2012 Curs Masaj Antistres Şi Recuperator OK

Masaj antistres şi recuperator
CURS STUDII DE MASTERAT:

KINETOTERAPIA ÎN EDUCAREA
ŞI REEDUCAREA FUNCŢIONALĂ
Autori
Prof. Univ. Dr. Mârza-Dănilă Doina
Lector Univ. Dr. Alexe Dan Iulian
Editura Alma Mater

Bacău – 2012
Referenţi ştiinţifici Conf. Univ. Dr. Gabriela Raveica
Conf. Univ. Dr. Gabriela Ochiană
Caseta CIP
ISBN
Cuprins
Cuvânt înainte .................................................................................................................................4

Capitolul I. Organismul uman şi stresul ...........................................................................................5
Scop ........................................................................................................................................5
Obiective operaţionale .............................................................................................................5
1.1. Elemente de teorie generală a stresului......................................................................................5
1.2. Principalele căi care mediază răspunsul la stres.......................................................................10
1.3. Reacţia organismului la stres...................................................................................................13
1.4. Efectele stresului asupra principalelor funcţii şi organe ...........................................................15
1.5. Stresul şi patologia..................................................................................................................19
1.6. Controlul stresului / capacitatea de înfruntare a solicitărilor / coping-ul ..................................23
Rezumat ........................................................................................................................................25
Bibliografie............................................................................................................................25
Evaluare ................................................................................................................................26
Capitolul II. Repere privind elementele interesate în aplicarea masajului şi efectele generale ale
acestuia asupra organismului .........................................................................................................31
Scop ......................................................................................................................................31
Obiective operaţionale ...........................................................................................................31
2.1. Generalităţi despre piele..........................................................................................................31
2.2. Atingerea, ca simbol şi importanţa sa în viaţa omului..............................................................34
2.3. Mâna, ca instrument de acţionare în aplicarea masajului .........................................................36
2.4. Efectele generale ale masajului asupra organismului şi a structurilor sale................................39
Rezumat ........................................................................................................................................43
Bibliografie ...................................................................................................................................44
Evaluare ........................................................................................................................................45
Capitolul III. Masajul clasic relaxator ............................................................................................47
Scop ......................................................................................................................................47
3.1. Procedeele şi tehnicile masajului clasic relaxator ....................................................................47
3.2. Particularităţi de aplicare a procedeelor şi tehnicilor de masaj clasic relaxator asupra diferitelor
regiuni ale corpului........................................................................................................................53
3.3. Rolul masajului clasic relaxator în combaterea stresului fizic şi psihic ....................................67
Rezumat ........................................................................................................................................68
Bibliografie ...................................................................................................................................69
Evaluare ................................................................................................................................69
Capitolul IV. Masajul antistres ......................................................................................................73
Scop ......................................................................................................................................73
4.1. Caracteristicile masajului antistres ..........................................................................................73
4.2. Efectele masajului antistres.....................................................................................................75
4.3. Tehnica de testare a gradului de relaxare în masajul antistres ..................................................76
4.4. Tehnica de aplicare a masajului antistres.................................................................................76
Rezumat ......................................................................................................................................100
Bibliografie .................................................................................................................................101
Evaluare ......................................................................................................................................102
3
Cuvânt înainte
Din 1936, când Hans Selye a lansat termenul de stres, adaptat biologiei sub numele
de stress of life, acesta a dobândit o asemenea notorietate încât a intrat în limbajul curent
peste tot în lume, cu un înţeles mai mult sau mai puţin bine definit. Cum era şi firesc,
publicul larg, dar adesea şi persoane calificate i-au atribuit sensuri depărtate de cel
originar, ceea ce nu putea să nu ducă la confuzie şi la interpretări eronate.
"Stresul a apărut o dată cu viaţa, fiind un atribut al viului. Fără stres nu există nici
viaţă şi nici evoluţie, dar în exces devine dăunător. Acesta este stresul, şi bun şi rău,
întotdeauna prezent şi necesar" (Selye, H., 1976).
Viaţa omului modern se derulează în ritmuri alerte şi într-un cadru cu totul nou faţă
de generaţiile anterioare. Viaţa în oraşele moderne, supraaglomerate şi poluate, solicitările
fizice şi mai cu seamă psihice, viaţa într-o continuă competiţie, fac ca omul zilelor noastre
să se îndepărteze tot mai mult de viaţa trăită doar cu câteva generaţii mai înainte. Viaţa
omului modern este într-o permanentă stare de stres.
În noua sociogeneză impusă de urbanizare la om se găsesc destule motive pentru
trăirea unor stări perpetue de stres. Fie că ele se datorează supraaglomerării, fie că sunt
urmarea unor greşeli de dietă, de microclimat sau cel mai frecvent a tuturor acestor factori,
rezultatul global este o stare persistentă de stres supraliminal. Consecinţele care decurg
din aceasta sunt lesne de întrevăzut şi, de fapt, suntem contemporani cu ele: tulburări de
comportament, incidenţă mare de boli cardiovasculare, de ulcer gastroduodenal, de aşa
numite boli infecţioase condiţionate.
Date fiind toate aceste aspecte, este de la sine înţeles că depistarea celor mai
eficiente modalităţi de acţionare în sensul asigurării protecţiei persoanei în faţa stresului
sau a combaterii efectelor sale, prezintă o actualitate şi o importanţă deosebită în condiţiile
societăţii actuale. Masajul, în general şi noua metodă prezentată în această lucrare, în
special, se încadrează în categoria acestor mijloace eficiente care pot fi folosite pentru
combaterea efectelor stresului, dar şi pentru asigurarea refacerii potenţialului fizic şi psihic
al organismului după perioade de activitate solicitante.
Capitolul I.
Organismul uman şi stresul
Scop
Cunoaşterea noţiunilor de bază referitoare la teoria generală a stresului, precum şi
a modului în care organismul uman reacţionează sub influenţa, mai mult sau mai puţin
prelungită şi intensă, sub influenţa stresului.
Obiective operaţionale
După ce vor studia această unitate de curs, studenţii vor putea:
 să cunoască şi să înţeleagă noţiunile de bază specifice teoriei generale a stresului
 să cunoască definiţiile diverselor concepte specifice
 să cunoască şi să înţeleagă modul în care organismul uman reacţionează sub
influenţa stresului
1.1. Elemente de teorie generală a stresului

Noţiunea de stres a apărut şi s-a dezvoltat în paralel cu amplificarea şi introducerea
în medicina umană a cuceririlor biochimiei, cu trecerea de la tipul de medic clinician, care
îşi baza diagnosticul pe metodele semiologice, la investigaţiile tot mai numeroase şi de
mare fineţe oferite de tehnica modernă. Reacţiile nespecifice ale fiecărei fiinţe vii ne fac să
regândim structura organismului şi să-l studiem în complexitatea relaţiilor şi interrelaţiilor
care îl fac să funcţioneze ca un sistem cibernetic perfect.
Termenul de stres a intrat în vocabularul biomedical relativ rapid după lansarea lui
de către H. Selye. După Selye (1984), "stresul este un termen sinonim cu o creştere a
glucocorticoizilor plasmatici şi cu alte modificări asociate, mereu aceleaşi, iar termenul de
stresor se referă la stimulii care evocă răspunsul la stres".
Atât în vorbirea curentă, cât şi în literatura de specialitate, termenul de stres se
asociază cu diferite stări maladive, cu situaţii de suprasolicitare a organismului sau este
folosit cu nuanţă de oboseală şi epuizare. Termenul de stres acoperă o largă arie de stări
în care organismul nu face faţă solicitărilor, sau se găseşte într-o stare tensională extremă.
Cuvinte ca stres, anxietate, tensiune sau / şi psihosomatic au acum un loc larg în
limbajul curent. Este adevărat că, multora dintre noi, viaţa ne pare mai complexă şi
căutarea unui echilibru personal ni se pare dificilă. Comună fiecărei generaţii, problema
adaptării la ritmul de viaţă actual, la exigenţele vieţii sociale, la ritmul necesar de formare a
unor deprinderi, devine crucială, iar structurile sociale şi familiale - ca valorile tradiţionale -
par incapabile să propună răspunsuri eficace.
Din punct de vedere al implicării în patologie, după Coculescu şi Pătraşcu (citaţi de
Iamandescu, I.B., 1999), "stresul trebuie înţeles atât ca favorizant al îmbolnăvirilor, cât şi
ca rezultat al prezenţei bolii". În patologia umană sunt cunoscute grave boli psihice sau / şi
boli apărute ca efect imunodepresor al stresului, mediate în parte de peptidele opioide
endogene şi de glucocorticoizi.
Definirea stresului, în sensul conţinutului, este tot atât de dificil de realizat ca şi
însăşi definirea vieţii sau a morţii. Din punct de vedere biologic, starea de viu se defineşte
5
prin cele trei proprietăţi obligatorii pe care trebuie să le deţină: metabolism, reactivitate şi
autoreproducere. Fiecare din ele pot fi modificate de factorii mediului extern, de factorii
stresanţi şi, mai mult decât atât, reactivitatea nu poate exista, nu se poate manifesta în
absenţa factorilor de stres. Odată prezentate aceste elemente de biofiziologie, vom putea
înţelege şi vom fi de acord cu Selye (1984), când postula: "viaţa fără stres nu poate exista,
aceasta înseamnă moarte".
Utilizarea termenului de stres include trei situaţii, în funcţie de înţelesul acordat:
stresul ca tensiune sau forţă aplicată asupra organismului; stresul ca răspuns fiziologic al
unei fiinţe aflate sub acţiunea unui stresor; stresul în contextul psihologic, descris ca fiind
incapacitatea de a înfrunta anumite evenimente din mediul înconjurător.
În studiul stresului s-au conturat, în timp, două direcţii: investigaţii privind răspunsul
fiziologic al organismului stresat şi investigaţii asupra răspunsului psihologic. Cercetările în
direcţia răspunsului fiziologic au vizat reacţia suprarenalei, atrofia timolimfatică şi ulcerul
gastroduodenal. Latura psihică a fost studiată prin prisma modului în care sistemul nervos
interpretează şi răspunde la o gama largă de evenimente din mediul înconjurător.
Plecându-se de la studiile reacţiilor hormonale în sindromul de stres, s-a ajuns la
implicarea necondiţionată a sistemului nervos (somatic şi vegetativ) iar, în prezent, studiile
sunt axate pe reacţia de comportament şi reacţiile psihologice.
În afara mecanismelor fiziologice şi psihologice, care stau la baza reacţiilor umane
la stres (derivate din evoluţia filogenetică), se pare că oamenii au capacitatea de a activa
reacţiile la stres ca rezultat al circumstanţelor interpretate în termeni cognitivi. Specia
umană posedă, de asemenea, atributul memorării unor stări de stres, ceea ce face
posibilă apariţia întregului cortegiu al reacţiilor la stres doar prin reamintirea şi retrăirea
mentală a acestei stări.
Răspunsul nespecific al organismului la stres trebuie înţeles ca un fenomen de
ocrotire şi apărare a funcţiilor vitale ale organismului (respiraţie, activitate cardiacă,
nervoasă, digestivă etc.). Răspunsul nespecific se derulează pe fondul desfăşurării
nestingherite a funcţiilor vitale ale organismului. Evoluţia în timp a fiinţelor vii şi a reacţiilor
de păstrare şi perpetuare a lor a selectat mijloacele cele mai perfecţionate de aparare,
mijloace care să nu tulbure buna desfăşurare a fenomenelor esenţiale de menţinere şi
perpetuare a vieţii.
Solicitările prea mari sau de lungă durată vor determina antrenarea şi a mijloacelor
cu răspuns specific. Atunci unele funcţii vitale vor fi perturbate şi deviate din desfăşurarea
ritmică a activităţii lor. Variaţia funcţiilor organismului nu poate depăşi limitele pe care
organismul le-a moştenit, deviaţiile constantelor fiziologice fiind totdeauna încadrate în
acei parametri care permit menţinerea funcţiilor vieţii. Homeostazia, acest echilibru interior,
este reglată cibernetic, în interdependenţă cu toate funcţiile vitale, în aşa fel încât fiinţa să
supravieţuiască. Solicitările intense sau de lungă durată determină răspunsuri ce
depăşesc posibilităţile de reglare şi echilibrare, ceea ce duce implacabil la pierderea
funcţiilor care dau calitatea de viu.
Toate răspunsurile implicate, fie că sunt comportamentale, fie că sunt fiziologice,
pot fi considerate ca adaptative, prin aceea că ele tind, fie să minimalizeze, fie să
îndepărteze fiinţa vie de o sursă de pericol real sau potenţial. Sindromul tradus prin
răspunsul stereotip al organismului la acţiunea diferiţilor factori nocivi, a fost denumit
sindrom general de adaptare (SGA) sau sindrom de stres biologic.
Hans Selye a utilizat termenul de stres, în 1950, spre a desemna "un ansamblu de
reacţii ale organismului faţă de o acţiune externă exercitată asupra sa de către un evantai
larg de agenţi cauzali: fizici, chimici, biologici, psihici; constând în apariţia unor variate
modificări morfo-funcţionale, în special endocrine". În cazul unei acţiuni de mai lungă
durată a agentului stresor, aceste modificări îmbracă forma a ceea ce Selye a numit, încă
din anul 1936, Sindromul general de adaptare (SGA) care "cuprinde totalitatea
mecanismelor nespecifice (apar la oricare dintre agenţii declanşanţi), capabile să asigure
mobilizarea resurselor adaptative ale organismului în faţa agresiunii care îi ameninţă
integritatea morfologică sau a constantelor sale umorale" (Selye, H., 1984).
Selye (1984) studiază şi descoperă trei faze succesive în derularea sindromului
general de adaptare: reacţia de alarmă, reacţia de rezistenţă şi faza de epuizare.
 "Reacţia de alarmă se traduce prin modificări induse de către sistemul nervos
simpatic şi de medulosuprarenală, având loc şi o activare a corticosuprarenalei. În
această fază, iniţial are loc o scădere a rezistenţei organismului, astfel că agresorii
foarte puternici pot produce moartea.
 Reacţia de rezistenţă apare când acţiunea agresorului persistă, iar organismul îşi
creează un echilibru, reuşind să se adapteze la noua situaţie. Semnele reacţiei de
alarmă sunt estompate, iar capacitatea de rezistenţă urcă peste nivelul normal.
 Faza de epuizare se înregistrează după ce întreaga energie de adaptare a
organismului a fost epuizată sub acţiunea suficient de prelungită a unui agresor.
Puterea de adaptare a organismului fiind limitată, se ajunge la epuizare".
Meritul lui Selye constă în a fi reuşit să observe şi să reţină răspunsul stereotip,
reacţiile comune ale organismelor expuse stresului. Teoria stresului a evoluat mereu,
devenind complexă şi îmbogăţindu-se prin descoperiri, adăugându-şi noi valenţe, dar
rămânând în esenţă firul care uneşte reactivitatea comună tuturor organismelor vii, oricât
de simple sau oricât de superioare ar fi organizate ele.
Particularităţile individuale intervin determinant în răspunsul la acţiunea stresului; în
condiţii similare stresul provoacă, la unii subiecţi, reacţie de echilibrare a homeostaziei, pe
când la alţii se ajunge rapid la faza de epuizare sau chiar de şoc.
Figura nr. 1. Fazele stresului (Melgosa, J., 2000)
Reacţia nespecifică este primul răspuns pe care organismul viu îl dă la acţiunea

unor agenţi stresanţi, răspuns ce poate fi urmat, în unele cazuri, de reacţii specifice.
Răspunsul nespecific este placa turnantă a întregului sistem reacţional, care
recepţionează şi răspunde instantaneu, încearcă şi reuşeşte aproape în fiecare clipă să
restabilească homeostazia, cu ajutorul reacţiilor nespecifice pe care le realizează fără a
mai solicita sistemele specializate. Dacă acest răspuns de adaptare nespecifică nu este
suficient să restabilească echilibrul homeostazic, atunci vor fi afectate celelalte sisteme
pentru a da un răspuns specific adecvat. Placa turnantă a echilibrului homeostazic, prin
legăturile sale neuro- şi hormonoreglatoare, are proprietatea de a solicita selectiv exact
sistemul cel mai specializat şi capabil să dea răspunsul cuvenit situaţiei date.
M. Ighehart (1991) găseşte în teoria lui Selye trei implicaţii importante:
 "efectele stresului se adună cu timpul;
7
 analiza efectelor patologice ale stresului asupra organismului;
 efectele stresului sunt cumulative".
Irina Holdevici şi I. Vasilescu (1993), specifică:
 "situaţia stresantă - se referă la un stimul nociv sau la un eveniment cu semnificaţie
puternică afectogenă;
 starea organismului – caracterizată printr-o tensiune acută, printr-o supraîncărcare
ce impune mobilizarea tuturor resurselor fizice şi psihice ale organismului pentru a
face faţă ameninţărilor".
În activităţile directe, individul se opune situaţiilor stresante, modificând relaţiile sale
cu mediul ambiant prin anumite strategii (cf. Holdevici şi Vasilescu, 1993):
 "pregătirea pentru preîntâmpinarea situaţiilor stresante;
 acţiuni agresive la adresa agentului stresant;
 comportamente de evitare;
 reacţie de apatie sau comportament lipsit de speranţă".
Filozoful francez Cl. Bernard (citat de Andre, C. Şi Lelord, F., 1995) demonstrează
că "mediul intern al organismului nu se schimbă în raport cu mediul extern care este în
continuă schimbare".
După unii autori (M. Epuran, 1996), "stresul este perceperea unei ameninţări, mai
precis percepţia unei incapacităţi de a face faţă cerinţelor, ca răspuns apărând tendinţa de
fugă sau de luptă (flight or fight), iar dacă acestea nu sunt posibile făcându-se simţită
presiunea sau încordarea".
Printre caracteristicile stresului se numără:
 poate fi o reacţie de subsolicitare sau de suprasolicitare
 adesea e însoţit de o autoevaluare negativă, provenită din experienţele negative
anterioare
 este dependent de experienţă (dacă ai capacitatea de a face faţă stresului - coping
- nu vei fi afectat în viitor, incapacitatea respectivă putând conduce la îmbolnăviri
serioase).
Stresul este văzut de unii autori (Epuran, M. ş.a., 2001), atât ca proces, cât şi ca
stimul.
După McGarth (citat de Epuran, M. ş.a., 2001), stresul apare când există un
dezechilibru între cerinţele percepute şi percepţia capacităţii organismului de a răspunde.
Dezechilibru perceput
Cerinţe,
între cerinţe şi capacitatea Răspuns
obiectiv
de răspuns
Figura nr. 2. Stresul ca proces (Epuran, M. ş.a., 2001)
Reacţie de stare
Stres Ameninţare
anxioasă
Figura nr. 3. Stresul ca stimul (Epuran, M. ş.a., 2001)
În schema anterioară, stresul este considerat stimul pentru anxietate.

Pentru a evita confuziile posibile datorate varietăţii de conotaţii existente pentru
stres, Marita Inglehart (citată de Epuran, M. ş.a., 2001) se va referi la faptul ca
evenimentele critice ale vieţii conduc la tensiune. Această tensiune va motiva individul să-
şi restabilească consistenţa cognitivă în cadrul viziunii proprii despre viaţă. Autoarea
aduce ca argumente faptul că însuşi Selye găsise, în 1976, 110.000 publicaţii pe tema
stresului, foarte diferite ca nivel de analiză. Aspectele fiziologice ale stresului au fost
cercetate de Cannon (1929), Selye (1956), cele psihologice de Lazarus (1966), iar cele
sociale de Smelser (1963). În continuare, termenul de stres a fost definit foarte diferit, în
funcţie de nivelul analizei propuse. Termenul de stres, spune M.Inglehart (1991), este
folosit pentru a descrie stimulii care produc anumite reacţii de stres (definiţie prin stimuli);
el este de asemenea folosit pentru a descrie reacţiile însăşi (definiţie prin răspuns), sau
pentru a descrie procesele mediatoare - intervening processess (Lazarus, S., Folkman,
R.S., 1984). Utilizarea preferenţială a termenului de tensiune evită deci unele neajunsuri
ale polisemiei termenului de stres.
Stresul poate avea cauze fizice:
 foamea, boala, dezechilibrele alimentare;
 surmenajul fizic, oboseala;
 schimbările de climă excesive;
 zgomotul (după un sondaj IFOP din 1978 zgomotul este factorul nr.1 de stres
pentru 32% din persoanele integrate);
 perturbările de ritm biologic; cel ce lucrează noaptea, pilot de linie etc.
 poluarea şi intoxicaţiile.
dar, de asemenea, sunt şi numeroase cauze psihologice: frustrări, plictiseală, emoţii
prea puternice, griji profesionale, schimbări de mediu....
Într-un mod general, schimbările, adică toate situaţiile care necesită o adaptare, o
modificare de comportament impusă sunt generatoare de stres.
Noi nu reacţionăm toţi în acelaşi fel la diferiţi agenţi de stres fie ei fizici sau
psihologici. Pentru unii, un eveniment va fi primit ca stimulativ, pe când alte persoane îşi
vor pierde cumpătul. La fel, în faţa unei agresiuni microbiene, un organism va mobiliza
toate resursele sale defensive şi nu va permite bolii să se instaleze, în timp ce altul se va
lăsa copleşit.
Boala nu este cauzată numai de cauze exterioare, ci depinde de şi calitatea
reacţiilor noastre de apărare şi adaptare în faţa agresiunilor. Noi reacţionăm diferit, în
funcţie de mai mulţi factori:
 boli anterioare;
 constituţie fizică;
 alimentaţie;
 educaţie;
 mediul înconjurător etc.
Factorii alimentari au o mare importanţă, în măsura în care ei determină în parte
buna funcţionare a sistemului nostru nervos şi glandular. Următoarele elemente
micşorează mult rezistenţa noastră la stres:
 excesul de zahăr, mai ales cel prelucrat, superior;
 excesul de grăsimi, mai ales de origine animală;
 excesul sau insuficienţa proteinelor;
 excesul de sare;
 excitante: cafea, ţigări, alcool;
 alimentaţia săracă în minerale (calciu, magneziu etc);
 alimentaţia săracă în vitamine.
Educaţia pe care am primit-o ne-a pregătit mai mult sau mai puţin pentru a ne apăra
sau a ne adapta. Ea poate fi generatoare de stres neînvăţându-ne să ne respectăm
limitele, angajându-ne în cursa pentru bani sau putere în detrimentul nevoilor noastre
biologice.
Pentru a evita pericolul de îmbolnăvire cauzat de stres, medicina modernă pune la
dispoziţia omului sănătos o gama variată de mijloace fizice şi psihice care se adresează
organismului: tehnici de relaxare, descărcări adecvate hormonale produse de eustresul de
efort, masaj, acupunctură, presopunctură, gimnastică medicală, odihnă activă etc.
9
1.2. Principalele căi care mediază răspunsul la stres
Studiile experimentale au dovedit că există două căi principale prin care se
realizează răspunsul la stres, astfel (Stora, J.B., 1999):
 Calea neurohormonală este formată dintr-o serie de servomecanisme biologice cu
posibilităţi de autoreglare. Scoarţa cerebrală, prin senzorii săi, primeşte şi
selectează informaţiile, apoi le transmite hipotalamusului, unde va avea loc
comutarea influxului nervos în reacţie hormonală ce se transmite hipofizei şi
suprarenalei, iar prin circuit sanguin întregului organism.
 A doua cale de transmitere a răspunsului la stres se realizează prin intermediul
catecolaminelor eliberate sub influenţa descărcărilor de acetilcolină de către
terminaţiile nervilor vegetativi şi de către medulosuprarenală. O delimitare netă între
aceste două căi nu se poate face.
Atât la om, cât şi la vieţuitoarele care posedă sistem nervos, acţiunea factorilor
stresanţi va fi receptată în primul rând la nivelul acestuia. Prin intermediul cortexului
cerebral, al formaţiunii reticulate şi sistemului limbic, influxul nervos ajunge la hipotalamus.
Celulele neuroendocrine vor transforma semnalul nervos în mesager umoral (corticotropin
releasing factor – CRF, identificat în hipotalamus şi neurohipofiză).
Fără a intra în detalii, se impun unele precizări cu privire la structura, în mare, a
sistemului nervos central şi, mai ales, la localizările unor funcţii şi la tipurile de reacţii
declanşate de către diferitele segmente.
Astfel, la nivelul sistemului nervos, se disting trei regiuni diferite:
 axul central, format din măduva spinării, bulb, cerebel, creierul mijlociu şi
hipotalamus
 sistemul limbic (aria orbito-frontală, hipocampul, aria preoptică, septul, amigdalele)
 cortexul cerebral, porţiunea cea mai dezvoltată la vertebratele superioare.
Prin studii experimentale, ablaţie sau stimulare electrică a diferitelor porţiuni ale
sistemului nervos, s-a reuşit să se identifice anumite funcţii ale acestor zone şi reacţii
induse în organism, astfel (Lazarus, R.S., Folkman, S., 1984):
Cortexul cerebral şi emisferele cerebrale, cunoscute ca neoencefal, reprezintă locul
de selectare şi dispeceratul de distribuire a impulsurilor spre efectori (aici se iau deciziile);
acesta este responsabil de funcţiile cunoaşterii.
Sistemul limbic (paleoencefalul) este sediul principalelor reacţii emoţionale,
favorizând apariţia reacţiilor adecvate la stimulii noi. Acest segment elaborează o
reprezentare internă, o memorie a lumii interioare, cu care pot fi confruntate imaginile
mediului înconjurător. Structurile acestui segment îndeplinesc funcţii bine precizate. Astfel,
stimularea electrică a nucleului amigdalian provoacă reacţii simpatice şi parasimpatice,
secreţie intensă de ACTH şi de corticosteroizi. Stimularea hipocampului produce mişcări
involuntare, precum şi un model modificat de secreţie a corticosteroizilor. Prin stimularea
altor segmente ale sistemului limbic, se produc modificări ale presiunii sanguine, ale
ritmului cardiac, precum şi modificări pupilare.
Trunchiul cerebral, cu mezencefalul, ganglionii bazali şi hipotalamusul joacă un rol
esenţial în stabilirea teritoriului, în căutarea de adăpost, hrană şi în reproducere. În
general, hipotalamusul, prin funcţiile lui, influenţează activităţile necesare supravieţuirii
individului în spaţiu, este strâns legat de sistemul limbic şi este considerat centrul reglării
răspunsurilor autonome. Prin poziţia lui, dar şi prin funcţiile sale, este staţia de releu care
comută sistemul nervos în reacţie hormonală spre hipofiză. Cu ajutorul legăturilor
vasculare, factorii hipotalamici sunt dirijaţi direct în hipofiza anterioară, determinând
răspunsul hormonal provocat de stresori. Hipotalamusul este implicat şi în unele reacţii
emoţionale.
Hipotalamusul, în situaţii de stres, poate interveni pe trei căi:
 activând, pe cale neurogenă, sistemul catecolamin-ergic simpatoadrenal
 eliberând neurohormoni hipofizotropi
 sintetizând vasopresină şi peptide opioide
Sistemul nervos vegetativ şi suprarenala reprezintă o altă cale, integrată la prima,
de răspuns a organismului la starea de stres. Sistemul nervos simpatic este implicat în
producerea unor serii de modificări corespunzătoare efortului de pregătire pentru fugă sau
luptă. În cursul reacţiilor emoţionale, acesta acţionează ca un mecanism de urgenţă,
alături de medulosuprarenală. Intervenţia lui şi a medulosuprarenalei se traduce prin
creşterea activităţii cardiace şi dirijarea fluxului sanguin din viscere spre muşchii voluntari.
Starea de stres provoacă o reacţie promptă a viscerelor inervate de sistemul nervos
simpatic, reacţie tradusă mai cu seamă la nivel vascular.
Stimularea sistemului nervos vegetativ simpatic determină activarea
medulosuprarenalei cu secreţie de adrenalină şi noradrenalină, hormoni cu efecte similare
sistemului nervos simpatic. Noradrenalina este mai activă în creşterea presiunii sanguine,
dar este mai puţin eficace în efectele sale metabolice şi în relaxarea muşchilor netezi, în
comparaţie cu adrenalina. În stările emotive, ca frica şi anxietatea, creşte debitul de
adrenalină, în timp ce noradrenalina răspunde mai lent, deşi în efort fizic nivelul circulant al
acestui hormon creşte. Referitor la aceste catecolamine se poate afirma că sunt secretate
în toate situaţiile care necesită un răspuns activ al organismului şi o mobilizare a
resurselor energetice pentru a face faţă agresiunii. În sens larg, se poate discuta de o
reacţie simpatoadrenergică diferenţiată după natura solicitărilor.
Drumul parcurs de influxul nervos declanşat prin stres, până la realizarea unui
răspuns al organismului este următorul: celulele neuroendocrine din hipotalamus secretă
CFR, care ajunge la lobul anterior al hipofizei prin intermediul sistemului port hipotalamo-
hipofizar. Prin aceste vene portale şi nu pe cale nervoasă este stimulată secreţia de
ACTH. În cortexul suprarenal, ACTH determină secreţia de glucocorticoizi, cortizol şi
corticosteron. Hormonii corticosuprarenali stimulează gliconeogeneza, asigurând energia
necesară efortului de adaptare la condiţii de stres. Concomitent, glucocorticoizii produc
involuţia timolimfatică, eozinopenie şi limfopenie.
Aceste reacţii sunt caracteristice stării de alarmă, de adaptare fiziologică şi de
coexistenţă în echilibru a organismului cu starea de stres. Este ceea ce se numeşte
reacţie sintoxică. Prelungirea acţiunii stresorului sau intensitatea mărită a acestuia va fi
urmată de reacţii umoale cu traduceri clinice şi morfopatologice, datorită descreşterii
ACTH şi secreţiei mărite de mineralocorticoizi.
Figura nr. 4. Organele, aparatele şi sistemele

organismului implicate în fiziologia stresului
(Melgosa, J., 2000)
11
Căile, releele şi staţiile parcurse de către informaţia declanşată de stres, precum şi
răspunsul organismului sunt reglate cibernetic pe baza proprietăţilor de recepţie,
transmitere şi modelare a intensităţii prin retroinformare (feed-back). Astfel, un exces de
CRF poate inhiba secreţiile endocrine. Surplusul de hormoni declanşat de ACTH va
reinforma sistemul hipotalamo-hipofizar, acţionând ca inhibitori asupra secreţiei de ACTH,
sistem denumit feed-back scurt. Selye a probat existenţa unui mecanism de informare
corticoid sau feed-back lung. Nivelul crescut de corticoizi în sânge va avea efecte
inhibitare asupra secreţiei de ACTH.
Figura nr. 5
Controlul hipotalamo-hipofizar al corticosuprarenalei (Levine, citat de Baba, A.I. şi
Giurgea, R., 1993)
Organismul, prin sistemele de reglare, reuşeşte să-şi menţină homeostazia, chiar şi

în condiţii vitrege, de influenţare nefavorabilă exercitate de mediul înconjurător. În acelaşi
timp, prin homeoreză va avea loc o selectare a priorităţilor în funcţie de o anumită stare
fiziologică, mai ales la nivel tisular.
Figura nr. 6. Relaţia sistem imunitar – sistem endocrin la factorii de stres (Khansari şi
colab., citaţi de Baba, A.I. şi Giurgea, R., 1993)
Reacţia organismului la factorii de stres nu se limitează numai la axul hipotalamo-
hipofizo-suprarenal, ci vor fi antrenate şi celelalte glande endocrine cu toţi hormonii lor,
precum şi alte sisteme şi organe care concurează la realizarea homeostaziei.
Fiecare celulă a organismului este scăldată de mediul intern care vehiculează
substanţele nutritive, iar cu ajutorul hormonilor secretaţi de glandele endocrine şi vehiculaţi
de către sânge va fi ţinută la curent cu tot ce se petrece în organism.
În cursul evoluţiei, organismele şi-au creat un bioritm pe care îl menţin cu ajutorul
reacţiilor de adaptare, atunci când condiţiile de mediu se schimbă. Există un ritm circadian
al secreţiei de ACTH-corticoizi, ritm ce va influenţa şi răspunsul la stres al organismului, în
funcţie de nivelul hormonal existent în momentul acţiunii factorului ostil.
Figura nr. 7. Circuitul biochimic al stresului (http://www.infoforyourhealth.com)
1.3. Reacţia organismului la stres

