaşi
cunoaşteri complete.
10. didacticile mai vechi (Bârsănescu, 1946) aduc în discuţie cerinţe legate de anume restricţii în
demonstraţia cu obiecte: substanţele nocive sau periculoase să fie manevrate exclusiv de către
educator şi niciodată lăsate la îndemâna elevilor; să nu fie utilizate în demonstraţie obiecte care
perturbă procesul didactic, sau care degradează fizic sau moral lăcaşul de educaţie.
11. în timpul demonstraţiei elevii să fie angajaţi şi ei în realizarea acesteia, adică demonstraţia să
treacă în starea de exerciţiu de cunoaştere pentru elev.
Demonstraţia cu acţiuni vizează familiarizarea elevului cu o acţiune sau cunoaşterea acesteia până la
nivelul transformării în deprindere. Realizarea optimă trebuie să ţină seama de etapele formării
deprinderilor şi de necesitatea repetării pentru a se ajunge automatizare. În acest sens, se pot structura
câteva cerinţe didactice de respectat: 1. toate cerinţele formale, menţionate la demonstraţia cu obiecte,
privind aşezarea, gruparea, instruirea prealabilă a elevilor; 2. o exersare prealabilă suficientă a acţiunii
de către educator; 3. demonstraţia să fie înfăptuită efectiv, să constea din acţiune reală şi nu din
"mimare" sau simplă verbalizare; 4. să se împletească în cât mai scurt timp cu exerciţiul, adică acţiunea
să fie preluată de către elev; 5. să uzeze în modul cel mai propriu de sprijin pe explicaţiile instructorului.
Există situaţii când profesorul este nevoit să "descompună" acţiunea şi să o explice parte cu parte, după
cum poate fi mai productivă explicaţia completă, alternativ cu execuţia completă.
Demonstraţia cu substitute (materiale confecţionate) se realizează cel mai des, în măsura în care
este cea mai la îndemâna profesorului. După modul de concepere, substitutele se înfăţişează sub mai
multe variante concrete: 1. planşe – desene fidele originalului; scheme cu caracter convenţional; liste de
modele lingvistice; tabele statistice, reprezentări grafice, tabele sinoptice din diferite domenii scheme ale
unor procese etc.; 2. hărţi diverse (economice, geografice, geologice, istorice, lingvistice); 3. fotografii şi
tablouri; 4. materiale tridimensionale: machetele, corpurile geometrice, mulajele. Pentru ca substitutele
să poată fi utilizate cu rezultate maxime, ele trebuie să corespundă unor cerinţe pedagogice referitoare
la aşezarea şi dispunerea în spaţiu a elevilor; unor cerinţe de facilitare a procesului de învăţare, prin
respectarea unor exigenţe didactice de execuţie (sugerarea proporţiilor dimensionale ale diferitelor
46
TEORIA ŞI METODOLOGIA INSTRUIRII
realităţi substituite; utilizarea diverselor procedee de redare, care le sporesc caracterul inteligibil (linii
îngroşate, linii punctate, trasare cu culori diferite etc. şi cerinţe de ordin estetic.
Demonstraţia combinată constă în utilizarea unor procedee alăturate în scop demonstrativ. În practica
educaţională există cel puţin două combinaţii demonstrative care apar în forme relativ constante, cum
sunt: demonstraţia prin experienţe şi demonstraţia prin desen didactic.
Demonstraţia prin experienţe implică acţiunea de provocare a unui fenomen, concomitent cu
explicarea obiectelor care se transformă prin respectivul fenomen. Acest tip de demonstraţie cultivă
capacitatea elevului de a investiga realitatea singur, după modelul pe care i-l oferă educatorul, în timpul
desfăşurării actului demonstrativ.
Demonstraţia prin desen didactic se concretizează în efectuarea desenului de către educator în
faţa elevilor, aceştia din urmă desenând în paralel cu el. Combinaţia ce se cuprinde aici este cea dintre
o acţiune (cea de a desena, în scopul formării deprinderii de a reda grafic) şi un substitut (desenul care
rezultă, în scopul însuşirii/aprofundării informaţiei elevului).
Sporirea durabilităţii reţinerii, datorită asocierii imaginii cu trasarea prin desen, cât şi facilitarea
înţelegerii şi însuşirii materiei de către elev reprezintă argumente în favoarea aplicării acestui tip de
demonstraţie.
Demonstraţia cu mijloace tehnice ocupă un loc tot mai important atât în lucrările de specialitate cât şi
în practica şcolară. Această formă de utilizare a metodei se caracterizează prin (a) redarea cu fidelitate,
atât în plan sonor, cât şi vizual; (b) pot surprinde aspecte care pe altă cale ar fi imposibil sau cel puţin
foarte greu de redat; (c) graţie diferitelor tehnici de trucaj pot separa, descompune şi reda fenomene
insesizabile pe altă cale; (d) oferă reluarea rapidă, ori de câte ori este nevoie, înlăturând consumul
temporal; (e) datorită ineditului pe care îl conţin şi chiar dat fiind aspectul estetic pe care îl implică, ele
generează interes, motivaţie şi plăcere pentru activitatea didactică. De asemenea, ies în evidenţă
câteva cerinţele pe care le implică implementarea acestui tip de demonstraţie: (a) organizarea specială
a spaţiului în care se fac demonstraţiile de acest fel (perdele opace, ecran, pupitre, căşti, boxe etc.);
(b) alegerea judicioasă a momentului utilizării demonstraţiilor de acest fel; (c) pregătirea specială a
educatorului pentru utilizarea şi pentru întreţinerea în stare funcţională a mijloacelor tehnice.
47
GIANINA-ANA MASARI
modelarea prin similitudine, care se bazează pe utilizarea de modele materiale (ce au formă
obiectuală, substanţială, fizică, tehnică: machete, mulaje), care reproduc cu fidelitate sistemul real,
dar la dimensiuni mult mai mici;
modelarea prin analogie, care utilizează modelele ideale (abstracte), cum ar fi modelele grafice (au
o formă grafică care au capacitatea de a reproduce forma exterioară, structura internă şi relaţiile
funcţionale specifice obiectului original, reprezentată prin fotografii, desene, scheme, diagrame,
organigrame) sau modelele matematice/simbolice (formule, ecuaţii, scheme matematice);
modelarea simulatorie, care valorifică modelele simulatoare (simulacre) ale unor fenomene,
procese, acţiuni prezentate, de exemplu, prin intermediul unor filme didactice.
Modelarea poate fi abordată mai degrabă ca o formă a demonstraţiei (demonstraţia cu ajutorul
mulajelor/modelelor), din acest considerent majoritatea specialiştilor o încadrează ca specie a
demonstraţiei şi nu ca metodă de sine stătătoare.
48
TEORIA ŞI METODOLOGIA INSTRUIRII
sporirea capacităţii operatorii a achiziţiilor teoretice şi practice, oferind posibilităţi noi de transfer;
prevenirea uitării şi evitarea tendinţelor de interferenţă;
dezvoltarea unei capacităţi şi aptitudini intelectuale şi fizice, a unor calităţi morale şi trăsături de
voinţă şi caracter în timpul exerciţiilor;
învingerea rezistenţei opuse de deprinderile şi obişnuinţele incorect formate anterior.
Eficienţa exerciţiului, ca metodă, este condiţionată de respectarea câtorva cerinţe rezultate din
funcţiile metodei:
pregătirea elevilor, sub aspect teoretic şi motivaţional, pentru executarea acţiunii. Elevii trebuie să
înţeleagă atât scopul realizării exerciţiului, cât şi modelul la care trebuie să ajungă;
explicarea şi demonstrarea corectă a acţiunii de executat, în vederea formării modelului intern al
acesteia;
efectuarea repetată a acţiunii în situaţii cât mai variate, altfel există riscul de a forma doar parţial
deprinderea propusă;
dozarea şi gradarea exerciţiilor sub aspectul dificultăţii şi complexităţii. Este important a se respecta
o ordine în derularea exerciţiilor, plecând de la cele simple (prin care formăm un mod clasic de
rezolvare) până la cele complicate (în care îi solicităm elevului noi căi de rezolvare);
coerenţa/continuitate în timp a exerciţiilor, altfel putând să apară lacune în formarea deprinderile
vizate;
ritm optim şi durată optimă a exerciţiilor. Se recomandă ca exerciţiile să fie reluate cu o anumită
regularitate, în funcţie de etapa aplicării lor; astfel în perioada de început, exersările să fie cât mai
dese şi de scurtă durată; iar pe măsură ce elevul de apropie de modelul propus, distanţa între
exersări poate creşte, iar durata repetării să fie mai extinsă.
asigurarea unui control permanent (prin corectare, în faza iniţială), care să se transforme treptat în
autocontrol (autocorectare, pe măsură ce elevul începe să stăpânească acţiunea) în scopul formării
corecte a deprinderii şi de diminuare a greşelilor de execuţie.
creşterea progresivă a gradului de independenţă a elevilor pe parcursul exersării.
