TEMA REFERATULUI

BENEFICIILE SI COSTURILE
UNIUNII MONETARE

1
 BENEFICIILE SI COSTURILE UNIUNII MONETARE

Uniunea Economica si Monetara

Actiunea statelor membre si a Comunitatii cuprinde instaurarea unei politici economice
fondata pe ingustarea coordonarii politicilor economice ale statelor membre, pe piata interna si
pe definirea de obiective comune, in respectarea principiului unei economii de piata deschisa si
in libera concurenta.
Aceste actiuni includ si fixarea irevocabila a taxelor de schimb conducand la instaurarea
unei monede unice ECU, ca si definirea si conducerea unei politici monetare si de schimb unice
al carei obiectiv principal este de a asigura stabilitatea preturilor si de a sustine politicile generale
in comunitate.
Aceasta actiune a statelor membre si a CE implica respectarea principiilor directoare
urmatoare: preturi stabile; finantele publice si conditiile monetare sanatoase, balanta de plati
stabila.
Privita in timp, integrarea economica in cadrul Uniunii europene poate fi stabilita ca un
proces istoric desfasurat in perioada 1958-2000. Tratatul de la Roma semnat in 1957 si intrat in
vigoare la 1 ianuarie 1958, a dus la infiintarea Comunitatii Economice Europene (CEE), devenit
Uniunea Economica si Monetara.
Uniunea Economica si Monetara va fi realizata in trei etape, conform Tratatului de la
Maastricht si anume: prima etapa la 1 iulie 1990 in coincidenta cu libertatea de circulatie a
capitalurilor in marele spatiu european, a doua etapa a inceput, de asemenea, la 1 ianuarie 1997,
iar a treia etapa va incepe cel mai devreme la 1 ianuarie 1997 si cel mai tarziu la 1 ianuarie 1999.
Procesul integrarii economice europene de peste 40 ani a parcurs trei faze fundamentale:
uniunea vamala, uniunea economica si uniunea monetara.
Uniunea vamala - Constituirea CEE a avut ca obiectiv initial crearea unei uniuni vamale
intre tarile membre. Continutul esential al acestuia a fost: liberalizarea schimburilor comerciale
prin desfiintarea taxelor vamale intre tarile membre si instituirea unui tarif vamal comun fata de

2
tarile terte, adica cele care nu erau membre ale comunitatii. Aceasta faza, cea a uniunii vamale, s-
a incheiat la 1 iulie 1968.
Uniunea economica - Este faza urmatoare a integrarii, superioara primei, incluzand
realizarile acesteia la care s-a adaugat introducerea celor „patru libertati”: libertatea de miscare a
bunurilor; libertatea de miscare a capitalurilor; libertatea de miscare a serviciilor; libertatea de
miscare a persoanelor.
Prin realizarea celor „patru libertati” s-a constituit piata unica europeana, care a inceput sa
functioneze la 1 ianuarie 1993.
Uniunea Monetara - Cea de-a treia faza a formarii Uniunii Europene, conform Tratatului de
la Maastricht, este constituirea uniunii monetare. Conceptia privind crearea Uniunii Monetare
Europene in trepte urmareste ca pana la finele secolului sa apara pe piata euro - bancnotele si
euro - monedele, ceea ce s-a si intamplat.
Prin infiintarea BCE se va ajunge la o singura politica monetara, vor fi blocate ratele de
schimb se va introduce moneda unica cu circulatie mai intii intre bancile centrale si comerciale,
pentru ca apoi, dupa unele aprecieri, sa circule pe piata ca bancnote si monede in 2002.
Dupa formarea BCE, bancile centrale ale statelor membre vor continua sa existe si
impreuna cu BCE vor constitui Sistemul European al Bancilor Centrale (SEBC). Pentru
judecarea gradului de convergenta economica atins de statele membre si retinute pentru a decide
trecerea la cea de-a treia etapa trebuie sa indeplineasca cele 5 criterii de convergenta prevazute in
Tratatul de la Maastricht (mentionate in capitolul anterior). In plan economic convergenta
politicilor economice nationale spre obiectivele fixate in comun va fi mai puternica decat in
cursul celei de-a doua etape si urmarirea multilaterala a evolutiilor economice a statelor membre
va putea, daca este cazul, sa aplice sanctiuni pentru statele care, ducand o „proasta politica” ar
risca sa puna in pericol stabilitatea monedei unice.
Summit-ul de la Helsinki (10, 11 decembrie 1999) marcheaza sfarsitul unei perioade de
tranzitie in viata Uniunii Europene, de la o regiune integrata exclusiv din punct de vedere
economic, cu o piata unica, la un organism politic care isi propune sa aiba propriile initiative de
politica externa si de securitate. Exista comentatori care apreciaza ca Uniunea nu mai reprezinta
un club al celor bogati, cum era deseori denumita, ci o forta reala in viata politica internationala,
pe langa rolul esential jucat in integrarea regionala.

3
 Deciziile luate la Helsinki care sustin afirmatia ca Helsinki reprezinta un punct de cotitura
se refera la trei domenii: largirea Uniunii, cu trei sub aspecte, acceptarea Turciei, a unui nou grup
de tari din fostul bloc socialist, si a doua republici baltice; crearea fortei de reactie rapida
independenta de NATO; restructurarea institutionala in vederea acceptarii noilor membri.
Obiectivul capitolului din tratatul de la Maastricht consacrat politicii monetare si
economice , este realizarea progresiva a unei Uniuni economice si monetare ( U.E.M) care se va
baza pe urmatoarele principii:
 sistemul economiei de piata sau al concurentei este liber acolo unde pietele sunt deschise spre
interior, dar si spre exterior;
 garantarea stabilitatii monetare este data de o dezvoltare temeinica a economiei;
 existenta unui nivel inalt al politicii in domeniile muncii si al stabilitatii sociale;
 finante publice puternice si sanatoase in toate statele membre;
 libertatea deplina a miscarii capitalurilor si o perfecta integrare a pietei financiare;
 stabilitatea irevocabila in ce priveste cursul de schimb si, in final, o moneda unica.
Principiile economiei de piata sunt determinate nu numai pentru Uniunea Economica
Monetara ci si pentru alte domenii relevante ale competemtei comunitare.
Uniunea economica se coroleaza aproape indispensabil cu Uniunea monetara.In situatia in
care se renunta la punerea de acord a ratei de schimb in vederea compensarii diferentelor
rezultate din evolutia costurilor si a preturilor, ca si a altor instrumente care influenteaza
competitivitatea economiei nationale, se recurge la o politica corespondenta care sa cuprinda
atat domeniul economic, cat si pe cel financiar. Uniunea monetara ar fi un concept depasit daca
nu ar fi garantat de catre statele membre, care participa la Uniune, practicand o politica bugetara
bazata pe stabilitate.
Politica economica si financiara este guvernata de principiul subsidiaritatii. Acesta prevede
ca statele membre pastreaza responsabilitatea politicilor lor economice si financiare , pe care le
considera a fi, totusi, probleme de interes comun si se coordoneaza la nivelul Comunitatilor.
Coordonarea are in vedere orientarile politicilor economice si financiare ale statelor membre si
ale Comunitatilor, care se definitiveaza la nivel comunitar si se transmit satetlor membre sub
forma recomandarilor.
Dezvoltarea economiei fiecaruia dintre statele membre si a Comunitatilor, in general, este
controlata, sistematic, prin intremediul convergentei economice , in functie de orientarile