Modul de adaptare a organismului la mediu este controlat de sistemul nervos şi
sistemul endocrin. Sistemul nervos simpatic şi parasimpatic participă la elaborarea
răspunsurilor organismului la stimulii percepuţi.
Încă din anii ‘30, cercetătorii s-au concentrat pe necesitatea de a localiza în
interiorul creierului reacţiile emoţionale. În timp, "s-au descris conexiunile între sistemul
limbic şi regiunile cortexului în reprezentarea mecanismului intern al emoţiei (Papez,
1937), rolul fundamental al hipotalamusului în reacţiile emoţionale (Hess, 1955), legăturile
observate între undele cerebrale şi stările de relaxare" (Abrassart, J.L., 1990).
Mai târziu, Edmund Jacobson a abordat o poziţie holistică faţă de această
problemă, considerând că "experienţa unei persoane stresate este caracterizată de un
răspuns global al organismului, care integrează toate sistemele: muscular, organic,
circulator, nervos şi hormonal" (Abrassart, J.L., 1990). El a pus sub semnul întrebării ideea
conform căreia, pornind de la o informaţie senzorială receptată de organism, creierul
13
comandă muşchilor reacţia corespunzătoare şi a propus corelarea reacţiilor neuro-
musculare cu cele emoţionale specifice fiecărei persoane şi înlocuirea ideii conform căreia
creierul comandă corpul cu aceea a existenţei unei autoreglări biologice globale.
El a demonstrat că organismul reacţionează direct şi prompt la orice schimbare
care intervine în mediul înconjurător, prin reacţii coordonate de fapt de toate sistemele
enumerate mai sus.
Jacobson include în termenul de reacţii neuro-musculare toate reacţiile emoţionale
analoage celor observate în timpul efortului voluntar, care apar la persoanele stresate.
Observând faptul că simpla evocare mentală a unei situaţii produce aceleaşi reacţii
ca şi situaţia reală, el a propus o metodă de relaxare bazată pe autoevaluarea senzaţiilor
musculare cu ajutorul unei succesiuni de contracţii şi relaxări. Aplicând această metodă a
constatat că prin antrenament sistematic se poate obţine relaxarea voluntară a muşchilor
şi, prin biofeedback, reducerea activităţii circuitelor cerebrale şi sistemelor organice
afectate de stres.
Pornind de la perceperea unei situaţii
/ eveniment, în organism se declanşează un
ansamblu întreg de reacţii de evaluare, în
funcţie de experienţa anterioară în situaţii /
evenimente asemănătoare. Acestea se
compară cu scopurile de atins în situaţia
nouă şi rezultatele acestor evaluări dau
naştere la noi senzaţii, care din sfera psihică
se vor repercuta asupra celei fizice,
determinând producerea unor noi reacţii
neuro-musculare. De cele mai multe ori,
aceste reacţii de evaluare nu se produc la
nivel conştient, devenind conştiente doar
reacţiile neuro-musculare şi nici acestea în
faza incipientă, ci după ce s-au amplificat
suficient, astfel încât să devină jenante.
Doar o autoobservare atentă, bazată Figura nr. 8.
pe un antrenament sistematic, ne poate Simptomele stresului (Hindle, T., 2001)
permite conştientizarea modului în care
organismul nostru reacţionează la evocarea unei situaţii trecute sau la proiectarea mentală
spre o situaţie viitoare. Ceea ce numim emoţie este de fapt, în optica lui Jacobson (citat de
Abrassart, J.L., 1990), "un ansamblu de procese psihice şi neuro-musculare asociate".
În interacţiunea cu lumea înconjurătoare, percepem realitatea prin intermediul
simţurilor, iar cercetarea ştiinţifică a demonstrat deja faptul că acestea au anumite limite.
Ca atare, perceperea realităţii este influenţată şi de trăirile interioare declanşate de situaţia
respectivă (sentimente, emoţii, care determină, la rândul lor, anumite senzaţii corporale).
Practic, în timp, perceperea realităţii devine un fel de proces condiţionat, în care, la nivel
intern, se asociază situaţia percepută cu trăirirle resimţite anterior în situaţii asemănătoare.
Pentru că, fiecare persoană are un mod propriu de a funcţiona şi, mai ales, de a răspunde
prin anumite reacţii în faţa stimulilor primiţi din exterior, perceperea realităţii devine o
problemă de interpretare, subiectivă.
Apariţia unor tensiuni psihice şi trăirea unor sentimente puternice la evocarea
mentală a unei situaţii (sau chiar în faţa situaţiilor, datorită condiţionărilor), determină
implicit şi apariţia unor tensiuni musculare. Aceste tensiuni sunt normale şi necesare, în
cazul în care sunt bine adaptate necesităţilor, pentru declanşarea acţiunii. Dar pot apare
mai multe situaţii în care aceste tensiuni musculare devin perturbatoare, astfel (Epuran, M.
ş.a., 2001):
 evaluarea greşită a situaţiei (fie datorită incapacităţii de a ne conştientiza corect
propriul corp, fie condiţionărilor anterioare, fie unor sentimente ca frica, furia etc.) şi
declanşarea unor tensiuni musculare neadaptate corespunzător, ceea ce duce la încordări
inutile în cazul în care evaluarea trebuie să fie urmată de acţiune, sau acumulare de
tensiuni musculare, prin neconsumarea acţiunii. Tensiunile acumulate se permanentizează
şi dereglează o serie de funcţii (în primul rând funcţia circulatorie, prin comprimarea
pereţilor vaselor de sânge şi apoi şi celelalte: respiratorie, digestivă etc.). Muşchii îşi pierd
elasticitatea, apar contracturi musculare care dezechilibrează aliniamentul corect al
corpului, acest dezechilibru putând accentua, la rândul său, perturbarea diverselor funcţii.
 tulburările de sensibilitate pot conduce la înregistrarea unor senzaţii eronate în
relaţia cu stimulii exteriori, ajungându-se astfel la perceperea incorectă a realităţii şi la
interpretarea sa în funcţie de aceste senzaţii greşite.
Toate aceste situaţii conduc, în timp, la diminuarea şi pierderea flexibilităţii mentale
şi fizice, apariţia rigidităţii în gândire şi mişcare, apariţia dificultăţilor de comunicare,
diminuarea capacităţii de relaxare psihică şi fizică şi, implicit, la scăderea randamentului în
activităţile zilnice.
Figura nr. 10. Relaţia dintre stres şi randament

(Melgosa, J., 2000)
1.4. Efectele stresului asupra principalelor funcţii şi organe

Se ştie că reacţiile fiziologice modifică conduita, dar şi stările psihice se
repercutează asupra stării fiziologice, ambele putând determina disfuncţii.
Anxietatea şi stresul conduc la modificări fiziologice. Modificările în dispoziţiile
psihice, creşterea iritabilităţii, sentimentele vagi de aprehensiune, sunt puse pe seama
scăderii glicemiei sanguine. Aceste simptome pot fi inversate crescând acest nivel al
glicemiei.
Disfuncţiile psihofiziologice sunt simptome fizice cauzate de factori emoţionali şi se
adresează unui organ care se afla sub controlul sistemului nervos autonom. Individul nu
15
este totdeauna conştient de stările lui emoţionale. Iată o lista de dereglări care se produc
ca urmare a stresului: boli de piele, dureri musculare - crampe, mialgii, dureri de cap, astm
bronşic, tulburări cardiovasculare, tulburări gastrointestinale - ulcer, gastrite, colite,
constipaţie, hiperaciditate, tulburări genito-urinare, tulburări endocrine.
Teoria psihanalitică pune unele disfuncţii în alimentaţie, respiraţie şi altele pe
seama frustrărilor resimţite de individ în legătură cu tendinţele sale vitale care sunt
reprimate de societate.
Când cauzele fizice nu sunt cunoscute, reacţiile se numesc psihosomatice.
"Reacţiile fiziologice pot servi drept indicatori pentru dezvoltarea capacităţii de a controla
comportamentul în situaţiile de stres, prin conştientizare şi evaluarea realistă a acestei
capacităţi "(Blank, L., Lewes, K., 1980). Factorii de stres afectează diferitele funcţii din
organism, ca rezultat al influenţei pe care stresul o exercită asupra sistemului
neuroendocrin.
Tulburări cardiovasculare
La persoanele expuse stresului apar tulburări cardiovasculare, acestea fiind
exprimate prin modificările frecvenţei cardiace şi ale tensiunii arteriale. Stresurile repetate
sau acţiunile prelungite se vor finaliza prin instalarea unei hipertensiuni constante, apariţia
modificărilor morfopatologice vasculare sub formă de ateroscleroză, stenoză coronariană
şi infarct miocardic. Sistemul nervos vegetativ, mai cu seamă componenta sa simpatică,
acţionează încă din primele momente asupra cordului şi arterelor. Componentei neuronale
i se adaugă hormonii reprezentaţi de adrenalină, noradrenalină şi glucocorticoizi. Aceştia
vor produce şi modificări metabolice, printre care eliberarea de acizi graşi liberi cu un grad
ridicat de risc în formarea aterosclerozei. Acţiunea vasoconstrictoare a noradrenalinei va
determina creşterea tensiunii arteriale, susţinută în continuare de glucocorticoizi.
Concomitent, are loc o mărire a frecvenţei cardiace, tradusă prin tahicardie.
Tulburări ale funcţiei de reproducere

Hormonii hipofizari care controlează funcţia organelor sexuale, gonadotrofinele,
sunt influenţaţi negativ de hormonii secretaţi în stres. Prezenţa ACTH la femei determină
chistizarea foliculilor ovarieni, împiedicând dehiscenţa prin suprimarea secreţiei de hormon
luteinizant hipofizar. Influenţe negative au loc şi asupra nidării ovulului fecundat, se reduce
supravieţuirea embrionilor, se produce întreruperea sarcinii cu resorbţia sau avortarea
produsului de concepţie. La bărbaţi, prezenţa ACTH-ului sau a corticosteroizilor
diminuează producţia de andogeni testiculari.
Tulburări de creştere şi dezvoltare

Acţiunea catabolică a hormonilor elaboraţi în timpul stresului va determina oprirea
creşterii şi dezvoltării tinerilor şi slăbirea adulţilor şi persoanelor în vârstă. Catecolaminele
produc o intensificare a consumului de oxigen şi o creştere a metabolismului bazal,
mobilizează glicogenul hepatic şi muscular, la fel şi acizii graşi din depozite.
Glucocorticoizii acţionează asupra grăsimilor şi proteinelor în acelaşi sens ca şi
catecolaminele. Concomitent, pe calea hipotalamo-hipofizară vor fi influenţate şi secreţiile
endocrine. Secreţia de somatotrop se consideră a fi controlată de catecolamine.
Modificări ale funcţiei imunitare

La organismele stresate, modificările nervoase şi endocrine determină o scădere a
rezistenţei la diferite infecţii. Stresul, distresul şi diferite boli psihiatrice sunt asociate cu
efecte imunosupresoare. La om, hormonul de creştere se secretă în cantităţi mari în
stresurile fizice şi psihosociale. Principalii factori de stres care determină deprimarea
răspunsului imun sunt: stresul de căldură, stresul de frig, stresul de altitudine, stresul de
suprapopulare, izolarea, stresul alimentar, stresul de zgomot, mediul patogen, tratamentul
cu antibiotice.
Reacţia glandei suprarenale

Prima reacţie a suprarenalei la un factor de stres este eliberarea de adrenalină şi
noradrenalină, pentru ca într-o fază mai avansată să se elibereze hormonii
corticosuprarenalieni. Aceste secreţii au rol în instalarea stării de rezistenţă la acţiunea
factorilor de stres. Orice solicitare a unui organism homeoterm, indiferent de natura lui
(stres psihic, metabolic, somatic), determină o secreţie crescută de catecolamine. Natura
hormonului secretat de medulosuprarenală depinde de felul stresului. În acest sens, se
ştie că o scădere bruscă a tensiunii arteriale (un stres circulator) accentuează secreţia de
noradrenalină, în timp ce o activitate musculară epuizantă, care este însoţită de o
hipoglicemie, sau chiar într-o hipoglicemie indusă de o secreţie crescută de insulină are
loc o intensificare a secreţiei de adrenalină. În situaţia în care factorul stresant acţionează
o perioadă mai îndelungată, reacţia suprarenalei este multifazică, producând modificări
accentuate în sistemul hipotalamo-hipofizo-suprarenal. Mecanismul feed-back de
autoreglare hormonală stă la baza activităţii axului hipotalamo-hipofizo-suprarenal,
mecanism ce funcţionează în dependenţă de concentraţia hormonilor glucocorticoizi din
sânge.
Reacţia glandei hipofize

Hipofiza îndeplineşte rolul de dirijor în constelaţia endocrină, prin intermediul ei
stabilindu-se legătura dintre sistemul endocrin şi nervos. Pe de altă parte, se ştie că prin
sistemele hipotalamo-hipofizo-suprarenal se intervine în mecanismele generale de reglare
a organismului, în adaptarea organismului la diferite acţiuni ale mediului. În stările de
stres, când organismul face eforturi pentru adaptare, hipofiza, printr-o reacţie foarte rapidă,
intervine realizând în acest fel modificări adecvate. Sistemul hipotalamo-hipofizar
reprezintă veriga principală care realizează homeostazia organismului. Excitaţiile din
mediul exterior, acţionând asupra receptorilor nervoşi, determină un răspuns (răspunsul
primar) care prin stimulinele hipotalamice influenţează secreţia de hormoni hipofizari
corespunzători, determinând reacţii endocrine specifice faţă de factorul care a acţionat.
Analiza intervenţiei hipofizei la diferite stresuri a evidenţiat că activarea hipofizo-
suprarenală nu este constantă în orice reacţie de stres, că sunt situaţii în care suprarenala
nu este principala glandă pentru adaptarea organismului. În funcţie de intensitatea
factorului stresant şi reacţiile sunt diferite. În cazul unui stres moderat, în care reacţiile sunt
specifice, apare comanda nervoasă cu realizare endocrină, care însă nu este
standardizată, în timp ce în stresuri puternice răspunsul se produce cu o specificitate
scăzută.
Reacţia glandei tiroide

Tiroida este una dintre glandele cele mai receptive la diferite acţiuni ale mediului,
prezentând modificări de structură, funcţie şi greutate. În stările de stres apare o
hipofuncţie tiroidiană, cu reducerea greutăţii glandei.
Reacţia glandei epifize

Această glandă are în organism atât o contribuţie nervoasă, cât şi una glandulară,
ceea ce o face comparabilă cu hipofiza. Antagonismul fiziologic al epifizei cu
hipotalamusul, care este ţinta secreţiei epifizare, este un argument în favoarea participării
acestei glande în reacţiile de răspuns la stres. În momentul de faţă, însă există date
insuficiente şi păreri diferite asupra participării epifizei la stările de stres.
17
Reacţia timusului
În constelaţia endocrină reactivă la stres, timusul ocupă un rol important. În
organismul stresat, timusul prezintă imaginea unui organ involuat, este o involuţie
accidentală, reversibilă, în sensul că după ce factorul stresant a încetat să acţioneze,
organul revine morfologic şi funcţional la capacitatea normală. Alături de suprarenală,
timusul reprezintă un indicator bun al stărilor de stres, tocmai pentru că acest organ limfoid
răspunde extrem de rapid la agenţii care induc modificări patologice sau care modifică
starea trofico-metabolică a organismului. Timusul intervine şi în menţinerea homeostaziei
imunitare, prin hormonii sau substanţele ce le secretă.
Dar ceea ce ne interesează practic şi ceea ce caracterizează experienţa unei
persoane stresate este un răspuns global al organismului care integrează toate sistemele:
muscular, organic, circulator, nervos şi hormonal.
Edmond Jacobson (citat de Abrassart, J.L., 1990), a fost primul care a adoptat
această poziţie holistică. El a pus sub semnul întrebării ideea foarte răspândită, după care
în urma unei informaţii senzoriale, creierul dă ordin muşchilor să reacţioneze. El a asociat
fiecărei reacţii emoţionale, reacţii neuromusculare specifice unei persoane. Aceste
contracţii musculare apar simultan cu reacţiile sistemului nervos şi hormonal şi nu la
ordinul creierului. El a pus în evidenţă, de asemenea, o interacţiune reciprocă, un bio-
feedback între activităţile cerebrale şi musculare. Se poate spune că, corpurile
reacţionează direct la schimbările din mediul lor înconjurător, de fiecare dată, prin reacţii
organice (sistem simpatic), reacţii nervoase şi hormonale (sistem nervos central) şi reacţii
musculare. Trebuie să abandonăm ideea că creierul comandă corpul pentru a o înlocui cu
aceea a unei auto-reglări biologice globale.
În general, în faţa fiecărui eveniment trăit se reacţionează, la nivel psihic cu o serie
de stări psihice, care pot fi atât pozitive (în cazul în care adaptabilitatea persoanei este
crescută) sau negative (în cazul unei adaptabilităţi diminuate).
Stările psihice sunt definite de M. Epuran (2001) ca "acele forme ale manifestărilor
psiho-comportamentale exprimate în trăiri şi conduite declanşate de situaţiile concrete din
activitatea specifică".
Dintre clasificările stărilor psihice, din punct de vedere al kinetoterapeutului şi
pacientului, prezintă interes cea realizată de M. Epuran (2001), din punct de vedere al
categoriilor în care se încadrează, astfel:
 cognitive: ale atenţiei (concentrare, distragere, vigilenţă), ale percepţiei (seturi
perceptive-anticipative sau orientative), ale gândirii (claritate, confuzie, luciditate),
ale imaginaţiei (vis cu ochii deschişi-reverie), ale memoriei (blocaj);
 afective: dispoziţii (anxietatea), reacţiile afective în situaţii succes, de eşec,
frustrare etc. (entuziasm, bucurie, dezamăgire, amărăciune, supraapreciere,
autodispreţuire ş.a.), sentimente (mândrie, ataşament, colaborare);
 conative / volitive: hotărâre, determinare, decizie de ris, îndârjire, combativitate,
agresivitate, laşitate, abandon etc.;
 ale conştiinţei (sau ale sistemului psihic integral), numite stări psihice complexe
(Epuran, M., 1981), ca: stări de limită - pozitive sau negative, stări ale conştiinţei,
aşa numitele stări alterate sau modificate de conştiinţă (hiperluciditatea, transa,
distorsionările perceptive, agresivitatea, încrederea exagerată în sine etc.).
Stările psihice actuale pozitive au un revers, acela al stărilor negative, de
dezadaptare, care uneori merg spre patologie. Stările psihice actuale sunt dependente de
situaţii.
Postulând relaţia dublă activitate - trăire sau situaţie - stare psihică înţelegem de ce
stările psihice actuale - momentane sunt în acelaşi timp reacţii - reflectări ale şi la situaţii
specifice în care se află persoana, precum şi răspunsuri - conduite reglatorii sau
adaptative.
Gradul de adaptare al stărilor psihocomportamentale la situaţii este un rezultat al
conjugării factorilor genetici-interni cu cei externi - educaţionali, la care se adaugă cu
pondere tot mai mare efortul de autoformare şi autoeducare depus de persoană.
Un prim efort constă în învăţarea unor conduite specifice fiecărui tip de situaţie,
raportat desigur la particularităţile personalităţii persoanei.
Al doilea efort este îndreptat spre formarea de mecanisme de autoreglare a stărilor
psihice, mai ales a celor negative, pentru realizarea în acelaşi timp a unei conduite
adecvată situaţiilor.
1.5. Stresul şi patologia

"În patologie, stresul poate interveni ca un factor adjuvant sau agravant, iar în bolile
plurifactoriale completează acţiunea altui stresor, determinând starea maladivă. Îşi face
loc, însă şi ideea existenţei unei patologii de stres, în care maladiile au etiologie
plurifactorială şi sunt produse de agenţi nocivi nespecifici, de agenţi stresanţi ce pot
acţiona singuri sau în asociaţie cu agenţi etiologici specifici, potenţându-le specificitatea"
(Iamandescu, I.B., 1993).
În concepţia patologiei moderne, macroorganismul rămâne factorul primordial în
interacţiunea cu agenţii nocivi de orice ordin ar fi ei. Rezistenţa organică a subiectului,
datorată zestrei genetice, căreia i se adaugă particularităţile individuale (vârstă, stare de
sănătate, nivel imunitar etc.) reprezintă factori determinanţi în apariţia şi evoluţia unei stări
maladive.
Reacţia primară la stres va fi o atitudine de luptă sau de fugă. Se va încerca o
contracarare a pericolului potenţial sau iminent. În cazul în care răspunsurile de luptă sau
fugă nu reuşesc să anihileze acţiunile ostile ale mediului înconjurător, creierul va iniţia
răspunsul nespecific de stres, tradus prin sindromul general de adaptare.
Tulburările patologice apar consecutiv devierii echilibrului fiziologic şi a
metabolismului, ca un răspuns la stres de mare intensitate sau de lungă durată. Selye
(1984) sugerează că "trecerea în sfera patologicului, cu traducere clinică, va avea loc în
faza a treia, faza de extenuare a sindromului general de adaptare. Prelungirea reacţiei la
stres, cu epuizarea posibilităţilor de reacţie a organismului, poate duce la instalarea stării
de boală sau chiar la moarte. Există însă şi posibilităţi de sensibilizare a organismului,
astfel ca ulterior stresuri mai puţin intense să determine stări patologice. Răspunsul la
stres are şi acţiuni favorabile, de fapt răspunsul apare ca o reacţie de echilibrare şi
anihilare a factorilor adverşi. Eliberarea, încă din primele momente, a glucocorticoizilor
determină atenuarea reacţiilor inflamatorii excesive. În felul acesta se încearcă limitarea
reacţiilor care ar putea dezechilibra total organismul".
Stresorii puternici, brutali, nu produc reacţia nespecifică şi în majoritatea cazurilor
conduc la îmbolnăvire. Agenţii patogeni cu o mare specificitate, unele bacterii şi virusuri,
vor declanşa direct reacţia specifică fără un prodrom nespecific.
Factorii de stres nu acţionează aproape niciodată ca agenţi maladivi unici. Bolile de
adaptare sunt plurifactoriale, agenţii stresanţi acţionând fie simultan, fie succesiv, cu
efecte ce se sumează
Etapa actuală a cunoaşterii ne permite să afirmăm că stresul, prin solicitarea la care
supune organismul, prin influenţa negativă pe are o exercită asupra sistemului timo-
limfatic şi a funcţiei imunitare, este acela care favorizează apariţia unor boli. Mai mult, în
absenţa stării de stres, agentul etiologic nu este capabil să declanşeze boala.
Reacţia nespecifică a organismului, ca răspuns la acţiunea unui stres, solicită
mijloacele şi posibilităţile de apărare, putând chiar să le blocheze. În felul acesta ele nu
mai sunt disponibile pentru a fi mobilizate împotriva unor agenţi patogeni pe care, în
absenţa stresului, organismul i-ar ţine la respect. Macroorganismul se găseşte în echilibru
19
cu numeroşi agenţi patogeni (paraziţi, bacterii, viruşi), fără ca semnele de boală să se
manifeste.
Acţiunea simultană sau chiar succesivă a unor stresori determină efecte patogene
în avalanşă şi nicidecum o simplă însumare aritmetică, după cum s-ar putea presupune. În
astfel de situaţii stresorii determină la nivelul organismului o suprasensibilitate. Au fost
observate şi situaţii de suprarezistenţă, care apar în timpul sau imediat după reacţia de
alarmă şi se manifestă în momentul acţiunii altui factor agresiv. Suprarezistenţa sau
suprasensibilitatea unui organism supus unui nou stres s-a demonstrat a fi determinată
prin descărcarea de hormoni hipofizari sau suprarenali. Instalarea suprarezistenţei sau a
suprasensibilităţii unui organism suspus stresului depinde de durata şi intensitatea
stresorului, precum şi de asocierea efectelor specifice ale stresului cu particularităţile
individuale (vârstă, bază genetică etc.).
În problema proceselor care determină instalarea suprasensibilităţii sau a
suprarezistenţei la un nou stres, mecanismele sunt deosebit de complexe, cu intervenţia
multor factori particulari, dependenţi de subiect, ceea ce face în prezent aproape
imposibilă prevederea unuia sau altuia dintre răspunsuri. Suprarezistenţa se poate
manifesta ca stare refractară a organismului, iar suprasensibilitatea ca o slăbire sau
epuizare a organismului.
Se impun unele precizări despre factorul organism ca partener al stresului.
Organismele tinere au posibilităţi mai mari de adaptare la condiţiile de mediu schimbate.
Biologic vorbind, organele care participă direct la sindromul general de adaptare au
posibilităţi mai mari sau mai mici, răspunzând prompt sau cu întârziere, depinzând de
gradul lor de uzură. Astfel se explică de ce senilităţii îi este caracteristic un grad mai mic
de adaptabilitate şi tot astfel se pot explica răspunsurile variate ale diferitelor organisme la
aceleaşi condiţii de mediu. Cu cât sistemul hipofizo-suprarenal îşi menţine mai mult timp
integritatea funcţională, cu atât posibilităţile de răspuns vor fi mai bune, chiar şi la o vârstă
foarte înaintată.
Există situaţii de epuizare prematură a sistemului hipofizo-suprarenal, ceea ce va
determina posibilităţi limitate de adaptare sau chiar răspunsuri inadecvate. Astfel pot
apărea răspunsuri exagerate la impulsuri minime cu epuizarea mecanismului endocrin.
Există multe asemănări între stadiul de epuizare produs de un stres puternic şi de scurtă
durată şi oboseala vitală ca o consecinţă a vârstei înaintate.
În patologie se vorbeşte frecvent despre reacţia la stres şi se definesc mai multe
entităţi: reacţia acută la stres, reacţia de adaptare şi tulburarea de stres posttraumatică
(Gelder, M. ş.a., 1994).
Reacţia acută la stres

Acest termen desemnează tulburările tranzitorii, de orice severitate sau natură, ce
apar la persoane sănătoase mintal, ca răspuns la situaţii excepţional de stresante.
Termenul se foloseşte pentru tulburări care se remit în interval de ore sau de câteva zile.
Reacţiile mai prelungite ar trebui descrise ca reacţii de adaptare, dacă sunt uşoare, sau ca
tulburări de stres posttraumatice (sechele tardive ale stresului) dacă sunt severe. Tabloul
clinic al reacţiilor acute la stres este variat, cu o combinaţie de agitaţie, semne vegetative
de anxietate, răspuns limitat la stimulii din mediu, dezorientare vizibilă, stupor şi fugă.
Singurul tratament necesar este o discuţie despre evenimentele stresante, cu câteva doze
de anxiolitic în cazuri severe.
Reacţia de adaptare
Acest termen este folosit pentru a desemna tulburări uşoare sau tranzitorii care
durează mai mult decât reacţiile acute la stres şi apar la subiecţii sănătoşi mintal.
Simptomele sunt variate, cu o combinaţie de îngrijorare, anxietate, depresie, concentrare
deficitară, iritabilitate şi comportament agresiv. Aceste tulburări sunt, în general, reversibile
şi durează de obicei doar câteva luni. Ele sunt legate strâns, în timp şi prin conţinut, de
stresor (doliul, emigrarea, despărţirea). Diagnosticul poate fi aplicat, de asemenea,
reacţiilor emoţionale faţă de o invaliditate recentă, de exemplu după un accident vascular
cerebral sau după un accident rutier. Aspectul esenţial este reacţia inteligibilă şi
proporţională cu severitatea experienţei stresante şi nu depăşeşte ca durată perioada de
timp ce pare suficientă pentru adaptarea la schimbare. Tratamentul constă în psihoterapie
scurtă, destinată să ajute pacientul să se obişnuiască cu noua situaţie şi să folosească pe
deplin calităţile sale restante.
Tulburarea de stres posttraumatică

Acest termen indică o reacţie intensă şi, de obicei, prelungită la stresori intenşi
(catastrofe naturale, dezastre provocate de oameni, agresiuni asupra propriei persoane).
prin convenţie, această categorie, spre deosebire de reacţiile acute la stres sau reacţiile
de adaptare, poate fi diagnosticată la subiecţi care au antecedente de tulburare mintală,
anterioare evenimentelor stresante.
Termenul este folosit când reacţia este caracterizată prin vise chinuitoare recurente
sau amintiri intruzive repetate ale evenimentelor stresante iniţiale, însoţite de evitarea a tot
ce aminteşte de acele evenimente şi de simptome ce indică o stare de excitaţie crescută
(iritabilitate, insomnie, concentrare deficitară). Unii pacienţi relatează, de asemenea, o
incapacitate de a-şi aminti evenimentele în mod voluntar, sentimente de detaşare sau
indiferenţă şi un interes diminuat pentru activităţile zilnice.
Tulburarea de stres posttraumatică este socotită ca fiind mai frecventă în copilărie şi
la vârstă înaintată decât în alte momente ale vieţii şi la persoanele cu tulburare psihică
anterioară faţă de cele fără astfel de antecedente. În numeroase dezastre, victimele suferă
leziuni somatice şi acestea pot creşte probabilitatea unei reacţii psihice prelungite, în
special când leziunea este la nivelul capului. Reacţia apare de obicei la scurt timp după
evenimentul stresant, dar instalarea sa poate fi la câteva zile sau uneori mai târziu.
Majoritatea cazurilor se remit în decurs de şase luni, la o minoritate importantă sindromul
putând persista timp de mai mulţi ani.
Toate reacţiile la stres, prin stările psihice resimţite, conduc la apariţia şi
manifestarea unor tulburări anxioase care au urmări specifice asupra organismului.
Tulburările anxioase (anxiety disorders)

Sunt stări anormale, principalele lor caracteristici clinice fiind simptomele somatice
şi mentale ale anxietăţii şi care nu sunt secundare unei boli cerebrale organice sau altei
tulburări psihice.
Tablou clinic
Tulburarea anxioasă generalizată (generalized anxiety disorder) se manifestă prin
simptome psihice şi somatice.
Simptomele psihice sunt: sentimentul de presimţire amestecată cu teamă,
iritabilitate, concentrare dificilă, sensibilitate la zgomot şi nelinişte. Pacienţii se plâng
adesea de slăbirea memoriei atunci când, de fapt, resimt efectele unei concentrări
insuficiente; dacă se suspectează un deficit de memorie, trebuie făcută o investigaţie
atentă pentru depistarea unui sindrom organic. Îngrijorările repetate constituie o parte
importantă a tabloului tulburării anxioase generalizate. Acestea sunt adesea provocate de
semnele hiperactivităţii vegetative.
Aspectul unei persoane cu anxietate generalizată este caracteristic. Faţa sa pare
încordată, fruntea este brăzdată, postura este tensionată, nu stă liniştit şi adesea tremură.
Pielea este palidă şi transpiraţiile sunt frecvente, în special la nivelul mâinilor, picioarelor şi
axilelor. Uşurinţa cu care persoana izbucneşte în lacrimi, deşi la început poate sugera o
depresie, reflectă starea generală de aprehensiune.
21
Simptomele şi semnele somatice ale tulburării anxioase generalizate rezultă fie din
hiperactivitatea sistemului nervos simpatic, fie din tonusul crescut al musculaturii
voluntare.
Simptome digestive: uscăciunea gurii, dificultatea în deglutiţie, disconfortul
epigastric, flatulenţa excesivă cauzată de aerofagie, borborisme şi scaune frecvente sau
moi.
Simptome respiratorii: senzaţie de constricţie toracică, inspirul dificil şi
hiperventilaţia cu consecinţele sale.
Simptome cardiovasculare: palpitaţii, senzaţie de disconfort sau durere precordială,
perceperea de pauze în activitatea inimii şi de pulsaţii în gât.
Simptome genito-urinare: micţiuni frecvente imperioase, insuficienţa erecţiei şi lipsa
libido-ului; disconfort menstrual crescut şi, uneori, amenoree.
Acuze legate de funcţiile SNC: tinnitus, înceţoşarea vederii, înţepături şi furnicături
pe piele şi ameţeli.
Simptome în legătură cu tonusul muscular. La nivelul scalpului, acesta este resimţit
ca cefalee, cu un caracter tipic de presiune sau constricţie, de obicei bilaterală şi adesea
în regiunea frontală sau occipitală. La nivelul altor muşchi, tonusul crescut poate fi resimţit
sub formă de senzaţii dureroase sau de rigiditate, mai ales în spate şi în umeri. Mâinile pot
tremura, astfel încât mişcările delicate sunt afectate. Electromiografia arată că astfel de
simptome nu pot fi atribuite numai tonusului muscular. Tonusul muşchilor scalpului nu este
întotdeauna mai mare la pacienţii cu cefalee de tensiune decât la martorii care nu au acest
simptom; la un acelaşi pacient tonusul nu este întotdeauna mai mare atunci când cefaleea
este prezentă decât atunci când aceasta lipseşte.
În tulburarea anxioasă generaliza, somnul este perturbat într-un mod caracteristic.
După ce se culcă, pacientul rămâne treaz cu grijile lui; după ce în sfârşit adoarme, se
trezeşte de câteva ori; relatează adesea vise neplăcute; uneori trăieşte un pavor nocturn,
trezindu-se brusc cu un puternic sentiment de frică, uneori amintindu-şi un coşmar, alteori
neştiind de ce este atât de speriat. Dimineaţa se simte adesea neodihnit. Trezirea
exagerat de matinală şi incapacitatea de a adormi la loc este mult mai puţin frecventă la
pacientul cu anxietate generalizată decât la cel cu tulburare depresivă. De aceea, trezirea
exagerat de matinală va sugera întotdeauna posibilitatea ca simptomele anxioase să fie
secundare unei tulburări depresive.
Hiperventilaţia (overbreathing) constă în mişcări respiratorii rapide şi superficiale ce
duc la o scădere a concentraţiei sanguine în bioxid de carbon. Rezultă simptome printre
care se numără ameţelile, tinnitus-ul, cefaleea, o senzaţie de slăbiciune, tendinţa la
lipotimie, senzaţii de amorţeală şi furnicături la nivelul mâinilor, picioarelor şi feţei şi
disconfortul precordial. Apare, de asemenea, o senzaţie de lipsă de aer ce poate prelungi
starea.
Unii pacienţi cu anxietate generalizată au atacuri de panică. Acest termen
desemnează episoade bruşte de anxietate severă, cu simptome somatice marcate şi
aprehensiune extremă. Unele atacuri de panică sunt provocate de hiperventilaţie
involuntară, altele rezultă dintr-o accentuare a anxietăţii la pacienţii ce au deja un grad
ridicat de anxietate generală.
Atacurile de panică (panic disorders)

