Cum pot afla viitoare mame dacă bebeluşul lor va suferi de autism?

Un
indiciu preţios este oferit de un nou studiu
+

Unele mame ale copiilor ce suferă de autism par să prezinte în sânge anticorpi care atacă
proteinele din creierul fetuşilor, arată un nou studiu.

„Autismul continuă să fie o enigmă”, afirmă doctorul Andrew Adesman, un expert în autism

ce nu a fost implicat în noul studiu. „Această nouă cercetare ne aduce cu un pas mai aproape
de eliminarea parţială a misterului şi arată de ce unii copii dezvoltă autism”, spune Adesman.

„Dacă anticorpii materni sunt, într-adevăr, responsabili de anumite cazuri de autism, atunci
există posibilitatea ca un test de sânge să fie efectuat prenatal sau chiar înainte ca femeia să
rămână însărcinată pentru a stabili care este riscul de a avea un copil cu o tulburare de spectru
autist”, spune Adesman.

De asemenea, cercetarea ar putea oferi noi ţinte pentru realizarea unor medicamente, afirmă
cercetătorii de la Universitatea California care au realizat acest studiu. Oamenii de ştiinţă au
denumit autismul asociat acestor anticorpi „autism MAR” (Maternal Autoantibody-
Related). Cercetătorii cred că până la 23% din cazurile de autism ar putea fi autism
MAR.
În studiu, cercetătorii au analizat mostrele de sânge de la 246 de mame ale copiilor cu autism
şi de la 149 de mame cu copii fără autism. În comparaţie cu mamele copiilor obişnuiţi,
mamele copiilor cu autism erau de cel puţin 21 de ori mai predispuse să prezinte anticorpi
MAR în sânge, ce interacţionează că proteinele din creierul fetuşilor.

Anticorpii reprezintă „soldaţii” sistemului imunitar, ataşându-se de intruşii virali şi microbieni

şi etichetându-i pentru distrugere de celule specializate. Uneori, dintr-un motiv neştiut, aceşti
anticorpi ţintesc propriile noastre proteine sănătoase, devenind „auto-anticorpi”. Auto-
anticorpii joacă un rol important în afecţiunile autoimune precum lupus, artrita reumatoidă şi
scleroza multiplă. „Aşa cum femeile însărcinate pot transmite anticorpii buni către copiii
nenăscuţi prin placentă, la fel se întâmplă şi cu anticorpii defecţi, ce ţintesc proteinele de care
bebeluşul are nevoie pentru a se dezvolta”, explică autoarea studiului, Judy Van De Water

Cercetătorii nu au identificat combinaţii specifice de anticorpi MAR în sângele mamelor

copiilor fără autism, se arată în studiul publicat în jurnalul Translational Psychiatry.
Alte studii realizate de aceiaşi cercetători au arătat că femeile cu anumiţi anticorpi în sânge
prezintă un risc sporit de a avea un copil cu autism. Copiii acestora prezentau totodată mai
multe întârzieri severe în dezvoltarea limbajului, iritabilitate şi comportamente auto-
destructive faţă de copiii cu autism născuţi de mame care nu aveau aceşti anticorpi în sânge.

„Acum sperăm să stabilim mai bine rolul fiecărei proteine în dezvoltarea creierului”, afirmă
coordonatoarea studiului, Judy Van de Water, imunolog şi profesor de medicină internă
la University of California, Davis. „Sperăm ca, într-o bună zi, să putem spunem mamelor mai
exact ce înseamnă profilul anticorpilor săi şi ce efecte are asupra bebeluşului, ca ulterior să
intervenim mai eficient”, spune Van de Water.
„Este important de notat că femeile nu au control asupra dezvoltării acestor auto-anticorpi, ca
în cazul oricărei alte afecţiuni autoimune”, subliniază Van de Water. „Şi, la fel ca în cazul
altor afecţiuni autoimune, nu ştim care este cauza iniţială ce duce la producerea lor”, a mai
declarat doctorul.

Identificarea proteinelor şi căilor asociate autismului MAR ar putea ajuta la dezvăluirea

cauzelor autismului şi ar putea duce la dezvoltarea unor noi terapii, cum ar fi administrarea de
substanţe care „blochează anticorpii” în timpul sarcinii pentru a preveni vătămarea creierului
fetusului în etapa de dezvoltare, spune Van de Water.

Această cercetare conduce la dezvoltarea unui test pentru autismul MAR, care va fi
disponibil mamelor tinerilor copii care dau semne de întârzieri în dezvoltare. Dacă testul
va fi pozitiv, copilul ar putea beneficia de intervenţie comportamentală timpurie.
De asemenea, un test pentru autismul MAR ar putea analiza riscul unei mame de a
naşte un copil cu autism înainte de concepţie. Acest test a fost brevetat de UC Davis,
universitatea unde a fost efectuat acest studiu.
Adesman subliniază însă că „nu există un istoric de auto-anticorpi în cazul majorităţii copiilor
diagnosticaţi cu autism, astfel că acest test nu ar preveni majoritatea cazurilor de autism”.

O altă cercetare efectuată de o echipă de cercetători de la UC Davis pe maimuţe a arătat că

anumiţi anticorpi din sângele mamei provoacă schimbări în creierul fătului ce duc la probleme
de comportament şi de dezvoltare. Alycia Halladay, directorul departamentului de ştiinţe
clinice din cadrul grupului Autism Speaks, afirmă că „aceste rezultate demonstrează că
dereglarea sistemului imunitar în timpul sarcinii poate duce la dereglarea dezvoltării creierului
şi, în anumite cazuri, la autism”.

A fost descoperit un potenţial tratament pentru o formă rară de autism

Este posibil ca oamenii de ştiinţă să fi descoperit un potenţial tratament contra unei forme rare
de autism provocat de crizele de epilepsie.

Într-un raport publicat recent, oamenii de ştiinţă de la Şcolile de Medicină din cadrul
universităţilor San Diego şi Yale susţine că a fost identificată o mutaţie genetică pe care o
deţin pacienţii suferinzi de o formă rară de autism. Prin secvenţializarea unei părţi a
genomului care conţine mulţi exoni, oamenii de ştiinţă au descoperit că la aceşti pacienţi
metabolismul anumitor aminoacizi numiţi aminoacizi cu catenă ramificată procesează mult
mai repede decât la restul oamenilor. În acest context cercetătorii au recunoscut că o
suplimentare a numărului aminoacizi, ar putea compensa metabolismul lor rapid.

"Noi nu putem produce astfel de aminoacizi în corp, aşa că trebuie să îi extragem din dietă.
De obicei, reuşim să menţinem un nivel normal al lor. Totuşi, aceşti pacienţi, chiar dacă
mănâncă acelaşi lucru ca noi, tot nu au suficienţi aminoacizi", a explicat autorul studiului,
Gaia Novarino.

În timpul cercetărilor, oamenii de ştiinţă au examinat două familii înrudite care aveau copii
autişti cu o istorie de crize epileptice. Prin secvenţarea unei părţi a genomului, eu au analizat
codificarea specifică ce are implicaţii în producţia de proteină. Astfel, ei au descoperit gena
mutantă care reglează aminoacizi cu lanţ ramificat.

Pentru a testa teoria conform căreia suplimentarea aminoacizilor ar ajuta la compensarea

proceselor rapide întreprinse de metabolism, cercetătorii au tratat şoareci modificaţi genetici,
care aveau aceeaşi turburarea pe care o aveau copiii, cu doze mari de aminoacizi. Rezultatele
experimentului au fost pozitive, specialiştii reuşind să crească nivelul de aminoacizi din sânge
până la un punct normal.

Pe lângă menţinerea nivelului de aminoacizi la un punct normal, oamenii de ştiinţă au

observat că şi simptomele neurocomportamentale au fost inversate la acest nivel. Deşi
tratamentul a fost testat doar pe şoareci, specialiştii spera că el va avea aceleaşi efecte şi
asupra oamenilor, mai ales în cazul copiilor proaspăt diagnosticaţi cu acest tip de autism.
Copiii cu greutate mică la naştere prezintă un risc mai mare de a suferi de
autism+

 Un studiu efectuat în Statele Unite sugerează că bebeluşii născuţi prematuri au un risc de a
dezvolta o formă de autism de 5 ori mai mare, comparativ cu cei care au o greutate normală la
naştere.
Cercetătorii de la Universitatea de Medicină din Pennsylvania au identificat 1.105 copii
născuţi între 1 octombrie 1984 şi 3 iulie 1989 şi care în momentul naşterii cântăreau mai puţin
de 2 kilograme.

După 16 ani, specialiştii au reuşit să îi găsească pe 623 dintre copii şi i-au testat cu ajutorul
unui set de întrebări pentru depistarea unor tulburări din spectrul autismului.

Când 189 dintre aceşti tineri au împlinit 21 de ani, ei au fost supuşi unor noi teste, iar 60%
dintre cei care fuseseră iniţial diagnosticaţi cu o formă de autism, dar şi 24% dintre cei care nu
fuseseră diagnosticaţi, au fost identificaţi ca având tulburări din spectrul autismului.
  În final, incidenţa tulburărilor din spectrul autismului a participanţilor la studiu a fost de
cinci ori maimare decât a populaţiei gerenale. 

Tulburările din spectrul autismului îi fac pe oameni să aibă dificultăţi în comunicare şi în

interacţiunile sociale, susţine unul dintre autorii studiului, Jennifer Pinto-Martin. Totuşi,
persoanele care au forme mai uşoare de tulburări din spectrul autismului sunt perfect
funcţionale, putând să meargă la o facultate şi să aibă o slujbă. Singura problemă este că ele s-
ar putea să dorească să vorbească doar despre un anumit subiect.

Deşi studiul demonstrează că tulburările din spectrul autismului apar mai des la copiii născuţi
prematuri, care vin pe lume cu o greutate mai mică, specialiştii spun că autismul este în
continuare întâlnit şi la copiii născuţi la termen.
Studiul sugerează că este nevoie de un sistem de îngrijire prenatală mai bun pentru a reduce
numărul naşterilor premature, dar şi de o diagnosticare precoce a cazurilor de autism.

Şi puii de cimpanzeu suferă de autism

|
Şi puii de cimpanzeu suferă de autism     cimpanzeu, bonobo, autism, comportament,
neurologie+ZOOM

Trista concluzie a fost dată publicităţii de cercetătorii din cadrul Great Ape Trust, care au
descoperit cu stupoare că puii cimpanzeilor din specia bonobo prezintă uneori simptome
foarte asemănătoare cu cele tipice autismului.

Teco este un pui de bonobo care este mai tot timpul agitat, prezintă comportament repetitiv şi
refuză contactul vizual. Mama sa este confuză, neştiind cum să se comporte faţă de pui. Acest
tip de comportament nu este deloc unul normal pentru un pui de bonobo în vârstă de un an.

Pe baza situaţiei deosebite, specialiştii din cadrul Great Ape Trust au ajuns la concluzia că
micul Teco suferă de autism, o afecţiune despre care se credea că este prezentă doar la
oameni.

Ţinând cont de observaţiile din prezent, experţii cred că comportamentul cumva autistic al lui
Teco prezintă o listă mare de asemănări cu simptomele autismului la oameni.
În plus, studierea condiţiei neurologice tipic autistă a cimpanzeilor bonobo poate duce la
descoperirea originilor acestei afecţiuni.

Până în prezent se credea că autismul este caracteristic doar oamenilor, afectând în medie un
copil din 110. Pe baza complexităţii simptomelor, cercetătorii nu ştiu sigur dacă
comportamentul lui Teco este influenţat de aceiaşi factori care provoacă autismul în rândul
copiilor.

Autismul ar putea fi diagnosticat de la 6 luni

Copii care suferă de autism arată semne ale acestei tulburări încă din primul an de viaţă, spun
oamenii de ştiinţă într-un nou studiu care ar putea ajuta la diagnosticarea timpurie a maladiei.

Echipa de specialişti de la Universitatea La Trobe din Melbourne, Australia, a urmărit modul

în care se dezvoltă 104 copii cu vârste cuprinse între 6 şi 10 luni, catalogaţi ca având un risc
mare de apariţie a autismului.

Apoi, când aceştia au împlinit 3 ani au fost supuşi unui alt consult de specialitate.

În timpul primei etape a studiului, s-au utilizat senzori pasivi plasaţi pe capetele copiilor,
pentru a le înregistra activitatea creierului atunci când bebeluşii urmăreau imagini. O parte
dintre imagini expuneau feţele unor oameni care se uitau direct spre copil, iar o parte, feţele
unor indivizi care se uitau în altă parte.

Cei care la vârsta de 3 ani au dovedit că nu suferă de nicio tulburare din spectrul autismului au
arătat diferenţe clară în activitatea creierului, ca răspuns la un chip care se uita spre ei şi la un
altul care se uita în altă parte.

Spre deosebire de aceştia, majoritatea copiilor care au dezvoltat tulburări din spectrul
autismului nu au înregistrat diferenţe mari în activitatea creierului atunci când imaginile se
schimbau. Astfel s-a constatat că participanţii la studiu care au dezvoltat autism au avut
modele neobişnuite ale activităţii cerebrale, ca răspuns la contactul vizual cu o altă persoană.

Descoperirea sugerează că o eventuală observare a creierului ar putea prezice apariţia

tulburărilor din spectrul autismului la copii, din primele 6 luni de viaţă.

Autismul afectează aproximativ 1% din populaţia mondială şi include un spectru larg de

tulburări, de la retard mental şi incapacitate profundă de a comunica, la simptome relativ
uşoare precum cele create de sindromul Asperger.

Printre caracteristicile de bază ale acestor tulburări se regăsesc abilităţile slabe de comunicare
şi dificultăţile implicării sociale. Din acest motiv ,medicii doresc diagnosticarea timpurie a
autismului pentru a-i putea ajuta pe copii să dezvolte capacităţi de adaptare.

Comportamentul caracteristic autist tinde să apară înaintea vârstei de doi ani, dar majoritatea
diagnosticărilor se fac după această vârstă.

Copiii cu autism sever preferă să colinde cât mai departe de casă

Copiii cu autism sever preferă să colinde cât mai departe de casă      copil, fusta, plecat, parc,
iarba verde, afara+
Aproape jumătate dintre copii ce sufeau de tulburări din spectrul autismului şi care au fost
implicaţi într-un studiu, au plecat de acasă cel puţin o dată.

Oamenii de ştiinţă au observat că aceşti copii încearcă să plece neobservaţi de la şcoală sau de
acasă şi că, mare parte dintre ei, încearcă să fugă de mai multe ori pe zi. Totuşi, în loc să fie
confuzi, copiii încearcă să găsească un loc plăcut pe care să îl exploreze. Astfel ei evită
situaţiile incomode şi cele care le produc anxietate. 

„Este un comportament natural impus de autism. Aceşti copii nu au capacităţile sociale

necesare pentru a le comunica părinţilor că vor merge în parc sau în la plimbare”, a declarat
unul dintre autorii studiului, Paul Law.

În studiu, Law a intervievat părinţii a 1.218 de copii care sufereau de tulburări din spectrul
autismului. Dintre aceşti copii, 598 sau 49% au încercat să fugă de acasă cel puţin o dată, iar
316 au lipsit de acasă mai mult de 40 de minute fără a fi găsiţi. Mare parte dintre aceşti copiii
care au plecat nesupravegheaţi de acasă au riscat să fie loviţi de o maşină sau să se înece.
Pentru o treime dintre ei, a fost nevoie de intervenţia poliţiei pentru a-i găsi. 

Analiza datelor a reliefat o legătură între severitatea tulburării şi dorinţa de a pleca de acasă.
Cu cât un copil suferă de un tip de autism mai sever, cu atât există şanse mai mari ca el să
fugă de acasă. 

„Este un comportament extrem de periculos şi oarecum înşelător deoarece el poate părea

benign comparativ cu alte comportamente provocatoare”, a explicat specialistul Russell Lang
de la Universitatea San Marcos, din Texas. 

Alte comportamente provocatoare, comune la copiii care suferă de autism, includ

autovătămarea şi comportamentul distructiv. De obicei, ele sunt asociate cu fuga de acasă,
motiv pentru care acest fenomen nu a fost cercetat până acum. 

Numărul copiilor diagnosticaţi cu tulburări din spectrul autismului a crescut în ultimii ani,
statisticile indicând că unul din 88 de copiii suferă de o astfel de condiţie. 

Un nou test genetic ar putea prezice autismul

Oamenii de ştiinţă din Australia au creat un test genetic pentru a preveni tulburările din
spectrul autismului la copii. Invenţia oferă noi speranţe cu privire la detectarea şi tratarea
acestor boli. 

Aproape unul din 150 de copii suferă de una dintre tulburările din spectrul autismului, având
simptome precum lipsa interesului de a comunica şi de a socializa, şi chiar retardul cognitiv. 

În studiul lor, oamenii de ştiinţă de la Universitatea Melbourne au utilizat date prelevate de la

3.000 de indivizi americani diagnosticaţi cu autism, pentru a identifica 237 de markeri
genetici în 146 de gene şi căile metabolice celulare corespunzătoare. 

Prin măsurarea acestor markeri, care fie contribuie la dezvoltarea autismului, fie protejează
individul împotriva acestuia, oamenii de ştiinţă au putut evalua riscul de apariţie a acestei
tulburări. 

  În testul genetic, markerii de risc cresc scorul, pe când cei de protecţie scad scorul. Cu cât
rezultatul este mai mare, cu atât individul are mai multe şanse de a dezvolta una din
tulburările prezente în spectrul autismului. 
“Acest test ar putea ajuta la detectarea timpurie a autismului la bebeluşi şi copii, putând
totodată să faciliteze procesul de îngrijire a acestora”, a declarat coordonatorul studiului  Stan
Skafidas.

  Pentru moment, testul a reuşi să prezică şansele de apariţie a autismului la un grup

de persoane din Europa Centrală. El a dat dovadă de o acurateţe de 70% , iar cercetările vor
continua, luând în considerare şi alte populaţii. 
Dacă testul se va dovedi destul de bun pentru a fi aprobat, el va putea să îi ajute pe medici să
reducă dificultăţile de comportament şi cele cognitive întâlnite la autişti. “Identificarea
timpurie a riscului ne va ajuta să îmbunătăţim viaţa celor afectaţi şi a familiilor lor”, a încheiat
neuropsihologul Renee Testa. 

Ce legătură are biberonul cu autismul?

Un cercetător de la o Universitate din New York susţine că există o relaţie între hrănirea cu
biberonul şi un risc crescut de apariţie a autismului.

Gordon Gallup a scris într-un articol publicat în journalul Medical Hypotheses că absenţa

alăptării sau durata scurtă a acesteia ar avea o legătură cu prezenţa tot mai răspândită a
autismului la copii.

Teoria lui se bazează pe un studiu publicat în revista Pediatrics, efectuat în ianuarie 2011 de

către alţi cercetători şi care implica 650.000 de familii. Cercetarea demonstra că un al doilea
copil, dacă este născut la interval mai mic de un an faţă de primul, are un risc de trei ori mai
mare de a suferi de autism. De aceea, Gallup prespune că principala cauză a acestei afecţiuni
este hrănirea cu biberonul - dar printr-un mecanism indirect: absenţa alăptării primului copil îl
expune pe cel de-al doilea unui risc mai mare de autism.
Gallup spune că alăptarea cauzează schimbări hormonale care inhibă ovulaţia. Prin urmare,
mamele care îşi hrănesc copiii exclusiv cu lapte matern au o probabilitate scăzută de a rămâne
însărcinate pe parcursul alăptării.

În schimb, în cazul mamelor care îşi hrănesc bebeluşii cu biberonul, menstruaţia şi ovulaţia
reapar la câteva luni după naştere, ele putând atunci să conceapă un al doilea copil. Tocmai de
 aceea, spune Gallup, riscul ca al doilea copil să fie autist este mult mai mare atunci când
mamele renunţă la alăptarea primului.
Cercetătorul recomandă mamelor ca, în cazul în care nu alăptează, să înceapă să folosească
mijloace de contracepţie curând după naşterea bebeluşului, pentru a nu rămâne din nou
însărcinate prea devreme.

Părerile în legătură cu teoria lui Gallup sunt împărţite. Keely Cheslack-Postava, conducătorul
studiului publicat în Pediatrics, afirmă că descoperirile ei nu au nimic în comun cu hrănirea
cu biberonul. "Ipoteza nu pare să fie relevantă, din moment ce studiul nostru a fost efectuat pe
copiii născuţi în perioada anilor 1990, moment în care a crescut atât numărul cazurilor de
copiii autişi, cât şi al celor alăptaţi," spune ea.
Totuşi, cercetătoarea recunoaşte că studiul ei a reliefat o legătură între naşterile la interval
scurt una faţă de cealaltă şi autism, dar că nu există nicio dovadă care să ateste faptul că
naşterile la interval mai mari ar preveni apariţia autismului.

În orice caz, la nivel global, intervalele scurte dintre naşteri reprezintă o serioasă problemă de
sănătate publică. În ţările slab dezvoltate, acest fenomen contribuie la apariţia malnutriţiei şi
la creşterea mortalităţii infantile

Ce este autismul ?

Autismul este un sindrom, o tulburare invazivă, pervazivă (engl.) (profundă) a

dezvoltării, care are aspecte clinice diferite. Autismul nu este o ramură, o
manifestare, a schizofreniei.

Tulburările sunt de origine biochimică şi produc o disfuncţionalitate cerebrală,

disfuncţionalitate în preluarea/prelucrarea mesajelor primite de creier, ceea ce duce la izolarea
autistului.

Debutul autismului :

 încă de la naştere sunt semne ale unei dezvoltări anormale;

 în cele mai multe dintre cazuri, dezvoltarea este normală până în jurul vârstei de 2 ani
– 2 ani şi jumătate, după care apare autismul (se pierd toate "achiziţiile" de până atunci – de
limbaj, de comunicare, etc.).

De regula, diagnosticul nu trebuie stabilit mai devreme de 3 ani deoarece este riscant, poate fi
confundat cu intarzierea mintala.

Statisticile arată că proporţia este de o fată la 4 băieţi care sunt afectaţi de autism.
Fetelor în schimb, le este specific Sindromul RETT, care face parte din categoria
tulburărilor pervazive, invazive, profunde ale dezvoltării.

Mituri despre autism

 Autismul apare în familiile cu părinţi “reci”!

 Autismul apare în ţări industrializate, cu societăţi “reci” din punct de vedere afectiv!

 Autismul apare în anumite grupuri sociale, de exemplu, numai de intelectuali sau

numai de muncitori!

 Autismul nu este determinat de disfuncţionalităţi la nivelul creierului!

 Copilul manifestă rea-voinţă în a vorbi!

 Autistul este închis în lumea sa interioară, care este populată de fantezii înfricoşătoare!

 Autismul este determinat de o adâncă depresie şi este corelat cu o dotare peste medie!

Cum se manifestă copiii cu autism ?

Anomalii în autism în relaţia cu obiectele şi persoanele

 un copil cu autism stabileşte rar contactul vizual (sau chiar deloc) cu obiecte
şi/sau persoane;

 fixaţiile sunt specifice copiilor cu autism;

 copilul cu autism poate fi anxios, neliniştit, nervos, agasat atunci când este solicitat
de ceilalţi pentru că nu întelege ce trebuie să facă, reacţionează aparte pentru că are
dificultăţi de preluare/prelucrare a informaţiei;

 contactul vizual nu este utilizat când vrea să atragă atenţia sau când trebuie să fie el
atent; în funcţie de specificul copilului cu autism, contactul vizual poate fi realizat dupa
vârsta de 8-12 luni sau chiar dupa 10 ani (!);

 copilul cu autism nu are capacitatea de a se pune în locul altuia;

 copiii cu autism nu înţeleg valoarea sentimentelor, dar au propriile sentimente pe

care însă nu le pot exprima din cauza afecţiunii cerebrale, nu sunt niste introvertiţi;

 nu utilizează jocul interactiv, nu imită;

 copilul cu autism are stereotipii (mecanism previzibil) prin care îşi provoacă stimuli
pe care-i poate controla;

 se ataşează de obiecte neobişnuite;

 nu au iniţiativă proprie, însă o parte dintre ei pot fi învăţaţi să iniţieze singuri;

 la schimbările din mediul înconjurător, o parte dintre aceştia sunt nervoşi, anxioşi.

Senzorio - motricitatea la copiii cu autism

 toate funcţiile senzoriale pot fi afectate în cazul copiilor cu autism;

 scraşnesc din dinţi, îşi provoacă stimuli vizuali (mişcarea maşinii pe podea timp
îndelungat, reclame TV, videoclipuri, muzică, lucruri strălucitoare -flacăra, bec, staniol,
etc.), îşi balansează corpul;

 în funcţie de copil, activitatea motorie spontană poate fi redusă sau crescută;

 pot avea anomalii alimentare (mănâncă alimente acre -lămâi sau iuţi -ceapă; preferă
măncare de o anumită culoare – numai albă, nu le plac alimentele roşii, etc.; desfac
sandwich-ul şi mănâncă separat pâinea de conţinut; desfac biscuiţii cu cremă şi mănâncă
numai crema de pe ei;nu mănâncă mâncare gătită );

 unii copii cu autism sunt deranjaţi de zgomote neînsemnate, pe când, zgomote

puternice nu-i afectează ;

 unii copii cu autism sunt distraşi de o rază de lumină care intră pe fereastră.

Comunicare şi limbaj în autism

 copilul cu autism poate fi verbal şi non-verbal;

 copilul cu autism care nu are probleme de limbaj, are probleme la nivelul comunicării
şi intercomunicării;

 persoanele cu autism au dublu handicap: autism şi întârziere mintală (nu este

factor determinant în diagnosticarea autismului);

 înfăţişarea autistului este, de multe ori, inexpresivă, însă nu trebuie generalizat;

 interpretează ceea ce se întamplă în jurul lor în mod inadecvat;

 când limbajul există, tonul, intensitatea, intonaţia acestuia sunt anormale, însă în
grade diferite de la unul la altul;

 reacţionează pavlovian: reproduc la persoana a II-a vorbind despre

sine(„mănânci” în loc de „mănânc”, „vrei la toaletă” în loc de „vreau la toaletă”, „ţi-e sete”
în loc de „mi-e sete”, etc.).