4
stabilite. Daca in cadrul pricedurilor de urmarire multilaterala se stabileste ca politica economica
a unuia dintre state seindeparteaza de directiile convenite sau ameninta sa puna in pericol buna
functionare a Uniunii economice si monetare, C.E. poate adresa o recomandare statului membru
in cauza,recomandare care poate fi exprimata public.Pocedurile supravegherii si ale formularii
recomandarilor au drept scop chiar pe acela de a garanta o politica monetara si economica a
statelor membre care sa fie compatibila cu obiectivele U.E. Tratatul prevede obligatia pentru
fiecare stat membru de a evita deficitul monetar exagerat, existenta unei politici bugetare stabile,
facand cunoscuta interdictia pentru bancile centrale de a acorda credite serviciilor publice, dar si
responsabilitatea proprie, a fiecarui stat, pentru datoria publica.
In prezent, ţãrile europene participante pot fi integrate în trei faze economice, care
corespund fazelor istorice ale dezvoltãrii Uniunii Economice si Monetare.
Faza I
În 1979 Sistemul european monetar (EMS) a fost stabilit pentru a crea o legãturã între
monedele europene şi pentru a preveni fluctuaţii mari între valorile lor. A creat Mecanismul
European a Ratei de Schimb (ERM) în acord cu care ratele de schimb a monedei fiecãrui Stat
Membru trebuiau sã fie restricţionate la fluctuaţii foarte mici (+/-2.25%) pe oricare laturã a
valorii de referinţã. Aceastã valoare de referinţã a fost stabilitã într-un agregat al tuturor
monedelor participante care s-a numit Unitatea de Monedã Europeanã (ECU), care a fost
apreciatã în acord cu mãrimea economiilor Statelor Membre.
În anii 1980 piaţa fiecãrui Stat Membru a crescut mult mai apropiatã de cea a vecinilor,
dând formã la ceea ce a mai târziu a devenit Piaţa Unicã Europeanã. Comerţul internaţional în
Piaţa Unicã Europeanã ar fi putut fi pus în pericol de riscul ratei de schimb – în ciuda stabilitãţii
relative introduse de ERM – şi de costurile crescute ale tranzacţiilor pe care le-a adus aceasta.
Crearea monedei unice pentru Piaţa Unicã a însemnat o soluţie logicã, şi astfel ideea unei
monede unice a fost adusã din nou în atenţia forului.
Comisia Europeanã condusã de Jacques Delors a adoptat Actul Unic European în februarie
1986, care a avut drept scop înlãturarea barierelor instituţionale şi economice între statele
membre ale UE şi sã stabileascã scopul pieţei comune europe. În 1989, au fost schiţate planuri
pentru a realiza EMU în 3 stadii. Deşi procesele stadiului I au început cu EMS în 1979, prima
fazã a început oficial în 1990, când controalele asupra ratei de schimb au fost înlãturate, dând
astfel liberã mişcare capitalurilor în întreaga EEC. În 1992, cele trei faze prevãzute de Comisia

5
Delors au fost fãcute oficiale prin introducerea în Tratatul de la Maastricht, incluzând criteriile
de convergenţã economicã pentru adoptarea monedei comune. În fapt, aceasta a transformat EEC
în Uniunea Europeanã. Criteriile pentru calitatea de membru a Uniunii Europene şi adoptarea
monedei euro sunt stabilite de trei documente. Primul este Tratatul de la Maastricht din 1992,
care a intrat în vigoare pe 1 noiembrie 1993. Mai târziu în acelaşi an, al doilea criteriu a fost
creat de Consililul European la Copenhaga, şi anume prin crearea „criteriilor Copenhaga”, care
au clarificat scopurile generale ale Tratatului de la Maastricht. Al treilea este contractul cadru
negociat cu fiecare ţarã candidatã mai înainte de a adera la UE. Criteriile au fost de asemenea
clarificate şi de legislaţia UE şi prin decizii ale sistemului judiciar european, de-a lungul anilor.
Prima fazã a dezvoltãrii EMU poate fi corelatã cu cel al unei ţãri candidate care înainte de
aderarea la UE trebuie sã întruneascã criteriile Copenhaga.
Faza II
La summit-ul din Madrid din decembrie 1995, Germania a argumentat cu succes
schimbarea numelui ECU în „euro”. Aşa numitul „scenariu Madrid” a stabilit de asemenea o
perioadã tranzitorie între introducerea euro în contabilitate şi mai târziu ca şi monedã lichidã.
În a doua fazã a EMU, Institutul Monetar European (EMI) a fost stabilit ca un predecesor al
Bãncii Centrale Europene (BCE). În iunie 1997, Consiliul European din Amsterdam a fost de
acord cu Pactul de Stabilitate şi Creştere Economicã şi a stabilit ERM II, care ar succeda
Sistemului Monetar European şi ERM dupã lansarea monedei euro. Anul urmãtor Consiliul
European de la Bruxelles a selectat unsprezece ţãri care sã adopte moneda euro în 1999 şi astfel
Banca Centralã Europeanã a luat fiinţã, având ca rol stabilirea politicii monetare a Uniunii
Europene şi supravegherea activitãţilor Sistemului European al Bãncilor Centrale – bãnci
naţionale care ar avea rolul de a implementa deciziile Bãncii Centrale Europene, de a emite
monedã şi de a asista ţãrile euro iniţiale în realizarea criteriului de convergenţã.
A doua fazã a dezvoltãrii EMU poate fi corelatã cu un Stat Membru care tocmai a aderat
intrând în ERM-II, unde trebuie sã rãmânã pentru cel puţin doi ani înainte de a adopta euro.
Faza III
Pe 1 ianuarie 1999 euro a fost adoptat în formã non-fizicã, cu ratele de schimb ale
monezilor pentru cele 11 din cele 15 State Membre fixate la ultima zi din anul 1998. Mecanismul
European al Ratei de Schimb (ERM) a fost urmat de ERM- II, care a funcţionat în acelaşi mod
cu originalul ERM dar în contextul unei monede euro deja existente. Banca Centralã Europeanã

6
a început implementarea unei politici monetare, unice cu asistenţa Bãncilor Centrale ale fiecãrui
Stat Membru, şi perioada de tranziţie de trei ani stabilitã la Madrid a început, ţinând pânã în 1
ianuarie 2002. La jumãtatea anului 2000 Comisia a anunţat cã Grecia putea în mod formal sã
adere la cea de-a treia fazã a monedei unice pe 1 ianuarie 2001.
Euro a fost o monedã virtualã pentru cele 12 ţãri ale aşa-numitei Zone Euro – Belgia,
Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Spania şi Portugalia. A
fost folosit în contabilitate, şi companiile au putut sã conducã tranzacţii euro-denominate sigure
cunoscând cã ratele de schimb între Statele Membre erau fixe. Valorile euro au apãrut în
conturile bancare alãturi de monedele naţionale pentru a obişnui populaţia cu noua monedã.
Fiecare stat care a adoptat noua monedã la 1 ianuarie 2002, a trebuit sã întruneascã
„Criteriile de Convergenţã” stabilite în Tratatul de la Maastricht. Criteriile includeau patru
cerinţe:
- Valutele trebuiau sã stea în paramentrii stabiliţi de ERM pentru cel puţin 2 ani
- Ratele de dobândã pe termen lung nu puteau fi mai mari cu 2% decât cele ale celor mai
bune trei State Membre din punct de vedere al performanţei
- Inflaţia trebuie sã fie sub valoarea de referinţã (în decurs de trei ani preţurile nu pot fi mai
mari cu 1,5% decât cel mai bun performer)
- Datoria de stat trebuie sã fie sub 60% din produsul intern brut (sau sã fie apropiat acestei
ţinte) şi deficitele bugetare sã fie sub 3%.
În pregãtirea pentru introducerea monedei euro la 1 ianuarie 2002, peste 14 miliarde de
bancnote valorând aproape 633 miliarde au fost imprimate, şi 52 miliarde de monezi au fost
bãtute utilizându-se 250.000 de tone de metal. În cursa din 1 ianuarie 1999, pesimiştii au
câştigat, promovând teamã şi confuzie. În ştirile apãrute în media s-a vehiculat ideea cã o astfel
de schimbare masivã de monedã nu va reuşi. Dar astfel de temeri s-au dovedit a fi nefondate.
Automatele bancare au furnizat noua monedã în primul minut de dupã miezul nopţii şi
cetãţenii au cheltuit euro în câteva zile.
A treia fazã a dezvoltãrii Uniunii Economice si Monetare poate fi corelatã cu un Stat
Membru, care dupã ce a aderat la ERM-II şi a menţinut criteriile de convergenţã pentru cel puţin
doi ani, a aderat şi la zona euro.