Sunt episoade subite de anxietate centrală în care predomină simptomele somatice,
însoţite de frica de o urmare gravă, precum un atac de cord. În trecut aceste simptome
purtau numele de cord iritabil, astenie neurocirculatorie, activitate cardiacă dereglată,
sindrom de efort.
Caracteristici importante ale atacului de panică sunt creşterea rapidă a anxietăţii,
răspunsul somatic sever şi frica de un deznodământ sinistru.
Simptomele unui atac de panică sunt:
 dispneea sau senzaţia de sufocare (smothering);
 senzaţie de strangulare (choking);
 palpitaţii şi tahicardie;
 disconfort sau durere toracică;
 transpiraţii;
 ameţeli, senzaţii de nesiguranţă sau de leşin;
 greaţă sau suferinţă abdominală;
 depersonalizare sau nerealizare;
 amorţeli sau furnicături (parestezii);
 valuri de căldură sau senzaţie de frig;
 tremor sau frison;
 teamă de moarte;
 teamă de a-şi ieşi din minţi sau de a face un lucru necontrolat.
1.6. Controlul stresului / capacitatea de înfruntare a solicitărilor /

coping-ul
Literatura de limbă engleză foloseşte termenii cope şi coping, pentru a indica lupta,
disputa, înfruntarea, depăşirea, precum şi rezistenţa, supravieţuirea, capacitatea de a face
faţă situaţiilor dificile, de a le stăpâni sau controla.
Marita Inglehart (1991) afirmă: "Conceptul de coping este folosit pentru a sintetiza
toate încercările prin care un individ încearcă să stăpânească o ameninţare sau o
provocare, un rău sau o pierdere, atunci când reacţiile de rutină sau automate nu sunt
eficiente. Autoarea se referă şi la modalităţile prin care persoana poate face faţă tensiunii
provocată de evenimentele critice. Este vorba despre două tipuri de reacţii:
 reacţii de reducere a tensiunii;
 reacţii de evitare a tensiunii".
Procesul de adaptare (coping) este definit astfel: "eforturile mereu schimbătoare,
cognitive şi comportamentale, de control specific al solicitărilor externe şi/sau interne care
sunt apreciate ca marcând sau depăşind resursele unei persoane" (Cf. M. Inglehart,
1991).
Adaptarea poate urmări:
 modificarea evenimentului problematic;
 reglarea emoţională a subiectului;
În ambele modalităţi de realizare a adaptării există patru situaţii diferite prin care se
poate reacţiona:
 căutarea informaţiilor;
 acţiunea directă;
 inhibarea acţiunii;
 reacţie intrapsihică (de adaptare a eu-lui).
Irina Holdevici (1988) subliniază însemnătatea strategiilor de adaptare la stres,
care, pentru Lazarus, sunt modalităţi de rezolvare de probleme şi care au drept scop
obţinerea stării de bine, subiectiv şi obiectiv, a persoanei şi în care aceasta nu ştie de la
început ce trebuie să facă.
În acţiunile directe, individul se opune situaţiei stresante, modificând relaţiile sale cu
mediul ambiant. În legătură cu acest lucru sunt enumerate diferite strategii, ca:
 pregătirea pentru preîntâmpinarea situaţiei stresante
 acţiuni agresive la adresa agentului stresant
 comportamente de evitare
23
 reacţie de apatie sau comportament lipsit de speranţă
Strategiile indirecte sunt paleative şi fac parte din categoria mecanismelor de
apărare a eu-lui – oarecum diferite faţă de cele din psihopatologie. Ele sunt reacţii
intrapsihice şi au funcţia de a proteja persoana de ameninţare. Dintre ele se amintesc
(Epuran, M., ş.a. 2001): identificarea, deplasarea, reprimarea (refularea), negarea,
formaţiunea reacţională, protecţia, intelectualizarea.
L. Blank (citat de Hindle, T., 2001) defineşte coping-ul ca "depăşirea sau
contestarea obstacolelor, ca în luptă. Înfruntarea unei solicitări constă în strategia de
control sau de ajustare la stres". Printre cei care au dezvoltat ideile despre coping se mai
numără: Richard Lazarus, Averill & Opton, Murphy ş.a.
Strategia de apărare faţă de stres constă, după Lazarus şi Folkman (1984), din:
 "acţiune directă asupra evenimentului stresant
 acţiune indirectă asupra emoţiei generată de stres, fiind şi cea mai eficientă şi care
poate consta din:
o atitudinea de evitare a evenimentului stresant;
o minimizarea conştientă a efectelor;
o raţionalizarea situaţiei, cu găsirea unei explicaţii cauzale;
o situarea imaginară în locul adversarului cu încercarea de a-i înţelege
motivele şi reacţia;
o distragerea de la efectele unui stres inevitabil prin comutarea pe un
eveniment fericit sau imaginar (cu voinţă de impunere pe plan psihic)".
Marita Inglehart (1991) enumără câteva tipuri de reacţii de coping, propunând o
clasificare bazată pe concepţia generalizării principiului coerenţei (consistenţei) cognitive.
Ea nu foloseşte termenul de coping, ci alţi doi termeni care sunt foarte clar legaţi de bazele
procesului psihologic. Evenimentele vieţii se referă fie la reacţiile de reducere a tensiunii,
fie la reacţiile de evitare a tensiunii, aceşti doi termeni fiind deduşi din teoria amintită.
Deprinderea de a face faţă cuprinde trei tipuri de strategii: emoţională, cognitivă şi
comportamentală. Smith, Small şi Patcek (citaţi de Epuran, M., 2000) au găsit opt
subscale ale acestei deprinderi – capacitate, şi anume: pregătire, neînfricare, atitudine
pozitivă, ingeniozitate, antrenabilitate în concentrare, managementul stresului, eficienţă în
situaţie dificilă.
Cercetările lui McCullagh (citat de Cungi, Ch., 2000) au stabilit că stresul pozitiv
(eustress-ul) poate fi legat de insucces. Evenimente ca schimbarea nivelului de
responsabilitate sau obţinerea unei burse – şi care sunt considerate ca pozitive – devin
mai târziu stresori, subiectul simţind presiunea răspunderii şi cerinţa de a acţiona mai bine.
Trăsăturile legate de anxietate joacă, de asemenea, un rol important, în asociere cu
stresul, în creşterea probabilităţii eşecului.
Mai există, de asemenea, o multitudine de factori care pot duce sistemul
psihocomportamental în stare de limită, dintre care pot fi amintiţi: solicitările externe (frig,
cald etc.), interne (eforturi fizice mari); solicitări psihice intelectual-afectiv-volitive (decizii în
condiţii de incertitudine şi criză de timp, reacţii la eşec sau succes, efort voluntar maximal);
solicitări psihosociale (critica celor din jur, opinia celor apropiaţi) etc. Toţi aceşti factori se
reflectă în sistemul psihic al subiectului, fie la nivelul deplinei conştientizări, fie în plan
subconştient, determinând reacţii adaptative şi de apărare pe care o bună pregătire
ştiinţifică le organizează concertat pentru o eficientă conduită.
Situaţiile solicitante pot fi foarte intense sau mai puţin intense şi în raport cu
capacitatea psihică a subiectului, cu experienţa sa şi cu nivelul de aspiraţie. Oricum, ele
sunt generatoare de tensiuni psihice, exprimate mai ales în domeniul emoţional, dar cu
ecou asupra întregului sistem psihic.
Influenţele stresului asupra comportamentului unei persoane, asupra
performanţelor sale ca şi asupra probabilităţii apariţiei unor evenimente critice au fost
demonstrate de multă vreme. Mai nou se încearcă scoaterea în evidenţă a influenţelor pe
care le au asupra şanselor de insucces ale subiecţilor o serie de factori psihologici, a căror
determinare se face prin intermediul reacţiei la stres. Reducerea nivelului stresului, prin
schimbarea calităţii reacţiei la stres, cu şi prin intermediul factorilor psihologici, prezintă un
semn de speranţă, beneficiarii putând preveni un număr însemnat de stări generatoare, de
situaţii critice, traumatizante din punct de vedere psihic sau fizic.
Rezumat
În general, termenul de stres se asociază cu diferite stări maladive, cu situaţii de
suprasolicitare a organismului sau este folosit cu nuanţă de oboseală şi epuizare.
Termenul de stres acoperă o largă arie de stări în care organismul nu face faţă solicitărilor,
sau se găseşte într-o stare tensională extremă.
Cuvinte ca stres, anxietate, tensiune sau / şi psihosomatic au acum un loc larg în
limbajul curent. Este adevărat că, multora dintre noi, viaţa ne pare mai complexă şi
căutarea unui echilibru personal ni se pare dificilă. Comună fiecărei generaţii, problema
adaptării la ritmul de viaţă actual, la exigenţele vieţii sociale, la ritmul necesar de formare a
unor deprinderi, devine crucială, iar structurile sociale şi familiale - ca valorile tradiţionale -
par incapabile să propună răspunsuri eficace.
Utilizarea termenului de stres include trei situaţii, în funcţie de înţelesul acordat:
stresul ca tensiune sau forţă aplicată asupra organismului; stresul ca răspuns fiziologic al
unei fiinţe aflate sub acţiunea unui stresor; stresul în contextul psihologic, descris ca fiind
incapacitatea de a înfrunta anumite evenimente din mediul înconjurător.
În faţa stresului organismele reacţionează, în primul rând, prin elaborarea unui
răspuns nespecific, care trebuie privit ca un mecanism de apărare al organismului şi care
are rolul de a asigura adaptarea acestuia la situaţia concretă. În condiţiile în care
adaptarea nu se realizează, se trece la elaborarea unor răspunsuri specifice, care
presupun inclusiv perturbări ale funcţiunilor organice. Atât răspunsurile nespecifice, cât şi
cele specifice ale organismelor la stres fac parte din sindromul general de adaptare, care
se desfăşoară în trei faze: faza de alarmă, faza de rezistenţă şi faza de epuizare.
Cunoaşterea mecanismelor prin care organismul îşi elaborează răspunsurile la
stres este importantă şi, de asemenea, este importantă cunoaşterea efectelor stresului
asupra organismului, în general şi a diferitelor aparate, sisteme şi funcţii, în special. De
aici, până la înţelegerea modului în care stresul este implicat în apariţia unor aspecte
patologice (prin potenţare sau chiar prin declanşare), nu ar trebui să fie un drum lung.
În lupta împotriva stresului şi a efectelor acestuia asupra organismelor omeneşti, în
decursul timpului, s-au elaborat diferite strategii, în general, în legătură cu capacitatea
organismului de a face faţă situaţiilor stresante, folosindu-se termenul de coping.
Bibliografie
1. ABRASSART, J.L., 1990, Massages anti-stress - massages harmonique et vértebral,
Guy Trédaniel Éditeur, Paris
2. ANDRE, C. şi LELORD, F., 1995, La Peur des autres, Odile Jacob, Paris
3. ANDRE, C., ş.a., 1994, Chers pacients - Petit traité de communication a l'usage des
médicins, Edition de Quotidien du médicin, Paris
4. BABA, A, I., GIURGEA, R., 1993, Stresul, adaptare şi patologie, Edit. Academiei
Române, Bucureşti
5. BLANK, L. and LEWES, K., 1980, Psychology for Everyday Living, Mayflower Books,
New York
25
6. COLECŢIA REVISTEI CAHIERS DE KINÉSITHÉRAPIE, (1994-2011) revue
d’enseignement post-scolaire et documentation technique, MALOINE S.A. éditeur,
Paris
7. COLECŢIA REVISTEI KINÉSITHÉRAPIE SCIENTI-FIQUE, (1994-2011) revue éditée
par la Fédération française des masseurs kinésithérapeutes rééducateurs, Paris
8. CUNGI, CH., 2000, Cum putem scăpa de stres, Edit. Polirom, Iaşi
9. DERAVENCO, P., ş.a., 1992, Stresul în sănătate şi boală. De la teorie la practică, Edit.
Dacia, Cluj-Napoca
10. EPURAN, M., HOLDEVICI, I. şi TONIŢA, F., 2001, Psihologia sportului de performanţă.
Teorie şi practică, Edit. Fest, Bucureşti
11. EPURAN, M., 1996, Psihologia sportului de performanţă. Reglarea şi autoreglarea
stărilor psihice ale sportivilor, Curs pentru Studii aprofundate, Bucureşti
12. GELDER, M., ş.a., 1994, Tratat de psihiatrie, Asociaţia Psihiatrilor liberi din România şi
Geneva Initiative on Psychiatry, Bucureşti-Amsterdam
13. HINDLE, T., 2001, Cum să reducem stresul, Edit. RAO, Bucureşti
14. HOLDEVICI, I., VASILESCU, I., 1993, Psihoterapia - tratament fără medicamente, Edit.
Ceres,Bucureşti
15. HOLDEVICI, I., VASILESCU, I., 1998, Decizie, autoreglare, performanţă, Edit. Sport-
Turism, Bucureşti
16. IAMANDESCU, I., 1995, Manual de psihologie medicală, Edit. INF Omedia, Bucureşti
17. IAMANDESCU, I.B. (red.), 1999, Elemente de psihosomatică generală şi aplicată, Edit.
InfoMedica, Bucureşti
18. IAMANDESCU, I.B., 1993, Stresul psihic şi bolile interne, Edit. ALL, Bucureşti
19. INGLEHART, R.M., 1991, Reactions to Critical Life Events. A Social Psychological
Analysis, Praeger, New York, Westpoint, Conneticut, London
20. LAZARUS, R.S., FOLKMAN, S., 1984, Stress, Appraisal, and coping, Springer, New
York
21. MELGOSA, J., 2000, Fără stres!, Casa de Editură Viaţă şi Sănătate, Bucureşti
22. SELYE H., 1984, Ştiinţă şi viaţă, Editura Politică, Bucureşti
23. STORA, J.B., 1999, Stresul, Edit. Meridiane, Bucureşti
24. http://www.infoforzourhealth.com
Evaluare
1. Termenul de stres se asociază cu:

a. situaţii de suprasolicitare a organismului
b. stări maladive
c. stări de detensionare
2. Din punct de vedere al implicării în patologie, stresul trebuie înţeles ca:

a. şi cauză directă a apariţiei dezechilibrelor fizice
b. favorizant al îmbolnăvirilor
c. rezultat al prezenţei bolii
3. Printre proprietăţile care definesc, din punct de vedere biologic, starea de viu, se
numără:
a. metabolismul
b. conştiinţa
c. reactivitatea
4. Termenul de stres poate avea mai multe înţelesuri; astfel, el poate fi privit ca:
a. răspuns fiziologic al unei fiinţe aflate sub acţiunea unui stresor
b. capacitatea de a înfrunta anumite evenimente din mediul înconjurător
c. tensiune sau forţă aplicată asupra organismului
5. La baza reacţiilor umane la stres stau:

a. factorii de mediu
b. mecanisme fiziologice şi psihologice
c. mecanisme cognitive
6. Răspunsul nespecific al organismului la stres:

a. trebuie înţeles ca un fenomen de ocrotire şi apărare a funcţiilor vitale ale
organismului
b. se derulează pe fondul desfăşurării nestingherite a funcţiilor vitale ale organismului
c. presupune perturbarea considerabilă a funcţiilor organismului
7. Răspunsul specific al organismului la stres:

a. trebuie înţeles ca un fenomen de ocrotire şi apărare a funcţiilor vitale ale
organismului
b. se derulează pe fondul perturbării funcţiilor vitale ale organismului
c. face parte din efortul organismului de a asigura homeostazia
8. Răspunsurile organismului la stres sunt:

a. de natură comportamentală
b. de natură sociologică
c. de natură fiziologică
9. Sindromul general de adaptare:

a. reprezintă primul semn care indică apariţia unei boli
b. reprezintă răspunsul stereotip al organismului la acţiunea diferiţilor factori nocivi
c. cuprinde totalitatea mecanismelor nespecifice capabile să asigure mobilizarea
resurselor adaptative ale organismului în faţa agresiunii
10. Printre fazele de derulare a sindromului general de adaptare se numără:

a. faza de alarmă
b. faza de dezadaptare
c. faza de epuizare
11. În condiţii similare stresul:

a. provoacă răspunsuri identice din partea a diferiţi indivizi
b. provoacă, la unii subiecţi, reacţie de echilibrare a homeostaziei
c. provoacă, la unii subiecţi, intrarea rapidă în faza de epuizare sau chiar de şoc
12. Printre caracteristicile stresului se numără:

a. este însoţit de o autoevaluare pozitivă
b. poate fi o reacţie de subsolicitare sau de suprasolicitare
c. este dependent de experienţă
27
13. Principalele căi care mediază răspunsul la stres sunt:
a. calea neurohormonală
b. prin intermediul catecolaminelor
c. calea nonimplicării în conflicte
14. În situaţii de stres, sistemul nervos simpatic şi medulosuprarenala determină:
a. scăderea activităţii cardiace
b. dirijarea fluxului sanguin din viscere spre muşchii scheletici
c. creşterea activităţii cardiace
15. Adrenalina:
a. este secretată de medulosuprarenală
b. este o catecolamină
c. are efect de stimulare a muşchilor netezi
16. Noradrenalina:
a. este mai activă în creşterea presiunii sanguine
b. acţionează mai puţin eficient decât adrenalina asupra metabolismului
c. este un hormon hipofizar
17. Reacţia organismului la factorii de stres presupune:

a. antrenarea doar a axului hipotalamo-hipofizo-suprarenal
b. antrenarea şi a celorlalte glande endocrine cu toţi hormonii lor
c. antrenarea şi a sistemelor şi organelor care concurează la realizarea homeostaziei
18. Modul de adaptare a organismului la mediu este controlat de:

a. sistemul nervos
b. sistemul endocrin
c. sistemul cardiovascular
19. Autoreglarea biologică globală, conform Jacobson, presupune:

a. capacitatea organismului de a se autoregla sub coordonarea sistemului nervos
b. apariţia unui răspuns global al organismului în care sunt implicate toate aparatele şi
sistemele
c. coordonarea reacţiilor în faţa stresului de către sistemele muscular, organic,
circulator, nervos şi hormonal
20. Termenul de reacţii neuro-musculare, introdus de Jacobson în legătură cu

răspunsul organismului la stres:
a. include şi reacţiile emoţionale
b. se referă la reacţiile care se produc ca urmare a declanşării reacţiilor de evaluare a
situaţiilor
c. se referă la coordonarea activităţii musculare de către sistemul nervos central
21. Încercuiţi literele corespunzătoare răspunsurilor corecte:

a. perceperea unei situaţii sau evocarea sa mentală determină apariţia reacţiilor de
evaluare
b. reacţiile de evaluare nu determină modificări ale tensiunii psihice
c. modificările tensiunii psihice determină modificări ale tensiunii musculare
22. Evaluarea greşită a situaţiei poate determina:

a. apariţia unor tensiuni musculare normale şi necesare
b. declanşarea unor tensiuni musculare neadaptate corespunzător
c. declanşarea unor încordări inutile sau acumulare de tensiune
23. Referitor la relaţia dintre nivelul de stres şi randament, sunt adevărate următoarele:
a. în absenţa stresului persoana are un randament optim
b. în cazul excesului de stres, persoana are un randament bun, dar în scădere
c. la nivel maxim al stresului persoana are un randament foarte scăzut
24. Referitor la efectele stresului asupra organismului, sunt adevărate următoarele:

a. modificarea reacţiilor fiziologice determină modificarea conduitei
b. modificarea stărilor psihice determină modificarea reacţiilor fiziologice
c. modificările stărilor psihice sunt puse pe seama creşterii nivelului glicemiei sanguine
25. Disfuncţiile psihofiziologice:

a. se manifestă prin simptome psihice cauzate de factori fizici
b. se manifestă prin simptome fizice cauzate de factori emoţionali
c. apar la nivelul organelor aflate sub controlul sistemului nervos autonom
26. Printre tulburările cardiovasculare generate de stres se numără:

a. apariţia tahicardiei
b. apariţia hipertensiunii arteriale
c. scăderea frecvenţei cardiace
27. Printre tulburările funcţiei de reproducere generate de stres se numără:

a. stimularea secreţiei de hormon luteinizant hipofizar, la femei
b. reducerea supravieţuirii embrionilor
c. diminuarea producţiei de andogeni testiculari, la bărbaţi
28. Printre tulburările procesului de creştere şi dezvoltare generate de stres se
numără:
a. oprirea creşterii şi dezvoltării tinerilor
b. slăbirea adulţilor şi persoanelor în vârstă
c. scăderea consumului de oxigen şi a metabolismului bazal
29. Stresul influenţează funcţia imunitară:
a. în sensul antrenării şi ameliorării funcţiei imunitare
b. în sensul scăderii rezistenţei organismului la îmbolnăviri
c. în sens imunosupresor
30. În condiţii de stres, glanda suprarenală:

a. eliberează adrenalină şi noradrenalină
b. eliberează hormoni corticosuprarenalieni
c. în orice condiţie accentuează secreţia de adrenalină
31. Hipofiza:
a. secretă hormoni hipofizari cu rol în stimularea secreţiilor endocrine specifice, în
condiţii de stres
b. asigură legătura dintre sistemul nervos şi sistemul endocrin
c. îşi pierde funcţionalitatea în condiţii de stres
29
32. Stările psihice:
a. sunt pozitive, în cazul în care adaptabilitatea persoanei este scăzută
b. sunt negative, în cazul unei adaptabilităţi diminuate
c. sunt dependente de situaţii
33. În patologie, stresul:
a. poate interveni ca factor adjuvant sau agravant
b. completează acţiunea altui stresor, în bolile plurifactoriale
c. acţionează totdeauna singur pentru a determina apariţia stărilor maladive
34. Conform lui Selye, tulburările patologice care au printre factorii etiologici stresul:
a. apar ca un răspuns la stres de mare intensitate sau de lungă durată
b. apar consecutiv reglării echilibrului fiziologic şi al metabolismului
c. apar în faza de extenuare a sindromului general de adaptare
35. Capacitatea de adaptare a organismelor la stres depinde de:
a. starea psihică a persoanei
b. gradul de uzură a organelor care participă la apariţia sindromului general de
adaptare
c. integritatea funcţională a sistemului hipofizo-suprarenal
36. Reacţia acută la stres:
a. apare la persoane sănătoase mental
b. se caracterizează prin tulburări tranzitorii
c. se remite în aproximativ şase luni
37. Tulburarea de stres posttraumatică:
a. indică o reacţie intensă şi, de obicei, prelungită la stresori intenşi
b. poate fi diagnosticată la subiecţi care au antecedente de tulburare mintală,
anterioare evenimentelor stresante
c. totdeauna sindromul persistă timp de mai mulţi ani
38. Tulburările anxioase:
a. se caracterizează prin simptome mentale care sunt secundare unei boli cerebrale
organice sau altei tulburări psihice
b. se caracterizează prin simptome mentale care nu sunt secundare unei boli
cerebrale organice sau altei tulburări psihice
c. se caracterizează prin simptome somatice care nu sunt secundare unei boli
cerebrale organice sau altei tulburări psihice
39. Termenul de coping desemnează:
a. capacitatea de a face faţă situaţiilor dificile
b. capacitatea de control specific al solicitărilor externe şi/sau interne
c. capacitatea de a face la fel ca alţii pentru a rezolva o situaţie
40. Strategia de apărare faţă de stres poate consta din:

a. negarea situaţiei stresante
b. acţiune directă asupra evenimentului stresant
c. acţiune indirectă asupra emoţiei generată de stres
Capitolul II.
Repere privind elementele interesate în aplicarea masajului şi
efectele generale ale acestuia asupra organismului
Scop
Cunoaşterea elementelor interesate în aplicarea masajului şi, în principal a celor
care vin în contact direct (mâna celui care aplică masajul şi pielea celui care beneficiază
de masaj), a modului în care fiecare dintre acestea (dar şi întregul organism) reacţionează
în timpul intervenţiei şi a efectelor care pot fi generate de aplicarea masajului.
▪ să îşi reamintească elementele de bază referitoare la anatomia şi fiziologia pielii
▪ să înţeleagă importanţa atingerii, în general, în evoluţia organismului şi a atingerii
din timpul aplicării masajului, în special
▪ să cunoască mecanismele prin care se obţin efectele masajului asupra
organismelor vii
2.1. Generalităţi despre piele

Pielea este un înveliş conjunctiv epitelial care îmbracă corpul în întregime, cu
excepţia orificiilor naturale (nas, gură, uretră, vagin, anus). La acest nivel, rolul de înveliş
este preluat de mucoase şi submucoase.
Caracteristicile pielii
Suprafaţa pielii. Pentru o talie mijlocie (1,70 m.), suprafaţa pielii este de 1,50 m2.
Variază de la 1 la 3 m. Suprafaţa pielii la un nou-născut este de 0,25 m2.
Greutatea pielii reprezintă aproximativ 6% din greutatea corporală. La un adult de
70 kg., greutatea pielii este de 4 kg.
Grosimea pielii variază după regiunea corpului, vârstă, sex. La nivelul palmelor şi
plantelor, pielea este mai groasă (2-3 mm.), iar la nivelul pleoapelor, prepuţului şi feţei
interne a coapsei, pielea este foarte subţire (0,5-0,7 mm.). Copiii au pielea mai subţire
decât adulţii; femeile au pielea mai subţire decât bărbaţii.
Culoarea pielii variază după rasă, de la alb deschis, până la negru închis, cu nuanţe
între cele două extreme. Vârsta şi sexul produc modificări de coloraţie. Femeile şi copiii au
pielea mai deschisă. Conţinutul în pigment al pielii, precum şi irigaţia sanguină, plus
factorii interni şi externi modifică culoarea pielii. Factorii externi sunt factorii de climă, iar
cei interni sunt unele boli care modifică culoarea pielii. Pe corpul omului aceste modificări
de culoare apar mai evidente la nivelul aureolei mamare, precum şi în zona genitală, unde
pielea este mai pigmentată (închisă la culoare) şi se vede mult la gravide. Culoarea pielii
rezultă din amestecul mai multor culori:
 culoarea proprie a pielii este galbenă, dată de stratul cornos;
 culoarea albă se datorează keratohialinei, substanţă care se găseşte în epiderm, în
stratul granulos;
 culoarea brun închis se datorează melaninei, pigmenul pielii;
 culoarea roşie se datorează sângelui din reţeaua sanguină a dermului.
31
Consistenţa pielii. Pielea este moale, grasă, catifelată, uşor umedă, calităţi
condiţionate şi de calitatea secreţiilor fiziologice.
Elasticitatea este foarte mare, ea putându-se întinde foarte mult fără a se rupe. În
cazurile de întindere lentă a pielii (graviditate, creştere în greutate), fibrele elastice din
derm se rup, apărând vergeturile. Se observă că ruptura pielii se produce într-o direcţie
bine determinată, aşa numita linie de clivaj.
Mobilitatea pielii este mare, deoarece pielea aderă de planurile subiacente şi se
mulează pe ele. Această mobilitate variază în funcţie de regiune şi de ţesutul grăsos ce se
află sub piele.
Luciul pielii este mai pronunţat acolo unde haşurarea reliefului lipseşte (buza,
pavilionul urechii, faţa internă a prepuţului, în jurul unghiei).
Proeminenţele şi depresiunile alcătuiesc un aşa numit relief. Depresiunile se traduc
prin şanţuri numite cute. Ele pot fi de 2 tipuri:
 cute structurale, produse de structura specială a tegumentului;
 cute de locomoţie, provocate de mişcările pe care le suportă pielea.
Cele structurale, sunt fine şi se întretaie formând cadrilajul haşurat. Între aceste
cute structurale există unele mai groase; sunt congenitale: cute interfesiere, mamare.
Cutele de locomoţie sunt mai adânci şi se formează în jurul articulaţiilor şi
muşchilor, prin flexia şi extensia lor, ele fiind perpendiculare pe direcţia de mişcare, sau
transversale.
Proeminenţele sunt de 2 feluri:
 tranzitorii
 permanente
Proeminenţele tranzitorii sunt condiţionate de diverşi factori interni şi externi,
producându-se pe cale reflexă, prin contracţia muşchiului erector.
Proeminenţele permanente se găsesc la nivelul articulaţiilor şi rofeurilor şi aici o
categorie aparte de proeminenţe este formată de crestele intercapilare separate prin
şanţuri interpapilare, localizate pe pulpele degetelor şi având o dispoziţie particulară,
unică, ce se menţine de la naştere la moarte şi constituie amprente.
Funcţiile pielii
 protejează organismul de agresiunile mediului extern;
 constituie o barieră faţă de invazia microorganismelor;
 ajută la reglarea temperaturii corpului;
 participă prin transpiraţie la excreţie apei şi a variaţilor produşi de catabolism;
 este cel mai întins organ de simţ pentru recepţionarea stimulilor tactili, termici,
dureroşi;
Prin expunere la ultraviolete, în piele se produc vitamine D, cu rol antirahitic
Protecţia poate fi mecanică şi chimică. Cea mecanică se datorează atât cheratinei
cât şi grăsimii din stratul cornos al epidermului, precum şi fibrelor colagene şi elastice din
derm.
Pielea poate opune rezistenţă foarte extinsă când acestea tind să o deformeze. Se
poate întinde şi în funcţie de diferitele poziţii pe care le ia corpul în mişcare.
Protecţia chimică se realizează datorită conţinutului în grăsimi al stratului cornos
care asigură impermeabilitatea pielii faţă de apă, substanţe acide şi alcaline slabe.
Protecţia acidă a pielii cu Ph=5,5, îi conferă o rezistenţă faţă de microorganisme (barieră
biologică).
Pielea se comportă ca un intermediar al schimburilor de căldură dintre organism şi
mediu. Frigul produce vasoconstricţie, care împiedică o pierdere de căldură, în timp ce
căldura produce vasodilataţie, care excită secreţia sudoripară. Sudoarea se elimină pe
suprafaţa pielii în cantitate mai mare, unde prin evaporate produce o răcire a organismului.
În condiţii de hipertermie se poate elimina o cantitate foarte mare de sudoare (10 l.).
Pierderea de căldură prin piele se face prin radiaţie, convecţie, conducţie şi
evaporare. Fenomenul de termoreglare este controlat prin 2 centri care se găsesc în
hipotalamus, iar receptorii de la nivelul pielii sunt pentru frig - organitele Krauss, iar pentru
cald - corpusculii Rufini.
Pielea poate recepţiona următoarele feluri de senzaţii:
 tactilă, inclusiv mecanorecepţia;
 dureroasă, inclusiv arsura şi pruritul;
Toate se reunesc sub numele de algorecepţie şi recepţionează senzaţia termică de
frig şi cald.
Receptorii care se găsesc în piele pentru simţul tactil sunt terminaţii nervoase
libere, corpusculii Pacini, Rufini, discurile Merkel. S-a demonstrat că "pe 1 cm.2 de
suprafaţă cutanată, se găsesc 100-200 puncte dureroase, 25 puncte sensibile la presiune,
12-13 sensibile la frig şi 1-2 la cald" (Niculescu, C.T. Ş.a., 2009).
Cele mai multe puncte sensibile la presiune se află pe vârful degetelor, palme, tălpi
şi vârful limbii.
Pielea captează oxigenul atmosferic şi elimină bioxidul de carbon produs al
metabolismului celulelor respective.
Pielea este o cale de introducere a medicamentelor şi produselor cosmetice.
Absorbţia substanţelor se face prin orificiile pilosebacee şi sudoripare; în general, soluţiile
apoase pătrund mai repede decât grăsimile. Există 2 metode de pătrundere:
prin îmbibare lentă şi aplicaţie simplă timp de 2-5 ore. Penetraţia este mai mare şi mai
profundă, cu cât substanţa este mai fluidă prin fricţiune 5-10 minute. Absorbţia este
condiţionată de vâscozitatea substanţei.
Anatomia pielii
Pielea se compune din trei straturi: hipoderm, derm şi epiderm.
Epidermul este stratul periferic şi este alcătuit din periteliu pavimentos stratificat.
Celulele epidermului sunt aşezate în 6 straturi:
 membrana bazală - pe ea se găseşte stratul bazal germinativ. Acesta este format
dintr-un singur strat de celule, aşezate paralel - keratinocite. Tot aici se găsesc şi
pigmenţi de melanină care dau culoarea pielii;
 stratul filamentos (strat mucos al lui Malpighi) - format din 6-12 rânduri de celule
poligonale; celulele mai tinere împing spre suprafaţă celulele mai bătrâne;
 stratul granulos - format din 1-5 rânduri de celule romboidale, cu marea axă situată
orizontal şi nucleul degenerat. Citoplasma conţine keratohialină;
 stratul lucid - format din celule fuziforme cu nucleu puţin vizibil;
 stratul cornos - format dintr-o suprapunere de celule cornoase, turtite, a căror
grosime variază în funcţie de vârstă, sex, profesie;
 stratul exfoliativ - format din celule cornoase mai bătrâne, care fiind slab unite între
ele, se exfoliază continuu. Acest proces puţin vizibil, se numeşte descuamaţie
fiziologică. Celulele stratului cornos şi exfoliative sunt de fapt celule moarte care
sunt înlocuite continuu prin înlocuire cu noi celule.
Dermul este format din ţesut conjunctiv format din fibrile, celule şi substanţe
fundamentale. Este format din 2 straturi:
 dermul superficial;
 corionul (dermul propriu-zis) - reprezintă 4/5 din grosimea dermului.
Fibrele care compun dermul sunt de 3 feluri: conjunctive, elastice şi reticulate. Ele
se întretaie constituind o reţea în interiorul căreia se mai găsesc celule de diverse tipuri,
vase sanguine, limfatice şi terminaţii nervoase. Odată cu vârsta dermul îşi pierde
elasticitatea şi apar riduri.
Hipodermul este stratul cel mai profund format din ţesut conjunctiv lax în ochiurile
căruia se găsesc celule grăsoase, grupate care constituie paniculul adipos. În hipoderm
33
pătrund uneori glomerulii glandelor sudoripare îşi au locul muşchii pieloşi şi corpusculii
senzitivi.
Figura nr. 13. Structura anatomică a pielii (http://www.nurse-prescriber.co.uk)
Vascularizaţia şi inervaţia pielii

Epidermul este lipsit de vase. El se îmbibă cu plasma provenită din vasele
dermului. Dermul şi hipodermul sunt însă bogat vascularizate.
Există 2 plexuri care comunică între ele, fiecare din ele având o dublă reţea:
arteriorală şi nervoasă şi încă un plex vertical situat perpendicular pe cele două, pe care le
uneşte. Din acest plex vertical pornesc ascendent şi descendent vase şi fibre pentru
foliculii piloşi, glandele sebacee şi sudoripare.
Pielea secondează funcţionalitatea a numeroase organe ale corpului şi prin aceasta
se fundamentează rolul pe care atingerea îl are asupra organismului.
2.2. Atingerea, ca simbol şi importanţa sa în viaţa omului

Atingerea presupune un contact fizic şi este una dintre modalităţile de a obţine
informaţii prin intermediul celor 5 simţuri de care beneficiem.
Jean-Louis Abrassart (1990), cercetător francez care şi-a dedicat mulţi ani studierii
tehnicilor de atingere, afirmă că el priveşte corpul uman ca pe un mister al vieţii şi al
prezenţei omului pe pământ şi îl studiază prin prisma situării sale între poli opuşi (naştere
şi moarte, Cer şi Pământ, întuneric şi lumină), considerând abordarea sa ca o formă de
spiritualitate ancorată în viaţă şi trăită în şi prin corp.
Dacă luăm în consideraţie faptul că pielea, care este un extraordinar organ
senzorial, este considerată de cele mai multe ori ca simplu înveliş al corpului, putem să
afirmăm că atingerea este foarte puţin studiată şi cunoscută, atât din punct de vedere
fiziologic, cât şi al implicaţiilor sale pe plan psihologic şi, de ce nu, chiar şi social.
Ati ngerea şi societatea

În societatea actuală, educaţia susţine funcţiile intelectuale în detrimentul dezvoltării
senzoriale, fiinţa umană fiind astfel privată de contacte corporale corespunzătoare din
punct de vedere cantitativ şi calitativ. Satisfacerea nevoii de contact a corpului uman este
fundamentală pentru dezvoltarea sa corespunzătoare.
Să nu uităm că, în mediul intrauterin, fătul trăieşte într-un univers de percepţii tactile
şi senzaţii corporale care reprezintă singura sa realitate. După naştere, pielea constituie
prima şi singura cale de comunicare. Contactul matern îi conferă nou născutului siguranţă,
îl ajută să descopere mediul extern, îl susţine în trecerea din mediul închis prenatal, la o
nouă etapă în care treptat îşi va defini identitatea.
Atingerea este esenţială pentru dezvoltarea copilului: este o dovadă de dragoste,
de acceptare şi recunoaştere, de atenţie, sentimente necesare pentru a-şi dezvolta simţul
propriei identităţi.
Mai târziu, încep să apară deja interdicţii. Copiii aud frecvent cuvintele: Nu pune
mâna, Nu atinge! Aceste cuvinte limitează sau chiar stopează definitiv dorinţa lor de
explorare, gustul aventurii şi al cunoaşterii noului, plăcerea contactului, senzualitatea,
apărând treptat o mulţime de gesturi reţinute, greşite sau stereotipe în relaţiile sociale,
afective sau sexuale. Şi asta cu atât mai mult cu cât aceste interdicţii s-au fixat mai bine în
subconştient. Lipsa contactelor corporale şi, mai ales, diminuarea importanţei acordate
dezvoltării senzoriale, face ca, în timp, omul să se închidă în sine, să-şi diminueze mult
sau chiar să îşi piardă capacitatea de a comunica cu sine şi cu cei din jur. Din nefericire,
simţului tactil i se acordă o importanţă mult mai mică decât celorlalte simţuri.
Din punct de vedere social, atingerea presupune o apropiere, o anumită intimitate,
pe când privirea, de exemplu, implică o oarecare distanţă faţă de cei din jur sau anumite
evenimente. Statisticile arată că "insuficienţa contactelor corporale, poate fi un factor de
risc în boli grave, izolarea şi singurătatea fiind înregistrate în aproximativ 30% din cazuri"
(Anzieu, D., 1984).
Ati ngerea – sti mula re se nzorială

Embriologia ne demonstrează că pielea şi sistemul nervos provin din acelaşi strat
embrionar – ectoderma şi în viaţa intra-uterină se diferenţiază înaintea altor sisteme
senzoriale. Faptul că epiderma conţine un număr impresionant de terminaţii nervoase
(aproximativ 720.000), face din piele organul senzorial cel mai important, ea fiind
considerată de unii autori ca un sistem nervos în contact direct cu exteriorul (J-L.
Abrassant, 1990).
Studiind repartiţia fibrelor nervoase care părăsesc măduva spinării, se pot decela
segmente din corp inervate de aceleaşi fibre senzitive, numite dermatoame şi în care
legătura funcţionează de la exterior până la nivelul organelor interne. De aceea, orice
contact fizic se repercutează asupra funcţionării întregului organism; stimulările tactile
jucând un rol esenţial în dezvoltarea fizică şi psihică a copilului, prin facilitarea achiziţiei de
noi funcţii (ca mersul, de exemplu), activarea sistemului hormonal, reglarea excreţiei,
întărirea sistemului imunitar. Copiii lipsiţi de contacte corporale prezintă tulburări ale
dezvoltării somatice, perturbări ale unor funcţii şi probleme de adaptare socială.
Ati ngere şi maturitate afectivă