Emoţiile în autism

 copiii cu autism au emoţii, dar nu ştiu să şi le manifeste;

 pot plânge sau râde bizar;

 pot sa nu plângă atunci când se lovesc.

Funcţiile intelectuale în autism

 statistic, 80% dintre copiii cu autism au întârziere mintală uşoară sau severă;

 pot excela în ceea ce priveşte o performanţă de la nivel spaţial, video şi de memorie

(învaţa titluri de cărţi de la o anumită editură, calendare, date de referinţă în sport, etc.);
 atenţia poate fi îmbunătaţită prin implicarea în acţiuni care le fac placere.

Integrarea senzoriala in cazul persoanelor cu autism

 De ce copilul cu autism suporta cu greu sa fie spalat pe cap sau sa fie tuns?
 De ce reactioneaza copilul cu autism atat de exagerat la sunete?
 De ce se leagana atat de mult?
 De ce copilul cu autism nu se uita la mine?

Definitia integrarii senzoriale (I.S.)

Integrarea senzoriala este abilitatea de a acumula si de a selecta informatiile din lumea

inconjuratoare, prin intermediul organelor senzoriale si de a corela diferitele informatii astfel
incat persoana sa poata reactiona (raspunde) intr-un mod adecvat adaptativ.

Dezvoltarea generala

La non-autist, procesul integrarii senzoriale se desfasoara astfel:

evitarea stimulilor » cercetarea stimulilor » ordonarea informatiilor » integrarea informatiilor

» formarea conceptelor.

In fata unui stimul nou, necunoscut individul are ca prima reactie evitarea datorita faptului ca
acel stimul este necunoscut si poate prezenta un pericol. Apoi, apare curiozitatea si individul
cerceteaza in felul sau stimulul (il observa de departe, il manipuleaza, exploreaza etc). In acest
timp, informatiile se ordoneaza in creierul individului si sunt integrate in functie de
cunostintele si experienta anterioara pentru ca in final procesul sa duca la formarea
conceptului.

Se considera ca, in jurul varstei de 8 ani capacitatea de integrare senzoriala este bine
dezvoltata.

Functiile organelor senzoriale:

 semnalarea pericolului
 recunoasterea informatiilor

Sistemele senzoriale

Auzul (sistemul auditiv) Functii:

 Realizeaza perceptia
sunetelor

 Ajuta la localizarea
sunetelor

 Realizeaza diferentierea
 sunetelor importante, de cele
de fond

Acest sistem este important

pentru dezvoltarea capacitatii
de comunicare!
Vazul (sistemul vizual) Functii:

 Realizeaza perceptia
stimulilor vizuali

 Realizeaza observarea
detaliilor

 Diferentiaza fondul de
imaginea importanta

Pipaitul (sistemul tactil) Functii:

 Realizeaza perceptia
stimulilor tactili

 Realizeaza diferentierea
stimulilor tactili

 Avertizeaza eventualele
pericole

Echilibrul (sistemul vestibular) Functii:

 Regleaza echilibrul

Senzatii musculare (senzatii Functii:

proprioceptive)
 Regleaza tensiunea
muschilor in corp, astfel incat
aceasta este adecvata
activitatii pe care dorim sa o
realizam.

Mirosul (sistemul olfactiv) Functii:

Gustul (sistemul gustativ)  Realizeaza pereptia

stimulilor olfactivi si gustativi
  Avertizeaza in legatura
cu eventulalele pericole

Cand organele senzoriale functioneaza normal inseamna ca exista o conlucrare continua a

tuturor organelor senzoriale.

Probleme in integrarea senzoriala( I.S. )

Deficiente in I.S. pot aparea la toata lumea, atat la persoanele cu deficienta mintala, autism,
cat si la cele cu o inteligenta normala.

Multe persoane cu autism (80-90%) au alte experiente senzoriale (mai ales in ceea ce priveste
experientele auditive/vizuale si tactile), in comparatie cu non-autistii.

O caracteristica a persoanelor cu autism este tocmai o prelucrare a informatilor mai degraba

fragmentata, decat o perceptie globala.

Important de retinut este faptul ca problemele in I.S. nu sunt cauzate de defecte ale organelor
senzoriale, ci de nereguli in procesul de prelucrare a stimulilor la nivelul creierului. Asadar:
persoana in cauza aude, simte, miroase, vede si gusta, dar nu poate aduna aceste informatii
intr-un intreg cu sens.

Neintelegand bine lumea, persoana cu autism nu poate reactiona adecvat!

Simptome ale deficientei in I.S.

Probleme de comportament: Probleme de motricitate:

 hipo/hiper-sensibilitate  neindemanare
la anumiti stimuli
 miscari automate (ca
 dificultati de robotul)
concentrare
 dificultate in coordonare
 hipo/hiperkinezie ochi-mana

 auto/hetero- agresivitate caderi frecvente.

Autism si probleme de perceptie

Caracteristica principala a autismului este acest alt mod de perceptie.

Este important sa intelegem mai intai cauza care da o alta semnificatie stimulilor perceputi:
exista un alt mod de gandire datorat prelucrarii incorecte a stimulilor.

Experientele senzoriale cel mai des intalnite la persoanele cu autism:

 Hiper-sensibilitate:
o Nu pot selecta informatiile relevante de detalii.
o Anumiti stimuli senzoriali sunt perceputi prea puternic.
 Hipo-sensibilitatea:
o inregistrare deficitara, stimulii senzoriali sunt perceputi prea slab.
 Inconsistenta in percepere:
o fluctuatie intre cele numite mai sus.
 Perceperea fragmentata:
o perceperea partilor in loc de intreg.
 Perceperea deformata:
o in cazul supra-stimularii se agraveaza.
 Probleme in ceea ce priveste interpretarea datelor senzoriale
o ex.: lipsa reactiei la sunete etc.
 Prelucrare mai lenta:
o reactie mai lenta la stimuli.
 Vulnerabilitate la suprastimulare senzoriala
o cauzeaza evitarea, retragerea, prelucrarea informatiilor prin intermediul unui
singur organ senzorial etc.

Stiluri de perceptie a stimulilor la persoanele cu autism:

Copiii cu autism par sa dezvolte abilitatea de a controla stimulii senzoriali care actioneaza
asupra analizatorilor. Acest lucru este necesar pentru a supravietui intr-o lume in care sunt
bombardati cu informatii externe.

Aceasta strategie de compensare poate fi gasita in stiluri de perceptie pe care le auto-dezvolta,

ca de exemplu:

 Prelucrarea printr-un singur organ senzorial: stimulul de la un singur organ senzorial

este prelucrat in mod instinctiv.
 Evitarea perceperii directe: perceperea directa conduce rapid spre suprasolicitare.
 Inchiderea sistemului senzorial: pentru a diminua sau inlatura bombardamentul
senzorial
 Compenseaza perceperea nesigura a unui organ senzorial cu alti analizatori: tactil si
olfactiv mai ales.
 Rezonanta: se pierde intr-un stimul/este fascinat de un stimul senzorial.

Probleme de I.S. existente la persoanele cu autism - exemple

Hiper-sensibilitate tactila

 Atingerile il dor, prefera sa atinga el pe cineva sau ceva

 Accepta atingerea doar a anumitor materiale
 Evita mediile aglomerate
 Este foarte agitat, se joaca cu degetele peste tot
 Plange mult si cere mereu ceva
 Se lupta fizic sau tipand
 Refuza spalarea pe cap, taierea unghiilor, spalarea pe dinti etc
 Are preferinta clara pentru anumite mancaruri si haine.

Hiper-sensibilitate auditiva

 Isi astupa urechile

 Face singur mult zgomot ca sa blocheze zgomotele altora
 Ii este teama de animale
 Ii displac tunetele (furtunile)
 Doreste sa aiba castile pe urechi
 Prefera tonurile joase

Prelucrare doar prin intermediul organului vizual

 Predomina utilizarea organului vizual

 Realizeaza autostimulare vizuala pentru a ignora stimuli de orice alta natura
 Poate fi intrerupt doar in cazul in care i se ofera un stimul vizual, de exemplu a intra in
campul vizual al copilului

Sugestii

 Pastrati vizualizarea simpla si usor de organizat.

 Tineti cont de stimulii senzoriali care-l deranjeaza, in mediul sau
 Tineti cont de modul in care va prezentati ca educator/specialist in fata copilului –
previzibil
 Adaptati modalitatile de hranire la copilul cu dificultati in alimentatie.
 Tineti cont ca este necesar un timp mai lung pentru prelucrarea tuturor informatiilor .

Vigilenta / alerta

Un aspect care joaca un rol important in prelucrarea informatiilor senzoriale este starea de
vigilenta/alerta.

Vigilenta/alerta se refera la faptul ca starea de veghe este la un nivel optim astfel incat
subiectul reactioneaza adaptativ adecvat.

Starea de alerta poate varia in functie de moment, avand diferite nivele.

Nivelul de vigilenta/alerta este determinat de:

 Stimuli cunoscuti/necunoscuti
 Stimuli asteptati/neasteptati
 Stimuli siguri/nesiguri
 Emotii ca: durere, frica, tristete, bucurie
 Stimuli senzoriali

Prelucrarea stimulilor

Modul de a reactiona la stimulii senzoriali depinde de nivelul de vigilenta/alerta. Uneori

nivelul de vigilenta este prea scazut (cand suntem obositi, plictisiti, aproape de adormire), iar
alteori prea ridicat (in momentele de suparare, frica, agitatie, nerabdare etc).

Nivelul optim de vigilenta este atunci cand se reactioneaza la stimulii nici prea puternici, nici
prea slabi, cand individul reuseste sa selecteze bine stimulii.

Fiecare persoana doreste sa mentina tot timpul zilei un nivel optim de vigilenta/alerta, ca sa
reactioneaze cat mai bine. Aceasta se face, inconstient, prin utilizarea stimularii senzoriale.

Stimulii senzoriali au functia de ,,schimbatori de motor" (modalitati de stimulare cu scopul de

a schimba nivelul de vigilenta). Acestia au o legatura mare cu organele senzoriale:

 Activitate la nivelul organului gustativ (are un efect pe o durata scurta de timp). de

exemplu: mananci o bomboana, un fruct.
 Activitate la nivelul organelor vizual si auditiv (efect de scurta durata). de exemplu:
privesti un obiect interesant etc.
 Activitate la nivel tactil (efect de lunga durata). de exemplu: presiunea efectuata
asupra umerilor, mainilor etc.
 • Activitate la nivelul proprioceptiv si vestibular (efect de lunga durata). de exemplu: a
face sport/ a urca scarile.

Tehnici de scadere a nivelului de vigilenta/alerta la copiii cu autism

 Miscari lente.
 Activitati sau miscari repetate.
 Miscari sau activitati fara multe variatii.
 Activitatile previzibile si dorite duc la linistire.
 Lucrurile cunoscute duc la calmare.
 Activitatile de lunga durata.

Tehnici de ridicare a nivelului de vigilenta/alerta la copiii cu autism

 Miscarile rapide.
 Schimbarile in miscare sau activitati.
 Includerea schimbarilor in miscari sau activitati creste nivelul de vigilenta/alerta.
 Prezenta lucrurilor noi ridica nivelul de vigilenta/alerta.
 Prezenta lucrurilor neasteptate duce la cresterea vigilentei/alertei.
 Activitati de scurta durata.

Sugestii

 Inventariati reactiile in urma perceptiilor senzoriale ale copilului cu autism (prin

metoda observatiei).
 Cotati nivelul de alerta in diverse momente ale zilei.
 Cautati punctele lui forte.
 Terapia (activitati senzoriale) sau adaptarile (la nivelul materialelor/mediului) pot
contribui la ridicarea calitatii vietii si pot crea noi sanse de dezvoltare.

Managementul de caz

1.Ce este eficienţa

Eficienţa este denumită conform dicţionarului român, ca fiind ceea ce produce rezultatul
aşteptat. Eficienţa ţine de modul cum organizezi timpul,elaborezi programe,stabileşti
priorităţi,depăşeşti momente de criză, pentru a îmbunătăţi performanţele. În termeni tehnici
eficienţa înseamnă să scoţi maxim din minim.

Cheia eficienţei este managementul de caz. Managementul de caz este termenul folosit pentru
a descrie un proces complet,din momentul când se naşte până obţii rezultatele dorite. Eficienţa
unei intervenţii poate fi anticipată de modul în care sunt exprimate obiectivele în cadrul unui
plan de intervenţie elaborat.

Vorbind de copilul autist, s-a demonstrat că intervenţia timpurie accelerează dezvoltarea

generală a copilului, reduce comportamentele problemă, iar rezultatele pe termen lung sunt
din cele mai bune.

Datorită diversităţii copiilor cu autism (diferite grade de severitate a autismului, diverse nivele
ale abilităţilor intelectuale, personalitate diferită, prezenţa sau nu a diferitelor dificultăţi
suplimentare, exemplu probleme senzoriale, epilepsia, etc) este improbabil ca ei să răspundă
în acelaşi fel şi să progreseze în aceeaşi măsură la un singur tip de intervenţie. Astfel, este
probabil să fie nevoie de mai multe tipuri de intervenţii pentru a răspunde tuturor nevoilor pe
care le poate avea un copil. Este necesară o bună cunoaştere a copiilor, a tehnicilor de lucru,
este necesar şi eficient un bun management de caz.

Lucrarea prezentată va arata eficienţa unui bun management de caz la copii cu autism.

Obiectivele pe care le propune lucrarea prezentă sunt:

 identificarea şi dezvoltarea elementelor de eficientizare a managementului de caz la

copilul cu autism;
 propunerea de modele pentru implementarea managementului de caz la copii cu
autism.
 Lotul de subiecţi folosit este unul neomogen de vârste diferite, cu stadii de dezvoltare
psihosociale, şi cognitive diferite.

A fost utilizat un mediu restrictiv şi organizat, s-au utilizat tipuri de intervenţii diferite,
individualizate şi mai ales flexibile.A fost folosită terapia individuală combinată cu cea de
grup.

A fost implemementat un vast program de socializare, cu un rol major în generalizarea

comportamentelor învăţate şi dobândirea unor abilităţi în relaţiile sociale.

Rezultatele obţinute vor arată că , printr-un eficient management de caz, un copil cu autism,
ajunge să dobândească abilităţi pe care nu le are, învaţă lucruri noi, învaţă să vorbească, să se
joace, cum să se poarte.

Un eficient management de caz ajută copilul cu autism la recuperarea întârzierilor în

dezvoltare şi în evoluţia lui ulterioară.

2. Managementul de caz

Managementul de caz reprezintă un concept ce desemnează o metodă de coordonare şi

integrare a serviciilor sociale,medicale şi educaţionale destinate categoriilor de populaţii
vulnerabile şi defavorizate şi de organizare şi gestionare a intervenţiior specifice realizate de
către diferiţi specialişti în acord cu obiectivele stabilite pentru schimbarea situaţiilor
problematice ale beneficiarilor (Cojocaru,2008,p.24).

Managementul ca artă de a conduce,este abilitatea de a organiza activităţile cele mai

performante pentru realizarea obiectivelor propuse.Managementul este o activitate pentru care
sunt necesare abilităţi specifice,cunoştinţe teoretice dar şi relaţionale.

Managementul presupune:

 formularea de obiective clare,operaţinale;

 abilitatea de a găsi condiţiile obtime pentru obţinerea performanţelor măsurabile;
 abilitatea de a prioritiza resursele;
 abilitatea de a adopta cele mai concrete decizii;
 abilitatea de a analiza rezultatele şi a opera în consecinţă.

Un management performant presupune coerenţă în decizii,coerenţă între vorbe şi fapte şi curaj

în luarea deciziilor.

Managementul de caz reprezintă o metodă de lucru prin care se realizează

coordonarea/monitorizarea tuturor serviciilor şi activităţilor profesionale necesare rezolvării
problemelor specifice ale beneficiarilor. Prin managementul de caz se poate organiza un
sistem de servicii eficient care să răspundă complexităţii nevoilor multiple ale beneficiarilor.

Orice definiţie dată managementului de caz este dependentă de modul în care este văzută
intervenţia şi coordonarea acesteia,de implicarea beneficiarilor şi mai ales de răspunsurile
clientului la situaţiile noi create şi de modelele promovate.Prin urmare,structura
 managementului de caz este similară pentru categorii diferite de beneficiari,dar,intervenţiile
propuse sunt individualizate pe fiecare categorie în parte.

Etapele managementului de caz:

1. Identificarea şi evaluarea .Analiza generală a situaţiei.

 Colectarea datelor şi realizarea unei imagini generale asupra problemelor,a

necesităţilor de intervenţie.
 Prioritizarea problemelor şi identificarea unor posibile soluţii privind rezolvarea
acestora.
 Informarea familiei şi stabilirea unei relaţii de lucru corespunzătoare.
 Identificarea unor posibile resurse adecvate nevoilor şi modalitatea accederii la
acestea.

2.Evaluarea detaliată a cazului.

 Evaluarea detaliată se realizează cu participarea beneficiarilor la procesul de

evaluare.Aceasta este un proces de analiză a datelor pentru cazurile care necesită intervenţii
specifice şi are ca rezultat elaborarea unui plan de intervenţie personalizat.

3.Planificarea serviciilor şi intervenţiilor.

 Planificarea serviciilor şi a intervenţiilor se realizează urmărind finalităţile acestora.Se

elaborează obiective de implementare(ce se intenţionează a se realiza) şi obiective de
impact(se referă la situaţia finală a beneficiarilor).

4.Furnizarea serviciilor.

 Intervenţia propriu-zisă reprezintă punerea în practică a planului elaborat,urmărindu-se

obţinerea rezultatelor stabilite şi măsurabile prin desfăşurarea activităţilor.Aceasta este etapa
în care se răspunde la întrebările:ce se aşteaptă,ce trebuie să se facă,cine se implică,care sunt
responsabilităţile fiecăruia,cum se pot obţine rezultatele dorite.

5.Monitorizarea şi evaluarea periodică.

 Monitorizarea intervenţiilor reprezintă procesul de evaluare a gradului de

implementare a planurilor elaborate după realizarea evaluării detaliate.Aceasta reprezintă
verificarea realizării intervenţiilor,coerenţei acestora,adaptării la necesităţi şi modul în care
urmăresc finalităţile.Frecvenţa evaluărilor se stabileşte în funcţie de complexitatea
cazului,de intervenţiile specifice,de finalitatea planului şi se raportează la situaţia iniţială şi
la obiectivele propuse.

6.Închiderea cazului

 Închiderea cazului poate fi făcută în două variante:finalizarea cazului când se ajunge la

optimizarea condiţiilor,sau(şi) transferul cazului.
 Managementul de caz la copilul cu autism,este un management ce presupune organizarea şi
conducerea unor acţiuni adresate unor cazuri specifice cu exigenţe specifice,pornind de la
resurse existente.Vorbim atât de un management de caz centrat pe resurse ,cât şi de unul
centrat pe rezultate.Resursele cele mai importante sunt identificate şi canalizate pentru
implementarea obiectivelor propuse.

Managementul de caz la copilul cu autism înseamnă abordarea ingenioasă şi prioritară a

următoarelor direcţii:

 Abordare specializată şi individualizată a problemelor,flexibilitate,deschidere către

nou şi inventivitate;
 Identificarea nevoilor,analizarea opţiunilor,selectarea programelor;
 Identificarea criteriilor de alocare a resurselor şi a întăritorilor;
 Stabilirea sistemului de suport şi managementul personalului;
 Implementarea strategiilor operaţionale de obţinere a performanţelor maxime în
atingerea obiectivelor.
 Monitorizarea rezultatelor şi evaluarea performanţelor;
 Obţinerea feedbackului şi acţionarea în consecinţă;

Un management performant presupune coeranţă între ceea ce spui şi ceea ce faci,coerenţă

între decizii,coerenţă între obiective şi resurse.

Evaluarea detaliată a cazului este făcută de managerul de caz împreună cu membrii echipei de
lucru cu participarea beneficiarilor(copil,părinţi).Această evaluare presupune determinarea
punctelor tari ale cazului,riscurile, dar şi oportunităţile oferite de mediul în care copilul
trăieşte.

Managerul de caz trebuie să fie un profesionist care să coordoneze activităţile de intervenţie

pe baza evaluărilor detaliate şi care să asigure accesul copilului la servicii de calitate în
interesul superior al copilului.Managerul de caz monitorizează rezultatele acţiunilor,gradul de
implementare şi decide modificările necesare.Un bun manager de caz trebuie să aibă curajul
intelectual şi moral în luarea deciziilor.

Pentru evaluarea performanţelor,managerul de caz trebuie să transforme itemii de evaluare ai

copilului, în itemi ai instrumentelor de evaluare a atingerii obiectivelor propuse.Indicatorii de
evaluare şi performanţă trebuie să fie accesibili,inteligibili,adecvaţi,relevanţi,acceptaţi dar mai
ales măsurabili.

Când intră în funcţiune un manager ce caz ?

După evaluarea iniţială,constatându-se necesitatea intervenţiei specializate multiple,ţinând

cont de complexitatea cazului,managerul de caz întocmeşte planul de intervenţie
personalizat.Acest plan este documentul care stă la baza tuturor programelor specifice de
intervenţie ce trebuie realizate în interesul copilului.Acesta se detaliază apoi pe arii particulare
de intervenţie,toate fiind parte a planului de intervenţie personalizat.

Date de identificare
 Z.V,-băiat , născut în Bucureşti,la 29 iunie 1995.

Diagnosticul:Autism infantil cu întârziere în dezvoltarea psihică şi limbaj.

Anamneză personală

Naştrea la 9 luni prin cezariană;3 kg.Copilul a primit oxigen după naştere,familia suspectând
influienţa acestuia asupra dezvoltării psihice ulterioare.

Gânguritul :normal,dezvoltare normală în primul an de viaţă

Mersul :dupa vârsta de un an

Primele cuvinte: după 3ani

Dezvoltarea somatică ,staturală şi toracală în limitele normalului:aspect atrăgător , corp

proporţionat ,expresie inteligentă.

Anamneza familială

Este al doilea din cei doi copii ai familiei,legal constituită..Primul copil este normal, fără
probleme de dezvoltare.

La naşterea lui V, mama avea 30 ani şi tatăl 31.Mama este medic,tata este inginer.

Cât au fost mici ambii copii au fost crescuţi de bunicii materni,ambii părinţi fiind prinşi de
slujbele pe care le aveau.Mama nu a acceptat să fie popularizată existenţa copilului cu
tulburare din spectrul autist,considerând că imaginea ei de medic este periclitată.Persoana care
se ocupă cel mai mult de copil este sora lui,dar fiind superprotectivă,de cele mai multe ori nu
acţionează în interesul lui V.

După diagnosticarea copilului autist şi depăşirea şocului iniţial,copii au rămas în continuare

mai mult în grija bunicilor,de care, copilul,V, este puternic legat.

Recomandările medicului au fost:

 tratament cu neuroleptice ,Rispolept , Encefabol ,Vitamine .

 integrarea în colectivitatea preşcolară şi instituirea unui program educaţional
recuperatoriu

De-a lungul timpului a urmat mai multe programe de preşcolari,apoi de şcoală,reevaluările

dezvoltării şi comportamentului relevând evoluţie minimă dar,favorabilă.

De trei ani este prins într-un program de lucru intensiv, individual şi de grup,care continuă şi
în prezent.Acesta urmăreşte abilitarea şi dezvoltarea copilului pe toate ariile de dezvoltare,cu
intenţia introducerii din anul următor în învăţământul de masă.

În prezent nu urmează nici un tratament cu medicamente.

Scurtă caracterizare
 La începutul intervenţiei terapeutice

Prezintă puternice tulburări ale afectivităţii:nu este ataşat de mamă (face confuzii între mamă
şi alte femei ;nu reacţionează când mama se îndepărtează .râsul ,plânsul , zâmbetul
neadecvate situaţiei în care e pus copilul; reacţii coleroase îndreptate asupra obiectelor şi
asupra propriei persoane ;opoziţionism, labilitate , neurovegetativă cu predominarea excitaţiei
, atenţie labilă, slabă putere de concentrare .Se constată o mare dexteritate în mişcări ,
sereotipii (se poate juca la infinit cu acelaşi tip de joc ).Nu suportă să fie atins , nu-l
interesează jucăriile care întruchipează oameni , animale ;are mişcări graţioase , manipulează
cu uşurinţă obiectele , fascinat de obiectele mecanice.

Vorbirea este aproape inexistentă , fără participarea emoţională . Se remarcă caracterul

reproductiv-imitativ (ecolalie) şi nu cel de comunicare al limbajului .Ecolaliile sunt imediate
sau întârziate ; foloseşte neadecvat pronumele personal (vorbeşte despre sine la persoane a
IIIa ). Nu este atent la ce i se spune ; dă impresia că nu aude , nu-şi fixează privirea asupra
persoanelor din jur , nu caută contactul vizual cu acestea .îi place muzica . Manifestă o mare
abilitate în a-i manevra pe ceilalţi pentru a-şi satisface necesităţile ,evită contactul cu ceilalţi
copii.

Limbajul şi posibilităţile de articulare

 cunoaşte câteva cuvinte în limba română dar şi în engleză (rezultatul statului

îndelungat în faţa televizorului la desene animate);
 nu se constată anomalii buco-linguo-faciale;
 vocea este normală;
 imaginile fonematice sunt labile şi difuze ;
 stereotipul dinamic articulator tulburat ;
 discrepanţă între posibilităţile intelectuale şi vorbire (în sfera limbajului expresiv) De
ex. este capabil să se joace cu jocuri tip „puzzles”aranjând imgini care pentru copiii cu 2-3
ani mai mari ca el prezintă dificultăţi.

Evaluarea a fost foarte dificilă. Pentru o corectă evaluare a comportamentului, datorită

imposibilităţii de testare prin teste standardizate,s-au folosit interviul familiei şi
observarea.Am folosit în stabilirea nivelului de dezvoltare psihomotorie Scara Portage pentru
educaţie timpurie.

