Continutul Lucrarii

Numele şi prenumele absolventului: Lucrare de licenţă
Şteolea G. (Vasiliche) Camelia Taninuri şi polifenoli vegetali
CAPITOLUL 1: TANINURI
1.1. Definiţie:
Taninurile sunt compuşi vegetali cu o structură chimică complexă, polifenolică (care

cuprinde multe grupări hidroxil fenolice, dar şi grupări carboxilice), cu gust astringent, capabile să
precipite proteinele din pielea crudă, proteine cu care formează precipitate insolubile,
imputrescibile, impermeabile (pielea tăbăcită). Taninurile fac parte alături de alcaloizi din
categoria metaboliţilor secundari care se acumulează în plante şi în organele acestora.
1.2. Răspândire, acumulare:
Taninurile sunt foarte răspândite în regnul vegetal, îndeosebi la dicotilidonate şi

gimnosperme. Sunt prezente la alge, muşchi şi criptogame vasculare.
Monocotiledonatele, în general, sunt mai sărace în taninuri.
Dintre familiile care conţin specii bogate în tanin menţionez: Amentaceae, Rosaceae,
Geraniaceae, Polygonaceae, Fabaceae, Sapindaceae, Myrtaceae, Ericaceae, Abietaceae,
Anacardiaceae ş.a..
Cu un conţinut mai mic în taninuri sunt speciile din familiile Lamiaceae, Primulaceae,
Ranunculaceae şi Chenopodiaceae, iar la plantele din familiile Papaveraceae şi Brassicaceae nu au
fost încă semnalate.
Taninurile sunt răspândite în toate organele plantelor, dar mai ales în scoarţe, organe
subterane, frunze, fructe necoapte şi formaţiuni patologice cum sunt galele. Se găsesc dizolvate în
sucul celular, libere sau combinate cu proteinele, alcaloizii, etc. Uneori sunt fixate de mucilagii sau
combinate intim cu anumiţi constituenţi protoplasmatici.
Componenta calitativă şi cantitativă a taninurilor în plante nu este stabilă, ci se supune unor
schimbări în procesul creşterii şi dezvoltării lor.
5
Conţinutul substanţelor tanante în plante depinde de vârsta şi faza de dezvoltare, de locul

de creştere, de condiţiile climaterice şi ale solului.
La acumularea substanţelor tanante în plante un rol însemnat îl are factorul înălţimii. S-a
stabilit că atunci când planta creşte mai sus de nivelul mării, mai multe substanţe tanante conţine
(oţetar, scumpie, craciuniţa).
Iluminarea acţionează diferit la acumularea substanţelor tanante. La unele plante cu
îmbunătăţirea iluminării conţinutul de substanţe tanante se măreste, la altele se micşorează.
Frunzele de scumpie, crescută la iluminare bună conţin 22,5% tanin, iar la umbra -20%. Frunzele
de oţetar la iluminare bună conţin 12,3% tanin, iar în umbră -17%. De aici rezultă, că diferite
specii de plante pentru acumularea maximală de substanţe tanante au nevoie de înălţime şi de
iluminare.
Este stabilit, că plantele, care cresc în raioanele umede conţin mai multe taninuri ca
plantele ce cresc în locuri mai uscate. Scumpia care creşte în Kaucaz conţine în frunze până la 25%
tanin, iar în Krimeia - până la 23%.
E de menţionat că diferite părţi ale plantei conţin o cantitate diferită de substanţe tanante.
De exemplu: conţinutul taninului (%) în diferite organe ale oţetarului:
 frunze -14,67;
 tulpini tinere - 3,63;
 scoarţa tulpinilor - 3,67;
 fructe imature -1,33;
 fructe mature - 0,55;
La acumularea taninurilor о mare însemnatate are faza de dezvoltare a plantei şi vârsta. De
exemplu, frunzele de oţetar în faza lăstarilor vegetativi conţin 12% tanin, la începutul înfloririi
-12,87%, în faza începutului fructuficării -13,36%, iar în faza căderii fructelor-10,16%.
Conţinutul taninurilor în ceai (%):
 muguri - 23,00;
 prima frunză -26,15;
 a doua frunză - 23,20-
 a treia frunză - 22,00.
Din datele de mai sus rezultă, ca frunzele mai tinere conţin un procent mai mare de
substanţe tanante.
6
Conţinutul substanţelor tanante în plante se schimbă chiar în timpul zilei. Dimineaţa (orele
7-10) conţinutui substanţelor tanante este maxim, la mijlocul zilei se micşorează până la minimum,
iar înspre seară din nou se măreşte acumularea lor.
Toate acestea au о importanţa practică pentru organizarea justă a recoltării plantelor cu
conţinut de substanţe tanante.
1.3. Structura chimică:

Taninurile aparţin, din punct de vedere chimic, la două clase de compuşi:
 acizi polifenolcarboxilici
 derivaţi ai 2-fenil-benzopiranului
Acizi polifenolcarboxilici:
COOH
HO OH
OH
Figura 1.1. acidul galic
CH2OH
O O OC OH
OH
OH OH
OH
OH
Figura 1.2. glucogalina → esterul acidului galic cu glucoza
OH
HO OH
COOH
C
O O OH
OH
Figura 1.3. acidul m-digalic → produsul de autoesterificare a acidului galic
7
OH
HO O O
O O OH
OH
Figura 1.4. acidul elargic
Derivaţi ai 2-fenil-benzopiranului
2-fenil-benzopiran
(flavan)
Figura 1.5. 2 – fenil-benzapiran (flavan)
OH
OH
HO O
OH
OH
Figura 1.5. catehina (3,5,7,3’,4’-pentahidroxiflavan)
1.4 Clasificare
Din primele studii prealabile, privind substanţele tanante, a devenit clar că este vorba
despre un grup întreg de substanţe şi ca fiecare soluţie de tăbăcire conţine câţiva compuşi. De
aceea şi s-a ivit problema clasificării substanţelor tanante.
Una din primele clasificări a formulat-o Bercelius. El a împărţit substanele tanante în două
grupuri luând la bază reacţiile de culoare cu sărurile de fier (verde sau albastră). Dar nu cu mult
8
mai târziu Nichel a dovedit, că aceste reacţii sunt puţin specifice deoarece ele sunt specifice şi
pentru fenolii simpli.
Prokter, în 1894, a alcătuit tabela reacţiilor de identificare pentru soluţiile apoase ale
substanţelor tanante, iar Andreas a alcătuit tabela analogică pentru soluţiile alcoolice.
Pe baza acestor reacţii, şi în special pe baza naturii produselor de descompunere ale
substanţelor tanante la temperatura de 180 - 200°C grade, Prokter şi Steinkauz au clasificat
substanţele tanante în două grupuri de bază:
 pirogalolice (la descompunere dau pirogalolul);
 pirocatechinice (formeaza pirocatechina)
Studiul de mai departe a adeverit aşa împărţire. Mai târziu, K. Freundenberg (1920,
Berlin) bazându-se pe cercetarile proprii în studierea caracterului chimic al substanţelor tanante a
concretizat clasificarea propusă de Prokter şi a recomandat ca în prima grupă să fie incluse
substanţele tanante hidrolizabile, iar în a doua - substanţe tanante condensate sau nehidrolizabile.
Această clasificare ulterior a fost acceptată de toţi autorii, care activau în acest domeniu:
 taninurile galice (hidrolizabile sau pirogalice), esteri ai acidului galic sau ai acidului
hexahidroxidifenic (HHDP)
 taninurile catehice (condensate sau nehidrolizabile) - au la bază nucleul de 3 flavanol,
rezistente la degradarea hidrolitică
 taninurile mixte
1.4.1 Taninuri galice (hidrolizabile sau pirogalice)
Taninurile din această categorie dau prin hidroliza cu acizi minerali sau cu tanaza, o
monozaharidă, de obicei D-glucoza şi acid galic sau un derivat al acestui acid. Prin încălzire
uscată, taninurile hidrolizabile dau pirogalol.
Clasa taninurilor hidrolizabile cuprinde trei categorii: galotaninurile, elagotaninurile şi
depsidele. Primele dau prin hidroliză, în afară de o monozaharida, numai acid galic,
elagotaninurile mai dau şi derivaţi mai complicaţi ai acidului galic, dintre care acidul elagic este
cel mai răspândit. Depside dau combinări rezultate din esterificarea a 2 acizi polifenolici identici
sau diferţi.
9
1. Galotaninurile
Taninurile din această clasă dau prin hidroliză o monozaharidă şi acid galic. Primele studii
au fost efectuate cu taninul turcesc şi taninul chinezesc de catre E. Fischer. Din aceste materiale nu
a fost posibil să se izoleze substante unitare, nici chiar cu ajutorul metodelor moderne, cum ar fi
cromatografia de repartiţie. Din această cauza este greu să se aplice, în această clasă de substanţe,
criteriile obişnuite de puritate şi identitate.
 Taninul turcesc dă prin hidroliza aproximativ 5 moli de acid galic, la un mol de glucoza,
alaturi de putin acid elagic. Prin metilarea totala a taninului turcesc cu diazometan, urmata
de hidroliza, se obtine in majoritate acid tri-O-metilgalic si putin acid 3,4-di-O-metilgalic.
De aici rezulta ca o parte din acidul galic este continut in molecula ca acid m-galoilgalic.
 Taninul chinezesc dă prin hidroliza D-glucoza şi acid galic, în raport molar de 1:9. De aici
s-a tras concluzia că aproximativ patru molecule de acid galic sunt legate sub forma
depsidică. Prin metlilare totală cu diazometan şi hidroliza se obţin eterii di- si trimetilici ai
acidului galic, în proporţie molară de aproximativ 1:1. S-a dedus de aici ca taninul
chinezesc are o structura similara cu a taninului turcesc, dar conţine patru resturide acid m-
galoilgalic şi numai un rest de acid galic.
 Taninul de hamameli, frumos cristalizat, izolat din coaja arbustului nord-american,
Hamamelis virginica, se distinge prin structura neobişnuită, ramificată a monozaharidei
sale (2-hidroximetil-D-riboza). Această monozaharidaă este esterificataă cu douaă resturi
de acid galic.
 Acidul chebulinic este un tanin cristalizat, izolat din mirobalane (fructele uscate ale plantei
Terminalia chebula, din India). Prin hidroliza cu apa la fierbere el da 3,6-digaloil-glucoza,
acid galic şi “acidul de scindare”,numit mai târziu, după ce i s-a stabilit structura, acid
chebulic.
2. Elagotaninurile denumite şi tanozide, sunt derivaţi ai acidului hexahidroxidifenic şi ai

produşilor săi de oxidare cu glucoza, eliberează acid elagic la hidroliza acidă sau chiar la simpla
conservare a extractelor apoase (extracte folosite la tăbăcarie). Elagotaninurile sunt mult mai
răspândite în natură şi mai importante pentru tehnică.
Acidul chebulagic şi corilagina sunt primele taninuri obţinute în stare pură cristalizată.
Acidul chebulagic trece prin hidroliza cu acid sulfuric diluat în glucoză, acid galic, acid elagic şi
10
acid chebulic. In condiţii mai blânde de hidroliză, acidul chebulagic se transformă în corilagină şi
acid chebulic.
Din formulele prezentate înrudirea biogenetică a taninurilor devine aparentă.
3. Depsidele sunt esteri interni formaţi între două sau mai multe molecule de acizi
polifenolici identici sau diferiţi.
1.4.2 Taninuri catehice (condensate sau nehidrolizabile)
Taninurile condesante nu conţin zaharuri şi nu pot fi descompuse în molecule simple decât

prin topire alcalină. Ele nu conţin glucoză. Taninurile nehidrolizabile rezultă prin condensarea
derivaţilor catechinici şi au o structură necunoscută până în prezent. Prin încălzire uscată, în
prezenţă de hidroxizi alcalini, eliberează pirocatechină (ortodifenol).
Denumite şi taninuri condensabile (în prezenţa acizilor minerali concentraţi formează
flobafene colorate în roşu brun) sau nehidrolizabile (nu sunt heterozidate), taninurile catehice sunt
derivaţi de tip C6-C3-C6, compuşi cu nucleu de flavan-3-ol.
În regnul vegetal aceşti derivaţi se pot întâlni sub formă de monomeri, sau sub formă
condensată de di-, tri-, tetra- şi oligomeri. Se întâlnesc în formă condensată şi în proantociani.
Cei mai reprezentativi cateholi monomeri din regnul vegetal sunt: afzelecol, catehol şi
galocatehol.
Prin condensarea succesivă a monomerilor se formează oligomerii, care pot conţine unităţi
structurale identice sau diferite.
1.4.3 Taninuri mixte sunt esteri ai acidului galic cu cateholii (galat de catehol, galat de
galocatehol).
1.5. Plante şi produse vegetale cu un conţinut mare de substanţe tanante
1.5.1 Taninuri catehice

Rădăcina de ratania - Ratanhiae radix - fam.Fabaceae
11
Descriere: Arbust înalt până la 50 cm, cu tulpina ramificată, frunzele alterne, lungi, până la
1 cm, lanceolate, pubescente şi fără peţiol. Florile sunt mari roşii, dispuse în raceme terminale.
Fructul este o capsulă globuloasă şi spinoasă. Din rădăcina noduroasă se dezvoltă rădăcini lungi de
până la 1 m. Originară din Peru şi Bolivia pe pantele aride şi nisipoase ale Cordilierilor, la
altitudinea de 1000- 2500 m.
Obţinerea produsului:Pentru tratamente se recoltează rădăcina. Extract uscat de Rathanhiae
siccum.
Compoziţia chimică: Conţine 10% tanin de natură catehică, glucide, amidon.
Întrebuinţări: Acţionează asupra mucoasei diminuând secreţia. Se poate folosi de
asemenea și la oprirea hemoragiilor. Se poate folosi pulbere, tinctură, extract şi sirop
Figura 1.6. Rădăcina de ratania
Sclipeţi -Potentilla erecta L. - fam. Rosaceae

Descriere: Plantă perenă cu rizom scurt, neuniform îngroşat, acoperit cu numeroase
rădăcini adventive. Tulpini drepte, subţiri, slab păroase, în partea de sus ramificate. Frunzele
bazilare sunt tri- sau cincilobate, lung peţiolate cu foliole cuneat-obovate, cele tulpinale trilobate,
sesile cu stipele mari. Florile solitare, galbene, cu 4 petale pe floriferi, subtiri, lungi. Fructele -
achene netede sau slab zbârcite.
12
Răspândire: Planta este răspandita in Europa, Asia. Creşte pe soluri calcaroase, turboase,
umede, prin poieni, marginea pădurilor.
Organul utilizat, recoltare: Ca produs vegetal se folosesc rizomii de sclipeţi, recoltaţi
primăvara de timpuriu sau toamna cât mai târziul. Se sapă, scutură de sol, curăţă de rădăcini,
se spală într-un curent de apă rece şi după zvântare se usucă la soare în strat subţire sau în
uscătorii termice la 40-50°C.
Compoziţia chimică: Rizomii conţin 14-20% substanţe tanante, acid galic roşu de
Tormentilla,, chinic şi elagic. Au mai fost identificate flavonozide, saponozide, amidon, răşini, ulei
volatil.
Întrebuinţări: Rizomii posedă proprietăţi astringente şi hemostatice. Se folosesc la bolile
inflamatorii ale tractului gastrointestinal, chiar la dizenterie. Se întrebuinţează la diferite hemoragii
interne (stomacale, intestinale, uretrale). Produsul vegetal de asemenea, poate fi folosit, cu bune
rezultate în aplicaţii externe, pentru tratamentul degerăturilor.
Figura 1.7. Sclipeţi
Răculeţ - Polygonum bistorta L. fam. Polygonaceae

Descriere: Răculeţ - plantă multianuală cu rizomul gros, îndoit, de la care pleacă
numeroase rădăcini subţiri. Tulpini erecte, simple, neramificate, umflate la noduri, înalte de 30-150
cm. Frunzele alungit-ovate sau lat-lanceolate, cele bazilare pe peţioli lungi (20cm), cele rulpinale
mai mici, pe peţioli mai scurţi; alterne, de la lanceolate pănă la liniare. Vaginele (teaca) peliculare,
13
cuprind partea de jos a internodurilor. Florile mici, mai des roze, cu învelişul floral cincisectat,
grupate la varfurile lăstarilor în inflorescenţa spiciformă mare,ovală sau cilindrică. Fructul-nucula
cafenie cu trei muchii.
Răspândire: Planta este răspândită în zonele de pădure şi stepă ale Europei, Asiei. Creşte în
văi umede, mlaştini erboase, în poiene, printre arbuşti.
Organul utilizat, recoltare: Ca produs vegetal se folosesc rizomii de răculeţ - Bistortae
rhizomata, recoltaţi după fructificare. Rizomii săpaţi se scutură de pământ, se spală şi se curaţă de
tulpini, rădăcini, se taie în bucăţi lungi de 10 cm şi se usucă la soare sau în uscătorii termice la 50-
60°C.
Compoziţia chimică: Rizomii de răculeţ conţin pănă la 25% substanţe tanante, îndeosebi
hidrolizabile, acizi galic şi elagic,substanţe colorante,vitamina C,provitamina A,catechine, amidon,
hidroximetilantrachinone.
Intrebuinţări: Decoctul din rizomi de răculeţ se întrebuinţează la inflamaţii acute şi
cronice ale intestinelor, mai ales în colite, ulcer stomacal, diaree cronică, diferite hemoragii
interne. Extern, se foloseste în practica stomatologică la stomatite, gingivite. Rizomii de răculeţ
intră în compoziţia speciilor stomahice.
Figura 1.8. Răculeţ
Mălin - Padus avium Mill. - fam. Rosaceae

Descriere: Arbust sau arbore cu coroană deasă. Rădăcina rămuroasă. Tulpină dreaptă.
Scoarţa netedă, cenuşie-negricioasă. Frunze eliptice, obovate sau oblong-ovate, bruscacuminate, la
bază rotunjite, groase, uşor zbârcite, pe margine acut-serate, pe faţa inferioară cu smocuri de peri
14
la subsuoara nervurilor. Flori albe, mirositoare, grupate în raceme. Fructe, drupe sferice mici,
negre, strălucitoare cu seminţa rotund-ovată şi miezul dulce-astringent.
Răspândire: Planta este răspândita în Europa, Asia. Planta creşte prin păduri de luncă,
tufărişuri, zăvoaie, vegetând sporadic în regiunea de deal şi munte, rar la câmpie.
Organul utilizat, recoltare: Ca produs vegetal se folosesc fructele de mălin, recoltate la
maturizare deplină. Se rup raceme întregi, iar după uscare la soare sau în uscătorii termice (40-
600C) pedunculii se înlătură.
Compoziţia chimică: În fructe se conţin substanţe tanante condensate, ulei volatil şi gras,
acizi organici, flavonozide; în seminţe a fost identificată heterozida amigdalina şi ulei gras.
Intrebuinţări: Decoctul, sucul şi geleul din fructe de mălin, datorită acţiunii astringente, se
întrebuinţează, ca remediu antidiareic, se socoate, că chiar un strugure de mălin mâncat poate opri
diareia.
Figura 1.9. Mălin
Afin - Vaccinium myrtillus L - fam. Vacciniaceae

Descriere: Afinul este un arbore înalt pana la 30-50 cm, cu tulpini târâtoare şi cu ramuri
opuse, verzi, cu marginile costate. Frunzele cad toamna. Ele sunt alterne, de forma ovală, glabre,
lungi de 1 -3 cm, cu marginea dinţată mărunt. Florile sunt de forma globuloasă, de culoare alb-roz,
corola terminându-se în 5 dinţi. Fructele sunt bace rotunde, de culoare neagră-albastrie, cu aspect
brumariu, iar partea cărnoasă, care conţine numeroase seminţe mărunte, este rosie-violetă.
15
Răspândire: Planta este răspândită în Europa, Asia, America de Nord. Creşte în regiunile
de munte, prin taieturi de păduri, în golurile alpine, tufărisuri de ienupar.
Organ ul utilizat, recoltare: Ca produs vegetal se folosesc fructele şi lăstarii de afin -
Vaccinii myrtillifructus et cormus. Ramurile se recoltează de la începutul înfloririi până la sfârsitul
fructificării. Ele se pun cu atenţie în coşuri, fără a le îndesa, deoarece frunzele lovite se înegresc în
timpul uscării. Fructele se adună cu mâna la maturizare deplină. Lăstariii se usucă în locuri umbrite
şi bine aerisite. Dacă se foloseşte căldura artificială, temperatura nu trebuie să depaşească 40°C.
Fructele se întind în straturi subţiri în camere încăzite, în locuri ferite de praf, deoarece acesta
lipindu-se de ele le da un aspect cenuşiu. Se pot usca şi în uscătorii termice la 60-70°C.
Compoziţia chimică: Fructele de afin conţin până la 12% substante tanante condensate,
până la 7% acizi organici, cca 20% glucide, caroten, vitamina C, antociane, pectine. Frunzele şi
ramurile pe lângă substanţe tanante mai acumulează flavonozide, ulei volatil, acizi organici,
vitamina C, heterozide.
Intrebuinţări: Prin investigaţii s-a stabilit, că heterozida din frunze - neomirtilina
micşorează conţinutul zaharului în sânge, posedă acţiune asemănatoare insulinei, de aceea lăstarii
de afin intră în compoziţia speciei antidiabetice Arfazetina.
Decoctul din fructe de afin se foloseşte ca astringent la diaree. Fructele de afin vădit
îmbunatăţesc vederea în amurg şi noaptea, ajutând ochilor să se adapteze la vizibilitate slabă.
Figura 1.10. Afin
16
1.5.2 Taninuri galice
Gogoşi– Gallae
Descriere:Gallae sunt formţiunile patologice rezultate în urma înţepăturilor produse de
insecta Cynips gallae tinctoria (Hymenopterae) în mugurii foliari ai arborelui Quercus
lusitanica.var Infectoria (Fagaceae), când rezultă produsul Gallae Halepensis (gale de Alep, gale
turceşti, sau gogoşile de ristic) Formaţiuni patologice ce se obţin în urma înţepăturilor mugurilor
foliari de la specia Rhus semialată, de către insecta Aphis chinensis, când se obţine produsul
Gallae sinensis, gale chinezeşti. Datorită mecanismelor de apărare a plantei, în jurul orificiului în
care insecta a depus oul se formează noi ţesuturi, constituindu-se о excrescenţă sferică, în
interiorul căreia se dezvoltă larva. După 5-6 luni insecta matură părăseşte gala, perforând peretele
cu ajutorul mandibulelor.
Obţinerea produsului: Galele se recolteză manual, înaintea completei dezvoltări a larvei
pentru a se obţine gogoşi neperforaţi. Uscarea se face la soare.
Compoziţia chimică: Galele au un conţinut mare de tanin hidrolizabil, 50-60% (80), care
prin hidroliza pune în libertate acid galic, acid elagic şi glucoza. Din amestecul de esteri dintre
glucoză şi acizii galic şi elagic face parte şi pentagaloilglucoza. Mai conţin acid galic si
elagic(liberi) în cantitate de 2-4%, substanţe minerale 1-2% şi amidon.
Întrebuinţări: Galele se utilizează sub forma de decoct, ca astringent şi hemostatic.
Constituie materia primă pentru extragerea acidului tanic - Tanninum - produs oficinal,
reprezentând amestec de esteri ai glucozei cu acidul galic şi acidul elagic. Se utilizează intern
pentru acţiunea astringentă şi antisepticş precum şi ca antidot în otrăviri cu alcaloizi. Extern este
folosit în tratamentul arsurilor, a hemoroizilor etc. Se mai folosesc:
Gallae chinensis, care se formează în rezultatul infectării ramurilor de Rhus semialata
Murr. de către păduchele de plantă (Schechtendalia chinensis Pass.) Aceste gale sunt sursa
principală de tanin (50-60%) în unele ţări.
Gallae pistaciae - gale de fistic formate pe fistic - Pistacia vera L. de către păduchele de
plantă din genul Slavum. Planta creşte spontan şi se cultivă în Asia Mijlocie. Conţinutul de tanin
constitue 30-45%.
17
Figura 1.11. Gogoşi
Nucul vrăjitor - Hamamelis virginiana L. fam. Hamamelidaceae