În societatea actuală, atingerea este rezervată persoanelor pe care le cunoaştem
foarte bine şi le acceptăm în imediata noastră apropiere şi/sau pentru anumite situaţii
stabilite şi acceptate convenţional: atingerea maternă, relaţii sexuale, strângerea de mână
în relaţiile sociale, gesturi de consolare etc. De cele mai multe ori şi aceste gesturi permise
devin stereotipe, stângace, datorită unor reţineri. Şi atunci, se pune întrebarea, este cu
adevărat vorba despre un contact în aceste situaţii?
Atingerea fiind o dovadă de dragoste, recunoaştere şi acceptare, atenţie, ne este
necesară pentru a ne dezvolta sentimente care să ne faciliteze formarea încrederii în noi
înşine, formarea propriei noastre identităţi şi conştientizarea propriei noastre importanţe în
lume. În legătură cu acest aspect, Didier Anzieu (1984) face o interesantă legătură între
funcţiile fiziologice şi cele psihologice ale pielii.
35
Ati ngere şi t rans misie e nergetică
Pe lângă funcţiile sale fiziologice şi psihologice, prin atingere se realizează şi un
schimb energetic.
Pielea reprezintă limita la care se termină corpul fizic şi unde încep straturile subtile,
nemateriale dar perceptibile. Unii cercetători, studiază atingerea pornind invariabil de la
ipoteza existenţei corpurilor subtile, pe care le regăsim în toate tradiţiile spirituale şi care
explică pe de o parte raporturile care se stabilesc între fizic şi psihic şi cele dintre fiinţa
umană şi mediul său înconjurător, pe de altă parte. Practicile terapeutice tradiţionale, mai
ales cele orientale, vorbesc despre existenţa energiei vitale care circulă în şi în jurul
corpurilor noastre şi despre modul în care atingerea (manuală, mai ales) stimulează
această energie vitală.
Fotografiile Kirilian au reuşit să pună în evidenţă existenţa acestei energii vitale şi
să demonstreze faptul că, în timpul unei atingeri terapeutice, există o transmisie
energetică de la terapeut spre pacientul său.
2.3. Mâna, ca instrument de acţionare în aplicarea masajului

Primele date ale medicinii au fost foarte bogate în detalii semiologice, modalităţi de
examinare a pacienţilor, de palpare sau ascultare nuanţată, subiectul bolnav devenind un
fel de corp semn-semnal.
Începând cu medicina experimentală, am asistat la împărţirea corpului în aparate,
sisteme, ţesuturi, celule, molecule, o împărţire pe specialişti, dar toate axate pe somatic.
Apariţia paraclinicii a degradat sensibilitatea tactilă, vizuală a terapeutului, în profitul
unei relaţii cu pacientul bazată pe constantele biologice interpuse.
În materie de reeducare, specialiştii au fost obligaţi să-şi păstreze abilităţile de
examinare, palpare, contact corporal, ideal alăturate simţului cunoaşterii a ceea ce trebuie
făcut pentru a aborda corpul.
Analizând funcţiile comunicării tactile, Stanley Jones şi Elaine Yarbrough (citaţi de
Dinu, M., 2000), stabilesc cinci categorii:
 "atingeri care transmit emoţii pozitive - sunt atingerile afectuoase, calde;
 atingeri în joacă transmit alte sensuri decât aceleaşi gesturi făcute în mod serios şi
semnifică încurajare, apropiere, solidaritate;
 atingeri de control care vizează dirijarea comportamentului sau atitudinilor
persoanei atinse;
 atingerea rituală;
 atingerea în alt scop decât comunicarea propriu-zisă. Deşi scopul urmărit nu este
comunicarea, în cursul unei atingeri de acest fel se transmit şi informaţii afective,
întrucât contactul fizic comportă întotdeauna şi manifestarea unui sentiment, fie
pozitiv (afecţiune), fie negativ (ostilitate manifestată sau ascunsă)".
Specificitatea relaţiei care se stabileşte între cel care aplică masajul şi cel care
beneficiază de el este dată tocmai de particularităţile care derivă din folosirea atingerii
manuale.
Privit din punctul de vedere al acestei relaţii, masajul este un simbol care evocă
gestul consolator părintesc. Ceea ce literatura de specialitate descrie ca efect psihologic al
masajului este insuficient pentru a explica profundele modificări în starea pacientului pe
care acest mijloc bine folosit le poate determina. Învelişul cutanat culege toate mesajele
de contact, căldură şi prezenţă, stabilindu-se astfel o comunicare asemănătoare aceleia
existente în stadiul de sugar. El reactualizează prin simboluri şi senzaţiile cutanate o serie
de situaţii primare vechi, evocând pe plan inconştient sentimentul de confort, siguranţă,
protecţie.
Mâna celui care aplică masajul realizează o legătură între corpul său şi cel al
subiectului, o simbioză care concretizează relaţia pe plan fizic, realizându-se o comunicare
profundă, dincolo de limbajul verbal. Mâna care mângâie, palpează, presează, relaxează
corpul îndurerat, recunoaşte zonele sensibile şi descoperă punctele dureroase, face ca
subiectul să renunţe la izolarea în sine, să comunice şi contribuie la înţelegerea,
recunoaşterea şi acceptarea propriului corp, acum afectat. Înţelegerea suferinţei cu
ajutorul mâinii este mai profundă decât folosind alte căi.
Unele surse bibliografice (de ex. Larousse Medical) consacră tehnicilor de masaj
ilustraţii în maniera iluminism naiv, în care subiectul culcat este reprezentat de o femeie
dominată de un terapeut viril care stă în picioare. În general, se vede în această
identificare a situaţiei subiectului, o stare de dependenţă a femeii, mai degrabă decât o
simplă convenţie grafică (psihologii consultaţi în această problemă, nu lărgesc decât foarte
puţin optica asimilând masajul unei tehnici hipnotice, inductive, cu urmări mai mult
regresive decât dinamizatoare); cei doi protagonişti sunt vii, dar situaţia este foarte
ierarhizată şi pentru noi foarte nesatisfăcătoare, în măsura în care nu ţine cont de scopul
dialectic care dictează adaptarea continuă a masajului.
"A reduce masajul la o simplă tehnică standard, uniform aplicată pe un model
standard, înseamnă a priva această terapie de bogăţiile sale majore: calitatea unei relaţii
interpersonale activatoare. Această atitudine ar însemna o cunoaştere greşită a unei
situaţii intersubiective care nu poate fi nicidecum asimilabilă actului în sens unic, de la cel
ce dă la cel ce primeşte, de la un subiect care acţionează la un obiect acţionat. Acest tip
de raport lucrător - lucrat conduce la structurarea concepţiei masajului recital, un fel de
monolog tehnic, în care contează mai puţin ca el să fie primit într-un anumit mod" (Mârza,
D., 1996).
Chiar şi pe măsura cunoaşterii efectelor masajului asupra organismului, pornind de
la intenţia, în fond, lăudabilă de a fonda ştiinţific o tehnică cu punct de plecare empiric, i s-
au trasat limite abuziv restrictive, ceea ce a minimizat participarea pacientului. Iniţial,
descoperirea efectelor hemodinamice ale masajului a condus la apariţia concepţiei
pacientul - sediu al proceselor vasculare, zonă geometrică inertă şi perfect determinată.
Acestei concepţii i se poate opune argumentarea că între stimularea mecanică şi
adaptarea vasculară se interpune eliberarea mediatorilor chimici, că aceştia dirijând
vasodilataţia produc o trăire nouă (senzaţia de căldură, de exemplu) şi pun, prin aceasta,
baze noi pentru o componentă somatică diferită.
Pe planul activităţii fibrilare, toate tehnicile de masaj produc stimularea locală a unei
foarte bogate reţele de receptori periferici, rezultând inevitabil o variaţie a formulei tonice
sub forma adaptării posturale, a facilitării cinetice, a bombardamentului gama a aparatului
efector. Aceasta, bineînţeles că nu are efectul unei mişcări de gimnastică tradiţională, dar
oare putem asimila aceste reacţii pasivităţii? Această atitudine ar însemna să limităm
conceptul de mişcare la nivelul organelor, să ignorăm deliberat activitatea fibrilară şi chiar
celulară cu mecanismele lor de adaptare.
Conştient sau nu, pacientul răspunde gestului de masaj şi se supune unui foarte
mare număr de activităţi de adaptare sau de anulare a tensiunilor. Pornind de la planul
muscular, masajul activează reactivitatea ansamblului sistemului nervos; stimulările
periferice stabilesc un dialog continuu cu centrii superiori, fenomen cu atât mai remarcabil
cu cât este mai diferenţiat calitativ. Posibilitatea de triere a aferenţelor dovedeşte deja o
activitate de organizare, de structurare, fapt subliniat şi de Dolto (1976), care afirmă:
"Ceea ce este extraordinar este că receptorii au o conştiinţă naivă şi eficientă; ei sunt
capabili să frâneze mesajele care nu sunt acceptate sau dorite de către centrii superiori".
Trăirea masajului presupune deci din partea subiectului (nu a obiectului) o reacţie
care se situează în vârful ierarhic al reglării nervoase şi urmăreşte o reintegrare a imaginii
corporale perturbate.
37
Aşa cum un cuvânt, o imagine poate da de gândit, tot aşa contactul mâinii poate da
viaţă, contribuind la conştientizarea zonelor masate. Acest aspect restructurant se opune
dogmei masajului - terapie pasivă: corpul prelucrat pe zone resimte influenţe în ansamblul
său, existenţa unor zone afectate, care tratate se recuperează şi se reintegrează, toate
acestea nu pot fi introduse de către maseur în corpul pasiv al subiectului, rezolvarea
constând în însăşi răspunsul obţinut ca urmare a acţiunilor întreprinse de către terapeut.
În timpul masajului se realizează un dialog infraverbal real în care cei doi
protagonişti sunt implicaţi în paralel, la fel de activ. Fie că urmăreşte obţinerea unor
informaţii sau actul terapeutic, gestul palpator nu are sens decât în funcţie de răspunsul
dat, suscitând la rândul său un nou demers, într-un feed-back continuu. Inteligenţa,
afectivitatea şi chiar emotivitatea fiecăruia dintre interlocutori, ţes pânza de fond a acestei
situaţii de schimb, cordială şi care nu este sub nici o formă un monolog şi care ar putea da
date eronate în cazul izolării unui element pe motivul analizei. Acest caracter de dialog,
necesitatea unei adaptări continui, presupune o anumită calitate a palpării, deci un
examen practic permanent, constant al subiectului. Trebuie subliniat că "necesitatea
continuităţii explorării, indispensabilă adaptării corecte a gestului terapeutic, condamnă
irevocabil manevrele stereotipe, executate orbeşte şi dovedesc valoarea prezenţei,
atenţiei permanente, a conştiinţei actului" (Mârza, D., 1998).
Dialogul masat - maseur se dezvoltă într-o lume a semnelor ilustrate de punctele şi
zonele de masat, unele dintre ele justificându-se printr-un substrat anatomo-fiziologic
(punctul de emergenţă, zona de inserţie etc.), altele pretându-se mai greu la analiza
raţională a efectelor (rotaţie în sens orar şi antiorar).
În cadrul stabilirii acestui dialog, primul demers, pentru care pledăm ca o condiţie
neapărat necesară, este examinarea subiectului în vederea efectuării masajului. Acest
examen nu are scop de diagnostic, ci este un bilanţ care serveşte continuu ca punct de
referinţă pentru a judeca starea subiectului. În afara interogatoriului şi inspecţiei vizuale,
care aduc date necesare atât bilanţului iniţial cât şi celui permanent, palparea rămâne
totuşi elementul de bază, prin care se pot obţine cele mai multe şi mai relevante date în
ceea ce priveşte starea subiectului. "Între palparea exploratorie şi atingerea terapeutică nu
trebuie să existe discontinuitate, examenul desfăşurându-se practic pe toată perioada unei
şedinţe şi în fiecare şedinţă şi fiind, de fapt, un permanent dialog infraverbal între subiect
şi maseur prin care fiecare comunică cu celălalt, prin modul în care acţionează sau
reacţionează" (Mârza, D., 2000).
Din diverse motive, uneori foarte profunde, care evocă o amintire neplăcută sau
care dovedesc o nevroză fobică, unii subiecţi nu suportă masajul manual. În aceste cazuri
poate fi folosită aparatura specifică. Şi maseurul poate întâmpina unele dificultăţi de
adaptare la unele tipuri de epidermă. Dacă, după mai multe tentative, repulsia persistă
este preferabil să se renunţe la masaj sau să se ceară intervenţia unui alt maseur. Şedinţa
de masaj nu trebuie sub nici o formă să fie simţită ca o obligaţie penibilă nici de către
subiect, nici de către maseur.
2.4. Efectele generale ale masajului asupra organismului şi a

structurilor sale
Efectele obţinute prin aplicarea masajului, pot fi clasificate astfel (Mârza, D., 2002):
 "directe, atunci când acţiunea masajului se exercită nemijlocit asupra pielii şi
ţesuturilor de la suprafaţa corpului;
 indirecte, atunci când acţiunea masajului se transmite în profunzime, la o oarecare
distanţă de locul pe care se aplică;
 mecanice, care se produc sub acţiunea mecanică a procedeelor şi tehnicilor de
masaj şi constau în schimbările fizice de tensiune din ţesuturi şi a modificărilor în
concentraţia umorilor;
 reflexe, care rezultă din efectele fiziologice ale masajului şi din schimbările produse
de acestea în sistemul hormonal şi nervos;
 parţiale, care corespund unor acţiuni locale, reduse ca întindere şi intensitate;
 generale, care se produc în urma unor acţiuni complexe, întinse ca suprafaţă şi
pătrunzătoare ca profunzime;
 imediate, care sunt strâns legate de natura, durata, tehnica şi intensitatea
procedeului folosit, precum şi de natura, sensibilitatea şi întinderea ţesuturilor
masate; se produc rapid şi ţin tot timpul cât durează acţiunea masajului, dar scad şi
dispar repede după ce acesta a încetat;
 tardive, care constau în reacţii lente, ce se produc încet, în mod secundar, fie în
regiunea masată, fie în profunzime sau la distanţă; apar abia după încetarea
acţiunii mecanice, se menţin un timp mai îndelungat şi dispar lent;
 stimulatoare (excitante), care constau în activarea, intensificarea şi grăbirea unor
procese sau fenomene;
 relaxatoare (calmante), care constau în încetinirea, reducerea intensităţii sau chiar
oprirea unor procese sau fenomene".
În practică, efectele masajului sunt greu de localizat precis, pentru că indiferent de
mărimea suprafeţei prelucrate, ele se extind şi se răsfrâng asupra întregului organism.
Cele mai evidente şi mai uşor de urmărit sunt efectele masajului asupra ţesuturilor
şi organelor de la suprafaţa corpului; mai greu de urmărit şi de controlat sunt efectele
masajului asupra ţesuturilor şi organelor profunde şi asupra marilor funcţiuni ale
organismului.
Indiferent de procedeul / tehnica la care ne referim, efectele se obţin pe două căi:
una mecanică (directă) şi una reflexă (indirectă)
Efectele obţinute pe cale mecanică sunt rezultatul schimbărilor fizice ale tensiunii
din ţesuturi şi se obţin ca urmare a aplicării tuturor procedeelor şi tehnicilor, care produc
modificări în concentraţia umorilor (Ionescu, A., 1992).
Efectele reflexe se realizează prin excitarea terminaţiilor nervoase de la periferia
corpului, prin stimularea receptorilor (extero-, intero- şi proprioceptori), care declanşează o
serie de reacţii fiziologice, biochimice etc. cu efect asupra circulaţiei, nutriţiei, excreţiei,
sensibilităţii ş.a.m.d., prin mecanisme foarte complexe a căror intensitate este condiţionată
şi de tehnica folosită în cadrul fiecărui procedeu (Ionescu, A., 1992).
39
Figura nr. 14. Zonele metamerice şi reflexogene ale organismului (vedere laterală,
anterioară şi posterioară) (Ionescu, A., 1992)
Efectele masajului asupra pielii

Pielea acoperă întreaga suprafaţă a corpului, adaptându-se perfect la relieful
formaţiunilor anatomice pe care le acoperă. Acest ţesut, a cărui suprafaţă măsoară, la
adultul de talie medie, între 1,5 şi 2 m.p., constituie un organ bine definit, cu funcţii proprii
destul de complexe şi de mare importanţă pentru organism.
Principalele funcţii ale pielii sunt cele de protecţie, de termoreglare, de excreţie şi
de respiraţie; se poate adăuga şi funcţia endocrină (mai puţin studiată) şi cea de sediu al
unui răspândit sistem de exteroceptori şi proprioceptori, dispuşi în mare număr în straturile
şi formaţiunile pielii.
Efecte directe (mecanice):
 îmbunătăţirea calităţilor fizice ale pielii, a consistenţei şi legăturilor cu straturile
profunde, a elasticităţii şi mobilităţii;
 îndepărtarea celulelor cornoase pe cale de descuamare şi curăţarea pielii de alte
impurităţi, stimulând creşterea celulelor tinere;
 deschiderea canalelor de excreţie ale glandelor, favorizând eliminarea produşilor de
excreţie;
 păstrarea echilibrului dintre circulaţia periferică şi cea profundă, intervenind în
reglarea dinamicii circulatorii a organismului;
 prin activarea circulaţiei se influenţează schimburile nutritive (în sensul îmbunătăţirii
lor), contribuind astfel la stimularea nutriţiei pielii, prevenirea atrofiei şi atoniei,
regenerarea celulelor;
Efecte indirecte (reflexe):
 influenţarea circulaţiei şi a metabolismului, contribuind la îmbunătăţirea funcţiei de
termoreglare; stimularea producerii unor substanţe hormonale cu puternică acţiune
vasomotoare a căror acţiune este reglată prin intermediul sistemului nervos
vegetativ;
 prin procedee şi tehnici de masaj aplicate pe zone sau segmente cutanate
(dermatoame) bine delimitate (corespunzătoare unor ţesuturi şi organe inervate pe
acelaşi segment nervos metameric al măduvei spinării), putem influenţa în sens
fiziologic sau curativo-profilactic, ţesuturile şi organele profunde.
Efectele masajului asupra ţesutului conjunctiv

Ţesuturile subcutanate, sunt formate din celule şi fibre dispuse în straturi mai mult
sau mai puţin voluminoase; aceste straturi sunt străbătute de foarte numeroase vase de
sânge şi limfă, precum şi de o vastă reţea de ramificaţii nervoase. Acest ţesut are un rol
important în întreţinerea formei şi reliefurilor corpului, în favorizarea funcţiunilor de sprijin şi
mişcare, în protecţia organismului împotriva unor agenţi patogeni, în regenerarea
ţesuturilor şi vindecarea lor după leziuni traumatice, operatorii, inflamatorii, toxice sau de
altă natură.
Efecte directe (mecanice):
 întreţinerea şi refacerea, la nevoie, a elasticităţii şi supleţei elementelor care
favorizează mişcările corpului;
 dezvoltarea tonusului şi rezistenţei elementelor cu rol de fixare şi protecţie a
ţesuturilor şi organelor;
 reglarea şi menţinerea echilibrului circulator;
 resorbţia şi scăderea depozitelor de ţesut adipos;
Efecte indirecte (reflexe):
 influenţarea circulaţiei sângelui şi limfei;
 influenţarea schimburilor metabolice, a excreţiei, a funcţiilor hormonale, stimularea
reacţiilor neurovegetative;
 stimularea proceselor de vindecare în cazul unor îmbolnăviri, a unor procese de
atrofie şi degenerescenţă sau a leziunilor cu sau fără pierdere de substanţă, ştiut
fiind faptul că în ţesutul conjunctiv se elaborează mijloacele de apărare;
 influenţarea favorabilă a evoluţiei spre vindecare a organelor suferinde.
Efectele masajului asupra elementelor aparatului locomotor

Muşchii reprezintă, din punct de vedere cantitativ, cea mai mare parte a ţesuturilor
moi ale corpului; prin masajul aplicat asupra musculaturii scheletice, se poate influenţa
întreg organismul. Muşchii fiind sediul unor laborioase procese fizice şi chimice,
metabolice şi energetice, acestea pot fi, mai mult sau mai puţin, stimulate sau încetinite
prin aplicarea masajului şi a tehnicilor complementare, a căror efecte la acest nivel, ar
putea fi sintetizate astfel:
 îmbunătăţirea proprietăţilor funcţionale ale muşchilor prin creşterea excitabilităţii,
conductibilităţii şi contractilităţii lor, prin masajul clasic stimulativ;
 îmbunătăţirea elasticităţii musculare;
 relaxarea musculară, folosind masajul clasic relaxator;
 stimularea impulsului motor şi creşterea capacităţii de contracţie a muşchiului, prin
excitarea nervilor motori;
 activarea circulaţiei, lărgirea capilarelor existente şi deschiderea unor capilare de
rezervă, creşterea debitului sanguin local, accelerarea curentului de limfă, prin
masaj clasic stimulativ;
 intensificarea proceselor metabolice din muşchi, fie pentru a produce energia
necesară desfăşurării efortului fizic, fie pentru a reface rezervele de glicogen,
contribuind astfel la refacerea capacităţii de efort şi la prevenirea şi combaterea
oboselii musculare;
Tendoanele şi tecile tendinoase au un important rol static şi dinamic, integritatea lor
fiind deosebit de importantă; sunt adesea sediul unor traumatisme (mai mici sau mai mari,
dar la fel de importante, deoarece netratate la timp pot conduce la traumatisme grave).
Masajul tendoanelor şi tecilor tendinoase, al fasciilor, aponevrozelor şi formaţiunilor
fibroase dintre muşchi şi organe, se execută în acelaşi timp cu masajul muşchilor, date
fiind strânsele legături anatomice şi funcţionale dintre acestea. Având în vedere acest
lucru, efectele masajului asupra acestor elemente se încadrează în schema prezentată
anterior, referitor la efectele masajului asupra muşchilor.
Articulaţiile. În jurul unor articulaţii nu se găsesc decât pielea şi straturi subţiri de
ţesut conjunctiv prin care trec vase, nervi şi tendoane; altele sunt acoperite cu straturi
41
groase de ţesuturi diferite: muşchi, tendoane, pungi seroase, ţesut conjunctiv sau gras;
aceste diferenţieri impun adaptarea tehnicilor folosite. Efectele obţinute prin aplicarea
masajului şi tehnicilor complementare la nivelul ţesuturilor articulare şi periarticulare, sunt:
 activarea circulaţiei şi nutriţiei (efecte circulatorii şi trofice, care se resimt şi asupra
membranei sinoviale) prin masajul clasic articular;
 resorbţia sau împingerea în circulaţia generală a revărsatelor articulare sau a
infiltratelor patologice din ţesuturile periarticulare;
 prevenirea şi combaterea aderenţelor, retracţiilor, redorilor, cicatricilor vicioase,
depozitelor patologice periarticulare;
Oasele beneficiază de efecte circulatorii şi trofice ale masajului, în mod indirect, prin
intermediul ţesuturilor moi care le acoperă şi în care se ramifică reţeaua vasculară şi
nervoasă comună.
Efectele masajului asupra circulaţiei sângelui şi limfei

Acţiunea masajului a fost comparată cu aceea a unei inimi periferice suplimentare.
Efectele masajului clasic asupra circulaţiei au fost explicate prin acţiunea mecanică
a procedeelor lor. Aplicate pe corpul viu, procedeele de masaj au o acţiune comparabilă
cu cea a unei pompe aspiro-refulante. Prin presiune şi comprimarea vaselor, sângele este
împins de la periferie spre inimă, acesta nemaiputându-se întoarce din cauza existenţei pe
traiectul vaselor a unor valvule, care asigură sensul unic al circulaţiei. După
decomprimare, vasele revin la calibrul lor anterior, datorită elasticităţii propriilor pereţi şi a
ţesuturilor înconjurătoare. În această fază, sângele de la periferie este aspirat în vase,
pentru a fi din nou împins spre cord prin repetarea procedeelor.
Acţiunea mecanică a masajului explică, în acelaşi mod, activarea circulaţiei pe căile
limfatice. Limfa din ţesuturi este mobilizată prin procedee şi tehnici mai lente şi de
intensitatea scăzută (efleuraj sacadat).
Aplicând procedee şi tehnici mai profunde, cu mai multă vigoare şi mai
pătrunzătoare, se influenţează circulaţia profundă din muşchi şi organe.
Efectele de durată sau la distanţă, sunt atribuite unor mecanisme reflexe de natură
complexă, hormonală şi nervoasă, prin declanşarea unei serii de reacţii în sistemul de
reglare biochimică şi nervoasă a circulaţiei.
Sintetizând, efectele masajului asupra circulaţiei ar putea fi prezentate astfel:
 accelerarea circulaţiei sângelui şi limfei din vene şi capilare, prin folosirea masajului
clasic în scop circulator;
 diminuarea congestiilor şi stazelor din ţesuturi şi organe, prin golirea mai activă a
lichidelor din vasele limfatice şi din spaţiile intercelulare;
 uşurarea muncii cordului prin facilitarea circulaţiei în artere, ca urmare a aplicării
masajului clasic în scop circulator;
 exercitarea mecanică a pereţilor vaselor (gimnastică a vaselor), prin acţiunea
procedeelor de masaj, conduce la obţinerea unor efecte benefice şi asupra
aparatului circulator;
 conţinutul vaselor de sânge, prezintă unele modificări, cum ar fi creşterea uşoară a
numărului de globule roşii şi albe şi creşterea cantităţii de hemoglobină (aceste
modificări explicându-se prin stimularea reflexă a organelor hematopoietice şi prin
mobilizarea sângelui din organele în care se află în rezervă), ca urmare a efectelor
reflexe ale tuturor procedeelor de masaj;
 influenţarea secreţiilor hormonale din piele şi ţesutul conjunctiv subcutanat, precum
şi acţiunea sistemului nervos vegetativ cu rol vasodilatator se explică prin faptul că
în afara mecanismelor hiperemice locale, procedeele aplicate contribuie, prin
mecanisme derivative, la reglarea circulaţiei sângelui în întreg organismul, putând fi
folosit la nevoie în echilibrarea circulaţiei superficiale şi profunde. Aceste influenţe
au la bază efectele reflexe ale tuturor procedeelor de masaj.
Efectele masajului asupra sistemului nervos
Masajul este definit astăzi ca "arta de a produce reflexe de intensitate dorită într-o
anumită zonă bine delimitată a corpului" (Maxwell-Hudson, C., 2001). Este vorba
îndeosebi despre efectele reflexe ale masajului aplicate pe segmentele reflexogene ale
pielii. Procedeele şi tehnicile de masaj acţionează diferenţiat asupra terminaţiilor nervoase
periferice: executate lent şi uşor, produc efecte liniştitoare; executate într-un ritm viu,
produc efecte stimulatoare.
Procedeele de masaj clasic determină în organism reacţii fiziologice,
corespunzătoare, pe de o parte, naturii şi funcţiunilor ţesutului sau organului masat, iar pe
de altă parte, intensităţii şi duratei procedeului aplicat, reacţii care se produc mai ales prin
intermediul sistemului nervos. Acţiunea procedeelor şi tehnicilor de masaj excită
terminaţiile aparatului exteroceptor cutanat şi subcutanat, precum şi ale aparatului
proprioceptor din muşchi, tendoane şi articulaţii, care le transmit centrilor nervoşi şi apoi,
pe cale reflexă, se răsfrâng asupra diverselor funcţiuni ale ţesuturilor şi organelor.
În concluzie, efectele masajului asupra sistemului nervos, ar putea fi sintetizate
astfel:
 activarea funcţiilor ţesuturilor şi organelor, mărirea sensibilităţii, conductibilităţii şi
reactivităţii nervilor, prin aplicarea procedeelor şi tehnicilor de masaj stimulative;
 încetinirea funcţiilor ţesuturilor şi organelor, diminuarea sau inhibarea sensibilităţii,
conductibilităţii şi reactivităţii nervilor, prin aplicarea procedeelor şi tehnicilor de
masaj relaxatoare, din cadrul masajului clasic;
 determinarea unor reacţii complexe, nu numai în domeniul senzitiv, cât şi în cel
motor şi trofic, sub influenţa tuturor procedeelor şi tehnicilor de masaj care
determină o echilibrare a circulaţiei energetice şi reechilibrare neurovegetativă;
 determinarea unor efecte subiective, care se traduc printr-o senzaţie de bună
dispoziţie, energie şi iniţiativă (în cazul masajului stimulator) şi printr-o stare de
relaxare, destindere şi deconectare (în cazul masajului relaxator), aceste efecte
psihice depinzând atât de metodele şi tehnicile aplicate, cât mai ales de reflexele
vegetative realizate prin folosirea tuturor procedeelor şi tehnicilor de masaj.
Rezumat
Pielea fiind mediul care se interpune între mâna terapeutului şi organismul
pacientului, este prima structură care reacţionează la aplicarea procedeelor şi tehnicilor de
masaj. Din acest motiv, cunoaşterea particularităţilor anatomice şi fiziologice, a funcţiilor şi
a modului în care aceasta poate să reacţioneze, sunt aspecte importante pe care un viitor
specialist trebuie să le cunoască.
Contactul direct cu suprafaţa cutanată a unui organism viu poate să aibă şi alte
beneficii, în afara reacţiilor fiziologice propriu-zise, beneficii care se răsfrâng asupra sferei
sociale, a stimulării senzoriale, a maturizării afective şi a transmisiilor energetice, cu rol
deosebit în dezvoltarea corectă şi armonioasă a fiinţei umane.
Nu trebuie uitat că, principalul instrument cu care acţionează cei care aplică
masajul este mâna; cu ajutorul acesteia se pot regla mult mai uşor intervenţiile în funcţie
de nevoile reale ale organismului beneficiarului, iar pe parcursul aplicării masajului se
produce o reală şi foarte utilă comunicare între mâna celui care aplică masajul şi
organismul beneficiarului.
Fiecare procedeu şi tehnică de masaj are anumite efecte şi, cu atât mai mult, toate
procedeele şi tehnicile de masaj obţin anumite efecte specifice asupra diverselor structuri
ale organismului. Cunoaşterea acestora este foarte importantă, tocmai pentru a putea
regla corect intervenţia în funcţie de nevoile reale ale fiecărei structuri şi ale organismului
în întregime.
43
Bibliografie
1. ANZIEU, D., 1984, Le double interdit du toucher, Nouvelle revue du psychanalise, nr.
29, Paris
2. BISHOP, B., 1980, Pain: its physiology and rationale for management. Part I:
Neuroanatomical substrate of pain, Phys. Ther., London
3. CHAITOW, L., 1983, La masoterapia neuro-musculare, Como, Edizioni di red. Studio
redazionale, Milano
4. CHRESTIAN, R., 1969, Physiologie du massage, Cinésiologie, nr. 34, Lyon
d’enseignement post-scolaire et documentation technique, Maloine S.A. éditeur, Paris
6. COLECŢIA REVISTEI KINÉSITHÉRAPIE SCIENTI-FIQUE, (1994-2011) revue éditée
7. CRISTEA, I., 1996, Terapia durerii, Edit. Medicală, Bucureşti
8. DINU, M., 2000, Comunicarea, repere fundamentale, ed. A II-a, Edit. Algos, Bucureşti
9. DOLTO, B., 1976, Le corps entre les mains, Maloine édit, Paris
10. DOLTO, F., 1984, L’image inconsciete du corps, Seuil, Paris
11. DRĂGAN, I., PETRESCU, O., 1993, Masaj - automasaj, EDITIS, Bucureşti
12. DRĂGAN, I. şi colab., 1995, Masaj, automasaj, refacere, recuperare, Editura Cucuteni,
Bucureşti
13. IONESCU, A., 1992, Masajul (procedee tehnice, metode, efecte, aplicaţii în sport),
Editura All, Bucureşti
14. JODELET, D., 1998, Corpul, persoana şi celălalt, În Psihologia socială a relaţiilor cu
celălalt, MOSCOVICI, S. (coord.), Psihologia socială a relaţiilor cu celălalt, Edit.
Polirom, Iaşi
15. MÂRZA, D., (coord.), 2001, Eficienţa masajului asociat cu o serie de metode
complementare în combaterea stresului psihic – Revista română de kinetoterapie, nr.
10, Oradea
16. MÂRZA, D., 2000, Aspecte particulare ale relaţiei kinetoterapeut - pacient - Volumul
Sesiunii Jubiliare Pro patria est ludere dum videmur, Cluj-Napoca
17. MÂRZA, D., 2000-2003, Depistarea agenţilor stresori specifici la studenţi şi stabilirea
celor mai eficiente măsuri de combatere a efectelor lor, Raport cercetare, Universitatea
din Bacău
18. MÂRZA, D., 1996, Masajul ca mod de comunicare infraverbală, volumul Sesiunii
omagiale A XXXV-a aniversare a Universităţii din Bacău
19. MÂRZA, D., 2002, Masajul terapeutic, Edit. Plumb, Bacău
20. MÂRZA, D., 2005, Masaj antistres, Edit. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
21. MÂRZA, D., 1998, Relaţia terapeut - pacient analizată prin prisma mijloacelor de bază
ale kinetoterapiei – Volumul Conferinţei Internaţionale Educaţia Fizică şi Sportul în
perspectiva mileniului al III-lea, Bacău
22. MAXWELL-HUDSON, C., 2001, Guide to massage, DK Publishing, London
23. NICULESCU, C.T. ş.a., 2009, Anatomia şi fiziologia omului – compendiu, Edit. Corint,
Bucureşti
24. PORTER, A., 1985, Le massage, Edit. Robert Laffont, Paris
25. ROTTER, I.B., 1966, Generalized expectancies for internal versus external control of
reinforcement, Psychological Monograf. General and Applied, London
26. RUFFIER, R., 1974, Traité de massage hygiénique, sportif et medical, Editions
Dangles 38, Paris
27. SAMUEL J., 1974, Le massage, Encyclopedie Medico-Chirurgicale, vol. I, nr. 5, Paris
28. SIDENCO, E.L., 2003, Masajul în kinetoterapie, Editura Fundaţiei România de mâine,
Bucureşti
29. http://www.nurse-prescriber.co.uk.
Evaluare
1. Printre caracteristicile pielii se numără:

a. greutatea pielii reprezintă aproximativ 3% din greutatea corporală
b. grosimea pielii variază după regiunea corpului, vârstă, sex
c. consistenţa pielii este foarte mare, ea putându-se întinde foarte mult fără a se rupe
2. Printre funcţiile pielii se numără:

a. ajută la păstrarea temperaturii corpului
b. constituie o barieră faţă de invazia microorganismelor
c. este cel mai întins organ de simţ pentru recepţionarea stimulilor tactili, termici,
dureroşi
3. Pielea se compune din următoarele straturi:

a. hipoderm
b. stratul exfoliant
c. epiderm
4. Încercuiţi literele corespunzătoare răspunsurilor corecte:

a. epidermul este bogat în vase de sânge
b. epidermul se îmbibă cu plasma provenită din vasele dermului
c. la nivelul pielii există 2 plexuri care comunică între ele
5. Atingerea:
a. este una dintre modalităţile de a obţine informaţii
b. este esenţială pentru dezvoltarea fiinţei umane
c. poate perturba formarea imaginii de sine
6. În timpul aplicării masajului:

a. corpul subiectului este absolut pasiv
b. corpul subiectului răspunde printr-o serie de reacţii de adaptare
c. se realizează o formă de comunicare între corpul subiectului şi mâna terapeutului
7. Printre categoriile de efecte posibil a fi obţinute prin aplicarea masajului se numără:

a. efecte generale, care se produc în urma unor acţiuni complexe, întinse ca suprafaţă
şi pătrunzătoare ca profunzime
b. efecte directe, care rezultă din efectele fiziologice ale masajului şi din schimbările
produse de acestea în sistemul hormonal şi nervos
c. efecte tardive, care apar abia după încetarea acţiunii mecanice, se menţin un timp
mai îndelungat şi dispar lent
8. Printre efectele masajului asupra pielii se numără.