Interviul familiei a fost prima formă de evaluare.

Metoda de bază a fost însă,observarea, înregistrându-se dezvoltarea motrică fină şi grosieră,

,cunoaştrea părţilor corpului , recunoaştera formelor , culorilor , orintarea spaţială ,sortări, ,
răspunsuri la comenzi ,număratul , folosirea creionului ,dezvoltarea .şi folosirea tuturor
analizatorilor.Înregistrarea comportamentului s-a făcut ,pe cât posibil, în timp şi în medii
diferite.

Principiul de bază în terapie a fost construirea unui program pornind de la ce poate copilul,
folosind chiar stereotipurile şi preferinţele.
Pentru comunicare şi limbaj s-au parcurs o serie de programe începând de la cel de imitare
orală,de exerciţii de gimnastică facială şi respiratorie,continuînd cu multe exerciţii de
promovare a limbajului,continuînd apoi cu imitarea verbală. Am urmărit reducerea treptată a
ajutorului acordat copilului , stimularea şi recompensarea realizărilor şi a iniţiativelor ce vin
din partea acestuia. Programul a fost foarte flexibil pentru a asigura adaptarea la situaţii
noi,neprevăzute în program sau la dispoziţia în care s-a aflat copilul şi la posibilele lui
progrese.

Programul educaţional stabilit are o serie de obiective pentru aria de dezvoltare cognitiv
.verbală

Este scos din programul zilei televizorul şi calculatorul,care sunt consideraţi factori
disturbatori.Vor fi folosite ca recompensă după un program bine stabilit.

Obiectivul fundamental al terapiei este :formarea şi dezvoltarea abilităţilor de comunicare.

Pentru realizarea acestui scop au fost folosite programe de la cele mai simple spre
complex,prevăzute de terapia ABA .Comenzile sunt simple,clare,în concordanţă cu stimulii
folosiţi, imaginile folosite,răspunsul aşteptat.

Obiectivul următor este: formarea unei reprezentări generale despre lume şi mediul în care ea
se desfăşoară ,perceperea succsesiunii momentelor zilei , formarea motivaţiei ,dezvoltarea
capacităţii de a înţelege că te poţi face înţeles , dobândirea unei experienţe în legătură cu ceea
ce este la un moment dat semnificativ .

Programul educaţional

A fost alcătuit în conformitate cu aceste obiective , în vederea acţionării pe diferite paliere

:articulatoriu,.limbaj, memorie , atenţie, gândire , afectivitate. Am urmărit iniţial trezirea
interesului şi crearea unei atmosfere de lucru relaxantă. .Am început cu limbajul receptiv,apoi
cel expresiv prin emiterea onomatopeelor (izolat, în cântec , poezii ), iniţierea unor jocuri
:umflat baloane ,suflat în lumânări , trece trenul,etc)

In activitate au fost antrenaţi toţi analizatorii .

Invăţarea cuvintelor şi propoziţiilor s-a realizat după modelul descris în literatura de

specialitate pentru alalie (silabe duble , silabe , cuvinte asociate cu fenomene din natură , stări
afective , cuvinte monosilabice , bi şi trisilabice ,etc.). Pentru trezirea interesului , dezvoltarea
proceselor psihice cognitive , s-a apelat la procedee nonverbale:cuburi,inele,sortări de
obiecte,puzzles, reproducerea gesturilor,cântece, formarea deprinderii de a asculta poveşti.
.Pentru a înţelege , a participa ,s-au efectuat jocuri de tipul :Cum face?Cine face? De ce face?
Cu ce face?Unde face?

S-a lucrat mult cu setul de imagini PECS , cu care s-a urmărit formarea noţiunilor de mărime,
formă , culoare, poziţie , succesiune spaţială şi temporală ,denumire de acţiuni. Formarea şi
dezvoltarea vocabularului folosind noţiuni ca păsări,animale,. familie,
fructe,legume,îmbrăcăminte,mobilier,mijloace de transport,ocupaţii, ,locaţii,camere.
Permanent cuvintele însuşite au fost legate de obiecte, imagini,acţiuni, ,
demonstraţii.Propoziţiile au fost fost reluate , repetate de mai multae ori .Pentru realizarea
generalizării o cerinţă absolut necesară este integritatea de percepţie şi de atenţie.Dacă copilul
este obişnuit să răspundă la un anume ton al vocii,sau la anumite mişcări ale mâinilor,sau intr-
un anume mediu,generalizarea nu are şansa de a se produce.Generalizarea de cele mai multe
ori se verifică sau se realizează cu ocazia programelor de socializare.

Pentru memorarea , înţelegerea , compararea noţiunilor , folosirea propoziţilor şi orintarea

spaţială şi temporală am folosit mult material intuitiv şi demonstraţiv.

Copilul este cel care ne arată în fiecare moment dacă ceea ce folosim ca material este bun sau
trebuie înlocuit sau modificat.

Jocurile folosite au fost de tipul „Ghiceşte ce am ascuns”, „ Eu întreb, tu răspunzi;

După ce cuvintele din două sunete au fost generalizate,am trecut la cele cu trei
sunete,ş.a.m.d.Am început apoi construirea propoziţiilor simple,bazate pe acţiuni uzuale,pe
situaţii concrete momentului în care se desfăşura programul.

Treptat am trecut la extensia propoziţiei de la 2,3 la 4,5 cuvinte .Am folosit noţiunile învăţate
pentru a face propoziţii ,de la simplu la dezvoltată.

Având în vedere pregătirea pentru integrarea în şcoala de masă am pus din ce în ce mai mult
accent pe analiza şi sinteza fonematică la nivel de propoziţie,cuvânt,silabă.

Pe bază de imgini am trecut la însuşirea unor momente semnificative din poveste.Are în faţă o
imagine din poveste,trebuie să spună momentul anterior cât şi cel care urmează.

Progresele au fost semnificative, referitor la numărul de cuvinte însuşite corect, cât şi

capacitatea de flexionare după număr şi gen; a însuşit şi mimimica şi gesticulaţia , orientarea
în schema corporală proprie şi a altuia , în spaţiu şi timp.

Copilul este cuprins într-un amplu program de socializare,cu ieşiri în afara spaţiului
cunoscut,fără familie,în mediu nerestrictiv,cu efect benefic pentru desfăşurarea întregului
program psihoeducativ.

Fiind vorba de un copil autist a făcut salturi semnificative şi pe linia socializării.Evoluţia a

fost de la ignorarea iniţială a celor din jur până la dorinţa de a coopera şi de a fi remarcat. În
prezent se simta bine în grup, .comunică , cooperează

Relaţia afectivă cu terapeutul a evoluat excelent.Simte dorinţa de a fi luat în braţe ,mângâiat,îi

place să fie lăudat şi evidenţiat.În cea mai mare parte, stereotipiile au dispărut. Nu-l
deranjează dacă ceva se modifică în mediul ambiant .Totdeauna i se explică ce se întâmplă,de
ce se întâmplă şi lucrurile sunt în ordine.

Având o evoluţie atât de favorabilă copilul poate merge în şcoala de masă.În prezent este
înscris în şcoala specială,lucrând individual cu terapeut propriu 6-8ore pe zi.Este evidenţiat,nu
a pus probleme deosebite , copilul situâdu-.se printre primii din clasă(manifestă aptitudini
deosebite la activităţile matematice).

Se lucrează în continuare pentru probleme de vocabular, expresivitatea citirii şi povestirii căt

şi pentru dizortografia manifestată în redarea formei grafice a literelor,mici greşeli în scrierea
după dictare ,etc.fiind supus unui program de terapie specifică continuat la domiciliu de
familie.

Având reale calităţi muzicale ,are în program şi ore de muzică structurate pe o învăţare a
notelor muzicale,pentru a citi o partitură,cântând notele la orgă şi vocal.Rezultatele sunt
spectaculoase.A sustinut si mici concerte.

Programul de dezvoltarea limbajului,pentru V.Z.,continuă.Ca şi celelalte programe este unul

de lungă durată.Programul de muzică continuă şi el,ritmul este acum de 4 ore pe
săptămână,urmând să crească,dacă evoluţia va fi cea programată.Progresele făcute până acum
ne îndreptăţesc credinţa că,V,va reuşi să performeze pe această direcţie.

STUDIU DE CAZ 2

Copilul care va fi prezentat este un exemplu de management de caz extrem de flexibil .Un
copil cu o multitudine de comportamente dezaptative,a cărui evaluare,structurare de program
şi evoluţie a făcut rabat de la orice regulă.A intrat în program la vârsta de 7 ani,după ce vreme
de 2 ani fusese integrată într-un program la o grădiniţă specială unde a fost un mic tiran,iar
toată lumea i se supunea.Trei luni de zile a fost doar asistată de la distanţă,neacceptând să se
apropie nimeni de ea,manifestând tot repertoriul de comportamente
problemă:autoagresivitate(muşcat,lovit,trântit),de agresivitate(lovit,aruncat obiectele din
jur,lovit cu picioarele,ţipat).?n tot acest timp ceilalţi copii erau la masa de lucru,cu spatele la
ea executând diferitele activităţi din program.

Date de identificare

C.M.,născută în Bucureşti,la 10 octombrie 1998.

Diagnostic:Sindrom autist,?ntârziere în dezvoltarea psihică,Crize de auto şi

heteroagresivitate,Sindrom hiperkinetic major cu tulburări de atenţie, intârziere în dezvoltarea
limbajului expesiv şi receptiv.

Anamneză personală

Naşterea:Prin cezariană,la termen.Copilul a avut 3,6 kg.Copilul a avut circulară de cordon,s-a

născut cianotic, a avut nevoie de oxigen.

Gânguritul nu a existat.

Mersul la 10 luni.

Primele cuvinte în jurul vârstei de 8 ani.

Dezvoltarea somatică ,staturală şi toracală în limitele normalului:aspect atrăgător , corp

proporţionat ,expresie inteligentă.

Anamneza familială

C.este singurul copil al familiei legal constituite.

 La naştere lui C.,mama avea 25 de ani,iar tatăl 29.Mama este asistent medical,tata
şofer.Locuieşte cu familia,fiind foarte apropiată de bunicii materni.Este hiperprotejată de toată
lumea.Părinţii au fost atât de protectivi încât au tot amânat începerea unui program ferm pe
motiv că este prea mică.

Recomandările medicului au fost:

 tratament cu neuroleptice ,Rispolept , Encefabol ,Vitamine .A urmat mai multe

formule de tratament cu medicamente,fără a se fi evidenţiat ameliorări.A luat Strarera şi a
făcut criză de epilepsie.
 integrarea în colectivitatea preşcolară şi instituirea unui program educaţional
recuperatoriu
 De-a lungul timpului a urmat un program de preşcolari,evaluările şi reevaluările
dezvoltării şi comportamentului relevând evoluţie minimă dar,favorabilă.

De trei ani este prins într-un program de lucru intensiv, individual şi de grup,care continuă şi
în prezent.Acesta urmăreşte abilitarea şi dezvoltarea copilului pe toate ariile de dezvoltare,cu
accent deosebit pe managementul comportamentelor de criză.

In timp au fost încercate multe alte formule de tratament, care n-au avut eficienţă,?n prezent
nu urmează nici un tratament cu medicamente.

Evaluarea

Evaluarea a fost extrem de dificilă.De bază a fost observaţia pe o periodă foarte lungă de
timp.Datorită comportamentelor dezaptative,nu a putut fi verificate nici una din ariile de
dezvoltare .Interviul cu familia a avut rolul de a ne introduce în lumea ei de acasă.

Au fost remarcate abilităţile de autoservire(îmbrăcat,dezbrăcat,folosirea W.C.-ului,spălat pe

mâini şi dinţi,mâncatul,folosirea lingurei,încălţat,descălţat).

Motricitatea fină şi grosieră :mâzgăleşte cu creionul,foloseşte pensa digitală,răsuceşte

butoane,introduce obiecte mici în tabla cu orificii,urcă şi coboară treptele,se dă în leagăn,pe
topogan,merge cu spatele,loveşte mingea,despachetează obiecte mari şi mici,construieşte din
cuburi.

Socializare:capacitate de imitare foarte bine dezvoltată,se implică în activităţi fizice care-i fac
plăcere,dar numai cu persoane acceptate şi pentru câteva minute,explorează mediul foarte
bine,caută contactul vizual spontan atunci când urmăreşte o activitate.

Limbajul:repetă o silabă de mai multe ori în jocul vocal,vocalizează ca răspuns la vorbirea

altei pesoane,poate să dea,să aducă sau să ducă căteva obiecte uzuale la cerere.

Cognitiv:construieşte un turn din5,6 piese,mâzgăleşte,caută un obiect ascuns sub privirea sa.

Joc:prezintă atracţie pentru jucăriile cu stimulare vizuală,joacă cu persoanele din familie

cucu-bau şi gâdilatul,participă la jocul cu mingea,priveşte la jocurile de grup
Agresivitatea şi autoagresivitatea, a fost observată fiind comportamente la care recurge pentru
a-şi maximiza câştigurile,în dauna victimilor.Aproape întotdeauna prin violenţă încearcă să
obţină avantaje.Fiind comportamente dezaptative,a fost elaborat planul de intervenţie
corespunzător de modificare a consecinţelor,uneori şi a antecedentelor.

Obiectivul de primă urgenţă a programului a fost aducerea la masa de lucru şi managementul

comportamenteor dezaptative.A fost izolată într-un spaţiu al clasei protejat,cu faţa spre colegii
ei, care erau la masa de lucru cu spatele la ea,complet ignorată.După ce comportamentul
dezaptativ înceta( se oprea din ţipat,lovit şi tot ce mai făcea),stătea şi privea la copii, care
lucrau.Când avea nevoie de apă sau să meargă la W.C.venea şi trăgea de mână o persoană
adultă cunoscută,dar nu accepta ca ea să fie atinsă de cineva.La masă nu mânca
niciodată.După o lună şi jumătate de privit,a venit singură şi s-a aşezat la masa de lucru.

Obiectivul următor a fost începerea unui program complex,dar în paşi mici,după terapia
ABA,urmărit şi modificat din mers,în funcţie de necesităţi.Primul pas a fost programul de
instrucţie şi cel de realizare a contactului vizual.Au urmat apoi programul de imitaţie grosiră
şi fină,programul de acţiuni cu obiecte.După ce timpul de lucru a crescut,a scăzut intensitarea
şi frecvenţa comportamentelor dezaptative,a început să accepte prezenţa terapeutului în
imediata apropiere,a fost introdus programul de imitarea motricităţii orale ,absolut necesar
pentru a trece la programele de dezvoltare a limbajului receptiv şi expresiv.Programele au
curs firesc unele din altele,cu poticniri,cu evaluări şi reluări modificate,în ritm destul de
lent,dar ceea ce a câştigat arată cât de mult se poate ajunge cu un bun management şi cu un
ritm de lucru constant şi coerent.

Părinţii au trebuit cuprinşi într-un program de consiliere,pentru a-şi schimba atitudinea şi

comportamentul faţă de copii. Consecvenţa comportamentală este determinantă în lucrul cu
aceşti copii.Părinţii trebuie să conştientizeze şi să pună în balanţă costurile şi avantajele
(căştigul pe termen lung cu satisfacerea unor plăceri aparent benefice copilului).

C., acum cunoaşte,scrie şi citeşte literele şi cifrele.Scrie cuvinte şi propoziţii după model şi
după dictare,citeşte cuvinte de 2,3 litere şi din 2 silabe.A făcut mari progrese în limbajul
receptiv şi expresiv, domeniul cognitiv(cunoaşte păsări,animale,culori,părţile corpului,forme
geometrice,poziţii spaţiale,adunări şi scăderi cu numere până la 10,adunări şi scăderi cu zeci
până la100,cantităţi, acţiuni).S-a rezolvat programul de masă,jocul cu copii,interacţionează cu
persoane diferite de cele cunoscute.C.patinează singură,fără însoţitor pe patinuar,se joacă cu
copii în parc,joacă la masă cu alţi copii jocuri de construcţie sau puzzle.Face puzzle de 100-
240 de piese.Colorează în contur,desenează la cerere figurile
geometrice,pom,casă,steag,scară,gard,corpul omenesc.

Achizitiile sunt lente,dar sigure.Opune rezistenţă la tot ce este nou.Crize de afect încă
există,dar foarte rare,maxim una pe săptămână.Continuă programul pentru decelarea completă
a comportamentelor dezaptative.Din păcate mediul social influenţează negativ.

Programul lui C.M.,continuă,cu un program intensiv de 4 ore pe zi.De două ori pe săptămână
merge la şcoala specială,cu însoţitor,pentru adaptarea în mediu şcolar.După amiaza are un
program de activităţi ludice riguros ( parc,patinaj,mers pe role).Participă alături de ceilalţi
copii la programul de socializare,pe perioada vacanţelor(tabere la munte şi mare,.ateliere de
pictură,vizionări de spectacole,vizite la grădina zoologică şi botanică,etc.)
În ultimul an a devenit un alt copil.Crizele au incetat definitiv inprezenta terapeutilor.rare
creze de afect are acasa.Cooperanta,linistita ...un model de copil

Preterapia la un copil autist

Preterapia la intervenţia în autism are caracter obligatoriu.Nu vom avea câstig în interacţiunea
şi lucrul cu acest copil dacă nu am reuşit în preterapie să luam controlul asupra copilului.

Interacţiunea cu un copil autist

Prima misiune a terapeutului este aceea de a gasi modalitatea de a interacţiona direct cu

copilul. Nu pornim niciodată cu idei preconcepute şi facem tot posibilul să nu cream o icoană
a copilului cu autism, fiecare individ este unic şi abordarea este diferită după fiecare caz.
Metodele de lucru sunt aceleaşi dar ele trebuie corelate cu potenţialul copilului şi cât de grav
este afectat în sensul comportamentelor dezaptative.

Deci prima etapă este cea de observare a copilului în mediu, cum interacţionează la diverşi
stimuli, şi în special ce reacţie are faţă de terapeut.

Prima şedinţă este de observaţie şi provocare a copilului. Terapeutul trebuie să aiba rolul de
observator şi să nu intervină decât atunci când este cazul. Imitarea copilului în diverse acţiuni
sau sunete este necesară pentru a afla reacţia lui şi va pregăti teren pentru programele de
imitaţie.

Terapeutul trebuie să folosească cât mai puţine cuvinte, dacă se poate deloc, facându-se apel
doar la limbajul gestual, acest lucru nu va bulversa copilul iar mesajul către copil este clar şi
pe inţelesul lui. Poziţia va fi ferma, vocea va fi modelata în funcţie de reacţiile copilului(adică
dacă avem un comportament deviant vocea şi gesturile noastre vor arăta dezacordul, prin
ignorare sau voce fermă, dacă copilul are un comportament aproape de normal îl incurajam la
fel cu vocea şi gesturile noastre) . Această şedinţă vă va ajuta mai târziu să anticipaţi anumite
reacţii negative ale copilului. Interacţionaţi prin joc, antrenaţi copilul în joc, aşa veţi capta
puţină atenţie şi copilul vă va reţine figura şi vocea)

Aceasta este partea fericită a situaţiei,dar ce facem când avem un copil cu multiple
comportamente dezaptative ?

Trebuie să analizam comportamentele ,să le urmarim,să găsim metodele cele mai bune pentru
a le transforma fie în activităţi utile,fie să găsim comportamente cu care să le inlocuim.

Aici intervine patrea de analiză comportamentală.

Stabilirea relaţiei copil autist-terapeut

În urmatoarea etapă deja ne luam rolul în serios, şi începem să stabilim regulile

jocului.  Copilul va fi pus în scaun la masa de lucru( este bine ca la început să nu folosiţi
masa între dumneavoastră şi copil, aşezaţi-o într-o parte ca dvs. să aveţi controlul fizic
asupra copilului. Ce învăţăm copilul acum, ca dvs sunteţi terapeutul şi cel care deţine
controlul. Copilul va fi ţinut în scaun forţat sau nu dupa caz, preţ de câteva momente în
funcţie de copil, după care i se va da pauză. Dacă copilul refuză sa stea în scaun continuăm
aşa până avem rezultatul dorit, adică copilul să stea în scaun preţ de 15 min. De fiecare dată,
gradual mărim timpul de şedere în scaun, începând cu câteva secunde. Copilul fuge din
scaun doar când îi dăm pauză dar nu pleacă din cameră. Reacţiile noastre sunt în funcţie de
ce face copilul, este agresiv, plânge, ţipă, etc –ignoram complet(anticipaţi reacţiile copilului
agresiv), copilul s-a potolit preţ de o secundă , suntem pe fază şi recompensăm cu
vocea( Oaaa, ce cuminte... !) ne oprim imediat ce copilul a început să plângă din nou. Aici
copilul va învăţa cele doua feţe ale terapeutului şi le va asocia cu reacţiile lui, când sunt
cuminte se bucură şi mă laudă, când fac urât nu este de acord cu mine.

Aşa am stabilit relaţia terapeut-copil, nu trecem mai departe până copilul nu a învăţat că dvs
sunteţi cel care conduce.

Obţinerea controlului asupra copilului

Cum obţinem controlul asupra copilului ? Prin atitudine fermă şi constantă, nu neglijăm
faptul că va specula orice gest al nostru, care iese din tiparul de terapeut. Aceste prime etape
sunt printre cele mai de preţ în terapia care urmează, acum veţi modela copilul
comportamental şi aşa va lucra de acum încolo. Acum trebuie întărit comportamentul pozitiv,
mai târziu nu se mai poate schimba mare lucru. De acum putem vorbi de introducerea
recompensei la masa de lucru. Găsirea recompensei este o sarcină majoră pentru terapeut,
oferind o motivaţie puternică copilului veţi avea rezultate imediate. Nu există copil autist cu
care sa nu se poata lucra, există doar terapeut care nu a găsit recompensa bună pentru
motivarea copilului. Deci găsirea recompensei şi diversificarea ei este de mare preţ în
stabilirea regulilor de « joc » .

Cum obţinem contactul vizual

După ce am stabilit primele reguli şi suntem siguri că le- a învăţat şi răspunde la gesturile
noastre, iar recompensa o avem la îndemană, şi dă rezultate, avem de facut primii paşi în
rezolvarea problemei de atenţie. Copilul ştie deja că trebuie să stea în scaun, este obişnuit cu
timpul pe care trebuie să –l petreacă cu terapeutul. Acum folosim recompensa imediată pentru
obţinerea contactului vizual. Primele exerciţii sunt eşuate din start dar nu ne lasam copleşiţi de
autism si perseverăm. Acest aspect va da rezultate intr-un final. Cum facem(aici se va
exemplifica cu cineva din sala), avand recompensa la indemana, o plimbam prin faţa
copilullui, atenţia lui va fi asupra recompensei când ajungem cu ea în dreptul feţei noastre o
mutîm in spatele capului nostru avănd preţ de o secundă atenţia copilului în ochii noţtrii, vom
recompensa imediat, afectiv ţi primar. O altă abordare este imobilizarea feţei copilului şi
captarea atenţiei preţ de o secundă ,şi recompensat imediat. Pentru început vom striga copilul
pe nume simplu, şi recompensat verbal...Bravooo, te-ai uitat la mine !, pregătind teren pentru
sarcina de mai târziu când vom trece de 5 secunde, « Uita-te la mine ! »

Cum învăţăm copilul că există consecinţe plăcute şi mai puţin plăcute

Este foarte important de reţinut că indiferent de vârsta copilului şi gradul de afecţiune

copilul autist trebuie învăţat că orice acţiune a lui va suporta o consecinţă bună sau rea
în funcţie de ce a facut copilul.

În primele etape de învăţare, spre exemplu în programul de imitaţie sau receptiv obiecte le
folosim numai pentru a întări un comportament bun, adică, nu învăţăm copilul ca acela este un
cub ci ne folosim de comanda « CUB ! » doar pentru a ajuta copilul să asocieze executarea
comenzii cu primirea recompensei. Il ajutăm în acelaşi timp să înţeleagă că neexecutarea
 sarcinii duce la dezacordul meu verbal şi gestual prin « NU » şi că mai târziu va trebui să
execute sarcina forţat(un lucru neplacut pentru el). Sarcina trebuie dusă pâna la capăt
indiferent de situaţie. Copilul va alege cu timpul doar partea în care el execută şi primeşte
recompensa. Sarcinile vor fi uşoare pentru început, la îndemana copilului.

Consecinţele neplacute vor fi aplicate numai atunci când copilul are un comportament deviant
şi cel mai bine atunci când vrea un lucru pe care il doreşte sau face o activitate placută. Dacă
vom aplica această pedeapsă când el lucrează(face o activitate mai puţin placută) vom intări
un comportament problemă , dacă o vom aplica când el face o activitate placută pentru el
aceasta va avea efectul dorit.

Cand putem spune ca avem controlul asupra unui copil autist:

 atunci când copilul autist este adus la masă şi menţinut acolo pentru a lucra
 când managementul comportamentelor dezaptative (problemă) funcţionează
 când contactul vizual se obţine la cerere
 când copilul autist indeplineşte o comandă de fiecare dată când cereţi ca o sarcină să
fie indeplinită … sau măcar în noua cazuri din zece copilul indeplineşte sarcina şi nu doar
din când în când atunci când vrea el.

Ce este sindromul Asperger?

Sindromul Asperger, cunoscut de asemenea si sub numele de tulburare Asperger, face parte
dintr-un grup de tulburari de neurodezvoltare care au efecte asupra comportamentului unei
persoane, la nivel de limba si comunicare, precum si la modul de interactiune sociala a
acesteia. Tulburarea Asperger este caracterizata ca una dintre tulburarile mai usoare din
spectrul autismului, insa are o arie mai larga de raspandire. Exista inca unele controverse cu
privire la sindromul Asperger, daca ar trebui sa fie privita ca o entitate clinica separata sau pur
si simplu reprezintă o forma specifica de autism. Persoanele cu sindrom Asperger au in mod
obisnuit inteligenta peste medie, insa au mari dificultati in ceea ce priveste interactiunile
sociale.