Descriere: Hamamelis virginiana este un arbust înalt sau arbore. Frunzele sunt subţri, cele
tinere uşor pubescente, scurt peţiolate, ovale sau rombice, asimetrice la bază. Marginea este
dinţată, iar nervaţia penată, mai evidentă pe faţa inferioară. Nervurile de ordinul trei şi patru se
anastomozează, conducând la un aspect fin reticulat. Frunzele sunt late de 7-8 cm si lungi de 10-15
cm.
Răspândire: Arbustul este originar din pădurile cu frunza lată ale Americii de Nord. Se
cultivă în subtropicele Europei, Asiei şi Africii.
Organul utilizat, recoltare: Ca produs vegetal se folosesc frunzele şi scoarţa - Hamamelidis
folia el Hamamelidis cortex. Frunzele se recoltează de la începutul înfloririi până la maturizarea
completă a lor; scoarţa - primăvara devreme.
Compoziţia chimică: Produsul vegetal conţine cca 8% substanţe tanante hidrolizabile,
principala fiind hamamelitanina, formată din galoil- sau digaloii-hamameloza. Se mai conţin
flavonozide (derivaţi ai cvercetolului, kampferolului, miricetolului), mucilagii, pectine. În frunzele
proaspete a mai fost identificat uleiul volatil.
Întrebuinţări:Infuzia, decoctul, tinctura şi extractul fluid se folosesc ca astringent şi
hemostatic în hemoragii interne şi hemoroidale. În asocierea cu alte produse vegetale sunt utilizate
în tratamentul varicelor.
18
Figura 1.12. Hamamelis (Nucul vrăjitor)
Stejar - Quercus robur L. - fam. Fagaceae

Gorun - Quercus petraea - fam. Fagaceae
Descriere: Stejarul este un arbore foios, înalt până la 50 m, având о coroană largă, cu
ramuri puternice. Rădăcina pivotantă, profundă. Tulpina dreaptă, bine legată, cu diametrul 1 -2 m.
Scoarţa cu ritidom brun-negricios, tare, adânc brăzdat longitudinal şi transversal, până la 10 cm
adâncime. Coroana profundă şi largă, cu ramuri viguroase, noduroase, întinse orizontal. Lujerii
viguroşi, muchiaţi, glabri, bruni-măslinii. Mugurii ovoizi, bruni-lucitori. Frunze lobate până la
penatfidate, cu 4-8 perechi de lobi obtuzi sau rotunjiti, inegal separaţi prin sinusuri neregulate,
glabre, pieloase la maturitate. Flori unisexuat-monoice, cele femele lung-pedunculate, dispuse cate
3-6 in ciorchine.Fructe, achene (ghinda) ovoidale, alungite până la cilindrice (2-4 cm.) brune-
galbui, în stare proaspată cu dungi longitudinale verzui caracteristice; grupate câte 2-5 pe un
peduncul comun. Copacul începe a fructifica de la 40-60 ani.
Gorunul este un arbore mai puţin înalt în comparaţie cu stejarul, iar fructele grupate câte 1-
5 sunt sesile sau dispuse pe un peduncul foarte scurt.
Răspândire: Stejarul este răspândit în zona de păduri şi stepa a Europei. Se cunosc două
varietăţi: Quercus robur varietas tardifolia şi Quercus robur varietas precox. A doua varietate
începe vegetaţia cu 15-20 zile mai devreme ca prima, iar toamna pierde frunzele cu о luna mai
devreme. Stejarul preferă soluri profunde, fertile, cerinţe ridicate faţă de căldura verii, rezistent la
geruri, pretenţios faţă de lumină, creşte în păduri, cultivat în parcuri.
Organul utilizat, recoltare:
19
Ca produs vegetal se foloseşte scoarţa de stejar - Quercus cortex. Se recoltează coaja

tulpinilor tinere şi a ramurilor de 3-5 ani, al caror diametru nu trebuie să depăsească 10 cm.
Recoltarea începe primăvara, când seva începe să circule intens. În această perioadă coaja uşor se
desprinde de lemn şi conţine maximum de principii active. Scoarţa recoltată se usucă în aer liber
sau umbră, iar dacă timpul este nefavorabil se va usca în camere încălzite la 40-50°C.
Compoziţia chimică: Scoarţa de stejar conţine 10-20% taninuri mixte formate din
galotaninuri, elagotaninuri (hidrolizabile) şi taninuri catechicc, care în timp se condenseaza
formând flobafene (roşu de stejar) ce dau culoarea produsului. Mai conţine flavonoide, substanţe
amare şi pectice, calciu oxalic. Ghinda conţine până la 40% amidon, cca 5% ulei gras, albumine,
Întrebuinţări: Datorită taninului, produsul poate fi utilizat ca astringent, hemostatic şi
antidiareic. Sub forma de pulbere fină se foloşeste pentru pudrarea plăgilor, mai ales în arsuri.
Produsul vegetal se administrează sub forma de decoct (5-10%) în gargarisme, ca loţiuni
hemostatice, în tratamentul stomatitelor, sub forma de clisme la tratarea hemoroizilor. Rareori
decoctul se întrebuinţează la lecuirea decubitusului, la transpiraţia mărită a picioarelor.
Figura 1.13. Stejar
Cerenţel - Geum urbanum L. - fam. Betulaceae

Descriere: Plantă erbacee, vivace cu un rizom cilindric, din care îşi iau naştere numeroase
radicele. Tulpina dreaptă, ramificată; frunzele bazilare sunt penatcompuse cu 5-7 foliole dinţate pe
margini, iar cele tulpinale sunt mai mari şi trifoliate. Flori de culoare galben-aurie, solitare, în
vârful tulpinii sau la subsuoara ultimelor frunze.
20
Răspândire: Planta este foarte răspândită în partea europeană prin locurile umede, păduri şi
luminişuri.
Organul utilizat, recoltare: Ca produs vegetal se folosesc rizomii cu rădăcini de cerenţel,
recoltaţi primăvara devreme sau toamna târziul. După scoatere din pământ se scutură, se curăţă de
părţile aeriene, se spală într-un curent puternic de apă, se lasă câteva zile la zvântat, apoi se usucă.
Compoziţia chimică: Planta conţine substanţe tanante, acid galic şi elagic, mucilagii,
rezine. Mai conţine heterozida geozida, care, prin hidroliză, pune în libertate eugenol,substanţă
bactericidă răspunzătoare de mirosul de cuişoare pe care-l au rizomii.
Întrebuinţări: Planta se foloseşte în tratamentul dispepsiilor gastrice, al enteritelor de
natură infecţioasă şi al hemoragiilor. Întră în compoziţia speciilor medicinale antidiareice şi pentru
gargară.
Figura 1.14. Cerenţel
Arin alb sau cenuşiu - Alnus incana Moanch. - fam. Betulaceae

Descriere: Arinul este un arbore cu înălţimea până la 20 m, cu coroana îngust-ovată şi
tulpina până la 50 cm în diametru. Ramurile tinere sunt pufoase. Frunzele ovale, oval-lanceolate,
ovate sau ovat-eliptice, nelipicioase, lungimea de 4-12 cm, lăţimea 3-9 cm, la vârf ascuţite cu baza
rotundă sau slab ovată. Marginea frunzei zimţată neuniform. Frunzele tinere sunt dens pubescente,
21
cele bine dezvoltate - pe partea superioară glabre, verzi-închise, pe cea inferioară - albastrui, cu puf
suriu pe nervuri. Florile monoice, mici, grupate în amenti. Florile feminine fără periant, aşezate
câte două în subsuoara solzilor inflorescenţei şi care înspre toamnă se lignifică formând conuri
scurte, ovale de culoare brună. Florile masculine sunt aşezate câte trei în subsuoara solzilor
amenţilor lungi. Fructele - nucule cu aripioarele îngust-peliculare.
Răspândire: Arinul alb este răspandit în zona de păduri şi stepă a Europei, Asiei. Creşte pe
malurile râurilor şi pe soluri mlăştinoase. Se admite la întrebuinţarea în medicina şi a doua specie -
arinul negru sau cleios -Alnus glutinosa Gaerth., care se întâlneşte în aceleaşi raioane, dar iubeşte
locuri mai umede. Se deosebeste de prima specie prin aceea ca are frunze rotunde cu marginea
zimţată, pe partea superioară strălucitoare, verzi-închise, glabre, pe cea inferioară -verzi-mate;
frunzele tinere sunt foarte lipicioase.
Organul utilizat, recoltare: Ca produs vegetal se folosesc conurile de arm - Alnifructus,
recoltate toamna sau iarna când ele se lignifică complet.
Compoziţia chimică: Conurile de arin conţin substanţe tanante în componenta cărora intră
2-5% tanin şi cca 4% acid galic.
Întrebuinţări: Decoctul din conuri se foloseşte ca astringent la colite şi enterite, are acţiune
antidiareică.
Figura 1.15. Arin
22
Scumpie - Cotinus coggygria Scop. - fam. Anacardiaceae

Descriere: Scumpia este un arbust ramificat care atinge în înalţime 5 m, cu scoarţa brună-
cenuşie şi lemnul galben. Frunze alterne simple eliptice până la ovate (3-8 cm) peţiolate, cu baza
cuneată, la vârf rotunjite sau uşor-emarginate, pe margini întregi, cu nervuri puternic proeminente,
zdrobite, emană miros de morcov. Toamna frunzele devin de culoare roşie închisă cu nuanţă
violetă. Flori mici, verzi-galbui, poligame, mici (0,3 cm), grupate într-o paniculă mare; caliciul
persistent, cu 5 lacinii; corola din 5 petale; disc nectarifer între sepale şi petale; androceu din 5
stamine; gineceu cu ovar superior, 3 stile scurte. Fruct, drupa mica (3-4 mm) uscată, oblic-obovată.
Răspândire: Spontan este răspândit pe povârmnişuri pietroase, printre arbuşti în Caucaz,
Crimeia, Ucraina. Pe larg se cultivă ca plantă medicinală şi decorativă (mai ales în parcuri).
Organul utilizat, recoltare: Ca produs vegetal se folosesc frunzele de scumpie, recoltate de
la începutul înfloririi până la maturizarea completă a frunzelor. Frunzele se usucă în încaperi bine
aerisite, temperatura trebuie să fie în jurul la 60°C.
Compoziţia chimică: Principiile active de bază sunt substanţele tanante 23-25%
hidrolizabile (inclusiv taninul 16-20%o), acid galic (3-5%). Studiindu-se localizarea substanţelor
tanante dupa reacţia cu bicromat de potasiu s-a dovedit prezenţa lor parţial în celulele care
înconjoară nervurile şi în floem. De aceea dezvoltarea puternică a nervuraţiei, care se observă în
locurile de creştere cu mult soare, determină mărirea conţinutului de taninuri. Au mai fost
identificate flavonozide (miricitina, fastina), ulei volatil (0,13-0,2%).
Întrebuinţări: Frunzele de scumpie se folosesc pentru obţinerea taninurilor. Afara de
preparatele obţinute şi din oţetar- tanalbina, se mai foloseste flacumina (totalul agliconilor
flavonolici din frunze de scumpie) ca remediu colagog.
Figura 1.16. Scumpie
23
Sorbestrea - Sanguisorba officinalis L. - fam. Rosaceae

Descriere: Sorbestrea – plantă perenă, erbacee cu rizomi bruni, groşi, orizontali, lignificaţi.
Tulpinile sunt înalte de 20-100 cm, cu coaste, glabre, erecte, în interior deşerte, în partea de sus
ramificate. Planta dezvoltă о rozeta bazilară de frunze mari, lung peţiolate, împaripenate, cu 7-25
foliole alungit-ovate, pe partea inferioară verzi-albastrii. Frunzele tulpinale sunt rare, sesile,
micsorându-se înspre vârful tulpinei. Florile mici de culoare roşie-închisă, cu periantul simplu,
grupate în înflorescenţe capitulare ovale sau oval-cilindrice - spice. Fructul - nucula uscată,
patrunghiulară.
Răspândire: Planta este răspândită în Europa, Asia, Africa, America de Nord. Creşte prin
fâneţe umede, marginea pădurilor, în poiene, printre arbuşti.
Organul utilizat, recoltare: Ca produs vegetal se folosesc rizomii şi rădăcinile de
sorbestrea, recoltate toamna după fructificare. Părţile subterane se scutură de pământ, se înlatură
părţile aeriene şi se taie în bucăţi cu lungimea până la 15 cm. Produsul mai întâi se vestejeşte la aer
apoi se usucă la umbră, în poduri cu tablă, în strat subţire.
Compoziţia chimică: Rizomii şi rădăcinile de sorbestrea conţin substanţe tanante (23%)
hidrolizabile, acid galic şi elagic (liberi), amidon (30%), ulei volatil, saponozide, substanţe
colorante.
Întrebuinţări: Decoctul din sorbestrea posedă acţiune astringentă, hemostatică,
antiinflamatoare şi antiseptică. Se foloseşte în boli gastrointestinale (enterocolite, diaree),
hemoragii uterine, hemoroizi. Sub forma de clătiri se întrebuinţează la stomatite, gingivite, alte
procese inflamatorii.
Figura 1.17. Sorbestrea
24
Oţetar - Rhus coriaria L. - fam. Anacardiaceae

Descriere: Oţetarul este un arbust înalt de 1-3 m cu frunze mari, alteme, imparipenate din
3-10 perechi de foliole oblong-compuse, acuminate, senate, lungi de 5-12 cm, pubescente în
tinereţe, apoi glabre, toamna de culoare roşie-arămie. Flori verzui dispuse la vârful ramurilor în
panicule dense, păroase, lungi de 10-20 cm; caliciul din 5 sepale; corola din 5 petale îmbricate;
androceul din 10 stamine; geneceul din ovar superior, cu 3 stile. Fructe - drupe sferic-uniforme,
roşii, des păroase.
Răspândire: Spontan arbustul este răspândit în munţii Crimeei, Caucazului. In cultura se
întâlneşte prin parcuri, grădini publice.
Organul utilizat, recoltare: Ca produs vegetal se folosesc frunzele de ojetar - Rhus
coriariaefolia, recoltate de la începutul înfloririi până la formarea fructelor. Uscarea la aer liber.
Compoziţia chimică: Frunzele conţin 15-20% substanţe tanante (inclusiv tanin), care sunt
însoţite de acid galic liber şi esterii lui metilafi; a mai fost identificată о cantitate însemnată de
flavonozide.
Întrebuinţări: Frunzele de oţetar se folosesc ca sursă de obţinere a taninului.Taninul se
foloseşte ca remediu astringent şi antiinflamator. Acţiunea astringentş este legatş de posibilitatea
precipitarii albuminelor cu formarea albuminaţilor. Aplicat pe mucoase sau pe suprafaţa rănită,
taninul, partial, coagulează albuminele mucilagiului sau exudatul rănii şi duce la formarea
peliculei, care apară de excitaţie terminaţiile nervoase sensibile ale ţesuturilor. Micşorarea prin
aceasta a sensibilităţii dolore, îngustarea locală a vaselor, limitarea secreţiei duce la micşorarea
procesului de inflamare. Se foloseşte taninul în procesele inflamatorii ale caii bucale, faringelui,
laringelui sub forma de clătiri (soluţie apoasă sau glicerinată 1 -2%) şi ungere (5-10%), la arsuri,
ulcere, fisuri etc. Intern (ca remediu antidiareic) taninul nu se foloseste, deoarece el în primul rând
actionează cu albuminele mucoasei stomacului; la administrarea internă duce la pierderea poftei
de mâncare sţ dereglării digestiei.
In legatură cu aceea, că taninul cu sărurile alcaloizilor si metalelor grele formează compusi
insolubili el se recomandă în otrăviri perorale cu aceste substanţe; se recomandă de spălat
stomacul cu soluţie apoasă de tanin 0,5%. Trebuie deasemenea de avut în vedere, că taninul cu
unii alcaloizi (morfina, cocaina, atropina, nicotina, fizostigmina) formează compuşi nestabili, de
aceea ei trebuie prin spalare numaidecât înlăturaţi din stomac.
25
Produsul interacţiunii substanţelor tanante din frunze de oţetar (şi scumpie) cu albuminele
constituie preparatul Tanalbina" (pulvere). Se foloseşte ca remediu astringent la bolile acute şi
cronice ale intestinului (diaree). Comprimatele Tansal conţin tanalbina şi fenilsalicilat. Se
intrebuinţeazş ca remediu astringent şi dezinfectant ţn bolile inflamatorii ale intestinelor (colite,
enterite). Din frunze şi lăstari se obţine vopsea neagră, din scoarţa - galbenă, din fructe - roşie.
Figura 1.18. Oţetar
Craciuniţa - Bergenia crassifolia (L.) Fritsch. fam. Saxifragaceae