a. inhibarea producerii unor substanţe hormonale cu puternică acţiune vasomotoare
b. deschiderea canalelor de excreţie ale glandelor, favorizând eliminarea produşilor de
excreţie
c. stimularea nutriţiei pielii, prevenirea atrofiei şi atoniei, regenerarea celulelor
9. Printre efectele masajului asupra muşchilor se numără:

a. încetinirea proceselor metabolice din muşchi
b. îmbunătăţirea elasticităţii musculare
c. îmbunătăţirea proprietăţilor funcţionale ale muşchilor
45
10. Printre efectele masajului asupra ţesutului conjunctiv se numără:
a. resorbţia şi scăderea depozitelor de ţesut adipos
b. scăderea tonusului şi rezistenţei elementelor cu rol de fixare şi protecţie a ţesuturilor
şi organelor
c. influenţarea schimburilor metabolice, a excreţiei, a funcţiilor hormonale, stimularea
reacţiilor neurovegetative
11. Printre efectele masajului asupra articulaţiilor se numără:

a. resorbţia sau împingerea în circulaţia generală a revărsatelor articulare sau a
infiltratelor patologice din ţesuturile periarticulare
b. prevenirea şi combaterea aderenţelor
c. inhibarea circulaţiei şi nutriţiei la nivelul membranei sinoviale
12. Printre efectele masajului asupra circulaţiei se numără:

a. îngreuierea muncii cordului
b. accelerarea circulaţiei sângelui şi limfei din vene şi capilare
c. diminuarea congestiilor şi stazelor din ţesuturi şi organe
13. Printre efectele masajului asupra sistemului nervos se numără:

a. determinarea unor reacţii complexe doar în domeniul senzitiv
b. activarea funcţiilor ţesuturilor şi organelor
c. încetinirea funcţiilor ţesuturilor şi organelor
Capitolul III.
Masajul clasic relaxator
Scop
Cunoaşterea procedeelor şi tehnicilor de masaj care pot fi folosite în scop relaxator,
precum şi a caracteristicilor şi particularităţilor de aplicare a masajului relaxator.
 să selecteze corect procedeele şi tehnicile de masaj pentru a le folosi în scop
relaxator, de combatere a efectelor stresului şi de recuperare postefort
 să cunoască şi să respecte regulile care orientează aplicarea masajului clasic în
scop relaxator
 să-şi formeze abilităţile necesare pentru aplicarea corectă a masajului clasic asupra
diferitelor regiuni ale corpului, pentru a obţine efecte relaxatoare şi de combatere a
oboselii
3.1. Procedeele şi tehnicile masajului clasic relaxator

În decursul timpului, procedeele masajului clasic s-au structurat în procedee
principale (fundamentale) şi procedee secundare (ajutătoare). Dintre acestea le vom
descrie doar pe acelea care pot fi folosite, în anumite condiţii, modulându-le în funcţie de
necesităţi tehnicile, pentru a obţine efecte relaxatoare.
I. Procedee pri ncipale (fundamentale )

Se numesc principale sau fundamentale procedeele care, de regulă, nu pot lipsi din
aplicaţiile mai importante ale masajului. Printre procedeele masajului clasic care pot fi
folosite în scop relaxator se numără:
 netezirea (efleurajul)
 fricţiunea
 frământatul (petrisajul)
 virbaţiile
NETEZIREA (EFLEURAJUL)
Procedeul se adresează, în special, tegumentelor.
Descrierea procedeului. Netezirea constă în alunecări ritmice şi uşoare, aplicate cu
diferite părţi ale mâinilor, cel mai frecvent în sensul circulaţiei de întoarcere, dar şi în alte
sensuri atunci când scopul aplicării masajului nu este cel circulator. Mişcările seamănă cu
mângâierea şi sunt, în realitate, acţiuni de împingere şi tragere a mâinilor, pe suprafeţe
mai mult sau mai puţin întinse ale pielii, cu o anumită apăsare (presiune) şi cu un anumit
ritm, variabil, în funcţie de necesităţi.
Tehnicile netezirii. Tehnicile de netezire care pot fi folosite în scop relaxator pot fi
clasificate din mai multe puncte de vedere:
 din punct de vedere al tehnicii de execuţie:
o neteziri executate cu degetele - folosite pentru suprafeţe mici, tronconice
(degete);
47
o neteziri executate cu faţa palmară sau dorsală a mâinii, cu degetele
apropiate sau depărtate - folosite pentru suprafeţe plane şi întinse;
 din punct de vedere al intensităţii:
o neteziri uşoare, superficiale, când se acţionează numai asupra pielii;
o neteziri de profunzime medie, folosind la nevoie o mână aplicată peste
cealaltă (mână peste mână) - pentru ţesuturile subcutanate;
o neteziri profunde, cu rădăcinile mâinilor, cu marginea lor cubitală sau, chiar,
cu pumnii închişi (cu partea palmară sau cubitală), pentru straturile profunde;
 din punct de vedere al modului cum lucrează mâinile:
o neteziri simultane - cu ambele mâini în acelaşi timp, se aplică, de obicei,
longitudinal, fiind deci foarte lungi, pe toată întinderea regiunii;
 din punct de vedere al sensului de acţionare:
o neteziri longitudinale - în lungimea membrelor, a grupelor de muşchi sau a
vaselor de sânge;
o neteziri transversale;
o neteziri oblice;
o neteziri în cerc, şerpuite sau în zig-zag;
din punct de vedere al lungimii lor:
o neteziri lungi - se aplică longitudinal, pe toată întinderea segmentului sau
regiunii;
o neteziri medii - au, în general, direcţie oblică şi se aplică pe segmentele
membrelor, la spate în regiunea scapulară, torace, abdomen;
 din punct de vedere metodic:
o netezire introductivă (iniţială), cu care se începe şedinţa de masaj; urmăreşte
acomodarea, pregătirea suprafeţei pentru următoarele procedee.
o netezire finală (de încheiere), cu care se termină şedinţa de masaj,
urmărindu-se menţinerea efectului calmant, relaxator;
Foto nr. 1.
Efleuraj executat cu faţa palmară a mâinilor, la nivelul spatelui
 din punct de vedere al specificului regiunii:

o neteziri cu o mână - pe suprafeţele mici;
o neteziri cu ambele mâini - pe suprafeţe mari;
o neteziri "în pieptene" - pe regiunile cu pilozitate crescută;
o neteziri "în brăţară" - pe membre:
o cu ambele mâini la acelaşi nivel, dacă segmentul este gros;
o cu o mână mai sus decât cealaltă, dacă segmentul este subţire;
Foto nr. 2.
Efleuraj în brăţară, executat la nivelul gambei
Indicaţii metodice
Netezirea se asociază cu presiunile (pentru a le creşte efectul în profunzime) şi cu
vibraţiile (întărind acţiunea relaxatoare).
FRICŢIUNEA
Procedeul vizează, în general, ţesutul subcutanat reprezentat de hipoderm şi are
efectul analgezic şi decontracturant cel mai important la acest nivel.
Descrierea procedeului. Fricţiunea constă în presarea ţesuturilor moi subcutanate
pe ţesuturile profunde sau pe un plan dur (osos sau cartilaginos) şi deplasarea lor, în limita
elasticităţii proprii.
Tehnicile fricţiunii care pot fi folosite în scop relaxator sunt:
 din punct de vedere al suprafeţei care se prelucrează:
o fricţiuni cu faţa palmară a degetelor - pe suprafeţe foarte mici;
o fricţiuni cu o mână - pe suprafeţe mici;
o fricţiuni cu marginea cubitală a mâinii – pe suprafeţe mari;
o fricţiuni cu rădăcina mâinii – pe suprafeţe mari;
o fricţiuni cu faţa palmară sau dorsală a mâinii - pe suprafeţe mari;
o fricţiuni cu pumnul închis, cu partea palmară sau cubitală – pe suprafeţe mari
şi cu musculatură bine reprezentată;
o fricţiuni cu ambele mâini, simultan şi simetric - pe suprafeţe foarte mari;
Foto nr. 3.
Fricţiuni cu faţa palmară a mâinilor, executate la nivelul spatelui
 din punct de vedere al sensului de execuţie, care respectă particularităţile

anatomice ale diferitelor părţi ale segmentelor sau regiunii:
o fricţiuni circulare, elipsoidale (concentrice sau excentrice);
49
o fricţiuni liniare, cu mişcări lente, superficiale şi cu amplitudine maximă
posibilă, pe regiunile sărace în ţesuturi moi şi mai puţin suple (în lungul
ligamentelor, tendoanelor, al spaţiilor interosoase şi intermusculare);
tendonul ahilian, cutele de piele şi ţesuturi, se masează prin fricţiuni în
cleşte, fie între police şi index, fie între marginile cubitale ale palmelor;
o fricţiuni "ondulate" sau "în zig-zag" - paravertebral;
 din punct de vedere al intensităţii:
o fricţiuni superficiale;
o fricţiuni medii;
o fricţiuni profunde;
Intensitatea fricţiunilor variază de la un moment la altul şi se poate mări sau
micşora oricând; în acest sens se va modifica unghiul sub care se aplică priza
(degetele sau mâinile) pe tegument, unghi care variază între 300 şi 70-800.
Scăderea intensităţii se realizează prin diminuarea presiunii şi micşorarea
unghiului dintre priză şi suprafaţa pe care se acţionează.
 din punct de vedere metodic:
o fricţiune simplă - când se execută cu unul din elementele tehnice descrise
(pe suprafeţe reduse);
o fricţiune combinată (pe suprafeţele mari şi foarte mari), care se realizează în
două moduri:
 prin asocierea mai multor posibilităţi tehnice de execuţie a fricţiunii;
 prin combinarea fricţiunii cu alte procedee de masaj (frământatul,
vibraţiile).
Indicaţii metodice:
Se recomandă dozarea intensităţii în funcţie de sensibilitatea pielii şi a celorlalte
ţesuturi şi de nivelul la care se doreşte obţinerea efectului relaxator.
Pentru obţinerea unui efect relaxator, fricţiunea se va executa cu suprafaţă mare de
contact pe suprafaţă mare, lent, cu amplitudinea maximă posibilă, timp suficient de lung
pentru a obţine efectul scontat (în funcţie de particularităţile individuale ale subiecţilor).
Când se lucrează circular, fricţiunea se va realiza într-un sens, apoi în celălalt,
mâinile executând aceeaşi mişcare când se masează părţi simetrice ale corpului.
După un număr oarecare de mişcări pe loc, mâna se deplasează prin alunecare în
imediata vecinătate, continuând prelucrarea; nu sunt permise mişcări pe sărite;
Pe membre, fricţiunea se realizează mai bine, dacă se sprijină segmentul pe un
plan dur, la o înălţime potrivită.
FRĂMÂNTATUL (PETRISAJUL)
Este procedeul cel mai bun pentru influenţarea ţesuturilor profunde şi, în special, a
muşchilor.
Descrierea procedeului. Frământatul reprezintă prinderea muşchilor şi a altor
ţesuturi profunde, ridicarea lor atât cât le permite elasticitatea proprie şi stoarcerea, prin
comprimare sau prin presiuni, pe planul profund.
Tehnicile frământatului care pot fi folosite în scop relaxator sunt:
 frământatul "în cută" şi "în val"- se efectuează atât pe regiunile întinse şi plane, cât
şi la nivelul segmentelor; priza variază în funcţie de grosimea stratului de prelucrat,
dar pentru obţinerea unui efect relaxator nu se recomandă decât:
o priza medie - între degete şi rădăcina mâinii;
o priză mare - între părţile cubitale ale celor două mâini.
În scop relaxator, cel mai frecvent este folosit frământatul în val, în care cuta
realizată prin comprimarea şi presarea sa cu ajutorul rădăcinilor mâinilor este mobilizată
prin împingerea mâinii înainte, spre degete. Pe suprafeţele plane, precum şi pe marile
mase musculare, frământatul relaxator se poate execută formând o cută de muşchi, cu
priză medie (se apucă fără a se strânge prea tare, se ridică, apoi se presează pe planul
profund), fără a elibera cuta din priză şi fără a desprinde palmele de pe piele, mâinile
deplasându-se apoi, din aproape în aproape.
Foto nr. 4.
Frământat executat la nivelul coapsei
 frământatul "în brăţară" – se aplică la nivelul membrelor, cu cele două police la

acelaşi nivel sau etajat (unul mai sus decât celălalt) - muşchii fiind prinşi uşor între
police şi palme şi, apoi, presaţi pe planul dur, de obicei circular, ambele mâini
lucrând simultan.
Pentru a obţine un efect relaxator, esenţială este respectarea regulii efectuării
frământatului cu priză mare, fără stoarcerea intensă a ţesuturilor şi aplicarea acestuia lent,
profund şi timp îndelungat.
Forţa de apăsare (presiune), poate fi mică şi mijlocie, după volumul şi rezistenţa
muşchilor.
Pe regiunile plane, frământatul se execută în lungimea muşchiului.
Pe regiunea abdominală frământatul se aplică numai dacă sunt prezente ţesuturi
grase abundente (este, de fapt, un frământat al stratului adipos).
VIBRAŢIILE
Descrierea procedeului. Vibraţiile constau în mişcări oscilatorii ritmice şi presiuni
intermitente, executate cu frecvenţă mare şi uniform, cu ajutorul mâinii sau al unor
aparate, numite vibratoare. Aceste mişcări realizează deplasări mici (de câţiva mm.) ale
pielii, ţesuturilor şi presiuni ondulatorii foarte variate.
Tehnicile vibraţiilor care pot fi folosite în scop relaxator:
 vibraţii manuale:
o cu faţa palmară a degetelor;
o cu palma;
o cu rădăcina mâinii;
o cu pumnul închis sau semiînchis;
o presiunea vibrată:
 aplicată într-un singur punct sau cu deplasare liniară, cu faţa palmară
a unuia sau mai multor degete;
 pe rădăcina sau traiectul unui nerv, pe inserţia unui tendon sau
muşchi, în jurul unei articulaţii sau în lungul unei vene;
Vibraţiile manuale sunt preferate celor cu aparate, deoarece pot fi adaptate cu
uşurinţă, în ceea ce priveşte amplitudinea, ritmul, presiunea.
51
Pentru a obţine efecte relaxatoare, vibraţiile trebuie să aibă un ritm cât mai constant
şi să se asocieze cu presiuni cât mai uniforme ca intensitate.
Vibraţiile se pot asocia cu netezirile (efleurajul), fricţiunile şi chiar cu frământatul.
II. Procedeele secundare de masaj

Procedeele secundare de masaj au următoarele caracteristici:
 se intercalează printre cele principale sau se adaugă la sfârşitul şedinţei de masaj;
 întregesc acţiunea procedeelor de bază şi îmbogăţesc tehnica masajului;
 unele derivă din cele principale, pe care le şi însoţesc;
 altele au caracteristici tehnice proprii şi se aplică independent.
RULATUL
Este un procedeu specific segmentelor tronconice (membrele superioare şi
membrele inferioare):
Descrierea procedeului. Rulatul se execută cu ajutorul mâinilor aplicate de o parte
şi de alta a segmentului de masat, cu degetele întinse şi cu palmele presând uşor pe
ţesuturi. Masa musculară se mişcă prin mişcarea alternativă a celor două mâini, în sensuri
opuse, deplasând mâinile din aproape în aproape, în aşa fel încât să rezulte rularea
acesteia în jurul scheletului osos al segmentului.
Foto nr. 5.
Rulat executat la nivelul coapsei
În masajul relaxator, rulările se execută după neteziri, fricţiuni, frământat, sau chiar
asociate cu acest a din urmă.
Pentru a se obţine efectul relaxator, ritmul mişcărilor nu trebuie să fie foarte mare,
iar procedeul trebuie să se aplice timp mai îndelungat.
PRESIUNILE
Descrierea procedeului. În scop relaxator, presiunile se execută cu ajutorul feţei
palmare a unuia sau mai multor degete, sau a palmelor aplicate pe regiunea interesată. În
cazul presiunilor statice (fără deplasare), după realizarea prizei, se începe realizarea
presiunii, în ritm lent şi constant, până la intensitatea dorită, după care se menţine o
anumită perioadă de timp, repetând mişcarea, în funcţie de necesităţi.
În masajul relaxator, presiunile întăresc acţiunile procedeelor de netezire, fricţiune,
frământat şi vibraţii, cu care se asociază.
Pentru a se obţine efectul relaxator, ritmul mişcărilor nu trebuie să fie foarte mare,
iar procedeul trebuie să se aplice timp mai îndelungat.
Se folosesc mai ales la nivelul spatelui, paravertebral (la tineri şi adulţi sănătoşi),
realizându-se priza cu palmele, cu degetele întinse, de o parte şi de alta a coloanei
vertebrale, executând presiunea şi deplasându-le apoi, din aproape în aproape, prin
alunecare în contact cu suprafaţa de acţionare.
TENSIUNILE
Acţionează, îndeosebi, asupra articulaţiilor şi ţesuturilor periarticulare şi se execută,
de obicei, la sfârşitul masajului segmentar sau articular.
Descrierea procedeului. Se apucă segmentele, de deasupra şi de dedesubtul
articulaţiei şi se trage de segmentul terminal, în sensul axei lungi sau în sensul fiziologic al
mişcărilor posibile din articulaţia respectivă, menţinând poziţia o anumită perioadă de timp.
Scop: întinderea şi alungirea, în limite fiziologice, a elementelor articulare şi
periarticulare, precum şi degajarea de sub presiune a elementelor intraarticulare (ceea ce
contribuie şi la diminuarea durerilor articulare).
În masajul relaxator, se urmăreşte de fapt aducerea elementelor periarticulare
interesate într-o nouă stare de tensiune, menţinută până la dispariţia stretch-reflexului şi
relaxarea elementelor periarticulare prin diminuarea tensiunii iniţiale.
3.2. Particularităţi de aplicare a procedeelor şi tehnicilor de masaj

clasic relaxator asupra diferitelor regiuni ale corpului
Pentru a se putea obţine un efect relaxator, este necesară respectarea
următoarelor reguli de aplicare a masajului:
 se va păstra permanent contactul cu suprafaţa pe care se lucrează;
 se va lucra în ritm foarte lent;
 se va acţiona cu suprafaţă mare de contact pe suprafaţă mare;
 se vor masa insistent regiunile interesate;
 fiecare procedeu se va aplica, cu răbdare, cât mai mult timp, pentru a-i da
organismului posibilitatea de a realiza reglările necesare obţinerii relaxării.
I. Masaj ul relaxator al regi unii spatelui

Spatele este o regiune întinsă, aproape plană şi netedă, cu excepţia reliefului
coloanei vertebrale şi a omoplaţilor. Pielea care acoperă această regiune este mai groasă,
mai puţin sensibilă, ţesutul conjunctiv şi grăsos este puţin abundent, musculatura este mai
lăţită şi dispusă în mai multe straturi, iar circulaţia sângelui este mai redusă şi divers
orientată.
Pentru masajul relaxator al spatelui, subiectul va fi poziţionat în decubit ventral, cu
fruntea sprijinită pe dosul mâinilor proprii sau pe un sul / pe o pernă plată şi tare, caz în
care membrele superioare vor fi întinse pe lângă corp şi capul întors într-o parte.
Masajul clasic relaxator al regiunii spatelui începe cu efleuraj, printr-o serie de
alunecări lungi şi lente, de jos în sus, din regiunea sacrală spre ceafă, trecând peste toată
suprafaţa lombară şi dorsală şi revenind în partea inferioară a spatelui, fără a pierde
contactul cu pielea subiectului. Se lucrează cu ambele palme, simultan, cu degetele
întinse şi depărtate, mişcarea executându-se mai întâi spre în sus, în lungul coloanei
vertebrale, paralel cu aceasta, pentru ca treptat să ia o direcţie uşor oblică, pentru a
acoperi toată suprafaţa (şolduri, flancuri, coaste, omoplaţi şi umeri).
După efectuarea mişcărilor în sens longitudinal, se pot efectua mişcări şi în sens
transversal, pornindu-se tot din partea inferioară a spatelui şi urcând până la ceafă. În
acest caz, priza folosită este tot cea cu ambele palme, cu degetele întinse şi depărtate, la
care se adaugă contactul şi cu partea internă a antebraţului, în acest fel acoperindu-se în
acelaşi timp o suprafaţă mai mare.
53
Mâinile se pot deplasa simultan, de la un flanc la celălalt, sau alternativ, cu condiţia
respectării ritmului lent de lucru. În permanenţă, mâinile maseurului se vor mula şi îşi vor
adapta mişcările la relieful regiunii.
Foto nr. 6.
Poziţia terapeutului şi subiectului pentru masajul spatelui
Fricţiunea se execută, în general, cu toată palma şi cu degetele întinse, pentru a

acoperi o suprafaţă cât mai mare. Însă, pentru a adapta procedeul la forma şi relieful
regiunii, la consistenţa pielii şi ţesuturilor, precum şi pentru a asigura transmiterea
efectelor dincolo de straturile superficiale, la persoanele sau pe zonele cu masă musculară
mai voluminoasă, se pot folosi şi tehnicile de fricţiune executate cu rădăcina mâinii, cu
pumnul (cu faţa palmară sau cubitală), cu marginea cubitală a mâinii (în jurul omoplaţilor),
cu faţa palmară a degetelor, condiţia esenţială fiind păstrarea ritmului lent şi a unui unghi
mic între priză şi suprafaţa de contact.
Deplasarea mâinilor pe suprafaţa masată se realizează prin alunecare din aproape
în aproape, fără a pierde contactul cu pielea subiectului.
Foto nr. 7 Foto nr. 8.

Fricţiune executată cu feţele palmare Fricţiune executată cu policele,
ale ambelor mâini, la nivelul spatelui pe musculatura paravertebrală
Frământatul, se aplică folosind toate tehnica în val, uşor şi fără a stoarce ţesuturile
între degete şi rădăcinile mâinilor. De la baza gâtului spre umeri se poate aplica frământat
asociat cu fricţiune.
Vibraţiile se asociază cu presiunile executate cu toată palma, pe musculatura
paravertebrală găsită contracturată la examinare şi pe părţile dorsale şi flancuri, pentru a
facilita eliminarea volumului de aer rezidual în timpul expiraţiei.
Masajul clasic relaxator al regiunii spatelui se încheie cu efleurajul de încheiere,
care se execută scăzând treptat frecvenţa şi intensitatea alunecărilor, până la executarea
lui cu contact foarte superficial.
II. Masaj ul relaxato r al me mbrelo r inferioare

Masajul membrelor inferioare poate fi executat fie pe segmente, atunci când dorim
să obţinem un efect relaxator mai bine localizat asupra anumitor grupe musculare (mai
ales în primele şedinţe), fie pe toată lungimea lor, mai întâi pe partea posterioară şi apoi
pe cea anterioară, atunci când musculatura fiecărui segment nu este prea tensionată.
Masajul relaxator al membrelor inferioare pe partea posterioară

Poziţia recomandată pentru subiect este în decubit ventral cu genunchii uşor flectaţi
şi, mai rar, în decubit lateral, pentru masajul şoldului şi al părţii laterale a coapsei şi
gambei. Executat analitic, acest masaj începe cu regiunea fesieră, se continuă cu coapsa
şi se încheie cu gamba.
Masajul relaxator al regiunii fesiere

Constă în neteziri executate cu ambele mâini, care pornesc de la nivelul pliului
subfesier şi alunecă în sus spre regiunea lombară, apoi în lateral spre şolduri şi în jos spre
coapse; se folosesc tehnici care îşi transmit efectele mai în profunzime, datorită faptului că
regiunea prezintă masă musculară mare; se lucrează cu ambele palme cu degetele
depărtate, cu marginile cubitale ale pumnilor, cu rădăcinile mâinilor, cu pumnii închişi,
mână peste mână. Mişcările se execută simultan pe ambele părţi sau numai pe o parte.
Urmează fricţiunile, executate lent şi insistent, cu palmele sau cu partea palmară
sau cubitală a pumnilor, putându-se folosi şi tehnica mână peste mână.
Frământatul se execută cu ambele mâini cuprinzând simetric cele două părţi ale
regiunii sau fiecare în parte; în scop relaxator, se recomandă combinarea frământatului cu
fricţiunea, executate insistent şi în ritm lent.
Netezirea de încheiere se poate combina cu vibraţia.
Masajul relaxator al coapsei pe partea posterioară

Efleurajul se începe cu ambele mâini care se aplică în cerc în jurul segmentului. În
scop relaxator se folosesc alunecări lungi şi lente, executate simultan, utilizându-se
tehnicile de execuţie cu palmele, cu rădăcinile mâinilor, cu faţa palmară a pumnului închis,
sau tehnica în pieptene, în cazul prezenţei unei pilozităţi abundente.
Fricţiunea se execută cu palmele, rădăcinile mâinilor, pumnii, sau mână peste
mână, insistent şi în ritm lent.
Foto nr. 9.
Rulat asociat cu frământat, executat pe partea posterioară a coapsei
55
Frământatul este procedeul de bază pentru prelucrarea chiar şi în scop relaxator a
musculaturii coapsei şi se aplică folosind tehnica în cerc, dar şi cea în cută, cu condiţia ca
stoarcerea să fie foarte uşoară şi procedeul să se aplice timp mai îndelungat, pentru a
obţine saturarea receptorilor şi relaxarea muşchiului. Frământatul se poate asocia cu
rulatul(foto nr.9).
Rulatul musculaturii coapsei se execută lent şi insistent .
Efleurajul de încheiere se execută lung şi lent, cu efect liniştitor.
Masajul relaxator al gambei pe partea posterioară

Se execută cu genunchiul uşor flectat şi cu piciorul în uşoară flexie plantară, pentru
a permite relaxarea muşchilor. Gamba se menţine în această poziţie fie sprijinită pe
genunchiul executantului, fie cu glezna pe un sul, pe o pernă sau pe planul înclinat al
banchetei.
Efleurajul începe de la nivelul maleolelor, executând câteva mişcări circulare în jurul
acestora, cu faţa palmară a degetelor şi continuă cu alunecări lungi, executate simultan cu
ambele palme, care acoperă toată partea posterioară a gambei şi depăşesc în sus
articulaţia genunchiului.
Foto nr. 10. Foto nr. 11.

Efleurajul gambei Fricţiuni cu faţa palmară a degetelor,
pe partea posterioară pe partea posterioară a gambei
Fricţiunile se execută cu faţa palmară a degetelor, circular în jurul maleolelor şi

liniar a tendonului ahilian şi cu palmele şi faţa palmară a pumnilor pe masa cărnoasă a
muşchilor.
Frământatul se execută în cerc sau în cută, respectând aceleaşi recomandări ca la
masajul relaxator al coapsei pe partea posterioară. Rulatul muşchilor de pe partea
posterioară a gambei se poate asocia cu frământatul sau poate fi executat de sine
stătător, lent şi prelungit.
Efleurajul de încheiere se aplică folosind tehnici executate lung, liniştitor.
Masajul relaxator al membrului inferior, în întregime, pe partea posterioară

Se aplică aceleaşi procedee şi tehnici, care însă se întind pe toată lungimea
membrului inferior, păstrând regulile aplicării masajului relaxator.
Pentru executarea tensiunilor, se aplică o priză cu ambele mâini de o parte şi de
alta a gleznei, se tracţionează membrul inferior în ax şi se menţine această poziţie câteva
secunde (10-30).
Masajul relaxator al membrelor inferioare pe partea anterioară

Analitic, se execută începând cu piciorul, continuând cu gamba şi coapsa.
Poziţia recomandată pentru subiect este în decubit dorsal, cu capul uşor ridicat, sau
culcat-rezemat pe un plan înclinat.
Masajul relaxator al piciorului

Pentru a avea acces la întreg piciorul, se sprijină gamba subiectului pe genunchii
executantului.
Efleurajul constă în alunecări aplicate pe talpă cu palma, cu rădăcina mâinii sau cu
pumnul închis, iar pe părţile laterale şi pe partea dorsală, cu palmele şi cu feţele palmare
ale degetelor; mişcările se execută pe toată suprafaţa piciorului, în general de la degete
spre gleznă, lent, pe faţa plantară cu presiune ceva mai mare şi pe faţa dorsală superficial.
Pentru a amplifica efectul relaxator şi
a-l extinde şi la nivelul altor regiuni ale
corpului, se pot executa presiuni alunecate
lente pe părţile latero-interne ale tălpilor,
atât în sens ascendent, cât şi descendent.
Fricţiunea se execută cu faţa palmară
a degetelor, în sens circular în jurul
maleolelor şi a călcâiului şi cu toată palma
sau partea cubitală a pumnului pe restul
suprafeţei.
Netezirea de încheiere se aplică prin
mişcări lente şi apăsate, executate cu
palmele şi feţele palmare ale degetelor.
Masajul relaxator al picioarelor se
poate încheia cu uşoare circumducţii
pasive ale halucelor şi mobilizarea
concomitentă a tuturor degetelor în flexie şi
extensie, prin mişcări lente şi continue
Figura nr. 15. executate cu priză în căuş. Degetele
Direcţii de aplicare a masajului pe picioarelor pot fi masate împreună sau
membrele inferioare – partea anterioară şi fiecare în parte, prin neteziri în lung sau
posterioară (Ionescu, A., 1992) transversale, fricţiuni cu vârfurile degetelor
şi tensiuni uşoare.
Foto nr. 12.

Presiune alunecată profundă (efleuraj asociat
cu presiune)
executată la nivelul părţii plantare a piciorului
Masajul relaxator al gambelor pe partea anterioară

Prezintă unele particularităţi datorită lipsei ţesuturilor moi pe creasta şi faţa antero-
internă a tibiei.
Pentru aplicarea masajului relaxator al acestei regiuni, gamba şi piciorul subiectului
se duc în afara planului de sprijin, călcâiul fiind sprijinit pe genunchii executantului; se
recomandă să se lucreze cu o mână, cealaltă fixând călcâiul.
57
Efleurajul se aplică în funcţie de specificul regiunii: foarte uşor pe partea antero-
internă a gambei şi cu presiune ceva mai mare pe masa musculară de pe partea antero-
externă, evitând creasta tibială; se lucrează cu palma, cu feţele palmare ale degetelor, sau
în pieptene, cu mişcări lungi şi lente.
Fricţiunea se aplică, mai ales, pe partea antero-externă, folosind rădăcinile mâinilor
sau pumnul.
Frământatul se aplică, în general, cu o mână care cuprinde partea externă şi
posterioară a gambei, de obicei asociat cu rulatul.
Netezirea de încheiere se aplică lent şi uşor, pe partea antero-internă şi antero-
externă a gambei.
Masajul relaxator al coapsei pe partea anterioară

Începe prin alunecări lungi şi lente, dar asociate cu presiune ceva mai mare decât
în cazul gambei (datorită existenţei masei musculare mai mari), folosind tehnicile
recomandate la masajul relaxator al coapsei pe partea posterioară.
Fricţiunea se execută cu palma, rădăcina mâinii sau pumnul închis, respectând
recomandările privind ritmul şi durata de execuţie.
Frământatul poate fi circular şi în cută, executându-se lent şi timp mai îndelungat.
Rulatul se execută mai bine dacă se flectează puţin membrul inferior şi se sprijină
talpa subiectului pe banchetă.
Netezirea de încheiere se poate întinde şi pe toată lungimea membrului inferior.
Masajul relaxator al membrului inferior, în întregime, pe partea sa anterioară

Când nu dispunem de timp suficient, sau nu dorim o localizare analitică a efectelor,
putem aplica procedeele de masaj relaxator pe toată întinderea membrului inferior, pe
partea sa anterioară, lăsând nemasat piciorul propriu-zis.
III. Masaj ul re laxator al me mbrelo r s uperioare

Adaptate mai mult pentru mişcări ample şi de abilitate decât de forţă şi rezistenţă,
membrele superioare sunt mai subţiri şi mai scurte decât cele inferioare, iar volumul
muşchilor şi ţesuturilor moi de care dispun este mai redus.
Foto nr. 13.