Sindromul Asperger este denumit dupa Dr. Hans Asperger, un pediatru austriac, primul care a
descris boala in 1944. Dr. Asperger a descris evolutia a patru baieti, care au aratat “o lipsa de
empatie, capacitatea mica de a forma prietenii, conversatia unilaterala, absorbtia intensa cu un
interes deosebit pentru cunoastere, miscari stangace.” Din cauza interesului lor obsesiv pentru
cunoastere, dar si pentru subiecte specifice, el a denumit acesti baieti “micii profesori”.
Asociatia Americana de Psihiatrie (APA) a recunoscut tulburarea Asperger ca o entitate
specifica si a publicat criteriile de diagnostic din Manualul de Diagnostic si Statistic al
Tulburari Psihice-IV (DSM-IV) in 1994. Cel mai recent, dupa deliberari seminificative, APA
a recomandat “subsumarea” tulburarii Asperger in tulburari din spectrul autismului pentru
urmatoarea editie a DSM-V. Cu toate acestea, decizia a generat o intreaga dezbatere
academica si deoarece editia DSM-V nu este de asteptat sa fie aprobata si publicata in 2013,
vor exista cu siguranta mai multe dezbateri pe această tema.

Astazi, multi experti in domeniu evidentiaza aspectele pozitive ale sindromului Asperger si
considera ca nu reprezinta neaparat un defect, ci un alt mod de gandire. Caracteristicile
pozitive ale persoanelor cu sindrom Asperger au fost descrise ca fiind benefice in multe
profesii si acestea includ:
 cresterea capacitatii de a se concentra asupra detaliilor,
 capacitatea de a persevera in interesele specifice, fara a se lasa influentat de altii,
 capacitatea de a lucra independent,
 recunoasterea de modele pe care alte persoane le-ar putea rata,
 intensitate, si
 un mod original de a gandi.

Dr. Temple Grandin, un cunoscut inginer, autor, si profesor care sufera de tulburare Asperger
este de parere ca starea aceasta a fost un activator pentru viata ei profesionala.

Desi diagnosticul de sindrom Asperger nu este posibil fara teste directe si de observare a unui
individ, s-a sugerat de catre unii autori ca multe figuri istorice de succes este posibil sa fi avut
sindromul Asperger, inclusiv Mozart, Albert Einstein, Benjamin Franklin, Thomas Jefferson,
si Marie Curie. Desigur, diagnosticul definitiv de figuri istorice cu sindromul Asperger nu este
posibil, si multe dintre trasaturile oamenilor cu sindromul Asperger pot aparea, de asemenea,
si la copiii supradotati intelectual sau chiar cu deficit de tulburare de atenţie (ADD).

Cauzele in sindromul Asperger

Daca se accepta concluzia ca sindromul Asperger este una dintre tulburarile din spectrul
autist, atunci cauzele sindromului Asperger ar fi de asteptat sa fie aceleasi ca si cauzele
autismuluu. Cauzele exacte ale tulburarilor din autism nu au fost identificate, desi un
mostenirea genetica este o componenta care se considera a fi implicata. Sustine aceasta idee
faptul ca s-a observat ca sindromul Asperger ruleaza de obicei in familii. In unele cazuri,
tulburari de autism pot fi legate de expunerile toxice, teratogeni, probleme cu sarcina sau
nasterea, precum si infectiile prenatale. Aceste influente din mediu pot actiona impreuna
pentru a modifica sau a creste potential gradul de severitate al defectelor genetice care stau la
baza.

Unii autori au sugerat un rol cauzal in autism expunerea la mercurul folosit la unele vaccinuri,
mai putin vaccinul rujeolic şi thimerosal. Totusi, majoritatea covarsitoare a dovezilor
epidemiologice nu arata nici o dovada pentru o asociere intre imunizari si autism, iar expertii
au discreditat aceasta teorie.

Sindromul Asperger - cat de des este intalnit si care sunt riscurile

Sindromul Asperger este de 5 ori mai frecvent la baieti decat la fete. In ultimii ani, numarul de
tulburari din spectrul autismului a crescut dramatic in SUA. Motivul aceastei cresteri nu este
pe deplin clar, dar este datorat cel mai probabil atat imbunatatirilor si modificarilor din
procesul de diagnosticare, ceea ce duce la o crestere a numarului de copii identificati cu
autism, precum si un anumit grad de crestere reala a incidentei tulburarii insasi. Cele mai
recente studii arata ca 1 din fiecare 110 copii din Statele Unite are o tulburare de spectru
autist.

S-a estimat ca sindromul Asperger afecteaza 2.5 din fiecare 1000 copii, in functie de numarul
total de copii cu tulburari de autism.
  Asa cum am mentionat anterior, sindromul Asperger poate coexista cu alte afectiuni psihice,
cum ar fi tulburarea de deficit de atentie, hiperactivitatea sau tulburarea de anxietate. Chiar si
atunci cand tulburarea de anxietate nu este prezenta, oamenii cu sindrom Asperger pot suferi
de anxietate sau de hipersensibilitate la anumiti stimuli, cum ar fi zgomote puternice. In unele
cazuri, pot aparea comportamente disruptive (istericale, auto-vatamare, agresiune) şi/sau
depresie, ca raspuns la anxietatea si frustrarea resimtita de suferinzii de sindrom
Asperger. Alte comportamente care au fost raportate la persoanele cu sindrom Asperger
includ comportamentele obsesiv-compulsive si dificultatile de management al furiei.

Ca la orice alta boala de acest gen, gradul de severitate al simptomelor poate varia foarte
mult, astfel incat nu toate persoanele cu acest sindrom  vor experimenta tulburari psihiatrice
asociate, depresie, sau comportamente disruptive.

Tratamentele sindromului Asperger?

Tratamentul sindromului Asperger implica o abordare multidisciplinara.

Terapia medicala nu este eficace in tratarea sindromului Asperger, desi unele medicamente
pot fi prescrise pentru a ajuta la controlul simptomelor tulburatoare sau simptomele altor
afecţiuni psihice care pot co-exista cu sindromul Asperger. In unele cazuri, sunt utilizati
selectivi ai recaptarii serotoninei inhibitor (ISRS), ca medicamente pentru ameliorarea starilor
de anxietate sau depresie. De asemenea, poate fi incercat tratamentul medical pentru ADHD,
daca exista hiperactivitate semnificativa.

Anumite interventii comportamentale si educationale pot ajuta persoanele cu sindrom

Asperger, desi nu toate acestea pot fi neaparat eficace la un anumit individ. Tipul de
interventii alese trebuie sa fie in functie de varsta si de nevoile individuale. Tipurile de
interventii care s-au dovedit a fi benefice includ:

 eforturile de a reduce suprastimularea sau supraincarcarea de intrare senzoriala;

 sprijinirea competentelor executive in functie de dispozitie, intr-un mediu previzibil,
structurat, si organizat;
 organizare in formarea de abilitati;
 folosirea vorbirii/limbii in terapie, cu evitarea folosirii ambigue a limbilor straine;
 stimularea aptitudinilor sociale prin programe de formare, formare profesionala,
inclusiv in gradul de constientizare a cognitiei sociale, prin utilizarea de gesturi si expresii
faciale, si prin limbajul de conversatie;
 crearea de abilitati adaptative de viata sau de formare de competente;
 sprijin educational, cum ar fi asistenta cu organizarea, luarea de notite, permitand
examinarile orale, mai degraba decat testarea scrisa, utilizarea de script-uri, si asistenta la
intelegerea lecturii si a subtilitatlor de utilizare a limbii;
 auto-advocacy de formare.

Semnele şi simptomele sindromului Asperger

 Simptomele social-comportamentale pot sa inceapa cat mai curand in copilarie. Diferente
caracteristice pt fi vazute in dezvoltarea sociala, dar aceste schimbari sunt mai greu de
identificat la copiii mici si pot fi atribuite la o alta conditie sau nu sunt percepute ca anormale.
Cele mai multe cazuri de sindrom Asperger sunt identificate atunci cand copilul este de varsta
scolara sau chiar mai mare. Studiile au aratat o varstă medie la diagnostic de 11 ani. Unele
dintre simptome care pot fi prezente sunt:

 lipsa de constientizare sociala;

 lipsa de interes in socializare / si in a face prietenii;
 dificultatea de a face si a sustine prietenii;
 incapacitatea de a deduce gandurile, sentimentele, sau emotiile altora;
 privirea este fie prea intensa sau evita contactul cu ochii;
 lipsa de schimbarea a expresiei faciale, sau folosirea de expresii faciale exagerate;
 lipsa de intelegere sau de utilizare a gesturilor;
 nerespectarea limitelor interpersonale;
 sensibilitate deosebita la zgomote, atingere, mirosuri, gusturi, sau stimuli vizuali;
 inflexibilitatea si/sau supra-aderarea la dependenta de rutine;
 stereotipuri si modele repetitive motorii.

O alta caracteristica definitorie a sindromului este prezenta unor interese perseverative si

obsesive in subiecte speciale (cum ar fi masini sau trenuri, sau chiar mai multe subiecte
inguste, cum ar fi aspiratoare), care pot fi de putin interes pentru altii.

 Aceste interese sunt neobisnuit de repetitive si intense in comparatie cu interesele altor

copii.
 Interesele specifice inguste tind sa ramana in centrul de interes al copilului si in
conversatie, in ciuda eforturilor pentru a redirectiona atentia copilului.

Dezvoltarea limbajului la copiii cu sindrom Asperger este, in general, normala, in contrast cu

alte tulburari din autism. Copiii cu sindrom Asperger au scoruri normale la testele pentru
functia lingvistica, implicand vocabularul, sintaxa, si gramatica. De fapt, unii experti cred ca
prezenta dezvoltarii limbajului obisnuit distinge sindromul Asperger de autismul inalt
functional. Totusi, utilizarea sau aplicarea competentelor lingvistice este modificata ln
oamenii cu sindromul Asperger, si anume:

 Vorbirea lor poate fi dezorganizata, poate fi sau nu relevanta pentru discutie, sau se
pot concentra prea intens pe domeniul lor definit de interes (a se vedea mai sus) in
conversatii.
 Pot fi vazute de asemenea modificari in voce si in vorbire (de exemplu, vorbind prea
tare sau dramatic, folosind un ton invariant, tare pitch, vorbind prea repede sau prea lent).
 Limba poate fi interpretata literal, si pot aparea dificultati de limba la interpretarea
intr-un context specific.
 Exista dificultati cu utilizarea de subtilitati de limbaj, cum ar fi ironia sau sarcasmul.
 La scoala, copiii cu sindrom Asperger au tendinta de a excela la invatatura adesea in clasele
mici. Pe masura ce imbatranesc, ei pot avea mai multe dificultati la scoala datorita necesitatii
de a citi si a intelege mesajul scris. Sprijinirea educatiei speciale este necesar, uneori, dar nu
întotdeauna.

Uneori, persoanele cu tulburare Asperger au si alte conditii psihice asociate psihice sau pot
arata comportamente care sunt tipice pentru alte condiţii. Unele conditii comune asociate
includ urmatoarele (dar acestea nu sunt intotdeauna prezente):

 Deficitul de atentie si tulburarea de hiperactivitate (ADHD)

 Anxietatea
 Atitudinea de opozitie sfidatoare sau alte tulburari disruptive de comportament
 Depresie sau alte tulburari de dispozitie

Cum comunica persoana cu autism?

Autistii au o maniera diferita, specifica de a face totul. Ei gandesc, percep, simt si comunica
“altfel”. Persoanele afectate de aceasta tulburare, manifesta, din perspectiva comunicarii,
urmatoarele:

 le lipseste initiativa comunicarii. Pot raspunde la intrebari daca sunt formulate clar, dar
nu sunt ei cei care incep convorbirea.
 nu folosesc gesturi pentru a completa mesajul sau pentru a compensa lipsa limbajului
verbal.
 expresiile faciale ce insotesc vorbirea sunt sarace.
 tonul, intonatia, ritmul, debitul verbal sunt "altfel", particulare, bizare.
 intelegerea mesajului este afectata.
 limbajul este marcat de intarzieri severe, iar daca este achizitionat, are o forma
devianta.

Acesta aduna trasaturi ce atrag atentia asupra modului de vorbire al persoanelor cu autism.
Trasaturile ce fac din limbajul autistilor unul diferit, sunt:

 ecolalia/a vorbi papagaliceste – inseamna a repeta fara sens cuvinte/propozitii. Aceasta

imbraca mai multe forme:
1. ecolalia imediata – sunt repetate cele auzite imediat ce persoana care vorbea a
terminat sau in timp ce aceasta vorbeste. (La intrebarea: “Vrei sa mananci dulceata?”
copilul raspunde: “Vrei sa mananci dulceata!/ Mananci dulceata!”)
2. ecolalia intarziata/tardiva – este repetat un cuvant/propozitie auzita in alt
moment si chiar in alt loc. (La florarie mama intreaba: “Cat e buchetul de crini?”.
Acasa, intr-o conversatie fara legatura cu florile sau floraria, copilul repeta intrebarea
pe care mama a adresat-o vanzatoarei.)
3. ecolalia care porneste de la cuvinte cheie – se ataseaza unui enunt un cuvant ce
nu se potriveste cu restul. (Mama spune: “Cat e kilogramul de rosii?”, iar copilul
manifestandu-si ecolalia va zice: “Cat e kilogramul de creioane?”, “Cat e kilogramul
de cuburi?”, “Cat e kilogramul de … ”)
 4. Persoanele cu autism pot incepe sa vorbeasca imitand ceea ce rostesc cei din
jur. Unele dintre ele se opresc aici folosind limbajul ecolalic. Exista autori ce vad
dincolo de ecolalie si afirma ca aceasta modalitate de exprimare denota o puternica
dorinta de a interactiona si comunica.
 inversiunea pronumelui – in loc sa foloseasca persoana I (vreau, scriu) utilizeaza
persoana a II-a referindu-se la el (vrei, scrii). Preluand prin imitatie vorbirea celor din jur, se
exprima la persoana a II-a. (Nu va spune: “Vreau la toaleta!/Vreau toaleta!” ci “Vrei la
toaleta!/Vrei toaleta!”)
 stereotipii verbale – rosteste aceleasi sunete/propozitii in diverse situatii: cand este
agitat, cand lucrurile nu sunt suficient de clare, cand se produc schimbari si este asaltat de
stimuli noi sau fara un motiv anume. (unul dintre copii are o stereotipie al carei final este
“Hi five!”)
 nu pot generaliza. Aceasta incapacitate de a face generalizari, de a extinde ce a invatat
si la alte situatii asemanatoare, explica de ce autistii:
1. nu inteleg sarcinile date in forma negativa. Noi ne asteptam sa-si corecteze
comportamentul fara sa le spunem concret ce sa faca, ci doar ce sa nu faca. (“Nu
alerga asa!”)
2. nu inteleg notiuni abstracte (vis, ideal, speranta) si nici cuvinte/expresii cu sens
figurat (“Esti atat de frumos, ca imi vine sa te mananc!”)
3. nu inteleg fraze lungi desi cunosc sensul fiecarui cuvant ce o alcatuieste.
4. nu vad ansamblul, intregul.
5. raspund gresit la intrebari. (i se arata un catel: “Ce este acesta?”, raspunde:
“Ham, ham!”)
 intampina probleme in invatarea spatialitatii (pe/sub, in/langa, fata/spate,
stanga/dreapta)
 folosesc asocieri, legaturi absolute intre: persoane si obiecte, o sarcina si un moment
fix, cuvinte si o persoana/o situatie. Aceasta legatura este, in ochii nostri de persoane non-
autiste, rigida si ciudata. (“Codita” este numele dat de un copil terapeutului sau in urma unei
astfel de legaturi - intre persoana si modul in care aceasta are parul aranjat)
 vocea poate suna plictisitor, fiindca nu inteleg ce inseamna intonatia.
 continutul exprimat este afectat de modul autist de gandire. Nu pot face fraze bune, nu
le spun fluent, se balbaie oarecum, lipesc lucrurile gresit, fara logica. (“Craciun de brad”,
“lup de foame”) Povestea spusa de un autist poate parea haotica. Fara inceput si/sau fara
sfarsit, cu multe detalii. O parte din ei cand sunt intrerupti o iau de la capat. Nu pot povesti
pe scurt. Le vin in minte lucruri ce nu sunt importante.

Sindromul altruistului – Terapeutul neajutorat

Perspectivă psihanalitică

1. Scurtă descriere
Multi terapeuti care lucreaza cu copii cu autism sufera de sindromul atltruistului sau
sindromul ajutatorului neajutorat.

Sindromul altruistului este o înlănţuire de caracteristici ale personalităţii prin care ajutorul
social este transformat într-un mod de viaţă.

Problematica de bază a individului care suferă de sindromul altruistului este faţada socială
rigidă orientată spre un eu ideal tot aşa de rigid, ale cărui funcţii sunt “păzite” de un supraeu
“răutăcios”. Propriile slăbiciuni şi nevoia de ajutor sunt negate; se evită reciprocitatea şi
intimitatea relaţională. Nevoile orale şi narcisistice ale ajutătorului sunt mari dar total sau
parţial inconştiente. Deoarerce forma lor de exprimare nu a putut fi dezvoltată şi diferenţiată,
ele funcţionează pe nivelul iniţial. Aceasta se manifestă prin capacitatea crescută de exprimare
a dorinţelor afective. Dorinţele sunt “adunate” şi exprimte sub forma unor reproşuri exprimate
mediului (“nu ştiu cum să le mai vorbesc ca să ia în consideraţie cuvintele mele; nu vor să
aplice nici măcar lucrurile simple ce le spun că trebuie să le facă”; “cate nu am făcut pentru
voi şi uite care îmi e răsplata”; “am spus părinţilor copilului cu autism de 100 de ori ce rebuie
să facă şi ei tot nu fac nimic” etc) în cazul în care nu prevalează exprimări indirecte
(îmbolnăviri psihosomatice etc.) ca apel autodistructiv pentru alţii pentru a obţine ataşamentul
afectiv şi ajutor din partea lor.

În perioada orală, cu cat protecţia senzorială este mai des, mai brutal şi mai îndelungat
penetrată, cu atat mai înclinat va fi copilul să rupă parţial sau total relaţia faţă de obiect şi să
se întoarcă la starea narcisistică primară sau la un surogat al acesteia. Fiindcă sugarul nu este
capabil să se sustragă experienţelor neplăcute, durerea, sentimentul de părăsire şi neputinţă
vor aparţine trăirilor primordiale ale individului. De aceea, copilul caută soluţii de adaptare.
Fiindcă, încă din copilărie, el nu a fost iubit pentru sentimentele sale din acel prezent sau
pentru ce era el atunci, ci pentru atitudinele manifeste prin care s-a adaptat la imaginile
idealizate ale persoanelor sale relaţionale, el crede că este iubit pentru ceea ce face şi nu
pentru ceea ce este. De aici şi un sentiment inconştient de nesiguranţă în relaţionare ce se va
manifesta şi în perioada adultă
Astfel, în cadrul sindromului altruistului, respectivul este doar rareori capabil ca după
încheierea interacţiunii de ajutorare , să-şi spună: “am făcut un lucru bun”; de multe ori el se
întreabă: “a fost prea puţin ce am trecut cu vederea? ce n-am făcut bine?”. Fără să o
recunoască, el este flămand să perceapă privirile sau cuvintele recunoscătoare ale pacienţilor.
Dar ele nu-l satură cu adevărat cu toate că sunt singura hrană narcisistică pe care o poate
primi.

Evenimentele formatoare de structure ale altruistului se repetă şi în cariera profesională a

ajutătorului. Copilul a căutat să depăşească o perioadă evolutivă ameninţătoare pentru
sentimentul de sine în identificarea cu elemente ale unor prersoane relaţionale cu probleme de
empatizare. Fiindcă era singur şi avea sentimentul că nimeni nu este cu adevărat interesat de
dorinţele sale, el a preluat rolul unui ajutător puternic care se implică total pentru alţii. Şi-a
uitat propriile dorinţe. În mod asemănător, deseori un ajutător care dorea să fie ajutat şi care a
urmat , de exemplu o psihoterapie sau a participat la un grup de de autotraining, devine el
însuşi terapeut sau moderator de grup. El este aşa de fascinat de retrăirea şi îndeplinirea
parţială a nevoilor sale infantile de apropiere afectivă şi protecţie, încat vrea să preia rolul
terapeutului sau a moderatorului de grup.

Începand de aici, procesul terapeutic devine propriul său punct de rezistenţă. Procesul de
schimbare a ajutătorului care caută ajutor se încheie prin încheierea şi fixarea sindromului
altruistului pe alt plan. Pe de altă parte, nici terapeutul sau conducătorul grupului nu s-a putut
elibera total de supranecesităţile sale narcisistice. El are nevoie de discipoli, de susţinători,
care să ducă mai departe modul său de a privi lumea şi prin aceasta să diminueze nesiguranţa
proprie referitoare la propria capacitate de a acţiona raţional. Apare un paradox. Numai cel
care a urmat, de exemplu, o terapie , sau a făcut parte dintr-un grup de formare poate decide
dacă vrea să folosească aceste procedee. În acelaşi timp, prin aceasta, decizia sa este
falsificată. Această dilemă nu poate fi rezolvată.

Astfel, acest interes pentru specializare oferă pentru mulţi ajutători cu sindromul altrustului, o
posibilitate de a face ceva pentru ei înşişi acceptată de supraeu – singura care justifică o
preluare temporară a rolului de protejat, ajutat.
Pe de altă parte, legarea de perfecţionare îngustează calea posibilităţii unei eliberări reale. Să
ne amintim de maxima răutăcioasă conform căreia nevroticul vine la terapie pentru a-şi
desăvîrşi nevroza. AJUTĂTORUL CARE VREA SĂ AJUTE AJUTĂTORI NEAJUTORAŢI
TREBUIE SĂ SE FEREASCĂ DE REPETAREA PE UN ALT PLAN A PROBLEMATICII
SALE DE BAZĂ. PENTRU PRACTICA PERFECŢIONĂRII AJUTĂTORILOR,
ACEASTA ÎNSEAMNĂ CĂ SCHIMBAREA SINDROMULUI ALTRUISTULUI SE AFLĂ
ÎNTOTDEAUNA LA LIMITA DINTRE PERFECŢIONAREA FORMELOR DE APĂRARE
DEJA EXISTENTE ŞI O DEZVOLTARE REALĂ.

2. Trăsăturile fundamentale ale sindromului altruistului din punct de vedere al

contratransferului sau pericole şi soluţii în lucrul cu terapeutul neajutorat

2.1. Copilul respins – în randurile de pană cum s-a vorbit despre această caracteristică.

Problemele de contratransfer în acest domeniu se referă în primul rand la sindromul

altruistului propriu terapeutului şi la propria sa relaţie cu “copilul respins” din el. Dacă el nu
poate suporta să se confrunte cu această latură a personalităţii, îi va determina şi pe clienţi să
rămană fixaţi pe identificarea cu supraeul.

2.2. Identificarea cu supraeul. Din cauza acesteia apar cele mai multe dintre problemele legate
de contratransfer. Cine vrea să ajute ajutătorii este în pericol de a intra într-o rivalitate
incoştientă pentru rolul de ajutător care îl determină să nu sprijine pacientul, ci să îl atace, să
nu-i facă posibilă conştientizarea propriei probleme ci să-l încurce în iţele unui proces de
apărare.

Pe de altă parte, este cu mult mai greu să îi determine pe ajutătorii care suferă de sindromul
altruistului la o perceţie distanţată a comportamentului propriu şi la înţelegerea, în context
psihodinamic, a legăturii care există între sindromul altruistului şi anumite caracteristici
comportamentale ale clienţilor de care se ocupă aceştia. Identificarea cu supraeul face ca
recunoaşterea propriilor dificultăţi să fie o acţiune care ameninţă sentimentul de sine. DIN
ACEST MOTIV., TOATE ACUZELE ADUSE ÎNTR-UN LIMBAJ VALORIZANT
TREBUIE EVITATE CU STRICTEŢE
2.3. Nevoia narcisistică camuflată. Ajutătorul care suferă de sindromul altruistului este
puternic dependent de confirmarea narcisistică. Însă, capacitatea sa de a reţine asemenea
confirmări şi de a-şi stabiliza prin acestea sentimentul de sine, este redusă. De aici derivă şi
tendinţa sa de a se suprasolicita pentru a corespunde unui supraeu – ideal exacerbate. Fiindcă
dialogul dintre faţada de ajutător, foarte puternică, şi copilul avid de confirmare care se
găseşte în fundal a amuţit, în cazul ajutătorului cu sindromul altruistului, el îşi reprimă
dorinţele narcisistice cu ajutorul faţadei, de cele mai multe ori neinteligibil sau într-o formă
care nu va putea “sătura “ copilul (de ex. este admirat pentru dedicarea şi performanţele sale
profesionale). De multe ori dorinţele sunt exprimate doar atunci cand îndeplinirea lor a fost
barată (“iată cate fac şi n-am parte de nici un pic de recunoştinţă” etc), cand au devenit
reproşuri sau cand se exprimă prin manifestări psihosomatice.

2.4. Evitarea reciprocităţii în relaţii. Cand se află într-o terapie sau într-un grup de dezvoltare,
ajutătorul cu sindromul altruistului dă impresia terapeutului că nu se poate stabili o relaţie
lucrativă conformă cu realitatea. Ajutorul psihoterapeutic este posibil acolo unde sunt
acceptaţi paşi limitaţi în cadrul învăţării. Dar, ajutătorul cu sindromul altruistului, atunci cand
se supune unei terapii, doreşte inconştient un ajutor general, în timp ce conştient este deosebit
de sceptic aşteptandu-se la o experienţă neplăcută (“nu mă aştept la nimic”, “aş vrea să ştiu ce
cusur am”, “aş vrea să învăţ să lucrez mai bine cu alţii”).