C. Moise (2006) întăreşte ideea că „separarea netă a metodelor didactice este posibilă doar
teoretic, nu însă şi în practica utilizării lor, deoarece fiecare dintre metodele didactice se pot transforma
în exerciţiu, odată preluate de către elev, după modelul profesorului”.
49
GIANINA-ANA MASARI
Utilizarea acestei metode presupune valorificarea unor tehnici de lectură, cum ar fi: lectura
lentă (cu scopul de a parcurge întreg textul, de a înţelege şi reţine) sau rapidă (cu scopul de a se
familiariza cu tema, structura şi concluziile textului), lectura critică, lectura paralelă, lectura
explicativă, lectura selectivă, precum şi a unor deprinderi şi obişnuinţe de stocare şi prelucrare a
informaţiilor: lectura dirijată (prelucrarea textului de către elev este condusă sistematic de către cadrul
didactic) sau lectura liberă/autodirijată (când elevul desfăşoară independent întreaga activitate, ca
deprinderea de a lua notiţe, a extrage ideile principale, a alcătui o fişă, un conspect etc.). În
învăţământul primar, forma de bază este lectura explicativă, ce se realizează diferenţiat în funcţie de
natura textului (literar-artistic, ştiinţific, text în limbă străină). Pornind de la reperele oferite de literatura
de specialitate, identificăm câteva etape în aplicarea lecturii explicative:
lectura integrală a textului/lectura model, realizată de cadrul didactic;
reluarea lecturii integrale în scopul împărţirii textului în fragmente logice;
lectura analitică a fiecărui fragment;
formularea ideilor principale aferente fiecărui fragment;
realizarea planului de idei, la tablă şi în caiete;
eventual lectura integrală se reia în final, în funcţie de specificul şi mărimea textului.
Valoarea metodei constă în consolidarea tehnicilor de activitate intelectuală, dezvoltarea
motivaţiei, asimilarea, sistematizarea şi fixarea cunoştinţelor.
8. Algoritmizarea presupune utilizarea unui lanţ/suite de algoritmi integraţi la nivelul unei scheme de
acţiune didactică ce va constitui un model operaţional în vederea optimizării actului de învăţare.
Algoritmii reprezintă suite de operaţii săvârşite într-o ordine aproximativ constantă, prin
aplicarea unor reguli, scheme, formule exacte sau coduri riguroase, pe baza cărora se ajunge la
rezolvarea unei serii întregi de probleme de acelaşi tip.
Algoritmii didactici pot fi grupaţi în două mari categorii: în cei deja existenţi în diferite ştiinţe
(matematica, fizică, chimie) şi cei construiţi de profesor, în funcţie de scopul lecţiei (algoritmi de
sistematizare a lecţiei – reguli de definire a conceptelor, principiilor, legilor, de realizare a judecăţilor şi
raţionamentelor, de analiză/sinteză a teoriilor; algoritmi de consolidare a unor capacităţi – reguli de
perfecţionare a standardelor de rezolvare a unor probleme; algoritmi de creaţie – reguli de rezolvare a
unor situaţii-problemă; algoritmi de programare a materiei – reguli de ierarhizare a secvenţelor didactice
la nivelul unor coduri specifice). Eficienţa metodei depinde de calitatea algoritmilor aleşi.
În literatura de specialitate nu este încă lămurit locul algoritmizării, în sensul că unii autori o
consideră metodă deoarece aceasta se bazează pe acţiune, iar alţi autori o definesc ca modalitate de
învăţare/strategie algoritmică în limitele căreia sunt valorificate celelalte metode. C. Moise (2008, p.
325) consideră că algoritmizarea „nu este o metodă de sine stătătoare, ci o latură a fiecăreia dintre
metodele cunoscute, dându-le acestora o coloratură specifică”.
50
TEORIA ŞI METODOLOGIA INSTRUIRII
elevului a unor dificultăţi create în mod deliberat, din depăşirea cărora, prin efort propriu, elevul învaţă
ceva nou”.
Situaţia-problemă este definită ca un conflict care se declanşează între datele vechi şi datele
noi pe care le primeşte elevul şi care par să fie incompatibile. Contradicţia poate apărea între teorie şi
experienţa anterioară, între general şi particular etc. Se creează astfel o stare contradictorie, de
tensiune psihică, de nelămurire care declanşează activitatea de cunoaştere, de rezolvare a problemei,
prin formulare de ipoteze, verificarea lor şi desprinderea unor concluzii. După I. Nicola (1996, p. 381),
problematizarea poate fi structurată pe trei etape: un moment pregătitor, unul tensional şi altul rezolutiv.
În concepţia lui I. Cerghit (1997, p. 138), aceasta se reduce la două faze: extragerea problemei şi
rezolvarea acesteia. T. V. Kudreaţev evidenţiază cinci tipuri de situaţii-problemă:
1) când există un dezacord între vechile cunoştinţe ale elevului şi cerinţele impuse de rezolvarea unei
noi situaţii;
2) când elevul trebuie să aleagă dintr-un lanţ sau sistem de cunoştinţe, chiar incomplete, numai pe cele
necesare în rezolvarea unei situaţii date, urmând să completeze datele necunoscute;
3) când elevul este pus în faţa unei contradicţii între modul de rezolvare posibil din punct de vedere
teoretic şi dificultatea de aplicare în practică;
4) când elevul este solicitat să sesizeze dinamica mişcării chiar într-o schemă aparent statică;
5) când elevului i se cere să aplice, în condiţii noi, cunoştinţele anterior asimilate.
Instruirea prin problematizare are un caracter euristic, activizant şi se poate realiza la diferite
nivele: expunerea problematizată de către profesor a materialului de învăţat; crearea de către profesor a
unei situaţii problemă şi rezolvarea acesteia a) de către elevi împreună cu profesorul sau b) de către
elevi în mod independent; sesizarea şi rezolvarea problemei de către elevi. Specialiştii domeniului
recomandă a se respecta câteva condiţii strict obligatorii ce vizează utilizarea acestei metode:
1. existenţa unui fond aperceptiv suficient al elevului, necesar rezolvării situaţiei-problemă, şi
reactualizarea lui (M. Drăguleţ, 1974, p.194);
2. asigurarea unei relative omogenităţi a clasei de elevi (T. Căliman, 1975, pp.109-111);
3. un efectiv nu prea mare în fiecare clasă de elevi (T. Căliman, 1975, p.142);
4. existenţa unui interes real pentru rezolvarea problemei (W. Okon, 1978, p.69);
5. alegerea celui mai potrivit moment de plasare a problemei în lecţie (M. Ionescu, 1979);
6. dozarea dificultăţilor într-o anumită gradaţie;
7. atmosfera de lucru să fie una stimulativă;
8. intervenţia cadrului didactic să fie discretă, dar promptă în toate etapele demersului, ori de câte ori
elevii o solicită;
9. evitarea supraîncărcării programelor şcolare (M. Drăguleţ, 1974);
Problematizarea poate deveni un procedeu eficient de activare a elevilor în cadrul altor metode
(expunere, demonstraţie, studiu de caz). Problematizarea favorizează aspectul formativ al
învăţământului prin participarea efectivă şi susţinută a elevului; contribuie la dezvoltarea operaţiilor
gândirii, a capacităţilor de transfer sau creatoare, la cultivarea spiritului de observaţie, a motivaţiei
intrinseci, a perseverenţei, la educarea independenţei, responsabilităţii şi autonomiei în activitatea
intelectuală.
51
GIANINA-ANA MASARI
10. Metodele de simulare reprezintă categoria în care se cuprind jocurile şi utilizarea unor sisteme
tehnice (simulatoarele) şi se bazează pe simularea/imitarea unor activităţi reale, urmărindu-se în
principal formarea de comportamente specifice. Există o întreagă tipologie a jocurilor din care
enumerăm doar câteva criterii:
- după natura lor: jocuri didactice şi jocuri de simulare;
- după conţinut: jocuri senzoriale, jocuri de gândire, jocuri de limbaj, jocuri de memorie, jocuri de
creaţie, jocuri de mişcare;
- după obiectivele urmărite: jocuri de observare a naturii, de dezvoltare a vorbirii, de asociere de
idei şi raţionament, jocuri de orientare, de sensibilitate, jocuri introductive, jocuri demonstrative;
- după materialul utilizat: jocuri cu materiale, fără materiale, jocuri orale, cu întrebări, cu ghicitori,
cu cuvinte încrucişate etc.