Una dintre poziţiile recomandate pentru masajul membrului superior
Pentru executarea masajului relaxator pe membrele superioare, poziţia

recomandată este cea de culcat-rezemat pe bancheta de masaj; se poate folosi şi poziţia
aşezat pe un scaun sau aşezat-rezemat; de fiecare dată, se alege poziţia cea mai
comodă, mai stabilă şi care să permită uşor accesul la segmentul pe care trebuie să îl
masăm.
Ca şi în cazul membrelor inferioare, dacă se doreşte o mai precisă localizare a
efectelor, se va lucra analitic, pe segmentele membrului, prelucrându-se mai întâi degetele
şi mâna, apoi antebraţul, braţul, umărul.
Masajul relaxator al degetelor

Se execută sprijinind palma subiectului pe palma executantului, de preferinţă pe
stânga pentru a lucra mai bine cu mâna dreaptă (pentru dreptaci). Sprijinul membrului
superior se asigură fie aşezând cotul pe o masă, fie pe speteaza unui scaun sau
genunchiul executantului.
Se masează fiecare deget prin neteziri lente, executate minuţios pe întreaga
lungime a degetului. Pe partea dorsală a tuturor degetelor întinse se poate aplica şi o
netezire transversală, dintr-o parte în alta.
Fricţiunile se aplică lent, superficial şi insistent, mai ales pe partea palmară a
degetelor celui masat, folosind faţa palmară a degetelor maseurului.
Masajul se încheie prin tracţionarea în ax a fiecărui deget şi menţinerea poziţiei
alungite a elementelor periarticulare, în scopul întinderii şi elasticizării acestora. Ca şi în
cazul masajului relaxator al picioarelor, se pot executa mobilizări pasive lente ale tuturor
degetelor, în flexie şi extensie.
Pentru a scurta timpul necesar prelucrării fiecărui deget în parte, se masează mai
întâi policele, apoi celelalte patru degete împreună, eventual în acelaşi timp pe faţa
palmară şi dorsală.
Masajul relaxator al mâinii propriu-zise

Începe cu netezirea lentă şi superficială a feţei dorsale şi continuă cu netezirea
lentă şi asociată cu o presiune ceva mai mare pe faţa palmară, care se poate aplica fie cu
palma întinsă, fie cu rădăcina mâinii sau partea cubitală a pumnului.
Fricţiunea se execută circular, superficial şi lent dar insistent, pe ambele feţe ale
mâinii; la persoanele robuste, pe partea palmară se poate folosi şi rădăcina mâinii sau
partea cubitală a pumnului.
Netezirea de încheiere, uşoară şi calmă, se aplică pe ambele feţe ale mâinii.
Masajul degetelor şi al mâinii propriu-zise poate fi executat în acelaşi timp.
Masajul relaxator al antebraţului

Se execută mai uşor dacă antebraţul se află în poziţie verticală sau oblică faţă de
planul de sprijin, cotul fiind sprijinit la o înălţime potrivită, de preferinţă pe genunchii
executantului. Antebraţul poate fi masat şi fără sprijin pe cot, dar în acest caz executantul
trebuie să asigure cu mâinile sale fixarea segmentului.
Masajul începe printr-o serie de alunecări lungi şi lente, executate cu ambele mâini,
plecând de la nivelul pumnului, netezind antebraţul pe toate feţele şi urcând până
deasupra cotului. Mâinile se aşează circular de o parte şi de alta a segmentului, sau una
deasupra celeilalte şi execută mişcări simultane sau alternative.
Fricţiunea se efectuează lent şi insistent, cu degetele şi palmele, în sens liniar în
lungul tendoanelor şi în sens circular pe partea cărnoasă.
Frământatul se poate executa în cerc sau în cută şi poate fi combinat cu fricţiunea.
Rulatul se execută insistent, în ritm lent, urcând în lungul segmentului.
Netezirea de încheiere se aplică lent şi liniştitor.
Masajul relaxator al braţului

Începe cu netezirea executată cu ambele mâini, alunecând de o parte şi de alta a
acestui segment, antebraţul fiind sprijinit pe genunchiul executantului. Dacă se lucrează cu
o mână, cu cealaltă se sprijină cotul subiectului. Se execută alunecări lungi şi lente,
simultane, pe toată lungimea segmentului.
59
Fricţiunea se execută, în funcţie de volumul masei musculare, cu palmele sau cu
faţa palmară a degetelor, cu marginea cubitală a pumnilor sau cu rădăcina mâinii,
adaptându-se continuu la relieful segmentului.
Pentru braţ, frământatul este unul dintre cele mai utile procedee; se poate executa
un frământat circular sau în brăţară, sau în cută, lent şi prelungit. Rulatul se poate asocia
cu frământatul sau se poate executa de sine stătător, lent şi prelungit ca durată.
Masajul relaxator al braţului se încheie cu neteziri uşoare, calmante.
Masajul relaxator al umărului

Masajul relaxator al umărului poate fi executat poziţionând subiectul în aşezat pe
un scaun scund, fără spetează, iar executantul stând, cu faţa spre umărul de masat.
Se începe cu alunecări ascendente, lente, aplicate pe partea anterioară, laterală şi
posterioară a segmentului, prelungite în faţă spre torace, în sus spre gât şi în spate spre
omoplaţi. Mâinile executantului trebuie să se muleze perfect la relieful regiunii.
Urmează fricţiuni lente (efectuate cu palma
întreagă, rădăcina mâinii, faţa palmară a
pumnului, în funcţie de volumul masei musculare)
şi uşor frământat al muşchiului deltoid.
Netezirea de încheiere se execută lent şi
liniştitor, apoi se execută tracţiuni în ax şi
menţinerea în tensiune a elementelor
periarticulare, în poziţie alungită.
Masajul relaxator al membrului superior în
întregime
Dacă timpul destinat pentru masajul
membrului superior este scurt, sau nu se doreşte
obţinerea unor efecte strict localizate, procedeele
şi tehnicile de masaj se pot aplica pe toată
lungimea lui, la nevoie renunţându-se la
prelucrarea degetelor şi mâinii. Această formă de
Figura nr. 16. masaj se poate executa fie cu o singură mână,
Direcţii de aplicare a masajului pe cealaltă fixând mâna celui masat, fie cu ambele
membrele superioare mâini, caz în care mâna celui masat se fixează de
(Ionescu, A., 1992) centura executantului.
IV. Masaj ul relaxator al peretel ui toracic

Peretele toracic se deosebeşte de regiunea spatelui prin structura şi prin rolul său
esenţial în respiraţie. Pielea care acoperă această regiune este cu mult mai fină şi mai
sensibilă, ţesuturile subcutanate sunt mult mai reduse pe părţile laterale şi pe linia
mediană. Pe partea sa anterioară, la bărbaţi se remarcă relieful muşchilor pectorali, iar la
femei domină relieful glandelor mamare.
Pentru executarea masajului acestei regiuni se recomandă poziţia decubit dorsal,
cu capul uşor ridicat, sau culcat-rezemat pe un plan uşor înclinat. Pentru masajul părţilor
laterale, se ridică membrele superioare în sus şi se pun mâinile la ceafă sau pe creştet; la
nevoie, se răsuceşte uşor trunchiul spre partea opusă regiunii pe care dorim să o masăm.
Masajul peretelui toracic începe printr-o serie de neteziri uşoare şi ritmice,
executate cu o mână sau cu ambele mâini: - în faţă, de la baza toracelui, peste regiunea
sternală şi apoi în lungul claviculelor până peste umeri; - pe părţile laterale, în sensul
spaţiilor intercostale, ocolind regiunea mamară. Alunecările sunt lungi şi lente şi se
execută simultan, cu ambele mâini; chiar şi alunecările mai scurte, care se aplică pe zone
mai puţin întinse (presternală, costală inferioară, costală laterală, claviculară, humerală),
trebuie să păstreze acelaşi ritm lent.
Fricţiunea se execută lent şi insistent, mai ales pe masa cărnoasă a muşchilor;
procedeul se aplică cu palmele sau cu rădăcina mâinii.
După fricţiune se execută insistent frământatul muşchilor pectorali. Frământatul în
val fiind greu de executat la acest nivel, se poate folosi frământatul în cută, prinzând însă
muşchii între vârfurile degetelor şi rădăcinile mâinilor cu o priză foarte lejeră. Ca şi la
regiunea spatelui, frământatul se poate combina cu fricţiunea.
În încheiere, se aplică o netezire uşoară şi liniştitoare a întregii regiuni.
După terminarea masajului sunt indicate câteva respiraţii ample, executate activ
sau pasiv, cu presiuni pe baza toracelui în timpul expiraţiei.
V. Masaj ul relaxator al peretel ui abdominal

Peretele abdominal este o adevărată centură constituită din muşchi laţi şi supli
legaţi între ei prin puternice formaţiuni fibroase. Pielea care acoperă această regiune este
subţire, moale şi elastică. La unele persoane, regiunea abdominală are o sensibilitate
specifică mare, care împiedică deseori aplicarea procedeelor de masaj. Sub piele se
depun, la unele persoane, straturi de ţesut adipos mai mult sau mai puţin abundente, care
modifică forma şi funcţiunile centurii abdominale; în aceste cazuri musculatura este
predispusă la atonie şi insuficienţă funcţională. În peretele abdominal circulaţia sângelui
este divers orientată.
Foto nr. 14.

Poziţia subiectului pentru masajul regiunii abdominale
Peretele abdominal este masat din aceeaşi poziţie ca şi peretele toracic. Pentru a
mări gradul de relaxare al muşchilor abdominali, membrele inferioare se flectează din
şolduri şi genunchi, iar picioarele se sprijină pe tălpi.
Pentru executarea masajului acestei regiuni se folosesc procedeele şi tehnicile
cunoscute, care trebuiesc însă adaptate la conformaţia anatomică locală.
Netezirea iniţială se orientează după sensul circulaţiei de întoarcere, sanguine şi
limfatice. Alunecările încep din regiunea supraombilicală şi se îndreaptă în sus spre
rebordurile costale; mâinile se duc apoi în lateral spre flancuri şi coboară, continuând apoi
alunecarea în lungul şanţurilor iliace spre simfiza pubiană.
În cazul masajului relaxator, se recomandă ca mişcările să fie legate între ele într-o
mişcare continuă, care le însumează. Aceste tehnici se execută lent şi prelungit, începând
cu feţele palmare ale vârfurilor degetelor şi terminând cu rădăcinile mâinilor (la deplasarea
spre în sus), începând cu partea cubito-palmară şi terminând cu partea radio-palmară (la
deplasarea pe flancuri), începând cu rădăcinile mâinilor, continuând cu palmele şi
terminând cu vârfurile degetelor (la coborârea de-a lungul şanţurilor iliace), pentru a
prelungi cât mai mult mişcarea.
61
Mişcările se execută simetric şi simultan de o parte şi de alta a abdomenului.
Fricţiunea constituie, în masajul abdominal, procedeul de bază. Cu toate că unii
autori consideră că, neexistând un plan dur pe care ţesuturile să se deplaseze, nu poate
fi vorba despre o fricţiune în adevăratul înţeles al cuvântului, elasticitatea pielii şi a
ţesuturilor subcutanate permit mişcări ample, destul de uşor de executat, pe planul dur
constituit de musculatura peretelui abdominal, care se contractă reflex.
Fricţiunile se execută cu intensitate şi
frecvenţă mică, folosind palmele (eventual cu
degetele depărtate, în funcţie de mărimea
suprafeţei pe care se acţionează) şi realizând
mişcări circulare, de obicei în sens orar (sensul
tranzitului abdominal).
Frământatul nu poate influenţa mult
musculatura peretelui abdominal, pentru că
datorită unor reflexe locale de apărare
musculatura se contractă şi nu poate fi prinsă în
priza necesară executării procedeului. Din acest
motiv, efectul frământatului se limitează la
straturile subcutanate de ţesut adipos, atunci
când acestea există; cuta de piele şi de ţesuturi
grase este prinsă între degete şi rădăcinile
mâinilor sau între părţile cubitale ale celor două
mâini (în funcţie de grosimea stratului adipos) şi
prelucrată insistent.
Masajul relaxator al peretelui abdominal se
Figura nr. 17 încheie întotdeauna prin uşoare mişcări de
Direcţii de aplicare a masajului pe netezire, însoţire de vibraţii.
regiunea toracelui şi abdomenului După masaj sunt recomandate câteva
(Ionescu, A., 1992) mişcări active de respiraţie profundă.
VI. Masaj ul relaxator al capul ui şi gâ tului
Masajul relaxator al capului

Masajul capului trebuie să ţină seama, în primul rând, de particularităţile anatomice
ale acestei regiuni şi, în al doilea rând, de influenţele pe care dorim să le exercităm
asupra conţinutului cutiei craniene.
Pielea părţii păroase a capului este groasă şi bine întinsă. Între piele şi oasele
craniului există un strat foarte subţire de ţesuturi fibro-elastice şi musculare, care îi permit
un oarecare grad de mobilitate pasivă şi activă. Aceste ţesuturi sunt prevăzute cu o reţea
destul de bogată în vase de sânge şi limfă, precum şi în ramificaţii ale nervilor periferici.
Vasele se ramifică în diferite direcţii: din mijlocul frunţii lateral spre tâmple şi în sus spre
creştet; din creştet spre părţile laterale şi înapoi spre ceafă. Muşchii sunt laţi, foarte subţiri
şi se inseră pe piele şi oasele craniului. Ramificaţiile nervoase provin din nervii cranieni şi
cervicali.
Chiar dacă masajul capului se poate aplica pe toată suprafaţa sau parţial, pe
frunte, pe creştet, pe părţile laterale şi pe partea posterioară, uneori fiind nevoie să se
maseze numai jumătatea stângă sau dreaptă a capului, pentru a obţine efecte
relaxatoare globale este recomandat ca acesta să se aplice pe toată suprafaţa.
Pentru ca masajul capului să poată fi executat pe toată suprafaţa şi din diferite
planuri (anterior, posterior, lateral), cel ce urmează a fi masat se află aşezat pe un scaun
scund şi îşi fixează fruntea sau bărbia pe mâinile proprii sau pe un plan de sprijin potrivit
de înalt. Executantul stă în picioare sau se află aşezat pe un scaun mai înalt, în faţa, în
spatele sau lateral de subiect. Este bine ca executantul să domine cu privirea întreaga
regiune şi să lucreze cu mâinile sub nivelul umerilor, pentru a nu obosi. Masajul se poate
executa cu ambele mâini (recomandat) sau cu o mână; când se lucrează cu o mână, cu
cealaltă se sprijină capul.
Pentru masajul frunţii şi părţii anterioare a capului, subiectul se află aşezat cu
spatele la executant şi îşi reazemă capul pe pieptul acestuia. Pentru masajul creştetului,
cel masat îşi sprijină bărbia pe palmele proprii şi coatele pe genunchii executantului sau
pe scaunul acestuia. Pentru masajul porţiunii occipitale şi al cefei, cel masat se află aşezat
cu fruntea sprijinită pe partea dorsală a mâinilor, antebraţele fiind încrucişate şi aşezate pe
genunchii executantului. Pentru masajul părţii laterale sau al unei jumătăţi a capului, se
sprijină capul cu o mână sau pe pieptul executantului; se mai poate masa regiunea şi din
decubit lateral. Când capul este sprijinit cu o mână se lucrează cu mâna cealaltă; când se
sprijină pe pieptul executantului sau pe o pernă, se lucrează cu ambele mâini.
Masajul relaxator al capului constă în neteziri, fricţiuni şi vibraţii.
Netezirea se execută cu o mână sau cu ambele mâini, alunecând din regiunea
frunţii fie spre creştet şi ceafă, fie pe părţile laterale. Palmele se aplică pe frunte cu
degetele în sus, uşor îndoite şi depărtate între ele, pentru a trece prin păr (tehnica în
pieptene); mişcarea parcurge o cât mai mare parte din suprafaţa capului şi coboară uşor
spre ceafă. Alunecările se fac lent, executându-se cu ambele mâini în acelaşi timp. După
netezirea părţii mediane, alunecările se fac lateral şi mereu dinainte spre înapoi. Netezirea
se mai poate efectua din mijlocul frunţii spre tâmple, din creştet spre părţile laterale şi din
creştet spre ceafă. Bine executat, procedeul dă o senzaţie de linişte şi relaxare.
Fricţiunea se execută cu amândouă mâinile sau cu o mână, cealaltă sprijinind
capul. Se lucrează cu faţa palmară a degetelor uşor îndoite şi depărtate între ele, care se
aplică pe partea păroasă şi execută mişcări lente şi circulare pentru a deplasa pielea pe
straturile profunde, atât cât permite elasticitatea proprie a ţesuturilor. Presiunea pe planul
osos este moderată. După câteva mişcări pe loc, degetele se deplasează, din aproape în
aproape, pe toată regiunea. Fricţiunea vibrată este şi mai eficientă, dar este mai greu de
executat.
Vibraţiile însoţesc tehnicile de netezire sau fricţiune, sau se aplică singure pe
anumite porţiuni ale capului. Vibraţiile mecanice se aplică foarte rar pe cap şi atunci se
execută prin intermediul unor dispozitive confecţionate din material moale şi elastic, sau
prin intermediul mâinii executantului (interpusă între aparat şi suprafaţa pe care se
lucrează), care reglează presiunea.
Prin masajul capului urmărim, pe de o parte, să influenţăm funcţiunile pielii şi ale
ţesuturilor dintre piele şi craniu, iar pe de altă parte, să influenţăm conţinutul cutiei
craniene. Masajul relaxator al capului are efecte calmante, liniştitoare. Activând circulaţia
din piele şi stimulând schimburile nutritive, acest masaj întreţine funcţiunile locale. Efectele
profunde se obţin pe cale reflexă. Prin mecanisme derivative şi descongestionante se
reglează circulaţia în cavitatea craniană şi se îmbunătăţesc funcţiunile vegetative din
creier. Pe această cale, se produce o stare de liniştire a sistemului nervos central, se
reduce starea de încordare şi se favorizează somnul. Eficacitatea este mai mare la
persoanele obosite, sensibile, agitate.
Masajul relaxator al feţei

Este o formă specială de masaj, practicată de către specialişti, mai mult în scop
cosmetic sau terapeutic, dar cu rezultate deosebite şi în obţinerea unei stări de relaxare
generală a beneficiarului.
În acest masaj se folosesc o serie de acţiuni manuale, derivate din procedeele
clasice de netezire, fricţiune, frământat, vibraţii etc., adaptate la particularităţile morfologice
şi funcţionale ale acestei regiuni şi la necesităţi. Aceste procedee exercită o acţiune
63
circulatorie şi trofică asupra pielii şi ţesuturilor subcutanate, determinând în acelaşi timp
apariţia unei stări de bine şi de relaxare, care se poate extinde la nivelul întregului corp.
Poziţia cea mai bună pentru aplicarea masajului relaxator al feţei este decubit
dorsal cu capul pe genunchii executantului, adesea capul şi partea superioară a trunchiului
fiind uşor flectate.
Masajul feţei se execută, de obicei, până la gât şi toracele anterior. El începe cu
efleuraj uşor, executat cu faţa palmară a degetelor, pe frunte de la centru spre părţile
laterale şi pe restul feţei de la menton spre urechi, spre unghiul extern al ochilor şi spre
unghiul intern.
Se execută apoi uşoare fricţiuni, cu faţa palmară a degetelor, urmând aceleaşi
trasee şi insistând pe frunte (asociate cu întinderi ale pielii spre interior şi spre exterior) şi
pe regiunea temporală (cu intensitate a presiunii mai mică).
Foto nr. 15 Foto nr. 16

Efleuraj efectuat cu ambele mâini, Efleuraj efectuat cu ambele mâini,
la nivelul frunţii de la menton spre unghiurile externe ale ochilor
Se frământă apoi părţile moi (obrajii) în cută, executând o formă de frământat,

foarte lent şi insistent, în cută cu priză mică (între police şi index) şi asupra buzelor şi a
părţilor moi din regiunea mentonieră şi submentonieră.
Vibraţiile se asociază cu presiunile executate cu faţa palmară a vârfului mediusului,
pe marginea superioară a orbitei şi pe părţile laterale ale nasului (mai ales la baza sa); de
asemenea, ele se mai asociază şi cu efleurajul introductiv, dar mai ales cu efleurajul de
încheiere, amplificând efectul relaxator.
Masajul relaxator al gâtului

Pentru executarea masajului gâtului este nevoie să se facă o delimitare a părţii
anterioare şi a celei posterioare, care se deosebesc între ele prin formă, structură şi
funcţiuni.
Regiunea anterioară se caracterizează printr-o mare complexitate anatomică şi
funcţională, fiind străbătută de căi organice importante, ca traheea şi esofagul, de vase
mari de sânge, ca arterele carotide şi venele jugulare, de canale limfatice şi numeroase
trunchiuri nervoase. Regiunea este sediul unor complexe formaţiuni ganglionare şi
glandulare (ganglionii limfatici cervicali, tiroida şi paratiroidele). Muşchii anteriori ai gâtului
sunt lungi şi subţiri, având o acţiune mai mult de orientare a mişcărilor decât statică sau de
forţă. În regiunea posterioară a gâtului găsim coloana vertebrală cervicală şi o musculatură
dispusă în mai multe straturi, care are un apreciabil rol static şi dinamic.
Masajul relaxator al părţii anterioare a gâtului
Masajul relaxator al regiunii anterioare a gâtului influenţează direct elementele
anatomice locale şi indirect organele feţei şi capului. Deşi are efecte de descongestionare
a regiunii şi de relaxare a musculaturii, este indicat foarte rar, de teama de a nu face rău
acţionând fără discernământ asupra ţesuturilor şi organelor.
Atunci când totuşi se indică, el se execută după o tehnică simplificată, constând în
netezire, fricţiune, frământatul uşor al muşchilor şi vibraţii.
Poziţia subiectului este decubit dorsal sau aşezat-rezemat, cu un sul sub partea
posterioară a gâtului, pentru a-l extinde.
Netezirea părţii anterioare şi a părţii laterale a gâtului se face prin alunecări uşoare,
pornind de sus în jos, de la bărbie şi mastoidă spre stern şi clavicule; se porneşte cu
marginile cubitale ale mâinilor şi cu rădăcinile mâinilor şi se termină cu marginile lor radiale
şi cu vârfurile degetelor. Se recomandă să se lucreze simetric şi simultan, adică pe
ambele părţi ale gâtului şi cu ambele mâini în acelaşi timp.
Fricţiunea se execută cu faţa palmară a vârfurilor degetelor, minuţios, dar cu multă
precauţie, lent şi cu intensitate foarte mică, evitând glanda tiroidă.
Frământatul se aplică numai pe muşchi, sub formă de cută, cu priză foarte lejeră,
lent şi prelungit, în lungul sternocleidomastoidienilor şi a marginii libere a trapezilor.
Vibraţiile au un rol relaxator important în acest masaj, executându-se asociate cu
presiuni uşoare, neteziri sau fricţiuni.
Netezirea de încheiere se execută lung, lent şi liniştitor.
Masajul relaxator al părţii posterioare a gâtului (sau masajul cefei)

Se execută fie din poziţia decubit ventral, cu capul uşor flectat şi cu fruntea
rezemată pe partea dorsală a mâinilor proprii sau cu capul sprijinit pe un sul moale, din
poziţia aşezat pe un scaun scund, cu fruntea sprijinită înainte pe un plan potrivit de înalt,
ori pe genunchii executantului, fie chiar din poziţia de decubit dorsal. Pe bancheta joasă
de masaj (destul de rar folosită în zilele noastre) poziţia cea mai favorabilă este aşezat
călare, cu trunchiul uşor înclinat înainte şi cu capul sprijinit pe planul lung al banchetei
ridicat până aproape de verticală.
Procedeele folosite pentru masajul cefei sunt netezirea, fricţiunile, frământatul şi
vibraţiile.
Netezirile constau în alunecări executate cu o mână sau cu ambele mâini, pornind
de sus, de deasupra inserţiilor muşchilor cefei pe osul occipital, de o parte şi de alta a liniei
mediane şi coborând până la baza gâtului, între omoplaţi şi spre umeri. Pentru ca
mişcările să fie mai lungi se încep cu rădăcinile mâinilor şi se termină cu vârfurile
degetelor, care pe măsură ce coboară se depărtează între ele. Pentru netezirea părţilor
laterale, se aşează palmele cu marginea cubitală sub urechi şi se alunecă în jos până
peste umeri, terminând cu marginea radială a mâinilor. Se folosesc alunecările lungi şi
simultane, de preferinţă executate de sus în jos (sensul circulaţiei de retur).
Fricţiunea se aplică pe toată întinderea cefei, adaptând cât mai bine mişcările la
forma regiunii. În partea de sus, la nivelul inserţiei muşchilor pe osul occipital, se execută
uşoare mişcări liniare şi circulare cu feţele palmare ale vârfurilor degetelor; în partea
mijlocie a cefei şi în partea sa inferioară, între omoplaţi şi pe umeri, fricţiunile se execută
amplu, cu palmele sau rădăcinile mâinilor. Intensitatea şi frecvenţa mişcărilor este mică,
dar durata de aplicare a procedeului trebuie să fie ceva mai mare, pentru a obţine efectele
dorite.
65
Foto nr. 17
Masajul cefei realizat din poziţia aşezat „călare”,
cu fruntea rezemată pe planul înalt al banchetei
Foto nr. 18
Masajul cefei realizat din poziţia decubit dorsal
Frământatul se aplică, mai ales, pe părţile laterale şi inferioare ale cefei, unde
musculatura este mai voluminoasă, în formă de cută mare prinsă între police şi celelalte
degete (realizând o priză foarte lejeră) sau între feţele palmare a degetelor şi rădăcinile
mâinilor; mâinile se deplasează lucrând concomitent. Frământatul se poate combina cu
fricţiunea, mai ales în partea de jos şi laterală a cefei.
Vibraţiile se execută asociate cu presiuni cu vârfurile degetelor aplicate pe inserţiile
occipitale ale muşchilor şi cu neteziri şi fricţiuni executate cu degetele şi palmele, pe
mijlocul şi partea inferioară a cefei.
Masajul relaxator al cefei se încheie întotdeauna prin tehnici lungi şi lente de
netezire calmantă

Efleuraj lung, început de sub Masajul muşchiului trapez
nivelul urechilor mergând până la baza gâtului; -frământat asociat cu fricţiuni
continuând până peste umeri
3.3. Rolul masajului clasic relaxator în combaterea stresului fizic şi

psihic
Starea de oboseală fizică şi psihică, considerată ca efect al stresului la care a fost
supus organismul datorită solicitărilor intense şi / sau prelungite în timp, se instalează, de
regulă, în urma eforturilor intense fizice şi / sau intelectuale. Chiar dacă este vorba doar
despre un efort intelectual care a generat o stare de oboseală psihică, la nivel somatic se
vor regăsi o serie de simptome care confirmă strânsa legătură între planul psihic şi cel fizic
al fiinţei umane. Pentru delimitarea noţiunii de oboseală fiziologică şi a celei de oboseală
patologică se folosesc termenii de prag inferior şi prag superior al oboselii.
Pragul inferior este foarte greu de precizat, el putând fi marcat prin apariţia
semnelor subiective şi obiective de oboseală. Pragul superior al oboselii este, însă, net
precizat de efectele utile ale repausului. Aceasta înseamnă că oboseala fiziologică
cedează complet prin odihnă corespunzătoare, spre deosebire de oboseala patologică, pe
care odihna, oricât de lungă ar fi, nu o mai poate face să dispară (Mârza, D., 2002).
Din complexul de procese care caracterizează oboseala fizică (mai uşor de
obiectivat, dar care întotdeauna este dublată şi de un oarecare grad de oboseală psihică),
se desprinde oboseala musculară, care poate să apară sub forme locale sau generale,
precoce sau tardive, acute sau cronice şi care poate fi combătută foarte uşor prin masaj.
Oboseala musculară locală se caracterizează prin întărirea, uşoara tumefiere
şi creşterea sensibilităţii muşchilor (simptome care pot fi depistate prin palpare), scăderea
capacităţii lor de contracţie şi incapacitatea de a executa mişcări precise şi cu amplitudine
maximă. Masajul local este contraindicat atâta timp cât durează fenomenele acute. Se pot
masa grupele musculare antagoniste, musculatura simetrică sau cea situată departe de
regiunea în cauză, precum şi grupele musculare mari, situate la distanţă de muşchii
obosiţi. După ce fenomenele acute au dispărut, pe regiunea obosită se vor aplica neteziri
lungi, lente şi superficiale, presiuni vibrate şi fricţiuni uşoare şi, în plus, pe membre, rulatul
relaxator. După masaj se recomandă mişcări ample de pendulare a membrelor şi / sau
circumducţii ale capului şi trunchiului.
Oboseala musculară generală se caracterizează prin contracturi şi dureri în
muşchi, mai ales la nivelul membrelor, regiunii spatelui şi cefei, mişcări greoaie,
necoordonate, indispoziţie, somnolenţă sau iritare, febră, dureri de cap. Masajul este
67
indicat doar după dispariţia simptomelor acute. Se începe cu o liniştire a sensibilităţii
periferice şi a musculaturii, prin neteziri pe porţiuni mari, fricţiuni vibrate şi rulat al
membrelor; muşchii spatelui şi muşchii de la rădăcinile membrelor vor fi prelucraţi în zilele
următoare; şedinţele se vor încheia cu exerciţii de mobilizare metodică a articulaţiilor,
exerciţii de respiraţie şi pendulări ale membrelor. Automasajul nu este indicat!
Oboseala musculară precoce apare la începutul unui efort şi se
caracterizează printr-o criză de adaptare funcţională a organismului (dificultăţi de
respiraţie, contracturi şi dureri musculare, scăderea bruscă a capacităţii funcţionale).
Poate fi prevenită prin masaj şi automasaj pregătitor, local sau regional, constând în
procedee relaxatoare, blânde, aplicate pe grupele musculare care vor fi solicitate în efort.
Oboseala musculară tardivă apare, mai ales, la persoanele neantrenate.
Simptomele ei sunt asemănătoare cu cele ale oboselii generale, dar apare mai lent şi
cedează mai greu prin odihnă. Poate fi prevenită prin măsuri în ceea ce priveşte dozarea
corespunzătoare a efortului şi prin masaj, ca şi în cazul oboselii generale. Este admis şi
automasajul, asociat cu aplicaţii calde şi medicaţie calmantă.
Oboseala acută se confundă cu oboseala precoce, având aproape aceleaşi
simptome; este cunoscută şi sub numele de stare de curbatură musculară. Repausul
prelungit şi exerciţiile de relaxare, fac să cedeze treptat contracturile şi senzaţia de durere
musculară. La nevoie se pot administra calmante uşoare. Masajul este indicat după
dispariţia tuturor simptomelor acute. Automasajul nu este indicat!
Oboseala cronică sau cumulativă se apropie ca şi caracteristici de formele
patologice de oboseală, prezentând simptome mai intense şi mai rezistente la tratament,
dar şi tulburări organice şi psihice. Poate fi prevenită prin dozarea corespunzătoare a
efortului, odihnă activă, masaj.
Rezumat
Masajul clasic, după cum se ştie, poate fi folosit atât în scop stimulativ, cât şi în
scop relaxator.
În legătură cu combaterea efectelor stresului, este de la sine înţeles că se va folosi
masajul clasic relaxator, a cărui particularităţi şi reguli de aplicare trebuie foarte bine
cunoscute pentru a putea fi folosit corespunzător şi fără a risca accentuarea simptomelor
generate de stres.
Dintre procedeele fundamentale şi secundare cunoscute ale masajului clasic nu se
folosesc toate, iar dintre tehnicile cunoscute ale fiecărui procedeu, pentru obţinerea
efectelor relaxatoare, se selectează doar acelea care corespund necesităţilor. Aşadar,
specialistul va fi foarte atent la alegerea procedeelor şi a tehnicilor şi la modul în care le va
aplica, dacă doreşte obţinerea unor efecte relaxatoare reale.
Dacă, în timpul aplicării masajului clasic în scop stimulativ, poziţionarea subiectului
sau a segmentului de masat este recomandată din anumite considerente, dar nu
obligatorie, în timpul aplicării masajului clasic relaxator, este obligatoriu să se adopte
poziţia cea mai relaxată şi mai relaxantă pentru subiect sau segment. De asemenea,
fiecare regiune a corpului, prezentând anumite particularităţi, se impune şi respectarea
unor reguli de aplicare a fiecărui procedeu şi a fiecărei tehnici, pentru obţinerea unor
rezultate bune.
Stresul fizic şi psihic repercutându-se asupra structurii somatice, este de la sine
înţeles că abordarea oboselii musculare prin folosirea masajului clasic relaxator, poate
conduce la obţinerea unor efecte directe asupra structurilor musculare, dar şi la obţinerea
unor efecte asupra sferei psihice (a nu se uita legăturile funcţionale foarte strânse între
psihic şi somatic).
Bibliografie
1. CORDUN, M., 1992, Masaj tehnici şi aplicaţii în sport, Editura Medicală, Bucureşti
Bucureşti
3. DRĂGAN, I. şi PETRESCU, O., 1993, Masaj - automasaj, EDITIS, Bucureşti
4. FRITZ, S., GROSEMBACH, M.J., 2004, Mosby's Essential Sciences for Therapeutic
Massage. Anatomy, Physiology, Biomechanics and Pathology, Mosby, Canada
5. HOLLIS, M., 1998, Massage for Therapists, Blackwell Science LTD, London
7. MARCU, V., 1983, Masaj şi Kinetoterapie, Editura Sport-Turism, Bucureşti
8. MÂRZA, D. şi MÎRŢ, C., 2001, Masaj clasic, Note de curs, Universitatea din Bacău
9. MÂRZA, D., 1998, Metode speciale de masaj, Editura Plumb, Bacău
10. MÂRZA, D., 2005, Masaj antistres, Editura Didactică şi Pedagogică S.A., Bucureşti
12. SAMUEL, J., 1974, Le massage, Encyclopedie Medico-Chirurgicale, vol. I, nr. 5, Paris
13. SIDENCO, L., 2003, Masajul în kinetoterapie, Editura Fundaţiei "România de Mâine",
Bucureşti
14. SINHA, A.G., 2001, Principles and Practices of Therapeutic Massage, Jaypee brothers,
Medical Publishers LTD, New Delhi
15. WERNER, R. şI BENJAMIN, B.E., 1998, A Massage Therapist's Guide to Patohology,
Williams&Wilkins, Baltimore
Evaluare
1. Printre procedeele principale de masaj folosite în scop relaxator se numără:

a. efleurajul
b. tapotamentul
c. frământatul
2. Din punct de vedere al lungimii tehnicilor de efleuraj, în cadrul masajului clasic

relaxator se pot folosi:
a. netezirile lungi
b. netezirile medii
c. netezirile scurte
3. Scăderea intensităţii fricţiunilor, în masajul clasic relaxator, se realizează prin :

a. creşterea unghiului dintre priză şi suprafaţa pe care se acţionează
b. scăderea unghiului dintre priză şi suprafaţa pe care se acţionează
c. folosirea unei suprafaţe mari de contact pe suprafaţă mare
4. Pentru a obţine efecte relaxatoare prin aplicarea frământatului, se recomandă:

a. efectuarea frământatului cu priză mare
b. aplicarea frământatului se va realiza lent, superficial şi timp cât mai scurt
c. frământatul se va aplica fără stoarcerea intensă a ţesuturilor
5. Pentru a avea efecte relaxatoare, vibraţiile:

a. se vor aplica cu frecvenţă mare
b. vor avea un ritm cât mai constant
c. se vor asocia cu presiuni cât mai uniforme ca intensitate
69
6. Printre procedeele secundare ale masajului clasic care se pot folosi în scop
relaxator se numără:
a. rulatul
b. cernutul
c. tensiunile
7. La nivelul spatelui, efleurajul aplicat în scop relaxator, va avea următoarele

caracteristici:
a. se vor folosi alunecări lungi şi lente
b. se va folosi priza cu palma întinsă şi degetele depărtate
c. se va lucra alternativ
8. Pentru masajul relaxator al regiunii fesiere se recomandă:

a. neteziri care pornesc de la nivelul regiunii lombare şi alunecă în jos spre pliul
subfesier
b. folosirea tehnicilor care îşi transmit efectele mai în profunzime
c. combinarea frământatului cu fricţiunea, executate insistent şi în ritm lent
9. Pentru aplicarea frământatului relaxator la nivelul părţii posterioare a coapsei, se

recomandă:
a. executarea foarte uşoară a stoarcerii
b. asocierea frământatului cu rulatul
c. aplicarea procedeului timp scurt
10. Efleurajul relaxator al părţii posterioare a gambei:

a. începe de deasupra maleolelor, cu mişcări circulare
b. se realizează cu alunecări lungi, executate simultan cu ambele palme
c. depăşeşte în sus articulaţia genunchiului
11. Pentru a amplifica efectul relaxator al piciorului şi a-l extinde şi la nivelul altor
regiuni ale corpului, se recomandă:
a. executarea de presiuni alunecate lente pe părţile latero-interne ale tălpilor
b. executarea de presiuni lente pe tălpi
c. realizarea, în final, a unor uşoare circumducţii pasive ale halucelor
12. În realizarea efleurajului relaxator pe partea anterioară a gambei se recomandă:

a. aplicarea sa foarte cu presiune mai mare pe partea antero-internă a gambei
b. evitarea crestei tibiale
c. aplicarea sa cu presiune ceva mai mare pe masa musculară de pe partea antero-
externă
13. Pentru masajul relaxator al degetelor şi mâinii se recomandă:

a. aplicarea fricţiunilor lent, superficial şi insistent
b. folosirea unei presiuni mai mari pe faţa dorsală şi a uneia mai mici pe faţa palmară
c. tracţionarea în ax, în final, a fiecărui deget şi a articulaţiei pumnului
14. Masajul relaxator al antebraţului:

a. foloseşte cernutul ca procedeu principal de relaxare
b. începe de la nivelul pumnului şi urcă până deasupra cotului
c. foloseşte fricţiunea executată în sens circular pe partea cărnoasă a antebraţului
15. Efleurajul relaxator al umărului:

a. se prelungeşte, în jos, până pe antebraţ
b. se prelungeşte, în spate, spre omoplaţi
c. se prelungeşte, în faţă, spre torace
16. Pentru masajul relaxator al peretelui toracic se recomandă:

a. folosirea alunecărilor lungi, lente şi executate simultan cu ambele mâini
b. începerea masajului de la nivelul claviculelor, trecând peste regiunea sternală, până
la baza toracelui
c. executarea, în final, a câteva respiraţii ample, active sau pasive, cu presiuni pe baza
toracelui în timpul expiraţiei
17. Pentru executarea, în scop relaxator, a fricţiunilor la nivelul peretelui abdominal, se

recomandă:
a. realizarea de mişcări circulare în sens antiorar
b. executarea lor cu palmele, cu intensitate şi frecvenţă mică
c. executarea lor în sensul tranzitului intestinal
18. Masajul relaxator al capului are următoarele efecte:

a. stimularea sistemului nervos central
b. îmbunătăţirea funcţiunilor vegetative din creier
c. reglarea circulaţiei în cavitatea craniană
19. Efleurajul relaxator al feţei:

a. se aplică, pe frunte, de la centru spre părţile laterale
b. se aplică de la urechi spre menton
c. se aplică de la menton spre unghiul extern al ochilor
20. Pentru masajul relaxator al părţii anterioare a gâtului se recomandă:

a. aplicarea efleurajului de la bărbie şi mastoidă spre stern şi clavicule
b. executarea fricţiunilor cu precauţie, evitând glanda hipofiză
c. efectuarea frământatului în lungul sternocleidomastoidienilor şi a marginii libere a
trapezilor
21. Fricţiunea relaxatoare a cefei:

a. se execută cu frecvenţă şi intensitate mică, timp îndelungat
b. se execută cu feţele palmare ale vârfurilor degetelor la nivelul inserţiei muşchilor pe
osul occipital
c. se execută doar cu mişcări liniare
22. În oboseala musculară locală:

a. masajul local este contraindicat atâta timp cât durează fenomenele acute
b. se vor aplica, imediat după apariţia simptomelor, neteziri lungi, lente şi superficiale,
presiuni vibrate şi fricţiuni uşoare şi, în plus, pe membre, rulatul relaxator
c. după masaj, se recomandă mişcări ample de pendulare a membrelor
23. În oboseala musculară generală:

a. masajul începe cu liniştirea sensibilităţii periferice şi a musculaturii
b. automasajul nu este indicat
c. muşchii spatelui şi muşchii de la rădăcinile membrelor vor fi prelucraţi în primele zile
71
24. Oboseala musculară precoce:
a. apare la sfârşitul unui efort
b. poate fi prevenită prin masaj şi automasaj pregătitor
c. se caracterizează printr-o criză de adaptare funcţională a organismului
25. Oboseala musculară tardivă:

a. apare mai lent şi cedează mai greu prin odihnă, faţă de oboseala musculară
generală
b. apare, mai ales, la persoanele antrenate
c. pentru prevenirea sa este recomandat masajul şi automasajul
26. În cazul oboselii acute:

a. sunt prezente contracturi şi dureri musculare
b. masajul este indicat după dispariţia tuturor simptomelor acute
c. automasajul este indicat
27. Oboseala cronică sau cumulativă:

a. nu se caracterizează prin tulburări organice şi psihice
b. prezintă simptome mai intense şi mai rezistente la tratament
c. poate fi prevenită prin dozarea corespunzătoare a efortului, odihnă activă, masaj
Capitolul IV.
Masajul antistres
Scop
Cunoaşterea particularităţilor masajului antistres şi înţelegerea diferenţelor
structurale, metodice şi aplicative dintre această metodă şi masajul clasic relaxator.
▪ să înţeleagă argumentele care au stat la baza structurării masajului antistres;
▪ să cunoască particularităţile acestei metode;
▪ să facă diferenţa între conţinutul şi particularităţile de aplicare a masajului antistres
şi a masajului clasic relaxator;
▪ să aplice corect traseele specifice masajului antistres, respectând toate regulile şi
direcţionând eficient efectele în sensul combaterii efectelor stresului asupra
organismului.
4.1. Caracteristicile masajului antistres