În acest domeniu contratransferul tipic este resemnarea terapeutului. El observă că ceea ce

oferă nu este acceptat, că este atacat pentru aceasta indirect de către cel cu sindromul
altruistului. (prin pasivitate, raţionalizări, reproşuri). Astfel, terapeutul se retrage în spatele
propriului supraeu, al “tehnicii aplicate corect” pentru a nu-şi putea reproşa nimic. Terapeutul
îl poate confrunta pe ajutătorul neajutorat cu rigiditatea şi cu golul său de sentimente aparent.
Terapeutul îşi prezintă bunele intenţii, face raţionamente intelectualizate despre cum s-ar
putea acţiona mai bine, dar nu se întamplă nimic.

2.5 Agresiunea indirectă. Terapeutul, consilierul ajutătorului neajutorat trebuie să încurajeze

manifestările agresive ale clientului său pentru că astfel se deschid larg premizele unei relaţii
terapeutice eficiente. Cine este incapabil să manifeste agresivitate, cel care nu poate refuza
nimic, cel care vede un “nu” hotărat ca pe manifestarea unei agresivităţi interzise, trebuie sa
nege întreaga viaţă domeniile vieţii relaţionale. Este logic ca, în cadrul psihoterapiei,
consilierii, clienţii să fie stimulaţi, chiar forţaţi, să exprime sentimente negative, deschizandu-
se astfel drumul sentimentelor pozitive.

3. Recunoaşterea terapeutului neajutorat în grupurile terapeutice.

- “Mi-e foame, foarte foame, te rog dă-mi ceva de mancare; singur n-am să-mi pot face rost !”

- “Poftim nişte paine”

- “Da dar eu nu vreau paine. De la paine ma constip”

- “Pot să-ţi dau branză şi vin”

-“Da, dar vinul nu-mi prieşte şi de la branză am dureri de stomac”

-“Atunci am să-ţi fac o fiertură de ovăz care este bună pentru stomacurile sensibile”

- “Da, dar nu mai sunt bebeluş, ce părere ai tu despre mine !? Am ştiut de la bun început că n-
am să rezolv nimic cu tine”.

Această situaţie de “da, dar” este, probabil, problema cea mai importantă şi cea mai dificilă în
cazul terapeuţilor cu sindromul altruistului sau al terapeutului neajutorat. Ea are două aspecte
– da-ul şi dar-ul ajutătorului, aspecte care ţin de a vrea şi de agresivitate. Într-un anumit fel,
ele sunt interschimbabile. Experienţa arată că ajutătorul cu sindromul altruistului care face o
experienţă terapeutică proprie în cadrul unei calificări sau în altă conjunctură, este deosebit de
înclinat înspre un joc de “da, dar” deschis sau camuflat. Furia jucătorului de “da, dar” nu se
manifestă direct, ci indirect, din poziţia acelui aparent neajutorat şi prin supărarea pe care o
provoacă altora. Astfel, în secret (camuflat) el obţine putere prin faptul că-şi cunoaşte propria
situaţie mult mai bine decat cel care-l ajută. Cine va observa atitudinea de “da, dar” în cadrul
cuplurilor terapeutice, va constata că jucătorii de “da, dar” sunt, la randul lor, înclinaţi să dea
altora sfaturi bune sau interpretări la obiect.

4.Caracteristici ale terapeutului neajutorat sau simptomatologie clinică în sindromul

altruismului
4.1. Salvatorul absolut. Prin identificarea cu supraeul, ajutătorul cu sindromul altruistului este
înclinat să ia o atitudine în care afirmă despre sine că poate ajuta fiindcă are o anumită
calificare. Prin aceasta poate intra într-un scenariu în care preia asupra sa întrega
responsabilitate pentru soluţionarea problemelor clientului făcandu-l pe acesta fie dependent
şi slab, fie pasiv (aşa cum se întîmplă în cazul multor familii în care există un copil cu
autism), aşa cum face o mamă supraposesivă cu copilul ei.

Fiindcă ajutătorul cu sindromul altruistului este condiţionat de tendinţa sa de a ajuta şi de

orgoliul său referitor la aceasta, la început, el se oferă ca salvator, face ore terapeutice
gratuite, îşi primeşte clientul la domiciliu, bea cafea cu clientul în afara orelor de terapie
pentru a-i mai asculta din necazuri şi pentru a repeta a 100-a oară sfaturile sale, mobilizează
autorităţile şi rudele.

4.2. Numai schimbările pozitive mi se datorează. Toţi cei care ajută sunt înclinaţi să-şi
atribuie schimbările favorabile ale clientului, propriei lor influenţe, în timp ce pe cele
nefavorabile le pun pe seama altor influenţe, de exemplu a membrilor familiei, instituţiei,
societăţii, masochismului neînfranat s.a.m.d.

4.3.Terapeutul neajutorat manifestă scepticism de multe ori atunci cand clientul (familia
copilului cu autism) semnalează progrese. După micile progrese relatate de familia copilului
cu autism, terapeutul neajutorat va zice sau va gandi: “cu o floare nu se face primăvară”, “nu
contează că a făcut progrese pe un plan copilul dumneavoastră, nu pe toate planurile va
evolua la fel de bine”, “aţi lucrat foarte bine în primele două luni de terapie, dar trebuie să
puteţi continua în ritmul acesta şi în anii următori”.

4.4.Caracterul oral-progresiv: identificarea cu funcţiile materne. Perioada de evoluţie oral

infantilă este folosită ca model de bază pentru dezvoltarea sindromului altruistului de mai
tarziu. De multe ori relaţia mamă – sugar se îmbunătăţeşte după vîrsta de 3 – 6 săptămani,
cand apare surasul social îndreptat spre persoana relaţională şi primit de aceasta cu mare
bucurie. Perioadele în care mamele se joacă şi glumesc cu copii cresc exponenţial cu apriţia
primului zambet. Acest dialog satisface pe ambii: pe adult şi pe copil. În cadrul său, în mod
normal, treptat se dezvoltă şi capacitatea de a aştepta, de a amana necesităţile de satisfacere,
copilul dobandind prin experientă încrederea că, la momentul potrivit, va fi cu siguranţă hrănit
şi luat în braţe. Această încredere dispare atunci cand certitudinile referitoare la mamă sunt
puse, în mod serios, sub semnul întrebării. Aceasta se poate întampla cu ocazia unei despărţiri
pe care copilul nu o poate înţelege – de exemplu cu ocazia internării mamei în spital atunci
cand coplilul este încă foarte mic. Durerea despărţirii este acută, urmată de apatie şi depresie.
La reîntalnire sunt posibile două modele comportamentale aparent opuse: este posibil refuzul
şi fuga faţă de apropierea afectivă a mamei, sau copilul se poate agăţa de mamă fără să o lase
o clipă din ochi, să intre în panică şi să reacţioneze cu furie impulsivă. Ambele modele
comportamentale pot fi regăsite în comportamentul adulţilor care, fie că se apără de orice
contacte afective afişand răceală şi o ironie mişcătoare, fie se agaţă de obiectul odată găsit
transferand asupra sa anxietăţi majore şi agresivitate manifestă.

La maturitate vom avea astfel o persoană cu sindromul altruistului, cu caracteristici oral -

progresive.

Caracterul oral-progresiv încearcă să se desprindă dintr-o relaţie nesatisfăcătoare cu mama

identificandu-se cu funcţiile materne. Fiindcă mama, respectiv grupul primar nu l-au acceptat
niciodată cu adevărat, el este în permanenţă în căutarea acestei acceptări. Pierderea ocrotirii
materne este compensată prin identificarea idealului acestei ocrotiri. Într-o anumită măsură,
ajutătorul preia rolul mamei care a eşuat şi încearcă să-i atrateze pe alţii aşa cum şi-ar dori să
fie tratat el însuşi. Nu el este cel care trebuie satisfăcut – această pretenţie ar duce la retrăirea
durereii cauzate de primele eşecuri – ci un obiect neajutorat care să fie recunoscător.

Caracterul oral-progresiv nu crede că poate obţine apropierea afectivă prin propria persoană,
ci că trebuie să şi-o caştige în permanenţă prin servicii aduse altora. În mod asemănător,
caracterul oral – regresiv presupune că nu poate obţine apropierea afectivă pentru propria
persoană, ci că trebuie să o cerşească sau să o forţeze prin maniere regresive (comportament
infantil, îmbolnăviri psihosomatice, exprimarea exhibiţionistă a necesităţilor).

4.5. Fiindcă ajutătorul cu sindromul altruistului îşi refulează propriile nevoi, nefiind în
consecinţă capabil să ia în considerare, de la început, ideea recompensării adecvate a muncii
şi echilibrul necesar în dirijarea propriei vieţi, el devine manipulabil, de exemplu prin instituţii
care cer o “implicare deplină şi altruistă”.

4.6. Clienţii preiau funcţiile celorlaltor relaţii. Fiindcă are nevoie de recunoştinţa lor şi
de sentimentul că face ceva pentru ei, avand, pe de altă parte, dificultăţi în a obţine
confirmări în afara muncii sale de ajutător (de ex.: onorar, interes ştiinţific, empatie
spontană), în curand, clienţii vor deveni pentru el totul: copii, prieteni şi înlocuitorii
părinţilor. Sindromul altruistului – Terapeutul neajutorat

Perspectivă psihanalitică

1. Scurtă descriere

Multi terapeuti care lucreaza cu copii cu autism sufera de sindromul atltruistului sau
sindromul ajutatorului neajutorat.

Sindromul altruistului este o înlănţuire de caracteristici ale personalităţii prin care ajutorul
social este transformat într-un mod de viaţă.

Problematica de bază a individului care suferă de sindromul altruistului este faţada socială
rigidă orientată spre un eu ideal tot aşa de rigid, ale cărui funcţii sunt “păzite” de un supraeu
“răutăcios”. Propriile slăbiciuni şi nevoia de ajutor sunt negate; se evită reciprocitatea şi
intimitatea relaţională. Nevoile orale şi narcisistice ale ajutătorului sunt mari dar total sau
parţial inconştiente. Deoarerce forma lor de exprimare nu a putut fi dezvoltată şi diferenţiată,
ele funcţionează pe nivelul iniţial. Aceasta se manifestă prin capacitatea crescută de exprimare
a dorinţelor afective. Dorinţele sunt “adunate” şi exprimte sub forma unor reproşuri exprimate
mediului (“nu ştiu cum să le mai vorbesc ca să ia în consideraţie cuvintele mele; nu vor să
aplice nici măcar lucrurile simple ce le spun că trebuie să le facă”; “cate nu am făcut pentru
voi şi uite care îmi e răsplata”; “am spus părinţilor copilului cu autism de 100 de ori ce rebuie
să facă şi ei tot nu fac nimic” etc) în cazul în care nu prevalează exprimări indirecte
(îmbolnăviri psihosomatice etc.) ca apel autodistructiv pentru alţii pentru a obţine ataşamentul
afectiv şi ajutor din partea lor.

În perioada orală, cu cat protecţia senzorială este mai des, mai brutal şi mai îndelungat
penetrată, cu atat mai înclinat va fi copilul să rupă parţial sau total relaţia faţă de obiect şi să
se întoarcă la starea narcisistică primară sau la un surogat al acesteia. Fiindcă sugarul nu este
capabil să se sustragă experienţelor neplăcute, durerea, sentimentul de părăsire şi neputinţă
vor aparţine trăirilor primordiale ale individului. De aceea, copilul caută soluţii de adaptare.
Fiindcă, încă din copilărie, el nu a fost iubit pentru sentimentele sale din acel prezent sau
pentru ce era el atunci, ci pentru atitudinele manifeste prin care s-a adaptat la imaginile
idealizate ale persoanelor sale relaţionale, el crede că este iubit pentru ceea ce face şi nu
pentru ceea ce este. De aici şi un sentiment inconştient de nesiguranţă în relaţionare ce se va
manifesta şi în perioada adultă

Astfel, în cadrul sindromului altruistului, respectivul este doar rareori capabil ca după
încheierea interacţiunii de ajutorare , să-şi spună: “am făcut un lucru bun”; de multe ori el se
întreabă: “a fost prea puţin ce am trecut cu vederea? ce n-am făcut bine?”. Fără să o
recunoască, el este flămand să perceapă privirile sau cuvintele recunoscătoare ale pacienţilor.
Dar ele nu-l satură cu adevărat cu toate că sunt singura hrană narcisistică pe care o poate
primi.

Evenimentele formatoare de structure ale altruistului se repetă şi în cariera profesională a

ajutătorului. Copilul a căutat să depăşească o perioadă evolutivă ameninţătoare pentru
sentimentul de sine în identificarea cu elemente ale unor prersoane relaţionale cu probleme de
empatizare. Fiindcă era singur şi avea sentimentul că nimeni nu este cu adevărat interesat de
dorinţele sale, el a preluat rolul unui ajutător puternic care se implică total pentru alţii. Şi-a
uitat propriile dorinţe. În mod asemănător, deseori un ajutător care dorea să fie ajutat şi care a
urmat , de exemplu o psihoterapie sau a participat la un grup de de autotraining, devine el
însuşi terapeut sau moderator de grup. El este aşa de fascinat de retrăirea şi îndeplinirea
parţială a nevoilor sale infantile de apropiere afectivă şi protecţie, încat vrea să preia rolul
terapeutului sau a moderatorului de grup.

Începand de aici, procesul terapeutic devine propriul său punct de rezistenţă. Procesul de
schimbare a ajutătorului care caută ajutor se încheie prin încheierea şi fixarea sindromului
altruistului pe alt plan. Pe de altă parte, nici terapeutul sau conducătorul grupului nu s-a putut
elibera total de supranecesităţile sale narcisistice. El are nevoie de discipoli, de susţinători,
care să ducă mai departe modul său de a privi lumea şi prin aceasta să diminueze nesiguranţa
proprie referitoare la propria capacitate de a acţiona raţional. Apare un paradox. Numai cel
care a urmat, de exemplu, o terapie , sau a făcut parte dintr-un grup de formare poate decide
dacă vrea să folosească aceste procedee. În acelaşi timp, prin aceasta, decizia sa este
falsificată. Această dilemă nu poate fi rezolvată.

Astfel, acest interes pentru specializare oferă pentru mulţi ajutători cu sindromul altrustului, o
posibilitate de a face ceva pentru ei înşişi acceptată de supraeu – singura care justifică o
preluare temporară a rolului de protejat, ajutat.

Pe de altă parte, legarea de perfecţionare îngustează calea posibilităţii unei eliberări reale. Să
ne amintim de maxima răutăcioasă conform căreia nevroticul vine la terapie pentru a-şi
desăvîrşi nevroza. AJUTĂTORUL CARE VREA SĂ AJUTE AJUTĂTORI NEAJUTORAŢI
TREBUIE SĂ SE FEREASCĂ DE REPETAREA PE UN ALT PLAN A PROBLEMATICII
SALE DE BAZĂ. PENTRU PRACTICA PERFECŢIONĂRII AJUTĂTORILOR,
ACEASTA ÎNSEAMNĂ CĂ SCHIMBAREA SINDROMULUI ALTRUISTULUI SE AFLĂ
ÎNTOTDEAUNA LA LIMITA DINTRE PERFECŢIONAREA FORMELOR DE APĂRARE
DEJA EXISTENTE ŞI O DEZVOLTARE REALĂ.

2. Trăsăturile fundamentale ale sindromului altruistului din punct de vedere al

contratransferului sau pericole şi soluţii în lucrul cu terapeutul neajutorat

2.1. Copilul respins – în randurile de pană cum s-a vorbit despre această caracteristică.

Problemele de contratransfer în acest domeniu se referă în primul rand la sindromul

altruistului propriu terapeutului şi la propria sa relaţie cu “copilul respins” din el. Dacă el nu
poate suporta să se confrunte cu această latură a personalităţii, îi va determina şi pe clienţi să
rămană fixaţi pe identificarea cu supraeul.

2.2. Identificarea cu supraeul. Din cauza acesteia apar cele mai multe dintre problemele
legate de contratransfer. Cine vrea să ajute ajutătorii este în pericol de a intra într-o rivalitate
incoştientă pentru rolul de ajutător care îl determină să nu sprijine pacientul, ci să îl atace, să
nu-i facă posibilă conştientizarea propriei probleme ci să-l încurce în iţele unui proces de
apărare.

Pe de altă parte, este cu mult mai greu să îi determine pe ajutătorii care suferă de sindromul
altruistului la o perceţie distanţată a comportamentului propriu şi la înţelegerea, în context
psihodinamic, a legăturii care există între sindromul altruistului şi anumite caracteristici
comportamentale ale clienţilor de care se ocupă aceştia. Identificarea cu supraeul face ca
recunoaşterea propriilor dificultăţi să fie o acţiune care ameninţă sentimentul de sine. DIN
ACEST MOTIV., TOATE ACUZELE ADUSE ÎNTR-UN LIMBAJ VALORIZANT
TREBUIE EVITATE CU STRICTEŢE

2.3. Nevoia narcisistică camuflată. Ajutătorul care suferă de sindromul altruistului este

puternic dependent de confirmarea narcisistică. Însă, capacitatea sa de a reţine asemenea
confirmări şi de a-şi stabiliza prin acestea sentimentul de sine, este redusă. De aici derivă şi
tendinţa sa de a se suprasolicita pentru a corespunde unui supraeu – ideal exacerbate. Fiindcă
dialogul dintre faţada de ajutător, foarte puternică, şi copilul avid de confirmare care se
găseşte în fundal a amuţit, în cazul ajutătorului cu sindromul altruistului, el îşi reprimă
dorinţele narcisistice cu ajutorul faţadei, de cele mai multe ori neinteligibil sau într-o formă
care nu va putea “sătura “ copilul (de ex. este admirat pentru dedicarea şi performanţele sale
profesionale). De multe ori dorinţele sunt exprimate doar atunci cand îndeplinirea lor a fost
barată (“iată cate fac şi n-am parte de nici un pic de recunoştinţă” etc), cand au devenit
reproşuri sau cand se exprimă prin manifestări psihosomatice.

2.4. Evitarea reciprocităţii în relaţii. Cand se află într-o terapie sau într-un grup de
dezvoltare, ajutătorul cu sindromul altruistului dă impresia terapeutului că nu se poate stabili
o relaţie lucrativă conformă cu realitatea. Ajutorul psihoterapeutic este posibil acolo unde sunt
acceptaţi paşi limitaţi în cadrul învăţării. Dar, ajutătorul cu sindromul altruistului, atunci cand
se supune unei terapii, doreşte inconştient un ajutor general, în timp ce conştient este deosebit
de sceptic aşteptandu-se la o experienţă neplăcută (“nu mă aştept la nimic”, “aş vrea să ştiu ce
cusur am”, “aş vrea să învăţ să lucrez mai bine cu alţii”).

În acest domeniu contratransferul tipic este resemnarea terapeutului. El observă că ceea ce

oferă nu este acceptat, că este atacat pentru aceasta indirect de către cel cu sindromul
altruistului. (prin pasivitate, raţionalizări, reproşuri). Astfel, terapeutul se retrage în spatele
propriului supraeu, al “tehnicii aplicate corect” pentru a nu-şi putea reproşa nimic. Terapeutul
îl poate confrunta pe ajutătorul neajutorat cu rigiditatea şi cu golul său de sentimente aparent.
Terapeutul îşi prezintă bunele intenţii, face raţionamente intelectualizate despre cum s-ar
putea acţiona mai bine, dar nu se întamplă nimic.

2.5 Agresiunea indirectă. Terapeutul, consilierul ajutătorului neajutorat trebuie să încurajeze

manifestările agresive ale clientului său pentru că astfel se deschid larg premizele unei relaţii
terapeutice eficiente. Cine este incapabil să manifeste agresivitate, cel care nu poate refuza
nimic, cel care vede un “nu” hotărat ca pe manifestarea unei agresivităţi interzise, trebuie sa
nege întreaga viaţă domeniile vieţii relaţionale. Este logic ca, în cadrul psihoterapiei,
consilierii, clienţii să fie stimulaţi, chiar forţaţi, să exprime sentimente negative, deschizandu-
se astfel drumul sentimentelor pozitive.

3. Recunoaşterea terapeutului neajutorat în grupurile terapeutice.

- “Mi-e foame, foarte foame, te rog dă-mi ceva de mancare; singur n-am să-mi pot face rost !”
- “Poftim nişte paine”
- “Da dar eu nu vreau paine. De la paine ma constip”
- “Pot să-ţi dau branză şi vin”
-“Da, dar vinul nu-mi prieşte şi de la branză am dureri de stomac”
-“Atunci am să-ţi fac o fiertură de ovăz care este bună pentru stomacurile sensibile”
- “Da, dar nu mai sunt bebeluş, ce părere ai tu despre mine !? Am ştiut de la bun început că n-
am să rezolv nimic cu tine”.

Această situaţie de “da, dar” este, probabil, problema cea mai importantă şi cea mai dificilă în
cazul terapeuţilor cu sindromul altruistului sau al terapeutului neajutorat. Ea are două aspecte
– da-ul şi dar-ul ajutătorului, aspecte care ţin de a vrea şi de agresivitate. Într-un anumit fel,
ele sunt interschimbabile. Experienţa arată că ajutătorul cu sindromul altruistului care face o
experienţă terapeutică proprie în cadrul unei calificări sau în altă conjunctură, este deosebit de
înclinat înspre un joc de “da, dar” deschis sau camuflat. Furia jucătorului de “da, dar” nu se
manifestă direct, ci indirect, din poziţia acelui aparent neajutorat şi prin supărarea pe care o
provoacă altora. Astfel, în secret (camuflat) el obţine putere prin faptul că-şi cunoaşte propria
situaţie mult mai bine decat cel care-l ajută. Cine va observa atitudinea de “da, dar” în cadrul
cuplurilor terapeutice, va constata că jucătorii de “da, dar” sunt, la randul lor, înclinaţi să dea
altora sfaturi bune sau interpretări la obiect.

4.Caracteristici ale terapeutului neajutorat sau simptomatologie clinică în sindromul

altruismului

4.1. Salvatorul absolut. Prin identificarea cu supraeul, ajutătorul cu sindromul altruistului

este înclinat să ia o atitudine în care afirmă despre sine că poate ajuta fiindcă are o anumită
calificare. Prin aceasta poate intra într-un scenariu în care preia asupra sa întrega
responsabilitate pentru soluţionarea problemelor clientului făcandu-l pe acesta fie dependent
şi slab, fie pasiv (aşa cum se întîmplă în cazul multor familii în care există un copil cu
autism), aşa cum face o mamă supraposesivă cu copilul ei.

Fiindcă ajutătorul cu sindromul altruistului este condiţionat de tendinţa sa de a ajuta şi de

orgoliul său referitor la aceasta, la început, el se oferă ca salvator, face ore terapeutice
gratuite, îşi primeşte clientul la domiciliu, bea cafea cu clientul în afara orelor de terapie
pentru a-i mai asculta din necazuri şi pentru a repeta a 100-a oară sfaturile sale, mobilizează
autorităţile şi rudele.

4.2. Numai schimbările pozitive mi se datorează. Toţi cei care ajută sunt înclinaţi să-şi
atribuie schimbările favorabile ale clientului, propriei lor influenţe, în timp ce pe cele
nefavorabile le pun pe seama altor influenţe, de exemplu a membrilor familiei, instituţiei,
societăţii, masochismului neînfranat s.a.m.d.

4.3.Terapeutul neajutorat manifestă scepticism de multe ori atunci cand clientul (familia
copilului cu autism) semnalează progrese. După micile progrese relatate de familia
copilului cu autism, terapeutul neajutorat va zice sau va gandi: “cu o floare nu se face
primăvară”, “nu contează că a făcut progrese pe un plan copilul dumneavoastră, nu pe toate
planurile va evolua la fel de bine”, “aţi lucrat foarte bine în primele două luni de terapie, dar
trebuie să puteţi continua în ritmul acesta şi în anii următori”.
4.4.Caracterul oral-progresiv: identificarea cu funcţiile materne. Perioada de evoluţie oral
infantilă este folosită ca model de bază pentru dezvoltarea sindromului altruistului de mai
tarziu. De multe ori relaţia mamă – sugar se îmbunătăţeşte după vîrsta de 3 – 6 săptămani,
cand apare surasul social îndreptat spre persoana relaţională şi primit de aceasta cu mare
bucurie. Perioadele în care mamele se joacă şi glumesc cu copii cresc exponenţial cu apriţia
primului zambet. Acest dialog satisface pe ambii: pe adult şi pe copil. În cadrul său, în mod
normal, treptat se dezvoltă şi capacitatea de a aştepta, de a amana necesităţile de satisfacere,
copilul dobandind prin experientă încrederea că, la momentul potrivit, va fi cu siguranţă hrănit
şi luat în braţe. Această încredere dispare atunci cand certitudinile referitoare la mamă sunt
puse, în mod serios, sub semnul întrebării. Aceasta se poate întampla cu ocazia unei despărţiri
pe care copilul nu o poate înţelege – de exemplu cu ocazia internării mamei în spital atunci
cand coplilul este încă foarte mic. Durerea despărţirii este acută, urmată de apatie şi depresie.
La reîntalnire sunt posibile două modele comportamentale aparent opuse: este posibil refuzul
şi fuga faţă de apropierea afectivă a mamei, sau copilul se poate agăţa de mamă fără să o lase
o clipă din ochi, să intre în panică şi să reacţioneze cu furie impulsivă. Ambele modele
comportamentale pot fi regăsite în comportamentul adulţilor care, fie că se apără de orice
contacte afective afişand răceală şi o ironie mişcătoare, fie se agaţă de obiectul odată găsit
transferand asupra sa anxietăţi majore şi agresivitate manifestă.

La maturitate vom avea astfel o persoană cu sindromul altruistului, cu caracteristici oral -

progresive.

Caracterul oral-progresiv încearcă să se desprindă dintr-o relaţie nesatisfăcătoare cu mama

identificandu-se cu funcţiile materne. Fiindcă mama, respectiv grupul primar nu l-au acceptat
niciodată cu adevărat, el este în permanenţă în căutarea acestei acceptări. Pierderea ocrotirii
materne este compensată prin identificarea idealului acestei ocrotiri. Într-o anumită măsură,
ajutătorul preia rolul mamei care a eşuat şi încearcă să-i atrateze pe alţii aşa cum şi-ar dori să
fie tratat el însuşi. Nu el este cel care trebuie satisfăcut – această pretenţie ar duce la retrăirea
durereii cauzate de primele eşecuri – ci un obiect neajutorat care să fie recunoscător.