Jocurile didactice se remarcă prin caracterul imitativ empiric, fiind proprii vârstei şi educaţiei
preşcolare. Începând cu parcurgerea unui sistem de educaţie, copiii adoptă alte feluri de jocuri
didactice: de dezvoltare a vorbirii, de orientare, jocuri matematice, jocuri gramaticale.
Jocurile simulative sunt adevărate ocazii de antrenament pentru îndeplinirea unor roluri reale în
viaţă. Una dintre cele mai practicate metode de simulare la vârstele şcolare mai mari este jocul de rol,
care constă în simularea unor funcţii, relaţii, activităţi. Jocul de rol (sub diverse forme: jocuri de decizie,
jocuri de arbitraj, jocuri de previziune etc.) presupune: identificarea unei situaţii ce se pretează la
simulare; distribuirea rolurilor între participanţi; învăţarea individuală a rolului; interpretarea („jucarea”)
rolurilor; discutarea în grup a modului în care au fost interpretate rolurile. Tocmai din această diversitate
de metode utilizate reiese caracterul de metodă compozită.
Eficienţa metodei este condiţionată de capacitatea participanţilor de a se transpune în rol şi de
a-şi valorifica experienţa în acest context.
Alte metode de simulare se bazează pe utilizarea unor sisteme tehnice (simulatoarele).
Învăţarea pe simulator reprezintă tot o metodă compozită deoarece etapele de desfăşurare
implică utilizarea mai multor metode. C. Moise (2008, p. 332) argumentează această idee prin etapele
de desfăşurare: “se începe cu prezentarea simulatorului de către instructor (demonstraţie); continuă cu
explicarea şi arătarea modului de funcţionare (expunere şi demonstraţie cu acţiuni); continuă cu
exersarea din partea elevului (care constituie partea cea mai consistentă a metodei), în paralelă cu
corectura din partea instructorului; se încheie cu aprecierea asupra progresului realizat; în final trebuie
să conducă la însuşirea deprinderii ca atare”.
11. Învăţarea prin descoperire este considerată mai mult „o orientare” pe care o pot căpăta mai multe
dintre metodele didactice, şi mai puţin o metodă de sine stătătoare, deoarece învăţarea presupune atât
receptare cât şi descoperire pe cale intuitivă, la vârstele mici. În acest sens, ne sprijinim pe opinia lui
Al. Găvenea (1975, p.230) care încadrează în grupa învăţării prin descoperire metodele: jocurile
didactice, instruirea pe bază de probleme, învăţământul programat euristic, metoda proiectelor. De
asemenea, D. Ausubel şi Fl. Robinson considerau că "învăţarea prin descoperire se referă la o situaţie
în care materialul de învăţat nu este prezentat într-o formă finală celui ce învaţă (aşa cum se petrece în
învăţarea prin receptare), ci reclamă o anumită activitate mentală (rearanjare, reorganizare sau
transformare a materialului dat), anterioară încorporării rezultatului final în structura cognitivă". Învăţarea
52
TEORIA ŞI METODOLOGIA INSTRUIRII
prin descoperire se realizează prin diferite metode, cum ar fi: observarea dirijată, studiu de caz,
problematizarea, studiul cărţii etc.
Referindu-ne la tipul de logică implicat, se pot aminti următoarele patru tipuri de descoperire:
1) descoperire inductivă – organizarea unor situaţii ce conţin elemente care să conducă la generalizări,
reguli, definiţii;
2) descoperire deductivă – se pleacă de la adevăruri generale (principii, legi, reguli) la cunoştinţe
particulare;
3) descoperire analogică – asemănarea unor elemente ce aparţin cel puţin a două sisteme;
4) descoperire transductivă – prezentarea metaforică a conţinutului.
Utilizarea acesteia contribuie la dezvoltarea motivaţiei intrinseci, a potenţialului intelectual, se
perfecţionează metodele şi procedeele de muncă independentă şi dezvoltă încrederea în forţele proprii.
12. Studiul de caz este una dintre cele mai active metode didactice, ea poate fi utilizată fie ca:
1) suport al cunoaşterii inductive – favorizează o confruntare directă cu o situaţie reală, reprezentativă
pentru o anumit domeniu al cunoaşterii sau al acţiunii practice, care se cere a fi analizată şi rezolvată;
2) baza unei cunoaşteri deductive – contribuie la ilustrarea unei problematici mai largi, la
concretizarea unei idei sau a unei generalizări sau facilitează transferul de cunoştinţe şi deprinderi.
În utilizarea metodei se conturează următoarele etape: alegerea cazului de către cadrul
didactic; prezentarea cazului elevilor; obţinerea informaţiilor necesare (cu ajutorul cadrului didactic sau
în mod independent); prelucrarea informaţiilor; elaborarea variantelor de rezolvare; alegerea variantei
optime; verificarea deciziei adoptate.
În practica educaţională, se întâlnesc cel puţin trei variante ale acestei metode:
1) metoda situaţiei – bazată pe prezentarea completă a cazului selectat, în faţa elevilor, aceştia
primind toate informaţiile necesare soluţionării cazului-problemă dat.
2) studiul analitic al cazului (metoda incidenţei) – se face o prezentare completă a situaţiei
date, dar informaţiile necesare soluţionării sunt redate numai parţial sau deloc; incidentele pot fi
rezolvate doar individual şi se prezintă sub două forme: „situaţie-limită” sau problemă bazată pe
supoziţii raţionale;
3) elevii nu beneficiază de nici o prezentare completă asupra situaţiei şi nici de informaţii
necesare soluţionării cazului-problemă. Lor li se propun doar sarcini concrete de rezolvat,
urmărind să se descurce prin eforturi proprii.
Referitor la modalitatea de organizare a activităţii, în literatura de specialitate se disting patru
forme şi anume: cazul poate fi dat în cercetare:
− întregii clase cu care se poartă discuţii colective la început şi în final;
− unei grupe restrânse, ceilalţi elevi urmărind discutarea cazului şi formulând observaţii critice în final;
− fiecărui elev în parte, fiind obligat să depună o intensă activitate şi în final să-şi expună concluziile;
− elevi diferiţi să se ocupe de studiul unor cazuri diferite.
Eficienţa metodei rezultă din capacitatea profesorului de alegere a cazului, de focalizarea pe
obiective clare; de tipul de informaţii oferite (în mod direct/indirect elevilor); de nivelul de implicare în
dezbaterea problemei, asocierea cunoştinţelor şi al transferului creativ.
Valoarea metodei rezidă în faptul că favorizează investigarea unor situaţii reale, dezvoltând
capacităţi de analiză, interpretare, anticipare, luare de decizii ş.a.
53
GIANINA-ANA MASARI
13. Metoda proiectelor reprezintă demersul de anticipare mentală a unei acţiuni şi executarea
acesteia, prin însuşirea directă a tehnicilor de cercetare (documentare, prelucrare şi sintetizare), prin
efort, cooperare şi autocontrol.
Metoda proiectelor este o metodă de învăţate prin acţiune practică, cu o finalitatea reală,
aplicativă. De regulă, se realizează individual sau în grup în cadrul activităţilor de dobândire de noi
cunoştinţe, de formare de deprinderi, de consolidare, de sistematizare sau recapitulare. În aplicarea
acestei metode se urmăresc câteva etape: determinarea temei, stabilirea strategiei, organizarea
acţiunii, conceperea ghidului de elaborare, executarea proiectului, dirijarea realizării, finalizarea acţiunii
şi evaluarea. Se concretizează în lucrări ştiinţifice, comunicări, referate, expoziţii, mape tematice,
albume etc.
14. Instruirea programată este considerată o metodă polifuncţională, datorită combinaţiei de algoritmi
cu probleme de rezolvat atât în cadrul lecţiilor de predare-învăţare, cât şi în cele de consolidare,
sistematizare sau verificare. I. Nicola defineşte instruirea programată ca fiind metoda ce „organizează
acţiunea didactică aplicând principiile ciberneticii la nivelul activităţii de predare-învăţare-evaluare,
concepută ca un sistem dinamic complex, constituit dintr-un ansamblu de elemente şi de interrelaţii”
Mijloacele utilizate în instruirea programată pot fi: fişele programate, manualele programate,
maşinile de învăţat, între acestea din urmă cele mai riguroase fiind calculatoarele, care, pe lângă
afişarea programelor pe ecran, realizează şi conducerea învăţării.
În literatura de specialitate, se menţionează două tipuri fundamentale: programarea lineară şi
cea ramificată, iar pe baza lor se compune o a treia, adică cea combinată.