7
 Definirea conceptul de uniune monetară
Pentru aceasta prezentăm următoarea clasificare a regimurilor de curs de schimb, care
reprezintă forme ale integrării monetare:
1. Participarea la angajamente bilaterale sau multilaterale care stabilesc cursuri de schimb
fixe dar ajustabile între monedele ţărilor membre; (este important nivelul marjei). Formă de
integrare incompletă;
2. Utilizarea unei monede a unei alte ţări, adică înlocuirea monedei proprii cu o monedă
străină ca măsură unilaterală (proces denumit ”dolarizare”);
3. Angajamente bilaterale sau multilaterale care stabilesc cursuri de schimb fixe şi
irevocabile între monedele ţărilor membre; regimul este consistent cu sensul de uniune monetară;
4. Renunţarea la moneda proprie şi adoptarea unei monede comune sau unice pe baza unui
acord. Poate fi creată o nouă monedă sau ţara în cauză poate adopta, ca decizie mutuală, o
monedă deja existentă.
Această a 4-a categorie reprezintă practic sensul de uniune monetară completă.
În primul caz, aranjamentele de cursuri fixe dar ajustabile pot duce la deteriorarea
credibilităţii,iar operatorii nu au garanţia că nu vor avea loc devalorizări pentru stimularea
competitivităţii. Devalorizarea are efecte şi la nivelul preţurilor, operatorii îşi modifică
anticipaţiile şi astfel obiectivele politicii economice pot fi ratate.
În al doilea caz, ţările pot renunţa unilateral la moneda proprie pentru a introduce o monedă
străină. Este realizat astfel importul de credibilitate, dar autorităţile nu mai au nici o pârghie de
decizie în domeniul monetar. Acestea nu pot participa în procesul de decizie care areloc la banca
centrală străină.
În al treilea caz lucrurile se schimbă fundamental deoarece fixarea irevocabilă a parităţii
este un semnal credibil pentru operatori. Totuşi existenţa mai multor monede poate menţine
riscul ca aranjamentul să fie distrus.
Cea mai complexă formă a integrării monetare este regăsită în al patrulea caz, atunci când
statele renunţă la moneda naţională şi adoptă o monedă care poate fi comună sau unică. În cazul
monedei comune se menţine circulaţia în paralel a monedelor naţionale cu riscurile de rigoare.

8
Dacă se preferă varianta monedă unică, aranjamentul capătă mai multă substanţă şi un caracter
de ireversibilitate.
Oricum uniunea monetară pe care o definim în acest caz duce la crearea unei noi autorităţi
monetare în care sunt reprezentate toate ţările participante, eveniment care semnifică
discontinuitate, cu importante efecte asupra operatorilor economici.
Concluzia este că uniunea monetară completă poate fi preferată deoarece se elimină
riscurile ajustărilor cursului, se reduce tentaţia de a părăsi sistemul şi există o bancă centrală
comună în care participanţii sunt reprezentaţi.
Vom urmări uniunea monetară completă ca finalitate a procesului de integrare monetară, pe
parcurs vom face referiri la celelalte forme de integrare monetară. Termenii integrare monetară şi
unificare monetară sunt interschimbabili, cu specificarea faptului că „unificarea monetară” poate
fi un termen mai consistent cu finalitatea monedei unice

Beneficii şi costuri ale uniunii monetare

De ce se pune problema integrării monetare, de ce ar dori mai multe state să renunţe la
moneda proprie? Din ce parte poate veni o iniţiativă de realizare a uniunilor monetare? Care sunt
avantajele uniunii monetare, şi în ce condiţii pot fi maximizate? Acestea sunt întrebări
fundamentale de la care pornim în realizarea prezentei cercetări.
Este clar că o schimbare majoră de regim, cum este unificarea monetară se realizează
atunci când există motivaţii puternice, date de beneficii. O asemenea schimbare presupune însă şi
costuri, riscuri şi dificultăţi. De aceea este importantă rezultanta finală:BENEFICII contra
COSTURI. Dacă în ceea ce priveşte beneficiile unei uniuni monetare lucrurile sunt ceva mai
clare, nu acelaşi lucru se poate spune despre costuri. Este foarte important să înţelegem că de fapt
o uniune monetară este benefică atunci când costurile sunt minimalizate.
Ajungem astfel la condiţiile necesare pentru minimalizarea costurilor unei Uniuni
Monetare şi la criteriile ZMO, ca să răspundem la o altă întrebare, şi anume: când este benefic
pentru două sau mai multe state să realizeze uniunea monetară?
Literatura care analizează costurile şi beneficiile uniunii monetare este destul de bogată,
existând chiar unele divergenţe legate de anumite costuri sau beneficii.

Beneficii ale uniunii monetare:

9
 Deoarece unele state îşi manifestă dorinţa de unificare monetară pentru că aşteaptă anumite
avantaje, cred că este potrivit să începem cu prezentarea beneficiilor unificării monetare.
Prima precizare pe care o fac este că beneficiile sunt identificate şi se fac simţite în primul
rând la nivel microeconomic. Cu toate acestea sunt identificate o serie de beneficii ca urmare a
stabilităţii macroeconomice precum şi datorită unei poziţii internaţionale mai bune.
În acelaşi timp, legat de beneficiile participanţilor la uniunea monetară apreciez că se
propagă anumite avantaje şi asupra economiei mondiale.
Beneficiile la nivel microeconomic:
În primul rând utilizarea aceleaşi monede de către mai multe ţări reduce costurile de
tranzacţie. De Grauwe (2003) separă aceste câştiguri în câştiguri directe din dispariţia costurilor
şi câştiguri indirecte ca urmare a transparenţei preţurilor.
Eliminarea costurilor de tranzacţie este importantă mai ales pentru cei care efectuează des
plăţi transfrontaliere în numerar. În cazul acesta, pe lângă costul direct al schimbului valutar mai
apar alte costuri, care în cazul unificării monetare sunt evitate (tranzacţiile interbancare,
tranzacţiile între bănci şi terţi – cu excepţia costurilor datorate numerarului şi a costurilor interne
ale firmelor).
De asemenea calatoriile consumatorilor în interiorul Uniunii Europene sunt semnificativ
usurate întrucât se elimina timpul pierdut pentru schimbat banii, nu se mai percep comisioane
pentru schimburi valutare si mai ales este mult mai usor de comparat preturile.
Cât priveşte influenţa benefică a monedei unice prin mecanismul preţurilor, explicaţia
constă în faptul că existenţa mai multor monede reduce transparenţa preţurilor, ceea ce ar putea
determina sau susţine pe piaţa unică discriminarea prin preţ între zonele monetare naţionale.
Totuşi, atunci când consumatorii achiziţionează produse cu preţ ridicat (electronice, automobile),
putem afirma că aceştia pot să treacă peste bariera ratei de schimb şi să aleagă piaţa cea mai
ieftină.
Există în prezent şi alte obstacole, iar Pelkmans susţine că analiza microeconomică a
disparităţii preţurilor pe piaţa unică nu depinde neapărat de problema monedelor multiple.
În al doilea rând unificarea monetară elimină volatilitatea ratei de schimb şi costurile
acesteia. În acest context, diminuarea sau chiar eliminarea incertitudinilor legate de rata de
schimb, stimulează comerţul între membrii uniunii monetare. Unii autori au analizat, utilizând

10
diverse modele, impactul volatilităţii ratei de schimb sau al monedei comune asupra comerţului
reciproc.