Caracterul oral-progresiv nu crede că poate obţine apropierea afectivă prin propria persoană,
ci că trebuie să şi-o caştige în permanenţă prin servicii aduse altora. În mod asemănător,
caracterul oral – regresiv presupune că nu poate obţine apropierea afectivă pentru propria
persoană, ci că trebuie să o cerşească sau să o forţeze prin maniere regresive (comportament
infantil, îmbolnăviri psihosomatice, exprimarea exhibiţionistă a necesităţilor).

4.5. Fiindcă ajutătorul cu sindromul altruistului îşi refulează propriile nevoi, nefiind în
consecinţă capabil să ia în considerare, de la început, ideea recompensării adecvate a muncii
şi echilibrul necesar în dirijarea propriei vieţi, el devine manipulabil, de exemplu prin instituţii
care cer o “implicare deplină şi altruistă”.

4.6. Clienţii preiau funcţiile celorlaltor relaţii. Fiindcă are nevoie de recunoştinţa lor şi de
sentimentul că face ceva pentru ei, avand, pe de altă parte, dificultăţi în a obţine confirmări în
afara muncii sale de ajutător (de ex.: onorar, interes ştiinţific, empatie spontană), în curand,
clienţii vor deveni pentru el totul: copii, prieteni şi înlocuitorii părinţilor.

Sindromul altruistului – Terapeutul neajutorat

Perspectivă psihanalitică
1. Scurtă descriere

Multi terapeuti care lucreaza cu copii cu autism sufera de sindromul atltruistului sau
sindromul ajutatorului neajutorat.

Sindromul altruistului este o înlănţuire de caracteristici ale personalităţii prin care ajutorul
social este transformat într-un mod de viaţă.

Problematica de bază a individului care suferă de sindromul altruistului este faţada socială
rigidă orientată spre un eu ideal tot aşa de rigid, ale cărui funcţii sunt “păzite” de un supraeu
“răutăcios”. Propriile slăbiciuni şi nevoia de ajutor sunt negate; se evită reciprocitatea şi
intimitatea relaţională. Nevoile orale şi narcisistice ale ajutătorului sunt mari dar total sau
parţial inconştiente. Deoarerce forma lor de exprimare nu a putut fi dezvoltată şi diferenţiată,
ele funcţionează pe nivelul iniţial. Aceasta se manifestă prin capacitatea crescută de exprimare
a dorinţelor afective. Dorinţele sunt “adunate” şi exprimte sub forma unor reproşuri exprimate
mediului (“nu ştiu cum să le mai vorbesc ca să ia în consideraţie cuvintele mele; nu vor să
aplice nici măcar lucrurile simple ce le spun că trebuie să le facă”; “cate nu am făcut pentru
voi şi uite care îmi e răsplata”; “am spus părinţilor copilului cu autism de 100 de ori ce rebuie
să facă şi ei tot nu fac nimic” etc) în cazul în care nu prevalează exprimări indirecte
(îmbolnăviri psihosomatice etc.) ca apel autodistructiv pentru alţii pentru a obţine ataşamentul
afectiv şi ajutor din partea lor.

În perioada orală, cu cat protecţia senzorială este mai des, mai brutal şi mai îndelungat
penetrată, cu atat mai înclinat va fi copilul să rupă parţial sau total relaţia faţă de obiect şi să
se întoarcă la starea narcisistică primară sau la un surogat al acesteia. Fiindcă sugarul nu este
capabil să se sustragă experienţelor neplăcute, durerea, sentimentul de părăsire şi neputinţă
vor aparţine trăirilor primordiale ale individului. De aceea, copilul caută soluţii de adaptare.
Fiindcă, încă din copilărie, el nu a fost iubit pentru sentimentele sale din acel prezent sau
pentru ce era el atunci, ci pentru atitudinele manifeste prin care s-a adaptat la imaginile
idealizate ale persoanelor sale relaţionale, el crede că este iubit pentru ceea ce face şi nu
pentru ceea ce este. De aici şi un sentiment inconştient de nesiguranţă în relaţionare ce se va
manifesta şi în perioada adultă

Astfel, în cadrul sindromului altruistului, respectivul este doar rareori capabil ca după
încheierea interacţiunii de ajutorare , să-şi spună: “am făcut un lucru bun”; de multe ori el se
întreabă: “a fost prea puţin ce am trecut cu vederea? ce n-am făcut bine?”. Fără să o
recunoască, el este flămand să perceapă privirile sau cuvintele recunoscătoare ale pacienţilor.
Dar ele nu-l satură cu adevărat cu toate că sunt singura hrană narcisistică pe care o poate
primi.

Evenimentele formatoare de structure ale altruistului se repetă şi în cariera profesională a

ajutătorului. Copilul a căutat să depăşească o perioadă evolutivă ameninţătoare pentru
sentimentul de sine în identificarea cu elemente ale unor prersoane relaţionale cu probleme de
empatizare. Fiindcă era singur şi avea sentimentul că nimeni nu este cu adevărat interesat de
dorinţele sale, el a preluat rolul unui ajutător puternic care se implică total pentru alţii. Şi-a
uitat propriile dorinţe. În mod asemănător, deseori un ajutător care dorea să fie ajutat şi care a
urmat , de exemplu o psihoterapie sau a participat la un grup de de autotraining, devine el
însuşi terapeut sau moderator de grup. El este aşa de fascinat de retrăirea şi îndeplinirea
parţială a nevoilor sale infantile de apropiere afectivă şi protecţie, încat vrea să preia rolul
terapeutului sau a moderatorului de grup.
Începand de aici, procesul terapeutic devine propriul său punct de rezistenţă. Procesul de
schimbare a ajutătorului care caută ajutor se încheie prin încheierea şi fixarea sindromului
altruistului pe alt plan. Pe de altă parte, nici terapeutul sau conducătorul grupului nu s-a putut
elibera total de supranecesităţile sale narcisistice. El are nevoie de discipoli, de susţinători,
care să ducă mai departe modul său de a privi lumea şi prin aceasta să diminueze nesiguranţa
proprie referitoare la propria capacitate de a acţiona raţional. Apare un paradox. Numai cel
care a urmat, de exemplu, o terapie , sau a făcut parte dintr-un grup de formare poate decide
dacă vrea să folosească aceste procedee. În acelaşi timp, prin aceasta, decizia sa este
falsificată. Această dilemă nu poate fi rezolvată.

Astfel, acest interes pentru specializare oferă pentru mulţi ajutători cu sindromul altrustului, o
posibilitate de a face ceva pentru ei înşişi acceptată de supraeu – singura care justifică o
preluare temporară a rolului de protejat, ajutat.

Pe de altă parte, legarea de perfecţionare îngustează calea posibilităţii unei eliberări reale. Să
ne amintim de maxima răutăcioasă conform căreia nevroticul vine la terapie pentru a-şi
desăvîrşi nevroza. AJUTĂTORUL CARE VREA SĂ AJUTE AJUTĂTORI NEAJUTORAŢI
TREBUIE SĂ SE FEREASCĂ DE REPETAREA PE UN ALT PLAN A PROBLEMATICII
SALE DE BAZĂ. PENTRU PRACTICA PERFECŢIONĂRII AJUTĂTORILOR,
ACEASTA ÎNSEAMNĂ CĂ SCHIMBAREA SINDROMULUI ALTRUISTULUI SE AFLĂ
ÎNTOTDEAUNA LA LIMITA DINTRE PERFECŢIONAREA FORMELOR DE APĂRARE
DEJA EXISTENTE ŞI O DEZVOLTARE REALĂ.

2. Trăsăturile fundamentale ale sindromului altruistului din punct de vedere al

contratransferului sau pericole şi soluţii în lucrul cu terapeutul neajutorat

2.1. Copilul respins – în randurile de pană cum s-a vorbit despre această caracteristică.

Problemele de contratransfer în acest domeniu se referă în primul rand la sindromul

altruistului propriu terapeutului şi la propria sa relaţie cu “copilul respins” din el. Dacă el nu
poate suporta să se confrunte cu această latură a personalităţii, îi va determina şi pe clienţi să
rămană fixaţi pe identificarea cu supraeul.

2.2. Identificarea cu supraeul. Din cauza acesteia apar cele mai multe dintre problemele
legate de contratransfer. Cine vrea să ajute ajutătorii este în pericol de a intra într-o rivalitate
incoştientă pentru rolul de ajutător care îl determină să nu sprijine pacientul, ci să îl atace, să
nu-i facă posibilă conştientizarea propriei probleme ci să-l încurce în iţele unui proces de
apărare.

Pe de altă parte, este cu mult mai greu să îi determine pe ajutătorii care suferă de sindromul
altruistului la o perceţie distanţată a comportamentului propriu şi la înţelegerea, în context
psihodinamic, a legăturii care există între sindromul altruistului şi anumite caracteristici
comportamentale ale clienţilor de care se ocupă aceştia. Identificarea cu supraeul face ca
recunoaşterea propriilor dificultăţi să fie o acţiune care ameninţă sentimentul de sine. DIN
ACEST MOTIV., TOATE ACUZELE ADUSE ÎNTR-UN LIMBAJ VALORIZANT
TREBUIE EVITATE CU STRICTEŢE

2.3. Nevoia narcisistică camuflată. Ajutătorul care suferă de sindromul altruistului este

puternic dependent de confirmarea narcisistică. Însă, capacitatea sa de a reţine asemenea
confirmări şi de a-şi stabiliza prin acestea sentimentul de sine, este redusă. De aici derivă şi
tendinţa sa de a se suprasolicita pentru a corespunde unui supraeu – ideal exacerbate. Fiindcă
dialogul dintre faţada de ajutător, foarte puternică, şi copilul avid de confirmare care se
găseşte în fundal a amuţit, în cazul ajutătorului cu sindromul altruistului, el îşi reprimă
dorinţele narcisistice cu ajutorul faţadei, de cele mai multe ori neinteligibil sau într-o formă
care nu va putea “sătura “ copilul (de ex. este admirat pentru dedicarea şi performanţele sale
profesionale). De multe ori dorinţele sunt exprimate doar atunci cand îndeplinirea lor a fost
barată (“iată cate fac şi n-am parte de nici un pic de recunoştinţă” etc), cand au devenit
reproşuri sau cand se exprimă prin manifestări psihosomatice.

2.4. Evitarea reciprocităţii în relaţii. Cand se află într-o terapie sau într-un grup de
dezvoltare, ajutătorul cu sindromul altruistului dă impresia terapeutului că nu se poate stabili
o relaţie lucrativă conformă cu realitatea. Ajutorul psihoterapeutic este posibil acolo unde sunt
acceptaţi paşi limitaţi în cadrul învăţării. Dar, ajutătorul cu sindromul altruistului, atunci cand
se supune unei terapii, doreşte inconştient un ajutor general, în timp ce conştient este deosebit
de sceptic aşteptandu-se la o experienţă neplăcută (“nu mă aştept la nimic”, “aş vrea să ştiu ce
cusur am”, “aş vrea să învăţ să lucrez mai bine cu alţii”).

În acest domeniu contratransferul tipic este resemnarea terapeutului. El observă că ceea ce

oferă nu este acceptat, că este atacat pentru aceasta indirect de către cel cu sindromul
altruistului. (prin pasivitate, raţionalizări, reproşuri). Astfel, terapeutul se retrage în spatele
propriului supraeu, al “tehnicii aplicate corect” pentru a nu-şi putea reproşa nimic. Terapeutul
îl poate confrunta pe ajutătorul neajutorat cu rigiditatea şi cu golul său de sentimente aparent.
Terapeutul îşi prezintă bunele intenţii, face raţionamente intelectualizate despre cum s-ar
putea acţiona mai bine, dar nu se întamplă nimic.

2.5 Agresiunea indirectă. Terapeutul, consilierul ajutătorului neajutorat trebuie să încurajeze

manifestările agresive ale clientului său pentru că astfel se deschid larg premizele unei relaţii
terapeutice eficiente. Cine este incapabil să manifeste agresivitate, cel care nu poate refuza
nimic, cel care vede un “nu” hotărat ca pe manifestarea unei agresivităţi interzise, trebuie sa
nege întreaga viaţă domeniile vieţii relaţionale. Este logic ca, în cadrul psihoterapiei,
consilierii, clienţii să fie stimulaţi, chiar forţaţi, să exprime sentimente negative, deschizandu-
se astfel drumul sentimentelor pozitive.

3. Recunoaşterea terapeutului neajutorat în grupurile terapeutice.

- “Mi-e foame, foarte foame, te rog dă-mi ceva de mancare; singur n-am să-mi pot face rost !”
- “Poftim nişte paine”
- “Da dar eu nu vreau paine. De la paine ma constip”
- “Pot să-ţi dau branză şi vin”
-“Da, dar vinul nu-mi prieşte şi de la branză am dureri de stomac”
-“Atunci am să-ţi fac o fiertură de ovăz care este bună pentru stomacurile sensibile”
- “Da, dar nu mai sunt bebeluş, ce părere ai tu despre mine !? Am ştiut de la bun început că n-
am să rezolv nimic cu tine”.

Această situaţie de “da, dar” este, probabil, problema cea mai importantă şi cea mai dificilă în
cazul terapeuţilor cu sindromul altruistului sau al terapeutului neajutorat. Ea are două aspecte
– da-ul şi dar-ul ajutătorului, aspecte care ţin de a vrea şi de agresivitate. Într-un anumit fel,
ele sunt interschimbabile. Experienţa arată că ajutătorul cu sindromul altruistului care face o
experienţă terapeutică proprie în cadrul unei calificări sau în altă conjunctură, este deosebit de
înclinat înspre un joc de “da, dar” deschis sau camuflat. Furia jucătorului de “da, dar” nu se
manifestă direct, ci indirect, din poziţia acelui aparent neajutorat şi prin supărarea pe care o
provoacă altora. Astfel, în secret (camuflat) el obţine putere prin faptul că-şi cunoaşte propria
situaţie mult mai bine decat cel care-l ajută. Cine va observa atitudinea de “da, dar” în cadrul
cuplurilor terapeutice, va constata că jucătorii de “da, dar” sunt, la randul lor, înclinaţi să dea
altora sfaturi bune sau interpretări la obiect.

4.Caracteristici ale terapeutului neajutorat sau simptomatologie clinică în sindromul

altruismului

4.1. Salvatorul absolut. Prin identificarea cu supraeul, ajutătorul cu sindromul altruistului

este înclinat să ia o atitudine în care afirmă despre sine că poate ajuta fiindcă are o anumită
calificare. Prin aceasta poate intra într-un scenariu în care preia asupra sa întrega
responsabilitate pentru soluţionarea problemelor clientului făcandu-l pe acesta fie dependent
şi slab, fie pasiv (aşa cum se întîmplă în cazul multor familii în care există un copil cu
autism), aşa cum face o mamă supraposesivă cu copilul ei.

Fiindcă ajutătorul cu sindromul altruistului este condiţionat de tendinţa sa de a ajuta şi de

orgoliul său referitor la aceasta, la început, el se oferă ca salvator, face ore terapeutice
gratuite, îşi primeşte clientul la domiciliu, bea cafea cu clientul în afara orelor de terapie
pentru a-i mai asculta din necazuri şi pentru a repeta a 100-a oară sfaturile sale, mobilizează
autorităţile şi rudele.

4.2. Numai schimbările pozitive mi se datorează. Toţi cei care ajută sunt înclinaţi să-şi
atribuie schimbările favorabile ale clientului, propriei lor influenţe, în timp ce pe cele
nefavorabile le pun pe seama altor influenţe, de exemplu a membrilor familiei, instituţiei,
societăţii, masochismului neînfranat s.a.m.d.

4.3.Terapeutul neajutorat manifestă scepticism de multe ori atunci cand clientul (familia
copilului cu autism) semnalează progrese. După micile progrese relatate de familia
copilului cu autism, terapeutul neajutorat va zice sau va gandi: “cu o floare nu se face
primăvară”, “nu contează că a făcut progrese pe un plan copilul dumneavoastră, nu pe toate
planurile va evolua la fel de bine”, “aţi lucrat foarte bine în primele două luni de terapie, dar
trebuie să puteţi continua în ritmul acesta şi în anii următori”.

4.4.Caracterul oral-progresiv: identificarea cu funcţiile materne. Perioada de evoluţie oral

infantilă este folosită ca model de bază pentru dezvoltarea sindromului altruistului de mai
tarziu. De multe ori relaţia mamă – sugar se îmbunătăţeşte după vîrsta de 3 – 6 săptămani,
cand apare surasul social îndreptat spre persoana relaţională şi primit de aceasta cu mare
bucurie. Perioadele în care mamele se joacă şi glumesc cu copii cresc exponenţial cu apriţia
primului zambet. Acest dialog satisface pe ambii: pe adult şi pe copil. În cadrul său, în mod
normal, treptat se dezvoltă şi capacitatea de a aştepta, de a amana necesităţile de satisfacere,
copilul dobandind prin experientă încrederea că, la momentul potrivit, va fi cu siguranţă hrănit
şi luat în braţe. Această încredere dispare atunci cand certitudinile referitoare la mamă sunt
puse, în mod serios, sub semnul întrebării. Aceasta se poate întampla cu ocazia unei despărţiri
pe care copilul nu o poate înţelege – de exemplu cu ocazia internării mamei în spital atunci
cand coplilul este încă foarte mic. Durerea despărţirii este acută, urmată de apatie şi depresie.
La reîntalnire sunt posibile două modele comportamentale aparent opuse: este posibil refuzul
şi fuga faţă de apropierea afectivă a mamei, sau copilul se poate agăţa de mamă fără să o lase
o clipă din ochi, să intre în panică şi să reacţioneze cu furie impulsivă. Ambele modele
comportamentale pot fi regăsite în comportamentul adulţilor care, fie că se apără de orice
contacte afective afişand răceală şi o ironie mişcătoare, fie se agaţă de obiectul odată găsit
transferand asupra sa anxietăţi majore şi agresivitate manifestă.

La maturitate vom avea astfel o persoană cu sindromul altruistului, cu caracteristici oral -

progresive.

Caracterul oral-progresiv încearcă să se desprindă dintr-o relaţie nesatisfăcătoare cu mama

identificandu-se cu funcţiile materne. Fiindcă mama, respectiv grupul primar nu l-au acceptat
niciodată cu adevărat, el este în permanenţă în căutarea acestei acceptări. Pierderea ocrotirii
materne este compensată prin identificarea idealului acestei ocrotiri. Într-o anumită măsură,
ajutătorul preia rolul mamei care a eşuat şi încearcă să-i atrateze pe alţii aşa cum şi-ar dori să
fie tratat el însuşi. Nu el este cel care trebuie satisfăcut – această pretenţie ar duce la retrăirea
durereii cauzate de primele eşecuri – ci un obiect neajutorat care să fie recunoscător.

Caracterul oral-progresiv nu crede că poate obţine apropierea afectivă prin propria persoană,
ci că trebuie să şi-o caştige în permanenţă prin servicii aduse altora. În mod asemănător,
caracterul oral – regresiv presupune că nu poate obţine apropierea afectivă pentru propria
persoană, ci că trebuie să o cerşească sau să o forţeze prin maniere regresive (comportament
infantil, îmbolnăviri psihosomatice, exprimarea exhibiţionistă a necesităţilor).

4.5. Fiindcă ajutătorul cu sindromul altruistului îşi refulează propriile nevoi, nefiind în
consecinţă capabil să ia în considerare, de la început, ideea recompensării adecvate a muncii
şi echilibrul necesar în dirijarea propriei vieţi, el devine manipulabil, de exemplu prin instituţii
care cer o “implicare deplină şi altruistă”.

4.6. Clienţii preiau funcţiile celorlaltor relaţii. Fiindcă are nevoie de recunoştinţa lor şi de
sentimentul că face ceva pentru ei, avand, pe de altă parte, dificultăţi în a obţine confirmări în
afara muncii sale de ajutător (de ex.: onorar, interes ştiinţific, empatie spontană), în curand,
clienţii vor deveni pentru el totul: copii, prieteni şi înlocuitorii părinţilor.

Activitatile fizice si gimnastica medicala in autism

 sunt extrem de necesare, si adesea neglijate in cazul copilulului cu autism:cu cat se

dezvolta mai mult capacitatea coordonarii motrice cu atat mai mult se realizeaza
premizele unei dezvoltari intelectuale care sa puna in valoare intregul potential.
Motricitatea este coordonata de la nivel cerebral, dar si dezvoltarea cerebrala este
influentata de dezvoltarea coordonarii motrice;
 creierul fiind oxigenat mai mult bineinteles va functiona la alti parametri;
 pe fondul unei familii hiperprotective si a lipsei de miscare o buna parte dintre copii cu
autism sunt obezi sau supraponderali – activitatea fizica va contribui la mentinerea
unui indice de greutate aflat in apropierea normalitatii;
 exercitiul fizic rezolva problemele legate de constipatie;
 copilul hiperkinetic isi consuma energia in mod util prin activitate coordonata de adult
fapt care va avea drept consecinta o crestere a capacitatii de atentie si astfel la masa de
lucru vor fi mai eficienti;
 nivelul autoagresivitatii si heteroagresivitatii va scadea in urma eliminarii de energie si
tensiune prin exercitiu fizic
 activitatile fizice sunt mai atractive decat activitatile la masa de lucru
 somnul se imbunatateste ;
 inotul este f recomandat ( toate grupele de muschi sunt activate)iar ei sunt atrasi de
apa.

Analiza comportamentală în situaţiile de criză in autism

Datorită comportamentelor problemă interacţiunea şi terapia persoanelor cu autism

este îngreunată sau chiar imposibilă. Aceasta arată că este imperios necesar ca
modificarea acestor comportamente, în sensul diminuării şi înlocuirea cu alte
comportamente adecvate,să se realizeze încă din preterapie.

Cercetările efectuate de-a lungul timpului de profesioniştii în terapia comportamentală

şi din experienţa practică cu copii cu autism s-a demonstrat că cele mai eficiente
tehnici de scimbare a comportamentului sunt cele din terapia comportamentală. Toate
comportamentele, fie pozitive sau negative, sunt învăţate din experienţa anumitor
evenimente care preced comportamentul respectiv (antecedent) şi care urmează
imediat comportamentului (consecinţă).

La copilul cu autism pot aparea cele mai variate şi ciudate comportamente problema.

Pot fi comportamente-problemă extreme: ţipatul, aruncatul sau spartul obiectelor,

muşcatul mâinilor, lovituri, trasul de par sau forme mai ciudate precum hiperventilaţia
sau crizele de apnee (ţinutul respiraţiei).

În cadrul comportamentelor problemă sunt incluse si autostimulările, stereotipiile,

comportamentele obsesive care deşi nu sunt periculoase creează subiectului un
obstacol în dezvoltare, învăţare şi socializare. Copiii cu autism sunt absorbiţi de jocuri
autostimulante care îi împiedică să reacţioneze la ceea ce se întâmplă în jurul lor şi la
cererile celorlalţi, sau se pot angaja într-o activitate obsesivă din care dacă sunt
intrerupţi pot declanşa crize de furie.

În categoria comportamentelor problemă sunt incluse şi ecolalia (imediată sau

intarziată) şi respiraţia greşită; acestea doua fiind la rândul lor destul de dificil de
controlat.

Atunci când ne confruntăm cu un comportament problemă, înainte de a acţiona asupra

lui trebuie să facem analiza funcţională a comportamentului. Este aproape imposibil să
intervenim asupra unui comportament-problemă daca nu s-a înţeles de ce persoana se
comportă astfel.

De cele mai multe ori comportamentele problemă exercită o funţtie de comunicare

pentru subiect. Copilul se foloseste de aceste comportamente pentru a comunica ceva
celorlalţi, pentru a atinge obiectivele de control asupra comportamentului celorlalţi şi
asupra mediului. Nu toate comportamentele problemă se pot interpreta prin aceasta
dinamica. dar, totuşi considerăm ca aceste comportamente problemă sunt funcţionale
pentru subiect şi pot fi eliminate în cazul substituirii cu alte comportamente adaptative
având aceeaşi valoare funcţională.

Când facem analiza funcţională trebuie să notăm frecvenţa comportamentului

respectiv, intensitatea cu care se manifestă, persoanele în prezenţa cărora apare şi să
urmărim modelul:

ANTECEDENT - situaţia în care a aparut comportamentul respectiv (unde era copilul,

cu cine, ce facea copilul sau ce i s-a cerut să facă, dacă a fost interupt din vreo
activitate etc);
COMPORTAMENT - descrierea exactă a comportamentului (a ţipat, a ţipat şi s-a
muşcat de incheietura mâini, a lovit cu mana, a tras de par); cu cât datele sunt mai
clare cu atât comportamentul va fi mai bine înţeles;
CONSECINŢA - ce s-a întamplat imediat după apariţia comportamentului problemă
(ex. copilul a început să ţipe pentru că vrea o jucărie iar mama i-a dat jucaria
respectivă).
Trebuie să obţinem informaţii şi asupra dinamicii care menţine activ acel
comportament:

ce funcţie îndeplineşte (comunicativă sau autostimulantă);

ce comportamente alternative pozitive ar putea fi folosite de subiect pentru a îndeplini
aceleaşi funcţii.
Trebuie să ţinem cont de un lucru foarte important - o singură manifestare a
comportamentului problemă nu ne poate spune totul despre el. Este absolut necesar să
se adune date despre situaţiile în care apare şi consecinţele care au urmat pentru a
determina cauzele şi funcţiile comportamentului respectiv.

Exemplu de comportament problemă; cum este întărit de consecinţa primită şi cum

trebuie acţionat pentru a duce la extincţia lui.