Programarea lineară, denumită şi de tip skinnerian, prezintă următoarele caracteristici: (a)
instructajul şi ghidarea elevului sunt astfel concepute încât să evite la maximum erorile; (b) răspunsul
elevului este formulat din memorie; (c) în cazul când răspunsul este corect, se trece la secvenţa
următoare; dacă este greşit, se întoarce şi se clarifică secvenţa pe care a greşit-o până găseşte
răspunsul corect
Programarea ramificată, denumită şi de tip Crowder, se diferenţiază de cea lineară prin
următoarele caracteristici: (a) nu mai previne la maximum erorile, ci introduce unele elemente
"distractoare" din care elevul să înveţe; (b) răspunsurile sunt prezentate gata construite, iar elevul
trebuie să-l aleagă pe cel considerat corect; (c) în caz de eroare, i se prezintă elevului o sub-programă
de sprijin, după care să reia secvenţa de la capăt.
Programarea combinată are elemente din cele două tipuri (lineară şi ramificată), în funcţie de
necesităţile procesului de învăţare. Practic, în situaţiile concrete de la clasă, se utilizează alternanţa,
adică elevul trebuie să formuleze din memorie răspunsul, sau să discearnă varianta corectă.
Această metodă dezvoltă propriile sale principii valabile la nivel strategic pentru oricare dintre
structuri (liniară/ramificată/combinată): principiul paşilor mici, principiul răspunsului efectiv sau al
comportamentului activ); principiul confirmării imediate şi principiul ritmului individual.
Eficienţa acestei metode depinde de calitatea mijloacelor didactice utilizate în realizarea
activităţii instructiv-educative.
54
TEORIA ŞI METODOLOGIA INSTRUIRII
Metoda acvariului vizează emiterea unui număr cât mai mare de soluţii, de idei. Numele metodei
reiese din modul de dispunere a participanţilor în spaţiul destinat dezbaterii, presupune construirea a
două cercuri concentrice, cel din interior fiind asemănător cu un acvariu. Etape de utilizare a metodei:
1. înainte de şedinţa propriu-zisă, toţi participanţii vor afla problematica de abordat, fiecare schiţându-şi
nişte răspunsuri de principiu, pe care urmează să le susţină.
2. Se constituie două grupuri de participanţi (cel din cercul interior şi cel din cercul exterior) prin liberă
alegere a locurilor pe scaunele dispuse în această formaţie. Mărimea optimă a fiecărui grup este de
şapte persoane. Sarcina celor din cercul interior este să dezbată primii problema cu voce tare,
ceilalţi având rolul de observatori.
3. Li se comunică regulile de urmat pe timpul dezbaterii: susţinerea unei idei trebuie obligatoriu
argumentată; acordul cu un alt vorbitor se susţine cu argumente concrete şi suficiente; la fel, şi
dezacordul.
4. Urmează dezbaterea de către grupul din interior, respectiv observarea şi înregistrarea opiniilor şi
atitudinilor constatate de către cel din exterior; mai poate participa ca observator şi un cadru
didactic (altul decât animatorul activităţii). Timpul maxim pentru această dezbaterea va fi de 8-10
minute.
5. Se inversează rolurile: grupul exterior va prelua dezbaterea şi locul celui din interior şi invers, pentru
alte 8-10 minute.
În urma dezbaterii trebuie să rezulte, pentru ambele grupuri, achiziţii atât în plan informaţional cât
şi în repertoriul atitudinal.
Unii autori o încadrează ca metodă interactivă de sine stătătoare, însă noi o considerăm o
variantă a dezbaterii, singura diferenţă constând în modul de dispunere a participanţilor.
Metoda mozaic presupune pregătirea unui text adecvat învăţării prin cooperare şi o anumită dinamică a
grupurilor formate. Această metodă, cu valenţe formative, se desfăşoară urmând câteva etape de
principiu:
1. Clasa se grupează aleator în grupuri de câte 4-5 elevi (numite grupuri originare/grupuri "casă"/grupuri
iniţiale), în funcţie de numărul părţilor în care se împarte conţinutul lecţiei; fiecare elev din grup
primeşte un număr de ordine.
2. Se discută pe scurt conţinutul de însuşit, precizându-se şi părţile alcătuitoare, numerotate şi ele cu tot
atâtea numere câte au grupurile iniţiale.
3. Se distribuie materialul de învăţat, precizându-se că el trebuie predat de către elevi, fiecare membru
al grupului trebuind să se ocupe de partea de conţinut care are acelaşi număr de ordine pe care îl
deţine el.
55
GIANINA-ANA MASARI
4. Se constituie grupurile "expert", alcătuite din elevi care au acelaşi număr (grupul numerelor 1, grupul
numerelor 2 etc.), iar ei îşi însuşesc, prin colaborare, partea care le revine conform numărului de
ordine.
5. Se reconstituie grupurile "casă", fiecare membru predând sistematic partea care i-a revenit în grupul
expert, tot el organizând exersarea de către ceilalţi.
6. Educatorul întreprinde evaluarea şi face recomandări.
Dintre avantajele acestei metode, se pot enumera: flexibilitatea şi lateralitatea gândirii;
stimularea ideilor nonconformiste; întărirea încrederii în forţele proprii etc.
Schimbă perechea (Share-pair circles) este o metodă de lucru pe perechi. Strategia didactică
proiectată determină următoarele etape de derulare:
1. Etapa organizării colectivului în două grupe egale. Fiecare elev ocupă un scaun, fie în cercul din
interior, fie în cercul exterior. Se formează două cercuri concentrice, elevii fiind faţă în faţă pe
perechi.
2. Etapa prezentării şi explicării problemei. Cadrul didactic oferă cazurile pentru studiu, problemele de
rezolvat sau situaţiile didactice şi explică importanţa soluţionării.
3. Etapa de lucru în perechi. Fiecare pereche discută şi apoi comunică ideile. Cercul din exterior se
roteşte în sensul acelor de ceasornic, realizându-se astfel schimbarea partenerilor în pereche. Se
continuă până când se ajunge la partenerii iniţiali sau se termină întrebările. Elevii au posibilitatea
de a lucra cu fiecare membru al clasei. Fiecare se implică în activitate şi îşi aduce contribuţia la
rezolvarea sarcinii.
4. Etapa analizei ideilor şi a elaborării concluziilor. În acest moment, clasa se regrupează şi se
analizează ideile emise. Cadrul didactic realizează împreună cu elevii o schemă a concluziilor
obţinute.
Harta conceptuală presupune învăţarea noilor informaţii ce depind de conceptele deja existente şi de
relaţiile care se stabilesc între acestea. Dintre valenţele formative ale acesteia, se pot enumera:
structurarea cunoştinţelor copilului, stabilirea de relaţii între cunoştinţele asimilate; este recunoscută ca
o posibilă metodă de evaluare a cunoştinţelor copilului, însă poate fi utilizată cu succes şi ca instrument
de instruire. Paşii de realizare a acestei metode se concretizează în elaborarea unui grafic care include:
concepte centrale (localizate în centrul hărţii), concepte secundare (localizate către marginea hărţii) şi
modul în care este înţeleasă relaţia dintre concepte.
Diagrama cauzelor şi a efectului (Fishbone) constă într-un un proces creativ ce oferă posibilitatea
generării şi organizării cauzelor majore (principale) şi minore (secundare) ale unui efect, ale unei
probleme sau ale unui eveniment. Există câteva reguli de organizare şi realizare a acestei metode:
1. Se împarte clasa în echipe de lucru;
2. Se stabileşte problema de discutat care este rezultatul unei întâmplări sau unui eveniment deosebit –
efectul. Fiecare grup are de analizat câte un efect.
3. Dezbaterea în fiecare grup pentru a descoperi cauzele care au condus al efectul discutat.
Înregistrarea cauzelor se face pe hârtie sau pe tablă.
56
TEORIA ŞI METODOLOGIA INSTRUIRII
4. Construirea diagramei cauzelor şi a efectului: pe axa principală a diagramei se trece efectul, iar pe
ramurile axei principale se trec cauzele majore ale efectului: când?, unde?, cine?, de ce?, ce?,
cum? (s-a întâmplat) şi cauzele minore ce decurg din cele principale se trec pe câte o ramură mai
mică corespunzătoare cauzei majore;
Metoda Pălăriilor gânditoare (Thinking hats). Copiii se împart în şase grupe (pentru şase pălării). Ei
pot juca şi câte şase într-o singură grupă. Împărţirea elevilor depinde de materialul studiat. Pentru
succesul acestei metode este important însă ca materialul didactic să fie bogat, iar cele şase pălării să
fie colorate pentru a-i atrage pe elevi. Ca mijloace vor fi folosite şase pălării „gânditoare”, fiecare având
câte o culoare: alb, roşu, galben, verde, albastru şi negru. Participanţii sunt liberi să spună ce gândesc,
dar să fie în acord cu rolul pe care îl joacă. Fiecare culoare reprezintă un rol. Pălăria albastră reprezintă
liderul, managerul, cel ce conduce jocul; şi este responsabil cu controlul demersurilor desfăşurate.