Întâlnim două abordări:

(1) problema eventualelor efecte negative asupra comerţului, cauzate de costurile de
tranzacţie şi volatilitatea ratei de schimb,
(2) beneficii ale monedei comune asupra comerţului reciproc.
În ceea ce priveşte prima abordare, literatura care a studiat această problemă apreciază că
probabil impactul este mai degrabă mic13, deoarece fluctuaţiile cursurilor de schimb pot fi
acoperite cu costuri mici prin tranzacţii la termen. De Grauwe şi Skudelny utilizează un model
complex aplicat comerţului intra UE pentru perioada 1972-1995 determinând un impact pe
termen scurt de aproape 1% anual.
Autorii arată că efectul pe termen lung este mai ridicat, estimând că ar putea fi de şase ori
mai mare. În opinia mea, efectul volatilităţii ar putea fi mult mai mare, deoarece acoperirea la
termen asigură buna derulare a unui contract semnat la o rată favorabilă însă ar putea pune în
pericol derularea unor contracte viitoare.
Concluzia este că timpul pierdut nu mai poate fi recuperat, iar distorsionarea comerţului
reciproc poate avea efecte negative care reprezintă costuri importante ale lipsei stabilităţii
cursului de schimb obţinute prin integrarea monetară. În acest sens trebuie menţionat că în
cercurile de afaceri şi printre autorităţile monetare europene, oscilaţiile bruşte ale valutelor erau
şi sunt considerate costisitoare.
Referitor la a doua abordare, Frankel & Rose (2002) utilizează un model gravitaţional
pentru a demonstra impactul monedei unice asupra comerţul. Ei constată că ţările care folosesc o
monedă unică au un comerţ reciproc de trei ori mai mare decât state similare care îşi menţin
monedele naţionale. Ei arată de asemenea că un nivel ridicat al comerţului accelerează creşterea
economică, estimând că fiecare creştere cu un punct procentual a raportului comerţ/PIB duce la o
creştere a PIB/ locuitor cu o treime de punct procentual, pe un orizont de 20 de ani.
În al treilea rând sunt urmărite influenţele asupra preferinţei locale. Se apreciază că aceasta
este puternică în Europa (ca şi în SUA şi Canada), chiar dacă au dispărut controalele la frontieră.
Pelkmans (2003) afirmă că exceptând aspectele lingvistic şi cultural, precum şi reţetele
personale, „nu există o înţelegere clară a determinanţilor precişi ai preferinţei locale.

11
 Fără îndoială că monedele joacă un anumit rol, însă rămâne valabil acest lucru când se
elimină costurile de tranzacţie şi volatilitatea ratei de schimb?”. Bineînţeles că răspunsul la
această întrebare nu este facil.
Tot la nivel microeconomic putem incadra si alt beneficiu important, o data cu uniunea
monetara se întareste identitatea europeana ; existenta unei singure monede în cadrul Uniunii
Europene va da cetatenilor sai un sentiment mai pronuntat al unei apartenente comune, în ciuda
faptului ca vorbesc limbi diferite si nu împartasesc aceeasi memorie istorica.
Prin introducerea monedei unice, se realizeaza economii importante în ceea ce priveste
moneda de rezerva, întrucât statele membre nu mai au nevoie de rezerve internationale în cadrul
acestui spatiu (situatie ce este similara celei a regiunilor component ale unei tari). Acest lucru se
va realiza însa doar atunci când uniunea monetara va fi completa.[8]
Au aparut, de asemenea, câstiguri substantiale datorita reducerii riscului cursului de
schimb. Incertitudinea cursului de schimb generau incertitudini în ceea ce priveste evolutia
preturilor bunurilor si serviciilor. În luarea deciziilor privind productia, consumul si investitiile,
agentii economici se bazeaza pe informatiile oferite de sistemul de preturi. Daca preturile
deveneau incerte, calitatea acestor decizii scadea.
Introducerea si folosirea monedei unice a redus substantial aceste costuri. Ca urmare,
sistemul de preturi a devenit un ghid mai bun în luarea corecta a deciziilor economice.
Eliminarea riscului odata cu trecerea la moneda unica a redus numarul proiectelor riscante care
erau selectate de piata. S-a eliminat riscul valutar asigurându-se, astfel, o functionare adecvata a
mecanismului preturilor. Desi acest efect nu este usor cuantificabil, este cu certitudine un
beneficiu important al introducerii unei singure monede în Europa.
Beneficiile la nivel macroeconomic:
Care sunt în schimb principalele beneficii la nivel macroeconomic? Acestea rezultă din
stabilitatea preţurilor, accesul la o piaţă financiară mai largă şi mai transparentă care
îmbunătăţeşte posibilităţile de finanţare externă , şi nu în ultimul rând eliminarea unor fluctuaţii
ale producţiei care ar putea fi datorate politicilor economice diferite.
Pentru anumite state dezideratul de stabilitate a preţurilor, deci alinierea în jos a ratelor
inflaţiei şi oportunităţile de obţinere a credibilităţii reprezintă o motivaţie importantă pentru
participarea la o uniune monetară.

12
 Ca un efect al stabilităţii preţurilor reducerea dobânzilor prezintă avantaje importante
pentru guvern, companii şi consumatori, care pot contracta împrumuturi mai ieftine.
Urmărind procesul din UE, este evident că euro şi politica monetară a Bancii Centrale
Europene au adus o primă componentă a rezultatelor aşteptate, adică stabilitate în Europa.
Dispariţia ratelor de schimb între monedele ţările care au adoptat euro, elimină un important
element de incertitudine şi volatilitate, îmbunătăţindu-se calitatea procesului de management al
firmelor locale sau străine ce au afaceri în zona euro.
O urmare a dispariţiei ratelor de schimb este câştigul dat de stabilitatea ratelor dobânzii.
Este cunoscut că instabilitatea ratelor de schimb anterioară introducerii euro, era legată de
volatilitatea ratelor dobânzii.
Europa a cunoscut experienţe dure de instabilitate monetară în anii 70 şi 80, şi de asemenea
la începutul anilor 90, fiind evident că fără o monedă unică evenimente cum ar fi criza financiară
din 1998, încetinirea ctivităţii economice din ultimii ani, turbulenţele financiare care au urmat
atentatelor teroriste sau chiar scandalurile înregistrărilor contabile din SUA, ar fi dus probabil la
aceeaşi volatilitate a ratelor de schimb sau a dobânzilor în majoritatea statelor europene.
În fine ajungem şi la beneficii datorate rolului internaţional al noii monede dacă, ţinem cont
de faptul că unificarea monetară poate duce la o mai largă utilizare a monedei respective la nivel
global.
În primul rând sunt obţinute venituri sub formă de senioraj, deoarece se emite monedă care
reprezintă o datorie a statului în cauză nepurtătoare de dobândă. Moneda este utilizată în afara
economiei emitente şi acesta reprezintă un câştig. Dacă SUA importă frecvent mai mult decât
exportă, este îmbunătăţită lichiditatea internaţională, dar în acelaşi timp surplusul este un câştig.
Consiliul Guvernator FED estimează câştigul din senioraj al SUA între 11 şi 15 miliarde anual.
În al doilea rând, pe măsură ce rolul internaţional al monedei creşte, împrumuturile,
investiţiile, şi achiziţiile de bunuri şi servicii (la nivel intern sau internaţional) vor fi din ce în ce
mai mult decontate prin instituţiile financiare ale entităţii emitente. Astfel vor creşte profiturile
sectorului financiar.
În al treilea rând, utilizarea monedei proprii în comerţul exterior face ca economia emitentă
să fie mai puţin vulnerabilă la modificarea ratei de schimb a acesteia decât alte economii. Dacă
dolarul se depreciază de exemplu, efectul asupra inflaţiei în SUA va fi mai mic decât în cazul