Comportament:crizele de tipat

Antecedent: copilului i se cere să încheie o activitate placută pentru a merge la lecţii

Comportament: copilul face o criză de ţipat

Consecinţa: il mai lăsam să se joace puţin ca să se liniştească

EFECTUL: va învăţa că poate evita lecţiile dacă ţipă şi cu timpul va fi din ce in ce mai
greu să-l oprim din ţipat. Modul corect de a ne comporta cu acest tip de reacţie este ca
în momentul în care ţipă să-l oprim din activitatea pe care o face şi să mergem la lecţii.
Nu facem nici o referire la plans sau ţipat ci ne purtam ca şi cum nu am auzi ca plange
laudandu-l pentru cât de "frumos te-ai jucat mai devreme dar acum trebuie sa mergem
la lecţii". Nefăcând nici o referire la comportamentul problemă acesta va disparea prin
extincţie pentru că nu a existat nimic care să-l întărească.

Pentru a putea preveni acest tip de reacţie este foarte bine să anunţăm copilul din timp
- te mai las 5 minute, apoi trebuie să mergem la lecţii. În cazul copiilor cu autism
putem preveni multe reacţii neplăcute dacă îi informăm din timp cât mai au la
dispozitie pentru activitatearespectivă.

Acelaşi comportament poate avea funcţii diferite la fiecare copil în parte, de aceea nu
putem interveni la toţi în acelaşi mod. Trebuie să analizăm de ce se poartă copilul aşa
ănainte să intervenim asupra comportamentului. Un copil poate să ţipe pentru că vrea
atenţie iar altul pentru că vrea să fie lăsat în pace; în fiecare situaţie se va interveni în
mod diferit.

De ce apare un comportament problemă?

A. Copilul obţine stimuli sociali sau materiali pozitivi (ÎNTĂRITOR POZITIV)

Este susţinut pozitiv (prin comportamentul problemă) de alte persoane care se apropie
de el, îi vorbesc, îl ating, îl blochează, îl consolează, îl ceartă (cearta poate fi un stimul
pozitiv pentru un copil care este ignorat mult timp).

Exemple:

Copilul începe să plângă sau să ţipe atunci când vrea atenţie şi mama vine şi îl ia în
braţe; va învăţa că atunci când vrea să fie luat în braţe trebuie să ţipe sau să plângă.
Copilul vrea un dulce iar mama îi spune că nu mai primeşte pentru că deja a mâncat
unul iar el începe să ţipe, în cele din urmă mama cedează şi îi mai dă ; va învăţa că
poate să-i manipuleze pe cei din jur pentru a obţine ce vrea..
Prin acest tip de comportament copilul caută să obţina atenţia sau ceva ce îşi doreşte.
Dacă astfel de comportamente vor fi ignorate ele vor dispărea prin extincşie pentru că
nu a existat nimic care să le întărească.

B. Copilul reuşeşte să evite o situaţie percepută ca aversivă ( ÎNTĂRITOR

NEGATIV).
Comportamentul problemă este încurajat negativ în măsura în care o situaţie neplăcută
încetează sau se reduce. Copilul poate trăi sentimente de nelinişte, frică, plictiseală,
frustrare, oboseală, sentiment de incapacitate; adoptand un comportament problemă,
astfel de trăiri se reduc sau dispar cu totul, deoarece cel care exercita o presiune asupra
subiectului îşi schimbă orientarea şi reduce fluxul său de stimuli care produc
discomfort copilului.

Să ne gândim de exemplu la un copil care se află la gradiniţă şi este solicitat de

educatoare să răspundă în mod repetat la fel ca şi ceilalţi copii – copilul adoptă
comportamentul de a se muşca de mâini; ca şi consecinţă educatoarea nu îl mai
solicită pentru a evita comportamentul neplăcut. Prin reacţia educatoarei
comportamentul problemă va fi întărit iar copilul va învăţa să-l folosească pentru a
evita situaţiile în care este solicitat să răspundă. În aceste două funcţii ale
comportamentului problemă, efectul produs este extern, este ceva ce se produce în
mediu şi în relaţiile cu ceilalţi.

C. Efectul obţinut este de natură internă, efect stimulatoriu senzorial.

AUTOSTIMULARE - Copilul emite comportamente care îi produc în mod automat

senzaţii plăcute de tip kinestezic (legănat, învărtit), tactil (frecarea degetelor unele de
celelalte, lovirea palmelor de corp), olfactiv (mirositul diferitelor obiecte), auditiv
(foşnitul unei hârtii), gustativ (băgatul obiectelor în gură).

Este mai usor de intervenit asupra primelor două ( A si B ) pentru că acestea sunt
întărite de consecinţele externe pe care le primeşte copilul; dacă îi oferim altă
consecinţă comportamentul va dispărea prin extincţie şi este mult mai uşor să-l
înlocuim cu un comportament adaptativ; în schimb este foarte greu de intervenit
asupra celui de-al treilea tip de comportament problemă pentru că este întărit prin
însăşi plăcerea senzorială pe care o produce.

A fost demonstrat că dacă subiectul se găseşte într-o situaţie de inactivitate, fără

implicare directă, cu frecvenţe scăzute de input senzorial, creşte mult probabilitatea de
emitere a unor comportamente-problemă autostimulante, care în acest caz ar avea o
funcţie homeostatica, şi anume de autoreglare a fluxului de stimuli la intrarea in
Sistemul Nervos Central. Dar comportamentul-problemă poate servi şi la reducerea
unui flux prea puternic de input.

De exemplu să ne gândim la un copil autist aflat în grupuri numeroase de persoane

care vorbesc cu voce tare şi ţipă pe un fond muzical.

Nu trebuie să ne focalizăm exclusiv asupra descreşterii unui comportament; trebuie să

ne gândim în acelaşi timp ce comportament dezirabil îi poate lua locul şi să-l învăţăm
pe copil noul comportament.
De exemplu dacă copilul loveşte pentru a obţine atenţia, este important să eliminăm
lovitul şi să-l învăţam pe copil moduri adecvate de a atrage atenţia. În loc să lovească
poate să spună "uită-te, te rog", "ajută-mă" sau să bată uşor pe umăr.

Dacă nu îl învăţăm cum să înlocuiască acel comportament cu unul adecvat copilul

poate să oprească acel comportament problemă şi să dezvolte un nou comportament
problemă care să indeplinească aceaşi funcţie ca şi cel iniţial.

Să luăm puţin exemplul de mai sus - dacă îl oprim din lovit atunci cănd vrea atenţie
dar nu îl învăţăm un mod alternativ de a atrage atenţia copilul poate să inceapă să ţipe
pentru a atrage atenţia şi vom avea un nou comportament problemă.

Trebuie să alegem metoda potrivită de intervenţie pentru fiecare comportament în

parte

Metoda care poate duce la extincţia unui comportament în cazul unui copil în cazul
altuia poate să întărească comportamentul problemă. Cea mai frecventă greşeală făcută
de părinţi şi terapeuţi este că uneori recompensează neintenţionat un comportament
problemă crezănd că de fapt au pedepsit copilul.

De exemplu:

Un copil începe să arunce cu jucăriile pe jos; mama vine şi îl ceartă apoi se apuca şi
strange lucrurile de pe jos. Unele comportamente ca cel de mai sus pot da satisfacţie
copilului, comportamentul poate fi întărit de reacţia mamei (a obţinut atenţie, mama s-
a supărat dar tot ea a strans lucrurile). Acest tip de comportament nu ar trebui să ne
creeze nici un fel de frustrare, comportamentul copilului poate fi întărit negativ de
simpla expresie a feţei pe care o obţine de la ceilalţi când se poartă neadecvat. Modul
corect de a acţiona este să aşteptăm până comportamentul încetează apoi îi spunem cu
calm să strângă lucrurile de pe jos iar dacă nu vrea sa-l promptam fizic să o facă.
În timpul lecţiilor copilul l-a lovit pe terapeut, consecinţa a fost "time-out" pentru 3
minute (se pune un timer iar copilul este aşezat intr-un "loc de pedeapsă" timp în care
nimeni nu se uită şi nu vorbeşte cu el). Acest tip de pedeapsă poate fi potrivită dacă
comportamentul problemă apare în timpul unei activităţi plăcute pentru copil, dar dacă
este folosită în timp ce copilul era la lecţii pentru el va deveni un întăritor negativ
pentru că folosindu-se de comportamentul problemă va scăpa pentru câteva minute de
la lecţii.
Ignorarea

Dacă nu este periculos pentru el însuşi sau pentru cei din jur, este bine să ne prefacem
că acel comportament nu există. Copilul cu autism dezvoltă de multe ori
comportamente nepotrivite pentru a atrage atenţia. În loc să-i oferim atenţie şi să-i
întărim comportamentul problemă ignorăm pur şi simplu comportamentul şi aşteptăm
să apară un comportament mai potrivit pentru ai acorda acea atenţie, dar în momentul
în care apare un comportament bun trebuie să fim entuziaşti şi să îl lăudăm pentru
lucrul bun pe care îl face. În felul acesta copilul învaţă că primeşte atenţie doar pentru
comportamentele adecvate.

Trebuie să fim atenţi la propriul comportament; copiii învaţă prin imitaţie

Este foarte important modul în care ne comportam cu copii noştri, cu atât mai mult
dacă avem un copil cu autism caruia ii este şi aşa foarte greu să discrimineze ce
comportamente sunt acceptate şi care nu.

Să ne imaginam un părinte care işi loveste copilul spunând "nu este frumos să
loveşti!" sau unul care ţipă "nu mai ţipaaa!". Este de neînţeles pentru un copil "de ce
nu am voie să ţip dacă mama ţipă la mine?!" sau "de ce eu nu am voie să lovesc dar
tata mă loveşte?!". Atunci când sunt frustraţi sau supăraţi ei vor acţiona şi se vor
comporta la fel cum au văzut că se poartă ceilalţi membri ai familiei.
Capacitatea cognitiva in autism

Datorită faptului că funcţiile intelectuale sunt inegal retardate la copilul autist,

stabilirea coeficientului de inteligenţă este irelevanta.
Claritate si simplificare in viata copilului cu autism

De ce sa aducem claritate in lumea copiilor cu o Tulburare din Spectrul Autist ?

Neclaritatea din mediul inconjurator (din cadrul familiei/scolii/gradinitei) il face pe

copilul cu autism sa se simta ca intr-o “jungla sociala”.

Zgomotul, aglomeratia, multitudinea de stimuli care bombardeaza sistemul lor

perceptiv, lipsa regulilor, a explicatiilor din partea celor apropiati, necunoasterea
intentiilor celorlalti (lipsa capacitatii de predictibilitate) duc la: confuzie, anxietate,
agitatie, nervozitate, comportamente auto/hetero-agresive, comportament haotic,
stereotipii, depresie.
Prelucrarea informatiilor pentru copilul cu autism - un haos de impresii. Insuficienta
intelegere a limbajului, felul diferit in care percep mediul inconjurator, lipsa de
percepere a lantului logic al intâmplarilor, problemele legate de capacitatea de
organizare a informatiilor, stimulilor, problemele de comunicare, lipsa capacitatii de
prelucrare corecta a stimulilor multipli duc la neclaritate, stres, nesiguranta,
comportamente problematice/ tulburari de comportament, stima de sine negativa,
scazuta.

Asadar, in viata copiilor cu autism, este nevoie de: Claritate si Simplificare! !

Solutionarea problemelor persoanelor cu autism vizeaza urmatoarele aspecte:

Atitudinea adultului: acceptare, politete, adaptabilitate, stil orientativ.

Clarificarea urmatoarelor aspecte din viata persoanelor cu autism: activitatile, spatiul
(mediul, incaperile), persoanele, stimulii, timpul.
Scopul clarificarii si simplificarii in viata persoanelor cu autism

Aduce previzibilitate in viata, o fac mai putin derutanta

Diminueaza comportamentul problematic si stresul
Faciliteaza spiritul de actiune independent
Creeaza posibilitati de schimbare
Stimuleaza stima de sine
Un mediu neadaptat pentru copilul cu autism inseamna:

Spatiu: prea aglomerat, dezordine

Mediu social: complex, schimbator
Insotitori: multi specialisti, stiluri diferite, cerinte diferite
Adaptarea mediului (de invatare/de locuit/de joc etc) pentru copiii cu autism

Pentru a adapta optim mediul in care locuieste, lucreaza, invata, se joaca un copil cu
autism, trebuie sa avem in vedere urmatoarele aspecte si intrebari:

Spatiul: unde mananca/lucreaza/se joaca etc?

Timpul: când?, cât timp?, ce urmeaza?
Sarcina: ce are de facut, câte activitati, de cate ori?
Materialul: cu ce se joaca, mananca, doarme, lucreaza etc?
Ajutor: cu cine lucreaza, se joaca, se plimba etc?
Sistemul de lucru: cum lucreaza, se joaca, merge la scoala, mananca etc?
Clarificarea spatiului pentru copiii cu autism: UNDE si CE face

Unde trebuie sa manânce, sa lucreze, sa se joace etc?

Este necesar sa invete functionalitatea unui spatiu!
Sa invete sa asocieze: activitatea (CE) - locul (UNDE) - comportamentul (CUM)
Sa fie un spatiu semnificativ!!
Exemple de modalitati de oferire a sarcinilor:

Pe raftul din stânga: sarcinile care trebuie executate atunci, in acea activitate. La
finalizarea unei sarcini, obiectele sunt asezate inapoi, de unde au fost luate.
Pe raftul din stânga se afla sarcinile care trebuie executate, iar pe raftul din dreapta se
aseaza sarcinile executate.
Sarcini oferite, in ordine, pe cartonase (pictograme), la nivelul ochilor. Secventele de
sarcini sunt individualizate. Pictograme pot fi de tipul: imagine alba pe fond negru sau
de tipul: desen negru pe fond alb, cu denumirea scrisa sub desen.
Pictogramele nu sunt la nivelul ochilor. Prezinta orarul unei intregi saptamani, pentru
un grup de copii. (presupune unnivel inalt de intelegere, de orientare si organizare
pentru ca un copil sa isi caute orarul si sa isi organizeze siua in functie de acesta).
Exemple de strângere a sarcinilor:

In dreapta - pe rafturi, in dulap, pe masa.

Sub lista de pictograme, intr-o cutie.
Clarificarea timpului pentru copiii cu autism: CÂND ? CÂT TIMP ? CE
URMEAZA ?

Datorita faptului ca nu intelege ce se intâmpla si in ce ordine se intâmpla lucrurile,

copilul autist se afla in continua nesiguranta (anxietate). De aceea vizualizarea
schemei de zi compenseaza gândirea si comportamentul neorganizat, impulsiv si
focalizat autostimulativ.

Schema de zi constituie o forma de comunicare a copilului autist/ cu copilul autist. De

aceea este important sa alegem tipul de zchema de zi, potrivit nivelului de dezvoltare
si intelegere la care se afla copilul in cauza.

Asadar, schema de zi poate fi sub forma de:

Obiecte concrete sau simbolice

cana inseamna ca mâncam (obiect concret),
ursuletul inseamna ca mergem la somn, ghiozdanul mov inseamna ca mergem la plaja
(obiete simbolice)
Fotografii exact ale obiectelor ce urmeaza a fi folosite
Desene
Pictograme
Cuvinte/text scris
Durata unei scheme de zi (câte activitati sunt anuntate o data?)

O activitate
Doua/trei
Jumatate de zi
Toata ziua
O saptamâna, o luna, un an
In functie de nivelul de intelegere al copilului, de gradul de severitate al autismului si
de existenta sau nu a deficientei mintale si a severitatii acesteia.

Sugestii pentru utilizarea schemei de zi pentru copilul cu autism

Copilul trebuie sa o utilizeze activ

copilul ia obiectul semnificativ pentru activitate, il duce la locul unde va avea loc
aceasta si acolo il va pune la locul stabilit).
copilul strange la finalul activitatii pictograma/ poza/ cuvântul, in cutiuta stabilita sau
taie/bifeaza cu creionul activitatea.
Doar sa se uite pe orar, sa observe, adultul indicându-i activitatea finalizata (nu este de
recomandat!)
Rutina – puterea obisnuintelor/obiceiurilor este utila in activitati de genul: spalatul pe
dinti, toaleta zilnica, masa, activitatile educative etc. Pentru a preveni rutina inutila si
in activitatile care in mod firesc sunt schimbatoare sau care nu depind de noi in
totalitate (ex. cumparaturile, plimbarile, vizitele etc), este indicat sa aducem regulat
schimbari in schema de zi. Aceste schimbari trebuie insa anuntate, copilul trebuie
pregatit pentru schimbarea care va interveni si aceasta trebuie facuta pentru inceput in
mod controlat deoarece modificarea neanuntata a orarului conduce la deruta
(anxietate).
Asadar faceti din schimbare o rutina.
Tineti cont de particularitatile persoanei cu autism.
Tineti cont de nevoile persoanei cu autism.
Adaptati cât mai multe elemente din cotidian.
Reduceti stresul.

Cum comunic eficient cu persoanele cu autism?

Pentru a fi inteleasa de persoana cu autism, comunicarea trebuie sa respecte regulile

descrise in continuare. Acestea vor fi aplicate consecvent si de catre toate persoanele
ce intra in contact cu autistul (toti membrii familiei, cadre didactice, terapeuti).

Folositi propozitii scurte, pe ton ferm! (“Andrei, deschide caietul!”) Nu va temeti sa

folositi tonul ferm. Nu va fi perceput ca fiind agresiv, nu va speria, ci va oferi
siguranta.
Fiti clari si previzibili! Schimbarile, neclaritatile ii fac nesiguri. Acest lucru atrage
dupa sine comportamente dezadaptative (auto si heteroagresivitate, stereotipii
verbale).
Utilizati transmiterea mesajului in forma vizuala (folosind obiecte la inceput, iar apoi
imagini)! Mesajul este mai clar daca este si vazut si auzit, nu doar auzit.
Acordati-i cele cateva momente timp de gandire! Autistii gandesc in piese de puzzle.
Au nevoie de timp sa puna piesele in ordine. Acest lucru duce la o reactie mai tarzie
din partea lor. Uneori pana a face puzzle-ul poate dura saptamani.
 Subtitrati pentru el expresiile faciale, numiti-i emotia ce insoteste mesajul! (“E trist
pentru ca a luat nota mica.”)
Legati complimentele, recompensele, incurajarile de lucruri concrete! (“Bravo, ai
dansat foarte bine!”)
Dati-i sarcini singulare! Acest lucru evita ca sarcina sa fie abandonata inainte de
finalizare.
Oferiti-i variante cand trebuie sa faca o alegere! (“Vrei cuburi sau puzzle?”) – daca a
invatat la terapie sa faca o alegere.
Dati-i reguli, nu argumente si explicatii, chiar daca intreaba “De ce?”! Nu va cere
detalii sau sa ii spuneti cum ati ajuns la aceasta regula, ci mai multa claritate. (“Sunt
bolnav, tu speli vasele!”)
Ramaneti calm si ferm chiar daca va supara! Nu aratati acest lucru. Cand sunteti
suparat, sunteti alta persoana, diferita de cea pe care o stie si care ii ofera siguranta.
Schimbarile, chiar si cele ale unei persoane, il nelinistesc.
Nu il loviti cand greseste, nu ii vorbiti mult! Nu va intelege de ce a fost lovit. Nu are
capacitatea de a lega pedeapsa de greseala facuta. Daca vreti sa se corecteze, retrageti
recompensa.
Folositi un limbaj fara subintelesuri! Glumele, ironiile, expresiile cu mai multe sensuri
nu pot fi intelese si asta il deruteaza.
Nu ii dati sarcini in forma negativa! Nu ii spuneti ce sa nu faca, ci ce sa faca. (Nu ii
spun: “Nu mai vorbi!”, ci “Taci!/Tine gura inchisa!”)
Evitati cuvinte ca: “imediat”, “poate”, “nu stiu inca”, “un pic”! (La intrebarea: “Cand
plecam?” nu raspund: “Imediat!”, ci “Cand linia mare ajunge la 5!/Termini puzzle si
plecam!”)
Ocoliti intrebari de forma: “Vrei sa … ?”! Sunteti mai clar daca o spuneti ca pe o
afirmatie. (Nu spun: “Vrei sa scrii?”, ci “Scrie!”)
Oferiti-i propozitii/comportamente sablon pentru anumite situatii!
Propozitiile/comportamentele sablon au mereu aceeasi forma si se folosesc totdeauna
cand apare situatia pentru care au fost create. (Nu poate sa faca ceva singur, il invat sa
spuna: “Ajuta-ma!”)
Comunicarea totala in autism

Definitia comunicarii totale = acea comunicare în care ai dreptul şi poţi utiliza toate
formele de comunicare posibile:

 comunicarea verbală
 comunicarea non-verbală
 mimică
 pictograme
 fotografii
 obiecte
 postura
 sunete
 onomatopee
Cel care transmite mesajul trebuie să adapteze tipul de comunicare la capacităţile
copilului si la particularitatile sale de intelegere.

Comunicarea totală conduce la dezvoltarea comunicarii verbale.

Avantajele comunicarii totale:

1. Se adresează mai multor organe de simţ : vizual, auditiv, tactil;

2. Timpul de receptare al mesajului este mai lung;
3. Mesajul este transmis în formă concretă;
4. Mesajul este transmis în aceeaşi formă: vede acelaşi pantof, aceeaşi cană =>
are formă constantă;
5. Mesajele vizuale insotite de exprimarea verbala sunt mai uşor de diferenţiat
fata de cele exprimate doar verbal
6. Este suficientă motricitate grosieră in receptarea si transmiterea mesajului.
Atitudini de bază în comunicarea totală

 Însoţim comunicarea cu ajutorul obiectelor, gesturilor, pictogramelor cu

exprimarea verbala.
 Folosim puţine cuvinte pentru a face legătura între cuvânt şi obiect;
 Copilul trebuie învaţat să folosească obiectele, pictogramele pt a comunica cu
ajutorul lor.
 Să ne asigurăm că este atent cand transmitem mesajul;
 Comunicarea trebuie să se facă într-un spaţiu potrivit, structurat (copilul să
aibă un loc al lui la masa, un loc permanent pentru orarul cu pictograme, locul
unde se joacă etc);
 Linişte (în spaţiul structurat se elimină zgomotele);
 Peste tot folosim pictograme pentru a şti copilul ce se întâmplă în fiecare zona
din spatiul sau de viata;
 Nu dăm mai multe comenzi odată;
 Oferim copilului timp pentru reacţie dupa ce i-am dat o sarcina. O parte dintre
copii au nevoie de 3 secunde timp de reactie;
 Primele denumiri de obiecte invatate să fie obiecte preferate, obiecte familiare
din mediu;
Nivelele comunicarii totale

Nivel non-simbolic

Comunicăm un mesaj non-simbolic prin obiecte însoţite de cuvinte.

Nivel pre-simbolic
Nivel pre-simbolic

Nivel simbolic

Utilizam pictograme pentru a arăta o simbolistică (ex.: pictograma cu o pasăre cu

aripile deschise arată zborul, pictograma cu un om cu mâinile pe piept şi o lumânare
arată moartea).

In cazul persoanelor cu autism incepem invatarea de la nivelul non-simbolic şi

ajungem la nivelul simbolic.

Instrumente de comunicare şi vizualizare

Brelocul – facem o gaură în pictogramele plastificate ce reprezinta obiectele preferate

ale copilului şi le introducem in breloc invatandu-l pe copil sa le utilizeze pentru a
solicita obiectul dorit;

Placematul - punem pictograme cu tipuri de mâncare preferate de copil, pe foaia de

plastic de pus pe masă pentru tacâmuri, iar copilul e invatat sa solicite mancarea dorita
atunci;

Orarul sau tabla cu pictograme

Atunci când termină o activitate, copilul cu autism întoarce pictograma respectivă şi

trece la următoarea;
La copiii cu deficit sever utilizam doar 2 pictograme;
Avem prima dată orar cu obiecte şi mai apoi orar cu pictograme.

Ceasul cu pictograme
 arătătorul mic să fie de aceeaşi culoare cu ora;
 arătătorul mare să fie de aceeaşi culoare cu minutele;
 la început punem puţine pictograme şi folosim activităţi zilnice (prânz, somn, joacă);
 ceasul cu pictograme e folosit pentru copii cu inteligenţă flexibilă.
Dulapul sau raftul cu pictograme

 poate fi un suport;
 poate fi un flanelograf;
 poate fi un dulap cu rafturi;
 de preferinţă pictogramele e bine să fie aşezate pe verticală, dar nu e greşit nici pe
orizontală;
 pictogramele este bine sa aiba scrise pe ele şi cuvântul ce desemneaza obiectul
reprezentat de pictograma, pentru că, în timp, vom scoate pictogramele şi va rămâne
doar cuvântul.
Agenda cu pictograme

 Seamănă cu una obişnuită, dar este adaptată pentru persoanele cu autism;

 La început vor fi doar pictograme, apoi pictograme + cuvânt;
 Mai târziu introducem cifrele (orele):
1. pictogramă
2. pictogramă + cuvânt
3. pictogramă + cuvânt + oră.
Zilele sunt scrise cu culori diferite, dar tot timpul anului se respectă culorile alese.
Întotdeauna "luni" va fi scris cu verde, "marţi" cu roşu, "miercuri" cu mov, etc.

În dreptul fiecărei zile se vor desena buline pentru a numerota zilele săptămânii. Lângă
"luni" punem o bulină (pentru ziua I a săptămânii), lângă "marţi" punem două buline
(ziua a II-a), etc.