Descriere: Craciuniţa este о plantă multianuală cu rizom gros, lung, târâtor. Frunzele lung-
peţolate, man, lat-ovale, verzi-închise, cojoase, iernează, grupate în rozetă bazilară. Pe partea
inferioară a frunzelor se aria glande sub forma de puncte, spre toamna frunzele se inrosesc. Flori
mici, roze-aprinse, sub forma de clopoţei, petalele separate, grupate în inflorescenţa densă
panicular-corimbiformă. Caliciul florilor concrescut din 5 petale. Fructul - capsulă cu numeroase
seminţe alungite.
Răspândire: Planta este răspândită în Asia. Creşte în regiunea subalpina şi alpină, uneori
formând desişuri. Pe larg se foloseşte ca plantă decorativă şi de înverzire a localitătilor.
Organul utilizat, recoltare: Ca produs vegetal se folosesc rizomii de craciuniţă - Bergeniae
rhizomata, recoltaţi toamna după maturizarea deplină a fructelor. Se sapă şi imediat se usucă,
deoarece conţin о cantitate însemnată de amidon, glucide.
26
Compoziţia chimică: Rizomii conţin până la 25% substanţe tanante, heterozidă bergenină
(derivat al izocumarinei), fenoli, glucoză, dextrine etc. Frunzele conţin substanţe tanante, acid galic
şi heterozida arbutina (până la 22%).
Întrebuinţări: Decoctul de crăciuniţă se foloseste intern la colite şi enterocolite
neinfecţioase; extern sub forma de clătiri la stomatite, gingivite şi în practica ginecologică la
eroziune cervicală.
Figura 1.19. Craciuniţa
1.6 Taninurile şi importanţa lor în industria alimentară
Compuşii polifenolici sunt substanţe foarte răspândite în regnul vegetal. O mare parte a
acestor compuşi e reprezentată de taninuri – compuşi neazotaţi cu o mare heterogenitate
structurală şi masă moleculară relativ mare, care au proprietatea de a forma complexe puternice cu
proteinele, dar şi cu amidonul, celuloza şi unele minerale. Din punct de vedere chimic taninurile
aparţin la 2 clase de compuşi: galotaninuri sau taninuri hidrolizabile şi taninuri catehice sau
nehidrolizabile. Dintre acizii polifenolcarboxilici prezenţi în structura taninurilor hidrolizabile cel
mai răspândit este acidul galic, care de cele mai multe ori se găseşte esterificat cu glucoza în
structura glucogalinei. În grupa taninurilor galice se întâlnesc esteri ai glucozei sau a unei oze
specifice cu diverşi acizi polifenilcarboxilici cum este hemamelitanul. Sunt prezente şi glicozide
ale acidului elagic precum şi esteri dintre 2 sau mai multe molecule din acelaşi acid
polifenolcarboxilic numiţi depside. Aceşti compuşi constituie grupa taninurilor nehidrolizabile şi
se pot prezenta sub forma de taninuri catehice simple sau catehine, cum sunt galocatehina. Tot în
27
grupa taninurilor catehice intră şi flobafenele care sunt compuşi macromoleculari rezultaţi prin
condensarea catehinelor cu formarea unor legaturi C-C.
Taninurile au un gust astringent, precipită proteinele din soluţiile lor apoase (în special
albuminele şi gelatina) şi dau reacţii de culoare cu clorura ferică. Taninurile se mai numesc şi
materii tanante sau tananţi vegetali pentru că sunt foarte răspândiţi în regnul vegetal. Se găsesc în
scoarţa arborilor, în frunze, în boabe, în rădăcini etc.
Taninurile se oxidează uşor în contact cu aerul, datorită structurii fenolice, rezultând
produşi coloraţi în roşu-brun sau brun închis. Taninurile se oxidează uşor şi se brunifică. Acest
fenomen se observă la suprafaţa mărului tăiat proaspăt sau a frunzei de ceai mărunţită mecanic.
Fenomenul de brunare este mai intens în cazul fructelor şi legumelor cu un conţinut mai ridicat în
tanin, cum sunt merele, perele, cartofii etc. Fenomenul de brunare se datorează oxidării
substanţelor tanante în contact cu oxigenul din aer sub acţiunea tanazelor.
Taninurile au un rol important şi în oenologie. Taninurile provin din coaja strugurilor, din
ciorchini şi sâmburi. Ele participa la multe procese biochimice în vinificaţie cum sunt: reglarea
proceselor de oxidoreducere, contribuie la formarea buchetului şi la colorarea vinului. Taninurile
au şi o acţiune conservantă prevenind apariţia unor boli şi defecte la vin.
Taninurile opresc activitatea enzimatică a Botrytis cinereia, care se mai numeşte
,,mucegaiul nobil” sau ,,putezire nobilă”. Boabele de struguri se stafidesc conţinând acid gluconic
şi fructoza în cantităţi mari obţinându-se astfel vinuri de calitate superioară. Producerea şi
acumularea de glicerol va da vinurilor catifelajul specific. Această ciupercă secretă o cantitate
mare de enzimă care oxidează taninurile, din această cauză vinurile care provin din struguri atacaţi
au tendinţa de a se brunifica.
Taninurile au un rol crucial în protejarea gustului şi componentelor aromatice ale vinului de
stricăciunile provocate de oxigen. Pe măsură ce moleculele de tanin se oxidează, ele polimerizează
formând lanţuri lungi care au un gust astringent diminuat. Atâta vreme cât taninurile sunt
suficiente polimerizarea survine natural pe măsură ce vinul îmbătrâneşte. Suplimentul de tanin din
lemn (din butoaie sau aşchii de stejar) absoarbe oxigenul care altfel ar consuma taninul natural al
strugurilor. Acele taninuri din struguri pot apoi sa polimerizeze treptat, contribuind la ,,blândeţea”
gustului care este asociată cu maturarea vinului.
Taninurile sunt unul din cele 4 aspecte principale ale echilibrului unui vin. Celelalte 3 sunt:
dulceaţa, aciditatea (acreala) şi alcoolul. Pentru vinurile roşii dorim un echilibru între taninuri,
28
acid, zahăr şi alcool, iar pentru cele albe vrem un echilibru între acid, zahăr şi alcool. Taninurile
sunt în principal în coajă şi seminţele strugurelui. Vinurile roşii sunt fermentate o perioadă
împreună cu coaja şi seminţele, de aceea taninurile sunt un element de bază în obţinerea vinurilor
roşii. Vinul alb se face separând sucul de coajă. Vinul roşiatic(roze) este făcut din struguri roşii,
lăsând pentru puţin timp coaja în contact cu sucul. Din punct de vedere structural taninurile sunt
coloana vertebrală a vinurilor roşii, în timp ce aciditatea e coloana vertebrală a celor albe.
Taninurile pot avea diferite culori: oranj, galben, roşu etc. Putem observa într-o sticlă de
vin roşu învechit, o nuanţă maro, cărămiziu şi oranj. Acestea sunt taninuri. Pe măsură ce vinul
îmbătrâneşte el capătă o culoare purpurie. Un compus chimic numit antocian e responsabil de
coloarea purpurie din vinul roşu. Cu timpul antocianinurile şi taninurile polimerizează, apoi
precipită şi formează sedimente pe sticlă. Antocianinurile sunt primele care polimerizează, ducând
cu ele culoarea purpurie spre fundul sticlei, lăsând taninurile în urmă. De aceea culoarea cărămizie
a unui vin mai bătrân.
Taninurile sunt lăudate ca fiind excelenţi antioxidanţi. Industria ceaiului promovează acest
aspect al ceaiului la fel cum fac şi celelalte industrii care fac produse ce conţin taninuri. Procesul
de obţinere a ceaiului negru din frunzele verzi are la baza oxidarea taninurilor .Dacă adăugăm lapte
în ceai taninurile atacă mai degrabă proteinele din lapte decât cele din gură şi de aceea gustul e mai
puţin astringent. În mod normal taninurile nu sunt foarte concentrate în ceai încât să producă
indigestie. Specialiştii spun că după consumarea de ceai timp de 5000-8000 de ani atunci taninurile
pot fi dăunătoare.
Termenii folosiţi pentru a defini taninurile sunt: astringent, ferm sau moale. Taninul e o
senzaţie, nu un gust sau miros. Senzaţia de astringenţă e cauzată de ,,taninarea” proteinelor din
salivă şi din cavitatea bucală. Gresarea e redusă şi ţesuturile de suprafaţă se contractă. Senzaţia e
înrudită cu cea care provine de la un ceai foarte concentrat şi-ţi lasă în gură o senzaţie de uscat,
uneori chiar de amar, în funcţie de modul în care e lovit spatele limbii, acolo unde se simte
amăreala.
Substanţele tanante sunt prezente şi în bere. Ele provin din hamei, a cărui conţinut poate ajunge la
4-5%.Taninurile precipită proteinele şi aminoacizii din mustul de bere; ele contribuie la limpezirea
berii. Dacă rămân proteine(compuşi azotaţi) neprecipitate în timpul fierberii şi fermentării
mustului, berea devine cu timpul tulbure si produce tulburări gastrointestinale.
29
Taninurile tind să închege amidonul în timp ce este digerat. Aceste amidonuri sunt necesare
corpului uman pentru a produce serotonin. Unii oameni sunt foarte sensibili la cantitatea de
serotonin din corpul lor, se pare ca lipsa de serotonin duce la migrene. Corpului uman îi este
oarecum ,,foame” de acest tip de materie primă. Sensibilitatea la tanin se crede acum că este
cumulativă – o persoană care-şi începe viaţa fără pic de sensibilitate la tanin poate totuşi să îi
crească această sensibilitate pe măsură ce îmbătrâneşte. Persoanele care sunt sensibile la tanin
trebuie să-şi modereze cantitatea de tanin consumată în orice formă şi de asemenea să aibă grijă să
mănânce o cantitate rezonabilă în timp ce ingurgitează taninul pentru ca efectul taninului de
închegare a amidonului să nu cauzeze neplăceri.
30
CAPITOLUL 2: POLIFENOLII
2.1 Generalităţi
Polifenolii sunt un grup se substanţe chimce de natură vegetală, caracterizate prin prezenţa
unuia sau mai multora radicali fenil, uniţi sau liberi sau care fac parte din alte edificii moleculare.
Polifenolii reprezintă o largă categorie de compuşi naturali de origine vegetală şi marea
lor majoritate prezintă o marcantă activitate antioxidantă. Câteva din exemplele comune, în
ordinea creşterii complexităţii, sunt: hidroxil stilbenii, cum ar fi resveratrolul - compus ce se
găseşte în struguri şi vin, compuşi cu structuri oligomerice provenite de la acidul cafeic,
prezenţi în anumite specii de Lamiaceae - acidul rosmarinic, acidul yunnaneic, vastul grup al
flavonoidelor, având flavan- 3- olul ca monomer sau oligomer (derivati ai + catechinei sau –
epicatechinei, taninuri condensate ) sau taninurile hidrolizabile.
2.2 Clasificarea polifenolilor
Polifenolii se divid în următoarele clase:

 acizi fenolici (acid cafeic, acid clorogenic);
 derivaţii stilbenici (resveratrol şi derivaţi);
 flavonoidele (flavonozide, antocianozide, proantocianozide, taninuri nehidrolizabile);
 cumarinele (derivaţi fenolici ai cumarinelor);
 lignani (derivaţi fenilpropanici)
 taninuri hidrolizabile (derivaţi de acid galic)
2.2.1. Acizii fenolici

Sunt compuşi fenolici de tip C6 – C3. Majoritatea acestor polifenoli sunt esteri ai acizilor
cafeic, pcumaric, ferulic şi sinapic şi numai rareori esteri ai acizilor ocumaric, şi oferulic. Datorită
31
celor două grupări odihidroxi cu caracter fenolic ale acidului cafeic - aceşti compuşi se mai
numesc şi ODP-uri (12).
Se găsesc răspândiţi în numeroase plante, mai ales în familiile: Asteraceae, Boraginaceae,
Lamiaceae, Oleaceae, Plantaginaceae, Violaceae, Scrophulariaceae etc.
Din acest grup fac parte:
 esterii acidului cafeic cu:
 acidul chinic (monocafeil chinici – acidul clorogenic şi izomerii săi; dicafeoil chinici –
cinarina şi izomerii săi);
Derivaţi ODP (12)
 acidul tartric (acidul cichoric = acid 2-3 dicafeoil tartric);
 acidul 2-hidroxi-dihidrocafeic (acidul rozmarinic sau labiatinic şi acidul litospermic);
 glucoza (şi alte oze) şi cu 3,4-dihidroxi-fenil-etanolul (echinacozida, verbascozida,
forsitiozida, plantamajozida, helicozida, angorozida A, poliumozida ş.a.);
Tabelu 2.1. Esteri ai acidului cafeic cu glucoza
R R1 R R1
echinozida ramnoză glucoză plantamajozida glucoza H
verbascozida ramnoză H poliumozida ramnoză ramnoză
forsitiozida H ramnoză angorozida A ramnoză α-L-arabinoza
 esterii acidului ferulic cu acidul tartric (acid feruil-tartric).

Unii derivaţii ai acidului cafeic au acţiune hepatotropă. Astfel acidul clorogenic, cinarina,
izomerii lor şi acidul cicoric sunt coleretice şi colecistochinetice. Acidul rozmarinic, prin
proprietăţile antioxidante, anihilează acţiunea radicalilor oxid şi peroxid care intervin în procesele
infecţioase şi de îmbătrânire şi activează circulaţia cerebrală. Angorozida A este un citostatic;
echinacozida este imunostimulatoare, iar acidul litospermic este un antigonadotrop, tireotrop şi
hipoglicemiant (12).
Produsele cu cel mai mare conţinut în aceşti derivaţi sunt: Cynarae folium (acid clorogenic,
cinarină şi derivaţi); Cichorii radix et herba (acid cichoric), Echinaceae radix (echinacozidă, acid
feruil-tartric); Verbasci folium et flores (verbascozida), Plantaginis majoris folium
(plantamajozida), Forsynthia viridissima Wahl (forsitiozida), Phlomis armeniaca Willd. şi
32
Scutellaria salviifolia Bentham (Lamiaceae); Lythospermum officinale L., Symphytum officinale

L., Echium vulgare (Boraginaceae), Arctostaphylos uva – ursi (L.) Spreng (Ericaceae), Rubus
idaeus L. (Rosaceae), Cnicus benedictus L. (Asteraceae) (acid litospermic) (12).
2.2.2 Derivaţii stilbenici (resveratrol şi derivaţi)

Stilbenoidele sunt un grup de compuşi fenolici formaţi din acid cinamic (rezultat pe calea
acidului shikimic) şi trei molecule de acetat unite (din malonil CoA). Prima parte a biosintezei este
comună atât stilbenoidelor cât şi flavonoidelor. Cele 2 căi biosintetice se despart din punctul
ciclizării acidului stiril-3,5,7-treichetoheptanoic. Prin acilare la un carbon rezultă o calconă, iar
apoi prin transformarile ulterioare rezultă flavonoidele (flavonozide, aurone, biflavonozide,
izoflavone, calcone, pterocarpani, antocianozide, proantocianidoli, catecholi). Prin condensare
aldolică la acelaşi compus, acid stiril-3,5,7-treichetoheptanoic, rezultă acidul stilben-2-carboxilic
(fig. 20)1., care este instabil şi conduce la structurile de bază ale claselor de stilbenoide (bibenzili
(dihisrostilbeni), bis-bibenzili, stilbenele, fenildihidro-isocumarinele, fenantreni, şi 9,10-
dihidrofeantreni) (fig. 21).2
2.2.2.1 Stilbenele
Stilbenele sunt compuşi ai metabolismului secundar formaţi în partea lemnoasă şi pot fi
considerate fitoalexine. Ele au structură de tip C14H12 şi aparţin chimic hidroxiderivaţilor
stilbenului. Biochimic ele aparţin derivaţilor fenilpropaninici şi au aceeaşi cale de sinteză ca şi
calconele. Sunt substanţe solide de culoare galben sau verde. Cel mai important reprezentant al
clasei este resveratrolul - 3,3',4,5' –tetrahidroxistilben (C14H12O3)3.
Din categoria stilbenelor fac parte: stilbenele simple, stilbenele oligomeri şi produşi de
condensare ai stilbenelor cu taninuri.
Dintre stilbenele simple menţionăm: combretastatinul4: şi derivaţii, dietilstilbestrolul,
hidroxistilbamidina, piceatanolul, piceozida, pinosilvinul, pterostilbenul şi resveratrolul.
1
John Goham, The Biochemistry of the Stilbenoids, Chapman & Hall, p. 115.
2
Ibidem, p.1.
3
http://www.thefreedictionary.com/stilbene
4
http://www.wikimedia.org/wikipedia/en/b/bc
33
2.2.2.2 Resveratrolul
Resveratrolul (trans-3,5,4'-trihidroxistilbene) este o fitoalexină produsă natural în câteva
plante în urma atacării lor de agenţi patogeni ca de exemplu bacterii sau fungi.
Resveratrolul obţinut prin sinteză chimică, este vândut ca supliment nutritiv pentru prima
dată în Japonia. Deşi resveratrolul a prelungit perioada de viaţă la câteva specii de animale cu viaţă
scurtă, totuşi acest efect nu a fost demonstrat pe mamifere. S-a demonstrat pe şoareci şi cobai efect
anticancerigen, acţiune atiinflamatoare, hipoglicemiantă şi alte efecte benefice cardiovasculare.
Unele dintre aceste efecte au fost confirmate pe oameni.
Farmacocinetică
Cea mai eficientă cale de administrare a resveratrolului este cea orală, fără a se înghiţi, cu
absorbţie directă bucală. Prin administrarea a 1 mg de resveratrol dizolvat în 50 ml de apă şi reţinut
în gură un minut înainte de înghiţire, a fost determinat în plasmă 2 minute mai târziu 37 ng/ml de
resveratrol liber. Acest nivel netransformat de resveratrol poate fi obţinut în sânge după
administrarea a 250 mg în tablete. Biodisponibilitatea orală a resveratrolului este scăzută, el fiind
rapid metabolizat în intestin şi în ficat în derivaţi glucuronoconjugaţi şi sulfuronoconjugaţi. 5.
Numai urme (mai puţin de 5 ng/mL) de resveratrol netransformat a fost determinat în sânge după
25 mg administrate oral.
Chiar când s-au administrat doze mari de resveratrol (2,5 şi 5 g) în comprimate neacoperite,
concentraţia de resveratrol în sânge nu a atins nivele sistemice necesare prevenirii cancerului 6.
Totuşi, resveratrolul se administrează ca SRT-501 (3 ori 5 g), comercializată de “Sirtris
Pharmaceuticals”, ajungându-se la nivele mai înalte în sânge de 5-8 ori mai crescute.
După alte studii efectuate la oameni şi la şoareci7 mai puţin de 5% din dozele orale ajung în
plasmă. Cei mai întâlniţi metaboliţi la oameni, şoareci şi cobai sunt trans-resveratrol-3-O-
glucuronide şi trans-resveratrol-3-sulfate8.
5
Walle T, Hsieh F, DeLegge MH, Oatis JE, Walle UK (2004). "High absorption but very low bioavailability of oral
resveratrol in humans". Drug Metab. Dispos. 32 (12): 1377–82. doi:10.1124/dmd.104.000885. PMID 15333514, apud
http://en.wikipedia.org/wiki/Resveratrol.
6
David J. Boocock, et al (2007). "Phase I Dose Escalation Pharmacokinetic Study in Healthy Volunteers of
Resveratrol, a Potential Cancer Chemopreventive Agent". Cancer Epidemiology Biomarkers & Prevention 16 (6):
1246–1252. doi:10.1158/1055-9965.EPI-07-0022. PMID 17548692, apud http://en.wikipedia.org/wiki/Resveratrol.
7
Marier JF, Vachon P, Gritsas A, Zhang J, Moreau JP, Ducharme MP (2002). "Metabolism and disposition of
resveratrol in rats: extent of absorption, glucuronidation, and enterohepatic recirculation evidenced by a linked-rat
model". J. Pharmacol. Exp. Ther. 302 (1): 369–73. doi:10.1124/jpet.102.033340. PMID 12065739.
8
http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/16869992, apud http://en.wikipedia.org/wiki/Resveratrol.
34
Walle sugerează că sulfuronoconjugaţii sunt esenţiali în activitate 9, ca şi Wang şi

colaboratorii10 iar Boocock şi colaboratorii accentuează nevoia în viitor de studii asupra efectelor
metaboliţilor incluzând şi posibilitatea deconjugării formelor conjugate ale resveratrolului cu
obţinerea resveratrolului liber în celule. Goldberd care a studiat farmacocinetica resveratrolului,
catecholului şi quercetolului la oameni a concluzionat următoarele „se pare că acest beneficiu la
aceşti compuşi se bazează pe activităţile in vitro a formelor neconjugate sunt nerealistice şi
exagerate. Este adevărat că multele scrieri au legitimat această ipoteză neadevărată. Studii pe
această temă au demonstrat potenţialul benefic şi al derivaţilor conjugaţi11”
Ipoteza că resveratrolul din vin nu poate avea biodisponibilitate crescută ca resveratrolul
din tablete a fost combătut cu date experimentale. De exemplu, 5 oameni au luat 600 mL vin roşu
care conţine resveratrol 3,2 mg/L (doza totală aproape 2 mg) înainte de micul dejun, resveratrol
netransformat a fost detectat în sânge numai la doi dintre ei, şi numai în urme (mai puţin de 2,5
ng/mL). La administrare cu hrană nivelele sunt mai mici (1–6 ng/mL) nivele găsite la 4 din 10
subiecţi12 În alt studiu de farmacocinetică a resveratrolului s-au administrat 25 mg din diferite surse
şi s-au determinat nivele înalte de resveratrol în ser (7-9 ng/mL) după 30 minute, care au dispărut
după 4 ore13.
Farmacodinamie
 Acţiunea estrogenică
Structura resveratrolului este comparabilă cu cea a dietilstilbestrolului dar şi cu estradiolul.
Similitudinea de structură (fig. 22) între resveratrol şi dietilstilbestrol este foarte evidentă privind
partea stilbenică. Inelul fenolic A este caracteristic estrogenilor steroidieni şi este prezent în toţi cei
trei compuşi.
9
Walle T, Hsieh F, DeLegge MH, Oatis JE, Walle UK (2004). "High absorption but very low bioavailability of oral
resveratrol in humans". Drug Metab. Dispos. 32 (12): 1377–82. doi:10.1124/dmd.104.000885. PMID 15333514, apud
10
http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/15349955.
11
Goldberg DM, Yan J, Soleas GJ (February 2003). "Absorption of three wine-related polyphenols in three different
matrices by healthy subjects". Clin. Biochem. 36 (1): 79–87. PMID, apud http://en.wikipedia.org/wiki/Resveratrol.
12
matrices by healthy subjects". Clin. Biochem. 36 (1): 79–87. PMID 12554065, apud
13
matrices by healthy subjects". Clin. Biochem. 36 (1): 79–87. PMID 12554065, apud
35
Resveratrolul poate fi considerat un fitoestrogen deoarece se combină cu receptorul de