Pălăria albă reprezintă povestitorul, cel ce redă pe scurt conţinutul textului şi manifestă o atitudine
neutră, obiectivă, concentrată pe fapte, obiective şi imagini clare. Pălăria roşie reprezintă psihologul
care îşi exprimă sentimentele faţă de personajele întâlnite, este cel care dă frâu liber imaginaţiei şi
sentimentelor. Pălăria neagră este criticul, concentrat pe aprecierea negativă/pesimistă a lucrurilor, care
se exprimă prudent, avertizează şi judecă. Pălăria verde reprezintă gânditorul, care oferă soluţii
alternative, exprimă idei noi, stimulând gândirea creativă. Pălăria galbenă este creatorul, simbolul
gândirii pozitive şi constructive, creează finalul şi oferă o perspectivă pozitivă şi constructivă.
Dintre avantajele metodei, amintim: angajarea profundă a tuturor forţele psihice de cunoaştere,
dezvoltarea gândirii critice, manifestarea empatiei faţă de anumite personaje etc.
Conceptualizare
Mijloacele de învăţământ reprezintă un element al strategiei didactice, adaptat şi selecţionat în
conformitate cu unele criterii psihopedagogice în scopul realizării cu succes a obiectivelor instructiv-
educative ale procesului de învăţământ. Concret, mijloacele de învăţământ desemnează ansamblul de
57
GIANINA-ANA MASARI
Evoluţie istorică
Din punct de vedere istoric, mijloacele intuitive şi materialele didactice sunt primele noţiuni
referitoare la mijloacele de învăţământ. Ascensiunea mijloacelor tehnice moderne şi a fenomenelor
multimedia a condus la o evoluţie atât terminologică, cât şi instrumentală a mijloacelor. În literatura
domeniului, identificăm următoarea etapizare:
1. prima generaţie: manuscrise, tablă, obiectele de muzeu.
2. a doua generaţie: “vehicule” de cunoştinţe, purtătoare de informaţii gata elaborate (manuale, texte
imprimate).
3. a treia generaţie (sec. XIX şi începutul sec. XX): maşinile din procesul de comunicare interumană.
4. a patra generaţie: tehnicile moderne ale societăţii.
58
TEORIA ŞI METODOLOGIA INSTRUIRII
59
GIANINA-ANA MASARI
60
TEORIA ŞI METODOLOGIA INSTRUIRII
61
GIANINA-ANA MASARI
62
TEORIA ŞI METODOLOGIA INSTRUIRII
Definiţie
Formele de organizare a procesului de instruire sunt structuri desfăşurate într-un cadru
organizat, în instituţii specializate, prin intermediul cărora se realizează concret activitatea de predare-
învăţare-evaluare.
63
GIANINA-ANA MASARI
64
TEORIA ŞI METODOLOGIA INSTRUIRII
TEME DE REFLECŢIE
APLICAŢIE
65
GIANINA-ANA MASARI
Sistemul de învăţământ pe clase şi lecţii este cel mai utilizat mod de organizare a procesului de
învăţământ. Scopul educativ, organizarea conţinutului instruirii, modul de grupare ale elevilor în procesul
de predare-învăţare-evaluare, relaţiile dintre actorii educaţionali, formele de evaluare sunt câţiva dintre
factorii care au determinat modificări de structură şi articulare a secvenţelor de instruire.
Lecţia rămâne principala modalitate eficientă de organizare a activităţii didactice (propusă de
pedagogul ceh Jan Amos Comenius, în sec. al XVII-lea), prin intermediul căreia se realizează în acelaşi
timp informare şi formare, instruire şi educare. Comparativ cu alte forme de organizare a procesului de
învăţământ, prezentăm câteva dintre valenţele educaţionale ale lecţiei: asigurarea unui cadru
organizatoric adecvat pentru derularea procesului instructiv-educativ, facilitarea însuşirii temeinice a
sistemului de cunoştinţe, utilizarea unui conţinut stabilit, prelucrat şi adaptat, dezvoltarea de procese
cognitive şi abilităţi fundamentale, exersarea capacităţilor intelectuale, motrice şi afective, formarea şi
modelarea capacităţii de aplicare în practică a cunoştinţelor teoretice însuşite, formarea unei atitudini
pozitive faţă de învăţare, formarea şi consolidarea de judecăţi şi atitudini etc..
Termenul „lecţie” provine din latinescul lectio, derivat din legere care însemna „lectură cu glas
tare a unui manuscris important”.
Accepţiunea dată termenului a cunoscut o largă evoluţie din perspectivă organizatorică, de la
„proces instructiv-educativ” (Şt. Bârsănescu); „activitate desfăşurată de elevi sub conducerea
profesorului” (U. Ţârcovnicu, 1975); „microstructură pedagogică” (O. Oprea, 1979); „entitate de
învăţământ” (I. Cerghit, 1983); „formă organizatorică principală” (I.T. Radu, 1988); „entitate de instruire”
(I. Nicola, 1992); „formă de bază, fundamentală de organizare” (E. Surdu, 1995); „formă de activitate
curentă” (M. Ionescu, 1995); „microproces instructiv-educativ” (C. Moise, 1995), „microsistem
instrucţional” (I. Cerghit, 2002); „unitate acţională” (E. Joiţa, 2003) până, în prezent, la cea de
„microsistem pedagogic” (M. Momanu, 2008).
Plecând de la definiţia dată de O. Oprea (1979) care defineşte lecţia ca fiind o „microstructură
pedagogică ce reuneşte, într-o unitate funcţională, totalitatea acţiunilor şi a mijloacelor implicate în
procesul de instruire la o oră şcolară”, se impune a specifica nivelurile de manifestare ale
managementului educaţiei, concretizate în cadrul activităţilor didactice:
- macrosistemul de instruire include viziunea generală asupra educaţiei şi învăţământului, structurată
în managementul sistemului şi al procesului de învăţământ;
- mezosistemul de instruire vizează concepţia despre organizaţia şcolară şi despre învăţarea şcolară,
alcătuită din managementul organizaţiei şcolare, al instruirii şi al învăţării şcolare;
- microsistemul de instruire se referă la concepţia despre activitatea didactică (lecţia), cu trimiteri la
managementul clasei de elevi, managementul activităţilor didactice şi managementul lecţiei.
66
TEORIA ŞI METODOLOGIA INSTRUIRII
67
GIANINA-ANA MASARI
inversă are rol de întărire pozitivă (prin sublinierea corectitudinii răspunsului) sau negativă (prin
infirmarea şi corectarea răspunsurilor greşite) şi se realizează, sub formă verbală sau nonverbală,
în toate secvenţele actului didactic, sub forma convorbirilor frontale, activităţilor independente,
micro-grupurilor.
8. evaluarea performanţei (în această etapă, profesorul măsoară şi apreciază, prin calificative sau
note, performanţele obţinute de elevi. D. Sălăvăstru (2006, p. 144) subliniază importanţa evaluării
ritmice a rezultatelor şcolare ale elevilor după criterii pe care elevii înşişi trebuie să le conştientizeze
în permanenţă pentru a se obişnui cu învăţarea sistematică şi cu autoevaluarea obiectivă.);
9. intensificarea retenţiei (reprezintă momentul în care profesorul urmăreşte să fixeze şi să
consolideze cunoştinţele predate, prin utilizarea acestora în contexte variate sau exersarea
priceperilor formate în contexte diferite) şi a transferului de cunoştinţe (moment în care profesorul
implementează aplicaţii variate în scopul realizării de transferuri cognitive – legături inter, intra şi
transdisciplinare).
Criteriul istoric nu este suficient pentru a susţine că lecţia rămâne principala modalitate eficientă
de organizare a activităţii didactice; este necesar să se stabilească şi să se respecte un număr minim
de condiţii didactice:
1) să aibă un scop didactic precis (scop didactic principal/obiectiv didactic fundamental) ce
conduce la mobilizarea şi menţinerea elevilor în activitate şi este axat pe una dintre preocupările
principale din procesul de învăţământ, respectiv predarea, consolidarea, sistematizarea, aplicarea
conţinuturilor cuprinse în programă, evaluarea rezultatelor elevului, formarea unor atitudini, calităţi
morale, capacităţi intelectuale, fizice, practice etc. C. Moise ne atrage atenţia că pe baza scopului
didactic principal se pot formula obiectivele nominale, ele fiind transpozabile în parte în obiective
operaţionale, altele fiind considerate neoperaţionalizabile.
2) să vizeze un echilibru rezonabil între aspectul instructiv şi cel educativ al procesului didactic
(accentul exagerat/exclusiv pe instrucţie conduce fie la o atitudine incertă a elevului faţă de
învăţătură, fie la lipsa unor capacităţi ferme, formate prin exersare sistematică).