13
altor economii, deoarece majoritatea importurilor americane sunt decontate în dolari (preţurile pe
piaţa internă nu vor fi ajustate conform deprecierii).
Nu trebuie să omitem însă realitatea că Uniunea Economica si Monetara are şi beneficii
strategice. De aceea analizele nu trebuie să se axeze strict pe beneficiile pe termen scurt sau
mediu, ci pe perspectivele unui rol proeminent al zonei euro la nivel mondial.
Alt beneficiu important la nivel macroeconomic care trebuie luate in calcul se refera la
eliminarea fluctuatiilor în evolutia cursurilor de schimb.
Prin trecerea la o moneda unica, a disparut definitiv incertitudinea legata de evolutiile
cursurilor de schimb ale monedelor nationale din interiorul Uniunii Europene. Aceasta
incertitudine putea transmite semnale eronate în functie de care erau orientate deciziile
investitionale ale agentilor economici. Un climat de siguranta are efecte benefice în sensul
reducerii costului capitalului (prin reducerea primelor de risc). Cresterile de eficienta economica
astfel obtinute nu pot fi cuantificate cu precizie, dar unele estimari sugereaza ca ele s-au putea
ridica la echivalentul a 10 % din produsul brut comunitar.
Chiar daca o anumita stabilitate a cursurilor de schimb fusese obtinuta prin intermediul
mecanismului de cursuri fluctuante în cadrul unor marje foarte înguste, mecanism pus la punct în
cadrul Sistemului Monetar European, caracterul irevocabil al unei monede unice conferea
agentilor economici o siguranta incomparabil superioara. Erau astfel eliminate orice posibilitati
de manifestare a speculatiilor valutare, care puteau determina devieri serioase ale cursurilor de
schimb la nivelurile justificabile de fundamentele macroeconomice.
Trecerea la o moneda unica a determinat si economisirea unor importante sume platite cu
titlu de comisioane bancare pentru efectuarea conversiei dintr-o moneda în alta. Dupa unele
estimari, aceste asa-numite “costuri de tranzactie” se ridicau la circa 15 – 25 de miliarde ECU
anual, ceea ce reprezinta 0,5 % din P.I.B-ul comunitatii. Desi pare o cifra lipsita de importanta,
exista o contrapartida în sectorul bancar. Statisticile din diferite tari indicau faptul ca 5 % din
veniturile bancilor reprezentau comisioane platite lor în procesul de schimb al monedelor
nationale.
O data cu crearea monedei unice aceste venituri ale bancilor au disparut. Aceasta nu trebuie
sa ne conduca la ideea ca un câstig al sectorului public a fost anulat de o pierdere a bancilor.
Costul tranzactiilor implicate de schimbul valutar a fost o pierdere fara valoare. El era echivalent
cu o taxa platita de clientii schimbului valutar contra careia nu obtineau nimic.

14
 Evident, aceste economii trebuie comparate cu cheltuielile inerente pe care le reclama
adaptarea sistemului bancar la exigentele impuse de schimbarea monedei. Potrivit Federatiei
Europene a Bancilor, sumele necesare în acest scop ar putea atinge 8-10 milioane de ECU, însa
este vorba de o cheltuiala efectuata o singura data, pe când economiile generate au un caracter
permanent.
Adoptarea unei singure monede este, totodata optiunea economica cea mai rationala în
contextul deja createi Piete Interne Unice, care asigura deplina libertate de miscare a bunurilor,
serviciilor si capitalurilor în interiorul Uniunii Europene.       
Într-adevar, stabilitatea cursurilor de schimb ale monedelor nationale nu putea fi aparata
împotriva presiunilor speculative neîngradite de restrictii impuse transferurilor internationale de
capital.
De asemenea, posibilitatea fluctuatiilor cursurilor valutare într-o piata unica a bunurilor si
serviciilor puteau genera tentatia recurgerii la deprecierea unor monede (prin politici monetare
nationale relaxate) în scopul ameliorarii competitivitatii propriilor produse, ceea ce putea
distorsiona concurenta în spatiul comunitar si chiar determina aparitia riscului unor masuri
protectioniste de raspuns.
Ameliorarea competitivitatii Uniunii Europene la nivel mondial constituie un alt beneficiu
care nu trebuie sub nicio forma omis.
Existenta unei monede comune înlatura segmentarea nationala a pietelor de capital,
încurajând dezvoltarea unei singure piete de capital, de vaste dimensiuni. Ţinând seama de
importanta deosebita a Uniunii Europene în productia si comertul mondial, o asemenea piata va
face ca un mare volum de titluri de valoare,  exprimate actualmente în alte monede (în principal,
dolarul american), sa fie exprimate în moneda comunitara.
O mai mare proportie a portofoliului mondial de active lichide exprimate în EURO se va
traduce într-un nivel mai mic al dobânzilor în Europa, cu corolarul obtinerii unei dinamici
economice superioare, potential creatoare de locuri de munca

Costuri ale uniunii monetare:

Problema principală în cazul uniunilor monetare este legată de costurile acestui proces.Am
arătat anterior că există multe beneficii ale Uniunii Monetare, însă este necesar ca aceste

15
beneficii să fie mai mari decât costurile. În timp ce majoritatea beneficiilor sunt localizate la
nivel microeconomic, costurile sunt evidenţiate în primul rând la nivel macroeconomic.
Costurile pot apare datorită faptului că atunci când participă la o uniune monetară ţările
pierd importante instrumente ale politicii economice respectiv cele specifice politicii monetare,
adică manevrarea ratei dobânzii şi a ratei de schimb. Aceste costuri se fac simţite în cazul
manifestării şocurilor asimetrice.
Pentru a păstra însă ordinea de prezentare cu care am început în cazul beneficiilor uniunii
monetare, vom expune întâi costurile microeconomice după care vom detalia costurile renunţării
la cele două instrumente de politică economică, încheind cu costurile utilizării externe a monedei
proprii.
Există două costuri principale la nivel microeconomic.
O componentă o reprezintă costurile operaţionale, necesare pentru adaptarea sistemelor la
noua monedă:contabilitatea, contracte, aparatură etc, cheltuieli caresunt realizate însă o singură
dată, ceea ce este foarte important.
A doua componentă este reprezentată provocări strategice care constau în redefinirea
concurenţei şi apariţia unor riscuri specifice. Astfel de riscuri cauzate pot fi cauzate de o rată
nefavorabilă cu care o ţară ar putea intra în uniunea monetară. Economia în cauză poate intra cu
o monedă depreciată, constatând astfel o competitivitate în creştere dar şi presiuni asupra
preţurilor prin importuri scumpe, sau cu moneda apreciată şi cu riscurile pierderii competitivităţii
până au loc reglajele prin alte instrumente.
După cum am afirmat anterior, cele mai importante costuri sunt localizate la nivel
macroeconomic şi apar ca urmare a renunţării la independenţa politicii monetare.
Statele membre ale unei uniuni monetare cedează prerogativele politicii monetare unei
autorităţi centrale, ceea ce face ca autorităţile naţionale să nu mai poată realiza ajustări, în cazul
unor şocuri asimetrice, prin utilizarea instrumentelor monetare.
Presupunând ca spatiul monetar comun include o tara cu inflatie redusa este posibil ca
aceasta sa devina dominanta si sa ceara ajustari altor tari cu o rata a inflatiei mare. Acestea din
urma vor fi nevoite sa ia masuri restrictive care, vor avea drept rezultat o scadere a gradului de
ocupare a fortei de munca, implicit o crestere a somajului.
Pierderea autonomiei politicilor monetare si valutare a membrilor individuali.  Integrarea
monetara si perfecta mobilitate a capitalurilor determina paralizarea politicilor monetare. În