125
estrogen uman. Resveratrolul intră în competiţie cu I-estradiol în combinarea cu receptorul de
estrogen uman. În plus resveratrolul activează exprimarea genelor reporter ce răspund la estrogen
din diferite linii celulare umane iar această activare este inhibată de către antagoniştii de estrogen.
Efectele estrogenice ale resveratrolului au loc la concentraţii care sunt similare celor necesare
pentru acţiunile antiinfamatorii, antitrombocitice şi anticarcinogenice.14
 Acţiunea antiinflamatoare
Un studiu pe macrofage RAW 264,7 a demonstrat că Arahidinul-1, Piceatannolul şi
Resveratrolul au acţiune antiinfamatoare prin inhibarea lipopolizaharidelor (LPS) care induc
producţia de PGE2 şi NO şi a factorilor de transciere genică ai NF-KB sau C/EBPδ.15
 Acţiune antitumorală
M. Abdel-Mogib, S.A.Basaif şi T.R. Sobahi au constatat prezenţa resveratrolului în
extractul de Scirpus holoschoenus. Resveratrolul este un polifenol natural prezent în unele plante
medicinale (Polygonum cuspidatum), viţa de vie, etc. Resveratrolul este una din substanţele
prezente în vinul alb şi mai ales în cel roşu. Din această cauză au fost făcute studii cu privire la
consumul de vin roşu şi incidenţa bolilor coronariene. S-a constatat efectul antioxidant şi
antiinflamator al resveratrolului. Această acţiune determină o inhibare a formării plachetelor
sangvine.
 Acţiune antitumorală
M. Abdel-Mogib, S.A.Basaif şi T.R. Sobahi au constatat prezenţa resveratrolului în
extractul de Scirpus holoschoenus. Resveratrolul este un polifenol natural prezent în unele plante
medicinale (Polygonum cuspidatum), viţa de vie, etc. Resveratrolul este una din substanţele
prezente în vinul alb şi mai ales în cel roşu. Din această cauză au fost făcute studii cu privire la
consumul de vin roşu şi incidenţa bolilor coronariene. S-a constatat efectul antioxidant şi
14
Barry D., Gehm, Joanne M. McAndrews, Pei-Yu Chien, Larry Jameson, Resveratrol, a poliphenolic Compound
found i grapes and winw, is an agonist for the estrogen receptor, March 2007, apud www.pnas.org.
15
Bambang Djoko, Robin Y.-Y. Chiou, Jia-Jen Shee, and Yi-Wen Liu*, Characterization of Immunological Activities
of Peanut Stilbenoids, Arachidin-1, Piceatannol, and Resveratrol on Lipopolysaccharide-Induced Inflammation of
RAW 264.7 Macrophages.
36
antiinflamator al resveratrolului. Această acţiune determină o inhibare a formării plachetelor

sangvine.
În cercetarea pentru stabilirea unor noi compuşi eficienţi în lupta împotriva cancerului s-au
analizat sute de plante, printre care şi Polygonum cuspidatum, plantă utilizată în medicina populară
chinezească. Astfel au apărut suplimente naturale cu extract din această plantă medicinală.
În 1997 Jang a raportat în urma unui experiment pe şoareci că resveratrolul previne apariţia
cancerului de piele16. In vitro resveratrolul reacţionează cu numeroase molecule ţintă şi dau efecte
pozitive în cancere de sîn, topice, gastrice, cancer al colonului, cancer al esofagului, cancer al
prostatei, cancer pancreatic şi leucemie17. Totuşi studii de farmacocinetică au demonstrat că dozele
mici şi medii de resveratrol nu sunt suficiente pentru prevenirea cancerului 18. Efectul cel mai
puternic al acţiunii cancerigene a fost la aplicarea topică a resveratrolului intrând în contact direct
cu tumori ale pielii sau gastrointestinale.
De exemplu aplicaţii topice ale resveratrolului la şoareci înainte şi după expunere la radiaţii
UVB au inhibat efectele distructive asupra pielii şi creşterea incidenţei cancerului. Totuşi
administrarea orală a resveratrolului nu a avut efect in tratarea melanoamelor induse la şoareci. De
asemenea administrarea orală nu a avut efect nici în leucemie. Administrarea intraperitoneală a 2,5
până la 10 mg/kg de resveratrol a încetinit grăbirea metastazei Lewis in carcinomul pulmonar 19.
Resveratrolul (1 mg/kg administrat oral) reduce numărul şi mărimea tumorilor esofagiene20.
În câteva studii doze mici de (0,02-8 mg/kg) resveratrol, pot reduce şi preveni dezvoltarea
tumorilor de colon şi intestinale.
16
Jang M, Cai L, Udeani GO, Slowing KV, Thomas CF, Beecher CW, Fong HH, Farnsworth NR, Kinghorn AD,
Mehta RG, Moon RC, Pezzuto JM (1997). "Cancer chemopreventive activity of resveratrol, a natural product derived
from grapes". Science 275 (5297): 218–20. doi:10.1126/science.275.5297.218. PMID 8985016, apud
17
Athar M, Back JH, Tang X, Kim KH, Kopelovich L, Bickers DR, Kim AL (2007). "Resveratrol: a review of
preclinical studies for human cancer prevention". Toxicol. Appl. Pharmacol. 224 (3): 274–83.
doi:10.1016/j.taap.2006.12.025. PMID 17306316, apud http://en.wikipedia.org/wiki/Resveratrol.
18
Boocock DJ, Faust GE, Patel KR, et al (June 2007). "Phase I dose escalation pharmacokinetic study in healthy
volunteers of resveratrol, a potential cancer chemopreventive agent". Cancer Epidemiol. Biomarkers Prev. 16 (6):
19
Kimura Y, Okuda H (June 2001). "Resveratrol isolated from Polygonum cuspidatum root prevents tumor growth
and metastasis to lung and tumor-induced neovascularization in Lewis lung carcinoma-bearing mice". J. Nutr. 131 (6):
1844–9. PMID 11385077, apud http://en.wikipedia.org/wiki/Resveratrol.
20
Li ZG, Hong T, Shimada Y, Komoto I, Kawabe A, Ding Y, Kaganoi J, Hashimoto Y, Imamura M (2002).
"Suppression of N-nitrosomethylbenzylamine (NMBA)-induced esophageal tumorigenesis in F344 rats by
resveratrol". Carcinogenesis 23 (9): 1531–6. doi:10.1093/carcin/23.9.1531. PMID 12189197, apud
37
 Creşterea perioadei de viaţă

Howitz, Sinclair şi colaboratorii au raportat în 2003 în jurnalul “Nature” că resveratrolul
prelungeşte durata de viaţă pentru Saccharomyces cerevisiae. viermi ca Caenorhabditis elegans şi
Drosophila melanogaster21. În 2007 alt grup de cercetători au reprodus rezultatele obţinute de
cercetătorii anteriori cu Caenorhabditis elegans22 dar al III-lea grup nu a putut obţine creşteri
semnificative ale duratei vieţii pentru Drosophila melanogaster ori C. elegans23 In 2006 un
cercetător italian a obţinut rezultate pozitive în acest sens pentru vertebrate. E a utilizat ca material
speciile de peşti cu viaţă scurtă, Nothobranchius furzeri, cu o viaţă în medie de nouă săptămâni.
Administrând doze maxime de resveratrol media de viaţă a peştilor a crescut cu 56%24. Mai târziu
în acelaşi an Sinclair a raportat că resveratrolul contracarează efectele nocive ale dietei bogată în
grăsimi la şoareci. Hrana bogată în grăsimi a fost compusă din adaos de grăsimi hidrogenate din
ulei de nucă de cocos până la dietă standard. La amândouă loturile li s-a administrat resveratrol 22
mg/kg şi au avut o reducere de 30 % a riscului de mortalitate decât lotul hrănit numai cu grăsimi.25
Farmacotoxicologie
Resveratrolul stimulează exprimarea genelor endogene activate de estrogen şi induce
proliferarea celulelor T47D de cancer mamar26.
Deşi efectele benefice ale resveratrolului sunt importante, stimularea dezvoltarii celulelor
canceroase mamare. Este posibilă deoarece structura chimică a resveratrolului este similară
21
Wood JG, Rogina B, Lavu1 S, Howitz K, Helfand SL, Tatar M, Sinclair D. "Sirtuin activators mimic caloric
restriction and delay ageing in metazoans". Nature. 2004 Aug 5; 430(7000):686–689. Epub 2004 Jul 14. PMID
15254550, apud http://en.wikipedia.org/wiki/Resveratrol.
22
JAN GRUBER et al, "Evidence for a Trade-Off between Survival and Fitness Caused by Resveratrol Treatment of
Caenorhabditis elegans" Ann. N.Y. Acad. Sci. 1100: 530–542 (2007), apud http://en.wikipedia.org/wiki/Resveratrol.
23
Bass TM, Weinkove D, Houthoofd K, Gems D, Partridge L. (2007). "Effects of resveratrol on lifespan in
Drosophila melanogaster and Caenorhabditis elegans". Mechanisms of ageing and development 128 (10): 546–552.
doi:10.1016/j.mad.2007.07.007. PMID 17875315, apud http://en.wikipedia.org/wiki/Resveratrol.
24
Valenzano DR, Terzibasi E, Genade T, Cattaneo A, Domenici L, Cellerino A "Resveratrol Prolongs Lifespan and
Retards the Onset of Age-Related Markers in a Short-Lived Vertebrate." Current Biology 2006 Feb 7;16 (3):296–300
PMID 16461283, apud http://en.wikipedia.org/wiki/Resveratrol.
25
Baur JA, Pearson KJ, Price NL, Jamieson HA, Lerin C, Kalra A, Prabhu VV, Allard JS, Lopez-Lluch G, Lewis K,
Pistell PJ, Poosala S, Becker KG, Boss O, Gwinn D, Wang M, Ramaswamy S, Fishbein KW, Spencer RG, Lakatta
EG, Le Couteur D, Shaw RJ, Navas P, Puigserver P, Ingram DK, de Cabo R, Sinclair DA. "Resveratrol improves
health and survival of mice on a high-calorie diet" Nature 2006 advanced publication, apud
26
Barry D., Gehm, Joanne M. McAndrews, Pei-Yu Chien, Larry Jameson, Resveratrol, a poliphenolic Compound
found i grapes and winw, is an agonist for the estrogen receptor, March 2007, apud www.pnas.org.
38
fitoestrogenilor27,28. Totuşi alte studii au demonstrat că resveratrolul ar inhiba dezvoltarea celulelor

mamare canceroase29,30. Proprietăţile estrogenice ale resveratrolului limitează utilizarea lui la
femeile însărcinate sau care intenţionează să rămână însărcinate sau la cele care iau contraceptive.
De asemenea nu se recomandă copiilor şi tinerilor sub 18 ani deoarece nu sunt studii care să arate
că nu influenţează dezvoltarea lor. Puţine studii menţionează că dozele administrate mai mari de 5
g trans-resveratrol au cauzat efecte adverse neimportante după administrare31.
2.2.2.3 Stilbenele oligomeri

Dintre oligomeri menţionăm, hopeaphenolul, din specia Balanocarpus heimi sin. Hopea
heimi. Stilbene dimere sunt: e-viniferin, balanocarpol, palidol, tricuspidatol, ampelopsin A. Dintre
stilbenele trimere menţionăm: ampelopsin O, α viniferin, distichol, canaliculatol, copalliferol A,
copalliferol B, stremonoporol. Stilbenele tetramere sunt: vatticaffinol, miabenol A, miabenol B,
kobofenol A, kobofenol B, ampelopsin H. Acestea se găsesc în Vitaceae, Fabaceae şi mai ales în
Diterocarpaceae.
2.2.2.4 Produşi de condensare ai stilbenelor cu taninurile

Aceştia au fost izolaţi din următoarele specii: Alluaudia dumosa Drake., Guibourtia
coleosperma Benth. şi în Sophora moorcoftiana. Dintre produşii de condensare ai stilbenelor cu
taninurile menţionăm: andriolul şi metilandriolul, produşi de condensare ai resveratrolului cu 3-
metoxiflavan. Sophora moorcoftiana conţine sophoraflavone H, I, J ce au în compoziţie un rest de
resveratrol.
27
Gehm BD, McAndrews JM, Chien P, Jameson JL. Resveratrol, a polyphenolic compound found in grapes and wine,
is an agonist for the estrogen receptor. Proc. National. Academy of Sciences 1997 Dec 9;94(25):14138-43. PMID
9391166, apud http://en.wikipedia.org/wiki/Resveratrol.
28
Bowers JL, Tyulmenkov VV, Jernigan SC, Klinge CM. Resveratrol acts as a mixed agonist/antagonist for estrogen
receptors alpha and beta. Endocrinology 2000 Oct;141(10):3657-67. PMID 11014220, apud
29
Levi, Pasche, Lucchini, Ghidoni, Ferraroni, La Vecchia. Resveratrol and breast cancer risk. European Journal of
Cancer Prevention 14(2):139–142, April 2005, apud http://en.wikipedia.org/wiki/Resveratrol.
30
Garvina, Öllingerb, Dabrosin.Resveratrol induces apoptosis and inhibits angiogenesis in human breast cancer
xenografts in vivo. Cancer Letters Volume 231, Issue 1, 8 January 2006, Pages 113-122, apud
31
Boocock DJ, Faust GE, Patel KR, et al (June 2007). "Phase I dose escalation pharmacokinetic study in healthy
volunteers of resveratrol, a potential cancer chemopreventive agent". Cancer Epidemiol. Biomarkers Prev. 16 (6):
39
2.2.3 Flavonoidele
Atât flavonoidele cât şi flavan - 3 - olii sunt conţinute într-o proporţie apreciabilă în seminţele
de struguri dar mai ales în vinul roşu; s-a sugerat că ambele clase de compuşi ar putea fi responsabile de
aşa - numitul ,,paradox francez".
Sunt sintetizate de către plante plecând de la aminoacizi aromatici -fenilalanina, tirozina - dar
şi din malonat. Structura de bază a flavonoidelor este reprezentată de nucleul flavanic, alcătuit din 15
atomi de carbon aranjaţi în trei nuclee aromatice C 6 – Q3 – C6, notate A, B, C. Clasele de flavonoide
diferă prin natura substituenţilor de pe inelele A şi B.
Din vasta clasă a acestor compuşi, cei care prezintă interes sunt flavonele, flavanonele,
izoflavonele, flavonolii,flavanonolii, flavan 3-olii şi antocianozidele.
Alte clase de flavonoide încadrează biflavonele, calconele, cumarinele.
Taninurile hidrolizabile, proantocianii (oligomeri ai flavan 3 - olului) şi lignanii sunt toţi fenoli
şi sunt de obicei clasificaţi separat.
Flavonoidele se regăsesc în plantă în general sub formă de derivaţi glucosinolaţi şi contribuie la
realizarea nuanţelor de albastru, portocaliu şi galben în frunze, flori, fructe.
Exceptând fructele şi legumele, compuşii flavanoidici au mai fost puşi în evidenţă în seminţe,
nuci, cereale, unele condimente, atât în plante medicinale cât şi în vinul roşu, ceai, bere (în cantităţi
reduse).
Apigenina şi luteolina se regăsesc în cereale şi în unele condimente (cimbru, rozmarin), în timp
ce omologii lor hidrogenaţi, hesperitina şi neringina care sunt aproape exclusiv prezenţi în citrice.
Quercetina şi kaempferolul predomină în legume, fructe, mai precis în coaja acestora, cu câteva
excepţii. Izoflavonele sunt întâlnite cel mai adesea în legume - soia, fasolea, dar şi în seminţele de
floarea soarelui.
Flavan 3 - olii, + catechina, - epicatechina, - epigalocatechina şi esterii lor cu acidul galic
sunt prezenţi în multe produse vegetale, dar cu precădere în frunzele de ceai.
Antocianii sunt pigmenţi naturali, găsiţi din abundenţă în fructe de pădure şi struguri negri.
Flavonoidele joacă diferite roluri în viaţa plantei datorită culorilor plăcute pe care le imprimă,
flavonele, flavonolii şi antocianii funcţionează ca semnalizatori vizuali pentru insectele polenizatoare;
fiind astringente, catechinele şi alţi flavonoli pot acţiona şi în sensul protejării plantei împotriva
insectelor ce le pot produce daune; au rol de catalizatori în faza la lumină a fotosintezei şi/sau ca
reglatori ai canalelor de Fe implicate în fosforilare; pot funcţiona ca protectori contra stresului în
40
celulele plantei prin neutralizarea ROS produse în procesul de transport de electroni; datorită
proprietăţilor lor de a absorbi radiaţiile UV protejează planta şi anulează efectele ROS generate de
aceste radiaţii.
Pe lângă rolurile fiziologice în plantă, flavonoidele sunt componente importante în dieta
organismelor umane, cu toate că sunt în general considerate nonnutrienţi.
Într-adevar, nivelul aportului de flavonoide din alimentaţie este considerabil mai mare
comparativ cu vitamina C (70 mg/zi), vitamina E (7-10mg/zi), carotenoide (β caroten 2-3 mg/zi), putând
ajunge până la 800 mg/zi, în funcţie de consumul de legume şi fructe sau vin roşu, ceai (în special
acestea din urmă conţin cantităţi mari de fenoli totali, 200mg/pahar).
Totuşi, variaţiile în consumul acestor băuturi sunt în principal responsabile pentru aportul diferit
în cadrul dietelor din variate zone ale globului. O altă importantă sursă de flavonoide este reprezentată
de plantele medicinale şi remediile homeopate.
Evidenţe epidemiologice
Acţiune
Mai multe studii epidemiologice au demonstrat un efect protector împotriva cancerului şi
bolilor de inimă, în cazul consumului de fructe şi legume proaspete.
Consumatorii de crudităţi au, în mod normal, un stil de viaţă mai sănătos, ceea ce se poate dovedii
un factor important pentru rezistenţa la boli cronice. În ansamblu, fructele şi legumele consumate în
stare proaspătă au un important rol în organism, datorat unei mari varietăţi a constituenţilor lor:
vitamine, minerale, fibre şi mulţi alţi compuşi chimici în categoria cărora intră şi flavonoidele.
Efectul protector al acestora din urmă a fost demonstrat de studii in vitro ex. vivo şi asupra
animalelor de laborator. Din păcate, acelaşi lucru nu a putut fi clarificat în cazul organismului uman,
rămânând totuşi destul de controversat.
În ceea ce priveşte datele biologice, precum nivelul sanguin al flavonoidelor şi metaboliţilor
lor, nu sunt încă disponibile suficiente date, astfel încât este greu de determinat acţiunea individuală,
dar şi interacţiunile lor cu alţi compuşi.
Corelaţia dintre aportul de flavonoide şi protecţia împotriva cancerului este, în prezent,
incertă. În acord cu unele studii epidemiologice nu există încă o dovadă precisă că aportul de
flavonoide ar proteja împotriva unor forme de cancer. Un singur studiu a evidenţiat o
proporţionalitate inversă între consumul de flavonoide şi anumite orme de cancer.
41
Spre deosebire de acesta, un posibil rol de apărare împotriva afecţiunilor coronare realizat
de un aport mai mare de flavonoide a fost pus în evidenţă de 4 din 6 studii efectuate.
Pe de altă parte, Knekt şi colab., în cadrul unui studiu vast în Statele Unite, au observat o
corelaţie mai slabă între consumul de flavonoide şi rata mortalităţii din cauza afecţiunilor
coronare.
Se pare că efectele flavonoidelor sunt mai pronunţate în cazul mortalităţii şi nu morbidităţii
din cauza afecţiunilor coronare.
Activitate in vitro a antioxidanţilor
Conform lui Halliwell şi Gutteridge, mecanismele după care se produce acţiunea antioxidantă
pot include atât stoparea formării speciilor reactive ale oxigenului prin inhibiţia enzimatică sau
chelatarea elementelor implicate în acest proces de formare a ROS cât şi protecţia sistemelor de apărare
a organismului.
Flavonoidele pot realiza ambele efecte descrise:
- inhibă enzimele responsabile pentru producerea anionului superoxid (xantinoxidaze şi protein
kinaza C), precum şi alte ciclooxigenaze, lipoxigenaze, microoxidaze microzomale, glutation S
transferaze, succinoxidaze mitocondriale şi NADH oxidaze, implicate în producerea radicalilor reactivi de
oxigen. Anumite flavonoide chelatează urmele de metale ce joacă un rol important în metabolismul
oxigenului - Fe, Cu ce determină reducerea peroxidului de hidrogen cu generarea unui radical
hidroxil foarte activ:
H2 O2 + Fe2+ HO + HO- +Fe3+
De asemenea mai poate avea loc oxidarea lipoproteinelor cu densitate joasă, proces mediat de
ionul de Cu:
LH → L → LOO, unde LH = LDL
Fără îndoială, trebuie amintit faptul ca aceşti ioni metalici sunt esenţiali pentru buna
realizare a unor funcţii importante în organismul uman, ca şi constituenţi ai hemoproteinelor şi
cofactori ai diferitelor enzime, incluzându-le pe acelea implicate în apărarea antioxidativă (Fe
pentru catalază, Cu pentru ceruloplasmină şi Cu, Zn pentru superoxid dismutază).
Situsurile de cuplare a urmelor de metale de către moleculele de flavonoide sunt grupările
catechol de pe nucleul B, grupările hidroxil din poziţia 3, gruparea 4 - oxo de pe nucleul heterociclic şi
grupările 4 - oxo, 5 -hidroxil poziţionate între nucleul heterociclic şi nucleul A.
42
Dar, în principal, gruparea catechol rămâne cel mai important situs de chelatare a metalelor,
lucru demonstrat şi de o deplasare batocromă mai pronunţată observată la chelatarea ionului de cupru
de către quercetină, comparativ cu chelatarea acestuia de către kaempferol (similar cu structura
quercetinei, singura diferenţă intervenind la nivelul nucleului B, unde lipseşte gruparea catechol).
Datorită valorilor mici ale potenţialelor redox (0,23 <E 7 < 0.75 V), flavonoidele (Fl-
OH) sunt capabile din punct de vedere termodinamic să reducă radicalii liberi cu potenţiale
redox între 2.13 – 1,0 V, cum ar fi superoxidul, peroxilul, alcoxilul şi hidroxilul, prin donarea
unui atom de hidrogen:
Fl-OH + R > Fl-O-+RH
Radicalul Fl-O- poate interacţiona cu un al doilea radical rezultând o structură chinonică
stabilă. Poate de asemenea interacţiona şi cu oxigenul, rezultând chinona şi un anion superoxid,
cu o mai mare probabilitate decât să aibă loc întreruperea lanţului de reacţii.
Ultima reacţie poate avea loc în prezenţa unor nivele ridicate de ioni ai metalelor
tranziţionale şi este responsabilă pentru efectul nedorit, prooxidativ al flav onoidelor.
Dar capacitatea antioxidantă a acestor compuşi nu depinde numai de potenţialul redox al
perechii Fl-O- /Fl - OH, dar şi de posibilele reacţii paralele ale radicalului aroxil.
Neutralizarea superoxidului are o importanţă deosebită, deoarece acest radical este
omniprezent în celulele aerobe şi, în ciuda reactivităţii sale scăzute este un potenţial p recursor al
radicalului hidroxil, mai agresiv, care intră în reacţiile Fenton şi Haber Weiss.
Pe lângă scindări, flavonoidele pot stabiliza radicalii liberi implicaţi în procesele
oxidative prin complexare.
Pentru stabilirea relaţiei între strucutra flavonoidelor şi capacitatea de a neutraliza
anumiţi radicali s-au efectuat numeroase studii, cel mai recent fiind cel pus la punct de Rice –
Evans şi colab. Şi care stabileşte o ierarhie a acestei capacităţi speciale.
Studiul cercetează abilitatea unui compus antioxidant de a determina neutralizarea, la pH
= 7,4, unui radical cationic performant, cromofor al acidului 2,2 – azinobis (3 – etil –
benzotiazolin – 6 - sulfonic) (ABTS +) în relaţie cu acidul 6 – hidroxi – 2,5,7,8 – tetrametil –
croman – 2 – carboxilic (Trolox), un analog solubil al vitaminei E.
Echivalentul capacităţii antioxidante a troloxului (TEAC) se defineşte ca şi concentraţia
de Trolox, cu aceeaşi potenţă antioxidantă ca şi a compusului de cercetat aflat în concentraţie
de 1mM.
43
Jovanovic şi colab. au adoptat aceeaşi tehnică de investigare ca aceea folosită pentru

determinarea priorităţii perechilor de radicali şi a evaluat potenţialul antioxidant in vitro al
flavonoidelor pe baza potenţialului reducător pentru 1 electron la pH =7 al perechii Fl - O-
/Fl - OH.
În contrast, jumătate din valoarea potenţialului oxidativ al flavonoidelor (Ep/2) a fost
propusă ca parametru pentru evaluarea activităţii de neutralizare a radicalilor liberi, ceea ce
duce la concluzia ca ambele procese oxidative - atât oxidarea
FlOH →FlO + e - + H +
cât şi donarea unui atom de hidrogen
FlOH →FlO + e - + H
Capacitatea TROLOX echivalentă, mM, E 7 (V) şi Ep/2 (V).
Tabelu 2.2. Flavonoli