3) să beneficieze de o elaborare metodică suficientă (organizarea conţinutului pe fiecare etapă a
lecţiei, corelarea cu metodele, procedeele şi mijloacele de învăţământ necesare)
4) să se coreleze în modul cel mai convenabil activitatea individuală cu cea colectivă (să
permită fiecărui elev din clasă înţelegerea şi însuşirea conţinuturilor predate, adaptate la nivelul de
vârstă şi particularităţile individuale).
5) proiectarea, realizarea lecţiei şi evaluarea rezultatelor să se producă într-o viziune sistemică
(lecţia trebuie să fie concepută astfel încât să se integreze într-un sistem de relaţii, prin raportare la
obiective, conţinut, metode şi mijloace).
Reiese, în mod evident, că în funcţie de obiectivele urmărite şi de conţinuturile de însuşit, acest
algoritm al succesiunii momentelor lecţiei poate fi regândit, acesta nu trebuie să se transforme într-o
structură rigidă care nu permite implementarea de conţinuturi specifice sau activităţi de învăţare
eficientă. În acest sens, rolul cadrului didactic este de a decide structura demersului didactic
(succesiune şi pondere), în funcţie de contextul şi variabilele învăţării, având la bază obiectivele vizate,
pentru o parcurgerea eficientă a conţinuturilor. Pentru a alege varianta optimă de lecţie este necesară
cunoaşterea a cât mai multe coordonate ale acesteia – de la obiective, conţinut şi resurse disponibile
până la performanţele aşteptate, ceea ce ilustrează dinamica şi varietatea câmpului didactic. Faza de
68
TEORIA ŞI METODOLOGIA INSTRUIRII
proiectare elimină din erorile de proiectare (1. considerarea tipurilor de lecţie drept şabloane obligatorii,
2. desconsiderarea taxonomiei lecţiei) şi desfăşurare a actului didactic. Din această perspectivă se
constituie problematica sistematizării multitudinii lecţiilor, pe baza unor criterii, generând astfel, o
taxonomie a acestora.
Înainte de prezentarea taxonomiei lecţiei, trebuie să prezentăm câteva distincţii între termenii
„tip de lecţie” şi „variantă de lecţie”. V.M. Cojocariu (2004, p. 89) defineşte tipul de lecţie ca fiind „forma
concretă pe care o lecţie o îmbracă în derularea sa în funcţie de o variabilă considerată fundamentală”,
iar conceptul de variantă de lecţie „desemnează forma concretă pe care o îmbracă un tip de lecţie în
desfăşurarea ei”. În timp ce lecţia se poate multiplica în cinci tipuri, funcţie de obiectivul didactic
fundamental (1. lecţie cu scop didactic principal de comunicare/însuşire de noi cunoştinţe, 2. lecţie cu
scop didactic principal de formare de priceperi şi deprinderi de lucru, 3. lecţie cu scop didactic principal
de consolidare şi sistematizare a cunoştinţelor, 4. lecţie cu scop didactic principal de evaluare, 5. lecţie
mixtă/combinată cu mai multe scopuri didactice pe acelaşi plan), fiecare dintre aceste tipuri se poate
particulariza în „n” variante.
Am stabilit deja că lecţia este un microsistem ce cuprinde componente ale procesului instructiv-
educativ, fiecare dintre acestea îndeplinind mai multe dimensiuni cu valoare didactică, iar condiţiile
concrete în care se realizează diferite obiective educaţionale diferă atât de mult, încât este dificil de
stabilit o structură fixă şi unică pentru fiecare tip şi variantă de lecţie. Aşadar, este firesc să existe
posibilitatea combinării lor variate, după criterii de optimalitate. Însă, se poate propune un algoritm cu
caracter relativ şi orientativ pentru tipurile de lecţie, cu menţiunea că acesta trebuie adaptat şi nuanţat la
contextul specific învăţării. Rezultă că înţelegerea taxonomiei lecţiei conferă rigoare teoretică şi practică
(obiectivul fundamental este reperul constant în stabilirea tipului de lecţie), cu rol organizatoric (reper
pentru elaborarea strategiei didactice), valoare orientativă şi flexibilă.
V.2.1. Lecţia mixtă/combinată urmăreşte realizarea mai multor scopuri didactice: comunicare,
sistematizare, fixare, verificare de cunoştinţe. Datorită diversităţii practicii educative din învăţământul
primar, frecvenţa utilizării acestui tip de lecţie este destul de mare. Structura orientativă a lecţiei mixte
constă în:
a) momentul organizatoric destinat punerii în ordine a instrumentelor de lucru ale clasei şi aspectelor
de amănunt, privind prezenţa, disciplina, igiena şcolară, îndeplinirea obligaţiilor, în cadrul clasei, de
către fiecare elev; durata este invers proporţionată cu experienţa şcolară a elevilor;
b) verificarea conţinuturilor însuşite anterior reprezintă o secvenţă destinată încheierii procesului de
învăţare început în lecţia anterioară; frecvent se poate regăsi sub două forme:
- verificarea rezultatelor de ordin aplicativ ale elevilor (teme scrise, teme de ordin practic); este posibil
să se facă o verificare completă atunci când temele sunt scurte, iar rezolvările sunt strict identice; în
alte cazuri, instructorul (învăţătorul, profesorul) are obligaţia de a controla şi evalua caietele de teme
ale elevilor, în afara orelor de clasă;
- verificarea conţinuturilor lecţiei în general: chestionarea, a trei-patru sau mai mulţi elevi, în funcţie de
natura disciplinei şi baza didactico-materială a şcolii; este etapa care, de regulă, se încheie cu notă
69
GIANINA-ANA MASARI
pentru toţi cei ascultaţi; însă datorită funcţiei formative a evaluării nota/calificativul se poate finaliza şi
pe baza mai multor verificări consecutive.
c) prezentarea, explicarea şi învăţarea subiectului nou cuprinde mai multe momente:
c1. pregătirea elevilor pentru receptarea noilor cunoştinţe se poate realiza frontal fie printr-o conversaţie
introductivă (când elevii stăpânesc destule informaţii pentru a răspunde întrebărilor, fie prin
expunere din partea profesorului (când elevii nu pot face faţă dialogului); este momentul destinat
legăturii cu lecţiile anterioare, răspunzând exigenţelor principiului sistematizării şi continuităţii;
c2. anunţarea titlului şi a obiectivelor operaţionale urmărite de cadrul didactic în lecţia respectivă, într-o
manieră accesibilă;
c3. însuşirea noilor cunoştinţe este o activitate preponderent formativă, în care este antrenată
personalitatea celui care învaţă şi este valorificată întreaga experienţă cognitiv-aplicativă a acestuia;
se realizează potrivit titlului şi planului anunţat; într-o înlănţuire logică, coerentă şi consistentă.
d) fixarea, sistematizarea conţinuturilor predate şi stabilizarea performanţei se realizează prin
parcurgerea a două momente:
d1. exersare, repetare şi aplicaţii în scopul însuşirii corecte şi a clarificării noilor noţiuni şi operaţii;
d2. conexiunea inversă are rol de evaluare formativă, informaţiile obţinute reprezintă baza pentru
verificările şi aprecierile parţiale/globale; se realizează prin întrebări care să stimuleze posibilitatea
transferului cunoştinţelor;
e) explicaţii pentru continuarea învăţării acasă şi pentru realizarea temei. Pentru elevii claselor mici
se recomandă începerea rezolvării temei pentru acasă încă din clasă. Verificarea temei pentru acasă
reprezintă începutul etapei de verificare a cunoştinţelor asimilate.
V.2.2. Lecţia de comunicare/însuşire de noi cunoştinţe are ca scop principal însuşirea de noi
cunoştinţe. Structura este asemănătoare cu cea a lecţiei mixte şi se diferenţiază de aceasta prin
reducerea ca timp şi conţinut a momentului de verificare a conţinuturilor predate anterior; extinderea
secvenţei destinate activităţii de predare până la aproape întreaga durată a lecţiei şi atribuirea unui timp
minim fixării şi temei pentru acasă.