16
momentul integrarii depline, bancile centrale ale statelor membre vor fi absorbite de o banca
centrala supranationala. Disparitia unei asemenea institutii, ca si variatiile dirijate ale cursurilor
de schimb pot da nastere unor probleme serioase daca ritmurile de evolutie a salariilor,
productivitatii si preturilor au tendinte diferite în diversele tari member.
Mai mult, în funcţie de arhitectura instituţională statele membre vor avea o influenţă mai
mare sau mai mică în procesul decizional, situaţie care poate fi percepută ca negativă pentru
statele cu influenţă redusă.
Dimensiunea costurilor asociate pierderii instrumentelor de politică economică depinde de
diferenţele dintre ţări. În cazul existenţei acestor diferenţe atât în structura economică cât şi din
punct de vedere legal şi instituţional, economiile în cauză trebuie să deţină alternative la
instrumentele monetare, pentru reglarea şocurilor.
Ceea ce trebuie să ştim este care ar putea fi natura şi probabilitatea şocurilor asimetrice şi
ce instrumente alternative pot fi utilizate în lipsa ratei de schimb sau a ratei dobânzii.
Proprietăţile sau criteriile zonelor monetare optime prezentate în secţiunea următoare
reprezintă condiţii pe care trebuie să le îndeplinească statele care doresc să participe la o uniune
monetară benefică. Existenţa acestor condiţii face puţin probabilă prezenţa şocurilor asimetrice,
sau în cazul apariţiei unor astfel de şocuri, asigură instrumente eficiente de ajustare.
Pentru a sintetiza problema, costurile cresc atunci când se manifestă şocuri ale cererii sau
ale ofertei care afectează diferit economiile participante la uniunea monetară, atunci când există
preferinţe diferite pentru şomaj şi inflaţie, diferenţe legislative, diferenţe între ratele de creştere
sau când mecanismele de ajustare nu funcţionează (nu există sisteme de ajustare a şocurilor,
instituţiile pieţei muncii funcţionează diferit, sau se menţin diferenţe între sistemele fiscale).
O altă implicaţie problematică a participării la o uniune monetară poate apare prin
manifestarea efectului Balassa-Samuelson. În acest caz ţările cu un nivel redus de dezvoltare tind
să înregistreze o inflaţie mai mare decât ţările mai dezvoltate. Diferenţialul de inflaţie apare
datorită unei creşteri mai mari a productivităţii în sectorul mărfurilor comercializabile extern
decât în cel al necomercializabilelor, ceea ce are ca rezultat o creştere similară a salariilor în cele
două sectoare.
În consecinţă inflaţia mai mare duce la apreciere reală şi în final la pierdere de
competitivitate, dacă ţările nu-si mai pot deprecia moneda proprie pe care au înlocuit-o cu o
monedă comună. Ca urmare, atunci când ţări cu grade diferite de dezvoltare se integrează

17
 monetar, rămân unele riscuri ca diferenţialul de inflaţie să se menţină şi să apară pierderi de
competitivitate pentru ţările mai puţin dezvoltate.
Acest punct de vedere se pliază cu situaţia statelor din Europa Centrală şi de Est care au
perspective de a adera la Uniunea Economică şi Monetară Europeană. Este important însă cât
este afectată competitivitatea externă prin efectul Balassa-Samuelson, deoarece este foarte
posibil ca atunci când preţurile cresc de exemplu numai la servicii, competitivitatea mărfurilor
comercializabile să se menţină.
În fine există şi costuri ale utilizării monedei proprii la nivel internaţional, cel mai
important fiind complicarea implementării politicii monetare. Pentru că nerezidenţii deţin sume
importante în moneda respectivă, orice modificare în preferinţele de investiţii poate cauza
deplasări importante de fonduri şi volatilitate ridicată a ratei de schimb.
Oricum nu trebuie omis că responsabilitatea unei autorităţi monetare a cărei monedă este
utilizată la nivel internaţional creşte considerabil
Literatura economică este destul de bogată în studii empirice care analizează diverse zone
prin prisma criteriilor consemnate în teoria zonelor monetare optime.
Studiile empirice realizate până în prezent relevă utilizarea următoarelor proprietăţi:
- gradul de deschidere a economiei (uşor de evaluat),
- rigiditatea salariilor, mobilitatea factorilor de producţie,
- integrarea fiscală şi politică,
- similaritatea şocurilor (posibil de măsurat datorită tehnologiilor disponibile).
În cele ce urmează vom prezenta o analiză conformă cu clasificarea din secţiunea anterioară.
Întrebare primordiala care se pune este daca Uniunea Europeană se constituie intr-oo zonă
monetară optimă. Trebuie precizat însă de la început că problema găsirii unui model optim
pentru comparaţii creează ambiguităţi.
Datorită dificultăţilor în comensurarea costurilor şi beneficiilor Uniunii Monetare, mulţi
autori au încercat o comparaţie între Uniunea Europeana şi SUA, aspect ce se va regăsi şi în
continuare.
Deschiderea economică
Deschiderea economică este măsurată în majoritatea cazurilor prin raportul dintre exporturi
plus importuri reciproce şi Produsul Intern Brut, fiind evident că acesta este relativ ridicat în
majoritatea ţărilor din UE.

18
 O analiză tip costuri beneficii pentru statele UE presupune însă rezultate diferite deoarece
gradul de deschidere diferă semnificativ. Pentru unele state, caracterizate prin dimensiune redusă
şi grad de deschidere ridicat ar putea rezulta beneficii nete. Pentru alte state nu este clar dacă ele
pot forma o ZMO cu ceilalţi membri UE.
Cu toate acestea şi în cazul unor ţări precum Grecia sau Marea Britanie pot exista avantaje
din participarea la UEM, chiar dacă nu este îndeplinit acest criteriu. Trebuie să adăugăm aici
faptul că existenţa altor proprietăţi ale ZMO poate estompa insuficienţa deschiderii economice, şi
convingerea că motivaţia dată de beneficiile uniunii monetare poate fi mai puternică decât
probabilitatea unor costuri.
Proprietăţi care facilitează ajustările (flexibilitate)
Acceptând faptul că şocurile asimetrice ar putea pune probleme ţărilor din zona euro, cum
funcţionează mecanismele de ajustare?
În primul rând analizăm mecanismele de ajustare ale pieţei pentru atenuarea şomajului
cauzat de şocuri asimetrice. Referitor la flexibilitatea salariilor în UE aceasta este redusă (Mc
Morrow (1996) costată că salariile sunt mai flexibile în SUA şi Japonia decât în UE.
Un alt mecanism este mobilitatea forţei de muncă, fiind cunoscut faptul că aceasta este
redusă în UE, în timp ce în SUA migraţia dintre state joacă un rol important în reducerea
şomajului.
Trebuie precizat că nu contează numai mobilitatea între ţări ci şi mobilitatea între sectoare
existente în cadrul aceleiaşi ţări.
Pelkmans (2003) apreciază că mobilitatea forţei de muncă în Europa, este afectată de
costurile mari, din următoarele motive:
- Probleme de asimilare într-o Europă diversă din punct de vedere cultural şi lingvistic;
- Pierderi de capital datorate vânzării proprietăţilor din zonele aflate în recesiune;
- Pieţe imobiliare nefuncţionale;
La acestea se adugă şi faptul că ajutoarele de şomaj sunt naţionale (mari în general, dar
diferenţiate) şi nu există facilităţi pentru căutarea de locuri de muncă peste graniţă (trebuie
rezolvată în principiu problema protecţie sociale ridicate).
Toate acestea fac ca mobilitatea forţei de muncă să nu reprezinte un instrument de bază
pentru ajustări în caz de şocuri asimetrice.
Mobilitatea capitalului