TEAC (m/M) E7 (V) Ep/2
Quercetina 4,7 0,33 0,06

Kaempferolul 1,34 0,75 0,12
Tabelu 2.3. Flavanonoli

Taxifolina 1,9 0,5 0,0615
Tabelu 2.4. Catechine

Taxifolina 0,4 0,57 0,16
Datele obţinute din cele trei studii diferite comentate anterior pun clar în evidenţă că
activitatea de neutralizare a radicalilor depinde de structura şi de substituenţii nucleului B. Mai
specific, gruparea care generează această capacitate este gruparea catechol de pe nucleul B, care
prezintă proprietăţi de donor de electroni şi legătura dublă între C 2 – C3, conjugată cu o grupare 4 -
oxo , responsabilă pentru delocalizarea electronului.
Prezenţa unei grupări 3 hidroxil pe nucleul heterociclic creşte activitatea flavonoidelor, în timp ce
gruparea hidroxil sau metoxi în poziţiile 3, 5, 7 ale nucleelor A şi C par a determina o scădere a
44
acesteia. Aceste trăsături structurale contribuie la stabilitatea radicalului aroxil, i.e. la acţiunea
antioxidantă a flavonoidului de bază.
În concluzie, flavonolii şi flavonele conţinând o grupare catechol pe nucleul B sunt mai active,
iar flavonolii au potenţă superioară faţă de flavonele corespunzătoare, fapt datorat prezenţei grupării 3
hidroxi, prin glucozilarea căreia activitatea scade mult. Prezenţa unei grupări hidroxil adiţionale pe
nucleul B, (grupul pirogalolului – miricetina) determină creşterea potenţei antioxidante pe când
prezenta unei singure grupe hidroxil pe acelaşi inel are efect contrar.
Flavanonolii şi flavanonele, din cauza lipsei conjugării legăturii duble din poziţiile 2-3 cu
gruparea 4 - oxo au acţiune antioxidantă mai slabă.
Prezenţa unei grupări pirogalol pe nucleul B (ca în cazul epigalocatechinei) sau galotilarea
grupării 3 hidroxi (rezultând galatul de epigalocatechina) determină creşterea activităţii de
neutralizare a radicalilor liberi.
Antocianozidele şi antocianii sunt echipotente cu quercetina şi galatii catechici, fapt demonstrat
de o structură de tip catechol prezentă pe inelul B. O înlăturare a grupării hidroxilice din poziţia 3 de
pe acest inel (ex. pelargonina) reduce activitatea antioxidantă la nivelul kaempferolului ( care diferă de
quercetină prin prezenţa unei singure grupări OH pe nucleul B).
Aceste date aduc încă o dovadă că structurile de tip catechol ataşate nucleului B sunt imperios
necesare şi determinante pentru capacitatea de neutralizare a radicalilor liberi de către flavonoide.
În ceea ce priveşte izoflayonele, localizarea nucleului B în poziţia 3 a ciclului heteroatomic are
o deosebită importanţă în modificarea activităţii flavonelor.
Gruparea hidroxil în poziţia 4' este necesară pentru păstrarea activităţii, iar metoxilarea ei
diminuează această trăsătură. Inelul A - 5,7 dihidroxi este de asemenea important.
Acest lucru a fost evidenţiat prin comparaţia între.perechile genisteina/ daidzeina şi biochaninia
A/ formonetina. Ca şi în cazul altor clase de flavonoide, glicozilarea influenţează negativ capacitatea de
neutralizare a efectelor radicalilor liberi.
Un alt mod de a aprecia potenţialul antioxidant al flavonoidelor se referă la abilitatea lor de a
creşte rezistenţa LDL izolate la oxidarea cu cupru, in vitro.
Această apreciere pleacă de la teoria oxidativă aterogenetică, care stipulează că nu LDL sau
VLDL sunt aterogenetice, ci formele lor oxidate. Într-adevăr, mai multe studii au demonstrat că cele
mai numeroase flavonoide provenite din dietă au activitate efectivă asupra modificărilor in vitro ale
LDL, rezultând astfel că sunt prezente înainte de iniţierea oxidării. Ceea ce prezintă interes este că cele
45
mai active flavonoide posedă trăsături asemănătoare cu cele care garantează eficacitatea TEAC sau
potenţiale redox scăzute.
Potenţialul antioxidant al flavonoidelor in vivo;
În ciuda numeroaselor evidenţe în ceea ce priveşte potenţialul antioxidant in vitro al
flavonoidelor, numai puţine cunoştinţe sunt disponibile despre eficacitatea lor in vivo şi
biodisponibilitatea în organismul uman.
Recent a fost pus în evidenţă că flavonoidele provenite din alimentaţie sunt absorbite astfel
încât să producă un efect antioxidant. Conform celor mai mulţi autori, flavonolii, flavonele şi
izolavonele glicozidate sunt iniţial hidrolizate agliconii respectivi. Dar, aşa cum au demonstrat analize
recente şi glicozidele sunt bine absorbite fapt pus în evidenţă prin identificarea quercetin 3 - rutozidei
în sângele voluntarilor, după consumul de tomate şi prin identificarea naringinei, (4, 5, 7
trihidroxiflavan -7- ramnozida) în urina subiecţilor care au primit această substanţă pe cale orală.
În ceea ce priveşte catechinele, galatul de epigalocatechină şi galatul de epicatechină au fost
semnalate în sângele subiecţilor care au consumat ceai verde, extract de ceai verde decofeinizat şi
ciocolată.
După consumul de vin roşu au fost evidenţiate în plasmă glucuronida şi sulfaţii conjugaţi ai +
catechinei şi 3-o- metilcatechina. Procentajul absorbţiei, în mod normal, nu depăşeşte un mic procent
din doza ingerată, determinat prin măsurarea nivelelor sanguine ale flavonoidelor intacte şi a
compuşilor lor de metabolizare.
Compoziţia alimentaţiei poate fi un factor important ce ar afecta biodisponibilitatea.
Proteinele se pot lega de polifenoli, reducându-le disponibilitatea; în contrast, alcoolul are efect de
mărire a acesteia, aşa cum s-a pus în evidenţă după consumul de vin roşu faţă de vinul roşu desalcoolizat.
O mai bună absorbţie se face şi în prezenţa grăsimilor; catechinele din ceaiul verde,
proantocianozidele din seminţele de struguri şi silibină sunt absorbite mult mai eficient atunci când
sunt administrate împreună cu complexe fosfolipidice decât singure.
În timpul absorbţiei la nivel intestinal flavonolii, izoflavonele şi catechinele sunt parţial
transformate în glucuronidele şi sulfaţii corespunzători. Această mică fracţiune absorbită este
metabolizată de enzimele hepatice, rezultând compuşi cu polaritate mai mare care se excretă în urină sau
se întorc în segmentul duodenal. Marea majoritate a flavonoidelor nu sunt absorbite ci sunt
degradate de către microflora intestinală. Enzimele bacteriene catalizează mai multe reacţii,
incluzând hidroliza, deschiderea ciclului care conţine oxigenul, dehidroxilare, decarboxilare.
46
Sunt produşi mai mulţi acizi fenoli, depinzând de structura flavonoidelor implicate. Aceştia
pot fi reabsorbiţi şi supuşi cojugării şi o-metilării la nivelul ficatului şi apoi reintroduşi în
circulaţie. Acest aspect este relevant pentru protecţia antioxidantă, datorat, în principal, a două
aspecte. Primul se referă la faptul că acizii fenolici reprezintă o mare parte a flavonoidelor (30 - 60%)
iar celălalt la faptul că aceşti acizi, datorită structurii de catechol, posedă o capacitate de neutralizare a
radicalilor liberi comparativă cu a precursorilor lor. Se deduce astfel că metaboliţii iau parte la
procesele de protecţie antioxidată, cum de altfel este sugerat de valorile TEAC.
Flavonoidele provenite din alimentaţie îşi realizează efectul antioxidant mai întâi la nivelul
tractului digestiv, prin limitarea formării ROS şi neutralizarea acestora. Odată absorbite, fie ca gliconii
sau glicozide fie că acizi fenoli (majoritatea), ei continuă să manifeste efect antioxidant.
Efectul in vivo poate fi evidenţiat prin măsurarea nivelului potenţialului total al plasmei după
o singura administrare de alimente, băuturi sau extracte vegetale care conţin mari cantităţi de
flavonoide.
Flavonoidele plasmatice (şi/sau metaboliţii lor) şi markerii specifici ai statusului antioxidant al
organismului (malonaldehida, 8 -hidroxi doxiguanina) pot fi urmărite şi în cazul în care se realizează
consumul (în doze normale) pe o perioadă mai lungă de timp.
În concordanţă cu aceste cercetări precum şi cu studiile altor autori, s-a demonstrat că un
consum îndelungat de ceai verde determină creşteri ale nivelelor de α-tocoferol în membranele
eritrocitare şi LDL. α - Tocoferolul plasmatic şi nivelul antioxidanţilor hidrofili au rămas aproximativ
constante, în timp ce βîtocoferolul a înregistrat o uşoară creştere, probabil datorită protecţiei la
oxidare exercitată de α -tocoferol.
De asemenea, conţinutul în acizi graşi polinesaturaţi în membranele hematiilor a fost mai
mare, confirmând faptul ca α -tocoferolul şi β-carotenul şi catechinele (co-oxidanţi) acţionează efectiv
ca inhibitori ai lipid peroxidazei. Aceste rezultate sugerează că, pe o perioadă mai lungă de timp, un
aport mărit de ceai verde menţine o concentraţie mai mare de catechine şi metaboliţi ai acestora în
plasmă, deci implică o creştere a nivelelor de vitamine lipofile. Modificarea se explică prin faptul că
protecţia antioxidantă se realizează prin reacţii în cascadă, implicând şi prezenţa unor antioxidanţi
endogeni, cu reactivitate diferită în funcţie de polaritatea şi potenţialul lor redox. Mai precis,
flavonoidele şi metaboliţii lor sunt capabile să reducă radicalii liberi ai oxigenului cu reactivitate mare,
aceştia transformându-se în radicali aroxil, mai puţin agresivi.
47
Unii dintre aceştia, cu E7 > 0,282 V, având caracter hidrofil, pot oxida ascorbatul, care este mai
apoi regenerat de glutation.
Aceasta ar putea fi explicaţia faptului observat după consumul unei singure doze de ceai verde
(conţinând catechine libere sau sub formă de complecşi fosfolipidici) nivelul ascorbatului din plasmă
şi glutationului total descresc. Procesul este influenţat de concentraţia plasmatică a catechinelor şi
determină creşterea capacităţii antioxidante a plasmei.
Pe baza potenţialului sau redox, α -tocoferolul, E7= 0,5 V, poate fi oxidat de radicalii cu
potenţialul mai mare decât această valoare, devenind un potenţial pro-oxidant.
R + α TOH → RH + α TO
α TO- + LH(LDL) → α TOH + L →LOO-
Prevenirea acestor acţiuni prooxidative depinde de eliminarea rapidă a radicalului α
-tocoferoxil, ceea ce necesită prezenţa unui reducător YH capabil să interacţioneze cu α TO- lipofil.
α TO- + HY → α TOH + Y
HY trebuie să aibă o capacitate reducătoare puternică, având potenţialul redox < 0,5
V, şi generează un radical fără toxicitate, Y, prin aceasta prevenind formarea LOO-.
Această funcţie poate fi îndeplinită de o varietate de compuşi naturali cu capacităţi
reducătoare, incluzând ascorbatul, 10-ubiquinolul, unele flavonoide şi acizi fenoli.
Dintre flavonoide, quercetina şi catechinele din ceai (E 7 = 0,22 V respectiv 0,4 V) sunt
capabile să regenereze α - tocoferolul din radicalul α tocoferoxil:
α TO- + CatOH → α TOH + CatO-
Aceasta explică creşterea/menţinerea nivelelor α –tocoferolului după aport de ceai verde.
Este uşor de înţeles ca efectele acestui proces necesită un consum consistent de ceai, pe parcursul
unei lungi perioade de timp. S-a demonstrat experimental că are loc recuperarea antioxidantului
hidrofil.
În ceea ce priveşte protecţia LDL in vivo, situaţia a fost clarificată de mai multe studii.
Vinson şi colab. au postulat că polifenolii conţinuţi în vinul roşu şi ceai sunt absorbiţi şi protejează
atât LDL cât şi VLDL împotriva oxidării prin creşterea nivelului de lipoproteine. Cu toate
acestea, alte câteva cercetări in vivo au obţinut rezultate contrare. Astfel s-a ajuns la ideea că
polifenolii circulă legaţi de proteinele plasmatice altele decât LDL fiind inacapabili să
protejeze.
48
Flavonoidele provenite din alimentaţie sunt o importantă sursă de antioxidanţi, la un aport de

aproximativ 800 mg/zi. În ultimii ani s-au publicat numeroase articole despre capacitatea antioxidantă
a flavonelor in vitro şi s-au stabilit corelaţii între capacitatea antioxidantă şi structura chimică.
Totuşi, eficacitatea in vivo a flavonoidelor este mai puţin însemnată deocamdată, posibil şi
datorită cunoştinţelor limitate despre farmacocinetica proceselor în care sunt implicate.
Doar recent s-a demonstrat ca o mică parte din flavonoidele introduse în organism sunt
absorbite sub formă de aglicon sau sub formă glicozidată, în timp ce marea parte sunt degradate rapid la
diferiţi acizi fenoli.
Ambele forme, flavonoidele şi metaboliţii lor au acţiune antioxidantă in vivo, care implică
diferit antioxidanţii fiziologici, rezultând un efect asupra α -tocoferolului şi β-carotenului.
2.2.3.1 Flavonozidele
Flavonele, în sens larg, sunt substanţe fenolice naturale, de tip C 6-C3-C6, derivaţi ai 2-
fenilbenzopiranului (flavanului) sau 3-fenilbenzopiranului (izoflavanului), substituiţi cu diferiţi
radicali: OH, OCH3, CH3, C2H5, isopentenil etc (13).
În funcţie de gradul de nesaturare a segmentului C 2-C3 şi de prezenţa grupării OH la C3, se
deosebesc: flavone, flavonoli, flavanone, flavanololi.
Până în prezent se cunosc aproximativ 3000 de astfel de compuşi, dintre care circa 500 se
găsesc în stare liberă, în plantele superioare (criptogame vasculare, gimnosperme, angiosperme);
foarte rar se întâlnesc la alge (ex. peonidolul în specii de Chlamidomonas). Au fost semnalate în
insecte şi la fluturi unde provin din polenul sau nectarul florilor cu care aceştia se hrănesc. Cele
mai răspândite sunt flavonozidele, antocianozidele şi catecholii (13).
Flavonoidele se găsesc atât sub formă de agliconi, cât şi sub formă glicolizată. Partea
glucidică poate fi alcătuită din una sau mai multe oze legate C-O-C la oricare OH de pe nucleu sau
C-C.
Agliconii flavonozidelor sunt solubili în alcool, acetat de etil, solvenţi apolari, insolubili în
apă. Datorită hidroxizilor fenolici sunt solubili şi în soluţii alaline. Heterozidele sunt solubile în
apă, alcool concentrat şi diluat, solubile specific în acetat de etil, acetonă, insolubile în solvenţi
polari (13).
Heterozidele se găsesc dizolvate în sucul celular, iar agliconii predomină în ţesuturile
lignificate (vase de lemn, fibre, ideoblaste, cuticulă etc.)
49
Identificarea flavonozidelor poate fi efectuată datorită:

 reducerii grupării ceto de la C4 (reacţia cianidolului sau Shibata);
 formării chelaţilor între gruparea ceto de la C4 şi oxidrilii vicinali, în poziţiile ,,orto” şi
,,para” sau între două grupări OH fenolice, de pe nucleul B (poziţia para) (13);
 transformării fenolilor în fenoxizi, cu itensificarea culorii galbene .
2.2.3.2 Antocianozidele
Antocianozidele sunt pigmenţi vegetali, derivaţi ai flavanului, care dau culoarea roşie,
violetă sau albastră florilor, fructelor şi altor organe; varietatea culorii este imprimată de pH-ul
sucului celular şi de microelementele din organismul vegetal, cu care se combină (7).
Antocianii sunt derivaţi hidroxilaţi, metoxilaţi şi acilaţi ai 2-fenilbenzopirenului, glicozidaţi
sau nu.
Heterozidele sunt substanţe solide, cristalizate, colorate în funcţie de pH în roşu, violet sau
albastru, solubile în apă, alcool, apă acidulată şi alcool acidulat (formează săruri de oxoniu colorate
în roşu intens, insolubile în solvenţi organici apolari). Antocianidolii sunt substanţe solide,
cristalizate, colorate ca şi antocianozidele, solubile în alcool concentrat sau diluat şi în solvenţi
organici apolari, la pH = 7, sunt insoluboli în apăş
Identificarea antocianozidelor se bazează pe virajul culorii la trecerea de la pH acid la pH
bazic. Modificarea culorii este insoţită şi de modificări structurale.
2.2.3.3 Proantocianozidele
Proantocianidolii (proantocianidinele), cunoscuţi sub denumirea de leucoantociani, sunt
derivaţi ai flavan-3,4-diolilor.
Elementul structural de bază îl formează flavan-3,4-diolii. Datorită mari lor reactivităţi,
imprimată de nucleul benzenic şi de hidroxilul de la C 4, se formează un carbocation care
reacţionează cu uşurinţă cu atomii de carbon nucleofili C 6 şi C8 ai flavan-3-olilor şi mult mai dificil
cu carbocationii altor flavani-3,4-dioli, formând oligo- şi polimeri (12).
Cei mai simpli dimeri sunt proantocianidolii B 1, B2, B3 şi B4. Aceştia sunt constituiţi din
două subunităţi. Dintre ele una este reprezentată de un flavan-3,4-diol, iar cealaltă de 2R, 3R (-)
epicatechol sau de 2R, 3S (+) catechol şi sunt legate C4-C8’ în configuraţie β (proantocianidol B1 şi
B2) sau α (proantocianidol B3 şi B4). Aceştia există în stare liberă şi au o largă răspândire (12).
50
Proantocianidolii sunt substanţe solide, incolore, cristalizate sau amorfe, solubile în apă,
acetonă, alcool, acetat de etil, insolubile în solvenţi organici apolari. Prezintă tendinţă mare de
polimerizare, polimerii fiind insolubili.
Identificarea proantocianidolilor se bazează pe peacţia cu acizii minerali la cald, când se
transformă în antociani (se observă apariţia sau sau itensificarea culorii roşii a soluţiei extractive).
2.2.3.4 Taninurile nehidrolizabile

Taninurile nehidrolizabile sunt substanţe organice polifenolice (derivaţi ai 3-
hidroxiflavanului, poliesteri), cu o masă moleculară cuprinsă între 500 şi 5000 de daltoni.
Taninurile catechice sunt derivaţi flavanici, mono- sau polimeri, constituiţi din entităţi
flavan-3-ol legate C-C.
După orientarea oxidrilului de la C3 se deosebesc două serii de compuşi:
 seria 2-R, 3-S (cu OH-ul de la C3 orientat β) care cuprinde afzelecholul, catecholul şi
galocatecholul;
 seria 2-R, 3-R (cu OH-ul de al C3 orientat α) sau „epi”, incluzând epiafzelecholul,
epicatecholul şi epigalocatecholul.
Dintre aceştia, catecholul şi epigalocatecholul, galocatecholul şi epigalocatecholul sunt
unităţi structurale de bază ale oligo- şi polimerilor, care se formează prin condensarea succesivă a
monomerilor. Legătura interflavanică este, în majoritatea cazurilor, de tip C 4-C8 şi aproape
întotdeauna trans în raport cu hidroxilul de la C3 (12).
Taninurile mixte sunt esteri ai acidului galic cu catecholul, epicatecholul, galocatecholul şi
epigalocatecholul (galatul de catechol sau de epicatechol şi galatul de galocatechol sau de
epigalocatechol). Monomerii flavanici se pot lega şi cu acidul cafeic, cu formare de lactone (12).
Taninurile se găsesc localizate în toate organele plantei; se acumulează în cantităţi foarte
mari în scoarţe (Cinchona sp., Quercus sp., Salix sp., Castanea sp.), organe subterane (Krameria
triandra Ruiz et Pav.), lemn (Acacia catechu Willd.), frunze (Hamamelis virgiana L.), flori (Rosa
centifolia L., Rosa galica L.), fructe imature (Sobus acuparia L., Rhamnus catharthica L.),
seminţe (Cola nitida Schott et Endl., Cola acuminata Schott et Endl.), formaţiuni patologice
(Gallae). Sunt dizolvate în sucul celular (vacuolar), libere sau combinate cu proteine, alcaloizi,
mucilagii.
51
Taninurile sunt substanţe solide amorfe. Combinaţiile cu masă moleculară mică pot
cristaliza, fiind incolore. Taninurile se dizolvă în apă la cald (mai greu la rece, formând soluţii
coloidale, solubilitatea variind cu gradul de condensare), în alcool, acetonă, acetat de etil; sunt
insolubile în eter, cloroform, benzen, eter de petrol, sulfură de carbon şi în alţi solvenţi organici
apolari. Fiind fenoli, au caracter reducător (reduc reactivii Tollens, Fehling, KMnO4, H2O2, etc.) şi
dau coloraţii cu sărurile de fer (III): verde negricioasă – taninurile catechice.
Taninurile sunt considerate a fi antioxidanţi cu acţiune superioară, oxidarea lor
ulterioară ducând la oligomerizare, prin cuplarea grupărilor fenolice şi creşterea numărului de
grupări reactive, particularitate ce nu a fost observată până acum în cazul flavonoidelor.
2.2.4 Cumarinele (derivaţi fenolici ai cumarinelor)