Raportându-ne la vârsta şi nivelul de pregătire al elevilor, se pot contura mai multe variante ale
acestui tip de lecţie, funcţie de:
- locul de desfăşurare a lecţiei: lecţie desfăşurată în sala de clasă, lecţie la muzeu, lecţie-excursie,
lecţie în mijlocul naturii;
- locul temei într-un ansamblu mai larg al conţinutului: lecţie introductivă, lecţie de parcurs, lecţie
finală;
- strategia didactică: lecţie de descoperire pe cale deductivă/inductivă/transductivă, lecţie de tip
prelegere (practicabilă începând doar cu elevii claselor liceale terminale), lecţie seminar (presupune
dezbaterea unui subiect pe baza studierii prealabile a unor materiale informative; variantă de lecţie
specifică elevilor din clasele mai mari), lecţie programată (concepută pe baza manualului, a textului
programat sau a unor programe computerizate);
- ponderea activităţii uneia dintre categoriile de actori educaţionali: lecţie în care profesorul
expune/explică aproape tot conţinutul informaţional, lecţie în care profesorul expune doar
problemele de bază, restul urmând a se desfăşura sub forma muncii independente de către elevi;
70
TEORIA ŞI METODOLOGIA INSTRUIRII
lecţie în care profesorul face doar o introducere în conţinutul lecţiei; lecţie care începe cu expunerea
elevilor etc.
V.2.3. Lecţia de formare de priceperi şi deprinderi este caracteristică unor domenii de activitate
precum educaţie plastică, educaţie fizică şi sport, educaţie muzicală, abilităţi practice, literatură pentru
copii. Se desfăşoară aproape pe întreg parcursul orei de clasă. Structura orientativă include
următoarele etape:
a. moment organizatoric;
b. anunţarea temei şi a obiectivelor operaţionale;
c. actualizarea sau însuşirea unor cunoştinţe necesare procesului de formare a priceperilor şi
deprinderilor;
d. demonstraţia sau execuţia-model (prezentarea, explicarea şi demonstrarea de către profesor a
acţiunii de învăţat);
e. exersarea propriu-zisă (antrenarea elevilor în realizarea sarcinilor activităţii sub îndrumarea
profesorului);
f. realizarea independentă a sarcinii (exerciţiu, lucrare) de către fiecare elev;
g. aprecierea performanţelor elevilor asupra exersării şi precizări referitoare la modul de
continuare a activităţii desfăşurate pe parcursul orei şcolare (tema pentru acasă).
În funcţie de specificul domeniului de activitate şi de locul de desfăşurare a activităţii, se pot
identifica câteva posibile variante ale lecţiei de formare de priceperi şi deprinderi:
- lecţia de formare de deprinderi de activitate intelectuală presupune realizarea de analize
gramaticale, literare, istorice, filosofice, rezolvarea de exerciţii şi probleme;
- lecţia de formare de deprinderi tehnice este specifică disciplinelor tehnice, cum ar fi: informatică,
biologie, chimie, fizică, astronomie;
- lecţia de formare a unor deprinderi motrice se desfăşoară în cadrul orelor de educaţie fizică,
educaţie tehnologică;
- lecţia de formare a unor deprinderi estetice este specifică orelor de educaţie muzicală, educaţie
plastică;
- lecţia de laborator vizează desfăşurarea unor experimente în diverse domenii: biologie, chimie,
fizică;
- lecţia cu caracter aplicativ se realizează, de regulă, în afara clasei;
- lecţia-excursie pentru formarea priceperilor de observare (obiecte şi fenomene), selecţie şi
prelucrare a informaţiilor.
V.2.4. Lecţia de fixare şi sistematizare a cunoştinţelor are ca scop didactic principal organizarea
conţinutului într-o structură închegată şi flexibilă conexiunilor intra şi interdisciplinare, ce se realizează,
în principal, prin sintetizarea achiziţiilor, consolidarea şi aprofundarea acestora sau completarea unor
lacune. Este cunoscută şi sub denumirea de lecţie de recapitulare şi sistematizare, datorită reluării
conţinutului predat în mai multe lecţii anterioare. Ca verigi definitorii ale acestui tip de lecţie se identifică
un moment organizatoric, o etapă fundamentală de recapitulare şi o etapă finală rezervată obligaţiilor
viitoare ale elevului. Aprecierile nu sunt însoţite obligatoriu de note, lecţia fiind destinată consolidării,
însă pot exista şi excepţii în cazul elevilor cu implicare deosebită. M. Momanu (2008, p. 445) sublinia
71
GIANINA-ANA MASARI
faptul că redimensionarea conţinuturilor în jurul unor idei cu valoare cognitivă maximă constituie condiţia
de bază a eficientizării acestui tip de lecţie.
Posibila structură a acestui tip de lecţie poate cuprinde:
a. momentul organizatoric;
b. anunţarea conţinutului, obiectivelor operaţionale şi a unui plan de recapitulare;
c. recapitularea pe baza planului anunţat ;
c. realizarea de către elevi a unor sarcini pe baza cunoştinţelor recapitulate;
d. aprecierea performanţelor elevilor
e. precizarea şi explicarea temei pentru acasă
În practica educaţională se evidenţiază câteva variante ale acestui tip de lecţie, raportându-ne
la:
a) mărimea conţinutului informaţional supus recapitulării:
- lecţia de recapitulare curentă se realizează după un set de lecţii de comunicare/însuşire de
cunoştinţe;
- lecţia de recapitulare pe baza unui plan dat se realizează la sfârşitul unor capitole sau teme mari din
programă;
- lecţia de sinteză se realizează la sfârşitul unor unităţi mari de conţinut, semestru sau an şcolar;
b) metodele sau mijloacele utilizate în desfăşurarea lecţiei:
- lecţia de recapitulare sau de sinteză pe bază de exerciţii aplicative vizează consolidarea unor
deprinderi;
- lecţia de recapitulare cu ajutorul textului programat sau al unor programe computerizate;
- lecţia de recapitulare pe bază de fişe concepute în funcţie de particularităţile de vârstă şi individuale
ale elevilor.
Prezentăm, în continuare, opinia lui C. Moise (2005) referitoare la structura variantelor acestui
tip de lecţie, preponderent întâlnite în practica educaţională:
1. Lecţia de consolidare şi sistematizare a unor conţinuturi preponderent teoretice, lecţie ce s-ar putea
desfăşura parcurgând următoarele etape:
- reamintirea titlurilor care vor face obiectul recapitulării; reamintirea surselor care au fost
propuse spre a fi consultate de elevi şi a planului recapitulării;
- recapitularea propriu-zisă, prin parcurgerea planului anunţat, cu enunţarea unor eventuale
concluzii parţiale;
- stabilirea unor concluzii şi corelaţii mai largi pe întregul celor recapitulate;
- aprecieri, observaţii, îndrumări pentru viitor.
2. Lecţia de consolidare prin exerciţii urmăreşte reluarea şi consolidarea deprinderilor se realizează prin:
- prezentarea pe scurt a aspectelor de consolidat, cu semnalarea obiectivelor prioritare;
- reluarea aspectelor teoretice implicate;
- efectuarea unor prime exemplificări, pentru stabilirea legăturii între aspectul teoretic şi cel
aplicativ;
- efectuarea exerciţiilor în serie de către elevi;
- analiza, aprecierile asupra exactităţii rezolvărilor (fără obligativitatea notării);
- revenire la aspectul teoretic, pentru eventuale noi precizări.
72
TEORIA ŞI METODOLOGIA INSTRUIRII
V.2.5. Lecţia de verificare şi apreciere a rezultatelor şcolare are ca scop didactic principal
constatarea nivelului de pregătire a elevilor în vederea optimizării activităţii didactice ulterioare. Acest tip
de lecţie, cunoscut şi sub denumirea de lecţie de verificare şi apreciere prin notă sau lecţie de
evaluare sumativă, include obligatoriu notarea elevilor (ceea ce nu era cazul la lecţia de recapitulare în
scop de consolidare şi sistematizare), iar calitatea realizării momentului apreciativ reflectă eficienţa
acestui tip de lecţie.
Structura orientativă a acestui tip de lecţie cuprinde:
a. precizarea conţinutului de verificat;
b. verificarea conţinutului;
c. aprecierea rezultatelor;
d. precizări privind modalităţile de completare a eventualelor lacune şi de corectare a erorilor,
precum şi sugestii privind valorificarea conţinuturilor reactualizate în activităţi viitoare.
Referindu-ne la modul de realizare a evaluării, lecţia de verificare şi apreciere se poate realiza
prin mai multe variante şi anume:
- lecţia de evaluare orală (metoda predominantă este conversaţia examinatoare);
- lecţia de evaluare prin lucrări scrise (această variantă este cea destinată tezei semestriale, iar
verigile esenţiale sunt: prezentarea şi explicarea subiectelor, tratarea lor în scris, colectarea şi
inventarierea lucrărilor, urmând, în afara lecţiei, corectura şi notarea după barem şi returnarea
tezelor, în timpul cel mai scurt posibil);
- lecţia de evaluare prin lucrări practice (varianta practică este strict diferenţiată pe fiecare
domeniu de specialitate);
- lecţia de evaluare prin intermediul programelor asistate de calculator.
Trebuie să reamintim că aceste tipuri de lecţie reprezintă nişte cadre generale, pe baza cărora
este posibil să fie concepute o multitudine de variante şi nuanţe, raportate la contextul educaţional
specific.