Masajul antistres se doreşte a fi un masaj de armonizare, de reechilibrare a
psihicului şi somaticului şi de fixare a funcţionării acestora la un nivel care să asigure
starea de bine.
Este un masaj de reintegrare a schemei corporale, de relaxare, de restructurare a
istoriei personale. Mişcările sunt fluide, învăluitoare şi succesive, ca o singură mişcare
care se efectuează pe tot corpul, urmărindu-i formele şi contururile.
Masajul antistres urmăreşte restabilirea unităţii corporale, psihice şi psiho-
corporale, legând aceste elemente între ele, comparativ cu alte metode care le abordează
separat, din punct de vedere a unei viziuni mecaniciste, eronate.
El caută să aducă persoana la forma primordială unitară, în care percepţiile sunt
nediferenţiate, pentru ca apoi, treptat, să o ajute să-şi diferenţieze percepţiile, să-şi
redescopere corpul şi funcţionalitatea acestuia, să imprime pe matricea originală noi pagini
ale istoriei personale.
Diferenţa dintre om şi animal în faţa agenţilor stresori, constă în posibilitatea pe
care o are animalul de a reacţiona activ, prin luptă sau fugă, în timp ce omul, în situaţia în
care problemele nu-şi găsesc o rezolvare imediată, suferă efectele nefaste ale unor
schimbări fiziologice repetate. Pe de altă parte, omul are capacitatea de a reacţiona
conştient la condiţiile exterioare, dezvoltându-şi capacitatea de adaptare. Masajul poate
contribui, alături de alte metode de relaxare, la obţinerea acestui efect.
Dată fiind complexitatea proceselor interne care alcătuiesc mecanismul stresului,
cercetările din ce în ce mai asidue din ultima vreme, s-au străduit să găsească modalităţi
de combatere a efectelor sale negative asupra organismului.
Mai ales în ultima perioadă, au apărut pe piaţă foarte multe lucrări în care se dau
recomandări în legătură cu aceste modalităţi de conştientizare a efectelor stresului şi de
ameliorare a controlului acestora. Dar, toate se bazează mai ales pe o analiză a
comportamentului exterior care este, de multe ori, rezultatul unor condiţionări, a unor
legături prestabilite între anumite situaţii şi reacţiile, mai mult sau mai puţin adecvate,
declanşate de acestea.
73
Se dovedeşte, în încercarea de a controla efectele stresului, că nu este suficient să
ţi se spună sau să îţi spui relaxează-te, pentru ca starea de relaxare să se instaleze.
Aceasta se întâmplă deoarece este dificil şi nu suntem obişnuiţi să ne conştientizăm
percepţiile senzoriale la fel de bine ca cele intelectuale. Cea mai mare parte a oamenilor
ajung să creadă că simt ceea ce nu simt în realitate, ci ceea ce au ei impresia că simt faţă
de o anumită situaţie, analizând superficial percepţiile (am simţit că e greu, că mă enervez
etc.), fără a se referi la ceea ce propriul lor corp le-a spus (conştientizarea posturii
corporale, a ritmului respiraţiei, a contracţiilor musculare, a senzaţiilor de cald sau frig
etc.). Astfel, cuvintele descriu experienţa subiectivă a persoanei, semnificaţia lor devine
absolută şi contactul cu propriul nostru corp este pierdut.
Nu ne preocupăm de corpul nostru decât atunci când ne atrage atenţia prin dureri,
impotenţă funcţională şi alte semne şi simptome deranjante.
Corpurile noastre sunt în rezonanţă cu fiecare situaţie trăită, ele traduc adevărul
momentului, ne informează asupra nevoilor reale şi ne pot învăţa cum să trăim mai bine.
Să nu uităm acest lucru!
Pornind de la considerentul că este mai uşor să acţionăm asupra sistemului
muscular, decât asupra reacţiilor simpatice şi a circuitelor interne ale creierului, am
încercat să găsesc o modalitate de abordare a stresului care să se concentreze pe
ascultarea senzaţiilor corporale, dezvoltarea unei mai bune percepţii a tensiunilor
musculare şi recunoaşterea diferitelor semne organice care caracterizează starea de
stres, la acestea adăugându-se învăţarea modului de a reacţiona într-o manieră
corespunzătoare. Şi astfel s-a structurat masajul antistres.
Având în vedere tabloul manifestărilor somato-fiziologice şi psihice induse de stres
(Mârza, D., 2000-2003) şi cunoscând bine efectele masajului asupra organismului, ne-am
propus să abordăm o altă formă de masaj, considerând că masajul clasic relaxator (folosit
pe scară largă în scopul detensionării fizice şi psihice), deşi are rezultate bune, nu
corespunde din toate punctele de vedere obiectivului urmărit.
Ca atare, am conceput o succesiune de procedee şi tehnici, pe care am încercat să
le adaptăm mult mai bine la particularităţile fiecăruia dintre regiunile masate şi, mai ales, la
nevoile acestora, impuse de manifestările somato-fiziologice induse de stres.
Sensurile de acţionare şi, mai ales, faptul că masajul, chiar dacă începe pe o
anumită regiune şi apoi trece la alta, revine de mai multe ori la regiunea masată anterior,
făcând în permanenţă legătura între părţile corpului, răspund dezideratului de integrare, de
abordare holistică, de considerare a fiinţei umane ca un întreg.
Dacă, în timpul aplicării masajului clasic relaxator, se cere de obicei beneficiarului o
anumită pasivitate, spunându-i-se frecvent Relaxaţi-vă! Gândiţi-vă la ceva frumos şi lăsaţi-
mă pe mine să acţionez!, în timpul aplicării masajului antistres am încercat să obţinem o
participare conştientă a subiecţilor la obţinerea efectului de relaxare.
Am constatat că, exact atunci când relaxarea devine un scop în sine, cu cât dorinţa
de reuşită este mai mare, cu atât rezultatul este mai greu de atins. Mai mult decât atât,
există posibilitatea instalării unor noi tensiuni fizice şi psihice (ca urmare a încercărilor de
relaxare eşuate), care anulează orice efect benefic (Mârza, D., 2000-2003).
Astfel, în primele şedinţe, am insistat asupra conştientizării senzaţiilor corporale şi a
dezvoltării unei percepţii corecte a semnalelor pe care organismul nostru le emite pe
parcursul aplicării masajului. Acest lucru poate părea puţin neobişnuit şi se opune
oarecum modului de lucru practicat până acum.
Aşa după cum spuneam mai înainte, în timpul aplicării masajului clasic relaxator,
subiecţilor li se cere, în general, să se relaxeze, să nu se gândească la problemele lor, la
suferinţele lor somato-fiziologice-psihice, chiar să nu se gândească la nimic şi să-şi
abandoneze corpul în mâinile maseurului. Ei bine, noi am procedat tocmai invers! I-am
invitat pe subiecţi să ne descrie senzaţiile pe care le resimt de obicei la nivelul întregului
lor corp, pe cele percepute în timpul şedinţei de masaj şi să le compare între ele. Subiectul
este ghidat, în permanenţă, de către maseur, care îl ajută în depistarea semnalelor locale,
regionale sau la distanţă, a celor superficiale şi profunde şi îi cere să le compare, în
permanenţă cu cele recepţionate anterior şedinţei.
Subiectul îşi dă seama astfel fie că nu a conştientizat înainte o mulţime dintre
semnale, fie că nu le-a conştientizat corect, învaţă să le înţeleagă, aceste exerciţii fiindu-i
apoi de folos şi în afara şedinţei de masaj.
Chiar dacă, în primele şedinţe, datorită efortului de conştientizare, tensiunile
musculare au tendinţa să crească, treptat, pe măsură ce capacitatea de percepţie se
ameliorează, acestea diminuează net şi dispar.
După ce acest mod de abordare începe să-şi facă simţite efectele, se antrenează în
continuare capacitatea de conştientizare a propriilor senzaţii corporale, cerându-se
subiecţilor ca, în timpul câte unei şedinţe de masaj antistres, să-şi readucă în memorie şi
să încerce să retrăiască câte o situaţie stresantă şi să descrie semnalele emise de propriul
corp. Informaţiile primite de la subiect, dublate de examinarea atentă efectuată de
terapeut, permit reglarea aplicării masajului în funcţie de necesităţi.
Perceperea diminuării treptate a semnelor şi simptomelor induse de situaţia
stresantă evocată, îi vor mări subiectului încrederea în terapie şi terapeut şi în propria
capacitate de a face faţă mai bine situaţiilor întâlnite.
Dacă, după câteva şedinţe, se repetă testul, subiectul va conştientiza că percepe
semnalele corporale datorate stresului cu mult mai mică intensitate (fapt confirmat şi de
examinarea palpatorie).
Unul dintre principalele scopuri ale acestei metode este acela de a ajuta corpurile
subiecţilor să se relaxeze. Masajul clasic relaxator urmăreşte să relaxeze grupele
musculare prin aplicarea unor procedee şi tehnici specifice, pe când masajul antistres
urmăreşte să creeze condiţii favorabile pentru ca organismul să se relaxeze singur, prin
atingeri foarte atent dozate şi reglate.
Mâna terapeutului are un rol esenţial. Sensibilitatea sa va face posibilă decelarea
tuturor zonelor tensionate într-un grad care depăşeşte necesităţile de moment (corzi
fibroase, noduli, consistenţă mărită, chiar modificări ale reliefului regiunii respective).
În masajul clasic relaxator se lucrează uneori profund, insistent, pentru a învinge
rezistenţa opusă de o zonă hipertensionată şi a o face să se relaxeze. În masajul antistres,
mâna atinge zona lent şi uşor, fără a trezi durerea, încercând să disperseze tensiunea
acumulată, oferindu-i organismului senzaţii pozitive. Aceste senzaţii pozitive vor rescrie în
memoria celulară situaţiile din trecut, în care corpul a suferit, generând modificarea
semnalelor emise de corp şi percepute de subiect.
4.2. Efectele masajului antistres

Aplicarea masajului antistres, pe parcursul a doi ani, asupra unui eşantion
reprezentativ de persoane şi compararea rezultatelor cu cele obţinute prin aplicarea
masajului clasic relaxator (Mârza, D., 2000-2003), ne-au convins de eficienţa mai mare a
acestei metode şi ne-au permis să stabilim că principalele efecte care se pot obţine sunt:
 relaxare psihică şi fizică;
 relaxarea tensiunilor musculare, care permite diminuarea progresivă a impactului
imaginilor negative din trecut şi abordarea situaţiilor noi într-o manieră mai bine
adaptată şi, ca atare, mai puţin stresantă;
 trezire senzorială, prin conştientizarea mai bună a propriului corp (ca imagine a
relaţiei pe care noi o avem cu noi înşine) şi a semnalelor pe care acesta ni le
transmite în relaţie cu anumite situaţii percepute ca stresante;
 ameliorarea încrederii în sine şi în cei din jur, a sentimentului de securitate în situaţii
dificile;
75
 „hrănirea” corpului cu senzaţii pozitive proprii, pentru a favoriza detensionarea
globală şi apariţia de noi comportamente în situaţii de stres;
 armonizarea schemei corporale, prin redistribuirea perceperii senzaţiilor uniform la
nivelul întregului corp;
 redescoperirea părţilor corpului, prin reunificarea şi rearmonizarea părţilor receptive
şi active ale corpului, formându-se astfel o axă care echilibrează întregul organism;
 conştientizarea nevoilor fiecărei părţi a corpului şi rezolvarea lor.
4.3. Tehnica de testare a gradului de relaxare în masajul antistres

Efectul de relaxare va fi însoţit de conştientizarea greutăţii segmentului masat. În
timpul aplicării masajului, progresivitatea este condiţionată de testarea gradului de
relaxare a regiunii pe care se lucrează. Maseurul va ridica segmentul / regiunea masată
de pe suprafaţa de sprijin şi o va mobiliza pasiv, pentru a percepe dacă mai există tensiuni
musculare reziduale. În cazul în care acestea nu au fost îndepărtate, maseurul va percepe
o mai uşoară sau o mai puternică opoziţie la mişcare sau tendinţa subiectului de a se
implica activ în realizarea mişcării, reacţii care vor trebui conştientizate şi de subiect şi
înlăturate.
Se urmăresc reacţiile subiecţilor. Multe semne ne pot da informaţii despre starea de
relaxare (de exemplu, un oftat va fi un semn de relaxare a braţelor).
Se pot ridica unele segmente şi apoi li se dă drumul. Dacă nu cad liber şi rapid,
apărând un moment de frânare sau oprirea lor în aer, înseamnă că regiunea nu este
relaxată.
În cazul în care subiectul nu se relaxează, se poate apela la o modalitate de folosire
voluntară a tensiunilor musculare acumulate, eliberând astfel muşchiul. În loc de ridicarea
membrului de pe suprafaţa de sprijin, acesta se fixează de către maseur într-o priză
imobilă, iar subiectul este invitat să-i învingă rezistenţa încercând să mişte membrul.
Subiectul, va conştientiza astfel şi senzaţia de efort în grupul muscular respectiv.
4.4. Tehnica de aplicare a masajului antistres

Masajul antistres constă într-o succesiune de 22 de trasee, care pot fi aplicate de
un maseur calificat, sau pot fi practicate în familie, în cuplu sau între prieteni.
Pentru abordarea masajului propunem următoarea succesiune: spate (de obicei, în
simbolistica corporală, aici se regăsesc dificultăţile trecutului); subiecţilor le este mai uşor
să ofere mai întâi spatele, decât partea anterioară, deoarece poziţia de culcat dorsal (cu
faţa în sus) dă senzaţia de vulnerabilitate. Se continuă cu membrele inferioare, apoi
trunchiul, membrele superioare şi gâtul. Pe parcursul aplicării masajului, trecerea de la o
regiune la alta este dictată de rezultatele obţinute la testările permanente pe care
maseurul le face pentru a verifica gradul de relaxare.
Se recomandă folosirea uleiurilor de masaj, deoarece acestea contribuie la crearea
senzaţiei de acoperire a corpului, asigură fluiditate mişcării, permit mâinii un contact bun şi
o alunecare uşoară şi continuă. Se recomandă folosirea unor uleiuri care pătrund în piele,
fiind de preferat uleiurile vegetale în faţa celor cosmetice, deoarece sunt mai bogate în
vitamine şi cu efecte benefice asupra pielii. Se pot combina uleiurile vegetale cu uleiuri
esenţiale, care sporesc efectul terapeutic al masajului şi parfumează atmosfera.
Mişcările se succed pe toate părţile corpului într-o alunecare continuă, fluidă. Se
repetă fiecare gest de cel puţin trei ori, folosindu-se greutatea corporală a maseurului şi
corelarea ritmului respirator cu cel al subiectului. Maseurul se va poziţiona astfel încât să
aibă posibilitatea de a acţiona longitudinal pe partea de masat, într-o poziţie echilibrată
care să nu-i suprasolicite spatele şi să nu-i îngreuieze respiraţia, dar sa-i permită folosirea
greutăţii corporale în realizarea presiunilor care se impun.
Se recomandă, ca suprafaţă de lucru, o saltea sau o pătură mai groasă. Maseurul
trebuie să aibă suficient spaţiu în jurul subiectului, pentru a-şi schimba poziţia de câte ori
este nevoie.
Din descriere, se va putea observa că sunt unele trasee care se lucrează numai pe
o anumită parte a corpului (trasee unilaterale), fiind necesară repetarea lor pe cealaltă
parte după terminarea unei regiuni (membre superioare, membre inferioare, flancuri). În
cadrul unor alte trasee (trasee bilaterale), în schimb, se abordează anumite regiuni
masându-se ambele părţi în acelaşi timp.
TRASEUL 1 (traseu bilateral)

Poziţia subiectului: Decubit ventral (culcat cu faţa în jos), cu capul răsucit într-o
parte şi braţele depărtate de corp, coatele uşor flexate, palmele privind în sus.
Poziţia maseurului: Pe genunchi, depărtat, pe călcâie aşezat, la capul subiectului.
Foto nr. 21
Poziţia maseurului şi a subiectului pentru aplicarea traseului 1
Descrierea mişcărilor: Se poziţionează rădăcinile mâinilor de o parte şi de alta a

coloanei vertebrale dorsale (în partea sa superioară), cu vârfurile degetelor orientate spre
umeri. Apofizele spinoase ale vertebrelor toracale rămân neacoperite şi se situează între
cele două mâini ale maseurului. Mâinile sunt relaxate şi îmbracă foarte bine relieful
muscular al spatelui. Mişcarea începe, în sens descendent, coborând de-a lungul spatelui
şi presând mai mult cu rădăcinile mâinilor, până deasupra pliului interfesier.
Orientând vârfurile degetelor spre înainte, se continuă mişcarea, îmbrăcând părţile
laterale ale feselor, până când acestea ating pliurile subfesiere.
Apoi, orientând vârfurile degetelor spre în jos, se începe mişcarea de revenire, care
urcă pe flancuri şi se termină în punctul de plecare. Pe flancuri, mâinile alunecă la limita
contactului corpului cu suprafaţa de sprijin, ca şi cum am încerca să le introducem sub
torace şi să-l ridicăm. Ajunse sub axile, mâinile trag uşor umerii spre în sus, înainte de a
se întoarce la poziţia de plecare.
Indicaţii metodice: Subiectul trebuie să conştientizeze o senzaţie de împingere şi
alungire spre în jos (spre picioare) în timpul mişcării descendente şi o senzaţie de tragere
şi alungire spre în sus (spre cap) în timpul mişcării de revenire.
Maseurul trebuie să-şi sincronizeze respiraţia cu cea a subiectului. Mişcarea
descendentă se efectuează pe expiraţie, iar cea ascendentă pe inspiraţie. Dacă expiraţia
şi inspiraţia subiectului sunt prea scurte, pentru a putea efectua mişcarea pe toată
suprafaţa spatelui, tehnica se fracţionează în două părţi.
77
Figura 18
Direcţia mâinilor la traseul nr.1

Poziţia subiectului: Aceeaşi ca la traseul anterior.
Poziţia maseurului: Aceeaşi ca la traseul anterior.
Descrierea mişcărilor: Se repetă primul traseu, dar la revenire, după ce se ajunge la
poziţia de plecare, se continuă mişcarea pe umeri, braţe (îmbrăcându-le bine conturul),
antebraţe şi se termină alunecând pe palmele subiectului şi intercalând propriile degete
între degetele subiectului.
Foto nr. 22
Pentru repetarea traseului, se

revine la punctul de plecare fără
presiune.
Indicaţii metodice: Traseul se
execută pe parcursul a două cicluri
respiratorii: expiraţie la coborârea de-
a lungul spatelui; inspiraţie la
revenirea la baza gâtului; expiraţie la
coborârea de-a lungul membrelor
superioare; inspiraţie la revenirea la
baza gâtului. Când se ajunge în
regiunea lombară, se poate executa
o oprire, în care mâinile maseurului
balansează uşor bazinul subiectului
într-o mişcare laterală dreapta-stânga
şi invers.
Figura 19
TRASEUL 3 (traseu unilateral)

Poziţia subiectului: aceeaşi ca la traseul anterior.
Poziţia maseurului: pe genunchi, depărtat, pe călcâie şezând, lateral (dreapta sau
stânga) faţă de subiect (foto nr.23).
Descrierea mişcărilor: Se
începe mişcarea din partea
inferioară a spatelui, cu ambele
mâini aşezate transversal pe flancul
de partea căruia este poziţionat
maseurul, alunecând spre în sus,
cu o presiune ceva mai mare decât
la traseele anterioare. În dreptul
axilei, o mână alunecă pe partea
anterioară a umărului, iar cealaltă
continuă mişcarea pe partea sa
postero-superioară, ambele
contribuind la împingerea umărului
spre în sus şi ridicarea acestuia de
pe suprafaţa de sprijin. Mişcarea
continuă, cu priză în brăţară,
coborând pe membrul superior,
care este tracţionat în ax spre în
jos, menţinându-l ridicat de pe Figura 20
suprafaţa de sprijin. Direcţia mâinilor la traseul nr.3
Mişcarea ascendentă, pe flancuri, se sincronizează cu expiraţia subiectului,
împingerea spre în sus şi ridicarea umerilor cu inspiraţia, iar mişcarea de coborâre pe
membrele superioare cu expiraţia.
Maseurul va conştientiza gradul de relaxare al umerilor (subiectul nu trebuie să-l
ajute când introduce mâna pe partea anterioară a umărului, ci să rămână pasiv şi relaxat).
79
Poziţia maseurului şi a subiectului Poziţia maseurului şi a subiectului
pentru aplicarea traseului 3 pentru aplicarea traseului 4

Poziţia subiectului: aceeaşi ca la traseul 1.
Poziţia maseurului: Cavaler servant – pe un genunchi, pe călcâi şezând (plasat
între coapsele subiectului) şi talpa celuilalt picior (plasată în lateral, la nivelul şoldului
subiectului – foto nr.24).
Descrierea mişcărilor:
Mâinile maseurului se aşează
pe sacrum (deasupra pliului
interfesier) şi alunecă spre
partea superioară a spatelui, de
o parte şi de alta a coloanei
vertebrale, cu degetele
depărtate şi orientate spre
înainte (fig.nr.21). Mişcarea
continuă şi pe partea
posterioară a gâtului, până când
rădăcinile mâinilor ating partea
inferioară a occiputului. Apoi,
mâinile încep să coboare, până
la baza gâtului şi, de acolo, se
deplasează spre lateral spre
umeri, trăgându-i ca şi cum am
vrea să-i depărtăm.
De pe umeri, mâinile
coboară sub axile (cu vârfurile
orientate spre suprafaţa de
sprijin) şi continuă mişcarea pe
Figura 21 flancuri, până la poziţia de
Direcţia mâinilor la traseul nr.4 plecare.
Indicaţii metodice: La coborârea pe flancuri, vârfurile degetelor maseurului se
introduc cât mai mult sub torace, încercând să-l ridice şi să-l tragă spre în jos.
După mişcarea descendentă pe flancuri, mişcarea de revenire la poziţia de plecare
începe atunci când degetele maseurului ating crestele iliace antero-superioare ale
subiectului.
Se sincronizează mişcarea descendentă cu expiraţia şi cea ascendentă cu
inspiraţia.
Presiunea aplicată poate creşte progresiv, pe măsura instalării stării de relaxare.
Pentru a putea executa întregul traseu, maseurul trebuie să-şi modifice poziţia pe
parcursul execuţiei, astfel: mişcarea ascendentă este însoţită de ridicarea feselor de pe
călcâiul pe care s-a sprijinit, iar mişcarea descendentă este însoţită de revenire la poziţia
iniţială.

Poziţia subiectului: aceeaşi ca la traseul 1, cu membrele inferioare puţin mai
depărtate.
Poziţia maseurului: Aceeaşi ca la traseul 4, cu genunchiul de sprijin între genunchii
subiectului şi celălalt picior în sprijin pe talpă, lateral extern de unul din genunchii
subiectului.
Descrierea mişcărilor: Poziţia de pornire este aceeaşi ca la traseul 4 (de deasupra
pliului interfesier), cu degetele orientate spre înainte. Mişcarea începe prin orientarea
degetelor spre flancuri, urmată de alunecarea rădăcinilor mâinilor spre lateral, urmărind
conturul părţilor superioare ale feselor.
Foto nr. 25
Când degetele maseurului ating crestele iliace antero-superioare, începe mişcarea

de coborâre, care îmbracă şoldurile şi părţile externe ale coapselor, mergând până în
spaţiul popliteu (partea posterioară a genunchiului ş fig.nr.22).
Ajunse aici, mâinile maseurului îşi schimbă poziţia, alunecând spre în sus, pe
partea postero-internă a coapselor, cu vârfurile degetelor spre interior. Marcând un scurt
timp de oprire la nivelul pliului subfesier, se asociază o uşoară presiune împingând fesele
în sens cranial (spre partea superioară a corpului), apoi – diminuând mult presiunea –
mişcarea continuă în sens ascendent pe fese până la punctul de plecare.
Indicaţii metodice: Pentru a începe mişcarea şi pentru a o termina, maseurul îşi ridică
fesele de pe călcâiul de sprijin, revenind uşor în această poziţie pe măsură ce mâinile
coboară pe părţile externe ale coapselor.
81
Figura 22
Prima parte a mişcării (alunecarea spre flancuri) se sincronizeză cu inspiraţia,

coborârea de-a lungul părţilor externe ale coapselor cu expiraţia şi revenirea la poziţia de
plecare cu inspiraţia.
Când mâinile ajung de o parte şi de alta a bazinului, se poate asocia testul de
relaxare, balansându-l uşor lateral stânga-dreapta.

Poziţia subiectului: aceeaşi ca la traseul anterior, cu călcâiele orientate spre
exterior.
Poziţia maseurului: Pe genunchi, uşor depărtat, pe călcâie şezând, la picioarele
subiectului (foto nr.26).
Foto nr. 26
Descrierea mişcărilor: Mâinile

maseurului se aşează cu rădăcinile pe
bolta plantară şi degetele orientate spre
partea internă a picioarelor subiectului,
atingând maleolele interne.
Se începe mişcarea spre în sus,
alunecând pe partea posterioară a
gambelor şi coapselor, marcând un
moment de oprire la nivelul pliului
subfesier şi continuând apoi până la
nivelul regiunii dorsale inferioare
(ultimelor coaste).
Alunecând apoi, cu degetele orientate
spre flancuri, se începe mişcarea de
coborâre, care îmbracă partea externă a
şoldurilor, coapselor şi gambelor, până se
ajunge în poziţia de plecare.
Indicaţii metodice: Mişcarea fiind
lungă, poate necesita schimbarea poziţiei
maseurului, în cavaler servant, urmată de
revenire în poziţia iniţială.
Mişcarea în sens ascendent se
sincronizează cu inspiraţia, iar cea în
sens descendent cu expiraţia.
Dacă musculatura gambelor nu este
relaxată, gleznele subiectului pot fi
sprijinite pe nişte rulouri/pernuţe, sau pe
genunchii maseurului.
Figura 23

Poziţia maseurului: aceeaşi ca la traseul anterior.
Foto nr. 27
83
Descrierea mişcărilor: Vârfurile
degetelor se poziţionează de o parte şi
de alta a tendonului achilian a aceluiaşi
membru inferior. De aici se începe
mişcarea de alunecare de-a lungul părţii
postero-interne a membrului inferior, cu
degetele orientate spre înainte,
accentuând ceva mai mult presiunea
exercitată de mâna care urcă pe partea
internă (cu scopul de a relaxa
musculatura şoldului şi fesei). În
regiunea dorsală inferioară (la nivelul
ultimelor coaste), mişcarea se orientează
spre flancul de partea membrului inferior
masat, apoi începe să coboare pe partea
postero-externă a şoldului şi coapsei. Pe
măsură ce se apropie de genunchi,
mâna din exterior se introduce din ce în
ce mai mult sub coapsă, în aşa fel încât
– la nivelul gambei – masajul se va
efectua prinzând părţile antero-laterale
între cele două mâini. La nivelul gleznei,
o mână va rămâne pe partea dorsală a
piciorului şi una pe partea sa plantară,
mişcarea terminându-se la vârfurile
degetelor de la picioare. În timpul acestei
mişcări, gamba este ridicată de pe
suprafaţa de sprijin de către maseur (în
acest fel se testează şi gradul de
relaxare: subiectul nu trebuie să
contribuie activ la ridicarea şi menţinerea
gambei în aer).
Figura 24
Indicaţii metodice: Indicaţiile date la traseul 6, privind modificarea poziţiei

maseurului şi sincronizarea mişcărilor cu timpii respiratori, sunt valabile şi pentru traseul 7.
Se marchează scurte opriri la nivelul tendonului achilian, spaţiului popliteu şi pliului
subfesier, însoţite de o creştere uşoară a presiunii.
Împreună cu balansarea bazinului lateral stânga-dreapta, pentru a testa gradul de
relaxare, se poate asocia şi o uşoară circumducţie din articulaţia gleznei, în timpul mişcării
de revenire.
TRASEUL 8
(traseu unilateral)
Poziţia subiectului: aceeaşi
ca la traseul anterior.
Poziţia maseurului: aceeaşi
ca la traseul anterior, dar lateral
faţă de subiect.
Mişcarea leagă între ele traseul 3
cu traseul 7. Începe de la nivelul
gleznei, cu mâinile aşezate
transversal pe axul membrului
inferior, urcă până la nivelul
umărului, coboară pe membrul
superior (cu priză în brăţară), apoi
trece pe partea postero-externă a
şoldului şi coapsei şi continuă ca
la traseul 7. Pentru a nu pierde
contactul cu suprafaţa pielii, de la
nivelul mâinii, se revine la poziţia
de plecare, pe acelaşi traseu.
Indicaţii metodice: După
terminarea traseului, se reiau
mişcările aferente traseelor 7 - 8 şi
pe partea opusă.
Figura 25
Foto nr. 28
85
A B C
Figura 26
Compunerea traseului nr.8 (C) din traseele nr. 3(A) şi nr.7 (B)

Poziţia maseurului: adaptată în funcţie de necesităţi (se poate folosi o combinaţie a
poziţiilor descrise anterior).
Descrierea mişcărilor: Acest traseu integrează întreaga parte posterioară a corpului.
El începe la nivelul picioarelor, ca la traseul 6, continuă cu traseul 4, revenind pe
membrele inferioare cu mişcările descrise la traseul 6 (fig.nr.27). Cu acest traseu se
termină masajul părţii posterioare a corpului.
Foto nr. 29
Poziţia maseurului şi a subiectului pentru începerea aplicării traseului 9
Indicaţii metodice: În funcţie de necesităţi (contracturi rebele, relaxare incompletă
etc.), se pot adăuga şi alte procedee relaxatoare de masaj pe masele musculare:
frământat lent, profund, insistent; fricţiuni cu suprafaţă mare de contact pe suprafaţă mare,
ample, lente; presiuni statice; uşoare vibraţii etc.
Figura 27 Figura 28
Compunerea traseului nr.9 (T6+T4) Direcţia mâinilor la traseu nr.10

Poziţia subiectului: Decubit dorsal (culcat cu faţa în sus), cu membrele superioare şi
cele inferioare uşor depărtate.
Poziţia maseurului: Aceeaşi ca la traseul 6.
Descrierea mişcărilor: Mâinile maseurului prind vârfurile picioarelor subiectului, cu
policele pe tălpi şi celelalte degete pe partea anterioară. Alunecând uşor cu mâinile spre
glezne, se execută cu policele mişcări de fricţiune circulară la nivelul tălpilor, presând pe
vârfurile picioarelor pentru a accentua rotaţia externă din şold. Apoi, schimbând poziţia
mâinilor, prin aşezarea lor transversal pe axele membrelor inferioare, cu vârfurile degetelor
orientate spre interior, se continuă mişcarea de alunecare pe partea antero-internă a
gambelor şi coapselor.
În treimea superioară a coapselor, vârfurile degetelor se orientează oblic spre
exterior şi continuă mişcarea alunecând spre şolduri şi marcând bine regiunea inghinală,
până când ating regiunea renală (figura nr.28). De aici, începe mişcarea în sens
descendent pe partea externă a şoldurilor, coapselor, introducând din ce în ce mai mult
vârfurile degetelor între membrul inferior şi suprafaţa de sprijin, în aşa fel încât mişcarea
de alunecare pe gambe să se poată efectua pe partea postero-externă, menţinând gamba
ridicată. Mişcarea se termină la călcâie (fiecare dintre ele fiind susţinut ridicat de pe
suprafaţa de sprijin de câte o mână a maseurului), cu uşoare tracţiuni în ax şi vibraţii.
87
Foto nr. 30
Poziţia maseurului şi a subiectului pentru începerea aplicării traseului 10
Indicaţii metodice: Zona inghinală este marcată de vârfurile degetelor în timpul

orientării lor spre exterior, fără presiune prea mare.
La trecerea peste oasele bazinului, mâinile îmbracă bine relieful osos al acestuia.
Când vârfurile degetelor pătrund pe partea posterioară a trunchiului, pentru a atinge
zona renală, policele vine din urmă marcând talia. Mişcarea ascendentă se sincronizează
cu inspiraţia, iar cea descendentă cu expiraţia.