19
 Ceea ce ne interesează din acest punct de vedere sunt investiţiile străine directe deoarece
aceste fluxuri ar putea să realizeze ajustări mai ales pe termen lung. Un studiu al OCDE (1999)
arată că fluxurile de ISD între ţări membre ale zonei euro au crescut între 1994 şi 1998.
Un aspect negativ îl constituie însă concluziile Comisiei Europene care estima în 1999 că
rămân bariere importante în calea circulaţiei capitalului în sectoare care reprezintă aproximativ
jumătate din PIB-ul UE.
Totuşi, chiar dacă se apreciază că în prezent investiţiile străine directe sunt modeste,
acestea sunt în creştere facilitând buna funcţionare a Uniunii Economice şi Monetare.
Integrarea fiscală
Integrarea fiscală este o proprietate a zonelor monetare optime care poate asigura realizarea
ajustărilor prin intervenţia autorităţilor. O analiză interesantă se regăseşte în Mongelli (2002)
care studiază trei ipostaze ale integrării fiscale: convergenţa fiscală, stabilizarea fiscală şi
centralizare fiscală.
Referitor la convergenţa fiscală lucrurile sunt clare deoarece statele din zona euro au trebuit
să îndeplinească criteriile de la Maastricht, iar acum trebuie să respecte prevederile Pactului de
Stabilitate şi Creştere (engl. SGP). De asemenea se observă că poziţiile fiscale tind să se apropie
datorită integrării economice, care grăbeşte armonizarea în domeniul impozitării sau legislaţiei
fiscale.
Din punctul de vedere al stabilizării prin instrumente fiscale, aceasta depinde de capacitatea
statelor de a se încadra în prevederile SGP. Dacă statele pot utiliza stabilizatorii fiscali naţionali
pentru atenuarea şocurilor atunci nevoia de alte tipuri de instrumente (cum ar fi chiar rata de
schimb) se poate reduce substantial.
A treia abordare a integrării fiscale se referă la centralizarea fiscală şi utilizarea unui buget
supranaţional. Prin centralizare fiscală se pot realiza transferuri fiscale de la nivel comunitar spre
zonele afectate de şocuri.
Zona euro nu se caracterizează însă prin centralizare fiscală cu toate că au existat
propuneri în acest sens. Cu toate acestea nu putem spune că Uniunea Monetara nu poate
funcţiona bine cu descentralizare fiscală. Pelkmans (2003) afirmă că „UEM fără prea multă
redistribuire şi fără stabilizare la nivel central, este posibilă şi e probabil să fie stabilă”, iar Bini-
Smaghi & Vori (1993) au arătat că unele uniuni monetare mai mici, Elveţia, Belgia sau
Luxemburg, au funcţionat bine cu un buget federal limitat.

20
 Oricum, este interesant că acum aproape 30 de ani, după îndelungi analize, Mundell a
concluzionat că odată ce ţările din CE vor avea controlul deficitelor bugetare, ele vor putea opta
pentru fixarea cursurilor de schimb faţă de „euro” (moneda unică) cu marje foarte înguste,
obţinându-se multe beneficii ale Uniunii Monetare Europene fără sacrificarea suveranităţii.
Cât priveşte integrarea politică un rol important îl are cooperarea mai bună în domeniul
legislativ, cedarea unor prerogative din domeniul politicilor economice către instituţiile
comunitare şi nu în ultimul rând o mai bună coordonare a politicilor naţionale. Padoa-Schioppa
(2000) susţine că actuala arhitectură instituţională a UE şi în primul rând Sistemul European al
Băncilor Centrale pot duce la o uniune politică parţială.
Există însă şi dificultăţi cauzate de imposibilitatea de a stabili competenţe şi obiective în
unele domenii, aplicarea limitată a principiului majorităţii, şi lipsa voinţei politice pentru un
buget federal care să poată funcţiona cu rol de reglare în cazul şocurilor asimetrice.

Similaritatea şocurilor
Din acest punct de vedere al manifestării şocurilor, analiza empirică nu este foarte
concludentă. Bini-Smaghi & Vori (1993) constată că în ceea ce priveşte deviaţiile specifice ale
creşterii economice a unei ţări faţă de o tendinţă pe termen lung a creşterii la nivel UE,
economiile celor şase ţări fondatoare se deplasează mai uniform decât regiunile SUA (autorii au
împărţit SUA în regiunile celor 12 bănci federale).
În Bayoumi & Eichengreen (1992) regiunile sunt grupate diferit, dar şi aceştia au
demonstrat că există un grup central de ţări care pot forma o uniune monetară (Franţa, Belgia,
Germania, Olanda, Danemarca) ceea ce este de înţeles dat fiind relaţiile foarte strânse dintre ele,
şi mai ales datorită faptului că politicile economice au fost corelate cu cele ale Germaniei. Pentru
celelalte ţări corelaţia şocurilor nu este atât de ridicată, în cazul Irlandei fiind chiar negativă.
Concluziile comune ale autorilor citaţi, sugerează că în cele şase state fondatoare riscul
producerii de şocuri asimetrice este mai mic decât în SUA, deci existenţa unei rate de schimb
pentru efectuarea de ajustări nu este necesară. Mai mult am arătat că integrarea avansată, reduce
riscurile apariţiei de şocuri asimetrice34. Ceea ce putem completa este faptul că aceste concluzii
nu s-au extins asupra UE, sau măcar asupra zonei euro.
Nu trebuie să omitem faptul că observaţiile ex post ale ratelor de creştere sunt influenţate şi
de răspunsurile la şocuri, care includ şi politici naţionale relativ independente. Mai mult,

21
discontinuitatea seriilor timp cauzată de uniune monetară poate influenţa rezultatele cercetării,
aşa cum arată Critica lui Lucas.
În concluzie, condiţiile pentru a forma o zonă monetară optimă sunt dificil de comensurat,
ceea ce face o analiză de tipul costuri-beneficii aproape irealizabilă. De asemenea, se observă că
în cazul Uniunii Europene sunt îndeplinite doar unele din criterii.
Întrebarea fundamentala care se pune este ce poate face un grup de ţări pentru a se apropia
de statutul de zonă monetară optimă?
Dacă acceptăm ideea că printre economiştii care au implementat empiric teoria zonelor
monetare există un cvasi-consens că Uniunea Europeană (care nu include noii membri) nu
reprezintă o zonă monetară optimă vom urmări în continuare posibile măsuri pentru a îmbunătăţi
situaţia. Mizând pe aceste studii putem situa UE-27 din punct de vedere economic nu ar fi
recomandat să se realizeze o uniune monetară formată din cele 27 state membre UE.
Cu toate acestea, studiile menţionează că unele din statele membre pot constitui o zonă
monetară optimă, cum ar fi de exemplu grupul celor cinci, sau al celor 11 state care au format
iniţial zona euro.
O alta intrebare care se pune din ce in ce mai des in ultimul timp este ce se poate face
pentru ca UE-27 să devină o zonă monetară optimă?
Reducerea costurilor uniunii monetare ar putea fi realizată prin creşterea gradului de
convergenţă sau prin creşterea flexibilităţii deci îmbunătăţirea mecanismelor prin care se pot
realiza ajustări.