Cumarinele sunt substanţe lactonice naturale, cu structură α-benzopironică, rezultate prin
deshidratarea acizilor o-hidroxi-Z-cinamici, glicozidate sau neglicozidate. În funcţie de structura
lor chimică, cumarinele se pot clasifica în:
- cumarine simple şi dimeri;
- furanocumarine;
- piranocumarine;
- izocumarine;
- cumestani.
Cu excepţia cumarinei, majoritatea acestor compuşi sunt derivaţi de substituţie ai α-
benzopironei cu grupări hidroxil, metoxil, izoprenil, fenil etc. Cumarinele pot prezenta o structură
simplă, uneori dimerizată, sau o structură mai complexă, rezultată prin sudarea la nucleul benzenic
a unui heterociclu (furan sau piran) (7).
Furanocumarinele sunt compuşi triciclici lactonici naturali în urma sudării unui ciclu
furanic poziţiile (1’, 5’) sau (2’, 3’) la un α benzopiren poziţiile, (6,7) pentru a forma stucturi
lineare (psoralen, bergapten, xantotoxină) şi în poziţiile (7,8) pentru a forma structuri unghiulare
(izopsoralen sau angelicină, izobergapten).
După modul de închidere al ciclului furanic se cunosc trei tipuri de structuri
furanocumarinice şi anume:
 Seria normală (6,7-furanocumarina = psoralen);
 Seria izo (7,8-fuanocumarina = izopsoralen);
52
 Seria allo (5,6-furanocumarina = allopsoralen)

Substituţia se face de obicei la C5, C8, dar şi la C3 sau pe nucleul furanic cu hidroxil,
metoxi, dimetialil sau alte terpene.
Cumarinele în general sunt substanţe solide, cristalizate, sublimabile, cu miros caracteristic,
aromat care emit radiaţii caracteristice în UV (fluoresceţă verzuie, albastră sau violetă, mai intensă
după alcalinizare) (12).
Furanocumarinele (psoralen, bergapten, xantotoxină, imperatorină, izopimpinelină) fiind
compuşi hidroxilaţi şi neglicozidaţi sunt solubili în solvenţi apolari. Nucleul benzenic le conferă
însă şi un grad redus de hidrofilie fiind deci solubili şi în alcool. Toate cumarinele, propriu zise
prezintă spectre de absorbţie în UV caracterizate printr-o largă bandă în zona lungimii de undă de
320 nm, pe când furanocumarinele prezintă o deplasare a benzii caracteristice către 300-310 nm În
IR benzile de absorbţie caracteristice sunt plasate la 1740 şi 1620 cm –1 (12).
Extracţia cumarinelor glicozidate se efectuează cu apă sau alcool diluat. Soluţia extractivă
se concentrază până la reziduu.
Cumarinele nehetozidice pot fi extrase cu eter, cloroform, benzen, alcool sau NaOH soluţie
1N (R) la cald. În acest caz se purifică prin precipitare cu HCl (pH-4 , 5) şi dizolvarea
precipitatului în eter sau alcool. (1)
Identificarea cumarinelor se poate face prin determinarea fluorescenţei în UV prin reacţia
Feigl-Anger-Frehden sau prin cuplare cu compuşi aromatici diazotaţi.
Determinarea fluorescenţei în UV.
Prin alcalinizare (pH=9-10) datorită scindării lactonei, cumarinele generează săruri ale
hidroxiacizilor aromatici solubile în apă intens fluorescente în UV.
Acţiune
Unele cumarine diminuă permeabilitatea capilară şi cresc debitul limfatic şi venos
(melilotozida); venotonă şi vasoprotectoare (esculozida); antibiotică (novobiocina); bacteriostatică
(umbeliferona); coleretică (izofraxozida, scopoletolul, umbeliferona); diuretică cu favorizarea
eliminării acjdului uric (fraxozida); antimitotică de tip mitoclazic; analgezică (dafnoretina);
antiinflamatoare (calofilolida, inofilolida, dafnoretina); antispastică (visnagina, samidina);
anticoagulantă, trombolitică (dicumarol); oestrogenă (cumestrol); fotosensibilizatoare (psoralen,
bergapten, xantotoxina); ecranante împotriva radiaţiilor solare (cumarina şi derivaţi), antihelmintică,
53
inhibitoare a formării celulelor gigante în urma infectării cu virusul HIV a culturilor de celule
(licoarilcumarina din Glycyrrhiza uralensis).
Unele produse vegetale conţinând furanocumarine. {Angelica sp., Pastinaca sativa L.,
Heracleum sphondylium L., Ruta graveolens L.) determină fenomene de fototoxicitate (dermite
acute însoţite de bule şi vezicule, uneori chiar de o hiperpigmentare care poate persista mult
timp). Acestea apar după contactul cu plantele respective şi expunerea la soare, fiind favorizate de
umiditate. Toxicitatea acestora se datorează cicloadiţiei la dublele legături din poziţiile 3,4 sau 4',5'
a bazelor pirimidinice din structura ADN. Cicloadiţia poate fi mono- sau difuncţională. În acest
ultim caz se pot forma legături încrucişate între perechile de baze ale acizilor nucleici, fenomenul
inducând leziuni ale genomului manifestate prin proprietăţi mutagene şi cancerogene.
Prezintă fototoxicitate şi preparatele de parfumerie, cosmetologie şi dermatologie, care
conţin uleiuri volatile cu derivaţi cumarinici. Dintre acestea menţionăm uleiurile volatile obţinute din
pericarpul sau florile unor specii de Citrus, în special Aetheroleum Bergamottae sau extractele din
diferite Apiaceae (Apium graveolens L., Angelica archangelica L., Foeniculum vulgare Mill,
Anthriscus sp., Daucus carota L., Pastinaca sativa L., Heracleum sphondylium L.), Rutaceae
(Ruta graveolens L., Dictamnus albus L.) Asteraceae (Achilea millefolium L.), Moraceae (Ficus
carica L.), Chenopodiaceae (Chenopodium sp.) şi Rosaceae {Agrimonia eupatoria L.).
Fototoxicitatea furancumarinelor este mai mare în seria normală decât în seria izo sau allo, la
derivaţii 5 şi 8-metilaţi sau metoxilaţi faţă de cei hidroxilaţi; alungirea radicalului alchilic descreşte
activitatea fotosensibilizatoare.
Rolul protector (ecranant) faţă de radiaţiile U.V. al unor cumarine se explică prin
creşterea concentraţiei de acid urocainic, cu rol filtrant, eliminat prin transpiraţie, de la 10 mg %
(concentraţia normală) la 500 -1000 mg % şi prin formarea de melanozomi (granule de melanină
polimerizată, legată de proteine) care se depun în jurul nucleului celulelor epidermice sub formă
de clopot. Acidul urocainic rezultă prin dezaminarea histidinei, component al cheratinei din
epidermă iar melanina se formează prin oxidarea tirozinei sub acţiunea tirozinazei.
Cumarinele simple mai ales derivaţii polihidroxilaţi şi metoxilaţi, absorb cea mai mare parte
a radiaţiilor nocive (290 - 320 nm lungime de undă), lăsând libere radiaţiile din zona UV-A (320 -
400 nm lungime de undă) care pigmentează pielea (UV - B = 280 - 320 nm şi UV - C = 200 - 280
nm produc eriteme).
54
Acţiunea anticoagulantă se datorează. reducerii sintezei hepatice a factorilor de agregare

plachetară, prin blocarea vitaminei K (cu rol de coenzimă).
Piranocumarinele se găsesc în Ammi visnagae fructus, alături de furanocromone,
unde contribuie la acţiunea antispastică a produsului vegetal. Visnadina prezintă o acţiune de 3
ori mai puternică decât papaverina şi este un coronaro - dilatator superior kelinei.
Unele izofuranocumarine, cum sunt aflatoxinele elaborate de unele ciuperci inferioare
(Aspergillus), care se dezvoltă pe produse vegetale insuficient uscate sau menţinute în condiţii de
temperatură şi umiditate necorespunzătoare, sunt cancerigene.
Întrebuinţări:
Cumarinele sunt utilizate în tratamentul trombozelor venoase şi pulmonare, infarctului
miocardic acut pentru prevenirea emboliilor la bolnavii cu fibrilaţie atrială, în chirurgia cardiacă,
boli vasculare cerebrale (dicumarolul şi derivaţii săi); la confecţionarea de ecrane anti-UV, în
tehnică şi în industria optică, însă absorbţia radiaţiilor şi din zona de pigmentare (reţin radiaţiile
până la 370 nm) le reduce aplicaţiile; la obţinerea unor preparate pentru bronzat.
În tratamentul fotochimioterapic (PUVA-terapie) al psoriazisului şi al leucodermiilor
(vitiligo), se administreză oral preparate cu xantotoxină în doze unice de 20 – 40 mg şi după 2 ore se
expune bolnavul la lumină solară sau la lumină UV-A (320 – 380 nm lungime de undă), timp de 10
– 15 minute. Procedura comportă riscul inducerii cancerului de piele şi pulmonar şi poate determina
tulburări digestive, îmbătrânirea accelerată a cristalinului, fotosensibilizare. Este contraindicată la
femei gravide şi copii, la bolnavii cu insuficienţă renală şi cardiacă.
Cumarinele antibacteriene (novobiocina) se folosesc în: septicemii, pneumonie, abces
pulmonar, endocardită, limfangită, enterită, flegmon, furunculoze, piodermite, osteomielită etc.
Acţiune. Unele cumarine diminuă permeabilitatea capilară şi cresc debitul limfatic şi venos
(melilotozida); venotonă şi vasoprotectoare (esculozida); antibiotică (novobiocina); bacteriostatică
(umbeliferona); coleretică (izofraxozida, scopoletolul, umbeliferona); diuretică cu favorizarea
eliminării acjdului uric (fraxozida); antimitotică de tip mitoclazic; analgezică (dafnoretina);
antiinflamatoare (calofilolida, inofilolida, dafnoretina); antispastică (visnagina, samidina);
anticoagulantă, trombolitică (dicumarol); oestrogenă (cumestrol); fotosensibilizatoare (psoralen,
bergapten, xantotoxina); ecranante împotriva radiaţiilor solare (cumarina şi derivaţi), antihelmintică,
inhibitoare a formării celulelor gigante în urma infectării cu virusul HIV a culturilor de celule
(licoarilcumarina din Glycyrrhiza uralensis).
55
Unele produse vegetale conţinând furanocumarine. {Angelica sp., Pastinaca sativa L.,
Heracleum sphondylium L., Ruta graveolens L.) determină fenomene de fototoxicitate (dermite
acute însoţite de bule şi vezicule, uneori chiar de o hiperpigmentare care poate persista mult
timp). Acestea apar după contactul cu plantele respective şi expunerea la soare, fiind favorizate de
umiditate. Toxicitatea acestora se datorează cicloadiţiei la dublele legături din poziţiile 3,4 sau 4',5'
a bazelor pirimidinice din structura ADN. Cicloadiţia poate fi mono- sau difuncţională. În acest
ultim caz se pot forma legături încrucişate între perechile de baze ale acizilor nucleici, fenomenul
inducând leziuni ale genomului manifestate prin proprietăţi mutagene şi cancerogene.
Prezintă fototoxicitate şi preparatele de parfumerie, cosmetologie şi dermatologie, care
conţin uleiuri volatile cu derivaţi cumarinici. Dintre acestea menţionăm uleiurile volatile obţinute din
pericarpul sau florile unor specii de Citrus, în special Aetheroleum Bergamottae sau extractele din
diferite Apiaceae (Apium graveolens L., Angelica archangelica L., Foeniculum vulgare Mill,
Anthriscus sp., Daucus carota L., Pastinaca sativa L., Heracleum sphondylium L.), Rutaceae
(Ruta graveolens L., Dictamnus albus L.) Asteraceae (Achilea millefolium L.), Moraceae (Ficus
carica L.), Chenopodiaceae (Chenopodium sp.) şi Rosaceae {Agrimonia eupatoria L.).
Fototoxicitatea furancumarinelor este mai mare în seria normală decât în seria izo sau allo, la
derivaţii 5 şi 8-metilaţi sau metoxilaţi faţă de cei hidroxilaţi; alungirea radicalului alchilic descreşte
activitatea fotosensibilizatoare.
Rolul protector (ecranant) faţă de radiaţiile U.V. al unor cumarine se explică prin
creşterea concentraţiei de acid urocainic, cu rol filtrant, eliminat prin transpiraţie, de la 10 mg %
(concentraţia normală) la 500 -1000 mg % şi prin formarea de melanozomi (granule de melanină
polimerizată, legată de proteine) care se depun în jurul nucleului celulelor epidermice sub formă
de clopot. Acidul urocainic rezultă prin dezaminarea histidinei, component al cheratinei din
epidermă iar melanina se formează prin oxidarea tirozinei sub acţiunea tirozinazei.
Cumarinele simple mai ales derivaţii polihidroxilaţi şi metoxilaţi, absorb cea mai mare parte
a radiaţiilor nocive (290 - 320 nm lungime de undă), lăsând libere radiaţiile din zona UV-A (320 -
400 nm lungime de undă) care pigmentează pielea (UV - B = 280 - 320 nm şi UV - C = 200 - 280
nm produc eriteme).
Acţiunea anticoagulantă se datorează. reducerii sintezei hepatice a factorilor de agregare
plachetară, prin blocarea vitaminei K (cu rol de coenzimă).
56
Piranocumarinele se găsesc în Ammi visnagae fructus, alături de furanocromone,

unde contribuie la acţiunea antispastică a produsului vegetal. Visnadina prezintă o acţiune de 3
ori mai puternică decât papaverina şi este un coronaro - dilatator superior kelinei.
Unele izofuranocumarine, cum sunt aflatoxinele elaborate de unele ciuperci inferioare
(Aspergillus), care se dezvoltă pe produse vegetale insuficient uscate sau menţinute în condiţii de
temperatură şi umiditate necorespunzătoare, sunt cancerigene.
2.2.5 Lignani
Acţiune: lignanii cu structură aril naftalenică şi dibenzocicloctanică au proprietăţi
antimitotice, unele dintre acestea fiind folosite în chimioterapia antineoplazică (derivaţi
de semisinteză ai podofilotoxinei) sau aflându-se în curs de experimentare (matairezinolul
din Forsythia viridissima Vahl. şi Podocarpus spicatus şi austrobailignanele din Austrobaileya
scandens White, substanţe active faţă de carcinomul Eagle şi cel nasofaringian KB, în leucemia
limfocitara P-388); altele au proprietăţi imunostimulatoare (cleistantina din Cleisthanthus coelinus,
eleuterozida E şi siringarezinolul din Viscum album L. şi Eleutherococcus senticosus Maxim),
antimicrobiene (L-azarinina din. Asarum sp. şi guajacina = acid dehidroguajairetic din Guajacum
officinale L.), hepatoprotectoare (flavanonol lignanii - americanin A, B, D din Phytolacca
americana L., silibina, silidianina, silicristina din Silybum marianum, wuweizisu C din
Schizandra chinensis şi din ginsengul roşu corean); inhibitori ai fosfodiesterazei AMP ciclic, al
enzimelor lanţului respirator; acţiune antihipertensivă (β-D-glucozida (+) pinorezinolului; potenţează
acţiunea insecticidă a piretrinelor (sesamolina, sesangolina din Oleum sesami); inhibitori specifici ai
agregării plachetare prin împiedicarea fixării factorilor de agregare plachetară (PAF) pe receptorii
de la nivelul membranei plachetare şi de inhibare a degranulării neutrofilelor (kadsuranona, un
neolignan izolat din Piper futo, cu reputate proprietăţi antialergice şi antireumatismale; lignanii
furano-furanici ca magnolina, aschantina); proprietăţi antivirale marcante au ciclolignanii naftalenici
şi tetrahidronaftalenici (cleistantina, austrobailignani); mai recent autorii japonezi au lansat
ipoteza că O- β -D-glucozida siringarezinolului (eleuterpzida E) este responsabilă în bună paste de
acţiunea adaptogenă a rădăcinilor speciei Eleutherococcus senticosus Maxim (Araliaceae).
Întrebuinţări: în diferite forme de neoplasm, deficienţe imunitare, hepatite
57
2.2.6 Taninuri hidrolizabile

Taninurile hidrolizabile sunt substanţe organice polifenolice (glicozide ale acidului galic),
cu o masă moleculară cuprinsă între 500 şi 5000 de daltoni (12).
Taninurile galice sunt găsite în cantitate mare în speciile de Quercus, stejar şi se presupune
că trec în vin în timpul maturării acestuia, proces care are loc în butoaie confecţionate din lemn de
stejar.
S-a considerat că ele protejează alte flavonoide împotriva procesului de oxidare şi implicit
reprezintă prima linie de apărare contra degradării oxidative a vinurilor în general. Numeroase
studii asupra compuşilor antioxidanţi au stabilit potenţialul antioxidant al marii majorităţi a acestor
substanţe, remarcându- se în special cercetările TEAG (capacitatea antioxidantă trolox- echivalenta)
şi DPPH (deteminarea absorbţiei radicalului liber stabil 2,2-difenil-l-picril-hidrazina).
Cercetări ulterioare au mai demonstrat o largă paletă de compuşi polifenolici cu valori chiar
mai mici ale IC50, cu creşterea numărului de grupări hidroxilice în moleculele respective.
În prezentele cercetări au fost dezvoltate metode cum ar fi radioliza pulsată, pentru
determinarea ratei absolute de neutralizare a radicalilor electrofili cum ar fi radicalii hidroxil (OH) sau
azida (N3), a anionilor superoxid (O2 ) şi - în unele cazuri - a radicalilor peroxil organici.
Pe lângă aceste determinări, tehnica mai permite urmărirea stabilităţii radicalilor antioxidanţi şi
cinetica interacţiunii cu alţi reactanţi. Aceste încercări de determinare a potenţialelor redox
echivalente sunt extrem de importante în determinarea poziţiei numeroşilor compuşi antioxidanţi de
natură polifenolică în vasta clasă a antioxidanţilor, din moment ce spectrele de tranziţie
intermitentă nu aduc suficiente informaţii despre structura respectivilor radicali. Pentru acest din
urmă scop spectroscopia EPR este instrumentul ideal.
Taninurile galice sunt esteri ai acizilor galic şi hexahidroxidifenic de configuraţie (R) (acid
elagic, acid luteolic), sau (S) (eugenină, pedunculagină, geraniină), cu oze (glucoză, hamameloză).
2.3 Acţiuni ale polifenoliloor

Câteva mecanisme distincte controlează proprietăţile antioxidante a acestei clase largi variate
din punct de vedere structural.
58
2.3.1 Acţiunea antioxidantă

Procesul de oxidare reprezintă transferul de electroni de la un atom la altul şi reprezintă o
parte esenţiala a vieţii aerobe şi a metabolismului, atât timp cât oxigenul este acceptorul final de
electroni în procesul de generare a energiei sub formă de ATP. Dificultăţile apar atunci când
electronul transferat devine necuplat, generându-se radicali liberi.
Exemple de specii de oxigen reactiv (ROS): radicalul superoxid O2, peroxil ROO-, alcoxil
RO-, hidroxil HO, oxid nitric NO-.
Radicalii liberi hidroxil (t 1/2 = 10-9s) şi alcoxil (t1/2 = sec.) sunt foarte reactivi şi atacă rapid
moleculele din apropierea lor, iar daunele provocate nu pot fi evitate dar pot fi reduse prin
procese de regenerare. Pe de altă parte anionul superoxid, hidroperoxizii şi oxidul nitric sunt cel
mai puţin reactivi. În plus faţă de aceşti ROS , în organismele vii mai există şi nonradicali ROS, cum
ar fi 1O2 (oxigen atomic), H2O2, HOC1 - acid hipocloros.
ROS prezintă anumite funcţii in vivo, unii au acţiune pozitivă în ceea ce priveşte
implicarea în procesele de producere de energie, fagocitoza, reglare a creşterii celulare şi de
semnalizare intercelulară, precum şi în sinteza unor compuşi de importanţă biologică.
Totuşi, majoritatea acţiunilor lor sunt nedorite, deoarece atacă lipidele ce intră în compoziţia
membranelor celulare, proteine, enzime, carbohidraţi sau chiar ADN-ul prin inducerea unor
procese de oxidare care duc la disfuncţionalităţi ale membranelor, modificări ale proteinelor şi
enzimelor precum şi a moleculelor ce stochează informaţia genetică. Se consideră, că aceste
deteriorări oxidative joacă un rol determinant în procesele de îmbătrânire şi în mai multe boli
degenerative asociate acesteia, precum afecţiuni cardiace, catarale, cancere. Fiinţa umană şi-a
dezvoltat în cursul evoluţiei sisteme antioxidante de protecţie împotriva radicalilor liberi. Aceste
sisteme includ atât antioxidanţi produşi de organism (endogeni) cât şi antioxidanţi ce sunt obţinuţi
din alimentaţie (exogeni).
Cei endogeni sunt reprezentaţi de sisteme de protecţie:
- enzimatice: Se-glutation peroxidaza, catalaza, superoxid dismutaza - ce metabolizează
superoxizii, peroxidul de hidrogen şi peroxizii lipidici, prevenind în acest fel formarea majorităţii
radicalilor toxici
- nonenzimatice: glutationul, histidin peptidele, proteinele transportoare de Fe
(transferina, feritina), acidul dihidrolipidic, coenzima Q10 redusă, melatonina, tiolii proteici
plasmatici - ce determină capacitatea plasmei de a capta radicali liberi.
59
Aceste sisteme de apărare sunt complementare, cu toate că acţionează împotriva a diferite