Descrierea mişcărilor: Mişcarea
începe de la nivelul maleolei interne,
aşezând ambele mâini transversal pe
axul membrului inferior, cu vârfurile
degetelor spre în jos. Pe măsură ce se
alunecă spre genunchi, vârfurile
degetelor se introduc sub gambă, iar la
nivelul genunchiului, marcând spaţiul
popliteu, se testează gradul de relaxare
(dacă subiectul este relaxat, genunchiul
se va flecta uşor, fără opoziţie).
În partea superioară a coapsei, o
mână repetă mişcările de la traseul
anterior, iar cealaltă alunecă, prin
interior, pe partea posterioară a coapsei,
ambele continuând mişcarea în sens
descendent.
În timpul mişcării descendente, la
nivelul genunchiului, vârfurile degetelor
trec pe partea posterioară, în aşa fel
încât gamba să poată fi menţinută
ridicată de pe suprafaţa de sprijin.
Mişcarea se termină ca la traseul Figura 29
anterior. Direcţia mâinilor la traseul nr.11
Indicaţii metodice: Se marchează
bine tendonul achilian şi spaţiul popliteu.
Sincronizarea cu timpii respiratori ai subiectului se face ca la traseul anterior.
Foto nr. 31

Descrierea mişcărilor: Făcând priză cu
o mână pe partea antero-externă a piciorului,
se masează talpa cu cealaltă mână, prin
presiuni alunecate profunde (executate cu faţa
palmară a degetelor sau cu toată mâna)
orientate de la vârfurile degetelor spre călcâi.
Se pot folosi şi presiuni alunecate profunde
executate cu rădăcina mâinii şi chiar cu
antebraţul aşezat transversal pe axul piciorului
(contactul cu antebraţul îi va da subiectului
senzaţii plăcute noi, care vor îmbogăţi masajul
aplicat). La finalizarea masajului tălpii, se
efectuează şi un masaj al spaţiilor
interdigitale, introducând arătătorul între
degete şi executând o mişcare de dute-vino.
Făcând apoi priză pe părţile laterale ale
piciorului, se mobilizează uşor spaţiile
Figura 30 intermetatarsiene, prin mişcări alternative spre
Direcţia mâinilor la traseul nr.12 în sus şi în jos ale părţilor internă şi externă a
piciorului.
Indicaţii metodice: Se insistă pe taplă, acoperind şi părţile laterale.
Foto nr. 32
89
Poziţia maseurului: Aceeaşi ca la traseul anterior, lateral faţă de subiect, în dreptul
genunchiului acestuia
Foto nr. 33
Descrierea mişcărilor: Cu mâinile aşezate

transversal pe axul membrului inferior (degetele
orientate spre în jos), se alunecă încet pe partea
internă a gambei, pornind de la nivelul maleolelei
interne. La nivelul genunchiului, degetele trec pe
partea posterioară şi presiunea creşte,
exercitându-se în acelaşi timp şi o uşoară
tracţiune spre exterior, în scopul testării gradului
de relaxare (genunchiul trebuie să se flecteze
uşor, fără opoziţie sau ajutor voluntar din partea
subiectului, călcâiul alunecând pe suprafaţa de
sprijin). Se continuă mişcarea (menţinând
genunchiul uşor flectat, cu membrul inferior în
uşoară rotaţie externă din şold), cu un frământat
lent, executat alternativ cu cele două mâini, cu
priză mare (între vârfurile degetelor şi police), pe
partea internă a coapsei, în scopul relaxării
musculaturii din această regiune.
Indicaţii metodice: După masajul părţii
interne a coapsei, se mai verifică încă o dată
gradul de relaxare, prin uşoara ridicare a
genunchiului de pe suprafaţa de sprijin, urmată
de eliberarea sa. Dacă genunchiul cade relaxat,
înseamnă că musculatura membrului superior
este relaxată, dacă mişcarea de cădere este Figura 31
frânată, se repetă traseul. Direcţia mâinilor la traseul nr.13

Poziţia subiectului: Decubit dorsal (culcat cu faţa în sus), cu braţele uşor depărtate
de corp, un membru inferior întins, celălalt rotat extern din şold şi flectat din genunchi.
Descrierea mişcărilor: Făcând
priză pe partea antero-externă a
genunchiului flectat, maseurul
mobilizează uşor membrul inferior în
poziţie de rotaţie internă asociată cu
adducţie din articulaţia şoldului, până
când genunchiul se apropie cât mai mult
(în funcţie de posibilităţi) de suprafaţa de
sprijin, la nivelul şoldului opus.
Concomitent cu această
mişcare, o mână (aşezată transversal
pe axul membrului inferior) alunecă în
sens ascendent pe partea externă a
coapsei, îmbracă şoldul şi continuă
alunecarea pe flancul accesibil al
trunchiului (presând şi împingând spre
în sus).
Din regiunea subaxilară,
continuă mişcarea spre baza gâtului şi,
de acolo, începe mişcarea de coborâre
de-a lungul coloanei vertebrale. În timpul
mişcării descendente, se pot efectua fie
presiuni alunecate profunde, fie fricţiuni
circulare ample, lente, executate cu
toată palma şi cu degetele depărtate,
sau chiar cu antebraţul. Din regiunea
lombară, mişcarea trece în lateral pe
şold şi revine, pe partea externă a
coapsei, la genunchi.
Mişcarea leagă membrul inferior
de trunchi şi trebuie să aibă continuitate.
Se sincronizează alunecarea în
sens ascendent cu inspiraţia, iar cea în
Figura 32 sens descendent cu expiraţia.
Foto nr. 34
91
După ce se lucrează traseele 11-14 pe o parte, se repetă acelaşi lucru pe partea
opusă.

Poziţia subiectului: Aceeaşi ca la traseul 10.
Poziţia maseurului: Aceeaşi ca la traseul anterior, lateral, în dreptul bazinului
subiectului.
maseurului se aşează, transversal faţă
de axul corpului, pe abdomenul
subiectului, supra- şi subombilical. Se
începe cu o mişcare circulară de
alunecare superficială, executată în
sensul evacuării (sensul acelor de
ceasornic), mâinile încrucişându-se în
timpul execuţiei, pentru a asigura
continuitate şi cursivitate mişcării. Apoi,
se efectuează mişcări specifice pentru
detensionarea fiecărei părţi a regiunii
abdominale:
Pentru detensionarea regiunii
ficatului: o mână presează pe rebordul
costal drept, iar cealaltă alunecă cu
vârfurile degetelor sub acesta, executând
uşoare presiuni cu vibraţii.
Pentru detensionarea plexului
solar şi a stomacului: presiuni alunecate, Figura 33
executate cu o mână ajutată de cealaltă Direcţia mâinilor la traseul nr.15
(procedeul mână peste mână), pornind
de la stern, în sens descendent, până la ombilic. Pentru detensionarea musculaturii
peretelui abdominal: fricţiuni circulare, lente şi ample, executate cu faţa palmară a
degetelor unei mâini ajutată de cealaltă mână (procedeul mână peste mână).
Pentru detensionarea colonului descendent (cu tendinţe spre spasticitate şi
iritabilitate): presiuni alunecate cu faţa palmară a degetelor unei mâini ajutată de cealaltă
(procedeul mână peste mână), care pornesc din fosa iliacă stângă, merg ascendent pe
traseul colonului descendent şi se termină la nivelul unghiului splenic.
La sfârşitul acestor mişcări, se repetă mişcarea circulară cu care s-a început.
Foto nr. 35
Poziţia de începere a traseului 15
Indicaţii metodice: În permanenţă, se sincronizează mişcările cu timpii respiratori ai
subiectului: în timpul inspiraţiei subiectului presiunea scade în intensitate până la anulare
(fără însă a pierde contactul cu pielea subiectului), presiunea exercitându-se numai
concomitent cu expiraţia subiectului.
Ca variantă a acestui traseu, mişcarea circulară de alunecare pe abdomen se poate
executa doar cu o mână, cealaltă făcând acelaşi lucru pe regiunea lombară.

Poziţia maseurului: Cavaler servant, genunchiul de sprijin între coapsele subiectului
cât mai aproape de pubis, celălalt picior în sprijin pe talpă lateral extern faţă de unul din
şoldurile subiectului.

maseurului sunt poziţionate
transversal faţă de axul corpului
subiectului, cu rădăcinile spre flancuri
(deasupra crestelor iliace antero-
superioare) şi vârfurile degetelor spre
ombilic. Mişcarea începe prin
alunecarea lentă a rădăcinilor
mâinilor, care marchează bine talia,
concomitent cu alunecarea degetelor
spre în sus şi orientarea lor spre
stern.
Se continuă mişcarea trecând
peste stern (contactul mâinilor cu
suprafaţa pe care se acţionează
adaptându-se în funcţie de
caracteristicile individuale ale
subiectului, în aşa fel încât regiunea
mamară să nu fie atinsă) şi
continuând până la baza gâtului şi pe
părţile sale laterale şi finalizând cu
degetele introduse în regiunea
occipitală, mâinile apucând capul
Figura 34 subiectului.
Foto nr. 36
93
În acest moment intervine un test de relaxare: se execută uşoare ridicări ale capului
de pe suprafaţa de sprijin, urmate de eliberarea sa, uşoare mişcări de răsucire pasivă
stânga-dreapta şi invers. Subiectul nu este relaxat corespunzător dacă:
 mişcarea de ridicare a capului este ajutată voluntar
 mişcarea de cădere a capului înapoi pe suprafaţa de sprijin este frânată
 se opune rezistenţă sau se participă activ la mişcările de răsucire ale capului
După aceea, începe mişcarea în sens descendent, alunecând pe părţile laterale ale
gâtului, până la baza sa, apoi lateral spre umeri (trăgându-i ca şi cum am vrea să-i
depărtăm) şi pe umeri, acoperind bine contururile fiecărei regiuni.
De pe umeri, mâinile trec pe flancuri şi continuă mişcarea descendentă, executând
o tracţiune în sens caudal (spre picioare), până la punctul de pornire.
Se sincronizează mişcarea în sens ascendent cu inspiraţia şi cea în sens
descendent cu expiraţia subiectului.
După ce capul subiectului a fost ridicat de pe suprafaţa de sprijin, atunci când este
eliberat, mâinile maseurului rămân pe traseul mişcării de cădere a capului, pentru a-l
prinde înainte de contactul cu suprafaţa de sprijin.
Nu trebuie uitat faptul că, subiectului îi va fi mai uşor să rămână relaxat în timpul
executării unor mobilizări ale gâtului şi capului în mişcări de mică amplitudine.

Poziţia maseurului: Aceeaşi ca la traseul anterior, lateral faţă de subiect, în
prelungirea axului unui membru superior.
Foto nr. 37
Poziţiile de aplicare a traseului 17
Descrierea mişcărilor: Maseurul îşi plasează rădăcinile mâinilor în palma subiectului

(una înaintea celeilalte, foto nr.37) şi începe mişcarea de alunecare în sens ascendent. La
nivelul articulaţiei pumnului, mâinile maseurului se mulează în întregime pe conturul
antebraţului, marchează un moment de oprire asociat cu o uşoară presiune statică, după
care mişcarea continuă pe antebraţ. La nivelul părţii interne a cotului, se execută, din nou,
o scurtă oprire asociată cu uşoară presiune statică, după care mişcarea continuă la nivelul
braţului.
Mâna dinspre corpul subiectului se opreşte în regiunea axilară, executând o
împingere uşoară a umărului în sens cranial (spre cap), iar mâna cealaltă trece peste
partea anterioară a umărului pe partea sa superioară şi continuă mişcarea (îmbrăcând
bine relieful regiunii) spre baza gâtului (fig.nr.35), apoi pe partea sa posterioară, până când
rădăcina mâinii atinge baza craniului. La acest nivel, susţinând bine capul în palmă,
maseurul mişcă capul subiectului, balansându-l lateral stânga-dreapta şi invers, pentru a
testa gradul de relaxare.
În mişcarea descendentă, pe gât şi partea
superioară a umărului, mâna urmează acelaşi
traseu, trecând apoi pe partea posterioară a
umărului şi ridicându-l uşor de pe suprafaţa de
sprijin (testându-i astfel gradul de relaxare).
Mişcarea continuă apoi, în sens descendent,
mâinile maseurului fiind poziţionate longitudinal
faţă de axul membrului superior, cu degetele
orientate spre umăr, pe partea internă şi externă
a acestuia, asociind alunecarea cu uşoară
presiune şi tracţiune în ax. Membrul superior al
subiectului se menţine ridicat de pe suprafaţa de
sprijin (subiectul nu trebuie să contribuie activ
pentru a-şi menţine membrul superior ridicat), iar
mişcarea se termină la nivelul degetelor
subiectului.
Mişcarea în sens ascendent se
sincronizează cu inspiraţia, iar cea în sens
descendent cu expiraţia subiectului.
Atât în timpul mişcării în sens ascendent,
cât şi a celei în sens descendent, se marchează
momente de oprire, asociate cu uşoare presiuni
statice, la nivelul pliului pumnului şi cotului (fig.
nr.35). Înainte de a repeta mişcarea, mâna
subiectului se aşează uşor pe suprafaţa de sprijin,
Figura 35 cu palma orientată spre în sus.

Poziţia subiectului: Decubit dorsal, cu un
membru superior întins şi uşor depărtat de corp,
celălalt întins în prelungirea corpului, membrele
inferioare întinse şi uşor depărtate.
Poziţia maseurului: Cavaler servant, lateral
faţă de subiect, în dreptul trunchiului
Poziţionându-şi mâinile pe partea internă
a unui membru superior şi flancul de aceeaşi
parte, cu rădăcinile de o parte şi de alta a regiunii
axilare şi vârfurile degetelor orientate în sensuri
opuse (cele ale unei mâini spre partea distală a
membrului superior şi cele ale celeilalte mâini
spre partea inferioară a corpului), maseurul
execută o mişcare de alunecare divergentă (în
sens opus), numai pe expiraţia subiectului.
La finalul mişcării, se menţine poziţia de
întindere, mâna de pe articulaţia pumnului
împingând în sus, iar cea de pe bazin în jos. Figura 36
95
Pe parcursul efectuării mişcării, se pot realiza scurte opriri, asociate cu uşoare
presiuni statice, pe partea internă a cotului, pliul pumnului, palmă şi spaţiile interdigitale.
Foto nr. 38

Poziţia subiectului: Decubit dorsal (culcat cu faţa în sus), cu membrele superioare şi
membrele inferioare uşor depărtate, capul răsucit într-o parte.
Poziţia maseurului: Pe genunchi pe călcâie aşezat, la capul subiectului.
Foto nr. 39
Poziţia maseurului şi a subiectului pentru aplicarea traseelor 19 şi 20
Maseurul îşi plasează ambele mâini pe toracele subiectului, cu rădăcinile sub
clavicule şi vârfurile degetelor orientate oblic spre în jos spre stern. Pentru început, se
execută câteva presiuni statice la acest nivel, sincronizate cu ritmul respirator al
subiectului, astfel: presiune pe expiraţie, pauză pe inspiraţie (fără însă a pierde contactul
cu corpul subiectului). Apoi, adaptând poziţiile mâinilor în aşa fel încât regiunea mamară
să nu fie atinsă (mâinile lucrează mai mult pe partea lor radială, cea cubitală fiind uşor
ridicată), se începe alunecarea spre în jos peste stern.
Pe măsură ce rădăcinile mâinilor se apropie de baza sternului şi a fost depăşită
regiunea mamară, vârfurile degetelor se orientează spre flancuri, până când mâinile
maseurului le îmbracă bine şi se continuă alunecarea spre în jos, până când policele ating
crestele iliace antero-superioare (fig. nr.37).
De aici, începe mişcarea de revenire, mâinile alunecând pe flancuri, până în
regiunea axilară, unde trag uşor umerii spre în sus (fig.nr.37, test de relaxare: dacă
subiectul este relaxat, ridicarea umerilor se realizează fără opoziţie şi fără ajutor). Apoi,
trecând uşor pe partea anterioară a toracelui, se execută un frământat lent, insistent,
folosind priză mare (între police şi celelalte degete), pe musculatura pectorală, după care
se revine la poziţia de plecare.
Indicaţii metodice: Mişcarea în sens ascendent se sincronizează cu inspiraţia
subiectului, iar cea în sens descendent, cu expiraţia.
Figura 37 Figura 38
Direcţia mâinilor la traseul nr.19 Direcţia mâinilor la traseul nr.20

Traseul începe la fel ca cel anterior, cu mâinile maseurului poziţionate la fel şi
executând câteva presiuni statice. Apoi, îmbrăcând bine partea superioară a trunchiului,
se începe o mişcare divergentă de alunecare, de la baza gâtului spre umeri (fig.nr.38),
trăgându-i bine spre lateral. Pe umeri, se marchează un moment de oprire, în care umerii
sunt împinşi în sens caudal (spre partea inferioară a corpului – cele 2 săgeţi mai mari din
figura nr.38), lent şi cu aceeaşi intensitate în ambele părţi (test de relaxare: dacă umerii
coboară uşor, fără opoziţie, subiectul este relaxat).
Apoi, orientând degetele în axul braţului (cu vârfurile spre mâna subiectului), se
continuă alunecarea, până pe palma subiectului, intercalând degetele între degetele
subiectului. Mişcarea de revenire urmează acelaşi traseu, dar mâinile maseurului îmbracă
mai bine membrul superior al subiectului.
97
Sincronizarea mişcărilor cu ritmul respirator al subiectului se realizează astfel:
 deplasarea mâinilor spre umeri, în prima parte a traseului, se sincronizează cu
inspiraţia, iar împingerea umerilor spre în jos, se sincronizează cu expiraţia;
 urmează o pauză, în care subiectul inspiră, iar maseurul schimbă poziţia mâinilor;
 alunecarea descendentă pe membrele superioare se sincronizează cu expiraţia;
 alunecarea ascendentă se sincronizează cu inspiraţia;
 împingerea umerilor spre în jos se sincronizează cu expiraţia ;
 urmează o pauză, în care subiectul inspiră, iar maseurul schimbă poziţia mâinilor;
 alunecarea mâinilor spre baza gâtului se sincronizează cu expiraţia.
La împingerea umerilor spre în jos, subiectul trebuie să conştientizeze întinderea
pasivă a trapezului superior şi a musculaturii de pe partea posterioară a gâtului.

Descrierea mişcărilor: Făcând
priză cu o mână pe umărul opus părţii în
care este întoarsă faţa subiectului
(rădăcina mâinii pe umăr, degetele
orientate în axul braţului), maseurul
execută o mişcare de alunecare,
asociată cu presiune exercitată mai mult
de rădăcina mâinii (urmând conturul
trapezului superior şi apoi sternocleido-
mastoridianului), de pe umăr până în
spatele urechii. Când o mână ajunge în
spatele urechii, începe mişcarea cealaltă
mână.
Mişcările leagă partea superioară
a trunchiului cu gâtul şi capul. Subiectul
trebuie să conştientizeze relaxarea
trapezului superior şi a sternocleido-
mastoidianului. Figura 39
După ce se aplică pe o parte, se repetă mişcările de cel puţin trei ori şi pe partea
cealaltă.
Foto nr. 40
Poziţiile şi prizele pentru aplicarea traseului 21
Poziţia subiectului: Decubit dorsal (culcat cu faţa în sus), cu membrele superioare
şi cele inferioare uşor depărtate.
Poziţia maseurului: Pe genunchi, uşor depărtat, pe călcâie aşezat, la picioarele
subiectului (foto nr.41). Este necesară schimbarea poziţiei maseurului pe parcurs, în aşa
fel încât mişcarea să se poată efectua cursiv (trecere în poziţia cavaler servant, apoi în
fandare lungă spre înainte şi ulterior spre înapoi şi revenire în poziţia pe genunchi).
Foto nr. 41
Poziţia maseurului şi a subiectului pentru începere aplicării traseului 22
Mişcarea începe de la nivelul maleolei
interne, aşezând ambele mâini transversal pe
axul membrului inferior, cu vârfurile degetelor
spre în jos. Se continuă mişcarea de
alunecare pe partea antero-internă a
gambelor şi coapselor (fig.nr.40). În treimea
superioară a coapselor, vârfurile degetelor se
orientează oblic spre exterior şi continuă
mişcarea alunecând spre şolduri şi marcând
bine regiunea inghinală, până când ating
regiunea renală.
De aici, se continuă mişcarea de
alunecare spre în sus, pe flancuri, marcând
bine talia. Apoi, vârfurile degetelor se
orientează spre înainte şi alunecarea continuă
spre stern şi peste acesta, mâinile luând
contact cu subiectul mai mult pe partea lor
radială, pentru a nu atinge regiunea mamară.
Depăşind regiunea mamară şi
ajungând la baza gâtului, degetele se introduc
pe partea posterioară a gâtului şi alunecă
spre în regiunea occipitală, executând uşoare
fricţiuni, după care încep mişcarea
descendentă, revenind pe acelaşi traseu până
la baza gâtului şi executând o presiune
alunecată profundă.
De aici, mâinile încep o mişcare
divergentă, spre umeri, trăgându-i bine spre
Figura 40 lateral şi spre în jos, după care trec uşor în
Direcţia mâinilor la traseul nr.22 regiunea subaxilară şi continuă mişcarea
99
descendentă, pe flancuri şi şolduri şi partea externă a coapselor.
În treimea inferioară a coapselor, vârfurile degetelor încep să se introducă între
subiect şi suprafaţa de sprijin, astfel încât ajunse la nivelul gleznelor, acestea să poată fi
apucate şi ridicate uşor de pe sol. Mişcarea se termină cu uşoare tensiuni şi uşoare
„scuturături” ale membrelor inferioare.
Mişcarea leagă toate regiunile părţii anterioare a corpului, motiv pentru care trebuie
să aibă continuitate. Regiunea inghinală este marcată de vârfurile degetelor în timpul
orientării lor spre exterior, fără presiune prea mare.
La trecerea peste oasele bazinului, mâinile îmbracă bine relieful osos al acestuia.
Când vârfurile degetelor pătrund pe partea posterioară a trunchiului, pentru a atinge
zona renală, policele vine din urmă marcând talia.
În general, mişcarea în sens ascendent se sincronizează cu inspiraţia şi cea în
sens descendent, cu expiraţia. Mişcarea fiind însă lungă, pe parcursul mişcării în sens
ascendent, se vor marca scurte momente de oprire pentru expiraţie (la nivelul regiunii
inghinale şi a bazei gâtului), momente în care se execută câte o uşoară presiune statică şi
maseurul îşi poate schimba şi poziţia); pe parcursul mişcării descendente, se pot marca
momente de oprire la nivelul umerilor şi bazinului, timp în care se inspiră,se execută
presiuni statice şi se schimbă poziţia).
Şedinţa se poate termina cu un masaj relaxator prelungit, lent, insistent al pielii

capului şi al feţei (vezi masajul clasic regional).
Rezumat
După cum reiese din acest capitol, masajul antistres este o metodă specială,
orientată clar şi foarte specific în sensul combaterii efectelor stresului, care acţionează atât
la nivel fizic, cât şi la nivel psihic.
Poate cea mai marcantă diferenţă între masajul clasic relaxator şi masajul antistres
este aceea că, în timpul aplicării acestuia, subiectului nu i se sugerează să se gândească
la altceva şi să se relaxeze, ci i se cere să fie cu atenţia îndreptată spre ceea ce i se
întâmplă şi să conştientizeze reacţiile propriului corp. Acest mod de lucru asigură
participarea conştientă şi activă a subiectului la recunoaşterea senzaţiilor corporale
generate de stres şi a celor generate de aplicarea masajului şi la stabilirea clară a
deosebirilor dintre acestea. Îmbunătăţirea capacităţii de conştientizare a senzaţiilor
corporale este una dintre contribuţiile foarte importante pe care le aduce masajul antistres
şi constituie un prim pas către îmbunătăţirea capacităţii de control a stresului.
Bineînţeles că, pentru a se obţine efectele scontate, este absolut necesară
respectarea tuturor recomandărilor referitoare la modalităţile de aplicare a traseelor, la
poziţiile adoptate, la corelarea ritmului respirator cu cel al subiectului (care asigură şi
relaxarea terapeutului, în egală măsură) etc.
Bibliografie
1. ABRASSART, J.L., 1990, Massages anti-stress - massages harmonique et vértebral,
Guy Trédaniel Éditeur, Paris
2. BISHOP, B., 1980, Pain: its physiology and rationale for management. Part I:
Neuroanatomical substrate of pain, Phys. Ther., London
3. CHAITOW, L., 1983, La masoterapia neuro-musculare, Como, Edizioni di red. Studio
redazionale, Milano
4. CHRESTIAN, R., 1969, Physiologie du massage, Cinésiologie, nr. 34, Lyon
d’enseignement post-scolaire et documentation technique, MALOINE S.A. éditeur,
Paris
6. COLECŢIA REVISTEI KINÉSITHÉRAPIE SCIENTIFIQUE, (1994-2011) revue éditée
7. CORDUN, M., 1992, Masaj tehnici şi aplicaţii în sport, Editura Medicală, Bucureşti
Bucureşti
9. DRĂGAN, I. şi PETRESCU, O., 1993, Masaj - automasaj, EDITIS, Bucureşti
10. FRITZ, S., GROSEMBACH, M.J., 2004, Mosby's Essential Sciences for Therapeutic
Massage. Anatomy, Physiology, Biomechanics and Pathology, Mosby, Canada
11. HOLLIS, M., 1998, Massage for Therapists, Blackwell Science LTD, London
13. MARCU, V., 1983, Masaj şi Kinetoterapie, Editura Sport-Turism, Bucureşti
14. MÂRZA, D. şi MÎRŢ, C., 2001, Masaj clasic, Note de curs, Universitatea din Bacău
15. MÂRZA, D., (coord.), 2001, Eficienţa masajului asociat cu o serie de metode
complementare în combaterea stresului psihic – Revista română de kinetoterapie, nr.
10, Oradea
16. MÂRZA, D., 1998, Metode speciale de masaj, Editura Plumb, Bacău
17. MÂRZA, D., 2000-2003, Depistarea agenţilor stresori specifici la studenţi şi stabilirea
celor mai eficiente măsuri de combatere a efectelor lor, Raport cercetare, Universitatea
din Bacău
18. MÂRZA, D., 2002, Masajul terapeutic, Edit. Plumb, Bacău
19. MÂRZA, D., 2005, Masaj antistres, Edit. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
21. PORTER, A., 1985, Le massage, Edit. Robert Laffont, Paris
22. RUFFIER, R., 1974, Traité de massage hygiénique, sportif et medical, Editions
Dangles 38, Paris
23. SAMUEL J., 1974, Le massage - în Encyclopedie Medico-Chirurgicale, vol. I, nr. 5,
Paris
24. SIDENCO, L., 2003, Masajul în kinetoterapie, Editura Fundaţiei "România de Mâine",
Bucureşti
25. SINHA, A.G., 2001, Principles and Practices of Therapeutic Massage, Jaypee brothers,
Medical Publishers LTD, New Delhi
26. WERNER, R. şI BENJAMIN, B.E., 1998, A Massage Therapist's Guide to Patohology,
Williams&Wilkins, Baltimore
101
Evaluare
1. Masajul antistres urmăreşte:

a. restabilirea unităţii corporale, psihice şi psiho-corporale
b. abordarea separată a aspectelor corporale şi psihice
c. reintegrarea schemei corporale şi relaxarea
2. Caracteristice masajului antistres sunt următoarele aspecte:
a. relaxarea totală şi pasivitatea subiectului
b. efortul de conştientizare a senzaţiilor
c. mişcările fluide, învăluitoare şi succesive
3. Printre efectele masajului antistres se numără:
a. redistribuirea perceperii senzaţiilor la nivelul unui anumit segment
b. trezirea senzorială (conştientizarea mai bună a propriului corp)
c. hrănirea corpului cu senzaţii pozitive proprii
4. Testarea gradului de relaxare în cadrul masajului antistres se realizează:
a. prin mobilizarea pasivă a segmentului masat
b. prin ridicarea segmentului de pe suprafaţa de sprijin şi eliberarea lui
c. prin examinarea palpatorie şi vizuală a segmentului
5. În general, subiectul nu este relaxat dacă:
a. mişcările de mobilizare pasivă a segmentelor sunt ajutate voluntar
b. mişcările de cădere a segmentelor nu sunt frânate
c. se opune rezistenţă la mobilizarea segmentelor
6. Pentru aplicarea masajului antistres:
a. se recomandă începerea lui cu membrele inferioare
b. se recomandă folosirea uleiurilor de masaj
c. se recomandă, ca suprafaţă de lucru, o saltea sau o pătură groasă
7. În cadrul masajului antistres:
a. mişcările se înlănţuiesc pe toate părţile corpului într-o alunecare continuă, fluidă
b. se repetă fiecare gest de cel puţin trei ori
c. maseurul se va poziţiona astfel încât să aibă posibilitatea de a acţiona transversal
pe partea de masat
8. În timpul aplicării masajului antistres, se recomandă:
a. aplicarea traseelor unilaterale doar pe o parte a corpului
b. corelarea ritmului respirator al terapeutului cu cel al subiectului
c. folosirea greutăţii corporale în realizarea presiunilor care se impun
9. În cadrul fiecărui traseu:
a. mâinile maseurului trebuie să fie relaxate şi să îmbrace bine relieful regiunii
b. mişcările ascendente se asociază cu expiraţia, iar cele descendente cu inspiraţia
c. dacă expiraţia şi inspiraţia subiectului sunt prea scurte, sau traseele sunt prea lungi,
tehnica se fracţionează în două părţi
10. Pe parcursul aplicării traseelor se poate interveni cu:
a. întreruperi ale aplicării masajului, pentru odihnă
b. presiuni statice în anumite zone
c. balansări, tracţiuni sau scuturături ale anumitor segmente

2012 Curs Masaj Antistres Şi Recuperator OK

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

2012 Curs Masaj Antistres Şi Recuperator OK

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Masaj antistres şi recuperator

CURS STUDII DE MASTERAT:

Prof. Univ. Dr. Mârza-Dănilă Doina

Lector Univ. Dr. Alexe Dan Iulian

Editura Alma Mater

Cuvânt înainte .................................................................................................................................4

1.1. Elemente de teorie generală a stresului

Figura nr. 1. Fazele stresului (Melgosa, J., 2000)

Reacţia nespecifică este primul răspuns pe care organismul viu îl dă la acţiunea

Figura nr. 2. Stresul ca proces (Epuran, M. ş.a., 2001)

În schema anterioară, stresul este considerat stimul pentru anxietate.

Figura nr. 4. Organele, aparatele şi sistemele

Organismul, prin sistemele de reglare, reuşeşte să-şi menţină homeostazia, chiar şi

Figura nr. 7. Circuitul biochimic al stresului (http://www.infoforyourhealth.com)

1.3. Reacţia organismului la stres

Figura nr. 10. Relaţia dintre stres şi randament

1.4. Efectele stresului asupra principalelor funcţii şi organe

Tulburări ale funcţiei de reproducere

Tulburări de creştere şi dezvoltare

Modificări ale funcţiei imunitare

Reacţia glandei suprarenale

Reacţia glandei hipofize

Reacţia glandei tiroide

Reacţia glandei epifize

1.5. Stresul şi patologia

Reacţia acută la stres

Tulburarea de stres posttraumatică

Tulburările anxioase (anxiety disorders)

Atacurile de panică (panic disorders)

1.6. Controlul stresului / capacitatea de înfruntare a solicitărilor /

1. Termenul de stres se asociază cu:

2. Din punct de vedere al implicării în patologie, stresul trebuie înţeles ca:

5. La baza reacţiilor umane la stres stau:

6. Răspunsul nespecific al organismului la stres:

7. Răspunsul specific al organismului la stres:

8. Răspunsurile organismului la stres sunt:

9. Sindromul general de adaptare:

10. Printre fazele de derulare a sindromului general de adaptare se numără:

11. În condiţii similare stresul:

12. Printre caracteristicile stresului se numără:

17. Reacţia organismului la factorii de stres presupune:

18. Modul de adaptare a organismului la mediu este controlat de:

19. Autoreglarea biologică globală, conform Jacobson, presupune:

20. Termenul de reacţii neuro-musculare, introdus de Jacobson în legătură cu

21. Încercuiţi literele corespunzătoare răspunsurilor corecte:

22. Evaluarea greşită a situaţiei poate determina:

24. Referitor la efectele stresului asupra organismului, sunt adevărate următoarele:

25. Disfuncţiile psihofiziologice:

26. Printre tulburările cardiovasculare generate de stres se numără:

27. Printre tulburările funcţiei de reproducere generate de stres se numără:

30. În condiţii de stres, glanda suprarenală:

40. Strategia de apărare faţă de stres poate consta din:

2.1. Generalităţi despre piele

Figura nr. 13. Structura anatomică a pielii (http://www.nurse-prescriber.co.uk)

Vascularizaţia şi inervaţia pielii

2.2. Atingerea, ca simbol şi importanţa sa în viaţa omului

Ati ngerea şi societatea

Ati ngerea – sti mula re se nzorială

Ati ngere şi maturitate afectivă

2.3. Mâna, ca instrument de acţionare în aplicarea masajului

2.4. Efectele generale ale masajului asupra organismului şi a

Efectele masajului asupra pielii

Efectele masajului asupra ţesutului conjunctiv