C.V.-ul copilului cu autism sau CARTEA VIEŢII

Cartea vietii = un album în care sunt puse în ordine cronologică fotografii care
reprezintă stadiile vieţii (marchează evenimente importante din evoluţia copilului);

Capitolele sau paginile din Cartea Vietii vor fi marcate cu o anumită culoare (ex. pag.
1 – chenar roşu);

Fiecare pagină va avea un titlu:

pag.1 - EU (copilul) – evenimente importante din viata copilului, chenar roşu;

pag.2 – FAMILIA MEA – membrii familiei în poze separate sub care sunt scrise
numele acestora, chenar portocaliu;
pag.3 – RUDELE MELE – poze + nume, chenar galben;
pag.4 –VECINII MEI – fotografii + nume, chenar de altă culoare;
pag.5 – COLEGII MEI – fotografii + nume, chenar de altă culoare;
pag.6 - instituţiile importante în care a fost copilul: grădiniţă, şcoala, spital, cabinetul
terapeutului, diferite locaţii în care merge frecvent – poză + denumire; pagină marcată
cu verde;
pag.7 - pagina ce marchează schimbările pe plan fizic (poze cu copilul bebeluş, stând
în şezut, mergând în patru labe, mergând în picioare, mergând la grădiniţă, la şcoală,
poze în care este surprinsă variaţia de greutate dacă a slăbit sau s-a îngrăşat între timp,
apariţia pilozităţii, etc.) – chenar albastru;
pag.8 - pagină ce conţine poze pentru explicarea noţiunilor de sexualitate - chenar
albastru deschis;
pag.9 - pagină marcată cu negru ce cuprinde persoanele apropiate copilului, dar care
au murit
Cercul social

 persoana cu autism se află în centru;

 în cercul apropiat pozei autistului sunt puse pozele cu membrii familiei;
 în următorul cerc vor fi persoane cu care intră des în contact (învăţătorul,
terapeutul, vecinul cu care se joacă zilnic copilul, colegul de bancă, etc.)
Timpul rămas până la un eveniment

 se utilizeaza pentru a se explica copilului cât timp mai este până la un

eveniment anume;
- atunci când, spre exemplu, copilul întreabă în mod repetat când este
ziua lui, iar până la aniversare mai sunt patru zile, se aşează lângă patul
acestuia cinci pictograme:

Timpul rămas până la un eveniment

 pe măsură ce se consumă o zi, copilul întoarce pictograma corespunzătoare
zilei respective.
Principiile vizualizării

Vizualizarea = comunicarea unui mesaj în mod vizual.

 Copilul cu autism trebuie să înveţe semnificaţia mijlocului de comunicare şi

vizualizare.
 Oferiţi ajutor individualizat!
 Conduce-ţi copilul cu autism spre instrumentul de comunicare si vizualizare!
 Fiţi perseverenţi ( controlaţi frica de eşec)!
 Instrumentul de comunicare si vizualizare trebuie individualizat.
 Locul instrumentului trebuie să fie unul vizibil, accesibil copilului, într-un loc
disponibil.
 Instrumentul de comunicare si vizualizare va fi numit printr-un singur termen,
care va fi folosit de toţi membrii familiei autistului.
 Termeni comuni – utilizarea unor termeni cunoscuţi de către copil şi utilizaţi
de către toţi cei care intră în contact cu copilul.
 Modificările în orarul cu pictograme se fac seara, pentru a doua zi.
 Consecvenţă – toată lumea, zilnic, trebuie să folosească instrumentul de
comunicare si vizualizare.
 Observaţi reacţiile persoanei cu autism în momentul în care utilizează
instrumentul, pentru a înţelege dacă acesta e potrivit pentru el. Instrumentul de
comunicare şi vizualizare se poate adapta în funcţie de reacţiile copilului.
 Utilizaţi instrumentul de comunicare si vizualizare permanent!
 Realizati programul cu pictograme pentru o durata de timp cât poate înţelege
copilul (de la program cu 2 pictograme -> program pentru toată ziua).
 La multi copii trebuiesc întoarse pictogramele ce reprezinta activitatile ce le-au
terminat de facut.
 Dacă apar modificări în programul zilei, semnalaţi-le în program, dar fără a
abuza de acest principiu.
 Sortaţi pictogramele în ordine alfabetică sau pe domenii. Fiecare categorie de
pictograme trebuie să fie pe o anumită culoare.
Exemplu: pictogramele cu emoţii intră în aceeaşi categorie:

 se lipeşte pe un carton o coală de hârtie roşie

 pictogramele ce apartin unei categorii se vor lipi pe carton, peste care s-a lipit
coala roşie, apoi se vor decupa.astfel incat pe marginile fiecarei pictograme să
rămână un chenar roşu de 1cm


  pictogramele cu emoţii
 obiectele din casă pot fi toate pe un chenar albastru,
 animalele pot avea un chenar verde, etc.
Cum ştim dacă instrumentul de comunicare şi vizualizare este eficient?

Răspunzând la următoarele întrebări:

 Este instrumentul folosit destul de consecvent?

 Înţelege copilul cu autism rostul, funcţia instrumentului? Ce informaţie se
oferă?
 Instrumentul este adaptat nivelului şi structurii copilului?
 Sunt oferite prea multe sau prea puţine informaţii (pictograme utilizate)?
 Instrumentul stă într-un loc accesibil?
 Instrumentul este realizat suficient de individualizat?
Obiectivele programului cu pictograme:

Diminuarea stării de nesiguranţă

activităţile ce urmează devin previzibile

Dezvoltarea independenţei, autonomiei

dependenţa faţă de adult va fi inlocuita de dependenta de orarul cu pictograme

Dezvoltarea flexibilităţii

activităţile din programul cu pictograme nu se vor desfasura în aceeaşi ordine zilnic.

La început ordinea e strictă, dar treptat se schimbă ordinea între ele.

Idei greşite despre programul cu pictograme:

1. Programul cu pictograme e cel mai bun la pentru copii cu autism.

nu trebuie să generalizăm, pentru că nu e necesar să-l folosim la toţi.

la unii copii e nevoie de program cu obiecte, iar altii pot utiliza un program scris
2. Toate evenimentele dintr-o zi trebuie marcate cu pictograme.

 nu toate evenimentele, pentru că persoanele cu autism trăiesc, in general, în

prezent, nu sunt framantate de trecut si nu-si fac griji cu privire la viitor.
Marcăm doar activităţile ce trebuie executate,cele introiectate nu le punem, iar
cele relaxante le putem folosi ca recompensă.
3. Părintele, educatorul hotărăşte în totalitate conţinutul programului cu pictograme.
  la început programul va fi realizat de adult, iar treptat va fi angrenat şi copilul
în alcătuirea programului.
 pentru a alege activităţi, îi arătăm copilului două pictograme cu doua activitati
din care el va alege.
 Daca el poate sa se implice in realizarea programului inseamna ca el se implica
în administrarea propriei vieţi.
4. Activitatea hotărâtă trebuie realizată în mod obligatoriu.

Pot exista exceptii si se poate modifica programul, dar cu copilul de faţă.

5. Zilele arată cam la fel.

 până învaţă activităţile de rutină vom menţine un orar fix, iar apoi se vor face
schimbări.
 activităţile se pot face în ordine diferită
6. Toţi copii beneficiază de acelaşi program cu pictograme într-o clasă

 e ineficient in cazul copiilor cu autism .

 programul trebuie individualizat pentru fiecare copil.

Evaluarea initiala pentru copiii diagnosticati sau

suspectati de tulburare pervaziva de dezvoltare
Evaluarea initiala, pentru copiii diagnosticati sau suspectati de tulburare pervaziva de dezvoltare,
este importanta si esentiala pentru alcatuirea programului individualizat de interventie, care sa
raspunda nevoilor copilului.

Evaluarea initiala reprezinta punctul de plecare in orice plan de interventie individualizat.

Evaluarea psihologica initiala ofera informatii despre:

 abilitatile sale actuale si ariile de imbunatatit,
- limbaj si comunicare, vocabular,
- socializare si interactiune,
- cognitiv,
- atentie,
- autoservire,
- motricitate fina si grosiera. 
 problemele de comportament si manifestarile neadecvate ale copilului.

Evaluarea initiala se desfasoara in doua sedinte. La ambele sedinte parintele sau parintii vin
impreuna cu copilul. Prima sedinta se concentreaza pe discutia cu parintii, timp in care copilul
este observat si ii sunt adresate anumite cerinte. Se urmareste relatia copilului cu parintii, cum se
raporteaza parintii la copil si copilul la interactiunea acestora, relatia copilului cu noul mediu, cu
persoanele si/sau jucariile din cabinet, se urmareste contactul vizual si raspunsul la nume,
imitarea, modul in care copilul comunica si manipuleaza obiectele din jur si comportamentul
copilului in general.

A doua sedinta se bazeaza pe interactiunea evaluatorului cu copilul. Copilului I se vor da cerinte,

ii vor fi prezentate jocuri si anumite activitati, etc. Sedintele au loc in zile diferite, bazandu-se pe
faptul ca in a doua sedinta deja copilul cunoaste locul si persoanele si raspunde mai bine la
solicitari.

A treia etapa, este cea de alcatuire a raportului de evaluare care este predat parintilor si a
recomandarilor intiale. Raportul de evaluare se ofera parintilor intr-o saptamana de la incheierea
evaluarii. Cele doua sedinte au loc in zile diferite.

Picture Exchange Communication System (PECS)

PECS (Picture Exchange Communication System) – comunicarea cu ajutorul imaginilor

Este un sistem de comunicare pe baza de imagini dezvoltat de A. Bondy si L. Frost special pentru
copiii care nu au dobandit sistemul verbal de comunicare. Un copil care nu vorbeste la varsta de
4, 5 ani are nevoi complexe de comunicare care nu mai pot fi intuite de parinti. Neputand vorbi,
copiii au nevoie sa fie ajutati sa comunice iar acest sistem vine in ajutorul comunicarii si
limbajului punand la dispozitia copilului imagini care contin lucrurile de care copilulu ar putea
avea nevoie: apa, mancare, dulciuri, jucarii, toaleta, “vreau pauza”, “mi-e somn”, “vreau la
plimbare”, “ma doare ceva”. Copilul este invatat ce semnifica fiecare imagine si cum sa o
foloseasca pentru a primi ceea ce doreste, imaginile devenind astfel “cuvintele” copilului.

Limbajul non-verbal la copilul cu autism

Chiar daca copilul cu autism nu vorbeste el poate invata o multime de lucruri in ceea ce priveste
comunicarea si limbajul. Terapia limbajului se refera nu doar la limbajul verbal, ci cuprinde
intreaga sfera complexa a comunicarii.

In primul rand trebuie sa se lucreze pentru dezvoltarea limbajului receptiv (intelegerea

limbajului), in activitati in care copilul trebuie sa faca anumite lucruri, sa arate, sa dea, sa puna
etc.

In acelasi timp este important sa se lucreze pe limbajul gestual, care face parte din
componeneta expresiva a limbajului. Gesturile il pot ajuta pe copilul care nu vorbeste sa rezolve
multe situatii problematice.

Sunt foarte multe gesturi care ii pot imbunatati copilului comunicarea cu cei din jur si care duc la
o scadere apreciabila a frustrarii. 

PECS (Picture Exchange Communication System) este un sistem de comunicare pe baza

de imagini dezvoltat de A. Bondy si L. Frost special pentru copiii care nu au dobandit sistemul
verbal de comunicare.

Un copil care nu vorbeste la varsta de 4, 5 ani are nevoi complexe de comunicare care nu mai pot
fi intuite de parinti. Neputand vorbi, copiii au nevoie sa fie ajutati sa comunice iar acest sistem
vine in ajutorul comunicarii si limbajului punand la dispozitia copilului imagini care contin
lucrurile de care copilul ar putea avea nevoie: apa, mancare, dulciuri, jucarii, toaleta, “vreau
pauza”, “mi-e somn”, “vreau la plimbare”, “ma doare ceva”.

Copilul este invatat ce semnifica fiecare imagine si cum sa o foloseasca pentru a primi ceea ce
doreste, imaginile devenind astfel “cuvintele” copilului.
Applied Behavior Analysis (ABA)
ABA este o stiinta a comportamentului uman.

Conform ABA motivele pentru care un comportament are sau nu loc pot fi gasite în primul rând
în mediu. Aceasta concluzie are la baza faptul ca un anumit comportament este dobândit prin
interactiunile cu mediul si faptul ca evenimentele perturbatoare din mediu pot afecta
comportamentul. Programele care folosesc ABA evalueaza evolutia copilului si comportamentul
acestuia pentru a putea dobândi o întelegere clart a relatiei dintre strategiile instructionale
utilizate si modificarile de la nivelul comportamentului si modului de învatare al copilului. ABA
implica structurarea unei abilitati pentru a putea fi învatata în pasi mici si recompensarea
copilului pentru fiecare pas pe care l-a parcurs corect. Raspunsurile simple sunt în mod tipic
predate la început si apoi extinse la nivelul comportamentelor mai complexe, adecvate vârstei.
Elevii sunt initial ajutati sa dea raspunsurile corecte, micsorând în acelasi timp sansele de a
raspunde gresit.

Una dintre unitatile de invatare extrem de folosita in ABA, cuprinde triada:

SD (cerinta ce i se da copilului – Raspunsul copilului – Consecinta oferita de cei din
jur

Intre cerinta si raspuns, uneori se interpune P (promptul)

Fazele PECS:
1. Etapa I. schimbul de imagini – in care copilul invata cum sa faca schimbul si sa
“ceara” cu ajutorul unei imagini.
2. Etapa II. dezvoltarea spontaneitatii – in care se mareste distanta dintre copil si
partenerul lui de comunicare.
3. Etapa III. discriminarea imaginilor
4. Etapa IV. structura propozitiilor – cand copilul cere folosind o propozitie “Vreau x”.
5. Etapa V. raspunde la intrebarea “Ce doresti?”
6. Etapa IV. dezvoltarea limbajului “Eu aud…”Eu vad…”, “Am ceva”, folosirea
atributelor, etc.

Dezvoltarea limbajului receptiv, gesturile si PECS-ul se pot lucra simultan cu imitarea verbala si
exercitiile de imitare motorie grosiera si fina, educarea respiratiei, mobilitatea aparatului
fonoarticulator si dezvoltarea auzului fonematic.

Logopedia (Terapia tulburarilor de limbaj)

Daca copilului ii este accesibila comunicarea orala dar intampina dificultati in achizitionarea
acesteia, este necesara, alaturi de terapia ABA, si terapia logopedica. Aceasta interventie trebuie
sa se realizeze timpuriu pentru a evita ulterioarele decalaje ce pot aparea intre varsta cronologica
a copilului si varsta limbajului.

Activitatea logopedica cupinde exercitii cu caracter general si exercitii cu caracter specific.

Dintre activitatile cu caracter general amintesc:

Educarea respiratiei si a echilibrului inspir-expir

- gimnastica generala, corporala
- exercitii respiratorii simple
Imbunatatirea miscarii organelor fono-articulatorii
- exercitii speciale pentru muschii obraijlor
- exercitii speciale pentru muschii limbii
- exercitii speciale pentru muschii buzelor
- exercitii speciale pentru muschii maxilarelor
Dezvoltarea muschilor fini ai mainii
Optimizarea coordonarii oculo-motorii in vederea realizarii activitatii de scriere

In ceea ce priveste exercitiile cu caracter specific, acestea variaza in functie de fiecare problema de
limbaj in parte si presupun elaborarea unui plan de interventie personalizat si adecvat la
particularitatile de dezvoltare ale fiecarui copil .

Conditiile de baza pentru ca un program logopedic sa demareze eficient sunt legate de faptul ca
este necesar ca, copilul sa stie sa imite, sa poata sustine contactul vizual si sa poata fi antrenat in
activitate pentru scurt timp.

De exemplu, daca avem de-a face cu un sigmatism (adica, copilul nu pronunta corect sunetul „S” )
avem de parcurs urmatorii pasi:

 se emite izolat sunetul urmarind asezarea corecta a aparatului fonoarticulator;

 se lucreaza sunetul in silabe simple si in silabe repetate;
 se lucreaza sunetul alaturi de diftongi;
 se lucreaza sunetul, in pozitie initiala, in cuvinte monosilabice;
 se lucreaza sunetul, in pozitie initiala, in cuvinte bisilabice;
 se lucreaza sunetul, in pozitie initiala, in cuvinte polisilabice;
 se lucreaza sunetul, in pozitie mediana, in cuvinte monsilabice;
 se lucreaza sunetul, in pozitie mediana, in cuvinte bisilabice;
 se lucreaza sunetul, in pozitie mediana, in cuvinte polisilabice;
 se lucreaza sunetul, in pozitie, final in cuvinte monosilabice;
 se lucreaza sunetul, in pozitie, final in cuvinte bisilabice;
 se lucreaza sunetul, in pozitie, final in cuvinte polisilabice;
 apoi se lucreaza sunetul in propozitii;
 se lucreaza sunetul cu perechea lui sonora (Z)

In cazul in care este vorba de o nedezvoltare a limbajului, la toti pasii prezentati mai sus, se
adauga si etapa in care se emit izolat vocalele.

Aceste etape sunt necesare independent de varsta cronologica a copilului.

Tot in cadrul activitatii logopedice se urmareste si dezvoltarea abilitatilor de comunicare orala ale
copilului prin activitati de genul

Dezvoltarea vocabularului activ si pasiv, a limbajului impresiv si expresiv:

- formarea unui cuvant nou din ultima silaba (sau sunet) a cuvantului precedent (jocul de tip
fazan);
- completarea cuvintelor cu prima silaba rostita de logoped;
- gasire de rime;
- povestiri pe diverse teme;
- invatare de poezii, proverbe, ghicitori;
Este important pentru ca procesul de recuperare sa se realizeze cu succes sa existe o buna
colaborare intre logoped-terapeut si parinti. Astfel, interventia logopedica inceputa de logoped
trebuie sa fie continuata de terapeutul cu care copilul lucreaza in fiecare zi si apoi sustinuta de
parinti acasa.
Kinetoterapie
In cadrul Centrului AITA exercitiile de kinetoterapie se desfasoara sub forma unor ore de joaca,
gimnastica, efort si relaxare,  mentinandu-se motivatia si dorinta copiilor de a reveni la terapie.

Kinetoterapia sau terapia prin miscare pentru copii cu autism contribuie la imbunatatirea
abilitatilor motrice si senzoriale, cat si pentru imbunatatirea controlului comportamental.

Terapia prin miscare pentru copii le imbunatateste capacitatea de intelegere si raspuns a

diferitelor activitati ,dar si imbunatatirea interactiunii si stabilirea contactului vizual. Totodata,
miscarea pentru copii cu autism ajuta la diminuarea agresivitatii si autoagresivitatii, a
stereotipiilor caracteristice, cat si a comportamentului hiperkinetic.

Kinetoterapia este necesara si are urmatoarele obiective :

 tonifierea musculaturii ;
 imbunatatirea mobilitatii articulare si a coordonarii miscarilor;
 dezvoltarea motricitatii generale, grosiere cat si a celei fine;
 educarea echilibrului static si dinamic;
 educarea ritmului si coordonarii miscarilor;
 orientarea si organizarea spatio-temporala;
 constientizarea corecta a schemei corporale.

Prin metode specifice invata cum sa se relaxeze, invata sa-si creasca puterea de concentrare,
coordonare si atentie, precum si dorinta de miscare. Programele complexe de exercitii terapeutice
sunt alcatuite individual in functie de evolutia fiecarui copil.

Artterapia este o forma de terapie care, realizata in grup, ajuta copiii cu autism la:

 Dezvoltarea exprimarii emotionale

 Stimularea creativitatii si imaginatiei
 Gasirea unor activitati la care copiii se pricep si pe care le pot dezvolta ulterior
 Dezvoltarea abilitatilor de comunicare
 Inlocuirea comportamentelor disruptive cu unele adecvate
 Imbunatatirea abilitatilor sociale
 Deschiderea unei sfere noi de interes
 Stimulare senzoriala
 Invatarea unor lucruri noi intr-un mod placut

Principalele arii afectate in cazul tulburarulor de spectru autist sunt: comunicarea si limbajul,

socializarea si comportamentul.

Artterapia, venind in completarea terapiei oferite de AITA, este o modalitate de interventie

placuta, care se adreseaza tuturor ariilor in care copiii prezinta dificultati.

Forme de artterapie practicate la AITA:

 Pictura
 Colaj
 Crearea unor recuzite pentru o poveste
 Punerea in scena a  unei povesti
 Meloterapie
 Dansterapie
Terapeutii AITA au participat la cursuri de formare in domeniul artterapiei si cauta mereu idei
noi si creative pentru activitatile desfasurate cu copiii de la Centrul AITA. Activitatile
artterapeutice au si un scop educativ, ele avand o anumita tematica din care copiii au ocazia sa
invete.

Obiectivele grupurilor de socializare:

 Exersarea salutului la venire si la plecare
 Intelegerea / generalizarea si efectuarea intructiunilor primate, instructiuni individuale
sau colective
 Realizarea de activitati impreuna cu ceilalti copii
 Implicarea in jocuri interactive
 Initierea comunicarii
 Dezvoltarea capacitatii de a-si astepta randul intr-un joc
 Invatarea unor gesturi functionale cu scopul de a comunica
 Incurajarea contactului vizual intre copii si cu terapeutii
 Dezvoltarea abilitatilor de invatare prin imitare

Sedintele terapeutilor
 Au loc saptamanal,
 La fiecare sedinta e prezent coordonatorul si echipa terapeutica,
 Se discuta despre progrese, dificultati si solutii,
 Se noteaza temele de discutie,
 Terapeutii noteaza in dosarele copiilor schimbarile discutate.

Sedintele individuale cu parintii

 Au ca subiect evolutia unui copil,
 Se discuta despre dorintele si asteptarile parintilor,
 Terapeutul informeaza parintii despre tehnici pe care sa le foloseasca si acasa,
 Se desfasoara periodic si/sau la cerere.

Sedintele de grup cu parintii

 Au loc o data pe luna,
 Se discuta despre copii, despre tematici de interes din sfera tulburarii de spectru autist,
despre subiecte de interes pentru toti copiii/ parintii dar si despre AITA (proiecte,
propuneri, etc).
 Sunt prezenti atat parintii cat si terapeutii din centrul AITA.

Shadow la gradinita
Sau…  ce trebuie sa faca cel care insoteste copilul cu autism la gradinita si ce trebuie
sa faca educatoarea cand are la clasa un copil autist!
Mai devreme sau mai tarziu fiecare copil trebuie sa fie integrat in colectivitate, si cel mi probalil la
inceput va trebui sa mearga la gradinita cu insotitor. Mersul la gradinita depinde foarte mult de
varsta copilului, insa daca are peste 5 ani – este deja mare si trebuie integrat in colectivitate!
Oricum in ambele cazuri se recomanda ca cel putin inceputul mersului la gradinita sa fie cu
insotitor!

Ce trebuie sa faca umbra (shadow) / insotitorul?

Sa ajute copilul sa indeplineasca sarcinile primite de la educatoare si sa interactioneze cu copiii.
De regula insotitorul sta in spatele copilului si il ajuta fizic sau verbal atunci cand este nevoie. In
functie de dificultatile copilului intr-un domeniu sau altul la gradinita, umbra are rolul sa
imbunatateasca abilitatile slabe si sa-l ajute pe copil sa devina independent, urmarind deci
anumite obiective inainte stabilite. Toate lucrurile care se intampla la gradi sunt contorizate intr-
un tabel care se completeaza in fiecare zi si in care sunt notate raspunsurile copilului. Dintre
raspunsurile copilului, poate fi de urmarit:

 cum a salutat si cum a raspuns la salut;

 cum s-a jucat si cum a comunicat;
 care au fost dificultatile intampinate si la ce activitati (pentru a fi lucrate suplimentar
acasa);
 comportamentele de protest / neadecvate / agresive (cauza comportamentului – daca este
posibil, consecinta, momentul la care s-a intamplat);
 comportamentul la masa, si la toaleta;

Educatoarea conduce clasa si lectiile, iar umbra ajuta copilul sa raspunda la solicitarile acesteia.
Insotitorul nu face lectii si nu intervine in activitatile propuse de educatoare. Chiar daca un copil
are insotitor sau nu, copilul inscris la gradinita este, in timpul pe care il petrece in gradinita, in
responsabilitatea educatoarei. Umbra intervine doar in activitatile propuse de educatoare pe care
copilul nu le poate rezolva singur sau atunci cand copilul manifesta comportamente neadecvate
pentru a-l ajuta sa inteleaga regulile si cadrul impuse de gradinita.

Educatoarea ii impune copilului cu autism aceleasi reguli ca tuturor celorlalti copii din
grupa. Educatoarea ii ofera copilului o consecinta la comportamentele
nepermise adica feedback copilul cand greseste (cand are comportamente neadecvate), dar  si
incurajari si recompense pentru toate comportamentele pozitive si sa-si construiasca o relatie
cu copilul. Umbra poate oferi copilului recompense pentru comportamentele pozitive, sau pentru
raspunsul bun la activitatile mai grele sau mai lungi, discret, si sa motiveze suplimentar copilul cu
ceva material, la care trebuie sa se adauge si recompensa verbala, sociala a amandorura.

Notarea evolutiei copilului in urma terapiei

Terapia comportamentala aplicata (ABA) presupune o masurare riguroasa a evolutiei
comportamentelor copilului. La AITA, fiecare copil are un biblioraft ce contine dosarele cu
programele in lucru. In cadrul fiecarei sedinte, terapeutul noteaza fiecare raspuns al copilului.

Pentru a permite cuantificarea datelor obtinute si pentru ca toata echipa (terapeutii si parintii) sa
aiba un sistem comun de referinta, notarea este standardizata.

Astfel in fiecare moment, oricine lucreza cu copilul, poate sti cu siguranta daca un item/program
este masterat sau nu, cand sa se faca modificari, cand un item se lucreaza in generalizare, cat se
mentine un item si cand se trece la un nou nivel. 

De ce este nevoie de aceasta notare? Pentru ca fiecare membru al echipei sa stie exact ce are de
facut si sa poata lua decizii bazate pe faptele petrecute si notate, si nu pe o parere subiectiva.
Un item lucrat insuficient ( o achizitie) poate fi usor pierduta sau nu poate fi delimitata intre alti
itemi asemanatori.
Un item negeneralizat poate sa ramana nefunctional daca este folosit doar intr-un anumit cadru,
in anumite conditii. 
Un item lucrat prea mult poate sa duca la un refuz din partea copilului si la pierderea achizitiei. 
Pentru ca fiecare membru al echipei sa stie exact care sunt obiectivele prezente ale programului,
comunicarea dintre ei, in sprijinul copilului, trebuie sa fie clara si mai ales riguroasa si
consecventa.  

Echipa terapeutica si familia comunica pentru ca fiecare dintre persoanele care interactioneaza cu
copilul sa stie care sunt acele raspunsuri dorite, care este modul in care se da cerinta si care este
recompensa care se ofera in urma succesului.