specii de radicali la nivelul diferitelor compartimente celulare.
Totuşi, anumiţi radicali liberi trec de bariera antioxidanţilor (care pot inhiba formarea
radicalilor liberi dar şi neutralizarea celor formaţi şi propagarea reacţiilor în lanţ).
Pe lângă antioxidanţii cu rol defensiv, organismul se foloseşte şi de antioxidanţii
reparatori, capabili să amelioreze daunele, fiind bazaţi pe proteaze, lipaze, transferaze şi erizime
reparatoare ale ADN.|
Datorită eficienţei incomplete a sistemelor de apărare endogene şi a existenţei unor situaţii
fizio - patologice (fumatul, poluanţii din aer, radiaţiile UV, dieta bogată în acizi graşi cu grad
mare de nesaturare, inflamaţii etc.) în care ROS sunt produşi în exces, antioxidanţii preluaţi din
dietă sunt necesari pentru diminuarea efectelor cumulative ale reacţiilor oxidative în cursul
vieţii. Cei cu efecte benefice proveniţi din alimentaţie sunt vitaminele C, E, A ş i
carotenoidele, intens studiate.
Pe lângă aceste vitamine; mai există şi alte substanţe obţinute din produse vegetale ce
influenţează pozitiv starea de sănătate a organismului, asociate cu consumul de fructe şi legume.
De-a lungul ultimelor decenii s-au efectuat studii care au evidenţiat faptul că polifenolii
obţinuţi din produsele vegetale formează o clasă importantă de antioxidanţi cu rol defensiv.
Aceşti compuşi sunt răspândiţi, teoretic, în majoritatea plantelor şi sunt reprezentaţi de fenoli,
acizi fenolici, flavonoide, taninuri, lignani.
Studiile TEAC şi DPPH aduc informaţii limitate în ceea ce priveşte relaţia structură - activitate
(RSA), prin corelaţii între potenţialele antioxidante şi numărul de grupări hidroxilice sau prin corelaţii
directe între capacitatea antioxidantă şi gradul de oligomerizare. Determinările prin intermediul
radiolizei pulsate pentru aflarea constantelor absolute ale radicalilor -OH cu flavan-3-oli şi taninuri
galice au demonstrat o corelaţie liniară între aceste constante şi numărul de grupări hidroxil reactive.
Faptul că pentru taninurile galice constantele depăşesc limitele de difuzie controlată este considerat
cauza pentru atacul la mai multe situsuri simultan, primul exemplu fiind reprezentat de penta galil
glucoza, cu 5 grupări reactive pe un nucleu de fnonozaharidă.
Pentru trans-resveratrol ( 3,5,4 - trihidroxistilben) un studiu recent a demonstrat ca numai
gruparea hidroxil din poziţia pară acţionează ca situs reactiv, în timp ce structura principală, meta
dihidroxil, participă rareori la stabilizarea secundară a radicalilor fenoxil. Aceasta este o altă dovadă
pentru demonstrarea marii stabilităţi a semichinonelor derivate de la catechol (orto dihidroxi) sau
60
hidrochinonelor (para dihidroxi comparativ cu compuşii metadihidroxilaţi. În ceea ce priveşte

interacţiunea antioxidanţilor polifenolici cu alte substraturi, toate reacţiile reducători precum
ascorbatul sunt mai potrivite pentru determinarea potenţialelor redox.
Datorită interrelaţiilor cinetice complete, cum ar fi cele din cadrul sistemelor redox, puţine
date sunt accesibile. Astfel, singura concluzie disponibilă este aceea că flavonoidele au potenţiale
redox mult prea variate pentru a putea fi încadrate în graficul antioxidanţilor. În funcţie de structura
lor (flavone şi flavonoli faţă de flavanone şi dihidroxi flavonoli) sunt capabile fie de oxidarea ascorbatului
la starea sa de radical fie reducerea acestui radical.
Cele mai multe semichinone sau radical derivaţi de la variate structuri polifenolice s-a observat
că se degradează după procese cu cinetică de ordinul 2. În consecinţă, această disproporţionare duce
la regenerarea polifenolului de bază şi la formarea unui produs chinonic de oxidare, în rapoarte egale.
De fapt, comportamentul radicalilor antioxidanţi (fenoxil sau semichinona) şi acela al chinonelor
corespunzătoare este principalul factor determinant pentru mecanismele distincte de acţiune ale
acestor compuşi.
Mecanisme de acţiune
Studiile amănunţite pentru aflarea potenţialului antioxidant la fel ca şi determinările cu
ajutorul radiolizei pulsate a ratei constantelor de difuzie controlată au stabilit doar potenţialul lor
efectiv de scindare, i.e. eficacitatea lor ca întrerupători ai lanţului de reacţii oxidative. În cazuri izolate,
cum ar fi cel al kaempferolului, totuşi, valorile mari ale constantelor de scindare nu se traduc într-un
potenţial antioxidant ridicat atât timp cât radicalul respectiv este mai degrabă instabil, cel puţin în
cazul matricelor cu model lipidic, capabile să realizeze reacţii de propagare în lanţ. În general, cele mai
des întâlnite reacţii de degradare de ordin doi în soluţiile apoase sunt suficient de lente încât reacţia
de propagare să nu se poată produce. Mai mult, într-un mediu biologic complex, procesele de
ordinul doi (i.e. reacţia dintre două specii de radicali aflate pe cele mai joase nivele de reactivitate) trebuie
să competiţioneze cu interacţiunile componentelor celulare, similar cu cele observate în studiile
asupra ascorbatului.
Totuşi, într-un spaţiu restrâns sau în cataliză eterogenă, doi radicali aroxil pot fi capabili să
disproporţioneze, apărând astfel diferenţe evidente între flavone şi flavan-3-oli. Deoarece chinonele
nici unui grup nu au fost încă izolate, prezenţa lor poate fi remarcată indirect prin formarea unor
produşi secundari cu chinonele, ca intermediari obligatorii.
61
Chinonele ipotetice şi chinonele metilate ale quercetinei au fost anticipate utilizând teoria
densităţii funcţionale şi pot fi captate cu glutation. Asemenea reacţii nucleofile sunt mai probabile cu
macromolecule biologice (ADN, proteine) cu potenţială acţiune citotoxică. Alternativ, chinonele pot
reduce ciclurile redox inutile prin formarea speciilor reactive de oxigen, un efect pro-oxidant.
În ceea ce priveşte chinonele posibile derivate de la flavan-3-oli, concluziile sunt diferite. Faptul
că structurile oligomere se pot forma numai prin adiţie nucleofilă a substratului fenolic, rezultând un
intermediar chinonic (reacţie de substituţie nucleofilă SN 2) a dus la numeroase încercări de a repeta
procesul prin sinteza chimică. Surprinzator exceptând un singur exemplu, nici unul din produşii
izolaţi nu corespundea cu principalii oligomeri cunoscuţi, din produsele vegetale.
Se încearcă urmărirea; acestei cuplări fenolice a epigalocatechin galatului (EGCG) după iniţierea
procesului prin autooxidare în mediu alcalin (rezultând intermediari detectabili prin EPR), observând de
asemenea procesul şi prin spectroscopie RMN. În soluţiile alcaline de EGCG par să aibă loc cele
mai numeroase procese de epimerizare.
Adiţia de HRP/H2O2 determină numai reacţii incomplete de cuplare. De aici domeniile
spectrale sunt prea puţin distincte pentru a se putea observa două căi.
Dovada formării de theasinensine prin cuplare 2/2'' în cazul ceaiului Oolong, prin
formarea iniţială a unei semichinone la nucleul B, este încă neclară. În orice caz, cuplarea
fenolică, evidentă pentru formarea/prezenţa oligomerilor proantocianozidici în ceai verde, vin
sau cacao are importante implicaţii pentru aflarea potenţialului antioxidant al acestor
substanţe.
Aşa cum a fost arătat de Plumb şi colab., creşterea liniară a valorilor TEAG odată cu
gradul de oligomerizare peste n = 6 este dovada clară care susţine consecinţele pozitive ale
cuplării fenolice: faţă de chinonele flavonozidice (quercetina) care sunt în mod evident
incapabile de autocondensare, procesul de cuplare păstrează un număr de grupări hidroxilice
reactive, mai precis dublându-le cu fiecare dimerizare. Compuşii rezultaţi au o capacitate
antioxidantă evident mai mare, până la o anumită limită datorată creşterii insolubilităţii.
Procesul de cuplare fenolică este în mod evident responsabil pentru formarea majorităţii
taninurilor chiar dacă enzimele luate în consideraţie nu au fost niciodată izolate - cu excepţia celor care
catalizează ataşarea grupărilor galil pe inelul zaharozei. Începând cu pentagalilglucoza (PGG), trebuie
descifrate căile de condensare, determinate de configuraţia sterica a PGG. De fapt, numai poziţiile
axiale ale grupării galil pot determina dehidrogenări între ciclurile 2 - 14 şi 3 - 6 rezultând dimeri ai
62
acidului hexahidrodibenzoic (HHDP) şi continuând oxidarea, se ajunge până la acid

ihidrohexahidroxidibenzoic (DHHDP). Spre deosebire de acestea, poziţiile ecuatoriale duc la cuplări
între ciclurile 2 - 3 şi 4 - 6 ale HHDP, nerealizându-se oxidarea la DHHDP.
În cazul PGG cuplarea fenolică este un proces intramolecular, în timp ce în cazul EGCG şi
altor flavan 3-oli este intermoleculară. Aceste concluzii evidenţiază asemănarea reacţiilor şi în cazul
taninurilor. De fapt, sintezele chimice care au urmat aceste căi au avut mai mult succes decât cele
efectuate asupra proantocianozidelor.
Studiile RMN asupra autooxidării PGG în soluţii alcaline evidenţiază o îngustare a liniilor
spectrale (în contrast cu mărirea intervalului dintre două linii în cazul EGCG) şi hidroliza esterică,
simultan cu eliberarea glucozei. Acţiunea catalitică a HRP/H2O2 determină reacţii de cuplare mult mai
extinse decât în cazul folosirii EGCG, rezultând o varietate mare de produşi aflaţi încă în proces de
identificare.
Referindu-ne strict la specificitatea reacţiilor de cuplare ale taninurilor implicate în biosinteză,
trebuie precizat că s-a observat participarea unor anumite tipuri de proteine ce dirijează aceste procese.
Una dintre ele a fost recent descrisă ca având un rol importat în biosinteza ligninei şi se pare că este
un factor absolut necesar pentru facilitarea acestui proces.
Procesul de cuplare fenolică este în mod evident responsabil pentru formarea majorităţii
taninurilor chiar dacă enzimele luate în consideraţie nu au fost niciodată izolate - cu excepţia celor care
catalizează ataşarea grupărilor galil pe inelul zaharozei. Începând cu pentagalilglucoza (PGG), trebuie
descifrate căile de condensare, determinate de configuraţia sterica a PGG. De fapt, numai poziţiile
axiale ale grupării galil pot determina dehidrogenări între ciclurile 2 - 14 şi 3 - 6 rezultând dimeri ai
acidului hexahidrodibenzoic (HHDP) şi continuând oxidarea, se ajunge până la acid
ihidrohexahidroxidibenzoic (DHHDP). Spre deosebire de acestea, poziţiile ecuatoriale duc la cuplări
între ciclurile 2 - 3 şi 4 - 6 ale HHDP, nerealizându-se oxidarea la DHHDP.
În cazul PGG cuplarea fenolică este un proces intramolecular, în timp ce în cazul EGCG şi
altor flavan 3-oli este intermoleculară. Aceste concluzii evidenţiază asemănarea reacţiilor şi în cazul
taninurilor. De fapt, sintezele chimice care au urmat aceste căi au avut mai mult succes decât cele
efectuate asupra proantocianozidelor.
Studiile RMN asupra autooxidării PGG în soluţii alcaline evidenţiază o îngustare a liniilor
spectrale (în contrast cu mărirea intervalului dintre două linii în cazul EGCG) şi hidroliza esterică,
simultan cu eliberarea glucozei. Acţiunea catalitică a HRP/H2O2 determină reacţii de cuplare mult mai
63
extinse decât în cazul folosirii EGCG, rezultând o varietate mare de produşi aflaţi încă în proces de
identificare.
Referindu-ne strict la specificitatea reacţiilor de cuplare ale taninurilor implicate în biosinteză,
trebuie precizat că s-a observat participarea unor anumite tipuri de proteine ce dirijează aceste procese.
Una dintre ele a fost recent descrisă ca având un rol importat în biosinteza ligninei şi se pare că este
un factor absolut necesar pentru facilitarea acestui proces.
2.4 Întrebuinţări ale polifenolilor

Flavonozidele se folosesc singure sau asociate, în hipertensiune arterială, în flebologie ca
vasoprotectoare şi venotonice (cele mai active sunt biflavonoidele); tratarea simptomelor care
însoţesc insuficienţa venolimfatică (gambe grele, parestezii, crampe, dureri şi alte semne
funcţionale, claudicaţie intermitentă, edeme); tratarea tulburărilor de fragilitate capilară la nivelul
pielii (echimoze, peteşii) şi mucoaselor (gingivoragii, epistaxis); tratarea semnelor funcţionale
legate de criza. hemoroidală, a metroragiilor datorate contracepţiei prin dispozitive intrauterine, a
tulburărilor de circulaţie retiniană şi/sau coroidiană. Pentru efectul diuretic se pot administra ca
adjuvanţi în tratamentul hipertensiunii arteriale şi al retenţiei urinare.
Flavanonol-lignanii se întrebuinţează în afecţiuni hepatice degenerative sau ca
hepatoprotectoare, în cazul administrării medicamentelor cu potenţial hepatotoxic.
Unele dintre produsele vegetale sunt folosite pentru extracţia industrială a flavonelor
(rutozida din Sophorae flores şi Fagopyri herba; hesperidozida din Citri pericarpium;
diosmetozida din citrice, Hyssopi herba, Bursae pastoris herba, Scrophulariae herba;
citroflavonoidele din citrice). Altele se folosesc sub formă de extracte standardizate (Ginkgo şi
Crataegus).
Sunt folosite şi drept coloranţi naturali şi antioxidanţi ori ca reactivi de chelatare în
chimia analitică.
2.4.1 Flavonozide. Acţiune

Principala acţiune atribuită flavonozidelor este aceea de vitamine P
sau factori P (factori de permeabilitate}. Acţionează prin legarea de proteinele
intracelulare, scăzând permeabilitatea capilarelor sanguine şi crescându-le rezistenţa (sunt
potenţial venoactive) (Szent Gyorgyi -1931).
64
Noţiunea de factor P este legată de observaţii asupra tratamentului unor forme de scorbut,
cu acid ascorbic ca atare (vitamina C) sau cu suc de lămâie. În primul caz, manifestările
scorbutice nu au putut fi ameliorate, în timp ce prin tratare cu suc de lămâie ele au dispărut. A
fost deci remarcat faptul că acidul ascorbic nu poate acţiona decât în asociere cu un alt factor
(numit ulterior factor P). Astfel s-a descoperit rolul antioxidant al d erivaţilor flavonici în
protecţia vitaminei C şi în procesele de oxidare celulară (Szent - Gyorgyi, 1931), lui Huszak
revenindu-i meritul de a stabili care dintre flavone au această acţiune (derivaţii dihidroxilaţi în orto
pe nucleul B). Denumirea de factor P este astăzi atribuită flavonozidelor, antocianozidelor şi
oligomerilor flavanici (proantocianini).
Unele flavonozide (apigenolul, crisolul, taxifolol, gossipina) au acţiune antiinflamatoare
„in vitro” datorită influenţei asupra metabolismului acidului arahidonic, prin blocarea
ciclooxigenazei şi/sau lipoxigenazei, enzime ce intervin în biosinteza prostagla ndinelor
proinflamatorii şi în coagularea sângelui; altele pot fi antialergice (izobuti rina, hispidulina),
hepatoprotectoare (flavanonol lignanii - silibina, silidianina, silicristina), antispastice
(liquiritigenol), hipocolesterolemiante. Au fost puse în evidenţă la unii compuşi acţiunea
hipoazotemică şi antinefritică (biramnozida kampferolului din Lespedesa capitata – Fabaceae);
antiu lceroasă (kaempferolul) care se datorează inhibării factorului PAF (implicat în producerea
ulceraţiilor mucoaselor tubului digestiv) şi leucotrienelor (LTC4), concomitent cu creşterea
sintezei de prostaglandine antiulceroase (PGE) (Goel şi colab. - 1996). Flavonozidele au
acţiune diuretică, antibacteriană, antivirală, antifungică; scad timpul de sângerare şi de
coagulare a sângelui. Un număr mic dintre ele sunt dotate cu proprietăţi antimitotice in vitro.
Altele au proprietăţi antioxidante sau captează radicalii liberi formaţi în diverse stări
patologice; anoxie (are loc generarea de radical superoxid), inflamaţii (se produc anioni superoxid
prin NADPH-oxidaza membranară a leucocitelor, radicali hidroxil şi alţi radicali reactivi ce se
formează în timpul fagocitozei), autooxidarea lipidică (cu formare de radicali hidroperoxid şi alcoxil
lipofili). Flavonoidele şi în special tocoferolii reacţionează cu radicalii liberi, întârziind sau oprind
astfel degradările legate de intensa activitate a acestora la nivelul fosfolipidelor membranare.
In vitro flavonoidele sunt inhibitori enzimatici; inhibă elastaza, colagenaza,
histidindecarboxilaza şi hialuronidaza, ceea ce permite conservarea integrităţii substanţei
fundamentale a peretelui vascular; inhibă nespecific catechol-O-metiltransferaza
(COMT), ceea ce duce la creşterea cantităţii de catecholamine (adrenalină, noradrenalină)
65
disponibile, care produc o creştere a rezistenţei vasculare; inhibă fosfodiesteraza cAMP-ului, ceea
ce ar putea explica între altele activitatea antiagregant - plachetară (baicalozida din Scutellaria
baicalensis); inhibă lipoxigenaza şi/sau ciclooxigenaza, enzime implicate în procesul inflamator
(flavonolii monomeri şi biflavonoidele); inhibă succinoxidaxa şi colinacetilaza bacteriană prin forma
chinonică (sunt antibacteriene şi antivirotice); potenţează acţiunea vitaminei C (sunt transportori ai
acesteia) şi o stabilizează prin blocarea ionilor metalici (Cu+2) care catalizează autooxidarea.
Rareori flavonoidele stimulează activitatea enzimatică, fapt observat asupra prolin-
hidroxilazei. Aceasta favorizează stabilirea unor punţi între fibrele de colagen, solidificându-le. În
acest sens acţionează proantocianidolii. În protejarea fibrelor de colagen intervin şi
antocianozidele, inhibarea procesului degradativ constând în captarea radicalului anionic
superoxid, care pare a fi implicat în proteoliza neenzimatică a colagenului in vitro.
Flavonoidele protejează organismele animale de acţiunea nocivă a razelor X sau a
radiaţiilor ultraviolete.
Biodisponibilitatea flavonelor este în general mică, acţiunile enunţate neregăsindu-se
întotdeauna in vivo. Rezultate certe s-au obţinut cu heterozidele hidrolizate în tractul digestiv.
Deşi există numeroase studii asupra potenţialului farmacologic al acestor compuşi, încă nu s-a
putut ajunge la o relaţie precisă între structură şi activitate.
Flavonoidele sunt constant prezente în alimentaţia omului (cca 1 g/zi) deoarece nu sunt
toxice, mutagene sau cancerigene.
Rolul antioxidant al flavonelor
Flavonele sunt substanţe cu nucleu fenolic, izolate dintr - un număr mare de plante superioare,
cu mai mult de 8000 de compuşi identificaţi. În cadrul plantei acţionează ca antioxidanţi, agenţi
antimicrobieni, fotoreceptori cu rol de atragere sau respingere vizuală. Numeroase cercetări au sugerat
că flavonele mai prezintă şi alte activităţi biologice cum ar fi cele antialergice, antivirale,
antiinflamatoare şi vasodilatatoare. Cel mai rnare interes s-a îndreptat către rolul lor de
antioxidanţi, datorită abilităţii lor de a reduce formarea radicalilor liberi şi de a-i neutraliza.
Capacitatea flavonelor de a acţiona ca antioxidanţi "in vitro" a fost intens studiată în ultimii ani şi
s-au evidenţiat importante corelaţii structura-proprietăţi antioxidante. Studiile privitoare la efectul
"in vivo" au fost restrânse, probabil şi datorită cunoştinţelor limitate în ceea ce priveşte mecanismul
de acţiune în corpul uman.
66
Cea mai mare parte din compuşii flavonoidici ingeraţi sunt rapid degradaţi la diferiţi acizi fenoli
din care o parte încă mai posedă proprietăţi antioxidante. Atât compuşii flavonoidici absorbiţi cât şi
metaboliţii lor pot determina un efect antioxidant in vivo, fapt evidenţiat experimental prin creşterea
capacităţii antioxidante a plantei, efectul protector demonstrat de vitamina E asupra membranelor
eritrocitare şi lipoproteinelor cu densitate joasă şi protejarea acizilor graşi polinesaturaţi ce fac parte
din membranele eritrocitare. Acest articol îşi propune să prezinte informaţiile cunoscute în acest
moment în ceea ce priveşte aspectele structurale şi capacitatea antioxidantă in vitro a celor mai
multe flavonoide, la fel şi activitatea in vivo şi efectele asupra antioxidanţilor endogeni.
2.5 Exemple de suplimente nutritive care conţin polifenoli
Natural resveratrol
Compoziţie chimică: Extract de Polygonum Cuspidatum (50% trans-resveratrol
natural=200mg) 400mg / Extras de Struguri rosii(vitis vinifera min. 30%
polifenoli) 10mg
Acţiune: Resveratrolul este un polifenol natural gasit în coaja strugurilor roşii,
anumite fructe de pădure precum şi alte plante. Studii ştiinţifice au aratat ca
resveratrolul sprijină funcţia cardiovasculară prin mecanisme complexe. Resveratrolul, în special
combinat cu alţi polifenoli este cunoscut pentru efectele sale anti-aging ca şi pentru capacitatea sa
de a sprijini un răspuns inflamator sănatos. Unele studii pun pe seama resveratrolului din vinul
roşu longevitatea francezilor, în condiţiile în care consumul de grăsimi saturate este mare.
Mod de administrare: Ca supliment alimentar se ia o capsulă zilnic. Este de preferat a se lăsa
pudra să se dizolve sub limbă (fără capsulă) pentru absorbţie maximă.
Resveratrol Synergy
Acţiune: Resveratrolul este un polifenol din grupul fitoalexinelor - substanţe
secretate de plante pentru apărarea împotriva agenţilor patogeni. Are acţiune
antioxidantă (de 20 de ori mai puternică decât a vitaminei C şi de 50 de ori
decât a vitaminei E); inhibă radicalii liberi produşi în mitocondrii în procesele
de producere a energiei celulare, menţine nivelul optim de glutaţion.
67
Acţiune antimutagenică prin activarea genelor supresoare tumorale p53 şi p21, reducerea efectelor
toxice ale chimioterapiei. Protector cardiovascular extrem de eficient: reduce fibrozarea
miocardului şi a valvelor cardiace, protejează în sindromul ischemie – reperfuzie, reglează
tensiunea arterială, ritmul cardiac, producţia de colesterol şi de trigliceride, menţine echilibrul
sănătos între fracţiunile de colesterol HDL/LDL, reduce peroxidarea lipidică. Previne agregarea
plachetară, favorizează menţinerea integrităţii peretelui endotelial prin stimularea sintezei şi a
eliberării oxidului nitric, a prostaciclinei şi prin inhibarea endotelinei.
Reduce tulburarile ischemice cerebrale (migrene, stări post traumatice cerebrale, AVC),
tulburările circulatorii periferice (mâini şi picioare reci, microangiopatii diabetice, furnicături la
nivelul membrelor inferioare, claudicaţie intermitentă, parestezii, sindromul Raynaud, vene
varicoase, ulcer de gambă, edem, vertij, sindrom Meniere, tinitus
Protejează creierul: reduce demielinizările, redă claritatea mentală prin efectul antioxidant asupra
ţesuturilor nervoase cerebrale în boala Alzheimer, Hungtington, Parkinson, SLA
Adjuvant în tratamentul cataractei, glaucomului, degenerescenţei maculare; antiinflamator în
bronşite, astm bronşic, bronhopneumopatii, pneumonie interstiţială.
Compoziţie : resveratrol 16 mg (din 200 mg Polygonum cuspidatum 8% resveratrol), coaja de
struguri 100 mg (Ancellota lambrusco) (30 % polifenoli), sâmburi de struguri extract 50 mg (Vitis
vinifera) (95 % polifenoli), Ceai verde 200 mg (Camellia sinensis 5:1 extract) (45 % polifenoli),
vitamina C (acid ascorbic) 100 mg.
Alte ingrediente: Celuloza, calciu fosfat, acid stearic (sursa vegetala), magneziu stearat (sursa
vegetala), dioxid de siliciu Nu conţine grâu, gluten, soia, lactate, ou, peşte/crustacee, nuci
Mod de administrare: 1 - 2 tablete/zi cu mâncare sau suc sau conform recomandării consultantului
de specialitate
Prezentare: 60 tablete
Super antioxidant
Compoziţie: Conţine pe porţia de 2 capsule (30 porţii pe cutie). Extract de ceai verde
(Camellia sinensis, 40% catechine, 8mg cofeină) 200mg. Extract de armurariu
(Silybum marianum, 80% silimarina) 100mg. Extract de curcuma (Curcuma longa,
min 90%) 100mg. Quercitin 100mg. Bromelaina (din ananas, 2000 GDU) 100mg.
Extract de merişor 100mg. Extract de rozmarin (Rosmarinus officinalis) 100mg.
68
Extract de seminte de struguri(90 polifenoli) 30mg. Extract de ginkgo biloba (24%