Strategia de politică monetară si instrumente de politica monetara

Modul concret de realizare de către Banca Centrală Europeană a obiectivului de menţinere
a stabilităţii preţurilor este prezentat în strategia de politică monetară elaborată de Consiliul
Guvernatorilor. Aceasta se bazează pe doi piloni:
I. Analiza agregatului monetar, care reflectă gradul de lichiditate al activelor financiare
europene, faţă de valoarea de referinţă a nivelului de alimentare cu lichidităţi a sistemului. În
acest fel, inflaţia este percepută ca rezultat final al existenţei unei lichidităţi prea mari vis-à-vis
de o cantitate limitată de bunuri şi servicii.
Pentru realizarea unei astfel de evaluări, sistemul monetar euro a folosit trei agregate
monetare - M1, M2 şi M3, a căror componenţă afost stabilită astfel:

22
 M1–moneda în circulaţie şi depozitele overnight;
 M2 – include componentele M1, la care se adaugă depozitele cu maturitate la maxim doi ani
şi cele răscumpărabile la termen de până la trei luni;
 M3 – include componentele agregatului monetar M2, la care se adaugă acordurile de
răscumpărare, acţiunile fondurilor de pe piaţa monetară şi titlurile de garantare a datoriilor de
până la doi ani.
Cel mai relevant pentru gradul de lichiditate este agregatul monetar M3, calculat funcţie de
sumele de bani cash aflate în circulaţie, a depozitelor pe termen scurt şi a garanţiilor pe termen
scurt purtătoare de dobândă emise de instituţiile de credit. Rata anuală de creştere a nagregatului
monetar M3 ajută Consiliul Guvernatorilor să elaboreze o politică monetară credibilă şi coerentă.
II. Evaluarea evoluţiei viitoare a preţurilor şi a riscurilor la adresa stabilităţii acestora în
zona euro, pe baza unui set de indicatori economici - nivelul salariilor, ratele de schimb, dobânda
pe termen lung, indicatori de politică fiscală, analize de piaţă etc.
Combinaţia celor doi piloni permite monitorizarea strictă de către Banca Centrală
Europeană a evoluţiei economice, financiare şi monetare a zonei euro şi stabilirea pe această
bază a ratei dobânzii, la nivelul care ajută în cel mai înalt grad menţinerea stabilităţii preţurilor.
Acest mod de menţinere a puterii de cumpărare a monedei euro permite şi sprijinirea
valorii externe a euro – măsurată prin rata de schimb a acestei monede faţă de alte valute.
Trebuie menţionat însă că rata de schimb a monedei euro nu este un obiectiv în sine al Băncii
Centrale Europene.
Politica monetară este elaborată de Consiliul Guvernatorilor Băncii Centrale Europene, dar
aplicarea ei în practică se face, în mare măsură, descentralizat, prin instrumente de politică
monetară – operaţiuni de piaţă efectuate de băncile centrale naţionale.
Scopul instrumentelor de politică monetară, care în practică sunt operaţiuni de piaţă, este de
a influenţa rata dobânzii de pe piaţă, de a asigura evoluţia normală a lichidităţii din sistemul
bancar şi a orienta piaţa în direcţia arătată de politica monetară.
Principalele instrumente de acest gen sunt:
- operaţiunile de refinanţare de bază, folosite pentru a pune la dispoziţia sistemului bancar
lichidităţile necesare funcţionării sale optime şi de a da semnalul unei anume politici monetare;

23
 - operaţiunile de refinanţare pe termen lung, care sunt tot tranzacţii generatoare de
lichidităţi, diferenţa faţă de cele de mai sus constând în realizarea lor lunară cu maturitate la trei
luni;
- două tipuri de facilităţi uzuale permanente – de acordare şi de absorbţie a lichidităţii
overnight – cu rate ale dobânzii ce creează un coridor de variaţie a ratei dobânzii pe piaţă
overnight;
- operaţiuni de ajustare fină, care se efectuează între parteneri selectaţi reprezentând, de
obicei, băncile cele mai active de pe piaţă şi care au ca scop acoperirea eventualelor diferenţe
neechilibrate după utilizarea posibilităţilor de sprijin ale băncii centrale. Se realizează astfel o
„ajustare fină”, un proces de acoperire a celor maimici diferenţe.
- impunerea de rezerve minime pentru instituţiile de credit,prin care Banca Centrală
Europeană încearcă să stabilizeze cererea de bani de la băncile centrale. Caurmare, fiecare
instituţie de credit trebuie să păstreze unanumit procent din depozitele clienţilor într-un cont de
depozit al Eurosistemului, măsură cu efecte de stabilizare a pieţei monetare şi a ratei dobânzii.
- facilitatea de împrumut marginal permite băncilor şi altor instituţii de credit să obţină
lichidităţi pe termen de 24 ore de la Eurosistem, contra unor garanţii cu active eligibile, la o rată
a dobânzii cunoscută anterior efectuării operaţiunii;
- facilitatea de depozit este folosită de instituţiile financiare pentru crearea de depozite pe
termen de 24 ore, cu o dobândă cunoscută dinainte. Depozitele astfel atrase absorb din sistem
lichiditatea.
Elementul central al pieţei monetare unice europene îl reprezintă sistemul de transferuri şi
plăţi TARGET44, care realizează interconectarea sistemelor naţionale de plăţi ale ţărilor membre
Uniunii Europene cu mecanismul de plăţi al Băncii Centrale Europene.
În acest mod se pot transfera în timp real (într-un interval de la câteva secunde, până la
câteva minute) sume de bani între oricare două puncte financiar-bancare ale Uniunii Europene.
Sistemul TARGET a devenit unul dintre cele mai mari trei sisteme de acest gen din lume,
cu transferuri zilnice de aproximativ 1500 miliarde euro, într-un mod extrem de sigur.
Din analiza lungului şir de evenimente care au dus la realizarea Uniunii Economice şi
Monetare putem trage concluzia că acest drum a fost mult mai lung decât şi-au dorit vizionarii
acestui proiect şi a fost presărat cu numeroase crize. Statele membre au reuşit să depăşească

24
 aceste momente dificile, în primul rând datorită voinţei lor politice, momentele de criză fiind
urmate, de fiecare dată, de salturi calitative în procesul de integrare.

BIBLIOGRAFIE

 Alina Profiroiu, Marius Profiroiu, „Introducere în realitatile europene”, Editura Economica,

Bucuresti, 1999

 Augustin Fuerea, „Manualul Uniunii Europene”, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2006

 Cesare Basno, Nicolae Dardac, „Integrarea monetar-bancara europeana”, Editura Didactica si

Pedagogica, Bucuresti, 2001

 Charles Zorgbibe, „Constructia europeana – trecut, prezent, viitor”, Editura Trei, Bucuresti, 1998

 Christian N. Chabot, „EURO – Moneda Europeana”, Editura Teora, Bucuresti, 2000

 Delegatia Comisiei Europene în România: „Piata Unica a Uniunii Europene”,Bucuresti, 1999.

 Dumitru Mazilu, „Integrarea Europeana. Drept comunitar si Institutii europene”, Editura Lumina
Lex, Bucuresti, 2001.

 F. P. Bakker, „Institutiile financiare internationale”, Editura Antet, 1996

 George Marin, „De la Roma la Amsterdam via Maastricht”, Editura Independenta Economica,
Braila, 1999

 Maria Bârsan, „Integrarea economica europeana”, Vol. I, Editura Carpatica, Cluj-Napoca, 1995

 Nicolae Suta, „Integrarea Economica Europeana”, Editura Economica, Bucuresti, 1999

 Tratatului de la Maastricht, 1993

25