TEMĂ DE REFLECŢIE
Raportându-vă la practica educaţională, identificaţi şi analizaţi succint alte variante ale tipurilor
de lecţie menţionate în textul cursului.
TEMĂ OBLIGATORIE
73
GIANINA-ANA MASARI
74
TEORIA ŞI METODOLOGIA INSTRUIRII
75
GIANINA-ANA MASARI
2c. proiectarea lecţiei vizează identificarea secvenţelor instrucţionale ce se derulează în cadrul unui
timp determinat (ora şcolară) prin proiectarea conţinuturilor pe ansamblu; precizarea finalităţilor; analiza
resurselor; elaborarea conţinuturilor; a strategiilor didactice şi a instrumentelor de evaluare. Stabilirea
design-ului instrucţional reprezintă un demers care se raportează la trei aspecte: activitatea anterioară
secvenţei proiectate, situaţia existentă în momentul proiectării şi cerinţele impuse de documentele
curriculare.
Algoritmul de proiectare a lecţiei are la bază patru întrebări la care profesorul trebuie să se
raporteze (I. Jinga, I. Negreţ, 1994): ce va urmări să realizeze? cu ce va realiza ceea ce şi-a propus?
cum va realiza ceea ce şi-a propus? cum va şti dacă a realizat ceea ce şi-a propus? Răspunsul la
aceste întrebări se concretizează prin parcurgerea a câtorva etape fundamentale de proiectare
didactică:
1: stabilirea tipului de activitate didactică şi încadrarea în unitatea de învăţare presupune analiza
locului şi rolului lecţiei în cadrul unităţii de învăţare, prin raportare la programă şi consultarea planificării
calendaristice.
2: definirea clară a scopului didactic general (care să exprime tot ce trebuie realizat pe ansamblul
lecţiei, în termeni de priceperi, deprinderi şi capacităţi) şi stabilirea obiectivelor operaţionale (începe
76
TEORIA ŞI METODOLOGIA INSTRUIRII
cu operaţia de derivare din categoria supraordonată – obiectivele de referinţă). Această etapă face
posibilă organizarea riguroasă a lecţiei, prin stabilirea, în primul rând, a categoriei în care se încadrează
lecţia, şi evaluarea metodologiei utilizate; prestabileşte performanţei minim acceptabilă; facilitează
întocmirea testelor de evaluare prin constatarea imediată a randamentului fiecărui elev. Claritatea
formulării scopului urmărit determină conţinutul temei de predat, iar sarcinile pot fi elaborate cu un grad
de dificultate mai mic sau mai mare, raportate la nivelul actual de dezvoltare a elevilor.
3: identificarea resurselor procesului de învăţare, cum ar fi: conţinutul instrucţional, capacităţile şi
stilurile de învăţare ale elevilor, resurse didactice (metode, mijloace), materiale (spaţiu, timp),
demonstrează gradul de pregătire a cadrului didactic; priceperea de a corela instrumentele curriculare,
adică identificarea locului pe care îl ocupă secvenţa respectivă în logica internă a disciplinei); priceperea
de a stabili relaţia dintre secvenţa didactică şi capacitatea elevului de învăţare integrală; capacitatea de
a transforma conţinutul informaţional în stimuli adecvaţi capacităţii de recepţie, înţelegere, prelucrare şi
elaborare a comportamentului de răspuns etc. în scopul asimilării conţinutului propus.
4: elaborarea, selectarea şi prelucrarea conţinuturilor educaţionale. Logica, coerenţa şi adecvarea
conţinutului reprezintă deziderate ale acestei etape. În vederea alegerii/selectării materialului unei lecţii
se va ţine cont de nivelul general de pregătire al elevilor, de experienţele cognitive şi practice anterioare
şi rezultatele acestora, de sistemul de cunoştinţe vehiculat, interesul şi motivaţia elevilor pentru studiul
disciplinei, de abilităţile cognitive şi practice, de capacităţile şi competenţele de care dispun elevii etc..
5: stabilirea strategiilor didactice (focalizate pe obiective) este o consecinţă a primelor etape.
Trebuie să existe o relaţie de interdependenţă între strategia didactică, scopul urmărit, sarcina de
învăţare propusă, tipul de experienţă de învăţare (activă, interactivă, euristică, problematizantă,
experimentală) în care vor fi angajaţi elevii şi pregătirea anterioară a elevilor. Selectarea adecvată
denotă priceperea, ingeniozitatea şi spiritul creator al cadrului didactic.
6: elaborarea instrumentelor de evaluare a performanţelor este strâns legată de realizarea
obiectivelor. În această etapă se stabilesc modalităţile, tehnicile şi instrumentele de evaluare a
cunoştinţelor şi abilităţilor intelectuale şi practice, se elaborează descriptorii de perfomanţă prin care
profesorul va putea constata în ce măsură s-a realizat ceea ce şi-a propus şi cum se vor repartiza în
diferite momente ale activităţii instructiv-educative
7: stabilirea structurii procesuale a activităţii didactice se concretizează sub forma proiectului de
lecţie/activitate didactică. Subliniam anterior că structura unei lecţii nu trebuie să fie rigidă şi inflexibilă,
ci dimpotrivă să se raporteze permanent la specificul contextului de învăţare. Proiectul de
lecţie/proiectul de activitate didactică reprezintă un instrument de lucru/ghid orientativ pentru cadrul
didactic. Este un plan bine gândit din care reiese că toate activităţile constituie un tot unitar şi ating
scopul urmărit, în care există o succesiune logică a activităţilor în care sunt antrenaţi toţi elevii şi fiecărei
activităţi îi este alocată o perioadă de timp optim pentru obţinerea unui randament maxim. Acest plan,
denumit în literatura de specialitate proiect didactic, plan de lecţie, plan didactic, plan de activitate
didactică, scenariul lecţiei sau design instrucţional, poate fi descris sumar sau detaliat. Forma detaliată
cuprinde două părţi distincte: partea generală şi o parte analitică în care se detaliază etapele de
desfăşurare a lecţiei propriu-zise.
Partea generală trebuie să precizeze: data; propunătorul; aria curriculară (în cazul unor
activităţi interdisciplinare); disciplina de studiu; clasa; subiectul lecţiei; obiectivul didactic fundamental
(care să facă trimitere la tipul lecţiei); tipul lecţiei; obiectivele operaţionale; strategia didactică (metode şi
77
GIANINA-ANA MASARI
78
TEORIA ŞI METODOLOGIA INSTRUIRII
TEME OBLIGATORII
BIBLIOGRAFIE ORIENTATIVĂ:
▪ Ausubel, P.D., Robinson, Fl., 1981, Învăţarea în şcoală. O introducere în psihologia pedagogică
(trad.), Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
▪ Bârzea, C., 1995, Arta şi ştiinţa educaţiei, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
▪ Bocoş, M., 2002, Instruire interactivă, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.
▪ Bruner, J.S., 1970, Pentru o teorie a instruirii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
▪ Cerghit, I. (coord.), 1983, Perfecţionarea lecţiei în şcoala modernă, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti.
▪ Cerghit, I., 2002, Sisteme de instruire alternative şi complementare, Editura Aramis, Bucureşti.
▪ Cerghit, I., 2006, Metode de învăţământ, Editura Polirom, Iaşi.
▪ Comenius, J.A., 1975, Arta didactică (trad.), Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
▪ Cosmovici, A., Iacob, L. (coord.), 1998, Psihologie şcolară, Editura Polirom, Iaşi.
▪ Creţu, C., 1997, Psihopedagogia succesului, Editura Polirom, Iaşi.
▪ Cristea, S., 2000, Dicţionar de pedagogie, Grup editorial Litera-Litera Internaţional, Chişinău-
Bucureşti.
▪ Cucoş, C., 2002, Pedagogie, Editura Polirom, Iaşi.
▪ Gagné, R.M., Briggs, L., 1977, Principii de design al instruirii (trad.), Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti.
▪ Ionescu, M., 1982, Lecţia între proiect şi realizare, Editura Dacia, Cluj-Napoca.
▪ Ionescu, M., Chiş, V., 1992, Strategii de predare şi învăţare, Editura Ştiinţifică, Bucureşti.
▪ Ionescu, M., Radu, I. (coord.), 2001, Didactica modernă, Editura Dacia, Cluj-Napoca.
▪ Iucu, R.B., 2001, Instruirea şcolară, Editura Polirom, Iaşi.
▪ Jinga, I., Negret, I., 1999, Învăţarea eficientă, Editura Aldin, Bucureşti.
▪ Landsheere, V.de şi G. de, 1979, Definirea obiectivelor educaţiei, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti.
79
GIANINA-ANA MASARI
80