gingkoflavonglycozide) 30mg. Extract de ghimbir (Zingiber officinalis) 30mg. Extract de
Hawthorn (crataegus oxycantha) 30mg. Extract standardizat (25% anthocyanidine) de Vaccinium
mytillus 20mg
Alte ingrediente: celuloza (capsula), faina de orez, stearat de magneziu si siliciu. Formula
vegetariana.
Mod de întrebuinţare: ca supliment alimentar se ia 2 capsule de 1-2 ori pe zi.
Nu conţine zahar, sare, drojdie, grâu, gluten, porumb, soia, ou, lapte sau conservanţi..
Armurariu
Seminţele de armurariu conţin silimarină formată din flavonide, silibină,
silidianină, silicristină, betaină hcl, aminoacizi, glicină, cisteina, leucină,
tiramină, acid glutamic, 1-2 aminobutiric, polihidroxil cromone, lipide cu
proprietăţi eupeptice, tonic amare, hepatoprotectoare ; acţiunea de împiedicare a
distrucţiei şi de reconstrucţie a celulei hepatice este confirmată clinic. Silimarina naturală,
neprelucrată industrial, este mult mai activă. Nu este toxică şi nu dă reacţii secundare. Este un
supliment alimentar, produs natural, nu conţine sare, zahar sau coloranţi artificiali şi nu are
contraindicaţii.
Acţiune: Acest remediu natural, utilizat încă de pe vremea lui Hyerominus Bosch (1595), a devenit
un adevărat medicament în sec.18 , folosit în tratamentul hepatitelor cronice, ca agent de refacere a
celulei hepatice aflată deja în disfuncţie, în ciroze, insuficienţe hepatice, antitoxic; este util şi în
intoxicaţiile accidentale cu a-amanitina şi faloidina din ciupercile otrăvitoare .
Compoziţie : Silybum marianum - 250 mg
Administrare : Adulti , 2-4 capsule de 3 ori/zi ; Copii , 1-2 capsule de 2 ori/zi .
Precautii: Nu se administreaza copiilor sub 3 ani.
Cardiovasc
Acţiune: contribuie la functionarea normală a aparatului cardiovascular:
normalizează ritmul cardiac, scade tensiunea în vase, dilatându-le, menţine
normală valoarea colesterolului ; inlatura senzaţia ”picioarelor reci” ;
69
Compoziţie: conţine antioxidanţi naturali ce întaresc capacitatea organismului de apărare faţă de

efectele radicalilor liberi . Compoziţie (1 cps ): Păducel ( Crataegi fructus ) - 0,070 g . Usturoi
( Alii sativi bulbus ) - 0,060 g . Extract Ginkgo biloba - 0,010 g. Frunze de Ginkgo biloba - 0,100
g. Lecitina din soia - 0,060 g .
Este un supliment alimentar ”PRO NATURA”, propus de Dr.Ionut Moraru ; direct din
natura
Administrare: 1-2 cps x 3 /zi , cu un pahar de apă Pi sau apa plată, înaintea meselor principale, pe
o perioadă de 5-6 luni , de 2 ori/an.
Complet antioxidant
Indicaţii: supliment nutritiv cu rol: antioxidant; antiinflamator; antiedematos ;

vitaminizant.
Adjuvant în tratamentul: disfuncţiilor vasculare ( venoase, arteriale, capilare );
disfuncţiilor sistemului neuro-vegetativ ( migrene, depresii, surmenaj, anxietate ); deficienţelor
sistemului imunitar; persoanelor care lucrează în condiţii de suprasolicitare fizică şi intelectuală, în
convalescenţa dupş afecţiuni grave şi intervenţii chirurgicale; sursă de siliciu şi calciu pentru
ortopedie; pentru sportivi; în afecţiuni digestive, hepato-biliare şi oculare .
Compoziţie: Produsul conţine substanţe active din extract din seminţe de Struguri, biomasa
Spirulina ( microalga cu conţinut bogat în proteine, lipide, carotenoizi, vitaminele complexului B,
oligoelementele Ca, Fe, Mg, Zn, K, Na ), fructe de cătină pulbere ( bogate în ulei gras, cu conţinut
remarcabil în beta-caroten, vitamine D, E, F, K, acizi graşi nesaturaţi, derivaţi polifenolici,
lecitine ), frunze şi flori de Amarant pulbere ( cu conţinut ridicat în proteine, aminoacizi esenţiali,
în special lisină, metionină, cisteină, oligoelemente Ca, Si, Zn ), ascorbat de sodiu şi excipienţi.
Administrare: Adulti: 1-2 comprimate / zi timp de 10 zile, pauză şi consultarea medicului pentru a
continua tratamentul. Copii peste 7 ani: 1/2 comprimat x 2 / zi timp de 5 zile . Dozele pentru copii
se vor fixa după consultarea medicului .
Precauţii : Este recomandată reducerea consumului de preparate cu conţinut mare de soia, lapte ,
amidon, zahar şi sare .
70
Extract din sâmburi de struguri

Caracteristici: Utilizat pentru efectul sau puternic antioxidant (mai activ decât
vitaminele C şi E), extractul de sâmburi de struguri conţine un complex de
substanţe (bioflavonoide) exprimate în picnogenoli.
Asigură nutriţia ţesuturilor prin îmbunătăţirea circulaţiei şi oxigenarea acestora.
Este eficient ca adjuvant în prevenirea şi tratarea varicelor datorită efectelor de
stabilizare şi întărire a pereţilor venoşi, reducerea vascozităşii sângelui şi fragilităţii capilarelor.
Reduce eficient radicalii liberi, prevenind degradarea celulară şi apariţia semnelor bătrâneţii. Prin
reducerea fragilităţii capilare şi prin conţinutul de substanţe nutritive, produsul este util în afecţiuni
oculare .
Acţiune: activează circulaţia venoasă şi capilară, prevenind apariţia varicelor; întăreşte pereţii
venoşi şi previne apariţia trombilor; reduce radicalii liberi fiind cel mai puternic antioxidant;
îmbunătăţeşte oxigenarea şi nutriţia.
Compozitie: Extract din sâmburi de struguri - 260 mg
Administrare: ca supliment alimentar: 1 capsula pe zi. Nu se administrează copiilor sub 3 ani .
Flavovit C
Indicatii: tratamentul de prevenire şi susţinere în afecţiuni cardiovasculare,
flebite, varice, artroze, inflamaţii, alergii şi alte afecţiuni în care apare
fragilitate capilară; antioxidant de exceptie, recomandat în toate tratamentele
pentru refacerea sistemului imunitar, creşterea rezistenţei la efort fizic şi
intelectual, tonifierea organismului; efecte benefice datorită acţiunilor
următoare: fixează colagenul în ţesuturi, oprind dezvoltarea enzimelor care
distrug legăturile intracelulare, acţiune antiinflamatoare, stimularea metabolismului glucidelor,
lipidelor, glucoproteinelor, mineralizarea ţesutului osos, mărirea rezistenţei organismului la bolile
infecto-contagioase; adjuvant în tratamentul unor afecţiuni ca: avitaminoza, anemie, astenie,
afecţiuni digestive, afecţiuni dermice ( ajută la epitelizarea ţesuturilor ) ; previne şi atenuează
îmbătrânirea ţesuturilor, măreşte funcţia antitoxică a ficatului.
Compoziţie: conţine un complex de substanţe active din sucul obţinut printr-un procedeu original
din fructe proaspete de cătina şi din extractul apos concentrat din părţile aeriene ale plantei Stevia
rebaudiana, vitamina C şi excipienţi pentru comprimare .
71
Produsul conţine derivati carotenoidici, flavonoidici, polifenolici, complex de vitamine

liposolubile , lecitine, acizi graşi, macro- si microelemente ca Mo, Ca, Zn, Na, K, Se etc. ,
steviozida ( glicozide diterpenoidica cu gust dulce de 200 de ori mai puternic decât zaharul
recomandată şi diabeticilor ).
Administrare: ca supliment alimentar: Intern: Adulţi: 1-2 comprimate de 3 ori/zi. Pentru sportivi
se pot administra câte 2-3 comprimate de 3 ori/zi şi chiar mai mult. Produsul poate fi administrat
diabeticilor şi gravidelor sau celor care alaptează. Comprimatele vor fi sfărâmate în gură şi
înghiţite.
Neuromion
Indicatii: polineuropatie diabetică periferică, somatică şi vegetativă, precum şi
alte tipuri de neuropatii ( alcoolică, toxică etc . ) ; nevroze şi procese de
ateroscleroză cerebrală precoce; recuperări neuromotorii. Prin efectul de
stimulare a metabolismului neuronal, produsul are o acţiune de refacere a
structurilor nervoase şi, în consecinţă, de stabilizare a activităţii nervoase în
general.
Actiune: Prin conţinutul mare în mioinozitol, acizi graşi polinesaturaţi, calciu, fosfor, magneziu,
substanţe antioxidante, flavonoizi, antociani, vitamine şi oligoelemente al plantelor utilizate, sunt
interceptate principalele căi dismetabolice care operează în diabetul zaharat la nivel neuronal. În
procesul de refacere neuronală, demonstrat pe animale cu diabet indus, participă toate principiile
bioactive menţionate, prezente în cantitate mare în produs .
Compoziţie ( 1 cpr. ): pulbere de tărâţe de grâu - 50 mg pulbere de palee de orez - 50 mg pulbere
de pericarp de ardei - 50 mg ; pulbere de pericarp de seminţe de floarea soarelui - 50 mg ;
pulbere de fructe de maces - 25 mg ; excipienţi - până la 325 mg
Administrare: Adulţi: câte 2 comprimate de 3 ori / zi în primele 2 luni de tratament, apoi cate 1
comprimat de 3 ori /zi ca tratament de întreţinere . Copii între 5-10 ani: 1/4 din doza adulţilor.
Copii peste 10 ani : 1/2 din doza adultilor. Pentru ca tratamentul cu acest produs să aibă eficienţă
maximă în cazul pacienţilor diabetici, va fi însoţit de o echilibrare metabolică bună, utilizând fie
insulina ( în diabet tip I ), fie medicaţia orală hipoglicemianta ( în diabet tip II ) .
72
Contraindicatii: Produsul este foarte bine tolerat. Va fi utilizat cu prudenţă doar în puseuri acute de
ulcer gastric sau duodenal.
Vizual forte
Recomandari: îmbunătăţirea acuităţii vizuale persoanelor expuse la radiaţii
solare puternice, ultraviolete, emise de monitoarele calculatoarelor;
preventiv şi ca tratament adjuvant în: degenerescenţa maculară, glaucom,
cataractă, retinită pigmentară, retinopatie diabetică, hemeralopie, fragilitate
vasculaă, afecţiuni vasculare retiniene, predispoziţii pentru infecţii oculare,
sindromul ”ochilor obosiţi”. Indicat tuturor celor care necesită o acuitate
vizuală optimă ( şoferilor ). Supliment nutritional care contribuie la mentinerea sănătăţii ochilor şi
îmbunătăţirea acuităţii vizuale.
Caracteristici: Asocierea carotenoizilor ( luteina şi betacarotenul ) cu bioflavonoidele din afine
( antocianozide, quercetin ) şi vitaminele antioxidante C şi E au acţiune sinergică cu multiple
efecte benefice: rol antioxidant, elimină radicalii liberi, prevenind procesele de degenerescenţă;
stimulează sinteza colagenului; normalizează permeabilitatea capilară; inhibă oxidarea grăsimilor;
scade colesterolul, trigliceridele şi glicemia; măreşte rezistenţa la infecţii; ajuta la eliminarea
deseurilor metabolice; protejează retina şi cristalinul; măreşte adaptarea la întuneric .
Produs 100% natural .
Compozitie: Afine ( extract ) - 25 mg ; Luteină - 500 mcg ; Beta caroten - 2 mg ; Vitamina E - 30
UI ; Vitamina C - 60 mg ; Zinc - 7,5 mg ; Cupru - 0,5 mg
Administrare : ca supliment alimentar: 1-3 tablete zilnic .
73
Concluzii
Cea mai buna metoda prin care ne asigurăm ca îi dăm organismului nostru polifenolii de
care are nevoie este consumul de fructe şi legume, cu tot cu coajă (care conţine uneori cea mai
mare concentraţie de polifenoli) şi, dacă putem, înainte de a fi coapte complet (pe masura ce se
maturizează, îşi pierd din activitatea polifenolică).
Pe lângă polifenolii regăsiţi în mod natural în plante vegetale, aceste substanţe sunt extrase
şi utilizate la crearea de suplimente alimentare. Acestea oferă o doză activă zilnică, dar au câteva
dezavantaje: nu s-a dovedit ca oferă aceleaşi beneficii, nu vin la pachet cu alţi compuşi vegetali
sănătoşi, care îi fac să funcţioneze mai eficient (fibre, vitamine, minerale), pot descuraja
alimentaţia sănătoasă şi unele pot conţine cantităţi zilnice mult prea mari de polifenoli.
74
Bibliografie:
1) Ames, B.N. Shigenaga, M.K. Ş Hagen, T.M. Proc Natl. Acad. Sci U.S.A., 1993, 90, 7915-7922;
2) Bodea C.,Tratat de Biochimie Vegetală, vol.II, Ed. Academiei, Bucureşti,1965.
3) Bors, W.; Heller. W.; Michel, C.; Saran, M, Methods Enzymol. 1990, 186, 343-355
4) Brown, J.E.; Khodr. H.; Hider, R.C.; Rice Evans; c. Biochem. J. 1998, 330, 1173-1178;
5) Costin G.M., Segal, R., Alimente funcţionale, alimentele şi sănătatea, Ed. Academică,
Galaţi, 1999.
6) Ciulei I., Grigorescu E., Stănescu U., Plante medicinale, fitochimie şi fitoterapie, vol. I, Ed.
Medicală, Bucureşti, 1993.
7) Davies, K.J. Biochem. Sol. Symp. 1995, 61, 1-31;
8) Dincă N., Condrat D., Grosu V., Chimia Alimentelor, Caiet de lucrări practice, Ed. Univ.
„Aurel Vlaicu” Arad, 2007.
9) Flavonoides: http://www. docencia. udea. edu. co/Flavonoides. html.
10) Florea T., Chimia Alimentelor, vol. II, Ed. Academică, Galaţi, 2001.
11) Gheţiu M.M., Chimia Organică, Ed. Tehnica-Info, Chişinău, 1999.
12) Halliwell, B. Nutr. Rev. l997, 55, 44-52;
13) http://en.wikipedia.org/wiki
14) Herdan J.M.,Giurginca M., Meghe. A., Antioxidanţi, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1995.
15) Ianculov I., Modoran D., Caracterizarea polifenolilor existenţi în unele specii vegetale,
Cercetării ştiinţifice, Seria IV: Procese şi Tehnologii Alimentare, Ed. Agroprint – Timişora,
1997.
16) Knekt, P; Jarvinen, R; Reunanen, A.; Maatela, J Br. Med. J. 1996, 312, 478 – 481;
17) Neamţu G., Câmpeanu Gh., Socaciu C., Biochimie vegetală, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1993.
18) Popescu H., Grecu L., Cioaca C., Rosca M., Analiza chimică a produselor naturale
medicinale, IMF Cluh Napoca 1981.
19) Safta M.,Super, Antioxidanţi naturali în alimentaţie şi medicină, Secretul sănătăţii şi
longevităţii, Ed. Sudura, Timişoara, 2002.
20) Tamaş V., Neamţu G., Pigmenţi carotenoidici şi metaboliţi, Ed. Ceres, Bucureşti, 1986.
75

Continutul Lucrarii

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Continutul Lucrarii

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Numele şi prenumele absolventului: Lucrare de licenţă

Şteolea G. (Vasiliche) Camelia Taninuri şi polifenoli vegetali

Taninurile sunt compuşi vegetali cu o structură chimică complexă, polifenolică (care

1.2. Răspândire, acumulare:

Taninurile sunt foarte răspândite în regnul vegetal, îndeosebi la dicotilidonate şi

Conţinutul substanţelor tanante în plante depinde de vârsta şi faza de dezvoltare, de locul

1.3. Structura chimică:

Figura 1.3. acidul m-digalic → produsul de autoesterificare a acidului galic

Figura 1.4. acidul elargic

Figura 1.5. 2 – fenil-benzapiran (flavan)

1.4.1 Taninuri galice (hidrolizabile sau pirogalice)

2. Elagotaninurile denumite şi tanozide, sunt derivaţi ai acidului hexahidroxidifenic şi ai

1.4.2 Taninuri catehice (condensate sau nehidrolizabile)

Taninurile condesante nu conţin zaharuri şi nu pot fi descompuse în molecule simple decât

1.5. Plante şi produse vegetale cu un conţinut mare de substanţe tanante

1.5.1 Taninuri catehice

Figura 1.6. Rădăcina de ratania

Sclipeţi -Potentilla erecta L. - fam. Rosaceae

Figura 1.7. Sclipeţi

Răculeţ - Polygonum bistorta L. fam. Polygonaceae

Figura 1.8. Răculeţ

Mălin - Padus avium Mill. - fam. Rosaceae

Figura 1.9. Mălin

Afin - Vaccinium myrtillus L - fam. Vacciniaceae

Figura 1.10. Afin

1.5.2 Taninuri galice

Figura 1.11. Gogoşi

Nucul vrăjitor - Hamamelis virginiana L. fam. Hamamelidaceae

Figura 1.12. Hamamelis (Nucul vrăjitor)

Stejar - Quercus robur L. - fam. Fagaceae

Ca produs vegetal se foloseşte scoarţa de stejar - Quercus cortex. Se recoltează coaja

Figura 1.13. Stejar

Cerenţel - Geum urbanum L. - fam. Betulaceae

Figura 1.14. Cerenţel

Arin alb sau cenuşiu - Alnus incana Moanch. - fam. Betulaceae

Figura 1.15. Arin

Scumpie - Cotinus coggygria Scop. - fam. Anacardiaceae

Figura 1.16. Scumpie

Sorbestrea - Sanguisorba officinalis L. - fam. Rosaceae

Figura 1.17. Sorbestrea

Oţetar - Rhus coriaria L. - fam. Anacardiaceae

Figura 1.18. Oţetar

Craciuniţa - Bergenia crassifolia (L.) Fritsch. fam. Saxifragaceae

Figura 1.19. Craciuniţa

1.6 Taninurile şi importanţa lor în industria alimentară

2.2 Clasificarea polifenolilor

Polifenolii se divid în următoarele clase:

2.2.1. Acizii fenolici

Tabelu 2.1. Esteri ai acidului cafeic cu glucoza

 esterii acidului ferulic cu acidul tartric (acid feruil-tartric).

Scutellaria salviifolia Bentham (Lamiaceae); Lythospermum officinale L., Symphytum officinale

2.2.2 Derivaţii stilbenici (resveratrol şi derivaţi)

Walle sugerează că sulfuronoconjugaţii sunt esenţiali în activitate 9, ca şi Wang şi

Resveratrolul poate fi considerat un fitoestrogen deoarece se combină cu receptorul de

antiinflamator al resveratrolului. Această acţiune determină o inhibare a formării plachetelor

 Creşterea perioadei de viaţă

fitoestrogenilor27,28. Totuşi alte studii au demonstrat că resveratrolul ar inhiba dezvoltarea celulelor

2.2.2.3 Stilbenele oligomeri

2.2.2.4 Produşi de condensare ai stilbenelor cu taninurile

Jovanovic şi colab. au adoptat aceeaşi tehnică de investigare ca aceea folosită pentru

Tabelu 2.2. Flavonoli

Quercetina 4,7 0,33 0,06

Tabelu 2.3. Flavanonoli